La scurt timp DUPĂ ”Sfântul și Marele Sinod”
Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului și Agios Vlasios, Ierotheos.
Cu puține zile înainte de convocarea ”Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, așa cum a fost acesta caracterizat în ultimii ani, am scris un articol în care mi-am prezentat opiniile despre acest Sinod. La fel, după convocarea Sinodului, voi consemna primele mele observații care nu sunt rezultatul unor speculații, ci al propriei mele percepții, fără să epuizez acest subiect vast.
Felul cum este evaluată lucrarea Sinoadelor
”Sfântul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a intrat în viața Bisericii și în istoria ei, de care va fi și judecat. Istoria este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii.
Îndeobște, Sinoadele sunt judecate de cei care au minte luminată și experiența vederii lui Dumnezeu, pentru că aceștia constituie conștiința Bisericii care priveghează, ca unii ce au ”mintea lui Hristos” (I Corinteni 2: 16).
Poate unii ironizează cele despre luminare și îndumnezeire, dar în fapt aceasta este baza vieții ortodoxe, așa cum tâlcuiește cu dumnezeiască insuflare Sfântul Dionisie Areopagitul în textul ”Despre Ierarhia bisericească” și așa cum evidențiază toți Părinții Bisericii.
Este un fapt constatat de întreaga tradiție ortodoxă scripturistică și a Părinților că premisele autentice ale unui Sinod sunt tradiția isihastă și niptică a membrilor acestuia și autentica viață empirică a acestora. La primul Sinod apostolic de la Ierusalim, Apostolii au avut încredințarea să spună: ”căci părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15: 28). Înțelegeau lucrarea Duhului Sfânt nu în rațiune, ci în inimă, după cum exprimă această experiență Apostolul Petru, când scrie: ”omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3: 4). Apostolul Pavel, în epistolele sale scrie despre acei oameni care sunt călăuziți de Duhul Sfânt și simt în inimă strigătul înfierii, psalmii și laudele și cântările duhovnicești, împreună-mărturia Duhului Sfânt (Romani 9: 15-16, Galateni 4: 6, Efeseni 3: 16-19, Efeseni 5: 18-19, Coloseni 3: 16). Această experiență apostolică a Duhului Sfânt au avut-o Sfinții Părinți, sau cel puțin majoritatea celor care au participat la Sinoadele Ecumenice, așa cum este consemnat în Canonul I al Sinodului V-VI Ecumenic.
În acest canon, după ce sunt menționați ”sfinții și fericiții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice de până atunci, în continuare este scris: ”credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu și care au fost luminători în lume, având într-înșii cuvântul vieții, să fie ținută cu tărie”. Când canonul scrie că Sfinții Părinți erau ”luminători în lume”, care au avut ”cuvântul vieții”, se înțelege că au avut experiența luminătoare și de Dumnezeu văzătoare, și aceasta este credința sigură, pe care trebuie să o păstrăm și să o punem în aplicare.
Acest lucru îl avea în vedere părintele Ioannis Romanidis și scria: ”Premisa de bază nu doar a Sinoadelor Ecumenice, dar și a Sinoadelor Locale este că aceia care se întrunesc în Sinod Local sau în Sinod Ecumenic sunt oameni care se află cel puțin în stare de luminare. Însă starea de luminare nu începe când spun rugăciunea de inaugurare a unui Sinod Ecumenic. Nu atunci începe luminarea. Așa că unii ortodocși fundamentaliști, nu știu cum să descriu acest lucru, și-i imaginează pe episcopii din istorie ca pe episcopii de azi, care habar n-au de dogme, dar au dogmatiști pe lângă ei, adică consilieri care îi consiliază cu privire la dogme”.
În acest sens nici un Sinod nu se suprapune Bisericii, ci exprimă viața și cugetul Bisericii, adică experiența și teologia Sfinților și este judecată de către aceștia. De altfel, este cunoscut cuvântul Apostolului Pavel: ”Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6: 2).
Citind Actele Sinoadelor Ecumenice observăm peste tot că este folosită expresia ”următori Sfinților Părinți”. Patriarhii Răsăritului în 1848 au subliniat că ”păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi”. Și, desigur, prin cuvântul ”popor” nu se înțelege orice om care încearcă să judece lucrurile după rațiunea și perspectiva sa ideologică, ci aceia care au mintea lui Hristos, pentru că, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, poporul ortodox este ”ceata de Dumnezeu văzătoare” din Biserică, adică cei îndumnezeiți, sfinții.
Prin urmare, după cum este scris în ”Sinodiconul Ortodoxiei”, umblăm ”după învățăturile Sfinților de Dumnezeu insuflați și după cugetul cel binecredincios al Bisericii”, cu alte cuvinte, învățăturile de Dumnezeu insuflate ale Sfinților sunt strâns legate de cugetul Bisericii.
Biserici prezente și Biserici absente
La ”Sfântul și Marele Sinod” au fost prezenți episcopi, clerici, monahi și mireni din aproape tot poporul ortodox, care trăiesc în toată lumea. Puteai vedea clerici și mireni care fac misiune și lucrează în viața Bisericii în tot felul de condiții (America, Europa, Africa, Corea, Orientul Îndepărtat etc.), și care au dat mărturia experienței lor în slujirea Bisericii. Acest Sinod a fost o fereastră care a arătat cum lucrează Biserica Ortodoxă în lume.
Putem vedea modul sinodal de viață al Bisericii la nivel de mitropolie, prin Sinaxele clericilor și monahilor, și la un nivel bisericesc mai larg, ca în plenul Sinodului Bisericii Greciei, dar prima oară am avut posibilitatea să vedem modul sinodal de viață al Bisericii Ortodoxe la cel mai înalt nivel, în Sinaxa Bisericilor locale, reprezentate de întâi-stătătorii acestora și de o parte a ierarhilor lor.
Desigur, au lipsit patru Biserici vii, adică Patriarhiile Antiohiei, Rusiei, Georgiei și Bulgariei. Mi-aș fi dorit mult să îi văd în acest Sinod pe reprezentanții Patriarhiei martirice a Antiohiei, care este udată de sfintele sângiuri ale martiriului, ca să dea propria lor experiență mărturisitoare, de aceea mă amăram de fiecare dată când se făcea o referire negativă la această Patriarhie, datorită problemei jurisdicțiilor bisericești (Quatar). Aș fi dorit, de asemenea, să am în față reprezentanți ai Patriarhiei Rusiei, care au ieșit dintr-o mare prigoană de aproape 70 de ani, ca să dea și ei mărturia credinței lor. Este o Biserică foarte numeroasă, care nu poate fi trecută ușor cu vederea, cu toate problemele care există. De asemenea, vroiam să am în față reprezentanți ai Patriarhiei Georgiei și Bulgariei, pentru a exprima experiența turmei lor vii.
Datorită traducerilor cărților mele și în aceste limbi am vizitat între altele toate aceste patru Patriarhii, am văzut viața lor bisericească vie, care doream să fie exprimată pe viu la Sinod, așa încât să dobândim o perspectivă mai sobornicească asupra Bisericii Ortodoxe.
Nu știu încă dacă și în ce măsură vor ”reacționa” aceste Patriarhii vii la hotărârile ”Sfântului și Marelui Sinod”. Într-adevăr, am avea de-a face cu o evoluție dificilă, dacă aceste Biserici se vor întruni într-un alt Sinod, pentru a judeca rezultatele ”Sfântului și Marelui Sinod”, provocându-se astfel și alte probleme în Biserică.
În textele pe care le-am scris cu timp și fără timp m-am referit la faptul că în spațiul apusean, mai ales în America, Biserica Ortodoxă este exprimată cu precădere de creștinii elinofoni, slavofoni și arabofoni, dat există și alte grupuri lingvistice.
Iar acest aspect pare să fie de mare actualitate, pentru că după ”Sfântul și Marele Sinod” e posibil să apară o ruptură și o divizare în Biserica Ortodoxă, în funcțiile de liniile lingvistice și naționale. Trebuie să se facă eforturi concertate ca Biserica Ortodoxă să rămână unită și să ofere oamenilor marele tezaur al tradiției ei patristice și liturgice.
Subiectele ”Sfântului și Marelui Sinod”
Cei care au urmărit, fie de la Sinod, fie din mass-media – care au avut însă o abordare selectivă – lucrările acestui Sinod, au constatat că s-au discutat șase texte, care fuseseră întocmite din anii ’70 și ’80 și actualizate de Comisia Panortodoxă după Sinaxa Întâi-stătătorilor care a avut loc la Constantinopol în martie 2014. Este vorba de șase subiecte care se referă la nivelurile de bază ale vieții bisericești contemporane.
Aș putea, recapitulând cele șase subiecte, să mă refer la patru niveluri ale ordinii de zi a Sinodului.
Primul nivel se referea la unitatea internă a Bisericii Ortodoxe și la organizarea administrativă, așa cum este subiectul acordării ”autonomiei” de către Biserici Autocefale și subiectul ”diasporei” ortodoxe, cu Conferințele episcopale. Al doilea nivel se referea la grija pastorală pentru creștinii ortodocși și acestuia i se subordonau subiectele postului și nunții. Al treilea nivel se referea la relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine care se află în Occident și în Orient. Și al patrulea nivel se referea la probleme sociale, antropologice, ecologice mai largi, pe care le întâmpină omul contemporan. Aceste subiecte au fost abordate în esență pe baza principiului iconomiei și al iubirii de oameni.
Același lucru este valabil pentru discursurile Patriarhului Ecumenic de la inaugurarea și de la finalul Sinodului, precum și de la cele două dumnezeiești liturghii patriarhale, și, de asemenea, pentru alocuțiunile Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Același lucru a fost valabil și în cele două texte de bază ale ”Sfântului și Marelui Sinod”, adică în enciclica trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe și în mesajul care s-a citit la dumnezeiasca Liturghie din Duminica Tuturor Sfinților în biserica mitropolitană a Sfinților Petru și Pavel din Haniá.
Continuitatea bisericească istorică
În opinia mea, unul dintre cele mai mari și mai importante puncte ale ”Sfântului și Marelui Sinod” este că a dispărut la propriu ”mitul” care circula cu mult timp înainte de convocarea Sinodului, că acest Sinod ar fi primul care s-ar întruni după 1000-1200 de ani, lăsând astfel să se înțeleagă cum că Biserica Ortodoxă s-ar fi aflat de o mie de ani într-o stare de hibernare, timp în care nu s-a mai ocupat de chestiuni pastorale și teologice.
În mod repetat, înainte de Sinod am subliniat acest lucru și în mod public l-am rugat pe Patriarhul Ecumenic și pe alți Întâi-stătători să ne scape de acest ”mit”, care probabil a fost fabricat în scopuri mediatice. Pe durata lucrărilor acestui Sinod, un jurnalist chiar mi-a spus: ”afirmăm asta ca să stârnim interesul publicului”! Astfel, a fost folosit un argument mediatic în detrimentul teologiei Bisericii.
În mod repetat, însă, Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, în discursurile sale, a subliniat că Biserica este un sinod continuu, după cum tot sinod este și dumnezeiasca liturghie, este un organism viu și dă roade mântuitoare. De asemenea, s-a subliniat așa cum se cuvenea marea însemnătate a Sinodului din timpul Sfântului Fotie cel Mare și a Sinodului din timpul Sfântului Grigorie Palama, care, potrivit conștiinței Bisericii, așa cum se regăsește în texte ale diferiților Sfinți, Patriarhi și cărturari, reprezintă Sinoadele VIII și IX Ecumenice.
În Enciclica ”Sfântului și Marelui Sinod” care a fost trimisă Bisericilor după încheierea Sinodului se menționează și următoarele: ”Biserica Ortodoxă, în unitatea și universalitatea-sobornicitatea ei, este Biserica Sinoadelor, de la Sinodul apostolic din Ierusalim [Fapte 15: 5-29] până azi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod, așezat de Hristos și povățuit de Sfântul Duh, în acord cu apostoleștile cuvinte: «părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă» [Fapte 15: 28]. Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, cu autoritate universală, ca, spre exemplu, Marele Sinod (879-880) din timpul lui Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, și Marile Sinoade (1341, 1351, 1368) din timpul Sfântului Grigorie Palama, prin care același adevăr al credinței a fost adeverit, și, în special, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea omului la energiile dumnezeiești necreate. Și, mai departe, prin Sfintele și Marile Sinoade de la Constantinopol, din 1484, prin care a fost respins sinodul unionist de la Florența (1438-1439), Sinoadele din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care au fost respinse credințele protestante, și cel din 1872 prin care a fost condamnat etnofiletismul ca erezie eclesiologică”.
Se vede clar că aceste Sinoade sunt caracterizate ca Sinoade cu ”autoritate universală”, ceea ce înseamnă cu autoritate ecumenică, care au fost recunoscute de întreaga Biserică Ortodoxă, și care au condamnat ereziile de care este inspirat creștinismul apusean.
Consider că această confirmare este cea mai importantă lucrare pozitivă a ”Sfântului și Marelui Sinod”.
Problematizări bisericești
Patriarhul Ecumenic însuși, la încheierea ”Sfântului și Marelui Sinod”, s-a referit la dificultățile care au survenit la Sinod și, așa cum a afirmat în acest sens, ”nu toate au fost facile, nu toate au fost roz”. A vorbit despre momente de ”ostilitate, tensiune, dificultate, pesimism în ce privește rezultatul”, după cum, de asemenea, s-a menționat și în rugăciunea delegaților și a multor altora.
Anterior am consemnat câteva puncte pozitive pe care le-am observat la acest Sinod. Însă, în continuare, va trebui să semnalez câteva problematizări bisericești ale mele, care își au sursa nu doar în textele care au fost puse în discuție, dar și în intervențiile delegaților și opiniile care au fost formulate de către arhiereii membri ai Sinodului
a. Întâi-stătătorii
Într-un text al meu pe care l-am scris înainte de convocarea Sinodului semnalasem că acest Sinod poate fi caracterizat ca Sinod al Întâi-stătătorilor. Este vorba de o nouă instituție, care vine continuarea întâlnirilor Patriarhilor Răsăritului ce au avut loc în perioada dominației otomane.
La Sinod am constatat că predomina impresia aceasta, [anume că este un Sinod al Întâi-stătătorilor,] cu toate că în realitate a fost un Sinod lărgit al Întâi-stătătorilor. Cu alte cuvinte, Întâi-stătătorii au fost prezenți, dimpreună cu un număr de arhierei sinodali ai Bisericilor lor. Primul cuvânt l-au avut Întâi-stătătorii, care își puteau dezvolta pozițiile cu mai mare libertate și mai pe larg, dar în continuare aveau posibilitatea să vorbească și arhiereii, care în anumite situații aveau o poziție diferită de a Întâi-stătătorilor lor, iar uneori exercitau și o critică indirectă. Așa că nu a fost valabil ceea ce afirmau unii că la Sinod arhiereii nu au putut vorbi și nu și-au putut exprima punctul de vedere.
Întrucât Întâi-stătătorii și-au expus opiniile fiecare în felul lui, au fost astfel și evaluați de delegații prezenți. Astfel, mi s-a dat posibilitatea să judec și să compar întreaga prestație a Întâi-stătătorilor. Fără să îmi propun acest lucru, am evaluat cuvintele Întâi-stătătorilor, tăcerea lor, comportamentul, opiniile și multe altele. Nu a fost Sinodul unor oameni muți.
De dragul obiectivității, va trebui menționat numele Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, care a avut un rol important pe de o parte în convocarea ”Sfântului și Marelui Sinod”, iar pe de altă în funcționarea acestuia.
În privința primului aspect, Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, a fost cel care a urgentat în mod deosebit convocarea finală a ”Sfântului și Marelui Sinod”. Se știe că a fost hotărâtă convocarea acestuia de către Prima Conferință Panortodoxă din Rodos, din 1961, și ordinea de zi a Sinodului a fost stabilită de Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Chambesy, Geneva, din 1976. De atunci, au avut loc conferințe presinodale continue, sinaxe ale Întâi-stătătorilor și multe discuții și, pentru că se observau diferite probleme și se ridicau diferite obiecții, de aceea se și amâna în continuu convocarea Sinodului acestuia.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu din prima clipă a patriarhatului său și-a pus ca scop convocarea Sinodului acestuia și a urgentat procedurile, asumându-și multe eforturi, călătorii și, desigur, Patriarhia Ecumenică a participat la toată această pregătire cu multe cheltuieli.
În ce privește cel de-al doilea aspect, Patriarhul Bartolomeu a prezidat foarte bine lucrările Sinodului și a direcționat lucrările prin cunoștințele, experiența sa și harismele sale speciale. A acordat cuvântul oricărui participant interesat să vorbească, cu toate că până atunci se zvonea că delegații nu vor vorbi – a încălcat în mod inteligent în anumite puncte prevederile asfixiante ale Regulamentului și a comentat fiecare intervenție a vorbitorilor.
Întrucât am participat la multe congrese științifice și bisericești, am putut să apreciez abilitatea cu care Patriarhul a condus lucrările Sinodului acestuia, spunând un cuvânt bun despre fiecare. Era neobosit, plăcut și politicos cu toți, chiar și cu cei care comentau unele puncte negative ale textelor. Se cuvine să fim obiectivi și să recunoaștem calitățile și harismele firești ale altor oameni
b.Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine
Textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a creat cea mai amplă discuție și a provocat cele mai mari problematizări, nu era gata și avea nevoie de mai multă elaborare.
Cei care au urmărit îndeaproape pregătirea ”Sfântului și Marelui Sinod” știu foarte bine că pe ordinea de zi existau două subiecte, unul cu titlul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și celălalt cu titlul ”Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică”. Aceste două subiecte până la urmă au fost comasate într-un singur text și din acest motiv au rezultat în textul final diferite puncte contradictorii. Prin urmare, era un text care a suferit adaosuri și modificări efectiv până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă pe de o parte că nu era gata, iar pe de altă parte că urma să creeze diferite probleme.
Acesta a fost motivul pentru care unele Biserici au pus și oficial problema de a nu se încheia discuția și de a nu fi semnat acest text, ci să continue prelucrarea, pentru a fi supus votării la următorul Mare Sinod, lucru care nu a fost acceptat.
Vreau să atrag atenția că textul în întregul său are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat.
Problema care s-a ridicat pe durata discuțiilor a fost ce anume exact sunt creștinii eterodocși și grupările cărora aceștia le aparțin. La Sinoadele Ecumenice erau condamnați eterodocșii-ereticii, care aveau o ”învățătură” și o credință diferită de aceea pe care Dumnezeu a revelat-o Prorocilor, Apostolilor și Sfinților, câtă vreme la Sinodul din Creta pentru prima oară se făcea efortul de a se găsi calea pentru stabilirea unei comunicări cu eterodocșii.
Întrebarea care se pune este: Putem să îi integrăm pe eterodocși la categoria ”schismă” sau la ”excomunicați”, altfel spus, ”Biserică” din care fac parte este schismă sau este în afara comuniunii?
Ca să fie înțeles acest lucru va trebui să conștientizăm cine este ceea ce se numește ”restul lumii creștine” la care se referea titlul acestui text.
Pentru început, sunt creștinii vechi-orientali, adică nestorienii, monofiziții, monoteliții, care sunt caracterizați cu diferite nume, cum ar fi anticalcedonieni, precalcedonieni, copți, armeni, maroniți etc.
Nestorienii au fost condamnați de Sinodul III Ecumenic în 431 d.Hr., monofiziții-precalcedonienii-anticalcedonienii au fost condamnați de Sinodul IV Ecumenic (451 d.Hr.) și de Sinodul V Ecumenic (553 d.Hr.), iar monoteliții au fost condamnați de Sinodul VI Ecumenic. Prin urmare, aceste grupări creștine s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică.
Apoi, sunt acei creștini care au aparținut Vechii Rome, catolicii, care s-au rupt de Biserică datorită introducerii ereziei despre purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul mai întâi la franci și apoi în Vechea Romă (1009 d.Hr.), dar au fost condamnați de Sinodul din 1351 și pentru învățătura despre actus purus și pentru credința că în Dumnezeu există energii create prin care Dumnezeu comunică cu lumea.
De asemenea, din cadrul creștinismului apusean care s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, s-a separat în secolul al XVI-lea un mare grup, care s-au numit pe ei înșiși reformați, protestanți, și din această categorie fac parte luteranii, calvinii, discipolii lui Zwingli, anglicanii etc. Și pe acești creștini i-a condamnat Biserica, pentru că au introdus multe erezii.
Deci, întrebarea care se pune este: toți acești creștini se află în stare de schismă sau se află în afara comuniunii?
Cred că nu putem folosi pentru aceștia cuvântul ”schismă”, pe de o parte pentru că, potrivit credinței noastre, Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și nu se rupe, unitatea ei este dată, iar pe de altă parte pentru că au fost deja condamnați ca eretici de Mari Sinoade cu ”prestigiu sobornicesc”.
Nici nu putem considera că toți aceștia se află în stare de necomuniune cu Biserica Ortodoxă, pentru că termenul de necomuniune are un sens special. Prin acest termen se face referire la acele Biserici Ortodoxe care temporar nu au comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, așa cum se întâmplă cu Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalimului datorită jurisdicției din Quatar.
Prin urmare, pentru creștinii care au introdus erezii în credința lor nu putem să folosim nici termenul de ”schismă”, nici termenul de ”necomuniune”. Mai degrabă putem să spunem că acești creștini s-au rupt sau s-au îndepărtat de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, care își păstrează unitatea.
În acest sens, Sinoadele Locale și Ecumenice au vorbit despre eretici, pentru că aceștia au o învățătură diferită de învățătura Bisericii, și chiar au folosit expresii foarte dure în canoanele împotriva lor. Când citește cineva Canonul 1 al Sinodului V-VI Ecumenic, va constata cum vorbeau Părinții la Sinoadele Ecumenice despre cei care strică credința revelată.
Părinții Sinodului V-VI Ecumenic îl numesc pe Arie „rău-credincios”, pentru că a dogmatizat „o diversitate de dumnezei sau politeismul”; pe Macedonie l-au numit „necurat” și l-au izgonit dimpreună cu „vrăjmașii adevărului” cei mai dinainte, ca pe un rob care a îndrăznit cu nerușinare să exprime o părere neîntemeiată despre Stăpânul său; pe Apolinarie îl numesc „inițiat într-ale răului”; pe Nestorie îl numesc „poet delirant”; pe Eutihie îl caracterizează drept „cel deșert” etc. Și în aceste cazuri folosesc verbele „împreună conducându-i afară”, „cei ce au căzut”, „să fie scos”, „să cadă” etc. Și la sfârșit este scris că, dacă cineva nu ține credința transmisă prin tradiție și nu îmbrățișează dogmele bunei credințe, nu crede și nici nu propovăduiește astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, „să fie anatema, potrivit hotărârii așezate acum de către sfinții și fericiții Părinți arătați mai înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească întocmai ca un străin”. Asta înseamnă că sunt pomeniți Părinții Sinoadelor Ecumenice, iar nu pur și simplu Sinoadele, iar Părinții nu acceptau împăcarea sau coexistența cu erezia, și nici nu se raportau la aceste situații în spirit relativist. În subiecte de credință, diplomația nu-și are locul.
Referitor la toate aceste grupuri vechi sau noi de eretici nu putem folosi cuvântul ”schismă” sau ”necomuniune”, ci mai degrabă să îi caracterizăm ca pe unii ce s-au îndepărtat de credința și viața Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice. Acest lucru nu se numește conservatorim, așa cum afirmă unii, ci rigoare în subiectele credinței.
În ciuda acestora, vreau să spun cu toată sinceritatea că am remarcat foarte clar o abordare relativistă în pozițiile formulate la acest Sinod, pentru că în cele ce se spuneau și se discutau a fost foarte vehiculat conținutul teoriei ramurilor, fără a fi numită ca atare, cu alte cuvinte era evidentă părerea că ar fi avut loc o ruptură în creștinism și că creștinismul s-ar fi divizat, întocmai cum „este sfâșiată rasa unui cleric” (!) și că toți năzuiesc la unitatea creștinismului; teoria incluziunii, potrivit căreia la toți creștinii există un element comun, și anume botezul valid, cu alte cuvinte teologia baptismală; și teoria unui moralism neteologic și a unei griji pastorale neteologice față de omul contemporan.
Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Athanasie cel Mare sau pe Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, cu Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor.
Opinia exprimată de Întâi-stătătorul unei Biserici, care din nefericire a fost aplaudată de către unii delegați, cum că nu trebuie să discutăm la Sinod subiecte teologice, a fost, după părerea mea, unul din punctele cele mai negative ale Sinodului. Pentru că, dacă la un asemenea „Sfânt și Mare Sinod” nu se pune ca bază teologia Bisericii, și dacă atunci când sunt abordate chestiuni teologice serioase delegații nu le urmăresc, ba chiar protestează, atunci acest Sinod este foarte problematic din punct de vedere al teologiei și eclesiologiei ortodoxe.
Unul dintre episcopii de la Sinod a formulat propunerea că ar trebui să condamnăm oficial pietismul, desigur, fără să aibă loc vreo discuție despre distincția dintre pietate și pietism. S-a mai vorbit și împotriva „fundamentalismului” ortodox.
Dincolo de acest punct de vedere, din păcate superficial, care nici nu definește, nici nu clarifică la ce anume se face referire prin acești termeni, în cele din urmă nu a fost emis nici un text împotriva pietismului și zelotismului. Patriarhul Ecumenic a ocolit în mod inteligent această nefericită propunere. Este semnificativ în acest sens faptul că Arhiepiscopul Sava al Varșoviei și întregii Polonii a afirmat că în Polonia, ca și în alte țări nordice și răsăritene, așa-numiții „zeloți” au fost cei care au ținut credința în perioada comunistă, fiind închiși și martirizați
c.”Biserica: Trupul lui Hristos, chip al Sfintei Treimi”
În Enciclica trimisă Bisericilor de către ”Sfântul și Marele Sinod” se observă și o serioasă problemă teologică, pentru că în aceasta, în afară de faptul că Biserica este caracterizată ca ”Trupul lui Hristos”, în același timp este caracterizată și ca ”chip al Sfintei Treimi”. De asemenea, în textul Enciclicei este scris că ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică este comuniune dumnezeiesc-omenească după chipul Sfintei Treimi”.
Însă, Biserica, potrivit învățăturii Apostolului Pavel, este Trupul lui Hristos, baza Bisericii este hristocentrică, iar nu triadocentrică, dat fiind că Hristos, ”Unul din Treime”, este cel Care S-a făcut om, adică Și-a asumat firea omenească și a îndumnezeit-o. Când Biserica este caracterizată drept ”chip” sau ”după chipul Sfintei Treimi”, atunci, vorbind strict teologic, se face confuzie între teologie și iconomie și între necreat și creat. În plus, din formularea Biserica ”chip al Sfintei Treimi” rezultă multe aspecte problematice în ce privește relația dintre Biserici și însușirile ipostatice ale persoanelor Sfintei Treimi!
Sfântul Grigorie Palama scrie că toate cele care au loc în interiorul Dumnezeului Treimic sunt ”mai presus de cunoaștere și de cuvânt”, cu alte cuvinte, ”cele ce țin de unirea după esență-fire” ”și cele ce țin de distincția ipostatică”, dar și ”cele ce țin de unirea esenței, cea întru totul neamestecată și neconfundată” și de aceea toate acestea ”sunt întru totul cu neputință de împărtășit” de către oameni și creație. Aceasta înseamnă că nu se poate găsi în creație nici un model al relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. ”De aceea nu se poate găsi nici un model al acestora în creație”. Biserica este ”Trupul lui Hristos” și ”comuniunea îndumnezeirii”, iar nu chip al Sfintei Treimi.
Ilustrativ vreau să semnalez că formularea Enciclicei Sinodale ”Biserica: Trupul lui Hristos, chip al Sfintei Treimi” diferă ca sens de formularea din aceeași Enciclică, potrivit căreia Biserica este ”comuniune dumnezeiesc-omenească după chipul Sfintei Treimi”.
Prima formulare apare și la Sfântul Maxim Mărturisitorul și se referă la Biserică, Trup al lui Hristos și ”tip și chip al lui Dumnezeu”, în sensul că Biserica este tipul și chipul lui Dumnezeu, ”ca una ce are, prin imitare și tip, aceeași energie cu El”. Asta înseamnă că Biserica nu este chip al celor mai lăuntrice relații dintre Persoanele Sfintei Treimi, ci că Dumnezeu Însuși, prin energia Sa necreată, a adus la existență ființele, după care ”le cuprinde și le adună și le mărginește și în Pronia Sa leagă deopotrivă ființele înțelegătoare și pe cele sensibile cu Sine Însuși și unele cu altele”.
Dumnezeu le ține pe toate în unitate, fără să existe confuzie, poartă de grijă ființelor și, în fapt, așa cum spune Sfântul Maxim, Biserica este cea care călăuzește toate ființele umane către Hristos, având ca scop îndumnezeirea lor. Acest lucru este tâlcuit în chip minunat de Sfântul Maxim în continuarea textului său, despre cum Biserica este cea care le cuprinde și le ține pe toate în unitate. Sfântul Maxim nu vorbește despre relațiile oamenilor ca imagine a relațiilor Persoanelor Sfintei Treimi. Relațiile din lăuntrul Sfintei Treimi sunt cu totul inaccesibile omului.
A doua formulare (”comuniune dumnezeiesc-omenească după chipul Sfintei Treimi”) trimite – în mod eronat, dacă ne raportăm la unele interpretări curente – la relațiile dintre ființele umane ca imagine a relațiilor din interiorul Sfintei Treimi. De altfel, această interpretare a fost eliminată ca falsă de către ”Sfântul și Marele Sinod” însuși la propunerea Bisericii Greciei și cu acordul Patriarhului Ecumenic, din textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”.
În epistolele Apostolului Pavel, mai ales în Epistolele către Efeseni, către Filipeni și Coloseni, și în scrierile Părinților Bisericii, se face referire la faptul că Biserica este Trupul lui Hristos și comuniunea îndumnezeirii și nu trimit la relațiile din interiorul Sfintei Treimi. Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, ”a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Corintei 4: 6), ne unește cu Biserica Sa și prin Hristos ne împărtășim de harul necreat al Dumnezeului Treimic, ne împărtășim de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, în Epistola sa către Coloseni scrie: ”Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Coloseni 1: 12).
De aceea, Biserica este interpretată hristologic. Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos, noi suntem mădularele Trupului lui Hristos și prin Hristos ne împărtășim de energiile necreate ale Dumnezeului Treimic.
d.Probleme canonice eclesiologice
O profundă neliniște mi-au provocat discuțiile despre ”Diaspora ortodoxă”, despre ”Autonomie”, ”Taina nunții și impedimentele la aceasta”, precum și despre ”Însemnătatea postului și ținerea acestuia astăzi”. Este vorba de probleme canonice, care reprezintă puncte importante pentru întreaga viață a Bisericii. La prima vedere, se pare că hotărârile care au fost luate soluționează unele chestiuni, dar dacă le examinează cineva în profunzime, va constata că acestea furnizează premisele pentru fărâmițarea unității vieții Bisericii. Voi da câteva exemple.
Termenul de ”diasporă ortodoxă” este foarte curios, pentru că, așa cum a fost semnalat și în Sinod, diaspora este asociată în principal cu neamurile și religiile, iar nu cu Biserica, întemeiată în fiecare loc prin harul lui Dumnezeu și râvna misionarilor. Jurisdicțiile bisericești, care au fost acordate de Sinoade Ecumenice, mai ales de Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, vechilor Patriarhii și Bisericii Ciprului (Sinodului III Ecumenic), nu justifică acordarea de statut bisericesc conceptului cultural și naționalist al așa-numitei diaspora. Nu este cu putință ca, pe de o parte, să fie condamnat ca erezie etnofiletismul (1872), iar pe de altă parte să fie creat un etnofiletism bisericesc, și asta chiar prin hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod”. Și, cu toate că aceste Conferințe episcopale pot rezolva oarecare probleme ale așa-zisei ”diaspore ortodoxe”, la bază, însă, aceste Conferințe sunt necanonice și rup unitatea bisericească, pentru că introduc principiul etnofiletismului.
Apoi, textul despre ”autonomie”, adică despre posibilitatea de a fi acordată unei regiuni autonomia de către o Biserică autocefală, consider că, așa cum am susținut în discursul meu, va da curs multor probleme eclesiologice. Și înțeleg aceasta în sensul că fiecărei noi Biserici autocefale i se va da posibilitatea să creeze regiuni bisericești autonome, ca urmare a presiunilor factorilor externi și ale clericilor doritori să se bucure de întâiul lor, în ciuda canoanelor care acordă acest drept doar vechilor Patriarhii.
De asemenea, acordarea autonomiei de către Bisericile autocefale în regiuni care aparțin altor jurisdicții bisericești, și ușurința cu care autonomia poate evolua în autocefalie, minează efectiv unitatea Bisericii, pentru că este o scuză pentru multe rupturi. Este o mare problemă bisericească atunci când autocefalia este interpretată și înțeleasă ca totală ”autoguvernare”, mai cu seamă în contextul evoluțiilor naționale și culturale. Profesorul de Drept Canonic de la Facultatea de Teologie din Atena, Arhimandritul Grigorios Papathomas, a scris texte importante despre diasporă și autonomie evaluând toți parametrii stabiliți de un asemenea Sinod și, în special, prezentând subiectul ca pe o relativizare a validității Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic.
În plus, posibilitatea dată Bisericilor locale de a exercita iconomia în problema postului și a impedimentelor la căsătorie deschide drumul către perimarea identității slujbelor și a nevoinței în diferitele Biserici locale, ceea ce înseamnă că iconomia, care este valabilă pentru o perioadă limitată, ca suspendare temporară a aplicării stricte a canoanelor, se va transforma în rigoare canonică și va dezintegra ethosul bisericesc ortodox în diferite regiuni bisericești.
În cele din urmă, ascultând toate opiniile delegaților pe durata discuțiilor asupra acestor subiecte și citind cu atenție textele, sunt profund neliniștit și nu mă pot lăsa prins în entuziasmul superficial al unor responsabili bisericești, care au o abordare emoțională și jurnalistică.
Intervențiile mele
Pe durata discuțiilor asupra celor șase texte, am cerut cuvântul și mi-am expus părerile cu discernământ și sinceritate. Astfel, în cadrul de timpul limitat pe care l-am avut la dispoziție, am vorbit despre persoana umană, despre diaspora ortodoxă, autonomie, post, despre consecințele eclesiologice ale căsătoriilor mixte și despre Biserică.
Cu prima ocazie vor fi publicate aceste intervenții ale mele scurte și cuprinzătoare. Aici voi expune ceea ce am spus despre Biserica Ortodoxă în relația ei cu eterodocșii, deoarece cred că acesta a fost subiectul central al acestui Sinod.
Când am început discuția despre textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, după citirea textului și înainte de a intra în discuția articol cu articol, mi s-a dat cuvântul pentru o scurtă intervenție. Îi ascultasem pe câțiva dintre antevorbitori și am fost neplăcut impresionat de cele ce s-au spus, pentru că, din păcate, au ajuns până-ntr-acolo, încât să-l folosească și pe Sfântul Marcu Evghenicul pentru a-și susține opiniile.
În intervenția mea am subliniat două puncte concrete.
Primul a fost că, deși la Prima Conferință Panortodoxă care s-a ținut în Rodos în 1961 s-au pus pe ordinea de zi în jur de 100 de subiecte, de care urma să se ocupe acest Mare Sinod, care pe atunci era privit ca ecumenic, dar la Prima Conferință Presinodală Panortodoxă, care a avut loc în noiembrie 1976 la Chambesy, Geneva, au fost stabilite 10 subiecte, dintre care la Sinod au fost discutate șase, împreună cu un al șaptea care a fost integrat unuia dintre cele șase.
La aceeași Conferință Presinodală s-au stabilit ca o a doua prioritate patru subiecte importante spre a fi discutate mai târziu, în urma unei examinări interortodoxe. Subiectele acestea sunt: izvoarele revelației dumnezeiești, codificarea sfintelor canoane și a prevederilor canonice, noțiunea de Biserică, iconomia și acrivia cu privire la modul în care îi primim la Ortodoxie pe eterodocși. Concret, iată ce se scrie în text asupra acestor subiecte: ”Aceste subiecte sunt trimise pentru a fi studiate de către Bisericile locale, în vederea eventualei lor examinări viitoare la nivel interortodox”.
Astfel, subiectele ”despre Biserică” și ”despre iconomie și acrivie” au fost omise de pe ordinea de zi a Sinodului. În orice caz, ne-a rămas o carte importantă scrisă de Președintele de atunci al Primei Conferințe Presinodale Panortodoxe, fostul Mitropolit Hrisostom al Mirelor și ulterior al Efesului, cu titlul: ”Recunoașterea tainelor eterodocșilor în relațiile care au avut loc de-a lungul între Ortodoxie și Romano-catolicism”.
Al doilea punct este că la a III-a Conferință Presinodală Panortodoxă, care a avut loc în octombrie-noiembrie 1976 la Chambesy a fost aprobat textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. La unul dintre paragrafe scrie că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, recunoaște existența în fapt a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine, ”crede că relațiile Bisericii Ortodoxe cu acestea trebuie să se bazeze pe clarificarea de către acestea (Bisericile și Confesiunile creștine), cât mai repede și obiectiv posibil, a întregii problematici eclesiologice și în special a învățăturii lor generale despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică”. Asta înseamnă că creștinii neortodocși trebuie să clarifice învățătura lor despre Taine, har, preoție și succesiunea apostolică.
Am concluzionat că subiectele referitoare la Biserică nu trebuie abordate la acest ”Sfânt și Mare Sinod”. Sunt irelevante și neconforme cu Regulamentul Sinodului.
Cele ce s-au afirmat la Sinod despre Ioannis Karmiris, Trembelas și mai ales despre Sfântul Marcu Evghenicul este o nedreptate față de aceștia. Se poate ca în textele lor și ale altora să fie folosit termenul de ”Biserică” ca termen tehnic, dar Sinodul acesta nu poate rămâne la niște termeni tehnici. Termenul de ”Biserică” este folosit [în același text] și după iconomie, și după acrivie. Aici însă trebuie folosită acrivia.
Timpul acordat fiecărui vorbitor a fost foarte limitat, de aceea, așa cum am spus în alocuțiunea mea, am depus un text pentru a fi inclus în Actele ”Sfântului și Marelui Sinod” la acest subiect.
Întrucât la acest Sinod se făcea permanent referire la Sfântul Marcu Evghenicul, cum că vorbea despre Biserica Apuseană, voi menționa un fragment citat într-o analiză realizată de profesorul Ioannis Karmiris, al cărui nume a fost pomenit în mod repetat la Sinod. Răposatul profesor, comentând epistola Sfântului Marcu Evghenicul intitulată ”Creștinii ortodocși aflați pe tot cuprinsul pământului și al insulelor”, scrie despre atitudinea Sfântului Marcu la Sinodul de la Ferrara-Florența: ”Pe baza diferențelor și abaterilor dogmatice ale Latinilor de la «dreapta credință…, și a celor referitoare la teologia Sfântului Duh”, Marcu Evghenicul îi caracterizează pe aceștia drept eretici, adeverind astfel că Biserica Ortodoxă, la epoca respectivă și probabil încă din timpul cruciadelor îi considera de fapt pe latini [catolici, papistași] nu doar schismatici, ci și eretici, primindu-i la Ortodoxiei pe cei care proveneau din rândurile lor prin ungerea cu sfântul mir, așezându-i astfel alături de arieni, macedonieni, sabatieni, novațieni și alți eretici ai secolului al IV-lea, potrivit Canonului 7 al Sinodului II Ecumenic, pe care îl invocă dimpreună cu cea de-a 16-a întrebare-răspuns al lui Theodor Balsamon. Astfel, în Enciclică se declară că ortodocșii «s-au rupt de aceștia (de latini) și i-au tăiat de la trupul comun al Bisericii…, ca pe unii care cugetă absurd și fără dreapta credință și care fără de rațiune au introdus adaosul [Filioque]. Astfel, ca de niște eretici ne-am îndepărtat și pentru aceasta ne-am despărțit de ei… sunt eretici și, pentru că sunt eretici, i-am tăiat de la noi…». Și, la Florența, Marcu Evghenicul a spus delegației ortodoxe «că latinii nu numai că sunt schismatici, ci și eretici. Și acest lucru Biserica noastră ni l-a ținut sub tăcere, pentru că sunt mulți și mai puternici ca noi» (J. Harduin, Acta Consiliorum, Parisiis 1715 ἑξ.), iar „(cei dinaintea noastră) nu au vrut să-i vădească drept eretici, așteptând întoarcerea lor și încercând să le câștige prietenia” (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5. p. 256)”.
Sfântul Marcu Evghenicul, potrivit Actelor și memoriilor de la Sinodul Ferrara-Florența, totdeauna i-a considerat eretici pe latini și spunea delegației ortodoxe acest lucru, însă delegația Bisericii Ortodoxe nu dorea să declare public acest lucru, date fiind condițiile grele ale epocii și în gest de prietenie, sperând la întoarcerea acestora.
De asemenea, Sfântul Marcu Evghenicul, într-o scrisoare pe care a trimis-o ortodocșilor după Sinodul de la Ferrara-Florența, scrie nu doar despre latini, pe care îi caracterizează drept eretici și că au fost tăiați din Biserică, ci și despre ”Greco-catolici”, adică despre ortodocșii care primesc obiceiurile și dogmele latine: ”Trebuie să fugi de ei [de Greco-catolici] ca de șarpe sau de latinii înșiși; căci [Greco-catolicii] sunt mult mai răi decât [latinii], ca unii ce sunt negustori de Hristos și profitori de Hristos”!
Am menționat cele ce spunea și scria Sfântul Marcu Evghenicul, pentru că a fost nedreptățit și ”s-a făcut abuz” de scrierile lui de către unii delegați la ”Sfântul și Marele Sinod”.
*
Înainte de a încheia primele mele observații succinte asupra recentului Sinod din Creta, aș dori să subliniez două aspecte generale.
Primul este legat de conștiința de sine a Sinodului. Pe durata discuțiilor a fost exprimată opinia că acest Sinod nu este un Congres Teologic Panortodox, ci un ”Sfânt și Mare Sinod”. Asta înseamnă că nu se discută subiectele într-un cadru academic, ci este un ”Sfânt și Mare Sinod” și este mai presus de orice Biserică Locală, așa că hotărârile acestuia trebuie să se impună în toate Bisericile Locale.
Exact acest lucru mi-a provocat o profundă neliniște. Întâi de toate, discuțiile au avut loc într-un cadru general, informativ, conciliant și echilibrat, nu în atmosfera în care lucrau Sinoadele Locale și Ecumenice. Apoi, nu știu cum pot fi impuse hotărârile Sinodului atât Bisericilor prezente, cât și celor absente, atâta timp cât nu sunt specificate consecințele neconformării la aceste hotărâri. După cum se știe, Sinoadele Ecumenice menționau excomunicarea, depunerea și excluderea din Biserică pentru cei care nu acceptau hotărârile.
Al doilea punct pe care doresc să-l subliniez are legătură cu modul în care s-a făcut informarea celor din afara Sinodului. Eu, personal, am observat că informarea a fost selectivă, a existat o ”manipulare” a informării oamenilor. În fine, s-a ilustrat în mod dramatic că Biserica este un organism dumnezeiesc-omenesc, Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, iar viața acestei taine nu poate pătrunde în cadrele asfixiante și strâmte ale artei și științelor comunicării. Oricine dorește să gestioneze jurnalistic și mediatic întregul vieții bisericești și teologia vatămă taina Bisericii.
Toate cele de mai sus au fost scrise succint, fără a epuiza subiectul.
Iulie 2016
Sursa: http://parembasis.gr
Traducere: Tatiana Petrache
ortodoxiadreaptacredinta 