Mitropolitul Teofan îl lasă pe primarul MMB Lucian Borfotină din Cristeşti să batjocorească Hramul Schimbării la Faţă din Schit Orăşeni

Primarul și viceprimarul comunei Cristești alături de micii pe care i-au oferit în zi de post.

Primarul și viceprimarul comunei Cristești alături de micii pe care i-au oferit în zi de post.

Sursa

În urmă cu o săptămână, părintele Ioan Ungureanu i-a scris o scrisoare Mitropolitului Teofan al Moldovei şi Bucovinei, în care îl ruga să nu îi permită primarului Lucian Borfotină din Comuna Cristeşti, cu care conlucrează intens pentru alungarea părintelui din parohie, să batjocorească sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, cu petrecerea populară pe care primarul avea de gând să o organizeze.

Astăzi, 6 august, primarul şi acoliţii săi au pus în scenă un spectacol grotesc, cu o muzică asurzitoare, cu grătar, cu mici, cu bere, cu tot ce trebuie unei petreceri câmpeneşti. Interesant este că cei mai mulţi dintre participanţii la petrecere au fost oameni aduşi de prin alte localităţi, nu săteni din Orăşeni, care nu s-au înghesuit la pomana primarului, mai ales după predica electrizantă pe care părintele Ioan a ţinut-o la Sfânta Liturghie.

Autobuzul școlii a fost pus la dispoziția organizatorilor, pentru a aduce un fel de grup folcloric al tinerilor care au venit să asculte… muzică populară cântată pe înregistrări audio.

Întrebat direct de ce a restricţionat dimineaţă accesul oamenilor la biserică, primarul a răspuns scurt “aşa am vrut”, fără a mai da alte explicaţii. Întrebat de ce a batjocorit această sărbătoare, primarul a răspuns că poporul din sat „i-a cerut”, deşi, după cum se vede din filmarea pe care o ataşăm, din sat nu era aproape nimeni, iar sătenii au fost la biserică şi au fost împotriva deciziei primarului de a face bâlci în sat. Din pricina deciziilor arbitrare ale primarului, câteva persoane dezabilitate nu au putut ajunge decât cu foarte mare greutate la biserică, în condițiile în care evenimentul de astăzi este unul religios, nu civil.

Având în vedere că primarul a batjocorit până la urmă sărbătoarea Schimbării la Față, rezultă că, fie mitropolitul Teofan nu i-a dat sfatul cel bun, fie primarul a ales să îl ignore pe cel pe care îl ascultă cu sfințenie când vine vorba de lucrarea împotriva părintelui Ioan Ungureanu.

Primarul Borfotină a făcut acest bâlci ca să îl umilească pe părintele Ioan Ungureanu. Cu un mitropolit care s-a uitat mai atent la câştigul său imediat în lupta contra preotului luptător decât la duhul sărbătorii de astăzi, acest primar, care a afirmat că a sondat cu drone zona dimprejurul schitului şi a constatat că nu sunt sfinţi în pământul acesteia, L-a batjocorit astăzi pe Dumnezeu, cu îngăduinţa mitropolitului Teofan, cu concursul autorităţilor statului român, plătite din banii publici pentru a garanta credincioşilor ortodocşi dreptul la liberă practică a credinţei şi la păstrarea demnităţii lor de creştini.

L-am întrebat pe Dumitru Ivan (foto), liderul opoziției față de Părintele Ioan, dacă merită sa îl batjocorească pe Dumnezeu pentru atât. A raspuns, cu multă convingere: „Da.”

Update La ora 17.00 a sosit un cor al ATOR și al unor parohii din oraș, alături de câțiva preoți, printre care și preotul Constantin Bolohan. Corul a interpretat pe locul unde s-au servit mici și bere, cântece patriotice, în încercarea de a da unei blasfemii la adresa sărbătorii de azi un fel de conotație patriotica, legată de Centenarul Unirii. Prezența ATOR, a câtorva preoți, a preotului Constantin Bolohan și a altor câțiva preoți denotă clar că toată desfășurarea din această zi a avut girul și „binecuvântarea” directă a mitropolitului Teofan.

Constructori lucrând în zi de mare sărbătoare la terenul de sport al Primăriei comunei Cristești

Constructori lucrând în zi de mare sărbătoare la terenul de sport al Primăriei comunei Cristești

Toată manifestarea, caracterizată printr-o batjocorire deschisă și asumată a lui Dumnezeu, a avut un iz demonic, reamintind de exemplele clasice din Vechiul Testament ale celor care L-au înfruntat deschis pe Dumnezeu.

Reclame

Ieromonah Spiridon Roșu- Rostul îngrădirii nu este de a ne separa de Biserică, ci de a rămâne în Biserică prin păstrarea purității dreptei credințe. Oprirea comuniunii cu cei căzuți în erezie dar care nu au fost încă condamnați se face nu din cauza presupusei invalidități a Tainelor sau a bănuielii încetării lucrării harului prin acei clerici (cei căzuți în erezie fiind încă necaterisiți), ci din cauza că aceștia nu mai au credință ortodoxă. Responsabilitatea și vinovăția individuală a ierarhilor semnatari la sinodul din Creta nu o pot și nici nu trebuie s-o stabilească preoții îngrădiți de erezia ecumenistă (cu atât mai puțin creștinii laici), ci numai ierarhii întruniți în sinod. Care sunt preoții cu cuget ortodox?

„Ortodoxia nu se mărturisește doar prin cugete și cuvinte, ci mai ales prin fapte. Oferim aici pilda rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Dar ce părere aveți? : Un om avea doi fii. Și a mers la cel dintâi și i-a zis : Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea./ Iar el, răspunzând, a zis: Nu vreau! Dar pe urmă, căindu-se, s-a dus. / Și mergând la al doilea, i-a zis tot așa. Iar acesta i-a răspuns: Mă duc, Doamne! Dar nu s-a dus. / Care din acestia doi a facut voia Tatălui? Ei i-au zis: cel dintâi”(Mt.21,28-31).
Aplicând această învățătură în privința activității ierarhilor participanti la pseudosinodul din Creta, care dintre ei au făcut voia Stăpânului: cei ce au promis că vor respinge documentele eretice dar le-au acceptat și le-au semnat (iar ceilalţi le-au aprobat ulterior) sau cei ce au respins cu fapta documentele greșite? Și câți din ierarhii care au respins documentele au dovedit și cu fapta că au întrerupt comuniunea cu ereticii(ecumeniști-n.n.)?
Nimeni nu poate să se dezvinovățească că a semnat documente care exprimă și întăresc erezia ecumenistă, zicând că el în mintea lui nu ar avea convingeri ecumeniste căci : ”Din prisosința inimii grăiește gura”(Lc.6,45). Deci mai întâi se produce o acceptare a ereziei ecumeniste la nivelul minţii și apoi se trece și la mărturisirea ei prin faptă, adică fie prin cuvânt rostit, fie prin cuvânt scris. Dacă cineva din delegația de episcopi ai B.O.R. ar fi avut în minte convingeri clare antiecumeniste, acest lucru ar fi trebuit să se reflecte prin respingerea și nesemnarea acelor documente( n.n.- e vorba de documentele semnate la sinodul din Creta).
(…)Episcopul și preotul care îl pomenesc pe episcopul eretic nu mai sunt ortodocși, ci cad și ei în erezie pentru motivul că având comuniune cu acela dovedesc că au întrutotul aceeași credință cu a ereticului pe care îl pomenesc.
Nu este cu putință să rămână cineva ortodox dacă are comuniune bisericească cu un episcop eretic, chiar și în cazul în care el:
-nu știe,
-nu recunoaște sau
-nu-i pasă de această realitate.
Preoții care au încetat comuniunea cu pseodoepiscopul eretic (și  cu ceilalți preoți căzuți  și  ei(în erezia ecumenistă-n.n.) prin păstrarea comuniunii cu pseudoepiscopul  respectiv), aplicând Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, încetează orice legături bisericești cu aceștia( cu pseudoepiscopul și cu preoții aflați în comuniune cu pseudoepiscopul-n.n.). Dar nu se pronunță asupra validității tainelor săvârșite de clericii necondamnati. Oprirea comuniunii cu cei căzuți în erezie dar care nu au fost încă condamnați se face nu din cauza presupusei invalidități a Tainelor sau a bănuielii încetării lucrării harului prin acei clerici (cei căzuți în erezie fiind încă necaterisiți), ci din cauza că aceștia nu mai au credință ortodoxă.
Rostul îngrădirii nu este de a ne separa de Biserică, ci de a rămâne în Biserică prin păstrarea  purității dreptei credințe.
Nu noi, cei îngrădiți, ne separăm de Biserică prin faptul că am încetat orice legătură bisericească cu ei, ci cei căzuți în erezie sunt în pericol de a se separa de Biserică.
Există pentru ei doar două posibilități:

  • 1.ori rămân pe mai departe căzuți în erezie (fie că vor fi osândiți definitiv la un sinod ortodox, fie că vor muri până atunci și  vor avea parte de osânda veșnică),
  • 2.ori se pocăiesc deplin și în acest caz nu vor fi învinuiți pentru căderea anterioară în erezie.

Dar pentru că acest sinod ortodox care să clarifice situația  creată prin apariția și  generalizarea ereziei ecumeniste în viața Bisericii nu s-a săvârșit încă, cei căzuți în erezie  rămân amestecați deocamdată în trupul Bisericii ca niște mădulare bolnave și  transmițătoare de boală.(…)
Responsabilitatea și vinovăția individuală a ierarhilor semnatari nu o pot și nici nu trebuie s-o stabilească preoții îngrădiți de erezia ecumenistă (cu atât mai puțin creștinii laici), ci numai ierarhii.(…)

În legătură cu categoria preoților despre care au cuget ortodox trebuie făcută o distincție importantă.

Există o categorie de preoți care au cuget real ortodox dovedit atât prin discursul antiecumenist, cât și  prin faptele întreruperii comuniunii cu ereticii ecumeniști și  prin suportarea prigoanei din partea lor.

Și există altă categorie de preoți care doar își închipuie că au cuget ortodox (sau care sunt lăudați că ar avea cuget ortodox), însă nu au, pentru că prin faptele păstrării comuniunii bisericești cu ereticii ecumeniști(coliturghisire, pomenirea numelui episcopului ecumenist la slujbele și  tainele bisericești, participarea cu ei la aceleași taine, și  altele) dovedesc că au aceeași credință ca și  ecumeniștii.

Degeaba mărturisesc prin cuvânt că sunt antiecumeniști, dacă prin fapte și  modelul lor de viețuire susțin pe ecumeniști. Acești preoți care nu au întrerupt comuniunea cu ereticii ecumeniști devin, din nefericire, cei mai periculoși susținători ai ierarhilor căzuți în erezia ecumenistă. Acești preoți, prin exemplul lor negativ, sugerează că nu trebuie nicidecum să oprești comuniunea cu ereticii ecumeniști ca să fii un luptător eficient împotriva ecumenismului.
Motivele pentru care acești preoți (care doar își închipuie că au cuget ortodox sau sunt lăudați că ar avea dar nu îl au-n.n.) întrețin comuniunea bisericească cu ereticii ecumeniști sunt două:
-din ignoranță (o fac inconștient dar nu  lipsiți de vinovăție) sau
-din viclenie (în acest caz o fac în mod conștient).
Dacă aceștia ar fi judecați la un sinod adevărat ortodox, rămânând în starea pe care o au acum, ar trebui să dea socoteală pentru imensa sminteală pe care au făcut-o în rândul clericilor și  credincioșilor, prin modelul fals de luptă antiecumenistă pe care l-au practicat și  întreținut. Cine își va asuma răspunderea pentru nenumăratele suflete care după moarte s-au osândit pentru că i-au crezut pe acești preoți și nu au oprit comuniunea cu ereticii, ci s-au înșelat urmând modelul lor așa zis echilibrat?
Pentru oamenii care încă nu înțeleg aceste lucruri, dovada cea mai clară( că acești preoți, care vorbesc împotriva ecumenismului dar nu întrerup comuniunea bisericească cu ecumeniștii, nu au de fapt cuget ortodox-n.n) este faptul că ierarhii ecumeniști nu-i prigonesc pe preoții care păstrează comuniunea bisericească cu ei, deși vorbesc clar împotriva ecumenismului. Nu-i prigonesc pentru că sunt înșelați ca și ei, așa că nici diavolul nu-i stârnește pe unii împotriva altora, fiind mulțumit de starea lor.”
**************************************
Fragmente extrase din ” Observații critice ale Părintelui Spiridon  cu privire la studiul <<Părtășia la erezie – expresie biblică și patristică>> scris de Mihai Silviu Chirilă”
Sursa:
https://stranaortodoxa.wordpress.com/2018/01/29/observatii-critice-ale-parintelui-spiridon-de-la-schitul-radeni-la-studiul-partasia-la-erezie-expresie-biblica-si-patristica-scris-de-mihai-silviu-chirila/

„Sufletul lui Radu Gyr era pur, ca și poeziile lui”

Marele poet și mărturisitor privit din ochii fiicei sale
Perioada de detentie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfătisa câte o scenă de groază, aceasta la insistentele noastre, toată suferinta prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinta puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au tinut în viată. L-am întrebat odată:
– Tată, nu ai avut niciodată o clipă de deznădejde în care să-ti doresti moartea?
– Ba da, mi-a răspuns, într-o iarnă când am fost transportat în miezul noptii de la Aiud, în haine subtiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brasov. Era o consfătuire a Securitătii, a ofiterilor superiori, iar eu am ajuns la destinatie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau „sefii”, asezati în cerc. M-au asezat pe un scaun în mijloc. Si toti au început să mă scuipe, să mă înjure si să spună: „uite jivina legionară, criminalul tării !” Atunci n-am mai putut suporta si m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am lesinat. Stiu că dimineata m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncati un bors cald”.
Anii detentiei l-au lipsit, ca pe multi altii, de căldura căminului familial. Poate că această absentă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, si până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârsită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, sot si bunic deopotrivă de iubitor si de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri si neajutorati.

Lucra intens, asezându-se la masa de scris de la ora opt dimineata până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia asternută pe hârtie, în speranta că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Si si-a asternut-o. Redactându-si în acelasi timp si memoriile literare, care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reusit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) si care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.

Omul vioi si tânăr sufleteste, entuziast si exuberant, generos si nerăzbunător, era dotat cu o exceptională memorie. Rafinat intelectual, era un torent de informatii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, călătoriilor, artei plastice, muzicii si chiar teologiei superioare. Mucalit si spiritual, nu-i plăcea când i se vorbea despre opera lui, laudele repugnându-i. Prietenii îl iubeau mai ales pentru firea lui leală si expansivă, pentru opera lirică si variată, precum si pentru asta-i cultură. De când îl stiu si mi-l amintesc, tatăl meu nu-si schimbase prea mult felul de a fi.
Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, si, cum îi plăcea lui să spună, mai întelept. Dacă s-ar fi simtit vreodată înfrânt sau dacă ar fi fost doborât de suferinte n-ar fi scris aceste minunate versuri:
Nu dor nici luptele pierdute

nici rănile din piept nu dor

cum dor acele brate slute

care să lupte nu mai vor.

Cât timp în piept inima-ti cântă

ce-nseamnă-n luptă-un brat răpus ?

Ce-ti pasă-colb de-o spadă frântă

când te ridici c-un steag mai sus ?

Înfrânt nu esti atunci când sângeri

si când ochii-n lacrimi ti-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renuntările la vis.
Având convingerea că scrie pentru eternitate, Radu Gyr si-a profetit în ultima sa poezie gloria si strălucirea netrecătoare, în amiaza de aur a spiritualitătii românesti.
Severă piramidă de granit,

am fete mohorâte si rigide,

un monstru care tainele-si închide

în cosmică tăcere-ncremenit.

Sub soarele pustiilor toride

îmi arde vârfu-nfipt în infinit

si ca un lung si glacial cutit

străpunge luna pietrele-mi aride.

Solemn si hâd si rece monument

claustru templu dur de blocuri terne,

eu dorm adânc acestei lumi absent.

Dar, dincolo de somnul ce se-asterne,

în greu-mi sarcofag incandescent

străfulgeră podoabele eterne.

(„Piramidă”, 23 aprilie 1975)
A trecut în vesnicie în seara zilei de 29 aprilie 1975, discret si tăcut, nedorind să incomodeze pe nimeni. Cu întelepciunea senectutii îi iertase pe toti aceia de pe urma cărora a suferit.
(Simona Popa – radugyr.ro)

Sursa