Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși, dacă nu ne vom osteni să ne smerim

Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă.

Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.”

Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică – nu avem intenţia să ne dăm pacea lăuntrică atât de ieftin. Iată, atunci sufletul ajunge smerit şi blând, şi trece prin lumea aceasta cu o deplină înţelegere a vieţii. Iar oamenii socotesc după aceea şi spun: „Ştiu, omule, cum erai tu înainte, îndărătnic, iar acum ai devenit parcă nesimţitor, totul îţi este la fel.” Nu, aceasta nu este nepăsare, ci biruinţă asupra răului!

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 7514/2006, p. 157-158

Ni se arată numai la mare nevoie, Dumnezeu

Când mă adresez Domnului, am un simţământ nedesluşit. Ca şi cum Dumnezeu este o persoană. Am sentimentul că e chiar ca o fiinţă, dar fără vreo însuşire precisă, fără ceea ce ştim despre Dumnezeu. Dar mă tem ca nu cumva prin asta diavolul să mă înşele, să nu născocesc înlăuntrul meu ceva ce nu este, de fapt, Dumnezeu?

Părintele Tadei: Când te rogi, trebuie să fii cu mare luare-aminte la cuvintele pe care le rosteşti. Atenţia să-ţi fie acolo! Mintea este în stare să plăsmuiască orice. În gânduri putem să ne facem orice chip! Şi atunci, parcă ni se arată ceva, sântem cu totul încredinţaţi de ceea ce ni se arată. Nu, asta nu! Atunci suntem cu adevărat împrăştiaţi, zdrobiţi. Iar Sfinţii Părinţi tâlcuiesc să cugetăm numai la patru lucruri în vremea rugăciunii. Nu să ai gânduri, ci să ai conştiinţa acelor lucruri în minte – şi anume, să cugeţi la moarte, la judecată, la Rai şi la iad. Acestea sunt cele patru lucruri.
Moartea. Fiecare să ştie de moartea sa, să aibă înaintea ochilor sfârşitul vieţii, să aibă conştiinţa că viaţa aceasta este foarte scurtă. Viaţa trece iute, bătrâneţea vine ca fulgerul. Iată, parcă ieri s’a sfârşit al Doilea Război Mondial, şi au trecut patruzeci de ani. Da! S’au dus patruzeci de ani, aproape o viaţă de om. Grabnic trece viaţa! Deci, gândul că viaţa trece grabnic este conştiinţa morţii. Trebuie, aşadar, să cugetăm la moarte.

Judecata. Cugetarea la judecată înseamnă să avem conştiinţa că va trebui să dăm răspuns pentru viaţa noastră. Noi, ca fiinţe cugetătoare, vom da răspuns cum am folosit în viaţa această putere din lăuntrul nostru, o putere dumnezeiască – căci noi nu avem viaţă cu de la sine putere, ci ne-a fost dăruită. Ce am făcut bun cu viaţa noastră? Am contribuit la pace şi linişte în lume, sau la haos? Oare n’am contribuit mai mult la starea de haos? De aceea, trebuie să ne ostenim neîncetat să avem gânduri paşnice, liniştite, bune – gânduri dumnezeieşti. Aceasta înseamnă cugetarea la moarte, la judecată, la rai şi la iad.

Nu să avem gânduri, ci să avem conştiinţa acestor lucruri, până ce se întipăreşte înlăuntrul nostru. Putem să cugetăm şi o jumătate de zi, până ce dobândim această conştiinţă, numai să o avem în noi. Aşadar, cugetarea la moarte, judecată, la rai şi la iad! Şi trebuie să fim cu luare-aminte la cuvinte: ce cerem, pentru ce ne rugăm, ce rostim. Acolo trebuie să fie atenţia!

Dumnezeu ni se arată numai la mare nevoie, căci dacă ni se arată ceva din lumea duhovnicească, noi sântem slabi şi nu putem de îndată să cunoaştem ce este (dacă sânt duhuri căzute sau nu). Suntem capete înfierbântate şi, gata, sufletul se pierde! Sfinţii Părinţi se rugau cel mai mult să nu aibă nici o vedenie, să nu li se arate nimic. Când sufletului îi este de cea mai mare trebuinţă să fie mângâiat, când nu avem mângâiere de la aproapele nostru, atunci Domnul însuşi ne va mângâia. Ne va da aşa ceva la mare nevoie, când nu primim de la nimeni alinare, când nu poate să ne mângâie, nici măcar prin aproapele nostru.

Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 48-49

Stareţul Tadei de la Vitovniţa, „Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa” [6 părți]

Sursa Serbia Ortodoxa


Părintele Tadei s’a născut în anul 1914 în satul Vitovniţa, din părinţi evlavioşi, ţărani, de praznicul Sfântului Apostol Toma şi a primit numele de Toma. După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ pe Mlava. Deoarece s’a îmbolnăvit grav, a hotărât ca ultimii ani din viaţă să îi închine slujirii lui Dumnezeu.Începuturile vieţii sale călugăreşti sânt legate de mănăstirea Milkovo de lângă Svilainţa şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea “nemărginită dragoste şi iertare”.

S’a închinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 Martie (toate datele sânt pe stil vechi, potrivit calendarului Bisericii Ortodoxe Sârbe), spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 Iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak.

Îndată după închinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakoviţa. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i-a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karloviţului, iar acesta a intrat în obştea mănăstirii de la Rakoviţa.

A fost hirotonit în cinul de ieromonah la 3 Februarie 1938, la Mănăstirea Rakoviţa, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului (arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Graniţe.). A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În Octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s’a întors la Mănăstirea Rakoviţa. În Aprilie 1947, ieromonahul Tadei s’a reîntors în eparhia Branicevo cu dezlegare canonică şi a intrat în obştea mănăstirii Gorniak. La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Peci, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, egumenul Tadei, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovaţ şi în parohia Şapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak. La începutul lui Noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopole. După patru luni încheiate, egumenul Tadei, cu acordul autorităţilor greceşti, a părăsit Hilandarul şi Sfântul Munte, întorcându-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman. La dorinţa părintelui, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urmă, slujind ca paroh în Vlaşki Dol, să fie pensionat, apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainiţa de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovniţa.

Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovniţa, a trecut la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s’au îngrijit de stareţ în ultimi ani ai vieţii sale pe pământ printre noi, păcătoşii.

Belgrad, la Praznicul Sfintei Cruci

Anul Domnului 2003