Câteva gânduri pentru a şaşea săptămână a Postului Mare


„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” (Mat. 5:8)

1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.

2. Roagă-l pe Dumnezeu să îţi curăţească inima, şi vei vedea o neaşteptată minune în această lume materială, pe care până acum ai privit-o numai cu ochii fără inimă.

3. Inimă curată zideşte, Doamne, întru mine! – aşa se ruga prorocul şi psalmistul Davíd. Şi tu aşa să te rogi; înnoieşte şi iar înnoieşte această rugăciune, şi Dumnezeu îţi va dărui inimă curată şi văzătoare, şi vei vedea înţelesul tuturor lucrurilor şi întâmplărilor, şi vei cunoaşte înţelesul ascuns al fiecărui lucru zidit din această lume.

4. Prin ce putem şi prin ce poate Dumnezeu curăţi inima omului? Numai prin Duhul. Şi, dacă Îl vei milostivi pe Dumnezeu să zidească inimă curată întru tine, El o va face cu ajutorul Duhului Fiului său, Iisus Hristos – cu ajutorul Sfântului său Duh, care e unul, neîmpărţit, neschimbat, deosebit de oricare alt duh care închipuie mulţime, împărţire, schimbare.

5. De aceea înţeleapta noastră maică Biserica Pravoslavnică a rânduit ca de la Miezonoptică la Pavecerniţă, în fiecare zi, la fiecare slujbă şi rugăciune, să se citească această rugăciune: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti şi toate plineşti, vino şi sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte pre noi de toate stricăciunea şi mântuieşte, Doamne, sufletele noastre!

6. Oare ai fost la ţarină când se treiera grâul? Când e zăpuşeală şi linişte, se stă şi se aşteaptă să bată vântul. Căci fără vânt nu se poate despărţi pleava de grâu. Iar când vântul începe să bată, toată lumea se umple de bucurie. Căci vântul îi ajută cel mai bine la curăţat. Într-o clipită vântul ia pleava şi rămâne grâul pe ţarină.

7. Însuşi Domnul nostru Iisus, Mântuitorul şi Învietorul nostru, a spus despre Duhul lui Dumnezeu că este slobod: Duhul unde voieşte suflă. (Io. 3:8) Cu adevărat, unde vrea şi când vrea. De aceea a şi poruncit Apostolilor săi, când S’a Înălţat la ceruri, să aştepte în Ierusalim – unde vor primi putere, când se va pogorî Duhul Sfânt asupra lor. (FA. 1:8)

8. În această a şasea săptămână a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazăr din morţi, adună-ţi gândurile şi îndreaptă-le spre inima curată pe care Dumnezeu o vede. Şi cearcă curăţia inimii tale cu această minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurată nu îl va vedea pe Dumnezeu în această întâmplare, nici minunea dumnezeiască, şi va îndruga poveşti despre hipnotism, autosugestie şi alte magii primite şi de ştiinţă. Iar tu, dacă aici nu Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) şi nici minunea dumnezeiască în învierea lui Lazăr, înseamnă că încă ai inima necurată.

9. Însă, în nici un caz, nu deznădăjdui. Numai să îţi doreşti cu adevărat o inimă curată – şi Dumnezeu care este dăruitorul tuturor celor bune – îţi va da. Nu te îndoi – Dumnezeu îţi va da inimă curată, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi nesfârşită.

10. Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiască lăuntrică şi preafrumoasă, pe care o înfăţişează Apostolul întâilor şi adevăraţilor creştini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis să lumineze dintru întunerec lumina, Acela a strălucit şi întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei Slavei lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos. (II Cor 4:6) Şi te vei bucura, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi fără de sfârşit. Căci acea Lumină a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine şi în jurul tău, va lumina fulgerător, până şi moartea şi mormântul, şi nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatăl tău, şi viaţa cea veşnică, nemărginită, purtătoare de biruinţă şi atotputernică.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în marele post – Editura Predania, A șasea săptămână)

Câteva gânduri pentru a cincea săptămână a Postului Mare



“Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.”(Mat. 15:19)

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase in izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un rau. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care in trup a umblat pe pămant, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. (Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt in inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce uraciune e in inimă, aceeaşi uraciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află in inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cat de adancă e inima omului! In inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia ingerilor şi necurăţia iadului işi poate găsi locul in inima omului. Barometrul inimii omului are insemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului pană in tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai inainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvori toată uraciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti imbăiat in apă şi in duh. Fiul lui Dumnezeu s-a pogorat şi te-a imbăiat, precum o maică işi imbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte cand păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii intr-un izvor al morţii?

6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti, cat de bine este pentru om a-şi preda inima in mainile Tale decat a o călăuzi cu propriile maini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare maini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, indată ce i-ai dăruit omului inima – această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, intoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.

7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sunt oameni slobozi intru bine, iar alţii slobozi intru rău. Slobod intru bine este cel ce işi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod intru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.

8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie paine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri. Dacă copilul impinge mana mamei, atunci nu va tăia painea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi intru bine şi cei slobozi intru rău?

9. O, cel ce eşti slobod intru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămane a ta şi o vei purta in sine, iar El o va călăuzi.

10. In această a patra săptămană a Postului Mare, adu-ţi aminte de infricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mantuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi infricoşează-te amintindu-ţi.

11. Lasă-te intru totul lui Dumnezeu şi spune-i in rugăciune:

Tată, in mainile Tale imi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gandurile bune, şi viaţa, şi credincioşia in căsătorie, şi sfanta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfantului Tău nume. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Inima in Marele Post, Predania

Câteva gânduri pentru a treia săptămână a Postului Mare

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.”(Pilde 23:17)

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie –dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. (II Cor. 6:11) Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sunt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în marele post. Cuvânt la a treia săptămână – Editura Predania)

Gânduri pentru a doua săptămână a Postului Mare (Sf. Nicolae Velimirovici)

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” (Pilde 4:23)
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”
2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.
3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.
4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.
5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!
6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.
7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.
8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!
9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!
10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.
11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.
12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.
(Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în marele post – Editura Predania, Cuvânt la a doua săptămână)

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul- Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi înviereaDomnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (III)

Partea a II-a
Arestarea
V-am chemat să privegheaţi împreună cu Mine, ca să nu fiu predat; dar acum că trebuie să fiu predat, dormiţi de acum şi vă odihniţi (Matei 26, 45). Seminţia lui Iuda a făcut începutul împărăţiei (Facerea 49, 10), iar Apostolul Iuda s-a făcut sfârşitul ei. Predându-L cu viclenie romanilor printr-o sărutare, le-a predat grija de a-L răzbuna, grijă de care se vor achita într-o zi împotriva lui însuşi. Pierzătorul a venit să sape groapă adâncă şi Dumnezeul nostru a tâlcuit-o cu blândeţe arătând binefacerea şi întreaga Sa milostivire prin aceste cuvinte: Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ? (Luca 22, 48). El arată astfel că Iuda nu avea putere să-L predea pe Fiul lui Dumnezeu.
Prietene, pentru ce ai venit ? (Matei 26, 50). Numeşte prietenie ceea ce nu este decât vrăjmăşie ! Domnul Se întoarce spre el, şi ucenicul mincinos se apropie de Stăpânul a tot adevărul ca să-L sărute. Şi Acesta i-a retras Duhul pe care-L suflase asupra lui, i L-a luat, nevrând ca lupul stricător să mai fie printre oile Sale. Căci a zis: Şi ceea ce are se va lua de la dânsul (Matei 13, 12).
După care Domnul nostru le-a zis: Pre cine căutaţi ? (Ioan 18, 4, 7), căci li se părea că nu putea să scape din mâinile lor. Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt. Şi sta şi Iuda cel ce îl vânduse pre el, împreună cu dânşii. Deci după ce au zis lor: eu sunt, s-au întors ei înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 5-6). În ciuda lor s-au plecat înaintea Lui, ca să înveţe că Se preda în mâinile lor de bunăvoie. Dar netemându-se de puterea care i-a împins înapoi, şi-au întins din nou mâinile necurate prinzându-L pe Cel ce le curăţea.
Şi Simon a tăiat urechea unuia dintre ei, dar Domnul, în blândeţea Lui, a luat-o şi a pus-o înapoi (Ioan 18, 10; Luca 22, 50-51) la locul înalt pe care îl are în trup, preînchipuind locul înalt din care căzuse [Adam] în adânc din pricina păcatelor sale. Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52). Nu avea nevoie de sabie Cel al cărui cuvânt este o sabie (Evrei 4, 12; Apocalipsis 19, 15); căci aşa cum aşezase la locul ei urechea tăiată ar fi putut despărţi şi mădularele legate la un loc. Şi nemulţumindu-Se să arate tăria puterii Sale printr-un simplu exemplu, a făcut-o să strălucească peste toţi cei care s-au întors înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 6). Ca acela a cărui ureche fusese tămăduită să nu fie singurul care să primească harul Său, a făcut să aibă parte de el toţi duşmanii Lui, ca să ştie că veneau să-L prindă. Căci prin harul Celui care a pus la locul ei urechea s-au putut ridica cei ce căzuseră la pământ.
Dar cum acest lucru nu era de ajuns să arate puterea Lui, toţi cei ce veniseră să-L prindă s-au întors înapoi şi au căzut jos a doua oară. În chip tainic a fost scoasă sabia, ca să se întărească cuvântul lui Moisi: Şi omul care nu va asculta cuvântul lui, oricâte va grăi proorocul acela întru numele meu, eu voiu lua izbândă pentru el (A Doua Lege 18, 19). Dar cum Domnul nostru era sfârşitul dreptăţii şi începutul milei, a băgat sabia înapoi în teacă şi a pus în locul ei dreptatea; după care a tămăduit urechea cu milostivire. A pus urechea la locul ei şi a copleşit nedesăvârşirea dreptăţii prin roadele milostivirii Sale. Dar cel a cărui ureche a fost tămăduită i-a mulţumit pentru dragostea Sa cu ură. Şi cei care căzuseră cu faţa la pământ şi se ridicaseră prin El I-au mulţumit pentru ajutorul Său legându-L. Căci, zice evanghelistul, l-au legat pre el şi l-au dus (Ioan 18, 12-13).

Patima
Căpetenia ucenicilor a fost ispitită, ca să se facă medicul sufletelor rănite. Poate că păcătoşii se vor ruşina să facă pocăinţă, de aceea Domnul nostru i-a îndemnat prin exemplul lui Simon să se întoarcă la El Însuşi care biruie toate păcatele. În timpul nopţii Simon s-a lepădat de El, dar în timpul zilei L-a mărturisit. Lângă un foc s-a lepădat şi tot lângă un foc L-a mărturisit. Uscatul a fost martorul lepădării lui, iar marea şi ţărmul martorele mărturisirii lui (Luca 22, 54-62; Ioan 21, 9, 15-17). Iar din pricina limbii sale ce rătăcise şi tăgăduise, s-a supus jugului şi şi-a omorât umerii pe cruce; a cerut şi a dobândit să fie răstignit cu capul în jos.
Veţi vedea pre Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pre norii cerului. Atunci arhiereul şi-a rupt hainele sale (Matei 26, 64-65; Marcu 14, 62-63), fiindcă era muncit de tăria unui vin nou. Dar să observăm aceasta: toate cele pe care Dumnezeu avea să le împlinească prin Fiul Său Cel Unul le prevăzuse dinainte închipuindu-le în făpturi şi preînchipuindu-le în cei drepţi. În luna lui Areg florile îşi rup bobocul lăsându-l în curând gol, spre a sluji drept cununi multor capete. În luna lui Areg arhiereul şi-a rupt preoţia care, nelucrătoare, s-a revărsat asupra Mântuitorului nostru. Adeseori Domnul nostru i-a făcut să tacă pe iudei, dar acum aceştia îşi sporeau zarva împotriva Lui. A vorbit fiindcă a fost întrebat, şi ei şi-au rupt veşmintele.
Şi legându-l pre dânsul, l-au dus şi l-au dat domnului Pilat din Pont. Şi ei nu au intrat în divan, ca să nu se spurce; ci ca să mănânce Paştele (Matei 27, 2; Ioan 18, 28). O, fariseilor ! Vi s-a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu, care prin junghierea Sa ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29); era oare necesar ca, în ziua în care se junghia mielul care vă izbăvise, să junghiaţi deopotrivă Mielul care ne izbăveşte ?
Domnul nostru S-a înfăţişat înaintea lui Pilat apărând tăcut adevărul hulit. Alţii biruie prin apărările lor, dar Domnul nostru a biruit prin tăcerea Lui, fiindcă răsplata datorată tăcerii dumnezeieşti era biruinţa adevăratei învăţături. Vorbea pentru a învăţa, dar la judecată a tăcut. Nu a trecut sub tăcere ceea ce ne înălţa, şi nu a luptat împotriva celor care-L supărau. Cuvintele defăimătorilor erau cunună pe capul Său. A tăcut, ca tăcerea Sa să-i facă să strige încă mai tare şi toate vociferările lor să împodobească cununa Lui. Dacă ar fi vorbit cuvintele adevărului, i-ar fi făcut să tacă pe complicii ce se sârguiau să-I împletească cununa. L-au osândit pentru că spusese adevărul; dar nu a fost osândit, fiindcă însăşi osânda Lui era o biruinţă. Nu s-a îngrijit nicidecum să-i convingă, fiindcă voia să moară, iar un răspuns ar fi fost o pavăză împotriva morţii. A tăcut căci, dacă ar fi vorbit, ar fi spus adevărul în faţa căruia minciuna nu ar fi putut sta împotrivă.
Ia-l, ia-l (Ioan 19, 15), strigau la Pilat. Răspunzând a doua şi a treia oară, Pilat s-a făcut proorocul Împărăţiei: Pre Împăratul vostru să-l răstignesc ? (Ioan 19, 15). Taina sângelui stropit pe uşile lor a întors de la ei îngerul nimicitor, pricinuitorul morţii (Ieşirea 12, 22-23, 27). Dar ei şi-au revărsat hulele împotriva Mielului celui adevărat respingându-L, şi l-au cerut pe Varava, un criminal (Matei 27, 15-26).
L-au îmbrăcat pre el în porfiră (Marcu 15, 17; Ioan 19, 2) şi s-a luat astfel Împărăţia de la israilteni. Iar când L-au dezbrăcat de hainele Sale, le-a arătat că lăsa moartea cu ei. Aşa cum Îl huliseră cu privire la dajdie: Pre acesta l-am aflat răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie chesarului (Luca 23, 2), au vrut să-L omoare şi din pricina purpurii în care Îl îmbrăcaseră: iată că se dă drept împărat; lucrând la moartea Lui, prooroceau în chipul lui Caiafa (Ioan 11, 49-52).
Cununa de spini (Matei 27, 29) ce le-a servit pentru a-şi bate joc de El s-a întors împotriva lor, iar dispreţul lor s-a prefăcut în bine; căci Domnul a osândit pe vrăjmaşul luându-i cununa blestemată a întâiului Adam: Spini şi pălămidă va răsări ţie (Facerea 3, 18). Îl scuipau pre el (Marcu 15, 19), pe Cel ce suflase asupra lor Duhul Sfânt. Au pus … trestie în dreapta lui (Matei 27, 29), căci El era ca toiagul pe care se sprijinea lumea îmbătrânită. Cu o trestie se întăresc şi se aprobă sentinţele judecătorilor; tot cu o trestie a scris şi a izgonit pe cei răi din casa Lui.
Atunci văzând Iuda cel ce l-a vândut pre el, că s-a judecat spre moarte, căindu-se, a întors cei treizeci de arginţi arhiereilor şi bătrânilor, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat. Iar ei au zis: ce este nouă ? Tu vei vedea. Şi aruncând arginţii în biserică, s-a dus de acolo; şi mergând, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5). Domnul a îngăduit aceasta, ca Iuda să se facă vestitorul propriei sale rătăciri. Socotise că aşa scapă de dispreţul oamenilor şi fuge de ruşinea lor; a rupt legăturile sale, ca şi cum nimic nu mai trebuia să-l însoţească în plecarea sa de aici; mergând s-a spânzurat. Ca pedeapsa sa să nu nesocotească mila, nu s-au găsit fii ai păcii şi ai adevărului ca să-l omoare; mergând s-a spânzurat, arătând astfel că în ziua de pe urmă răutatea păcătosului se va omorî şi pierde pe ea însăşi în chip asemănător.
Aşadar, cine va ispăşi vărsarea sângelui Celui ce a venit în asemănare de om dacă nu satana care, îmbrăcând chip omenesc, L-a osândit şi predat fiindcă putea şi voia ? Nu Domnul a omorât răutatea; ea însăşi s-a omorât prin faptele ei. Satana a omorât pe Cel ce luase chip de om, dar care, ca Dumnezeu, nu moare; de aceea se face vrednic de răzbunarea lui Dumnezeu care-l omoară şi-l stârpeşte pe cel ce se numea pe sine dumnezeu (II Tesalonicheni 2, 3-4 ). Dacă cineva trage o săgeată împotriva vrăjmaşului său şi ea se întoarce să-l lovească pe el însuşi, el o rupe şi îşi arde arcul. La fel satana, văzând că moartea Fiului era biruinţa lumii şi crucea Lui slobozea făptura, a intrat în Iuda, vasul alegerii sale, iar acesta mergând s-a spânzurat.
Scriptura spune că s-au vărsat toate măruntaiele lui (Faptele Apostolilor 1, 18) arătând astfel pe ce se sprijinea când şi-a pus de gât funia. Funia s-a rupt, el a căzut şi a crăpat pe mijloc. Alţii susţin că a închis uşa şi a ferecat-o pe dinăuntru ca nimeni să nu o poată deschide ca să vadă, şi aşa a putrezit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui.
Au zis: nu se cuvine a-i pune pe aceştia [arginţii] în corvană (Matei 27, 6). Se temeau de Scriptură (Zaharia 11, 12-13) şi voiau să împiedice împlinirea ei. Dar din clipa în care acest argint a căzut în templu, s-a sfinţit. Au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor (Matei 27, 7); fericită întâmplare şi mare taină, căci pentru Dumnezeu lucrau în acest chip. Au dat acest argint ce aparţinea lăcaşului sfânt; de ce nu le-a fost îngăduit să-l pună în vistierie, atunci când l-au luat din ea ? De ce aceasta ? Dacă nu l-ar fi dat, nu ar fi spus-o.
Era oare acest argint mai necurat decât alt argint ? Era oare mai necurat decât sabia lui Goliat care a fost înfăşurată într-o pânză şi a fost pusă în spatele altarului (I Împăraţi 21, 9) ? Sau decât aurul egiptenilor (Ieşirea 11, 2-3; 12, 35-36) ? Sau decât aurul din toate împărăţiile şi sfinţit de David (II Împăraţi 8, 9-12) ? Sau decât cununa împodobită cu pietre scumpe pusă pe capul său (II Împăraţi 12, 26-30) când cânta în Duhul ? Sau decât darul adus de filisteni şi care a rămas acolo în veac (I Împăraţi 6) ? 007. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul IIINavuhodonosor nu a luat oare toate vasele sfinte şi nu le-a aşezat în templul zeilor săi (IV Împăraţi 24, 10-13) ? Chivotul însuşi a intrat în templul lui Dagon (I Împăraţi 5, 1-5). Ce ar fi putut întina ceea ce este sfânt şi sfinţeşte ? Dar au vrut să zădărnicească proorocia.
Şi ducându-şi crucea sa, şi ieşind afară, au aflat pre un om Chirinean – deci un păgân – şi au pus pre el crucea, ca să o ducă (potrivit Ioan 19, 17; Matei 27, 32; Luca 23, 26). Pe drept cuvânt au dat de bunăvoie lemnul crucii păgânilor, ei care, în răzvrătirea lor, refuzaseră venirea Celui ce le aducea toată fericirea. Refuzându-l ei înşişi în pizma lor îl lepădau păgânilor. În pizma lor l-au lepădat, iar păgânii l-au primit spre mai marea pizmă a iudeilor; căci Domnul îşi arată bună plăcerea Sa spre păgânii cei primitori, iscând astfel pizma celor ce-i dispreţuiau pe ei. Purtând El Însuşi lemnul crucii, a arătat semnul biruinţei Lui. Fiindcă spusese că nu sila altuia Îl va duce la moarte: că eu îmi pun sufletul meu, ca iarăşi să-l iau pre el (Ioan 10, 17). Şi de ce un altul a purtat crucea decât numai ca să arate că pentru cei care se lepădau de El a urcat pe cruce Cel în care nu poate fi găsit păcat ?
Domnul a mai spus: De fac acestea în lemnul cel verde, dar în cel uscat ce va fi (Luca 23, 31). El aseamănă lemnului verde dumnezeirea Sa, iar lemnului uscat pe cei ce au primit darurile Sale. Lemnul verde aduce roadă, martor fiind cuvântul: Pentru care dintr-aceste lucruri cu pietre aruncaţi asupra mea ? (Ioan 10, 32). Dacă pătimesc atâta, deşi nu aţi găsit păcat întru Mine, căci cine dintru voi mă vădeşte pre mine pentru păcat ? (Ioan 8, 46) şi născociţi pretext ca să Mă pierdeţi, cu cât mai mult nu veţi pătimi voi înşivă ! Sau prin lemnul verde Se desemnează pe Sine din pricina minunilor pe care le-a făcut, iar lemn uscat îi numeşte pe drepţii lipsiţi de virtuţi. Aceştia au mâncat roada acestui lemn verde şi s-au bucurat sub frunzişul lui; după care l-au urât şi l-au nimicit. Ce va face deci cu lemnul uscat, care nu are nici măcar un mugur, adică drepţilor simpli care nu fac minuni ?
Şi împreună cu dânsul au răstignit doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga lui. Şi s-a plinit scriptura care zice: şi cu cei fără de lege s-a socotit (Marcu 15, 27-28; Luca 23, 33; Isaia 53, 12). Unul dintre ei, despre care nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un tăiat împrejur, celălalt, despre care iarăşi nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un netăiat împrejur. Unul spunea: De eşti tu Hristosul (Luca 23, 39), adică împăratul aşa cum înţelegeau aceasta prigonitorii tăiaţi împrejur. Dar celălalt spunea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42), aşa cum cei netăiaţi împrejur scriseseră pe tăbliţă: Iisus Împăratul iudeilor (Matei 27, 37).
Cei netăiaţi împrejur au vestit astfel că Hristos era împăratul iudeilor, nu al lor; dar iudeii vesteau că împăratul lor este Cezarul, domnul neamurilor străine. Poporul care a vestit o împărăţie trecătoare s-a împărtăşit de trecerea ei; iar cei ce au vestit adevărata Împărăţie intră în grădina desfătărilor potrivit făgăduinţelor Domnului. Împărăţia pe care o recunoscuseră iudeii a nimicit cetatea lor, dar Împărăţia Domnului nostru recunoscut de neamuri [păgâne] face vii trupurile lor.
De eşti tu Hristosul, spunea el, mântuieşte-te pre tine şi pre noi (Luca 23, 39). Şi totuşi Domnul nu l-a dat jos de pe cruce, în ciuda cererii sale, ca să înalţe pe cel ce era de-a dreapta crucii sale şi care a crezut în Cel răstignit; căci I-ar fi fost uşor printr-o minune să cucerească pe oricare ca ucenic. Dar s-a făcut o minune încă mai înaltă întrucât l-a silit pe dispreţuitorul adevărului să I Se închine. De aceea a spus apostolul: Ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare decât oamenii este (I Corinteni 1, 25). Fiindcă El a supus toate neamurile slăbiciunii crucii. Întinde-ţi braţele spre cruce, ca Domnul răstignit să-Şi întindă braţele Sale spre tine; căci cel ce nu-şi întinde mâinile spre crucea Sa nu se poate apropia nici de masa Lui. Fiindcă El va lipsi de masa Sa pe cei chemaţi care trebuiau să vină la El flămânzi şi au venit ghiftuiţi. Nu te ospăta, aşadar, înainte de a merge la masa Fiului, de teamă să nu te facă să te ridici de la masa Sa pe când eşti încă flămând.

Sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem SirulDespre postul, ispitirea, patima, moartea şi înviereaDomnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I)

Postul şi ispitirea Mântuitorului
Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea au flămânzit (Matei 4, 1-2; Marcu 1, 12-13). Prin biruinţa Sa asupra potrivnicului l-a batjocorit şi osândit în ochii tuturor oamenilor, iar prin cuvintele Sale ne-a învăţat să nu flămânzim în nici o împrejurare decât numai după cuvântul Domnului. De ce Scriptura nu descoperă nicăieri despre Moisi şi Ilie că au flămânzit şi spune aceasta despre Domnul nostru ? Pentru a-i ruşina pe cei ce spun că nu a luat trup şi pentru a da lui satan prilejul de a se apropia de El şi de a-L ispiti prin aceste cuvinte: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), lucru pe care Domnul nu-l face ca să nu cedeze voinţei ispititorului. Dacă pentru porci i-a dat satanei ceea ce dorea, a fost pentru a face un semn, fiindcă nimeni din ţinutul Gherghesenilor nu voia să vină la El până ce nu va fi făcut o minune (Marcu 5, 1-20).
Dar cum satana nu s-a ruşinat, înfrânt fiind în prima ispită, l-a dus pre el diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii (Matei 4, 5; Luca 4, 9). Şi astăzi mai dăinuie acest loc, deşi templul a fost nimicit, cum a spus Însuşi Domnul: Nu va rămâne aici piatră pre piatră (Matei 24, 2). Locul pe care a stat a fost păstrat ca semn. Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău (Luca 4, 9-11; Psalmi 90, 11-12).
O, ispititorule, dacă psalmul se aplică lui Hristos, nu stă scris oare: Pre mâini te vor ridica (Psalmi 90, 12) ? Este cu neputinţă păsărilor să cadă, fiindcă văzduhul este ca pământul tare sub aripile lor. Şi nu stă scris încă: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca (Psalmi 90, 13) ? Dar satana nu a reţinut din Scriptură decât ceea ce îi era de folos, lăsând deoparte ceea ce îi era nefolositor. Tot aşa fac ereticii: iau din Scriptură ceea ce slujeşte învăţăturii lor smintitoare, lăsând deoparte ceea ce o contrazice; arătând prin aceasta că sunt ucenici ai stăpânului lor.
Apoi l-a dus pre dânsul diavolul într-un munte înalt foarte, şi i-a zis: Toate aceste împărăţii sunt ale mele (Matei 4, 8-9; Luca 4, 5-6). De aici unii trag prosteşte concluzia că satana are o stăpânire a lui. Dar, cum am spus, ei lasă deoparte cuvântul care le este nefolositor, pentru a se lega de altul. Departe de a atribui lui satana o stăpânire, cuvintele: Sunt ale mele, din care îşi extrag argumentul, sunt mai degrabă osânda opiniei lor. Căci cuvintele care urmează: Stăpânirea … mie este dată (Luca 4, 6) presupun că altul este Creatorul acestor lucruri şi altul cel căruia i-au fost date. Satana 002′. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul Imai spune: Am putere peste ea toată şi o dau cui voiesc. Această putere el nu o deţine prin firea sa, fiindcă nu o are decât pentru că oamenii vor aceasta. Căci zice apostolul: Robi sunteţi aceluia pre care ascultaţi (Romani 6, 16).

Satana mai spune: Dacă căzând te vei închina mie (Matei 4, 9; Luca 4, 7). Astfel izbucneşte trufia arogantă a celui care încă dintru început a vrut să se facă Dumnezeu. Trupul Domnului nostru îi avertizează pe toţi cei îmbrăcaţi în trup că dacă cineva coboară gol în luptă va fi biruit; înainte de a coborî în luptă, Domnul îmbracă armele postului. Avem deci nevoie de arme puternice împotriva celui ce azvârle săgeţi arzătoare şi ascuţite. Spune pietrelor acestea să se facă pâine, zice el, şi prin aceasta aruncă o săgeată îmboldindu-L spre îndestulare, ca să chinuie pe Domnul în foamea pe care o simţea şi să cadă în ispită. Dar Domnul nu a vrut să se lase stăpânit de foamea Sa, fiindcă foamea Sa îmbrăcase postul ca pe o platoşă.
Ba chiar foamea a ripostat trimiţând înapoi spre ispititorul săgeţile îndestulării lui, ca să înveţe pe cel ce învăţa îndestularea trupească că există şi o îndestulare duhovnicească, care nu se arată: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; A Doua Lege 8, 3). Şi cel ce venise să ispitească a fost el însuşi ispitit şi mustrat prin însuşi mijlocul pe care îl luase pentru a-şi propune ispita: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3); fiindcă gura lui satana socotea că cel ce vine de la Dumnezeu poate să facă din pietre pâine.
Domnul nostru a dat însă o lecţie ispititorului prin însăşi Scriptura pe care acesta a citat-o. Dacă Dumnezeu poate preface pietrele în pâine, învaţă, ispititorule, că Dumnezeu poate să sature şi fără pâine. Dacă poate preface pietrele în hrană, poate preface şi foamea în îndestulare. Celui care a prefăcut o substanţă necomestibilă în hrană nu-i este greu să prefacă firea foamei în îndestulare, fără a o sătura prin altceva, ci prefăcând fiinţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul spusese cu privire la aceste pietre cerând ca Domnul să facă din ele pâine.
Pe muntele acesta, Domnul a călcat în picioare poftele pe care voia să i le trezească ispititorul, le-a luat şi le-a aruncat la pământ, ca popoarele călcate odinioară în picioare de ele să le calce şi ele în picioare. În locul lor a adus toate cele bune, ca să domnească peste tot omul cele bune călcate odinioară în picioare de tot omul.
Aşa cum Faraon a fost înecat de apele în care înecase pruncii evreilor (Ieşirea 1, 22; 14, 23-28), tot aşa David a tăiat capul lui Goliat cu sabia de care se slujise acela la omorârea multor oameni (I Împăraţi 17). Moisi a crezut în taina crucii şi a despicat marea. David a crezut în taina pietrei şi l-a doborât pe Goliat; Domnul nostru l-a osândit pe satana care-L ispitea prin cuvântul propriei Sale guri. Faraon a înecat şi a fost înecat; Goliat a fost omorât de sabia cu care omorâse; satana a fost biruit şi convins că nu era Dumnezeu de trupul care îi servea la pierzania oamenilor.
De trei ori a fost ispitit Mântuitorul după asemănarea celor trei cufundări prin care fusese botezat: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), căci ea este hrana oamenilor. Îţi voi da împărăţiile şi slava lor (potrivit Luca 4, 6), căci aceasta este făgăduinţa legii. În sfârşit: Aruncă-te pre sineţi de aici jos (Luca 4, 9), care este pogorârea morţii. Dar El nu a fost tulburat de nici una din aceste propuneri. Nici nu S-a bucurat când satana Îl linguşea, nici nu S-a întristat când acesta căuta să-L înfricoşeze, ci a mers pe calea Lui împlinind voia Tatălui Său.
Nici una din uneltirile şi propunerile demonului nu s-au făcut aşadar pricină de spaimă pentru Făcătorul de viaţă. Fiindcă spaima Sa ne aduce pacea şi Patima Lui ne dă tuturor odihna. Căci de ce putea să se teamă Cel ce ştia că nu I se poate face vreo vătămare ? Frica se naşte necontenit în noi, fiindcă ştim bine că vătămarea ne poate atinge.
Cei ce spun că a fost întinat de naşterea Sa nu ştiu că sunt în rătăcire; nu pot să o ştie din pricina trufiei lor. Dacă nu se tem este pentru că nu se pocăiesc. Fiindcă însăşi lumea aceasta în care a venit nu se deosebeşte de sânul maicii Sale, căci şi în ea se găsesc tot felul de necurăţii. Mai mult încă, El a intrat într-un mormânt, lucru scârbos şi necurat mai presus decât toate. Or nu a putut fi întinat de un trup, fiindcă acesta este templul dumnezeirii (I Corinteni 6, 19); şi nu este o întinare pentru Dumnezeu să sălăşluiască în templul Său. Dar, fiindcă a vrut să omoare moartea şi să nimicească urmele ei, a început de la rădăcina lucrurilor, fiindcă acolo unde este trupul, acolo este şi moartea, şi rădăcinile trupului sunt în sân [pântece]. Aici începe facerea şi de aici începe să-şi facă stricăciunea sa moartea; căci multe sunt femeile ai căror prunci mor în chiar luna zămislirii lor sau care chiar aduc pe lume în luna a doua sau a treia, sau într-una din cele următoare. Dar fiindcă moartea începe în pântece şi sfârşeşte în mormânt, cum Cel ce este prigonitorul morţii putea face altfel decât să-şi înceapă lupta cu ea încă din sân [pântece] şi până la mormânt, ţarcul ei ?
Gândeşte-te aşadar la feluritele chipuri în care a vrut, viu fiind, să contrazică moartea. A fost un făt pe care moartea nu L-a putut strica în sânul maicii. A fost prunc, şi ea nu L-a putut ruşina când era alăptat. A fost copil, şi nu L-a putut face să cadă în vremea creşterii. A fost tânăr, şi nu L-a putut atinge prin poftă. A fost învăţăcel, şi nu L-a putut birui prin vicleniile ei. A fost învăţător, şi nu L-a putut combate prin pricina sincerităţii Lui. A fost sfătuitor, şi nu L-a putut amăgi prin sfaturile ei. A fost puternic, şi nu L-a putut înfricoşa omorându-L. A fost mort, şi nu L-a putut păstra în închisoarea mormântului.
Fiind medic, nu a fost bolnav; păstor fiind, nu S-a rătăcit; învăţător, nu a făcut greşeală; şi fiind lumina, nu S-a poticnit. Aceasta este calea desăvârşită pe care Hristos a deschis-o Bisericii Lui încă de la început, de la zămislirea Sa şi până la săvârşirea Învierii.
Deci dacă Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 23), cum spune Pavel, martorul Său, crede atunci că Biserica Lui a trecut prin toate acestea fără stricăciune. Aşa cum prin osânda lui Adam singur au murit şi mor încă toate trupurile (Romani 5, 12-21), tot aşa prin biruinţa singurului Trup al lui Hristos, a avut viaţă şi are viaţă încă toată Biserica. Dar aşa cum trupurile însele au păcătuit şi mor şi pământul lor, maica lor, este blestemat (Facerea 3, 17-19), tot aşa din pricina acestui Trup, care este el însuşi Biserica nestricăcioasă, pământul său este binecuvântat încă de la început. Pământul acesta este trupul Mariei, templul în care a fost aşezată sămânţa. Priveşte îngerul care vine să aşeze sămânţa în urechile Mariei. L-a semănat prin acest cuvânt limpede: Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Iar Elisaveta a întărit acest cuvânt, spunând iarăşi: Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42), arătând că din pricina maicii celei dintâi [Eva] care a fost blestemată, a doua maică [Maria] poartă numele de binecuvântată.
Evanghelistul mai zice: Şi (satana) a fugit de la dânsul până la o vreme (Luca 4, 13), până în ziua în care, după ce a pregătit îndelung, a căutat să împiedice biruinţa Lui prin pizma defăimătoare a cărturarilor. Dar aşa cum a fost osândit la început, a fost deopotrivă osândit la sfârşit, căci Hristos l-a biruit încă mai mult prin moarte. Hristos i-a zis: Înapoia mea, satano (Matei 4, 10), depărtându-l de la El din pricina uriaşei sale minciuni: Aceste împărăţii sunt ale mele (potrivit Luca 4, 6). Şi de asemenea pentru că ştia ce spune proorocul: Cel Preaînalt stăpâneşte preste împărăţia oamenilor, şi cui va vrea o va da pre ea (Daniil 4, 14, 22, 29). Tot aşa Domnul a mustrat prin cuvântul Său trufia arogantă a demonului care nu i-a putut sta împotrivă; prin aceasta a arătat puterea adevărului Său şi îi învăţa pe cei ce se alipeau de El că vor primi prin darul Său toate cele bune.
Şi Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11); dacă după botez intrăm în ispită, este pentru a intra mai apoi în Împărăţia cerurilor.

sursa

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul – Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II)

Partea I

Cina cea de Taină

Unul din voi va să mă vânză, cel ce mănâncă cu mine. … Unul din doisprezece, care întinge cu mine în blid. Ci Fiul Omului va merge precum este scris pentru dânsul (Marcu 14, 18, 20-21; Matei 26, 21, 23-24; Luca 22, 21-22). Prin aceste cuvinte, El plângea cu iubire pe acest dărâmător fără de lege. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela (Matei 26, 24). Dacă însă El era gata să urce pe cruce, cum anume trebuie înţeles acest cuvânt: Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela ? Vedere înainte, neştiinţă sau minciună ? Care sunt pricinile care puteau împiedica pocăinţa vânzătorului să se facă bineplăcută Domnului ?
Dacă însă îţi însuşeşti aceste reproşuri şi denigrări, ia drept pildă şarpele şi nu mă combate şi nu mă lua în locul stăpânului său. Dacă Adam era înclinat să păcătuiască, de ce îţi îngrămădeşti reproşurile împotriva Celui ce a umplut de ţărână gura şarpelui şi i-a retezat picioarele, lipsindu-l de uşurinţa mersului (Facerea 3, 14) ? Dacă Adam nu ar fi fost înclinat să păcătuiască fără un rău sfătuitor, pe drept cuvânt cade osânda pe capul şarpelui. Deşi Adam a fost convins să păcătuiască, a fost drept ca pedeapsa să apese mai întâi asupra celui ce a fost pricina convingerii lui Adam. Dar din pricina slăbiciunii pentru ispită pe care o găsim în el chiar fără prilejul oferit de şarpe, Adam a strâns şi alte păcate fără ispite. Altfel, Cel ce a urcat pe cruce ar fi urcat poate pe ea fără vreun motiv; dar lucrul nu este de crezare, fiindcă scripturile iudeilor şi multe alte pricini nu ne îngăduie să gândim aşa. Iubirea a dezvăluit taina şi a descoperit-o fricii, căci în vreme ce iubirea îndrăzneşte să se rezeme de pieptul Domnului nostru, frica face un semn în chip de nedumerire (Ioan 13, 23-26).
Dacă este cu adevărat sigur că, atunci când a dat pâinea ucenicilor Săi, Domnul le-a dat taina Trupului Său, trebuie să credem şi că, atunci când a dat pâinea ucigaşului Său, i-a dat-o ca taină a Trupului Său ce mergea spre moarte. Şi a înmuiat-o în apă (Ioan 13, 26) pentru a-l face pe Iuda părtaş întru totul la moartea Sa, trupul Său urmând să fie înmuiat în sângele Său. Sau a înmuiat-o pentru a nu-i da testamentul împreună cu ea. Pâinea a fost umezită, şi apoi dată; umezită mai întâi pentru cele ce aveau să urmeze. Lăcomia l-a osândit şi despărţit pe Iuda de mădularele desăvârşite ale Domnului, cum a arătat-o în învăţătura Sa dulce Cel ce ne dă viaţa; Iuda nu a fost mădular al Trupului Bisericii lui Iisus Hristos, ci numai pulberea ce se lipea de picioarele ucenicilor.
De aceea, în noaptea în care l-a judecat şi despărţit de ceilalţi, a spălat murdăria de pe picioarele lor, pentru a-i învăţa că pe Iuda, socotit a fi picioarele trupului, ca ultimul dintre cei doisprezece, l-a şters împreună cu apa de pe picioarele ucenicilor ca gunoi bun de ars. Tot prin apă l-a despărţit Domnul pe Iuda de apostoli atunci când a înmuiat pâinea în apă şi i-a dat-o, căci Iuda nu era vrednic de pâinea dată celor doisprezece împreună cu vinul: nu a fost îngăduit celui ce avea să-L dea morţii să primească Pâinea ce izbăveşte din moarte.

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 1

Din clipa în care a frânt Trupul Său pentru ucenicii Săi şi l-a dat apostolilor Săi, se numără trei zile în timpul cărora a fost socotit printre cei morţi, ca Adam; căci, deşi după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morţi pentru că încălcase porunca, fiindcă aşa îi spusese Dumnezeu: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Iar Scriptura mai spune: O vor chinui şi o vor smeri pre ea (sămânţa ta, adică a lui Avraam) patru sute de ani (Facerea 15, 13) şi anii au fost număraţi începând din ziua în care a fost rostit cuvântul acesta. Tot aşa şi cu Domnul nostru. Sau ziua de vineri trebuie numărată drept două zile, iar sâmbăta drept una. Pentru că le-a dat Trupul Său spre mâncare în vederea tainei morţii Lui, a intrat în trupul lor ca apoi în pământ. Şi pentru că Adam nu binecuvântase rodul [pomului] în vremea în care l-a cules, răzvrătit, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt (Matei 26, 26), şi pâinea a intrat în ei în locul lăcomiei prin care Adam se lepădase de Dumnezeu. Sau trebuie numărate trei zile pentru pogorârea la iad şi urcuşul de acolo: vinerea, sâmbăta şi ziua cea dintâi a săptămânii.
A mai zis de asemenea: Nu voiu mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea când o voiu bea pre aceasta cu voi nouă întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 29; Luca 22, 18), pentru a arăta că vedea dinainte apropiata Sa plecare. A spus: până întru Împărăţia Tatălui meu, adică până la Învierea Sa. În Faptele Apostolilor (10, 41), Simon descoperă că am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce au înviat din morţi timp de patruzeci de zile în ziua cea dintâi a săptămânii, după cum spusese: Nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 9, 1; Luca 9, 27), şi după şase zile acest lucru s-a împlinit.

Rugăciunea din Ghetsimani
Întristat este sufletul meu (Matei 26, 38), a spus, şi nu S-a ruşinat, căci era sincer Cel ce nu a ascuns nimic sub înfăţişare mincinoasă. Spunând aceasta, a vrut să arate că îmbrăcase trup neputincios şi Se unise cu un suflet în stare să sufere. A spus adevărul ca să nu poată fi desfigurat, şi nu a ascuns nimic ca să nu fie mincinos. A învăţat pe credincioşi să nu se slăvească în vieţuirea lor, căci aceasta ar fi însemnat să tăgăduiască adevărul. A mai spus: Cela ce se va lepăda de mine … mă voiu lepăda şi eu de dânsul (Matei 10, 33), cuvânt înfricoşător, spaima apostaţilor. Să slăvim deci prin Cel Unul, ca rătăcirea să nu ne smulgă de adevărul Său, şi prin nimeni altul, ca mândria să nu ne smulgă de comorile bunătăţii Lui.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39). Nu că nu ştia că va învia a treia zi, căci a cunoscut dinainte sminteala ucenicilor Săi, tăgăduirea lui Simon, sinuciderea lui Iuda, nimicirea Ierusalimului şi risipirea lui Israil. De este cu putinţă, a zis, treacă de la mine paharul acesta. El, care într-o zi îl mustrase pe Simon: Mergi după mine, satano ! … că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Matei 16, 23), cum lasă El Însuşi cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a gândi cele ce sunt ale oamenilor ? De ce l-ai mustrat pe Simon care spunea: Doamne, să nu fie ţie aceasta (Matei 16, 22), Tu care spui acum: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta ? Ştia bine ce spunea Tatălui Său şi că era cu putinţă ca acest pahar să se depărteze de la El, dar venise tocmai ca să-l bea pentru toţi, pentru ca să plătească prin acest pahar datoria pe care moartea proorocilor şi mucenicilor nu o putea plăti.
Părintele meu, a spus, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Cel care preînchipuise moartea Sa în prooroci şi prefigurase taina morţii Sale prin cei drepţi, atunci când a venit vremea săvârşirii acestei morţi, nu a refuzat să o bea. Dacă nu ar fi vrut să o bea, ci să o depărteze cu totul de la Sine, nu ar fi asemănat trupul Său templului zicând: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica (Ioan 2, 19), şi nu ar fi spus fiilor lui Zevedei: Puteţi să beţi paharul, care voiu să-l beau eu ? (Matei 20, 22) şi încă: Cu botez am a mă boteza (Luca 12, 50), şi: Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului (Ioan 3, 14); şi precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40); se cuvine lui … a fi omorât, şi a treia zi a învia (Matei 16, 21); cu poftă am poftit aceste Paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea (Luca 22, 15); Fiul Omului va merge, precum este scris pentru el (Matei 26, 24).

002. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul II 2

Iată că în amurgul nopţii în care S-a predat pe Sine, a împărţit Trupul şi Sângele Său apostolilor Săi şi le-a poruncit să facă asemenea întru pomenirea Patimii Sale. Cel care i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu se teamă de moarte – Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul (Matei 10, 28) –, cum S-a temut de moarte şi a cerut ca să treacă de la El paharul ? Şi Cel ce a răbdat multe luni de zile în sânul maicii Sale şi în anii Săi din această lume, împlinind zile, luni şi ani, şi nemaiavând decât câteva ceasuri de trăit, cere acum, refuzând paharul, ca venirea Lui să fie desfiinţată ? Pe când era în Ierusalim, a vestit cu glas mare, ca să arate bogăţia darurilor Sale: Că de s-ar fi făcut în Sodom puterile care s-au făcut întru tine, ar fi rămas până în ziua de astăzi (Matei 11, 23).
Dar Sodoma a fost nimicită, deşi ar fi putut rămâne prin venirea Domnului nostru; iar El nu a schimbat vremea venirii Sale. Astăzi, când venirea Sa a sosit, cum vrea să treacă de la El darurile revărsate prin Patima Sa, dat fiind că, dacă Sodoma şi tovarăşele sale s-ar fi bucurat de ele în zilele lui Lot, ar fi rămas până în ziua de astăzi, după cuvântul Său ? Chiar dacă, pentru a cruţa poporul iudeilor, ar fi venit la un alt popor, ar fi pierdut pe poporul acela, căci şi acela L-ar fi răstignit deopotrivă. Dar cum iudeii nu crezuseră în semnele şi minunile Lui, nu prin răstignirea Lui s-au pierdut, fiindcă înainte încă de moartea Sa se pierduseră prin necredinţa lor.
De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că Se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora moartea a împărăţit, după cuvântul apostolului (Romani 5, 14, 17).
A zis ucenicilor Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 26, 41). Dacă în voi nu duhul se teme, ci neputinţa trupului, Eu mă tem de moarte pentru a vă dovedi prin această teamă adevărul trupului pe care L-am îmbrăcat.
Simon, pe care îl înspăimântase o slujnică (Matei 26, 69-72), nu s-a temut de toţi romanii, ci i-a implorat să-l răstignească cu capul în jos; iar apostolul, ştiind că nu avea să aibă o moarte obişnuită, a spus: Eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat (II Timotei 4, 6). Aşadar, cum s-ar fi putut teme de moarte Cel ce îi ajută pe apostolii Săi să dispreţuiască moartea: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Înaintea venirii ceasului, s-a temut; ori frica era firească în ceasul în care a fost prins, iar nu în altă vreme; dar atunci a tămăduit urechea unuia dintre ucigaşii Săi (Luca 22, 51). Le-a poruncit să ia săbii (Luca 22, 36-38), dar când să se servească de ele le-a spus: Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52).
Prin Fiul s-au plătit datoriile şi s-a făcut întoarcerea neamurilor [păgâne], şi El nu a vrut să ia pentru El Însuşi harul hărăzit lumii. Toate printr-însul s-au făcut (Ioan 1, 3), şi totuşi a trecut sub tăcere lucrarea Sa, vorbind prin gura lui Moisi despre un alt Ziditor: Au văzut Dumnezeu toate câte au făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1, 31); a spus aceasta ca toate făpturile să fie îndatorate Părintelui Său. Iar în însăşi ceasul rezidirii lor, S-a lepădat pe Sine prin moartea Sa, spunând: Fie voia ta (Matei 26, 42), ca toţi cei ce se vor întoarce prin moartea Fiului Cel Unul să fie îndatoraţi numai Tatălui. Sau, în ceasul morţii Sale trupeşti, a dat trupului cele câte ţineau de el pentru ca toate durerile sale să arate adevărul trupului Său, ca acesta să se arate ereticilor şi schismaticilor ca unul aievea.
Trupul acesta nu li s-a arătat oare şi lor, n-au avut vederea lui pe care au avut-o toţi ? S-a temut aşa cum a flămânzit şi a însetat, a obosit şi a adormit. Sau spune aceasta şi pentru ca în lume oamenii să nu poată spune că fără suferinţă şi fără durere a plătit datoriile noastre. Sau ca să înveţe pe ucenicii Săi să-şi încredinţeze viaţa şi moartea lui Dumnezeu. Căci dacă Cel ce are însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu a cerut ceea ce îi era bun, cu atât mai mult trebuie ca neştiutorii să-şi predea voia lor Celui ce ştie toate.
Sau pentru a semăna prin patima Sa mângâiere în ucenicii Săi, a intrat în simţirea lor vrând să le dea pildă, şi a luat în El Însuşi teama lor, ca asemănarea sufletului Său să le arate că nu trebuie să ne slăvim de moarte înainte de a fi suferit-o. Căci dacă Cel ce nu se teme S-a temut şi a cerut să fie izbăvit, deşi ştia că lucrul este cu neputinţă, cu atât mai mult trebuie ceilalţi să stăruie în rugăciune înainte de ispită, ca să fie izbăviţi de ea când se arată. Sau dat fiind că în ceasul ispitirii cugetele noastre sunt hărţuite în toate direcţiile şi gândurile noastre bat câmpii, a rămas El Însuşi în rugăciune ca să ne înveţe că avem nevoie de rugăciune împotriva uneltirilor şi curselor demonului, ca să stăpânim gândurile împrăştiate printr-o rugăciune necontenită.
Sau încă pentru a mângâia pe cei ce se tem de moarte le-a arătat propria Sa frică, ca să ştie că această frică nu îi duce la păcat, dacă nu dăinuie prea mult. Însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42), adică să mor, ca să dau viaţă multora (Isaia 53, 11). Sau S-a temut ca să amăgească moartea, vrând să o îndemne să-L înghită şi să-L vomite numaidecât.
Ca să stăpânească asupra morţii, toate cele ascunse în Tine au fost puse în mişcare împotriva ei. Ea nu a simţit dumnezeirea Ta şi nu a atins tainele Tale. Deşi numele dumnezeirii Tale a fost vestit, Tu l-ai acoperit cu văluri, căci ai îmbrăcat numele Tău dumnezeiesc cu nume omenesc. Tot trupul omenesc ce purta semnul văzut al întâiului Adam servea drept hrană morţii, dar orice om care purta în el semnul celui de-al doilea Adam era stăpân asupra morţii şi nimicitor al ei. Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii.
Nu voia mea, ci a ta să fie. Acest cuvânt este îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său; de aceea a fost predat în gura vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru s-a împotrivit voii trupului, pentru a urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său. Nu voia mea, ci a ta să fie. Aşadar există în El o voinţă care să nu fie cea a Tatălui Său ? Cum poate spune El: Nu voia mea, ci a ta să fie ? Şi încă: M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis pre mine. Şi aceasta este voia Tatălui celui ce m-au trimis pre mine, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierz dintr-însul (Ioan 6, 38-39; 18, 9). Din aceste cuvinte reiese că era în El o altă voinţă. Şi Isaia spune: Domnul a vrut să-l smerească şi să-l zdrobească (Isaia 53, 10); şi încă: Pentru că s-a dat la moarte sufletul lui (Isaia 53, 12), arătând că aceasta era voia Sa.
Cum să înţelegem acest lucru ? Prin urmare, a arătat două voinţe: cea a Domnului şi a Sa proprie, în vreme ce lucrarea ce trebuia împlinită era una. Dar în vreme ce Domnul nostru voia să-i convingă pe cei ce Îl ascultă că nici o putere străină nu apăsa peste El, rătăciţii au văzut în El o voinţă străină. Aceeaşi concluzie poate fi trasă din cuvintele Sale despre Lazăr: Mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Şi eu ştiam că pururea mă asculţi; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să crează că tu m-ai trimis (Ioan 11, 41-42), pentru că, auzit fiind de Dumnezeu, arată că este de la Dumnezeu.
Acest lucru ne lămureşte cu privire la toate celelalte cuvinte de acest fel rostite de Domnul. Pentru a arăta că venea de la Tatăl, I-a atribuit Lui toate şi, deşi a făcut toate lucrurile prin voinţa Sa, Se arată pe Sine dezbrăcat de ea din pricina cinstirii Tatălui Său. Nu o îndatorire L-a făcut să Se smerească. Ruşinaţi să fie cei ce spun că puterile întunericului au biruit asupra Lui; căci aceleaşi puteri strigau şi Îi spuneau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Îl rugau să nu le trimită în gheenă (Marcu 3, 11; Luca 4, 41). Dacă se rugau să le cruţe de gheenă, cum de biruiau asupra Lui ?
Şi se făcuse sudoarea lui ca picăturile de sânge (Luca 22, 44), spune evanghelistul. A asudat pentru a vindeca boala lui Adam. Întru sudoarea feţei tale, spune Dumnezeu, vei mânca pâinea ta (Facerea 3, 19). Şi în această grădină a rămas în rugăciune, ca să-l aducă pe Adam înapoi în grădina Lui.

Sursa