Despre fiul risipitor – Sfantul Grigorie Palama

Fiul Risipitor – Omilie a Sf. Grigorie Palama
1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: „Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” [Amos 8:11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapărat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepăsător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâine; iar dacă dă peste o pită mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se întristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa bucatelor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi dacă îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-l afla cei ce-l caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11:10], după spusa lui Hristos.
2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că Îl au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a pocăit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a desfătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti încât cu dispreţ a urât avuţiile.
3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămurim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca ea să se citească în Biserică.
4. „Un om – zice Domnul – avea doi fii” [Luca 15:11]. Domnul, în pildă, Se numeşte pe Sine „om”, şi nu este deloc lucru de mirare. Căci dacă El S-a făcut om cu adevărat, pentru mântuirea noastră, ce este de mirare dacă Se înfăţişează pe Sine ca om, pentru folosul nostru, Cel ce este pururea apărător al sufletului şi al trupului nostru, El, Creatorul şi Stăpânul amândurora, El, Cel ce a arătat chiar şi înainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei şi ale neîntrecutei Sale purtări de grijă?
5. El ne-a pregătit nouă mai dinainte moştenirea veşnică a împărăţiei, aşa precum El Însuşi spune, încă de la începutul lumii. înaintea noastră şi pentru noi a făcut pe îngeri, ca să fie trimişi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca să moştenească mântuirea cei ce aveau să vină. înaintea noastră şi pentru noi a desfăşurat cerul peste toată lumea văzută, ca un fel de cort pentru toţi deopotrivă, pe care ni l-a înălţat nouă în viaţa aceasta trecătoare. Această lume aceeaşi este de-a pururi – mişcătoare, şi mult mişcătoare, şi nemişcată. Este, pe de o parte, nemişcată, ca să nu se schimbe şi să aducă stricăciune celor ce locuiesc în ea. Şi, pe de altă parte, este mult mişcătoare, întrucât, mişcată de forţe egale, ea însăşi pe sine se ţine în loc. Iar lumea este de-a pururi mişcată în sine însăşi şi purtând laolaltă mulţimea aştrilor în deplină ordine, pentru ca şi noi să învăţăm vremelnicia vieţii noastre şi să ne bucurăm de toate cele ce sunt în ea, între altele şi de cele ce sunt deasupra capului nostru. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El pe marele luminător care stăpâneşte ziua şi pe cel mai mic, care stăpâneşte noaptea. Şi El pe acestea şi pe celelalte astre le-a aşezat pe firmament, ca, mişcându-se împreună cu el şi în opoziţie cu el, apoi reunindu-se în felurite chipuri, să fie pentru noi ca nişte semne [măsuri] ale ceasurilor şi ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dinadinsul, nici firea cea cugetătoare, care este mai presus de simţire, nici firea vieţuitoarelor necuvântătoare, care trăiesc după simţuri. Aşadar, astrele ne-au înlesnit nouă ca prin simţire să ne bucurăm de frumuseţea celor văzute, ca şi de folosinţa lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simţurilor, mintea să ne fie înzestrată cu semne de acest fel.
6. Pentru noi şi înaintea noastră a aşezat Dumnezeu temeliile pământului, a întins marea, a răspândit din belşug peste ea văzduhul, iar deasupra acestuia a făcut să atârne cu negrăită înţelepciune firea focului, ca să spargă nemărginirea înconjurată de răceala celor de jos şi ca să rămână stăpân, în loc, pe nemărginirea sa proprie. Chiar dacă vieţuitoarele cele necuvântătoare sunt rânduite spre a fi de folos dăinuirii [oamenilor], acestea au existat totuşi înaintea noastră, în vederea slujirii oamenilor, aşa precum cântă David în Psalmi [ 103:14].
7. Aşadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreţinerea trupului nostru, înainte chiar de făurirea noastră din nefiinţă. Dar pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru călăuzirea spre virtute, ce a făcut oare Stăpânul cel de bine iubitor? El a plăsmuit în întregimea ei însăşi lumea aceasta ce încape sub simţuri, ca pe un fel de oglindă a celor mai presus de lume, pentru ca, prin contemplare şi vedere duhovnicească în ea, să ajungem la cele mai presus de lume ca [şi când ne-am urca] pe o scară minunată. Ne-a hărăzit o lege înnăscută [naturală], ca pe un hotar neclintit şi ca pe un judecător ce nu poate fi înşelat şi ca pe un învăţător ce nu se lasă târât în greşeală, aceasta fiind conştiinţa proprie existentă în fiecare om. Dacă am fi stăpâniţi în noi înşine de fireasca înţelegere, nu am avea nevoie de alt învăţător pentru a pricepe ce este bine. Dacă s-ar învrednici cugetul nostru să pătrundă de-a binelea dincolo de simţire, atunci [am înţelege cum] „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi”, precum zice Apostolul [Romani 1:20].
8. Dumnezeu a deschis aşadar, prin firea Sa şi prin făptura creată, şcoala virtuţilor, aşezându-i El pe îngeri ca păzitori, ridicând Părinţi şi Prooroci spre călăuzire, arătând semne şi minuni care duc la credinţă, dându-ne nouă Legea cea scrisă, care ne ajută, alături de firea cugetătoare, să învăţăm rostul întregii zidiri. În cele din urmă, pentru că noi nu am luat seama, dispreţuindu-le pe toate (o, câtă nepăsare din partea noastră şi câtă mărinimie şi purtare de grijă din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asupra de măsură!). El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii în vremea cea din urmă şi, luând El firea noastră şi făcându-Se om asemenea nouă, ni S-a descoperit ca învăţător al nostru. Şi El însuşi ne-a învăţat pe noi despre mărimea iubirii Sale de oameni, înfăţişând aceasta cu fapta şi cu cuvântul, călăuzindu-i spre asemănarea întru compătimire pe cei ce-L urmează, şi, totodată, îndepărtându-i de gândul cel necompătimitor.
9. După ce S-a făcut iubit foarte de către fruntaşi, precum şi de către păstorii de turme şi de către cei stăpâni pe bunurile lor, dar nu în aceeaşi măsură şi de către cei de-un sânge şi de-o rudenie cu El, iar dintre aceştia mai mult de către părinţi pentru copii lor [?], Şi-a vădit prin aceştia din urmă iubirea Sa de oameni, înfăţişându-Se pe Sine ca om şi ca Tată al nostru, al tuturor. Fiindcă pentru noi El S-a făcut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca şi prin harul dumnezeiescului Duh Care sălăşluieşte în El, ne-a născut pe noi din nou.
10. Deci spune Scriptura că „un om avea doi fii”. Chipul cugetării împarte în două firea [omenească] cea una singură, iar deosebirea între virtute şi răutate menţine şi uneşte pe cei mulţi în două feluri. Căci şi noi uneori spunem că sunt doi cel ce este unul după ipostas, atunci când vădeşte două feluri osebite de a se purta, şi tot astfel spunem despre mai mulţi că sunt unul singur, atunci când sunt de acord unul cu altul: „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său…”. Pe bună dreptate cel mai tânăr, căci iată-I aducând o cerere tinerească şi lipsită de minte. Dar chiar păcatul cugetat de el, dând naştere apostaziei, este şi el mai tânăr, căci reprezintă o descoperire mai târzie, făcută prin reaua noastră alegere. Pe când virtutea este mai înainte născută, fiind din veşnicie în Dumnezeu, iar în sufletul nostru aflându-se dintru început rânduită prin harul cel dumnezeiesc.
11. Şi venind fiul cel mai tânăr, spune Scriptura, a grăit către tatăl său: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” [Luca 15:12]. Vai, ce nesăbuinţă! Nu i-a căzut în genunchi, nu S-a rugat implorându-l, ci a grăit pur şi simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce dă har tuturor oamenilor. Dă-mi partea din avere care mi se cu-vine mie după lege, partea mea cea după dreptate. Şi care este legea şi de unde reiese din lege că este drept ca părinţii să fie datori copiilor lor? Ci mai degrabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinţilor lor, chiar rânduiala firii vădind aceasta, întrucât copiii de la părinţii lor îşi iau existenţa. Dar şi aceasta este dovadă a unei judecăţi de tânăr [necoapte].

12. Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le împarte – spune pilda – lor averea Lui. îţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi trebuinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toată averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind Însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fire cea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele” [Psalmi 87:10] şi „De şapte ori pe zi Te-am lăudat” [Psalmi 118:164] şi „Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” [loc biblic neidentificat] şi „Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Psalmi 118:42] şi „În zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat], adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau face uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea. una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fire, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbinare unii cu alţii? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fiecare s-o folosească după cum îi este voia.
13. Spune Evanghelia: „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată…” [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat îndată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu l-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voinţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean l-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Şi tu, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cercetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi să cunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţilor învăţători, atunci el este dus departe şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor sale celor rele. Căci Dumnezeu se află pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi Îl părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5:5].
14. Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo – spune Evanghelia – şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” [Luca 15:13]. Dar în ce chip a risipit el averea sa? Înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noastră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi deprinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătăcind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pământeşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o face să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci şi în tainele credinţei [simboluri], dând ascultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.
15. Lucrul acesta poţi să-l vezi la toată virtutea noastră şi la toată puterea, care ne sunt adevărata bogăţie, spre care aplecându-se răul cel de multe feluri, degrabă o risipeşte. Căci Însăşi mintea îşi în-dreaptă dorinţa sa şi năzuieşte către Dumnezeu cel Unul şi cu adevărat viu, singurul Care este bun, singurul pe Care se cade să-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinţă şi izvoditor a toată bucuria. Dar când mintea se leneveşte, puterea sufletului pentru dragostea cea adevărată cade şi e izgonită de la Cel ce trebuie dorit cu adevărat, fiind târâtă în desfătări de feluritele ispite ale vieţii, iar de aici risipită spre pofta de mâncări ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fără nici un folos; iar pe de altă parte mintea este trasă înapoi spre dorirea slavei deşarte şi întunecătoare. Şi astfel e făcut ţăndări nefericitul om, încât, împovărat de feluritele şi numeroasele griji cu privire la acestea, nu mai priveşte cu bucurie nici măcar soarele şi nu mai respiră cu mulţumire nici măcar aerul, care sunt o bogăţie de obşte, dată tuturor deopotrivă.
16. Însuşi cugetul nostru, întrucât nu se leapădă şi nu stă departe de Dumnezeu, întărâtă mânia pe care o nutrim lăuntric faţă de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului în lupta cu patimile cele rele, împotriva stăpânitorilor întunericului şi duhurilor răutăţii. Dacă mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o înarmează, ea s-ar învrăjbi cu cei ce îi sunt aproape, s-ar umple de furie nebunească împotriva celor de un neam şi de un soi cu ea, s-ar face fiară sălbatică împotriva celor ce nu ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Şi vai, omul ar deveni ucigaş de oameni, făcându-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vieţuitoarelor celor târâtoare şi veninoase, devenind scorpion, şarpe, odraslă a viperelor cel ce a fost orânduit să fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul şi a pierdut averea lui? Spune Evanghelia: „Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” [Luca 15:14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, încă nu s-a gândit la întoarcerea sa, drept care, „ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale, să păzească porcii” [Luca 15:15].
17. Cine sunt oare locuitorii şi căpeteniile ţării aceleia îndepărtate de Dumnezeu? Fără îndoială şi întru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s-a aşezat la o căpetenie desfrânată şi un mai mare al vameşilor, un mare tâlhar şi un începător de răscoală. Căci viaţa porcească lasă să se înţeleagă prezenţa tuturor patimilor, din pricina necurăţeniei celei mai mari cu putinţă. Iar cei ce se bălăcesc, rostogolindu-se în mocirla patimilor lor, sunt porci. Şi fiul cel mic, fiindu-le lor înainte-stătător, ca unul ce-i întrecea pe toţi prin viaţa sa moleşită şi pătimaşă, nu a putut să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, ceea ce va să spună că nu mai ajungea să se sature de poftele sale.
18. Cum oare firea trupului nu mai era îndeajuns ca să slujească poftelor celui neînfrânat? Aurul şi argintul, dacă ajung la un iubitor de aur şi de argint, sporesc pofta şi cerinţa de ele, şi cu cât s-ar scurge mai mult aur şi argint, cu atât ar fi mai poftit şi cerut. Aproape că lumea întreagă nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere şi unui singur lacom de averi. întrucât sunt mulţi cei de acest fel, iar lumea este una singură, cum ar fi cu putinţă oare ca vreunul dintre aceştia să afle saturarea poftei sale? Astfel şi acela, lepădându-Se de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dădea să se sature [vezi Luca 15:16]. Cine i-ar fi putut da să se sature? Dumnezeu era departe de el, Dumnezeu cu Care şi prin vederea Căruia ajunge lesne să se sature cel care-L contemplă, după cuvântul acela: „Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” [Psalmi 16:15]. Diavolul însă nu voia să aducă saturarea patimilor celor mârşave, întrucât saturarea de cele schimbătoare şi deşarte preschimbă îndeobşte legă’ tura cu ele. Pe bună dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipitor] să se sature.
19. Cu greu, aşadar, şi-a revenit la dreapta judecată acela care se îndepărtase de tatăl său, dar înţelegând [în cele din urmă] până la ce măsură a mârşăviei ajunsese, a plâns în sine, spunând: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” [Luca 15:17]. Cine sunt oare argaţii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinţei şi prin smerenie, au dobândit mântuirea drept răsplată. Iar fii sunt aceia care S-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor faţă de Dânsul, precum însuşi Dom’ nul a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” [Ioan 14:21].
20. Feciorul cel mai tânăr, căzând de la vrednicia de fiu şi îndepărtându-se de patria sa cea sfântă, şi foamei fiind lăsat, şi-a venit în fire, cunoscându-Se pe sine, şi S-a smerit, spunându-şi în cele din urmă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” [Luca 15:18]. Am spus la început, în chip foarte nimerit, că tatăl acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi păcătuit faţă de cer fiul acela care S-a lepădat de tatăl său, dacă Tatăl său n-ar fi fost ceresc? Căci fiul mai mic spune: „am greşit la cer”, ceea ce va să zică: am păcătuit faţă de sfinţii care sunt în cer şi a căror cetate se află în ceruri; „şi înaintea ta”, Care dimpreună cu sfinţii Tăi locuieşti în cer. Şi grăieşte, de asemenea: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; Ev-mă ca pe unul din argaţii tăi!” [Luca 15:19]. Înţelepţit cum se cuvine de micimea stării sale de acum, el spune „fă-mă”; căci un om nu urcă de la sine treptele virtuţii, dacă nu este înălţat şi fără voinţa sa. Şi mai spune Evanghelia: „Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său…”. Cum [se înţelege aceasta, că] venea şi era încă departe de el, din care pricină tatăl său, milostivindu-se de el, i-a ieşit în întâmpinare? Fiindcă omul ce se căieşte din suflet, prin năzuinţa sa cea bună şi prin lepădarea de păcat ajunge la Dumnezeu. Asuprit în cuget de obiceiul cel rău şi de prejudecăţile sale, el este încă departe de Dumnezeu şi are nevoie de mult sprijin şi de multă îndurare de Sus spre a ajunge el să se mântuiască.
21. De aceea şi Tatăl milostivirilor coborând l-a întâmpinat şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, şi a poruncit slujitorilor Săi, adică preoţilor, să-l înveşmânteze în haina Sa cea mai bună, adică în vrednicia de fiu, pe care o îmbrăcase şi mai înainte prin Sfântul Botez, şi să pună inel în degetul lui, adică în partea activă a sufletului său, care se vădeşte prin mână, să-i aşeze pecetea virtuţii lucrătoare, zălog al moştenirii viitoare, apoi să-i pună şi încălţări în picioarele sale, [adică încălţându-l] cu paza dumnezeiască şi cu siguranţa care să-i dea lui putere să calce peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului. Apoi a dat poruncă să se aducă viţelul cel îngrăşat, să-l înjunghie şi să-l ofere spre mâncare. Dar viţelul acela este Domnul Însuşi, Care Se smulge din taina dumnezeirii şi din însuşi tronul cel de sus, aşezat peste toate, arătându-Se pe pământ ca om; iar ca viţel este jertfit pentru noi, păcătoşii, şi este jertfit ca viţel îngrăşat, adică oferindu-ni-se nouă ca pâine, spre hrană.
22. Dumnezeu dimpreună cu sfinţii Săi Se bucură şi Se desfată întru acestea, căci, unind preocupările noastre omeneşti cu cea mai mare iubire de oameni cu putinţă, spune: „Veniţi să mâncăm şi să ne bucurăm!”. Dar fiul cel mai mare se aprinde de mânie. Iarăşi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de mânie pentru chemarea neamurilor păgâne, adică la acei învăţători şi farisei scandalizaţi că Domnul îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă la masă împreună cu ei. Dacă vrei să înţelegi acestea şi despre cei drepţi, ce este oare de mirare dacă cel drept nu cunoaşte bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea? Tocmai de aceea este el mângâiat de către Părintele tuturor şi învaţă cele cuvenite, spunându-i-se lui: „Tu totdeauna eşti cu mine” şi împărtăşindu-i-se bucuria cea neschimbătoare: „Trebuie să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” [vezi Luca 15:31-32]; mort era prin păcat şi a trăit din nou prin pocăinţă, pierdut era prin sine însuşi şi a fost aflat în Dumnezeu. Iar o dată aflat, s-a umplut cerul de bucurie, după cum este scris: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte…” [Luca 15:7].
23. Care este pricina din care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai mare? El spune: „… mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreună cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghia at pentru el viţelul cel îngrăşat” [Luca 15:29-30]. Aşa de mari şi de însemnate sunt harismele pe care ni le hărăzeşte nouă Dumnezeu, încât şi îngerii au dorit să privească cu luare aminte la cele dăruite nouă prin înomenirea Sa, precum spune fruntaşul Apostolilor, Petru. De aceea şi cei drepţi au năzuit ca chiar înainte de vreme să meargă la Hristos, aşa precum şi Avraam a vrut să vadă ziua Lui. Dar Hristos nu a venit atunci, iar când a venit, El nu a venit ca să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi mai presus de acestea, a venit anume spre a fi răstignit El, Cel ce a ridicat păcatul lumii. „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” [Romani 5:20].
24. Când cei drepţi aduc învinuiri, Dumnezeu nu le dă lor nici măcar unul dintre iezi, adică dintre păcătoşi, iar faptul acesta se vădeşte din multe, şi mai cu seamă din pilda sfântului şi fericitului Carpos. Căci acesta nu numai că nu a dat ascultare unor oameni răi, ce spuneau că nu li se cade să trăiască acelor necredincioşi care strâmbă căile Domnului cele drepte, dar el a simţit pe sine mânia dumnezeiască şi a aflat nespus de înfricoşătoare temeiuri care îl călăuzeau spre cunoaşterea răbdării lui Dumnezeu celei de negrăit şi mai presus de minte, care temeiuri îl îndemnau nu numai să nu se scoale împotrivă, ci chiar să se roage pentru cei ce-şi petrec viaţa în răutăţi, întrucât Dumnezeu le oferă şi acelora o vreme de pocăinţă. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocăit, Părintele milostivirilor, ca să arate marea Lui dărnicie faţă de cei ce s-au întors către El prin căinţă, în acest chip a întocmit această pildă [a fiului risipitor] .
25. Să ne apucăm şi noi aşadar, fraţilor, de lucrarea pocăinţei, ferindu-ne de cel rău şi de turmele lui. Să stăm departe de porci şi de roşcovele care îi hrăneau pe ei, adică de patimile cele spurcate şi de cele ce-s legate de acestea. Să stăm departe de păşunea cea rea, adică de reaua nărăvire. Să fugim noi din ţara patimilor, care sunt necredinţa, pofta nesăturată şi necumpătarea, unde e foamete mare de cele bune şi patimi mai rele decât foamea. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii şi Dătătorul de viaţă, pe calea vieţii prin virtuţi. Căci acolo ÎI vom afla pe El, în marea Lui iubire de oameni, ieşindu-ne în întâmpinare şi hărăzindu-ne nouă iertarea păcatelor noastre, semnul nestricăciunii, arvuna moştenirii viitoare. Ca şi fiul risipitor, care, precum am învăţat de la Mântuitorul, până când a fost în ţara patimilor, chiar dacă a chibzuit şi a grăit cuvinte de pocăinţă, nu a dobândit nimic bun, ci numai părăsind acele fapte ale păcatului şi degrabă venind către tatăl său, a ajuns să capete chiar mai mult decât nădăjduia şi a rămas mai înainte cu smerenia, înţelept şi drept, păstrând în el neatinsă sfinţenia harului dumnezeiesc.
26. Pe care [har] fie ca şi noi toţi să-l dobândim şi să-l păstrăm neîmpuţinat, astfel încât în veacul ce va să vie să ne bucurăm, împreună cu risipitorul cel mântuit, în Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce trăiesc, Biserica celor întâi născuţi întru Hristos, Domnul nostru. Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.
Sfântul Grigorie Palama
Sursa: „Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000

Cum Îl putem cunoaște empiric pe Dumnezeu – ne învață Sfântul Grigorie Palama(14 noiembrie)

Când vorbim despre energia lui Dumnezeu, ne referim și la energii. Desigur, una este energia lui Dumnezeu, însă ea primește felurite nume după cele cărora le dă naștere. Astfel, vorbim despre energie de-ființă-dătătoare, care dă existență ființelor, de energie de-viață-dătătoare, care dă viață, de energie de-înțelepciune-dătătoare, care aduce înțelepciune, rațiune și liber-arbitru și de energie îndumnezeitoare, care îl îndumnezeiește pe om. De asemenea, în afara acestor delimitări, se vorbește despre energia creatoare și proniatoare a lui Dumnezeu, despre energia Sa curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare. Mai mult, dragostea, dreptatea, pacea, iubirea față de oameni sunt energii ale Sale nezidite, numite în funcție de cele cărora le dau naştere.
Omul contemporan este stăpânit de următoarea dilemă cu privire la Dumnezeu. Încearcă să răspundă la întrebările: Ce este Dumnezeu? și Cum poate fi dobândită cunoașterea lui Dumnezeu? Sub influența Iluminismului, unii îmbrățișează deismul, agnosticismul sau ateismul, în vreme ce alții cred rațional în Dumnezeu, însă nu cunosc modul prin care ar putea ajunge la trăirea Sa din experiență. Cu privire la această temă, învățătura Sfântului Grigorie Palama este însemnată, fiind prin excelență una empirică. Deși studiase la Universitate filosofia lui Aristotel, pe care o cunoștea bine, a urmat o metodă cu totul distinctă de raportare la Dumnezeu. În Sfântul Munte s-a dedat ascezei și rugăciunii și a ajuns, astfel, la cunoașterea lui Dumnezeu, așa încât vorbea despre El prin prisma propriei sale experiențe. A cunoscut empiric energiile nezidite ale lui Dumnezeu și a vorbit despre acestea. I-a fost oferit apoi prilejul de a cerceta această cunoaștere a lui Dumnezeu, pe care el însuși o numește „cunoaștere sfântă”. A accentuat în scrierile sale faptul că Dumnezeu are esență și energie, iar întrucât esența Sa este nezidită, și energia este nezidită. Dumnezeu comunică cu oamenii prin energia Sa nezidită. Aceasta înseamnă că omul se împărtășește în chip felurit de energia nezidită a lui Dumnezeu, iar nu de esența Sa. Când vorbim despre energia lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în exagerări și în speculații raționale false, nu ne putem îngădui supralicitarea ei din punct de vedere teologic, cercetând-o independent de Persoanele Sfintei Treimi.
Din teologia Bisericii cunoaștem că Persoanele-Ipostasurile lui Dumnezeu Celui în Treime au însușiri comune (koiná gnorísmata) și însușiri neîmpărtășibile (akoinónita gnorísmata). Cele comune sunt esența-firea (ousía-phýsi) și energia (enérgeia), în vreme ce însușirile neîmpărtășibile sunt cele ipostatice (ypostatiká idiómata), adică modul ființării (trópos ypárxeos) Persoanelor Sfintei Treimi, însușirea de Nenăscut (to agénnito) a Tatălui, cea de Născut (to gennitó) a Fiului și cea de Purces (ekporeutó) a Duhului Sfânt. Astfel, comună este energia Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Tema nu este una filosofică; ea reprezintă cunoașterea empirică a lui Dumnezeu de către cel îndumnezeit, care se împărtășește de energia nezidită a lui Dumnezeu, prin aceasta dobândind și cunoașterea lui Dumnezeu Celui în Treime. Înțelegem, astfel, după cum învață Sfântul Grigorie Palama, că energia lui Dumnezeu este ipostatică. Acest lucru înseamnă că elementul activ (energón) este Persoana-Ipostas, esența-firea este sursa energiei (energetikón), iar energia-lucrarea (enérgeia) lui Dumnezeu este mişcarea activă și esenţială-fiinţială a firii-naturii (phýsis); astfel, energia-lucrarea lui Dumnezeu nici nu se separă de Persoanele Sfintei Treimi, nici nu se socotește că se află mai presus sau se distinge dialectic de esența lui Dumnezeu. Această subliniere este importantă, întrucât s-ar putea întâmpla ca teologia Sfântului Grigorie Palama despre energia lui Dumnezeu să fie interpretată drept impersonală, ceea ce nu corespunde defel adevărului.
Totodată, când vorbim despre energia lui Dumnezeu, ne referim și la energii. Desigur, una este energia lui Dumnezeu, însă ea primește felurite nume după cele cărora le dă naștere. Astfel, vorbim despre energie de-ființă-dătătoare (ousiopoiós enérgeia), care dă existență (ontótita) ființelor, de energie de-viață-dătătoare (zoopoiós enérgeia), care dă viață, de energie de-înțelepciune-dătătoare (sophopoiós enérgeia), care aduce înțelepciune, rațiune și liber-arbitru (autexousiótita) și de energie îndumnezeitoare (theopoiós enérgeia), care îl îndumnezeiește pe om. De asemenea, în afara acestor delimitări, se vorbește despre energia creatoare (dimiourgikí) și proniatoare (pronoitikí) a lui Dumnezeu, despre energia Sa curățitoare (kathartikí), luminătoare (photistikí) și îndumnezeitoare. Mai mult, dragostea, dreptatea, pacea, iubirea față de oameni sunt energii ale Sale nezidite, numite în funcție de cele cărora le dau naştere. De multe ori, când Dumnezeu voiește și există premisele necesare, energia Sa este văzută de om ca Lumină. Așadar, cel ce se învrednicește de părtășia cu Dumnezeu, vede energia Sa ca Lumină. Iar această Lumină este nezidită, adică dumnezeiască. Vedem aceasta din deosebirea lămurită ce există între Lumina zidită și cea nezidită. Așa cum Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, a văzut, la vremea amiezii, deopotrivă cu strălucirea soarelui și o altă Lumină, mai puternică decât aceasta, și a putut distinge lumina zidită de cea nezidită, același lucru se petrece și cu văzătorul-de-Dumnezeu (theóptis). Această vedere a Luminii nezidite nu este simbolică, morală și exterioară, ci reprezintă însăși părtăşia și unirea omului cu Dumnezeu. Omul Îl vede pe Dumnezeu prin unirea sa cu El. Se unește cu Dumnezeu și Îl vede pe Dumnezeu. Această unire îi aduce cunoașterea lui Dumnezeu. Cel îndumnezeit (theoúmenos) dobândește în această stare cunoașterea empirică a lui Dumnezeu, cunoaște ce este Dumnezeu, distinge însușirile ipostatice ale Persoanelor Sfintei Treimi, cunoaște deosebirea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, precum și unitatea dintre Ele.
Părinții Bisericii, care aveau această cunoaștere empirică a lui Dumnezeu, când au trebuit să-i înfrunte pe feluriții filosofi, ce se slujeau de limbajul filosofiei, au vorbit despre esență și energie, despre esența-firea comună și Persoanele distincte, despre slava lui Dumnezeu și însușirile ipostatice etc. Termenii pe care îi întâlnim în scrierile Sfinților Părinți nu sunt filosofici, folosiți pentru o înțelegere rațională a existenței și a prezenței lui Dumnezeu, ci expresia trăirii lor personale, prin care urmăreau să înfrunte curentele filosofice ivite în epocile în care au trăit. Această cunoaștere empirică a lui Dumnezeu este, desigur, superioară cunoașterii cerebrale și lumești. Una este cunoașterea obținută prin studiul anumitor chestiuni filosofice și teologice, pe calea rațiunii, pe care nimeni nu o refuză când este vorba despre lucrurile acestei lumi, însă cu totul alta este cunoașterea mijlocită de experierea Luminii nezidite și unirea cu Dumnezeu. Astfel, potrivit Sfântului Grigorie Palama, adevărata teologie este vederea-lui-Dumnezeu. Ni se arată aceasta pe Muntele Tabor, unde ucenicii s-au învrednicit să vadă Dumnezeirea lui Hristos, și în ziua Cincizecimii, când au primit energia (harul) Sfântului Duh și au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos și, desigur, mădulare ale Bisericii.
(Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanupp, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 240-244)

Sursa

Dumnezeu n-a facut moartea

Dumnezeu n-a făcut moartea, după cum s-a scris (Pilde I, 8), ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viaţă-făcător. Căci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică.

Căci Dumnezeu iubeşte, cunoaşte şi poate împlini tot ce e de folos fiecăruia dintre făpturi. Dacă ar cunoaşte numai, dar nu ar şi iubi, poate n-ar împlini, ci ar lăsa nedesăvârşit ceea ce a cunoscut ca bine. Iar dacă iubind nu ar cunoaşte, sau nu ar putea împlini, poate că chiar fără să vrea El, ceea ce iubeşte şi cunoaşte ar rămâne neîmplinit. Dar fiindcă şi iubeşte şi cunoaşte, şi poate împlini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fără voia noastră, ne vine spre folosul nostru. În ce priveşte lucrurile spre care ne grăbim de bunăvoie, ca unii ce ne-am împărtăşit de fire liberă, să fim cu multă grijă ca nu cumva să ne fie fără de folos. Mai ales însă când prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pildă în rai sau în Evanghelia Domnului, prin El însuşi, sau între urmaşii lui Israel prin prooroci, sau în legea harului prin apostolii Săi şi prin urmaşii acestora, e vădit că este spre tot ce poate fi mai nefolositor şi mai stricăcios să-l dorim şi să ne grăbim spre el. Iar dacă cineva ni l-ar îmbia şi ne-ar îndemna să ne grăbim spre el, înduplecându-ne prin cuvinte, sau atrăgându-ne printr-o înfăţişare iubitoare, e limpede că acesta e potrivnic şi duşman al vieţii noastre.
Ar fi trebuit, deci, ca – fie prin dorul de a trăi, sădit de El în noi, (căci de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit ?), fie prin cunoştinţa că Acela ştie mai bine ce ne foloseşte, (căci cum n-ar şti aceasta neasemănat mai mult Domnul cunoştinţei, Care ne-a împărtăşit nouă cunoştinţa ?), fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică – să nu ne fi lăsat atunci furaţi, nici vrăjiţi, nici înduplecaţi, ca să nesocotim porunca şi sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum să nesocotim poruncile şi sfaturile mântuitoare date după porunca aceea. Căci precum azi cei ce nu se hotărăsc să se împotrivească vitejeşte păcatului, nesocotind poruncile dumnezeieşti, merg spre ceea cel potrivnic, adică spre moartea lăuntrică şi veşnică, dacă nu-şi recâştigă sufletul lor prin pocăinţă, la fel protopărinţii, neîmpotrivindu-se celor ce-i îndemnau să nu asculte, au nesocotit porunca şi ca urmare îndată a trecut în faptă hotărârea vestită de mai înainte a Celui ce judecă cu dreptate. Şi, potrivit cu ea, îndată au murit cei ce au mâncat din pom.Astfel au cunoscut cu lucrul în ce constă porunca uitată de ei, a adevărului, a dragostei, a înţelepciunii şi a puterii şi de ruşine s-au ascuns, fiind dezbrăcaţi de slava care face vii în chip mai înalt şi duhurile nemuritoare, slavă fără de care viaţa duhurilor este şi se socoteşte cu mult mai rea decât multe morţi.
Că încă nu era folositor să mănânce protopărinţii din acel pom arată cel ce zice: „Căci era numai o vedere cu mintea acel pom, cum socotesc eu. Iar de ea se pot apropia fără primejdie numai cei desăvârşiţi în deprindere. Nu e bine să se apropie de ea cei ce sunt încă mai simpli şi lacomi cu pofta; precum nici hrana deplină nu le este de folos celor încă fragezi şi care au trebuinţă de lapte“. Dar chiar dacă n-ar vrea cineva să strămute la un înţeles mai înalt acel pom şi mâncarea din el, nu e prea greu, cum socotesc eu, să se vadă că încă nu le era folositoare acea hrană protopărinţilor, care erau nedesăvârşiţi. Căci mie mi se pare că ei au privit cu simţurile la acel pom şi au mâncat din el, pentru că era cel mai dulce dintre toţi pomii din rai. Iar mâncarea care este cea mai dulce la simţire nu este dintre cele cu adevărat bune, nici dintre cele totdeauna bune, sau pentru toţi bune. Ci e bună numai pentru cei ce pot să se folosească de ea, astfel ca să nu fie biruiţi; şi atunci când trebuie şi în măsura în care trebuie şi spre slava celui ce a făcut-o. Iar pentru cei ce nu pot să o folosească astfel, nu e bună.
De aceea, socotesc că s-a şi numit pomul acela pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci e propriu celor desăvârşiţi în deprinderea contemplaţiei dumnezeieşti şi a virtuţii, să privească la cele plăcute simţurilor fără să-şi depărteze mintea de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la laudele şi rugăciunile către Acela, ci să-şi facă din acestea materie şi punct de plecare al întinderii spre Dumnezeu, stăpânind plăcerea cea după simţuri până la sfârşit prin mişcarea minţii spre cele mai înalte. Aceştia, chiar dacă plăcerea aceea este neobişnuită, mare şi surprinzătoare pentru neobişnuinţa ei, nu-şi deşartă gândul sufletului către răul acela, care e socotit bun de cel biruit şi răpus cu totul de el.
Le-ar fi fost de folos, prin urmare, protopărinţilor, care trebuiau să petreacă în locul acela sfânt, să nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci să se deprindă şi mai mult şi să se îndeletnicească îndelung cu cele simple şi cu adevărat bune şi să se desăvârşească în deprinderea vederii sufleteşti. Fiind încă nedesăvârşiţi şi aflându-se la mijloc şi fiind ispitiţi cu uşurinţă de puterea dată lor spre întrebuinţare când spre bine când spre rău, nu trebuiau să treacă la cercarea celor ce prin fire pot să atragă la ele şi să pună stăpânire peste ei prin simţuri şi să câştige mintea lor întreagă şi să-i ducă la faptele rele şi să le înfăţişeze ca vrednic de crezare pe căpetenia şi pricinuitorul unor astfel de patimi, al căror început, după el, este hrănirea pătimaşă cu mâncările dulci.
Căci dacă singură vederea pomului aceluia, potrivit istoriei, a făcut pe şarpe sfătuitor vrednic de primire şi de crezare, cu cât mai mult mâncarea însăşi până la săturare? Nu e deci limpede că nu era încă folositor ca să mănânce protopărinţii din acela prin simţuri? Şi nu trebuia, deci, ca urmare, să fie scoşi din raiul lui Dumnezeu, ca unii ce au mâncat înainte de vreme din el, ca să nu facă locul acela dumnezeiesc, loc de sfat în vederea răului şi de împlinire a lui? Oare nu trebuiau să primească îndată şi moartea trupului cei ce au călcat porunca? Dar Stăpânul a avut îndelungă răbdare.
Hotărârea cu privire la moartea sufletului, care a venit la îndeplinire prin călcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului, (căci părăsindu-L noi, ne-a părăsit şi El, fără să ne silească, ca pe unii ce aveam voie liberă), a fost vestită de mai înainte de către Dumnezeu cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-am spus. La ea a adăugat şi a pus pe deasupra hotărârea cu privire la moartea trupului. Dar rostind-o pe aceasta, a întârziat trecerea ei la îndeplinire, din adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni, pentru viitor. El n-a zis către Adam: „Întoarce-te de unde ai fost luat“, ci: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“. Cei ce ascultă cu pricepere, pot vedea şi în aceste cuvinte, că Dumnezeu n-a făcut moartea sufletului, nici a trupului. Căci n-a zis nici mai înainte poruncind: „muriţi în ziua în care veţi mânca“, ci : „veţi muri în ziua în care veţi mânca“. Nici acum n-a zis : „Întoarce-te în pământ !“, ci „te vei întoarce“, prevestind şi îngăduind ceea ce avea să se întâmple şi neîmpiedicând, din pricina dreptăţii.
Deci protopărinţii aveau să ajungă la moarte, precum ne aşteaptă aceasta şi pe noi, care trăim încă. Trupul nostru s-a făcut muritor. Aceasta este ca o moarte îndelungată, mai bine zis ca nenumărate morţi, una urmând alteia, până ce vom ajunge toţi la moartea cea una şi ultimă şi care dăinuieşte. Căci ne naştem şi spre stricăciune; şi apărând în viaţă ne destrămăm până ce vom înceta să fim. Niciodată nu suntem cu adevărat aceiaşi, chiar dacă părem să fim celor ce nu iau aminte. Precum focul, apucând trestia subţire de la un capăt, şi fiind mereu altul, are ca măsură a existenţei sale lungimea trestiei, asemenea şi noi care ne schimbăm avem ca măsură fiecare porţia de viaţă ce ne este dată.

O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii (Rom. XI, 33) şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Dacă n-ar fi fost moartea aceea (a lui Hristos) şi înainte de ea n-ar fi fost muritor neamul nostru ieşit dintr-o astfel de rădăcină, nu ne-am fi îmbogăţit în fapt cu pârga nemuririi; şi nu am fi fost chemaţi la cer; nu s-ar fi înscăunat firea noastră la dreapta măririi cerului, mai presus de toată stăpânirea şi puterea (Evrei VIII, 1). Aşa a ştiut Dumnezeu să preschimbe cu iubire de oameni lunecările noastre din abaterea cea de bună voie, spre mai bine, prin înţelepciunea şi puterea Sa.

Sfantul Grigorie Palama, Filocalia vol. VII, Ed. IBMBOR

Duminica Sfântului Grigorie Palama


Duminica Sfântului Grigorie Palama
Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume”:

Pentru ziua liturgică: Apostol: Evrei 1,10 – 2, 3; Evanghelie: Marcu 2,1-12

Pentru sfânt: Apostol: Evrei 7, 26 – 8, 2; Evanghelie: Ioan 10, 9-16

În această a doua Duminică a Postului Mare facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama, iar sărbătoarea de astăzi este în mare măsură o continuare a ultimei săptămâni, o a doua sărbătorire a Ortodoxiei.

Săptământa trecută am prăznuit restaurarea cultului sfintelor icoane, ca martore ale realităţii întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în această lume, Cel în Care deplinătatea dumnezeirii a locuit trupeşte, chipul Dumnezeului celui Nevăzut (Col. 1,15; 2, 9), Cel la Care privim pentru a vedea şi contempla cine şi ce este Dumnezeu. Deşi îşi are rădăcinile într-o victorie şi controversă istorică, sărbătoarea icoanelor preia şi dezvoltă celebrarea celor care au fost anterior prăznuiţi în acea zi, profeţii, cei care, prin suferinţele lor, au fost plămădiţi din nou întru Pătimire, pe care au prezis-o, adică, cei care au devenit ei înşişi chipuri, icoane ale lui Hristos.
Prin urmare, sărbătoarea de săptămâna trecută nu a fost pur şi simplu despre o controversă şi soluţionarea ei acum multe veacuri în urmă, ci, de asemenea, ne vorbeşte direct chiar şi acum: nu suntem simpli primitori ai unei ortodoxii moştenite – într-adevăr, nici nu adorăm creaţia în icoană, dar nici trecutul! Mai degrabă, noi înşine trebuie să devenim icoane, prezenţa lui Dumnezeu în această lume.
Controversa în care Sfântul Grigorie Palama a fost implicat are totodată o importanţă directă şi imediată pentru noi – acum. Controversele isihaste din secolul al XIV-lea au avut în centru două chestiuni fundamentale: prima, realitatea prezenţei şi lucrării – energia – lui Dumnezeu în lumea sa; a doua, liniştirea, hesychia – era de trebuinţă ca acestea să poată să-I îngăduie lui Dumnezeu să Se manifeste şi să lucreze în noi.

1

Faptul că Dumnezeu este, într-adevăr, lucrător în această lume ne oferă confort şi nădejde. Dar ar trebui, de asemenea, să înţelegem provocarea care ne stă înainte. Fiindcă dacă Dumnezeu lucrează aici şi acum, El nu este la fel precum Îl socotesc unii ca aflându-Se în afara lumii, vârându-Şi degetul din când în când în treburile lumeşti! Dumnezeu nu este un fel de suprafiinţă Care Se află acolo, undeva, iar noi nu suntem păpuşi pe care El le mişcă prin sfori.

Nici nu implică, aşa cum am putea fi ispitiţi să credem, distincţia dintre fiinţă şi energie, opinia că Dumnezeu – din nou, de undeva departe – radiază un fel de câmp de forţă, un grilaj de energie divină, în care trebuie să păşim pentru a lua un fel de „hrană spirituală” pentru „viaţa [noastră] spirituală”.

Nu. Dacă Dumnezeu este lucrător în această lume, aici şi acum, el este astfel în noi şi prin noi, adică El Se află în şi prin aceia care fac lucrările lui Dumnezeu.

Ideea Sfântului Grigorie este că atunci când săvârşim lucrările lui Dumnezeu – tot ceea ce, în cele din urmă, izvorăşte din iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, într-o modalitate jertfitoare de sine chiar şi cu preţul morţii – noi nu-L imităm pur şi simplu pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, astfel de lucrări sunt lucrările lui Dumnezeu însuşi, chiar dacă noi suntem cei ce le înfăptuim!

1

Urmând cuvintele Apostolului despre trupul lui Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog a vorbit despre cum şi-a privit mâna, degetul şi toate mădularele trupeşti şi L-a văzut pe Dumnezeu Însuşi (Imnul 15). Noi suntem ochii şi urechile lui Dumnezeu în această lume, prin care El vede vaiul celor care se află în suferinţă şi noi suntem totodată mâinile şi picioarele Sale, prin care este dat ajutor celor aflaţi în nevoie.

Aceasta este într-adevăr. De fapt, omul nu se poate gândi la o chemare mai înaltă: suntem chemaţi a fi prezenţa lui Dumnezeu în această lume, mădularele trupului Fiului Său.

Teologia Sfântului Grigorie a fost dezvoltată ca răspuns la criticile adresate împotriva celor care urmează o viaţă de liniştire – viaţă de hesychia. Nu vom putea să ne ridicăm la înălţimea viziunii sale dacă nu ne vom strădui să dobândim o astfel de liniştire.

[…]

Probabil cea mai bună definiţie a unui isihast este cea a Sfântului Ioan Scărarul, a cărui Duminică o vom prăznui peste două săptămâni, după ce vom fi trecut de cea a Crucii, care marchează mijlocul Postului Mare. Aşa Cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Isihastul este cel care se străduieşte să cuprindă ceea ce este netrupesc în ceea ce este trupesc” (Scara, Treapta 27). Cu alte cuvinte, [isihast este] cel care se nevoieşte să îşi ţină mintea în trupul său, înlăuntrul lui aici şi acum.

În loc să ne lăsăm mintea să zboare de colo colo, de la o grijă la alta, este absolut necesar – dacă dorim să fim instrumentele lui Dumnezeu în lumea aceasta – să fim prezenţi pentru noi înşine, pentru această clipă în care Dumnezeu ne-a aşezat, pentru cei pe care Dumnezeu i-a adus înaintea noastră. Trebuie să dobândim o astfel de liniştire: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“(Ps. 45, 10). Iar Moise spune la fel: „Domnul are să Se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi!“(Ieş. 14,14)*.

[* Alegerea celor două versete are mai mult sens în engleză: varianta sinodală „opriţi-vă” din Ps. 45 nu corespunde celei din Septuaginta care redă: „Liniştiţi-vă de tot ceea ce faceţi/lăsaţi toate (şi luaţi aminte)”.]

Cu toţii ştim cât de greu este să stai concentrat la Sfânta Liturghie timp de vreo două ore, ba chiar şi pentru numai zece minute pentru a asculta o predică! Doar dacă trecem cu bine de mintea noastră aglomerată – precum paraliticul din pericopa evanghelică de astăzi, trebuie să trecem de mulţime şi să coborâm prin acoperiş – de abia atunci vom putea să coborâm în inima noastră şi să-L întâlnim acolo pe Hristos.
Acesta este paradoxul nostru: strădania uriaşă de care este nevoie – o strădanie violentă

1
– de a sta pur şi simplu liniştit. Aceasta este, desigur, pricina pentru care primim darul Postului Mare: nu ca să împlinim câteva sarcini dificile, nevătămaţi şi să ne continuăm apoi purtarea firească. Ci pentru ca să ne schimbăm pentru veşnicie ca urmare a ceea ce trăim în această perioadă de post.

Să ne rugăm, aşadar, să folosim cu prisosinţă timpul care ni s-a dat, fiindcă ceasul este mai aproape acum decât atunci când am început; să ne rugăm pentru ca să ne putem acum – în această Euharistie – împărtăşi cu acest Trup şi deveni Trupul Său, pentru ca, la venirea Sa, noi cu adevărat să fim precum El este.

(Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

Sfantul Grigorie Palama si noua teologie occidentala

Sfantul Grigorie Palama a fost o piatra de poticnire atat in timpul sau, in infruntarea dintre ortodoxie si traditia si teologia occidentala, cat si in vremea noastra, cand reprezinta inca un motiv de dezacord intre teologii ortodocsi, pe de o parte, care il considera “luminator ortodoxiei, intaritor evlaviei si invatator”[1] si teologii occidentali, pe de alta parte, pentru care acesta e vrednic a fi socotit de-a dreptul eretic.
Aceasta valorizare diferita a lui Palama din partea ortodocsilor si a teologiei vestice nu e greu de inteles, caci prin teologia lui devine evidenta pentru toti dimensiunea legaturii organice ce caracterizeaza teologia ortodoxa si spiritualitatea specific ortodoxa, dar si prapastia adanca ce o desparte de traditia si modul de a face teologie occidentale.
Premisele teologiei Sfantului Grigorie Palama
In contrast cu teologia catolica a epocii sale care era fondata in ceea ce avea mai profund ca experiere pe aristotelismul scolasticilor, Palama nu-si dezvolta invatatura plecand de la premise filosofice, iesite din speculatie, ci din realitatea experientei personale a indumnezeirii, traite harismatic in Biserica.
De aceea, in persoana lui Varlaam Calabrezul, Palama respinge intreaga metodologie scolastica a epocii, in acord cu care cunoastem pe Dumnezeu prin filozofie si prin propriile posibilitati de cugetare, de intelegere.
Acestui rationalism al scolasticilor, Palama ii opune experienta tainica a indumnezeirii, asa cum este ea traita continuu in traditia ortodoxa. Pentru Palama indumnezeirea omului nu e, simplu, o stare morala la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plina de har care presupune curatia inimii si este implinita prin impartasirea de energiile increate ale dumnezeirii[2].
De aceea “cei curati cu inima” vad in mod real pe Dumnezeu, dupa cuvantul Domnului din Fericiri (“Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”[3]). Cu toate acestea ei nu pot vedea fiinta lui Dumnezeu, care e neapropiata, neimpartasibila si necuprinsa, ci numai energiile, lucrarile sale necreate, prin care Dumnezeu Treime vine in legatura personala, reala, cu lumea.
Asa, de exemplu, cand proorocii Vechiului Testament,ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor si sfintii Bisericii vedeau in rapirile lor o lumina dumnezeiasca, aceasta nu era nici firea dumnezeirii cea nefacuta si neapropiata, dar nici vreun simbol dumnezeiesc creat, ci slava necreata, energia, harul lui Dumnezeu[4].
Dumnezeu nu este numai fire necreata si ipostasuri necreate, ci si lucrari necreate prin intermediul carora persoanele Sfintei Treimi intra in legatura nemijlocita cu Creatia. Dupa fire, pe care Palama o numeste “dumnezeire superioara”, Dumnezeu e necuprins, transcendent, nevazut si incognoscibil; potrivit energiilor Lui, insa, pe care Palama le defineste “dumnezeire inferioara”, Dumnezeu e inlauntrul Creatiei, imanent, vazut si cunoscut, experiat aievea[5]. Asa, de pilda, in toiul disputelor teologice isihaste, in incercarea de a intemeia teologic realitatea experientei dumnezeiesti nemijlocite a credinciosilor in Biserica, Palama foloseste amplu distinctia dintre fire si lucrari in Dumnezeu, distinctie care a existat tot timpul in traditia patristica ortodoxa[6].
Aceasta deosebire reprezinta singura solutie viabila care poate asigura realitatea indumnezeirii fiintei umane fara pericolul de a cadea in panteism grosier. “Acelora (monahii isihasti pe care sfantul ii apara aici, impotriva acuzelor aduse de Akindin, n.tr.), observa astfel Palama, carora harul indumnezeitor precum si sfintilor le daruieste indumnezeirea; stralucirea in care sunt primiti, lumina care ii face sa straluceasca precum soarele sunt firea si ipostasele dumnezeiesti, fiind toti precum Hristos este, si deopotriva dumnezei, dupa spusa aceea a Domnului”[7].
Omul, accentueaza Palama, impartasindu-se de tainele Bisericii prin energiile Lui necreate si indumnezeitoare, devine in chip real dumnezeu, nu dupa fire, insa, ci dupa har. In dialogul Teofanii, recapituland un loc comun din Sf. Maxim Marturisitorul, subliniaza: “toti pe de-a-ntregul devenind dumnezei fara numai identitatea cea dupa fiinta”[8]. Astfel, distinctia fire-energii in Dumnezeu devine pentru Palama fundamentul teologic pe care isi va intemeia invatatura sa si exact din acest motiv, atunci, in epoca, la fel ca si astazi, aceasta distinctie teologica se gaseste in centrul disputei dintre Otodoxie si teologia occidentala contemporana.
Cauzele acestor diferende teologice pot fi gasite nu numai in rationalismul teologiei vestice, evidentiat incepand cu scolasticismul medieval, ci ele se gasesc, de asemenea si in premisele sale teologice ortodoxe de dinainte de schisma, mergand pana la triadologia Fericitului Augustin[9] si mai pe urma in principal in aristotelismul teologiei lui Toma d’Aquino. Distinctia de la inceput neclara inlauntrul existentei vesnice a lui Dumnezeu si pogorarii iconomice a persoanelor Sf. Treimi pe care o gasim in invatatura lui Augustin, precum si asertiunea lui Toma d’Aquino ca Dumnezeu este simplitate absoluta, actus purus, adica lucrare simpla[10], potenta dusa din eternitate pana la act, nu permit in teologia occidentala nici admiterea si cu atat mai putin valorizarea concreta a unei asemenea distinctii in Dumnezeu pe care o face Palama, in duhul si urmand Parintilor.
Sfantul Grigorie Palama si teologia romano-catolica
Impotrivirea agresiva a teologiei occidentale moderne contra invataturii Sf. Grigorie Palama dureaza inca de la inceputul sec. XX, cand teologii ortodocsi care s-au ocupat cu Palama, precum Temistocle Hagistavrou, mai tarziu arhiepiscop al Atenei[11], Grigorie Papamihail[12] si Hristou Papadopoulos[13], au adus din nou in atentia opiniei teologice a vremii distinctia fire-energii in Dumnezeu, in care consista una din principalele diferente care despart Ortodoxia de teologia catolica.
Imediat dupa aceea anumiti teologi romano-catolici, intre care un rol aparte l-a jucat Martin Jugie, au sustinut parerea ca invatatura lui Palama despre energiile necreate ale lui Dumnezeu constituie o inovatie neobisnuita in cuprinsul teologiei crestine, fiind complet necunoscuta nu doar traditiei patristice occidentale, dar si celei rasaritene[14]. Scopul lor era sa demonstreze ca nu exista nici o unitate de duh si nici legatura intre teologia palamita si teologia Parintilor patristici precedenti. In consecinta, cu toate ca Palama considera distinctia pe care el o face intre firea si lucrarile lui Dumnezeu ca fiind patristica, proprie Parintilor Bisericii, si trimite mai departe, spre a intari aceasta invatatura a sa, la Capadocieni, la Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Marturisitorul si altii, totusi, spun teologii catolici de inceput de secol, ii rastalmaceste substantial[15].
In aceste conditii, fireste ca teologul catolic anti-palamit mai nou E.von Ivanka s-a simtit imputernicit sa demonstreze ca invatatura lui Palama privitoare la distinctia fire-energii in Dumnezeu nu-si are temelie nici din punct de vedere biblic, nici patristic, avand o provenienta filosofica si anume filosofia neo-platonica[16]. Chiar din acest motiv Ivanka a incercat sa interpreteze distinctia pe care Sf. Parinti o fac intre firea si lucrarile lui Dumnezeu in acelasi mod, astfel incat sa-l prezinte pe Palama ca unul care ori nu-i intelege ori ii scoate din context.
In acord cu Ivanka, Sf. Parinti nu au primit niciodata invatatura ca deosebirea intre firea si energiile dumnezeirii este reala si are caracter ontologic, ci are numai o semnificatie subiectiva si gnoseologica[17].
Cu alte cuvinte distinctia acceptata si inteleasa de Sf. Parinti nu-si are cauza in Dumnezeu Insusi, ci numai in puterile limitate ale mintii omenesti. Daca Parintii ar primi aceasta distinctie ca reala si fiintiala, precum o face Palama, atunci s-ar pune in pericol simplitatea absoluta a lui Dumnezeu, concept tomist.
Pentru Ivanka, obisnuit sa se miste strict intre cadrele premiselor scolastice ale teologiei catolice, nu exista alta posibilitate de interpretare a distinctiilor facute de Sfintii Parinti intre firea si lucrarile lui Dumnezeu decat aceea care a fost admisa de scolastica. Altfel spus, daca pentru Ivanka ar putea exista vreo deosebire intre acestea doua, ea nu ar putea fi admisa in mod real, ontologic, ci numai subiectiv, in cugetare, la nivelul simplei cunoasteri intelectuale filosofice, cu mintea. Altminteri se distruge simplitatea absoluta a fiintei dumnezeiesti[18]. Şi exact aici se gaseste principalul subiect de disputa dintre teologii catolici si invatatura Sf. Grigorie Palama.
Asa cum observa B. Schultze, unul din romano-catolicii anti-palamiti contemporani, acuza fundamentala formulata impotriva teologiei palamite o constituie imposibilitatea acceptarii unei distinctii reale in Dumnezeu, Simplitate absoluta si desavarsirea Insasi. O asemenea deosebire, sustin teologii catolici, ar fi absoluta, deoarece ar fi intemeiata obiectiv in Dumnezeu – in antiteza cu distinctia persoanelor dumnezeiesti, care este, evident, reala, insa numai ca relatie, deoarece aceasta distinctie ipostatica exista exclusiv la nivelul relatiilor interne dintre cele trei Persoane treimice, conform invataturii romano-catolice[19].
Problemele devin, cu siguranta, si mai dificile, spune Schultze, cand Palama denumeste firea prima dumnezeiasca, neapropiata, “dumnezeire supra subiectiva”, iar energiile necreate, lucrarile fara de inceput si fara sfarsit ale Treimii drept “dumnezeire inferioara”, lucru care-i conduce pe adversarii sai la a-l acuza de politeism. Evident aceasta acuza nu-si are ecou in intentia lui Palama, dar constituie totusi o dovada pentru patosul oponentilor sai contemporani, in dorinta lor de a pazi pura si neamestecata intelegerea simplitatii lui Dumnezeu, pusa in “pericol” de teologia palamita[20].
De asemenea, un alt teolog catolic mai nou, Juan Miguel Garrigues, sustine intr-un stil mai elevat cam aceeasi teza. Teologia lui Palama, spune el, a pastrat in linii mari, invatatura crestina despre indumnezeirea omului, dar a putut face acest lucru doar cu pretul nenumaratelor inconsecvente metafizice si prin aceasta supunand unui mare pericol misterul simplitatii fiintei dumnezeiesti[21].
In sfarsit, exceptie pare sa constituie teologul catolic Jurgen Kuhlmann. In singurul sau studiu despre Palama, cu toate ca si el se misca in aceleasi cadre ale gandirii scolastice occidentale, accentueaza valoarea duhovniceasca a teologiei Sf. Grigorie Palama pentru epoca noastra secularizata[22].
Sfantul Grigorie Palama si teologia protestanta
Teologia protestanta nu s-a ocupat prea mult, pana acum cateva decenii, cu invatatura arhiepiscopului Tesalonicului traitor in sec. XIV. Totusi, in 1980, un nou teolog, Dorothea Wendebourg, profesor la Facultatea de Teologie protestanta din München, a starnit interesul cu punctul sau de vedere precum si diferite reactii, nu doar din partea ortodocsilor, ci si a teologilor catolici si protestanti. In studiul ei de notorietate “Duh sau energie? Problema fundamentului intra-trinitar al vietii crestine in teologia bizantina”, sustine conceptia potrivit careia Palama, prin importantul rol soteriologic pe care il atribuie energiilor dumnezeiesti, a lasat persoanele Treimii fara semnificatie soteriologica specifica in teologia Bisericii rasaritene. Rolul mantuitor jucat de persoanele dumnezeiesti ar fi fost luat in teologia palamita de catre energiile necreate.
Astfel, precum se sustine, cu Palama se implineste in teologia ortodoxa disfunctionalizarea soteriologica a ipostasurilor Sf. Treimi. (Entfunktionalisierung, απολειτουργικοποιηση)[23]. Desigur, potrivit D. Wendebourg, Palama nu e singurul reprezentant al acestei “extensii” teologice in teologia bizantina: el ar fi avut deja predecesori inca din sec. IV pe Sf. Athanasie cel Mare, Didim cel Orb si in special pe Parintii Capadocieni, Sf. Vasilie cel Mare, Sf. Grigorie Teologul si Sf. Grigorie de Nysa. Iar responsabilitatea acestor inainte-mergatori ai lui Palama este, dupa Wendebourg, mare pentru destinul teologiei ortodoxe ce a urmat, deoarece si acestia teologhisesc, la fel ca si Palama, ca fiinta de neapropiat a lui Dumnezeu se impartaseste Creatiei in energiile Sale[24].
In antiteza cu teologia catolica moderna, Wendebourg vede clar ca adevarata unitatea si legatura stransa dintre teologia palamita si teologia Sf. Parinti de dinainte, referitor la distinctia fire-energii in Dumnezeu. Teologul german are grija, totusi, sa mentioneze ca Palama difera de Parintii predecesori: aceia inteleg impartasirea, revarsarea energiilor necreate in lume in mod treimic, asa incat sa accentueze iconomia specifica, personala, a fiecaruia din ipostasurile dumnezeiesti, pe cand Palama difera complet atunci cand trateaza despre specificitatea iconomica a ipostasurilor in pogorarea Lor spre lume, atata timp cat rolul lor soteriologic in perimetrul iconomiei a fost substituit de cel al energiilor necreate. Cu toate acestea, deoarece si acestia invata o distinctie ontologica, reala in Dumnezeu, intre existenta Lui vesnica si aratarea, pogorarea Lui iconomica in Creatie si, in acelasi timp, considera energiile necreate ca singurul mijloc de legatura a lui Dumnezeu cu lumea, Wendebourg trage concluzia ca ei sunt – in contrast cu teologia occidentala mai veche – punctul de plecare in teologia rasariteana ortodoxa a acestei “disfunctionalizari” a ipostasurilor treimice, teologie pe care o duce la desavarsire invatatura lui Palama, un mileniu mai tarziu[25].
Aceste conceptii indraznete si surprinzatoare ale Dorotheei Wendebourg au impartit opinia teologica occidentala contemporana, in special pe cea de factura germana. Christoph von Schönborn, in recenzia sa la cartea lui Wendebourg, se exprima in cuvinte elogioase la adresa celor expuse de profesoara de teologie protestanta din Munchen si ii prevede un succes inca si mai mare in randul teologilor de sorginte catolica[26]. Pe de alta parte Fairy von Lilienfeld, in recenzia sa la opera Dorotheei Wendebourg, enumera, la randul ei, o serie intreaga de greseli metodologice in studiul acesteia si il caracterizeaza drept o interpretare neinspirata a teologiei lui Palama, care nu contribuie la dialogul ecumenic cu Biserica Ortodoxa[27].
De asemenea, romano-catolicul J. Kuhlman considera nedreapta acuza sustinuta de Wendebourg la adresa lui Palama. Pentru Kuhlman, cu teologia palamita nu s-a intamplat nici o disfunctionalizare, ci o “refunctionalizare dinamica” accentuata (eine kraftvolle Refunktionalisierung, μια δυναμικη επαναλειτουργικοποιηση) a ipostasurilor Sf. Treimi, de care era neaparata nevoie in teologia secolului XIV[28]
Critica ortodoxa a teologilor occidentali impotriva Sfantului Grigorie Palama
Sa analizam una cate una din problemele puse cu foarte multa concizie: sunt valide acuzele de mai sus aduse de teologii vestici mai noi impotriva lui Palama sau e vorba de rastalmaciri nefericite ale teologiei sale ?
Intai de toate, in ceea ce priveste acuzele teologilor catolici observam ca distinctia facuta de Palama intre firea si lucrarile lui Dumnezeu nu provin din aria filosofiei grecesti, in special din neoplatonism, cum presupune Ivanka, ci din traditia biblica si patristica. In neoplatonism distinctia fire-lucrari are o cu totul alta semnificatie decat la Palama si in intreaga traditie ortodoxa. La neoplatonici lucrarea/energia nu constituie o expresie a libertatii vointei lui Dumnezeu, asa cum se intampla in Revelatie si la Sfintii Parinti, ci mai degraba este iradierea, manifestarea fiintiala si compulsiva a fiintei lui Unul, monada primordiala, sau a Mintii, care serveste simplu procesului acestei iradieri[29]. Şi din acest punct de vedere putem mai repede sa vorbim de o identificare cu Fiinta, decat sa se deosebeasca de aceasta.
Din acest motiv Iulian Paravatul, care apartine scolii filosofice neoplatonice, sustine cu tarie ca nu poate exista distinctie intre firea si lucrarea lui Dumnezeu: “…caci nu e altceva firea lui Dumnezeu si altceva puterea (lucrarea, n. tr.), fiind prin aceasta lucrare trei dumnezei. Ci totdeauna cate voieste, acestea le si poate si le si lucreaza. Caci ce nu voieste nu exista, nici nu vrea ce nu e puternic sa lucreze”[30]. Ivanka a fost evident inselat de catre apropierea formala, exterioara ce exista intre distinctia palamita si cea neoplatonica si care poate fi stabilita numai si numai la nivelul superficial al limbajului vremii. Prin continutul ei, totusi, deosebirea facuta de Palama provine in intregime din traditia Scripturii si a Parintilor patristici predecesori.
Cat despre semnificatia pe care aceasta distinctie teologica a avut-o in traditia patristica pre-palamita se cuvine sa mentionam ca si pentru Palama, ca si pentru Sf. Parinti dinaintea lui, la care face referire cel mai des acesta, deosebirea dintre fire si lucrari nu e subiectiva, intelectuala, deoarece isi are cauza in Insusi Dumnezeu si nu in finitudinea gandirii omenesti[31]. Fiinta constituie pentru Sf. Parinti fundamentul vietii intra treimice in Dumnezeu, in timp ce energiile Lui reprezinta mijlocul ontologic al relatiilor Sale extra-treimice cu lumea. Nu poate fi vorba pur si simplu de o distinctie de natura gnoseologica, menita sa dea un raspuns la problema ardenta a cunoasterii lui Dumnezeu. Gnoseologia teologica a Sf. Parinti nu e niciodata subiectiva si arbitrara, ci e intarita mereu pe premise obiective, ontologice[32].
Astfel, invatatura Sf. Vasilie cel Mare potrivit careia Dumnezeu nu poate fi cunoscut dupa firea Sa, ci numai dupa lucrarile Lui, se bazeaza, cum deslusit subliniaza chiar el, pe faptul ca Dumnezeu nu se impartaseste lumii create in fiinta Sa, ci numai prin energiile Lui: “Caci noi numai din lucrari/energii spunem ca il cunoastem pe Dumnezeul nostru, iar de firea aceea a ne apropia sa nu ne insusim. Caci lucrarile Lui coboara pana la noi, insa fiinta Acestuia ramane neapropiata”[33]. Deoarece energiile lui Dumnezeu sunt cele care vin in impartasire cu noi si nu fiinta Sa necuprinsa, putem sa cunoastem pe Dumnezeu numai dupa lucrarile Sale si nu in ceea ce este prin fire, in esenta Sa. Ontologia si gnoseologia se impletesc organic in teologia Sfintilor Parinti.
In consecinta, Sf. Grigorie Palama a surprins foarte corect semnificatia acestei distinctii fundamentale fire/energii necreate in Dumnezeu, facuta deja mult inainte de el de catre Parintii Bisericii. Nu exista motiv pentru o distinctie subiectiv-gnoseologica intre firea si lucrarea lui Dumnezeu daca aceasta nu corespunde ontologic, in mod real, in Sf. Treime.
Totusi, oare caracterul real-ontologic al distinctiei mai sus amintite ameninta – asa cum pretind teologii catolici – simplitatea lui Dumnezeu? Se poate, totusi, ca atunci cand Palama – in special la inceputul disputei isihaste – caracterizeaza firea lui Dumnezeu drept “dumnezeire supra-subiectiva”, superioara si lucrarile Lui “dumnezeire inferioara”[34], sa fi alunecat in ratacirea diteista, dupa cum l-au acuzat adversarii sai? Hotarat nu. Cand Palama accentueaza caracterul realist existential, ontologic, al distinctiei dintre fire si lucrari in Dumnezeu, nu o concepe ca pe o impartire a lui Dumnezeu in doua categorii ontologice independente. Una e distinctia si alta e impartirea lui Dumnezeu. Deosebirea poate foarte bine sa existe fara a avea ca rezultat impartirea si, ca urmare, fara sa atinga simplitatea dumnezeiasca.
Asa dupa cum foarte bine observa Palama, distinctia fire – ipostasuri, cu toate ca e reala, nu are drept consecinta impartirea lui Dumnezeu in trei ipostasuri independente intre ele si prin fiinta. Tot asa distinctia fire – energii in Dumnezeu nu poate avea ca rezultat impartirea lui Dumnezeu in doua realitati ontologice independente intre ele. Precum Persoanele impartasesc modul intra-treimic de existenta al lui Dumnezeu, tot astfel energiile, impartasesc modul relatiilor Lui extra-treimic, inspre lume, si nu pot fi gandite si intelese independent de fiinta dumnezeiasca[35] (in sensul taierii simplitatii fiintei, violarii tainei aseitatii existentei divine – n. tr.).
Cat despre opiniile indraznete aduse in discutie dinspre teologia protestanta de catre D. Wendebourg impotriva sfantului isihast avem de observat urmatoarele: conceptia potrivit careia Palama se deosebeste de predecesorii sai prin aceea ca a facut ca persoanele Sf. Treimi sa devina in soteriologie pe de-a-ntregul disfunctionale nu sta in picioare. Şi aceasta deoarece atat Palama, cat si Sf. Parinti dinaintea lui, in special Parintii Capadocieni, la care acesta se refera cu larghete, primesc (“primesc”, aici, in sensul ortodox al “predaniei”, a ceea ce e mostenit de la apostoli, dat odata pentru totdeauna, in plin sens paulin – n. tr.) in mod clar lucrarea soteriologica si, mai larg, “iconomica” a ipostasurilor Sf. Treimi. Pentru Palama si Capadocieni persoanele Treimii impartasesc impreuna, dar in mod specific, unic, manifestarea comuna a energiilor Lor in Creatie si, propriu-zis, in aceasta consta rolul Lor operativ, lucrarea Lor in cadrul iconomiei dumnezeiesti.
Atat pentru Capadocieni cat si pentru Palama comunul si particularul nu caracterizeata doar existenta vesnica a Sf. Treimi in distinctia Ei intr-o fire si trei Ipostasuri, ci determina si aratarea iconomica in lume a Sf. Treimi, deoarece fiecare din cele trei ipostasuri savarseste lucrarea Sa particulara in manifestarea comuna, fiintiala, a energiilor. Astfel, precum primesc si invata cei trei Capadocieni, ca Tatal – ca izvor al lucrarilor Treimii este Cauza incepatoare ( προκαταρκτικη αιτια) a tuturor celor zidite, Fiul – Cauza operativa, lucratoare (δημιουργικη αιτια), deoarece Acesta savarseste lucrarea ziditoare, opera Creatiei si Sf. Duh – Cauza desavarsitoare, indumnezeitoare, (τελειωτικη αιτια ), deoarece El opereaza lucrarea desavarsirii si a sfintirii Creatiei[36], la fel invata si Palama in Marturisirea de credinta, aproape cu aceleasi cuvinte : “Tatal… singura Cauza incepatoare a celor facute, Fiul – Cauza si Principiul tuturor celor zidite, prin care toate s-au facut… Duhul Sfant… Cauza si Acesta a tuturor celor facute, ca Cel in care toate sunt duse la desavarsire”[37]. Dar in afara de asta, particularitatea iconomic-lucratoare a ipostasurilor Sf. Treimi este marturisita – potrivit Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Teologul – si din faptul succesiunii revelarii Lor in istoria iconomiei dumnezeiesti mantuitoare.
“Aceasta este si taina iconomiei: pe Dumezeu Unul si Trei crezand; pe Unul cauzator Singur si comun al Celorlalti Doi. Pentru aceea impreuna Acestora sunt tot darul si puterea, impartindu-si timpul intre Ei in care trebuiau sa se arate fiecare, dar cu fiecare in Sine Se arata si Ceilalti.
Dintai S-a aratat Tatal, cele de lauda ale dumnezeiestii firi – insusirile dumnezeiesti, lucrarile firesti si fiintiale – dand proorocilor prin har. Cu Acesta si Fiul s-a aratat – pe aceleasi de lauda ale fiintei dumnezeiesti – insusirile dumnezeirii, lucrarile fiintiale si naturale – prin care harismele vindecarilor, lucrarile puterilor si cele apropiate acestora – ucenicilor Lui casnici dupa har dandu-le. Dimpreuna cu Acesta Duhul Sfant S-a aratat – acestea dintru aceleasi de lauda ale dumnezeiestii fiinte, insusirile dumnezeirii, lucrarile naturale si fiintiale – apostolilor daruindu-le…”[38].
In concluzie, la Capadocieni ca si la Palama, rolul operativ, functional, al ipostasurilor Sf. Treimi in iconomia dumnezeiasca a mantuirii este mai mult decat evident si de aceea nu se poate vorbi de o “disfunctionalitate” a lor ce ar exista, dupa cum gaseste Wendebourg, in teologia ortodoxa, prin teologia palamita si cea a sf. Parinti din sec. IV.
Concluzie
La o prima privire generala critica a polemicii dintre noua teologie vestica si teologia Sf. Grigorie Palama se naste o intrebare fundamentala. Care sunt consecintele acestei dispute pentru teologia occidentala, care ramane in esenta ei pe aceleasi pozitii?…
Raspunsul la aceasta intrebare din punct de vedre ortodox este unul singur. Respingerea din parte teologiei catolice si protestante a invataturii lui Palama despre energiile necreate si indumnezeitoare ale Sf. Treimi desemneaza in spatiul eclesiastic vest-european imposibilitatea indumnezeirii omului si a impartasirii lui reale de viata divina. Astfel, in realitate, se neaga in continuare invatatura crestina primara privitoare la urcusul omului in Dumnezeu, indumnezeirea lui, care constituie nucleul teologiei si spiritualitatii Revelatiei si Sfintilor Parinti.
Crestinismul occidental saraceste spiritual in acest fel, fiind in pericol de a se transforma intr-un simplu sistem umanist si moralist. Dupa cum marturiseste cu sinceritate teologul catolic contemporan Jürgen Kuhlmann, din nefericire teologii ortodocsi au avut dreptate. Nu exista in cuprinsul teologiei vestice intelesul indumnezeirii in adevaratul sens al cuvantului, asa cum poate fi gasit el la Sf. Parinti si la Sf. Grigorie Palama[39].
De aceea, adreseaza teologiei occidentale urmatoarea afirmatie, cu care si inchei: “De acum incolo teologia noastra va trebui sa nu mai respinga evidenta pe care o da Sf. Grigorie Palama Treimii iconomice cu energiile ei dumnezeiesti. Pentru aceea, teologia (vestica – n. tr.) are datoria sa pastreze vie credinta Bisericii in indumnezeirea reala a omului. Intr-o lume secularizata, ideea unei Treimi absolut transcendente, cu totul in afara lumii, care nu vine in reala si nemijlocita legatura cu omul, nu provoaca nici neplacere, dar nici nu conduce la mantuire”[40].
Prof. Univ. Dr. Gheorghios Martzelos*

Traducere de Pr. Catalin Ciobanu

Sursa: Revista Ortodoxa, nr.11, 2008
* Prof. de Teologie Dogmatica , Facultatea de Teologie Ortodoxa – Universitatea Aristotelis din Tesalonic
[1] Troparul Sf. Grigorie Palama din Duminica a doua a postului Pastilor, Triod, ed. a VII-a, EIBMBOR, 1970, pag. 255

[2] Gh. Mantzaridis, Invatatura despre indumnezeirea omului la Sf Grigorie Palama, in Palamicele, Tesalonic, ed. Pournara, 1973, pag. 165;Anestis Keselopoulos, Patimi si virtuti in teologia Sf. Grigorie Palama, Atena, 1982,pag. 195

[3] Mt. 5,8

[4] Sf. Grigorie Palama, Pentru cei ce se linistesc cu evlavie,3,1,22-24, in Panaiotis Hristou, Opere complete Grigorie Palama, vol. 1, Tesalonic, 1962, pag.634

[5] Idem, Antireticul III catre Akindin, 6, op. cit.,pag. 300

[6] Gh. Martzelos, Firea si lucrarile lui Dumnezeu la Sf. Vasilie cel Mare.Cercetare istorico-dogmatica asupra invataturii Bisericii Ortodoxe despre fire si energii in Dumnezeu, Tesalonic, 1984, pag. 18

[7] Antireticul I contra lui Akindin, 7, 35, op. cit., pag. 65

[8] Sf. Grigorie Palama, Teofanii, PG 150, 936C, Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, PSB 80, EIBMBOR,1983; trad. pr. prof. D.Staniloae, 7h, pag.89 si 7i, pag. 90

[9] Fer. Augustin, De Trinitate 15,17,29, PL42,1081:” Şi cu toate acestea nu in zadar in aceasta Treime nu se spune Cuvantul lui Dumnezeu decat Fiului, nici Darul lui Dumnezeu decat Duhului Sfant, nici Cel din care nascut este Cuvantul si din Care purcede in primul rand (principaliter) Duhul Sfant decat lui Dumnezeu Tatal.(…) Daca, desigur, in aceasta natura simpla si compusa nu este altceva esenta si altceva bunatatea; ci esenta insasi este bunatate si bunatatea in ea insasi este esenta, sau in Tatal, sau in Fiul, sau in Sfantul Duh; bunatatea proprie, asadar, Duhului Sfant vesteste/manifesta (et tamen proprie Spiritus Sanctus charitas nuncupetur).

[10]Toma d’Aquino, Summa Theologiae, 1a, 3,2,ed.Blackfriars,vol.2,London-N.Y.,1964,pag. 24:”Dumnezeu e act simplu, neavand vreo potentialitate”;idem,Compendiu teologic, 10,ed. R. Tannhof, Ed. F.H.Kerle, Heidelberg, 1963, pag. 24: “Insa la Dumnezeu nu se gaseste potenta si act ci este act simplu”;11, op. cit.,pag. 25, “Dumnezeu este act simplu, fara imixtiunea vreunei potentialitati”.

[11]T. Hagistavrou,Disputele isihaste din sec. XIV si invatatura isihasta, Leipzig, 1905

[12]G Papamihail, Luptele isihaste din sec. XIV, in Farul bisericesc, 5(1910), pp. 385-425;id.,Sf.Grigorie Palama, Petersburg-Alexandria, 1911

[13]H. Papadopoulos, Sf. Grigorie Palama si Biserica latina, in Grigorie Palama, Anuarul teologic al Sf. Mitropolii a Tesalonicului,2(1918), Tesalonic, pp. 345-354

[14]Martin Jugie, “Palamas”, art. ,in Dictionarul de Teologie Catolica(DTC), Paris, 1909-1950, vol.XI,2,pp.1742-1750 si urm.;pag. 1758 :”sistemul lui Palama e incontestabil o noutate in istoria teologiei bizantine. Nu se gaseste nicaieri echivalent intr-o perioada anterioara.”; idem, “Controversa palamita”,op. cit.,pag. 1817; S. Guichardan, Problema simplitatii divine in Orient si in Occident in sec.XIV-XV:Grigorie Palama,Duns Scotus, George Scholarios, Lyon, 1933, pag. 119

[15]id.,ibid.,pag.1762, S. Guichardan, op. cit., pag. 115

[16]cf.E. Von Ivanka, Platon crestin.Receptarea si transformarea platonismului la Parintii Bisericii, Einsiedeln, 1964,pag. 391, pag. 410; id., Elenismul in isihasm.Antinomia in invatatura despre energii, in Epektasis.Buchete patristice inchinate Cardinalului Jean Danielou, Paris, 1972, pag.492 si urm.

[17]cf. Palamismul si traditia Sf. Parinti, in Biserica si bisericile.Studii si eseuri asupra unitatii crestine; Omagiu lui Dom Lambert Beaudouin, vol. 2, Chevetogne, 1955, pag. 33; id., ibid.,pag. 429;conf. de asem. Idem., Elenismul in isihasm, pag. 495

[18]cf. legat de aceasta Gh. Martzelos, op. cit., pp.14-98

[19]Anuarul Bisericii Orientale, Dusseldorf,1971, pag. 139

[20]id.,ibid.

[21]cf.J. M. Garrigues, Lucrarea divina si harul la Maxim Marturisitorul, in Istina, 19(1974), pag. 276

[22]cf. Indumnezeirea in Duhul Sfant.Grigorie Palama, reprezentant al monahismului athonit, in Duh si Viata, 57(1984), pag. 352

[23]cf. Duh sau lucrare?Despre intemeierea relatiilor intra-treimice in viata crestina in teologia bizantina, Munchen, 1980, pag. 10, pag. 244 si urm.

[24]op. cit., pag. 171 si urm.

[25]id., pag. 233

[26]cf. Treimea imanenta si iconomica, in Freiburger Zeitschrift für Philosophie und Theologie, 27(1980), pag. 255

[27]cf. Biserica in Orient.Studii de istorie bisericeasca europeana si eclesiologie, 25(1982), pag. 199

[28]op. cit.,pag. 365

[29]Plotin, Eneade,V,1,6;2,1;3,11-12;4,2

[30]cf. Cuvantul IV,Imparatului Iulian,Catre Salustion, 142CD, W. C. Wright, The Works of the Emperor Julian, vol. 1, in seria The Loeb Classical Library, pag. 388

[31]cf. G. Florovskz, Conceptul de Creatie la Sf. Athanasie cel Mare, in Studia Patristica, 6(1962), pag. 48, pag. 56 si urm.Cf. Şi G. Martzelos, op. cit. pag. 98

[32]G. Martzelos, op. cit.,pag. 98

[33]Sf.Vasilie cel Mare, Epistola 234Aceluiasi (Amfilohie,n.tr.)pentru aceeasi intrebare,1,PG 32, 869AB, cf. PSB 12, Sf. Vasilie cel Mare, EIBMBOR 1988 trad. C.Cornitescu-T. Bodogae, pag.483

[34]Sf. Grigorie Palama, Antireticul III catre Akindin, 6,ed.cit.,op. Cit., pag. 300

[35]id., Teofanii, PG 150, 929A,ibid., Tomul Sinodal,3, PG 151, 766BC, cf. Filocalia a VII-a, EIBMBOR, Bucuresti, 1977, trad. pr. Prof. dr. D. Staniloae, pp. 413-414

[36]cf. Sf. Vasilie cel Mare, Despre Duhul Sfant, 16, PG 32, 136AB; cf. PSB 12, ed. cit., col. 156, pag. 52; Sf. Grigorie Teologul, Cuv. 34, Despre cei veniti in Egipt,8, PG 36, 249A;Sf. Grigorie al Nyssei, Cum ca nu sunt trei dumnezei.Catre Avlavie, PG 45, 125C, 128C,la W.Jaeger, Gregorii Nysseni opera,vol. III, Paris-Leiden, 1958, pag. 47

[37]Sf. Grigorie Palama, Contra lui Varlaam si a lui Akindin, 3,PG 151, 765A-766A

[38]Id.,Cuvantul al doilea pentru purcedera Duhului Sfant, 19, ed. P. Hristou, op.cit.,pag. 95, cf. de asem. Opera completa,vol.1, Ed. Patristica, editie ingrijita de pr. drd.Cristian Emil Chivu, Bucuresti, 2005, pag.227

[39]op. cit.,pag.356

[40]Id, pag. 367

Sfantul Grigorie Palama

Sfantul Grigorie Palama s-a nascut in anul 1296, in Constantinopol. Ajunge in Muntele Athos in 1316 si intra sub ascultarea parintelui Nicodim de la Manastirea Vatoped (cinstit pe 11 iulie). Dupa moartea parintelui Nicodim, sta vreme de opt ani sub ascultarea parintelui Nichifor. Pleaca la Lavra Sfantului Atanasie dupa trecerea la cele vesnice a parintelui Nichifor. Aici va deveni cantaret la strana. Peste trei ani ajunge la Schitul Glossia, unde a deprins practica rugaciunii inimii, isihasmul devenind pentru el un mod de viata.
Din cauza invaziei turcilor, se retrage impreuna cu cativa frati in anul 1326, in Tesalonic. Aici va fi hirotonit preot. Numai sambata si duminica era in mijlocul oamenilor, celelalte zile din saptamana erau petrecute in rugaciune si retragere. Mai tarziu se va retrage la Bereia, langa Tesalonic, unde va aduna in jurul sau cativa calugari.
In anul 1347 este numit arhiepiscop al Tesalonicului. A trecut la cele vesnice pe 14 noiembrie 1359. A fost canonizat in anul 1386, in timpul patriarhului Filotei (1354-1355, 1364-1376), cel care a scris viata sfantului si slujbele adresate acestuia. Mentionam ca Sfantul Grigorie Palama este pomenit si in a doua Duminica din Postul Mare.
Sfantul Grigorie este persoana care a luat apararea experientei isihaste, a cunoasterii lui Dumnezeu prin lumina necreata sau harul dumnezeiesc.
Lupta impotriva invataturii lui Varlaam, calugar grec venit la Constantinopol din Calabria (Italia). Varlaam incerca sa minimalizeze diferentele dintre ortodocsi si catolici cu privire la Filioque. Pentru ca invatatura sa va fi respinsa de Sfantul Grigorie Palama, acesta va aduce acuzatii nefondate isihastilor din Sfantul Munte cu privire la rugaciunea mintii si a experientei intalnirii cu Dumnezeu in lumina taborica. Amintim ca monahii care se indeletniceau cu lucrarea trezviei si a rugaciunii neincetate: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”, vedeau lumina necreata a lui Dumnezeu. Adversarii isihastilor negau posibilitatea vederii lui Dumnezeu, spunand ca Dumnezeu nu poate fi vazut de catre om.

Sfantul Grigorie Palama, pentru a inlatura invatatura lui Varlaam, formuleaza invatatura ortodoxa despre harul divin necreat. Precizam ca Varlaam sustinea ca harul este creat si detasat de Dumnezeu. Dar aceasta invatatura facea imposibila unirea reala si eficienta a credinciosilor cu Dumnezeu.
Sfantul Grigorie Palama va arata ca exista o diferenta intre fiinta lui Dumnezeu si harul care se revarsa din ea. Fiinta divina ramane transcendenta si inaccesibila, in vreme ce energiile divine necreate se impartasesc oamenilor de Dumnezeu. Asa se evita panteismul, absorbtia oamenilor in Dumnezeu. Aceasta distinctie nu introduce in Dumnezeu o divizare cum socoteau adversarii lui Palama.
Daca Varlaam nu admitea decat o cunoastere pur rationala, Sfantul Palama sustine si un alt mod de cunoastere, superior celui rational: cunoasterea prin puterea sau iluminarea Duhului Sfant, o cunoastere-unire a celui ce cunoaste cu Cel cunoscut.
Sursa: CrestinOrtodox.ro

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

Dumnezeu ramane de nepatruns in fiinta Sa, insa Se descopera in chip tainic celor care se invrednicesc de vederea Lui. Iconomia, coborarea Sfintei Treimi catre creaturi, va fi mereu implinita de teologie, care e taina fiintei Persoanelor Treimii si care nu va fi in veci patrunsa cu mintea.

Energiile necreate si fiinta dumnezeiasca

Diferenta dintre energiile dumnezeiesti, care sunt stralucirea slavei Treimii, si firea dumnezeiasca reprezinta corespondentul diferentei dintre iconomia si teologia dumnezeiasca. In iesirea Sa catre creaturi, Dumnezeu Se manifesta revelat, daruindu-le acestora sansa impartasirii, dupa putinta, de taina negraita a vietii dumnezeiesti. Iata ce spune in acest sens mitropolitul Amfilohie: „Iconomia reprezinta relatia lui Dumnezeu cu cosmosul si omul. Prin manifestarea iconomica si prin darul energiilor dumnezeiesti, Dumnezeu Tatal, Dumnezeul Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant Se descopera si Se manifesta. Plenitudinea acestei revelatii este intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul si prezenta Sfantului Duh in om si creatie”. Sfantul Grigorie Palama afirma el insusi intr-una dintre Triade acest lucru: „Mintea omeneasca, de asemenea, nu numai cea ingereasca, se depaseste pe sine si prin nepatimire ia chip ingeresc. Astfel va descoperi lumina aceea si se va invrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea fiinta lui Dumnezeu, insa va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire adecvata lui Dumnezeu si pe masura lui”. Dumnezeu Se descopera, Se face accesibil cunoasterii celei adevarate, insa aceasta realitate nu schimba cu nimic caracterul de nepatruns al firii dumnezeiesti: „Teologia, spre deosebire de iconomie, face referire la ceea ce e Dumnezeu in Sine, la neparticipabilitatea Sa dupa fiinta. Dumnezeu e dincolo de concepte, fara nume, mai presus chiar decat numele de Dumnezeu. Dupa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu este „Dumnezeu inainte de toate, mai presus de toate, si intreg in Tatal, Fiul si Sfantul Duh””.

Trimiterea Duhului prin Fiul

Facand o paranteza mai larga, bazata pe concluziile mitropolitului Amfilohie, voi adauga faptul ca in Omilia a 60-a, Sfantul Grigorie Palama realizeaza o importanta analiza dogmatica triadologica, prin care scoate in evidenta raportul clar intre teologie si iconomie la Sfantul Grigorie Palama: „Asadar, precum la inceput, dupa ce a spus Dumnezeu „sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”, plasmuind in Adam firea noastra si sufland asupra lui Duhul cel de viata facator, aratat si daruit s-a manifestat dumnezeirea cea intreita a Creatorului, dupa ipostas, la fel si acum, cand a rezidit firea noastra in Hristos, Duhul Sfant S-a aratat pogorand peste El din cele supraceresti. Asadar, la Botezul Domnului in Iordan, s-a aratat taina Preainaltei si Atotziditoarei Treimi, mantuitoarea fapturilor rationale”.
Parintele Jean Meyendorff face unele analize destul de interesante in acest sens: „Pasajul ar merita o analiza amanuntita. In cateva momente precise ale disputei isihaste, Sfantul Grigorie Palama insista asupra faptului ca, in momentul trimiterii Apostolilor, Mantuitorul, sufland asupra lor, le-a dat Duh Sfant. Nu este vorba insa de persoana propriu-zisa a Duhului, ci de harul Sau cel necreat. In cazul in care aceasta precizare lipseste, derivele dogmatice pot fi dintre cele mai periculoase. De asemenea, manifestarea din veci a Duhului, prin Fiul, avea sa constituie un alt element important al precizarilor dogmatice trinitare. Aceasta formula nu era o inovatie in teologia bizantina: documentele care vorbesc despre tratativele de la Nymphe din 1234, purtate sub patriarhul Gherman al II-lea, contin expresii destul de asemanatoare. Grigorie de Cipru nu face decat sa dezvolte aceasta idee in mai multe din scrierile sale. Ne vom multumi sa citam aici textul Tomosului publicat de Sinodul din 1285, caruia Ghenadie Scolarul ii acorda autoritatea unui sinod ecumenic. Grigorie de Cipru este autorul acestui Tomos: „Recunoastem ca Paracletul Insusi straluceste si Se manifesta din veci prin intermediul Fiului, dupa cum lumina straluceste din soare prin intermediul razei; dar aceasta nu inseamna ca Isi are existenta prin Fiul sau din Fiul”. Gandirea lui Grigorie se exprima aici intr-un context diferit de cel in care s-a dezvoltat gandirea palamita, dar este incontestabil ca distinctia pe care a introdus-o este aceeasi cu cea a lui Palama. Influenta sa directa asupra dascalului isihast este sigura: vom vedea ca in una din primele sale opere, „Tratatele apodictice”, care trateaza chiar problema Filioque, Palama va relua si va dezvolta ideea centrala a lui Grigorie de Cipru, fara sa se refere formal la el. De altfel, de terminologia imprumutata de la savantul patriarh se va folosi mai tarziu in polemica sa contra lui Varlaam si a lui Achindin”.
Energiile necreate, izvor de indumnezeire. Aprofundand si clarificand invatatura Parintilor Bisericii, in era controverselor teologice, Sfantul Grigorie Palama insista mult asupra faptului ca revelarea in timp a Fiului si a Duhului sunt manifestari care reveleaza „monarhia” Tatalui, principiu fundamental atat al iconomiei, cat si al teologiei. Energiile necreate sunt izvor de indumnezeire, insa nu si corupere a infinitatii de nepatruns a fiintei dumnezeiesti. Spune Sfantul Grigorie Palama: „Dar cel care vede lumina dumnezeiasca nu considera ca vederea de care a fost invrednicit este fiinta lui Dumnezeu. Dupa cum sufletul da nasterii si transmite viata in corpul insufletit (si noi numim viata aceasta „suflet”, stiind ca sufletul care este in noi si care este „cauza” vietii este altceva decat viata), la fel Dumnezeu Care locuieste in sufletul teofor ii transmite acestuia lumina. Dar unirea cu Dumnezeu – Cel Care e cauza tuturor – cu cei vrednici depaseste lumina aceasta: Dumnezeu, ramanand intreg in Sine Insusi, locuieste intreg in noi, prin puterea Sa cea mai presus de fire, si ne transmite nu firea Sa cea dumnezeiasca, ci slava si stralucirea Sa. Aceasta lumina este dumnezeiasca si pe drept cuvant e numita „dumnezeire” de catre sfinti, caci e izvor al indumnezeirii”.

pr. dr. Roger Coresciuc

Sursa