Tălcuirea Sfăntului Chiril al Alexandriei – Sfănta şi Marea Vineri

„Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a adus afara pe Iisus si a sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar pe evreieste Gabbata. Si era Vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas, si a zis Pilat iudeilor: iata imparatul vostru!”(In 19,13-14)

Spunand Evanghelistul acestea, pune pe capul iudeilor toata vina uciderii lui Hristos. Caci numai ca nu spune deschis ca Pilat a fost biruit iara voie de staruintele lor si, parasind cauza dreptatii, a avut prea putina grija de urmari. De aceea a fost rapit spre ceea ce placea ucigatorilor, desi la spusese de atatea ori ca nu-L gaseste pe Iisus vinovat de nimic, si il va supune celei mai grele pedepse. Caci, dupa ce a opus invinuirii iudeilor cinstea Celui acuzat si a daruit furiei lor pe Cel nedovedit ca vinovat de nici una dintre acuzatii, se va face vinovat de impietate. Caci se suie pe scaunul obisnuit de judecata, ca cel ce va rosti sentinta la moarte a lui Hristos.

Iar dumnezeiescul Evanghelist noteaza cu folos ceasul si ziua, pentru inviere si pentru cele trei zile petrecute printre morti, ca sa se arate iarasi adevarul celor spuse de Domnul catre iudei: „Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Mt 12, 40).

Iar de pe scaunul de judecata capetenia romanilor, aratand spre Iisus, zice: „Iata imparatul vostru”. Si ce inseamna aceasta? Fie isi bate joc de multimi si daruieste razand sangele nevinovat celor insetati de el, in chip nedrept, fie osandeste cruzimea iudeilor, care suporta sa vada supus unei rautati atat de mari pe Cel pe Care il declarasera si fi numisera imparatul lui Israel [1].

„Deci au strigat aceia: Ia-L, Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa-L rastignesc pe imparatul vostru?”(In 19,15) [2]

Ei striga la fel ca la inceput, neretinandu-se de la cererea uciderii Lui, nelasandu-se imblanziti de batjocurile pe care le indurase [3], nici condusi de la acuzele desarte aduse Lui spre o oarecare blandete, ci, infuriindu-se si mai mult, cer sa fie rastignit Cel ce inviase morti in mijlocul lor si Se aratase ca lucrator al atator minuni.

Aceasta il intristeaza foarte pe Pilat, vazand cum Cel ce castigase intre ei un renume atat de mare, incat era socotit Fiul lui Dumnezeu si imparat, nu numai ca trebuia sa fie predat mortii, ci merita sa fie ucis intr-un chip atat de crud, caci crucificarea era cea mai cumplita moarte. Deci judecatorul face din strigatul lor un motiv de mustrare si de osandire impotriva lor, fiindca vor sa fie rastignit Cel ce castigase atata admiratie pentru fapte care au o atat de mare inaltime, incat depasesc tot ce e pamantesc. Caci ce este egal, sau ce nu e mai mic decat ceea ce savarseste Fiul lui Dumnezeu si imparatul?

„Arhiereii au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul!” (In 19, 15)

Israel cel iubit L-a respins prin aceasta pe Dumnezeul sau si a refuzat deschis iubirea lui Dumnezeu si, dupa cuvantul lui Moise: „a parasit pe Dumnezeu care l-a nascut si nu si-a adus aminte de Domnul, ajutorul lui” (Deut 32, 18).

Priveste cum si-a aratat iubirea fata de o desfranata, dupa cum s-ai scris, si-a pierdut rusinea fata de toti, si-a lepadat slava si L-a tagaduit pe Stapanul sau. Pentru acestea i-a certat pe ei Dumnezeu,- zicand si odinioara prin glasul lui Ieremia: „Mergeti in insulele Chitim si sa vedeti; trimiteti in Chedar si cercetati cu de-amanuntul si aflati.. Schimbatu-si-a, oare vreun popor dumnezeii sai, desi aceia nu sunt dumnezei? Poporul Meu insa si-a schimbat slava”(Ier. 2, 10-11).

Si iarasi: „Spaimantatu-s-a cerul de aceasta si s-a cutremurat mult, zice Domnul, ca doua rele a facut poporul Mau: M-au parasit pe Mine, izvorul apei celei vii, si si-au sapat lor fantani surpate, care nu pot tine apa” (Ier. 2, 12-13).

Celelalte neamuri, risipite in toata lumea, tinand strans la ratacirea lor si iubind cu tarie pe cei pe care-i socoteau dumnezei, nu erau usor de stramutat, spre despartirea de acestia, nici nu se mutau usor la alte forme de credinta, pe cand Israel, sarind indata, s-a predat autoritatii Cezarului si s-a desprins de legea lui Dumnezeu. De aceea s-a si dat in mainile Cezarului, a carui stapanire primind-o de la inceput, s-a pierdut in chip rau si a suferit alungarea din tara, patimirile provocate de razboi si nenorocirile legate de el.

Observa iarasi in acestea preciziunea scriitorului. Fiindca nu a spus ca poporul a inceput sa strige in mod necredincios, ci aceia care il conduceau. Caci, au strigat, zice, arhiereii, aratand mereu ca poporul ascultator, urmand capeteniilor, a fost condus la impietrire si s-a rostogolit in prapastia pierzaniei.

Sunt invinuiti arhiereii, ca cei ce isi pierd nu numai sufletele lor, ci s-au facut si calauze poporului spre uciderea pierzatoare, precum i-a invinuit pe ei Proorocul, care spune: „ati fost un lat la Mitpe si o cursa intinsa pe Tabor. Si la Sitim au sapat o groapa adanca” (Os. 5, 1-2).

Proorocul vorbeste aici de cursa pusa spre pieirea celor supusi conducatorilor, asezata spre a privi la vietuirea acelora ca sa o conformeze pe a lor, aceleia. De aceea cei asezati in fruntea poporului s-au numit, de catre Sfintele Scripturi, paznici, turnuri de paza.

Deci arhiereii insisi s-au facut curse si mreje, ca unii ce au inceput tagaduirea si i-au convins pe toti ceilalti sa zica: „Nu avem imparat decat pe Cezarul”. Si netrebnicii indraznesc sa spuna aceasta, desi Dumnezeu-Tatal le prevestise venirea Mantuitorului prin glasul Proorocului, graind: „Bucura-te foarte, Fiica Sionului, veseleste-te, Fiica Ierusalimului, caci iata imparatul tau vine drept la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei” (Zah. 9, 9).

Iar aceia, desi L-au primit pe Iisus in Ierusalim sezand pe un manz tanar, si L-au impodobit cu laude ca Dumnezeu, caci ziceau: „Binecuvantat este Cel ce vine in numele Domnului!”(Mt 21, 9), acum striga, laudand numai stapanirea romana si lepadand de pe grumazul lor jugul imparatiei lui Dumnezeu. Caci aceasta, spuneau clar, zicand: „nu avem imparat decat pe Cezarul”. Dar vom spune iarasi ca poporul, ca si atunci, L-ar fi laudat pe Mantuitorul Hristos, dar reaua vointa a arhiereilor a intors lauda spre indrazneala acestui strigat.

„Atunci L-a predat lor ca sa fie rastignit!” (In 19, 16)

Pilat ingaduie in sfarsit, maniei nestapanite a iudeilor sa faca tot ce este in afara legilor, si, renuntand la puterea cuvenita judecatorilor, lasa furiei lor nemarginite sa faca tot ce vrea cu Cel strain de vreo vina, permitandu-le sa-L rastigneasca pe Cel ce nu era vinovat de nici un rau, osandit nebuneste numai pentru ca a spus ca e Fiul lui Dumnezeu.

Oricine poate atribui iudeilor intreaga indrazneala si i-ar acuza, in mod cuvenit, cred, ca au fost incepatorii dusmaniei impotriva lui Hristos. Dar, nici pe Pilat nu-l putem absolvi de complicitatea la aceasta fapta nedreapta, ci este impreuna vinovat cu cei ce au, savarsit-o, si, desi putea sa-L scoata si sa-L scape de furia ucigasilor, nu numai ca nu L-a scos, ci L-a si predat ca sa-L rastigneasca. [4]

„Si ei au luat pe Iisus si L-au dus ca sa fie rastignit. Si ducandu-Si crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatanii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit, si impreuna cu El pe alti doi, de o parte si de alta, iar in mijloc pe Iisus.” (In 19, 16-18)

Duc la moarte pe Datatorul vietii. Si s-a facut aceasta pentru noi, prin puterea si iconomia dumnezeiasca mai presus de minte, patimirea si sfarsitul tui risipind intr-un mod neasteptat planul iudeilor. Caci patima lui Hrislos s-a prefacut intr-un mijloc de biruire a mortii, [5] si moartea Domnului s-a facut inceputul innoirii omenirii spre nestricaciune si viata noua. Purtand pe umeri lemnul pe care avea sa fie rastignit, [6] inainteaza, fiind osandit de mai inainte la moarte si purtand aceasta hotarare asupra Lui numai pentru noi. Caci a luat asupra Sa osanda ce atarna cu dreptate asupra celor pacatosi, in baza Legii.

Pentru ca S-a facut pentru noi blestem, caci „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn”, dupa cum s-a scris (Gal. 3,13). Iar blestemati suntem noi toti, care nu voim sa implinim Legea dumnezeiasca. Caci in multe pacatuim toti (Iac. 3, 2), firea omeneasca fiind foarte lunecoasa spre aceasta. Fiindca a zis Legea dumnezeiasca: „Blestemat este oricine nu staruie intru toate cele scrise in cartea Legii, ca sa le faca”(Deut 27, 26).

Deci blestemul se refera la noi, si nu la altceva. Caci cei vinovati de calcarea Legii si dusi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a randuit se cuvine sa fie pedepsiti. Cel ce n-a stiut de pacat S-a facut blestemat pentru noi, ca sa ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindca a fost de ajuns sa patimeasca pentru toti Dumnezeu Cel mai presus de toti, ca, prin moartea trupului Sau, sa obtina rascumpararea tuturor. [7]

Deci Hristos nu poarta crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atarna peste noi si pe care eram datori sa o purtam noi, daca ne gandim la osanda ce ni se da prin Lege. Caci, precum a fost intre morti nu pentru Sine, ci pentru noi, ca sa Se faca incepatorul vietii noastre, desfiintand in Sine stapanirea mortii (Evr. 2,14), asa a luat asupra Sa si crucea cuvenita noua, osandind in Sine pedeapsa provenita din Lege [8] , ca toata faradelegea sa-si astupe gura ei, dupa cuvantul din Psalmi (Ps. 106, 42), o data ce Acela care nu avea pacat a fost osandit pentru pacatul tuturor. Iar ceea ce s-a savarsit in Hristos va folosi foarte mult sufletelor noastre, intrucat ni S-a facut model de barbatie [9].

Socotesc ca nu vom putea in nici un alt mod sa ajungem la bunatatile desavarsirii si la unirea deplina cu Dumnezeu, daca nu vom pune iubirea fata de El mai presus de cea fata de viata pamanteasca si nu vom voi sa ne primejduim, cu toata ravna, pentru adevar, daca nu se va cere aceasta. Fiindca zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 38). Iar a-si lua crucea cred ca nu inseamna nimic altceva decat a se lepada de lume pentru Dumnezeu si a socoti viata cu trupul ca al doilea bine intre cele nadajduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rusineaza sa poarte crucea si sa patimeasca din iubire pentru noi.

Noi insa, nenorocitii, desi avem ca mama acest pamant nesimtitor si am fost chemati la existenta din nimic, nu indraznim uneori nici macar sa ne atingem de faptele evlaviei si, daca ni s-ar intampla sa patimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rusine de nesuportat – si ne-am feri de batjocura celor obisnuiti sa rada de noi – ca savarsim un lucru pierzator lepadand ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru putina si trecatoarea iubire de slava, bolind de mandrie, care este maica tuturor relelor si cazand, de aceea, in pacatele ce vin din ea. Cugetam si lucram ca niste slugi care se cred mai presus de Stapanul si ca niste ucenici, mai presus de invatatori. [10] E o slabiciune cumplita, care pune mintea la picioare, coborand-o de la cinstea ce i se cuvine.

Sa amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea patimilor de pe cruce, facuta de catre Domnul nostru Iisus Hristos, caci a spus: „Iata ne suim la Ierusalim si se vor implini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului, caci va fi dat paganilor… si, dupa ce il vor biciui, il vor ucide si-L vor omori” (Lc. 18,31-32).

Iar ucenicul neintelegand inca taina, ca unul ce era iubitor al invatatorului, miscat de evlavie, a zis: „Ai mila de Tine, Doamne, sa nu Ti se intample Tie aceasta”. Si ce raspunde la aceasta Hristos? „Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt 16, 23)

Din acestea putem culege mult folos, caci vom sti, atunci cand vom fi chemati in slujba lui Hristos, ca trebuie sa ne aratam barbatia cea dupa Dumnezeu si sa patimim luptele pentru virtute; dar si, daca cei ce ne cinstesc si ne iubesc mult ne impiedica sa facem ceva pentru dobandirea virtutii, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slava intre oameni, sa nu primim nicidecum indemnul lor. Caci nu se deosebesc in nici un fel de Satana, caruia ii este placut si obisnuit sa ne indemne la fapte de sminteala, sau sa ne atraga in rataciri si in vorbe molesitoare, spre a impiedica pe cel ce vrea sa staruie in cugetarea iubitoare de Dumnezeu, retinandu-l de la savarsirea a ceea ce-i este de folos.

Si mie mi se pare ca ceva de felul acesta voieste sa arate Hristos cand zice: „daca ochiul tau cel drept te Sminteste, sctoate-l si arunca-l de la tine” (Mt 5, 29). Caci ceea ce ne pagubeste nu mai este al nostru, chiar daca prin legea iubirii ne atrage intr-o unitate, chiar daca firea il face sa para ca e al nostru. [11]

Iar cei doi talhari au fost rastigniti impreuna cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind si aceasta. Caci osandesc pe cei nedrepti impreuna cu Cel drept, ca sa arate, si prin aceasta, cat mai necinstita moartea Mantuitorului. [12] Acesti osanditi la rastignire impreuna cu Mantuitorul sunt un simbol al celor doua popoare adica Israel si neamurile, un semn ca si ele vor scapa de stricaciune impreuna cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor doua popoare? Pe iudei Legea ii arata osanditi, caci erau vinovati de calcarea ei. Pe pagani ii arata astfel ratacirea, caci „s-au inchinat fapturii in locul Facatorului” (Rom. 1, 25).

Dar si in alt mod cei rastigniti impreuna cu Hristos sunt alipiti Lui, caci, suportand moartea pentru vechea abatere, sunt schimbati spre viata noua si evanghelica. De fapt, Pavel a spus ca cei ce sunt ai lui Hristos „si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si poftele”(Gal. 5, 24), si iarasi vorbeste despre sine, ca despre toti: „caci eu, prin Lege, am murit fata de Lege, ca sa traiesc lui Dumnezeu. M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal, 2, 19-20).

Iar altora le scrie: „Daca deci ati murit lumii, pentru ce sunteti ca cei ce vietuiesc in lume?”(Col. 2,20). Caci moartea vechii vietuiri lumestii ne aduce viata in Hristos. Deci rastignirea celor doi talhari impreuna cu Hristos inseamna pentru noi infatisarea celor doua popoare care vor muri impreuna cu Mantuitorul Hristos, prin lepadarea placerilor lumesti si refuzul vietuirii trupesti, alegand sa traiasca impreuna cu Stapanul lor, ca unii ce, traind Lui, isi predau Lui viata lor. Nu se opune intru nimic acestui simbol faptul ca cei spanzurati impreuna sunt raufacatori. Caci inainte de credinta in Hristos eram, prin fire, fii ai maniei si toti osanditi la moarte, precum am spus la inceput.

„Iar Pilat a scris si titlu si l-a pus deasupra Crucii. Si era scris: Iisus Nazarineanul, Imparatul iudeilor.”(In 19, 19)

Acesta este zapisul impotriva noastra, pe care, spune dumnezeiescul Pavel, Domnul l-a pironit pe crucea Sa, ca-in ea sa biruiasca asupra incepatoriilor si stapaniilor, ca acestea sa fie supuse puterii Sale (CoL 2, 14-15). [13]

Caci, desi n-a pironit Mantuitorul titlul, ci complicele si slujitorul iudeilor, I s-a atribuit Lui aceasta, intrucat a lasat-o sa se savarseasca. Dar a biruit incepatoriile (raului) pe cruce. Si s-a dat celor ce vor, spre invatare, indicand pe Cel ce a patimit pentru noi si Si-a dat viata pret de rascumparare pentru viata tuturor. Caci toti cei ce eram pe pamant cazuseram in pacat („toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut”, dupa cum s-a scris, Ps. 52, 4), supunandu-ne invinuirilor diavolului, si traiam o viata trista si fara bucurii.

Si avea ca zapis impotriva noastra blestemul ce atarna din Legea dumnezeiasca peste cei pacatosi, pronuntat impotriva lui Adam, ce a nesocotit acea porunca de la inceput, si care, dupa asemanarea aceluia, a trecut la tot neamul, intrucat de toti a fost nesocotita voia lui Dumnezeu. Caci mania lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocata si de cei de dupa acela, care au dispretuit vointa Creatorului.

Legea rostita asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au pacatuit Deci eram blestemati si osanditi de hotararea dumnezeiasca pentru calcarea lui Adam si pentru calcarea Legii randuite dupa acela. Mantuitorul a desfiintat acest zapis pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru mantuirea celor osanditi. [14] Fiindca pentru noi a suportat pedeapsa ca urmare a pacatelor noastre. Caci, desi era Unul care patimea, era mai presus de toata creatia ca Dumnezeu si mai valoros decat viata tuturor.

De aceea, precum zice si Psalmistul: „Faradelegea isi va astupa gura ei” (Ps. 106, 42), si limba pacatului a fost oprita in oarecare mod, nemaiputand acuza pe cei ce pacatuiesc. [15] Caci am fost indreptati, El platind pentru noi cele datorate, caci „prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat”, dupa cum s-a scris (Is. 53, 5). Fiindca, precum prin lemn ni s-a pricinuit raul caderii, tot prin lemn s-a petrecut intoarcerea la ceea ce eram la inceput si redobandirea bunatatilor ceresti, Hristos facand in Sine, pentru noi, inceputul vindecarii bolii noastre.

„Deci multi dintre iudei au citit acest titlu, caci locul unde a fost rastignit Iisus era aproape de cetate. Si era scris: evreieste, latineste si greceste.” (In 19, 20)

Am putea spune ca acest titlu a fost foarte potrivit si s-a pus dintr-o, negraita iconomie dumnezeiasca in trei limbi: evreieste, latineste si, greceste. Caci se marturisea clar imparatia universala a Mantuitorului nostru prin cele trei limbi mai cunoscute, si prin Cel Rastignit se arata, ca, printr-o parga, implinirea proorociei graite despre El. Caci a spus prea-inteleptul Daniel: „Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia si toate popoarele, neamurile si limbile ii slujeau Lui” (Dan. 7,14).

Dar si Sfantul Pavel scrie, zicand: „Tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal” (Filip. 2, 10-11). Deci titlul care-L proclama imparat era ca un inceput al marturisirii limbilor. [16]

Dar era, pe de alta parte, si o invinuire a necredintei iudeilor, spunand clar celor ce-l citeau ca au rastignit pe imparatul si Domnul lor, departandu-se cu totul de iubirea Lui si cazand in cea mai de pe urma nesimtire.

„Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor. Pilat a raspuns: Ce am scris, am scris” (In 19, 21-22)

Conducatorii iudeilor nu pot suporta titlul si sunt cuprinsi de pizma. Tagaduiesc iarasi imparatia lui Hristos si spun ca El nu a stapanit cu adevarat peste ei, nici n-a fost primit vreodata de ei ca imparat, ci ca El a folosit acest titlu, nestiind ca a minti este contrar firii adevarului, si Adevarul este Hristos. [17]

Deci nu recunosc ca este imparat al iudeilor, o data ce a fost invinuit ca El S-a numit asa, precum sustin prin cuvantul lor. Dar Pilat refuza sa schimbe inscriptia, cum cer ei, neingaduind sa se inlature cu totul slava Mantuitorului nostru, desigur prin voia negraita a lui Dumnezeu. Caci imparatia lui Hristos e neclintita si de neinlaturat, chiar daca iudeii nu o voiesc, incercand sa dispretuiasca slava Lui.

„Dupa ce au rastignit pe Iisus, ostasii au laut hainele Lui si le-au facut patru parti, fiecarui ostas cate o parte, si camasa. Dar camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime. Deci au zis unii catre altii: „Sa n-o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru ea, a cui sa fie; ca sa se implineasca Scriptura care zice: „Impartit-au hainele Mele lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sortii”. Asadar ostasii acestea au facut.” (In 19, 23-24)

Deci au impartit ostasii hainele Mantuitorului, acesta fiind un semn al salbaticiei lor animalice si al neomeniei lor. Caci le este propriu chinuitorilor sa-i doara prea putin nenorocirea celor osanditi, sa duca la indeplinire ordinele cu o deosebita cruzime uneori, sa considere ca li se cuvine, in mod legali sa-si insuseasca, prin sorti, hainele lor.

Deci, impartind in patru cele rapite; pastreaza intreaga si nerupta camasa cea una, caci socotesc ca rupta nu e de nici un folos. De aceea au hotarat sa arunce sortii. Caci nu putea minti Hristos, Care a spus prin cuvantul Psalmistului: „impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au aruncat sorti” (Ps. 21, 20).

Acestea toate au fost spuse mai inainte cu folos, ca sa stim, vazand implinirea lor, ca El este Cel fagaduit sa vina in chipul nostru, pentru noi, si Care este asteptat sa moara pentru mantuirea tuturor. Caci nici un om cu minte nu va considera ca Mantuitorul, asemenea evreilor nebuni, va strecura tantarul, adica va vesti de mai inainte cele marunte dintre patimi, cum e si impartirea hainelor, dar va inghiti camila, adica nu va invrednici de cuvant faptele cele mari si mai presus de fire.

A proorocit si pe acelea, si pe acestea. Intai, ca sa cunoastem ca, fiind Dumnezeu dupa fire, n-a nesocotit din cele viitoare nimic; apoi, ca noi sa credem ca El este cu adevarat Cel mai inainte prevestit, fiind condusi, prin cele cate s-au savarsit cu El, spre cunoasterea adevarului.[18]

Iar daca trebuie sa spunem si despre impartirea hainelor ceva ce nu va aduce nici o paguba, ci va folosi pe cititori, vom spune si altceva. impartind ostasii in patru parti hainele Mantuitorului, pastreaza neimpartita pe una – chipul intelepciunii negraite a Unuia-Nascutului, prin care avea sa mantuiasca cele patru parti ale lumii.

Caci cele patru partii ale lumii au impartit sfanta imbracaminte a Cuvantului, adica trupul Lui, [19] care a ramas neimpartit Caci Unul-Nascut, impartit in parti mici, va sfinti, prin cate una, sufletul fiecarui om impreuna cu trupul, prin Trupul Sau. Caci El este in intregime si neimpartit Unul pretutindeni. Fiindca nu S-a impartit nicidecum, dupa cuvantul lui Pavel ( I Cor. 1, 13).

Un astfel de inteles al tainei Lui ne prezinta si umbra Legii. Caci cerea sa se ia mielul la timpul cuvenit, dar nu unul de fiecare persoana, ci unul de fiecare casa, dupa numarul celor din casa. Caci fiecare trebuia (daca erau putini cei din familie) sa se asocieze cu vecinul lui: „Va lua, zice, fiecare pe vecin si pe aproapele lui”. Si a poruncit astfel sa se imparta mielul la multi (Ies. 12, 4).

Dar ca nu cumva, impartindu-se carnea din casa in casa, sa se cugete ca prin aceasta mielul se imparte, Legea porunceste, zicand: „Se va manca in aceeasi casa, nu se va scoate din carnea lui afara.” (Ies. 12, 46). Deci priveste cum, precum am spus adineauri, Legea a cerut ca cei multi dintr-o casa sa se impartaseasca dintr-un miel, dar si foarte intelept, iarasi, sa nu se cugete ca se imparte, ci ca este in intregime unul in toti care se impartasesc, fiind si impartit, si neimpartit. [20]

Ca pe ceva asemanator sa intelegi si cele despre hainele Lui. Ele s-au impartit in patru parti, dar camasa a ramas nesfasiata. Si nu se va gresi cu nimic, adaugandu-se ca, daca cineva a luat camasa tesuta de sus ca un intreg nesfasiat, in intelesul ei mai inalt se indica Sfantul Trup al lui Hristos, pentru alcatuirea lui unitara, fara unirea si contributia barbatului si femeii, fiind tesut in forma cuvenita prin lucrarea si puterea de sus a Duhului. [21] Aceste explicatii nu aduc nici o paguba credintei, ci descopera intelesul cel de folos, care nu trebuie respins, ci mai degraba primit ca fiind cea mai huna descoperire a mintii.

„Si stateau, langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena.” (In 19, 25)

Dumnezeiescul Evanghelist a amintit si aceasta, aratand astfel ca nici unul dintre cuvintele Sfintei Scripturi nu e intamplator. De ce spunem aceasta? Voi arata in cele urmatoare. Arata prezente langa cruce pe Maica Lui si, impreuna cu ea, pe celelalte, se intelege plangand. Caci femeile sunt aplecate spre plans si pornite spre lacrimi, mai ales cand au prilejuri serioase de varsare a lacrimilor.

Dar ce indeamna pe fericitul Evanghelist sa vorbeasca de acest amanunt, amintind de starnirea femeilor langa cruce? Scopul lui a fost sa arate ca Maicii Domnului i-a pricinuit, precum era firesc, sminteala patimirea pe Cruce, facand-o sa-si iasa din intelegerea cuvenita. Pe langa aceasta, simtea si bataia de joc a iudeilor si a ostasilor care sedeau aproape de cruce si care radeau de Cel rastignit si indrazneau, chiar in vazul ei, sa-I imparta hainele.

Si sa nu te indoiesti ca avea in minte ganduri ca acestea: Eu L-am nascut pe Cel de pe cruce, de Care ei rad. Poate ca a gresit declarandu-Se pe Sine Fiul adevarat al lui Dumnezeu, Care toate le stapaneste. Caci zicand: „Eu sunt Viata”, cum de a fost rastignit? in ce mod a fost prins in cursa ucigasilor? Cum n-a biruit uneltirea ucigasilor? Cum nu coboara de pe cruce, desi a poruncit lui Lazar sa se intoarca la viata, uimind toata Iudeea prin aceasta minune?

E firesc ca, necunoscand taina, sa fi lunecat in astfel de ganduri. Caci trebuie sa intelegem, cugetand drept, ca cele intamplate (cu Hristos) erau in stare sa slabeasca si cugetarea cea mai treaza. De aceea, nu e de mirare ca a alunecat si in acestea, caci insusi Petru, fruntasul sfintilor ucenici, s-a simtit odinioara descumpanit cand Hristos a invatat clar ca va fi predat in mainile pacatosilor si va suporta crucea si moartea, incat I-a spus in graba: „Ai mila de Tine, Doamne, ca sa nu-li ae fie aceasta” (Mt 16, 22).

De ce sa ne miram daca mintea delicata a femeii a fost rapita spre cugetari mai slabe? [22] Si o spunem aceasta nu speculand in desert, cum ar crede unii, ci suntem condusi sa presupunem aceasta de catre cele scrise despre Maica Domnului. Sa ne amintim ca Dreptul Simeon cand a primit pe Domnul ca Prunc in brate, multumind, a spus, dupa cum s-a scris: „Acum, slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta” (Lc. 2, 29-30), iar catre Sfanta Fecioara a zis: „Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri, si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi”(Lc. 2, 34-35). Prin sabie a numit durerea ascutita care va conduce mintea ei spre ganduri nepotrivite. Caci ispitele incearca inimile celor ce sufera si descopera gandurile lor launtrice.

„Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19, 26-27)

S-a ingrijit si de Maica Sa, biruind culmea patimirii, caci chiar in patimire era nepatimitor. [23] O preda ucenicului iubit (iar acesta era Ioan, scriitorul acestei carti), poruncindu-i sa o duca in casa lui si sa o socoteasca mama, iar mamei ii cere sa socoteasca pe ucenicul iubit ca fiindu-i fiu cu adevarat, care va infaptui si imita, prin ocrotirea si iubirea lui, ceea ce a facut El, Care era Fiu dupa fire.

Dar oare zice acestea Hristos ca si cum S-ar ingriji de cele trupesti, cum spun unii dintre cei neintelegatori? Sa ne ferim de aceasta afirmare necredincioasa! Numai celor cu mintea bolnava li se potriveste caderea in aceasta nebunie.

Deci ce fapta folositoare a savarsit Hristos prin aceasta? Intai, a voit sa intareasca invatatura cinstita de Lege. Caci ce spunea Legea data prin Moise? „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine” (Ies. 20, 12). Si nu ne-a dat aceasta porunca numai ca indemn, ci a amenintat si cu pedeapsa pe cei ce nu voiau sa o implineasca, punand in aceeasi porunca pacatul impotriva lui Dumnezeu si pacatul fata de cei ce ne-au nascut dupa trup.

Caci Legea a poruncit sa fie osandit la moarte cel ce graieste de rau: „Hulitorul numelui Domnului sa fie omorat neaparat” (Lev. 24,16). Iar pe cel ce nu-si infraneaza limba fata de parinti, l-a supus acelorasi pedepse: „Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama sa, acela sa fie omorat”(Ies. 21,17).

Deci, daca Datatorul Legii a poruncit sa dam atata cinste celor ce ne-au nascut cum sa nu se intareasca ea si prin porunca Mantuitorului? Caci, deoarece orice bine si orice virtute a venit in lume prin El mai intai, de ce nu s-ar face la fel si cu aceasta? Caci e o mare virtute cinstea data parintilor. Iar ca nu trebuie sa socotim trecatoare iubirea fata de ei, chiar daca ne inconjoara unele necazuri de nesuportat, spune-mi, de unde putem afla, daca nu de la Hristos mai intai? Cel ce isi aminteste cel mai bine de sfintele porunci si nu e strain de implinirea lor nu e acela care tine la acestea in seninatatea vietii, ci in vreme de furtuna.

Pe langa cele spuse, mai spun si aceasta: Maica Sa fiind cuprinsa de aceasta durere si de tulburarea gandurilor, cum n-ar fi trebuit Domnul sa Se ingrijeasca de ea? Caci, fiind Dumnezeu adevarat, vazand miscarile inimii si cunoscand cele din adanc, cum ar fi nesocotit gandurile care o tulburau in acel timp langa cinstita cruce? Cunoscand deci gandurile ei, a predat-o ucenicului care o putea intari, amintindu-i de adancul tainei. [24] Caci era cu adevarat intelept si cunoscator al tainelor lui Dumnezeu cel ce o primeste si o ajuta cu bucurie, implinind toata vointa Mantuitorului cu privire la ea.

„Dupa aceea, stiind Iisus ca toate s-au savarsit acum, ca sa se implineasca Scriptura, a zis:„Mi-e sete”. Si era acolo un vas plin cu otet; iar cei care il lovisera, punand in varful unei trestii de isop un burete inmuiat in otel, l-au dus la gura Lui.” (In 19, 28-29)

Implinita fiind toata lipsa de evlavie a iudeilor impotriva lui Hristos si nemailipsind nimic ca sa se arate cruzimea lor mai presus de cuvant, trupul Lui patimeste cele de pe urma si I se face sete, fiind sleit de multele feluri de chinuri. Caci chinurile aduc in mod necesar setea, consumand printr-o fierbinteala negraita umezeala dinlauntru si arzand prin dogoarea focului maruntaiele celui ce patimeste.

Nu-i era greu lui Dumnezeu-Cuvantul, Care toate le poate, sa departeze si aceasta stare din trupul Sau; dar, precum l-a lasat sa sufere si celelalte, patimeste si aceasta de bunavoie. Deci a cerut ceva de baut. Dar aceia erau asa de nemilosi si straini de iubirea de Dumnezeu, ca, in loc de bautura in stare sa-I potoleasca setea, ii dau pe cea care sa-i sporeasca si mai mult chinul si fac dintr-o fapta a iubirii, un act de necredinta. [25]

Caci a da ceva Celui care cere cum n-ar aparea ca un act al iubirii? Dar n-ar fi fost cu putinta sa minta odinioara Scriptura, care zice despre aceia, ca din partea Mantuitorului nostru: „Si Mi-au dat spre mancare fiere si in setea Mea .M-au adapat cu otet” (Ps. 68, 25).

Fericitul Evanghelist Ioan spune ca I-au dat buretele cu otet in varful unei trestii de isop. Luca nu aminteste de aceasta nimic, ci afirma numai ca I-au dat otet. Iar Matei si Marcu spun numai ca au pus buretele intr-o trestie. Oare vor crede unii ca sfintii Evanghelisti se contrazic? Socotesc ca nimeni din cei cu dreapta-cugetare nu vor afirma aceasta. Ar trebui sa incercam sa vedem, prin orice mijloc, in ce fel a fost savarsita aceasta fapta lipsita de credinta.

Dumnezeiescul Luca, nedand nici o insemnatate modului faptuirii, spune simplu ca I S-a dat otet cand I-a fost sete. Nu e indoiala ca Evanghelistii nu s-au contrazis intre ei cu privire la detalii atat de mici si fara nici o insemnatate, o data ce sunt de acord cu privire la cele mai importante. Deci, cum se explica deosebirea dintre ei?

Nu e nici o indoiala ca erau multi slujitorii necredintei in Hristos, inteleg ostasii care L-au pironit pe cruce, dar foarte multi si iudeii care erau partasi cruzimii, unii punand buretele pe o trestie, altii punandu-l in trestia numita isop (isopul este un fel de arbust) pentru a-l da lui Iisus ca sa bea. Netrebnicii faceau aceasta spre propria condamnare. Caci, nestiind ca trebuie sa aiba mila, au lepadat orice fel de blandete si iubire de oameni, intrecandu-se nebuneste in indraznelile necredintei lor.

De aceea, Dumnezeu a spus, prin Proorocul Iezechiel, catre maica iudeilor, adica Ierusalimului: „Precum ai facut, asa iti va fi. Rasplata ta va veni peste capul tau”(Iez. 9, 10). Iar prin glasul lui Isaia, zice catre Israel cel atotnelegiuit „Vai, celui faradelege, ca ii vor veni rele dupa lucrurile mainilor lui.” (Is 3, 11).

Fapta aceasta a depasit toate indraznelile savarsite impotriva lui Hristos. Dar si aici vom afla o pilda folositoare. Caci si asa vom sti ca nesfarsit va fi razboiul celor rai impotriva celor deprinsi cu iubirea de Dumnezeu si intariti in iubirea lui Hristos. Aceia nu vor parasi ura impotriva lor pana la ultima suflare, uneltind tot felul de ispite grele si silindu-se sa nascoceasca tot felul de rele impotriva-le. Dar, precum nu vor sfarsi incercarile ce li se vor aduce, asa nu se va sfarsi nici curajul lor si, precum nu vor inceta greutatile si necazurile provenite din incercari, asa nu vor inceta bunatatile sfintilor, si bucuria de pe urma incercarilor va ramane vesnic. [26]

„Deci dupa ce a luat otetul, Iisus a zis: Savarsitu-s-a. Si plecandu-Si capul, Si-a dat duhul.” (In 19, 30) [27]

Dupa ce s-a adaugat si acest chin la celelalte, Mantuitorul zice: „Savarsitu-s-a,” adica masura necredintei iudeilor si marimea excesiva a urii impotriva Lui. [28] Caci ce lasasera iudeii neincercat? Ce n-a fost gandit din cele ce au inaintat pana la capatul neomeniei? Ce mod de lovituri a ramas nefolosit, ce ultima ocara n-au folosit?

Deci cu dreptate zice: „Savarsitu-s-a” caci venise ceasul sa mearga spre a propovadui duhurilor din iad [29]. Caci a venit „ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii” (Rom. 14, 9), sa primeasca moartea pentru noi(Evr. 2, 9), sa suporte aceasta patimire comuna firii noastre, se intelege cu trupul, desi era Viata, ca Dumnezeu, sa jefuiasca iadul si sa dea firii omenesti putinta intoarcerii la viata, facandu-Se parga celor adormiti (I Cor. 15,20) si intaiul nascut din morti, dupa Scripturi (Col. 1, 18). [30]

Apoi Si-a plecat capul, caci de obicei asa fac cei ce mor, deoarece o data cu duhul, cu sufletul care-l sustine si intareste, au pierdut puterile trupului, ca sa ne folosim de cuvintele Evanghelistului. Iar spunand ca „Si-a dat duhul”, nu se departeaza de obiceiul nostru, pentru ca multi spun s-a stins, sau a murit Dar era de folos ca Sfantul Evanghelist sa nu spuna simplu a murit, ci „Si-a dat duhul”, se intelege in mainile lui Dumnezeu-Tatal, precum El insusi a spus: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Lc. 23, 46), intelesul cuvantului punand un inceput si o temelie a nadejdii noastre celei bune.

Caci socotesc ca trebuie admis in modul cel mai cuvenit ca sufletele Sfintilor, cand pleaca, se predau, prin bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, in mainile unui Tata preaiubitor, si nu intra in morminte asteptand pamantul aruncat peste ele, cum au gandit unii, si nici nu sunt duse ca cele ale paca: tosilor in locul chinurilor nemasurate, adica in iad, ci trec mai degraba in mainile Tatalui tuturor, pe calea cea noua pe care ne-a deschis-o Mantuitorul nostru Hristos.

Caci El Si-a predat sufletul in mainile Celui ce L-a nascut, ca si noi, luandu-ne inceput in El si prin El fiind inradacinati in credinta neclintita in El, cand vom suporta moartea trupului sa ajungem in mainile lui Dumnezeu si intr-o stare cu mult mai buna decat cea in care eram cand ne aflam in trup. De aceea si preainteleptul Pavel ne scrie ca e mai bine sa se desparta de trup si sa fie cu Hristos(Filip 1, 23). [31]

„Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma prin mijloc de sus si pana jos.” (Mt. 27, 51)

Catapeteasma din templu era o panza atarnata in partea cea mai din mijloc a templului, acoperind cele dinlauntru, lasand numai arhiereului intrarea in Sfanta Sfintelor. Caci nu se lasa celor ce intrau cu picioarele nespalate putinta sa vada Sfanta Sfintelor.

Aratandu-ne cat era de necesara ruperea catapetesmei, Pavel spune in Epistola catre evrei: „caci s-a pregatit cortul marturiei. in el se aflau, mai intai, sfesnicul si masa si painile punerii inainte; partea aceasta se numeste Sfanta. Apoi, dupa catapeteasma a doua, era cortul numit Sfanta Santelor, avand altarul tamaierii de aur si chivotul Asezamantului ferecat peste tot cu aur, in care era nastrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odraslise si tablele Legii.. in cortul cel dintai intrau preotii savarsind slujbele dumnezeiesti; in cel de-al doilea insa, numai arhiereul, o data pe an, si nu fara de sange, pe care il aducea pentru sine insusi si pentru greselile poporului. Prin aceasta, Duhul Sfant ne lamureste ca drumul catre Sfanta Santelor nu era sa fie aratat, cata vreme cortul intai mai sta in picioare”(Evr. 9,2-4 si 6-8).

Caci era neindoielnic ca peste primele usi atarna o catapeteasma. De aceea, prima incapere era socotita primul cort si se numea Sfanta, fiindca nimeni nu poate spune ca ar fi fost vreun loc in templu care sa nu fie sfant Daca ar spune aceasta, ar minti, deoarece intreg era sfant Dar dupa intaiul cort venea catapeteasma care oprea intrarea in al doilea, sau in partea cea mai dinlauntru, in Sfanta Sfintelor.

Dar, precum a zis fericitul Pavel, Duhul ne-a indicat prin chipuri ca inca nu se aratase calea mai potrivita pe care sa umble Sfintii, multimile fiind oprite si cortul dintai ramanand in picioare. Caci inca nu se aratase modul vietuirii adus de Hristos celor chemati prin Duhul la sfintenie, deoarece nu se aratase inca taina Lui, aflandu-se inca in vigoare porunca Legii.

De aceea Legea oprea inca pe iudei la primul cort. Fiindca invatatura si vietuirea dupa Lege era ca un fel de introducere si anticamera a celei evanghelice. Caci aceea nu era decat un chip, iar aceasta este insusi adevarul. Primul cort e sfant, caci e sfanta Legea, si porunca e dreapta si buna. Dar partea cea mai dinlauntru a templului e Sfanta Sfintelor, fiindca cei ce se impartaseau de dreptatea Legii erau sfinti. insa s-au facut mai sfinti cei ce au primit credinta in Hristos si au fost unsi in Duhul Sfant Deci dreptatea prin credinta e mai mare decat dreptatea prin Lege, [32] si e cu mult mai bogata sfintenia primita prin aceasta. De aceea si preainteleptul Pavel spune foarte adevarat ca s-a pagubit de dreptatea din Lege ca sa castige pe Hristos si ca sa se afle avand in el nu dreptatea lui, cea din Lege, „ci pe aceea prin credinta in Hristos” (Filip. 3, 8-9).

Dar lunecand unii indarat (dupa ce au mers bine o vreme), barfeau; si acestia erau unii galateni (Gal. 5, 7 si 3, 1), care, dupa dreptatea din credinta, s-au intors la cea a Legii si la vietuirea in chipuri si litera. Acestora foarte drept le-a spus Pavel: „Ca de va veti taia imprejur, Hristos nu va va folosi la njbnic.Cei ce voiti sa va indreptati prin Lege v-ati indepartat de Hristos, ati cazut din har” (Gal. 5, 4).

Dar, ca sa patrundem cu tot folosul si asa cum trebuie cuvantul de fata, vom repeta: catapeteasma templului se rupe de sus pana jos, ceea ce inseam na ca Dumnezeu a descoperit Sfanta Sfintelor si a deschis calea spre cortul” interior celor ce cred in Hristos. Ni se descopera acum cunoasterea celor dumnezeiesti, caci nu mai sunt invaluite in grosimea literei ca intr-o perdea, [33] nici fiind acoperita, nici aparata de ochii intelegerii noastre prin tipuri, ci comunicandu-ni-se in simplitatea credintei si in foarte putine cuvinte. [34]

„Aproape de tine este cuvantul, in gura ta si in inima ta”,adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim. Caci de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede, iar cu gura se marturiseste spre inantuire” (Rom. 10, 8-10). [35]

Aici se vede intreaga taina a evlaviei fata de Dumnezeu. Dar pana ce Hristos n-a suportat moartea cu trupul, luptand pentru viata noastra, catapeteasma era inca intinsa, fiindca inca stapanea puterea poruncii din Lege. Dar, dupa ce s-au savarsit toate indraznelile iudeilor impotriva lui Hristos si El Si-a dat duhul pentru noi si s-au implinit patimirile lui Emanuel, a venit timpul sa se rupa acea veche catapeteasma, [36] adica netransparenta literei Legii, si sa se dezvaluie celor sfintiti prin credinta in Hristos frumusetea adevarului. Catapeteasma se sfasie intreaga.

Caci cuvintele: „de sus pana jos”, ce ar putea insemna altceva? Si pentru care motiv? Propovaduirea mesajului mantuirii nu cuprinde o descoperire partiala, ci ne umple de cea mai desavarsita luminare a tainelor dumnezeiesti. De aceea si Psalmistul a zis catre Dumnezeu, ca din partea noului Sau popor: „Cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai aratat mie”(Ps. 50, 7).

Dar si dumnezeiescul Pavel scrie celor ce cred in Hristos: „Multumesc tot deauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul dat voua in Hristos Iisus, caci intru El v-ati imbogatit deplin intru toate, in tot cuvantul si in toata intelepciunea si in toata cunostinta” ( I. Cor. 1, 4-5). Caci inchinatorii lui Hristos vor avea sa se imbogateasca in toata intelepciunea, intru toata cunostinta si in tot cuvantul, primind cunostinta tainei Lui netulburata si libera de orice umbra. Aceasta a aratat-o catapeteasma care nu s-a sfasiat partial, ci pe de-a-ntregul, caci asta inseamna: „de sus pana jos”.

Foarte potrivit pentru descoperirea tainelor dumnezeiesti s-a indicat si timpul in care Mantuitorul Si-a dat viata pentru noi, caci Israel a respins harul si a parasit cu totul iubirea fata de Dumnezeu prin cele mai condamnabile indrazneli. Caci se poate vedea ca nimic n-a lipsit din faptele lor necredincioase, ca sa-L duca pana la moarte pe Datatorul vietii.

Socotesc ca despre acestea am vorbit destul, aratand scopul urmarit prin asta de voia lui Dumnezeu. Iar cand dumnezeiescul Evanghelist spune cu precizie: „Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma”, numai ca nu ne arata chipul acestui fapt Pe langa cele spuse adineauri, in mod discret, sa aratam ce mai socotim ca se cuprinde in cuvintele amintite, si aceasta avand o insemnatate nu mica.

Caci se va vedea ca nu s-a spus fara folos. Stapanea-un obicei in poporul iudeu si intre capeteniile lui: daca observau ca se intanfe: pla ceva care parea sa supere pe Datatorul Legii, sa le aduca unele nenoror ciri, sau sa auda cuvinte greu de suportat sau hulitoare, isi rupeau haina si luau infatisarea celor ce plang, aparand intr-un fel pe Dumnezeu; si, prin lipsa de ingaduinta aratata unor asemenea greseli, isi luau o pedeapsa pentru pacate, iesind, prin cainta, de sub orice vina pentru ele.

Dar si ucenicii Mantuitorului, Barnaba si Pavel, cand unii dintre cei ce nu credeau inca in Hristos ii socoteau ca sunt zei (fiindca numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes), aducandu-le impreuna cu preotii lor jertfe si cununi si cautand sa-i cinsteasca prin jertfe, au parasit locul de propovaduire pentru ca vedeau ca slava dumnezeiasca era dispretuita, si-au rupt vesmintele lor, precum s-a scris, si au respins fapta neinteleapta a cinstitorilor idolilor, prin cuvinte hotarate (Fapte 14, 11-14).

Iar cand era judecat Mantuitorul nostru Hristos de capeteniile iudeilor si a fost intrebat cine si de unde este, El le-a spus: „De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii si venind pe norii cerului” (Mt 26, 64). Caiafa a sarit de pe scaunul sau, si-a rupt hainele, zicand: „A hulit!”. Acestui obicei, ce stapanea la iudei, s-a supus si templul lui Dumnezeu, rupandu-si catapeteasma ca pe o haina, si a condamnat astfel necredinta fata de El. Caci si aceasta s-a implinit prin lucrarea lui Dumnezeu, ca sa ne arate ca insusi templul plange greseala Israelului.

„Deci iudeii, fiindca era vineri; ca sa nu ramana trupurile sambata pe cruce, caci era mare ziua sambetei aceleia, au rugat pe Pilat sa le zdrobeasca fluierele picioarelor si sa-i ridice” (In 19, 31) [37]

Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca sa marturiseasca evlavia pentru zilele sfinte a salbaticilor si neimblanzitilor iudei obisnuiti sa omoare printr-o cruzime deosebita, ci ca sa arate iarasi pe cei ce preferau – cum spu sese Hristos – cu neintelegere si nepricepere, sa strecoare tantarul si sa inghita camila(Mt 23, 24).

Caci arata ca nu dau nici o atentie celor mai mari si mai cumplite fapte ale necredintei, dar se intereseaza in amanunt de cele mai mici abateri, vadindu-se nepriceputi in amandoua privintele. Si dovada este la indemana. Caci iata-i omorand pe Hristos, dar dand cea mai mare, atentie respectarii sambetei.

Dispretuiesc prin indrazneli mai presus de cu vant pe Datatorul Legii, dar se prefac ca respecta Legea. Cei ce vor sa distruga pe Domnul zilei celei mari par ca respecta sambata aceea, care era o zi mare, si cer o favoare care se potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat sa zdrobeasca fluierele picioarelor, provocandu-le o durere si mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de nesuportat, celor atat de slabiti prin chinurile de mai inainte.

„Deci au venit ostasii si au zdrobit fluierele celui dintai si ale celuilalt, care era rastignit impreuna cu el. Dar venind la Iisus, daca au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostasi cu sulita I-a impuns coasta si indata a iesit sange si apa. Si cel ce a vazut a marturisit, si marturia lui e adevarata; si acela stie ca spune adevarul, ca si voi sa credeti. Caci s-au facut acestea ca sa se implineasca Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”. Si iarasi alta Scriptura zice:„Vor privi la Acela pe care L-au impuns” (Zah. 12, 10) (In 19, 32-37) [38]

Implinind cererea iudeilor, ce boleau de o nebunie sora cu cruzimea, -inteleg pe ostasii lui Pilat – zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, care erau inca vii, producandu-le un chin mai ascutit si foarte greu, impingandu-i spre moarte printr-o fapta silnica si de nesuportat Dar, pe Iisus vazandu-L cu capul plecat si intelegand ca Si-a dat duhul, cred ca ar fi zadarnic sa-I zdrobeasca fluierele picioarelor.

Iar necrezand deplin ca a murit, ii strapung coasta cu sulita, si din ea iese sange amestecat cu apa. Dumnezeu ne-a randuit acest fapt ca pe un chip si inceput al Tainei impartasaniei si al Sfantului Botez. Caci Sfantul Botez a fost instituit de Hristos, si puterea Tainei impartasaniei a pornit din Sfantul Lui Trup.

Preainteleptul Evanghelist incredinteaza, prin cele intamplate, pe ascultatori ca insusi Hristos este Cel ce a fost prevestit mai inainte prin Sfanta Scriptura. [39] Caci lucrurile s-au savarsit potrivit celor scrise despre El. Pentru ca nici un os al Lui nu s-a zdrobit, si a fost impuns cu sulita ostasilor, dupa Scripturi.

Si ucenicul, marturisind despre acestea, spune ca a fost el insusi martor al acestora si stie ca marturia lui este adevarata, iar ucenicul la care face aluzie nu este altul decat el insusi. Dar a evitat sa spuna deschis, ferindu-se de banuiala iubirii de slava ca de un lucru neevlavios si cu totul nesanatos.

Despre cererea trupului Domnului

„Dupa acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar intr-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sa ridice trupul lui Iisus. Si Pilat i-a dat voie. Deci a venit si a ridicat trupul Lui.” (In 19, 38)

Cuvantul acesta condamna, nu putin, lipsa de evlavie a iudeilor, aratand ca socoteau un lucru gresit si primejdios a fi cineva ucenic al lui Hristos. De aceea il prezinta pe blandul si tanarul Iosif, in mod clar, ca silindu-se sa ascunda iudeilor ca e convins de invatatura lui Hristos, desi o primea cu alipire adevarata, ca fiind inalta si mai placuta iubitorului de virtute Dumnezeu decat porunca Legii, dandu-ne o dovada necesara, ca una care ne-a dat incredintarea credintei noastre.

Caci e necesar sa credem ca Hristos Si-a pus viata pentru noi. Fiindca, voind sa-L inmormanteze, cum nu s-ar fi crezut, in mod necesar si neclintit, ca a suportat si moartea pentru noi? Si nu poate savarsi nimeni inmormantarea fara sa nu condamne ultima salbaticie a ingamfarii si a cugetarii nemiloase si neiubitoare a iudeilor, care nu acorda lui Hristos nici macar respectul datorat mortilor, vazandu-L fara rasuflare si mort, desi cunosteau ca El este Hristos, uimindu-se adeseori si de minunile pe care le facea, desi, ca urmare a pizmei, nu trageau nici un folos din faptele Lui minunate.

Deci vine ucenicul din Arimateea, spre osanda neomeniei iudeilor, si cinsteste cu slujirea cuvenita trupul Celui pe care inca nu L-a cinstit printr-o credinta deschisa, desi credea, intr-ascuns, de frica iudeilor, cum spune fericitul Evanghelist:

„Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea, aducand ca la o suta de litre de amestec de smirna si aloe.”(In 19, 39)

Spune ca nu un singur ucenic a voit sa vina in chip intelept si cu foarte mare ravna sa pregateasca de ingropare Sfantul trup. Se uneste cu intaiul, si al doilea. Acesta era Nicodim, dand faptei marturia pretuita de Lege, care zice: „in gura a doi sau trei martori va sta tot adevarul” (Deut 19, 15). [40]

Deci doi sunt cei ce il inmormanteaza pe Iisus, Iosif si Nicodim, care aveau credinta in inima, dar erau inspaimantati neintelepteste si nu preferau slava de la Dumnezeu cinstei si slavei pamantesti. Caci, daca ar fi lepadat frica de iudei si s-ar fi gandit prea putin la amenintarea din partea lor, ar fi dat credintei toata libertatea si s-ar fi aratat sfinti si pazitori evlaviosi ai poruncilor Mantuitorului nostru.

„Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat.”(In 19, 40-41) [41]

S-a socotit intre morti Cel care, pentru noi, era intre morti dupa trup, intelegandu-se insa si fiind cu adevarat Viata prin Sine si prin Cel ce L-a nascut Iar, ca sa se implineasca toata dreptatea, inteleg cea cuvenita chipului omenesc, Si-a supus de bunavoie templul trupului Sau nu numai mortii, ci si celor de dupa aceea, adica ingroparii si asezarii in mormant Scriitorul Evangheliei spune ca acesta era intr-o gradina noua, faptul acesta aratand in chip ca moartea lui Hristos s-a facut pentru noi pricinuitoare si inceput al intrarii noastre in Rai.

Caci El a intrat acolo ca un Inainte-Mergator pentru noi. Caci ce altceva ar insemna aducerea trupului lui Hristos in gradina? Iar faptul ca mormantul era nou inseamna trecerea neobisnuita si noua de la moarte la viata si innoirea sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o, prin care invingem stricaciunea. Caci moartea noastra s-a transformat, prin moartea lui Hristos, stramutandu-se intr-un fel de somn, spre o putere si implinire a unei trebuinte superioare. Caci traim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, dupa Scripturi (Rom. 6, 11). [42]

De aceea si fericitul Pavel numeste adormiti pe cei ce au murit in Hristos. Caci odinioara puterea mortii pusese stapanire pe firea noastra. Fiindca „a imparatii moartea de la Adam pana la Moise si peste cei ce nu pacatuisera, dupa asemanarea greselii lui Adam” (Rom. 5, 14) si:, „dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc” (I Cor. 15, 49), suportand moartea din blestemul dumnezeiesc (Gal. 3, 13). [43]

Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, si, luptand pentru viata tuturor; a rascumparat prin moartea Sa viata tuturor si desfiintand stapanirea stricaciunii, a inviat ne-am replasmuit dupa Chipul Lui, rabdand o altfel de moarte, care nu ne mai desface intr-o stricaciune nesfarsita, ci ne aduce somnul plin de nadejdea cea buna, dupa asemanarea Celui ce ne-a facut aceasta cale noua, Care este Hristos. [44]

Iar daca ar voi cineva sa afirme, spunand ca mormantul este nou, ca n-a fost nimeni in el mai inainte; este bine si asa. Caci, ca sa nu se creada ca a inviat altul in afara de Iisus, zice ca mormantul e nou deoarece n-a fost pus in el nimeni altcineva. [45]

„Deci, din pricina vinerii iudeilor; acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape.” (In 19, 42)

Nu spune numai Ca trupul lui Hristos a fost pregatit de inmormantare si ca era o gradina aproape de cruce si in ea un mormant nou, ci arata si ca El a fost pus acolo. Caci este foarte necesara pentru taina credintei noastre marturisirea si cunostinta despre moartea Lui.

De aceea si preainteleptul Pavel, dandu-ne dreptarul credintei, zice: „Aproape este de tine cuvantul, in gura ta si in inima ta” – adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim: Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 8-10).

Dar si in alt loc zice iarasi: „Caci v-am dat voua, intai de toate, ceea ce si eu am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi”‘ ( I Cor. 15, 3-4). Deci foarte potrivit scriitorul Evangheliei ne face o expunere foarte necesara si despre acestea. Caci trebuia sa credem ca a murit si a fost ingropat. Fiindca va urma din acestea adevarata credinta, ca, rupand legaturile mortii, El S-a intors la viata care era a Sa ca Dumnezeu.

Fiindca nu era cu putinta ca El sa fie stapanit de moarte, caci, fiind Viata prin fire, cum ar fi putut suporta stricaciunea? Iar Cel in Care „traim si ne miscam si suntem” (Fapte 17, 28), cum ar fi putut fi supus legilor firii nostre si n-ar fi dat mai degraba viata, ca Dumnezeu firii care are nevoie de viata?

„Iar in ziua intai a saptamanii(duminica), Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant. Deci a alergat si a venit la Simon-Petru si la celalalt ucenic pe care il iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant si nu stim unde L-au pus.

Deci a iesit Petru si celalalt ucenic si veneau la mormant. Si cei doi alergau impreuna, dar celalalt ucenic, alergand inainte, mai repede decat Petru, a sosit cel dintai la mormant. Si, aplecandu-se, a vazut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.

A sosit si Simon-Petru, urmand dupa el, si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte; intr-un loc. Atunci a intrat si celalalt ucenic care sosise intai la mormant, si a vazut si a crezut. Caci inca nu stiau Scriptura, ca Iisus trebuia sa invieze din morti”(In 20, 1-9)

N-ar fi rabdat sa stea acasa aceasta femeie atotravnitoare si inteleapta si n-ar fi parasit mormantul, daca teama de legea sambetei si de condamnarea ce ameninta pe cei ce o calcau nu i-ar fi scazut ravna, si daca respectul fata de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult, dar trecand sambata si rasarind ziua de dupa ea, porneste grabita spre mormant si, vazand piatra rostogolita de pe mormant, furata de banuieli indreptatite, socoteste ca Iisus a fost stramutat, atribuind si aceasta fapta de necredinta, impreuna cu altele, dusmaniei furioase a iudeilor. [46]

Dar, deoarece era femeie, aceasta o face sa se intoarca la cei ce iubeau pe Domnul, vrand sa ceara ajutorul celor mai sinceri ucenici, in cautarea Lui. Avea o credinta atat de puter-Tiic intemeiata si neclintita, incat n-a fost descurajata de moartea Lui de pe cruce, ci il numeste Domn, chiar mort fiind, aratand cu adevarat dragoste de Dumnezeu.

Cand aceia (adica Petru si Ioan, scriitorul Cartii, caci el da numele sau si al celuilalt ucenic) afla de la femeie vestea, pornesc cu graba si ajung repede la mormant, unde vad minunea cu ochii lor, fiind pregatiti sa dea spre marturie acest fapt, caci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se intalnesc cu Hristos cel sculat din morti, dar vadesc invierea din giulgiurile infasurate si cred ca a rupt si legaturile mortii, fapt prevestit de Sfanta Scriptura. Deci, privind cele intamplate in lumina profetiilor, care se dovedesc implinite, primesc cea mai neclintita credinta.

Observam ca fericitul Evanghelist Ioan ne vesteste si timpul invierii, zicand: „in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric”.Matei amintindu-ne acelasi fapt, a spus ca invierea a avut loc dupa ce s-a facut seara adanca. [47]

Dar socotesc ca, nefiind nici un dezacord intre purtatorii de Duh, nu prezinta nici timpul invierii in mod diferit. Caci, daca ar voi cineva sa inteleaga sensul celor spuse de ei, va vedea ca au acelasi sens cuvintele lor. Dimineata adanca si seara adanca se reduc, cum socotesc eu, la acelasi inteles si se intalnesc la punctul cel din mijloc al noptii. Deci nu e nici un dezacord intre ei. Unul, incepand de la sfarsitul noptii, iar celalalt, de la inceputul ei, se intalnesc la mijloc, adica, precum am spus adineauri, la sfarsitul noptii.

Note:

1) Pe drept cuvant radea Pilat de capeteniile iudaice si-i osandea, pentru ca cereau moartea Celui pe care-L invinuiau ca ar vrea sa-i elibereze de imparatia straina. Chiar daca Ii aduceau aceasta vina necrezand in ea, totusi vor fi socotiti ca unii ce nu tineau la independenta poporului lor. Iisus este imparatul spiritual al lumii, pornit ca Om dintre iudei.
Deci s-ar fi cuvenit ca ei sa fie cei dintai care sa-L slaveasca in aceasta calitate. Pilat afirma acest adevar, chiar daca, poate, nu intelegea deplin ceea ce facea. Mai ales iudeii ar fi trebuit sa-L primeasca pe Hristos ca pe imparatul lor de sus. Dar preferau lui Hristos pe Cezarul, cand puteau primi si pe Cezarul ca imparat pamantesc, si pe Hristos ca imparat ceresc si vesnic.
2) Pilat staruie sa le spuna ca Iisus e imparatul lor, cugetand ca doar-doar ii va face sa se gandeasca la ce rusine se expun cerand uciderea Lui.
3) Pilat, punand pe ostasi sa-L batjocoreasca in calitate de imparat al iudeilor, urmarea sa-i faca pe acestia sa se gandeasca la rusinea ce se rasfrangea asupra lor. Dar fara efect Ei nu credeau in aceasta vina ce I-o aduceau, desi viclenia lor se intorcea intr-un fel si asupra-le.
4) Pilat putea, ca judecator caruia i se recunostea toata puterea, sa scape pe Hristos. Dar nu numai ca n-a facut aceasta, cu toata convingerea ca era nevinovat, ci a si colaborat cu ei la rastignirea Lui. Caci nu numai ca li L-a predat, ci L-a predat asa cum cereau ei, spre rastignire. Ba, mai mult, le-a dat si pe ostasi ca unelte ale rastignirii Lui.
5) Patimirea de bunavoie, deci fara de pacat, a mortii, a intarit, prin rabdarea ei, puterea sufletului lui Hristos, ajutat fiind in aceasta si de puterea Dumnezeirii care salasluia in aceeasi Persoana, iar aceasta tarie ajunsa !a maximum, la sfarsitul rabdarii, a putut sa invie Impui lui Hristos.
6) E un simbol si in purtarea crucii de catre Hristos in vederea mortii. O purta pentru a scapa noi de aceasta purtare. Caci, cat suntem pacatosi, inaintam spre moarte purtand cele ce ne duc spre ea. Dupa ce ne-am unit cu Hristos, greutatile si bolile prin care inaintam spre sfarsitul vietii pamantesti nu ne mai duc la moartea spirituala, vesnica, ci spre o viata fericita a sufletului, si apoi si spre invierea cu trupul.
Inainte moartea, si in mod accentuat cea de pe cruce, era un blestem pentru pacat. Acum acest blestem e inlaturat de Hristos (scapandu-ne de el), intrucat nu l-a purtat ca un vinovat, ci ca un nevinovat. Atarnand pe nedrept asupra Lui acest blestem, el insusi s-a facut nedrept atat asupra Lui, cat si asupra tuturor celor ce se unesc cu El spiritual, prin credinta.
7) Hristos patimea pentru noi in trup, dar Cel ce patimea prin trupul acesta era Dumnezeu. De aceea patimirea mortii a rascumparat pe toti oamenii de sub datoria patimirii, pentru ca, uniti cu El, puterea invingerii mortii le venea de la Cel ce era biruitorul mortii, Acesta fiind nu numai Om nevinovat, ci si Dumnezeu. Omul scapat de moarte in Hristos avea valoarea si puterea lui Dumnezeu, caci acelasi ipostas era si om, si Dumnezeu.
8) Daca ar fi fost numai om, Cel osandit ar fi platit numai pentru sine si deci ar fi scapat numai El. Dar, fiind si Dumnezeu, ca Om nevinovat a primit si a biruit osanda pentru toti. A scapat nu numai firea Sa de stricaciune si de moarte, ci, prin puterea dumnezeiasca, a comuni cat prin firea Sa -biruitoare asupra osandei, ca nevinovata – aceasta biruinta tuturor oamenilor care se unesc cu El ca Dumnezeu, prin umanitatea lor comuna cu a Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu.
9) Rezultatul eliberarii de stricaciune si de moarte a firii omenesti a lui Hristos nu ni se comunica fara efortul nostru, ci, asa cum nu fara efortul firii Lui omenesti a aratat si mentinut lipsa de pacat si a rabdat patima si moartea, asa nici noi nu ne putem insusi scaparea de stricaciune si de moarte fara a urma pilda Lui ca Om. Nu numai ca ne arata pilda Sa, ci ne si comunica puterea ei, intarita de puterea dumnezeiasca, spre a putea starui in efortul de biruire a pacatului.
10) A pune iubirea celor pamantesti mai presus de iubirea lui Dumnezeu, sau pe cei ce ne critica pentru iubirea lui Dumnezeu, mai presus de Dumnezeu, sau mandria noastra, mai presus de toate, inseamna a pune pe sclavi mai presus de stapan. Nu trebuie deci sa punem rasul celor ce batjocoresc eforturile noastre pentru virtutea ce place lui Dumnezeu mai presus de aceasta placere a lui Dumnezeu.
11) Sa departam de la noi rudenia care ne indeamna la rau.
12) Pe talharul Baraba l-au socotit mai putin vinovat calpe Hristos. Pe de alta parte, rastignesc pe Hristos intre doi talhari, ca sa arate ca e deopotriva cu ei, sau chiar mai de necinste decat talharii. Dar Dumnezeu a randuit sa se rastigneasca cei doi talhari alaturi de Hristos, ca sa se arate ca cei dintre iudei si neamuri care se rastignesc cu El vor invia impreuna cu Hristos intru fericire, sau, in general, toti oamenii vor invia.
13) Incepatoriile si stapaniile invinse de Hristos pe cruce sunt demonii, dar si moartea si stricaciunea, care sunt astfel supuse puterii Sale. Puterile demonice, atragand faptura omeneasca din legatura cu Dumnezeu, o inchid vietii ce-i vine din Izvorul Vietii, supunand-o coruptiei si mortii trupesti. Raul moral este urmat de raul sau minusul ontologic.
14) Pironind pe cruce titlul vinii noastre, a desfiintat-o si deci a desfiintat moartea pe care ne-o aducea vina. A suferit El, Cel nevinovat, ca Om si Dumnezeu, ca Persoana nemuritoare, moartea noastra indicata prin acel titlu.
15) Pacatul si-a pierdut puterea acuzatoare, caci ne-am unit in Botez cu Hristos Cel atotcurat si Dumnezeu, Care a sters pacatul stramosesc din noi si ne-a dat putere sa ne opunem pacatelor personale, iar cand savarsim pacate, negandu-le prin pocainta, nu mai putem fi acuzati.
16) Fara sa-si dea seama, Pilat vesteste lumii, in limbile cele mai cunoscute, pe Hristos ca imparat, Care castiga stapanirea spirituala asupra popoarelor prin jertfe in care se manifesta iubirea in modul cel mai evident, iubirea lui Dumnezeu fata de lume.
17) Refuzul lui Pilat de a schimba, potrivit cererii iudeilor, titlul „Iisus… imparatul iudeilor”, in: „Iisus care s-a pretins imparatul iudeilor”, arata ca firea nu poate nega ceea ce este cu adevarat Hristos, adica Imparatul real. Caci Hristos este Adevarul, si Adevarului ii este proprie puterea imparateasca.
18) Dumnezeu-Cuvantul a prezis inainte de intrupare faptele minunate cu privire la Sine de dupa intrupare, ca, atunci cand se vor implini, sa stim ca El este cu adevarat Dumnezeu si, deci, ne-a mantuit cu adevarat.
19) Fiul lui Dumnezeu a luat trupul omenesc ca un fel de imbracaminte a Lui, facandu-Se vazut si lucrand1 prin el. Fiind impartita intre mai multi ostasi aceeasi imbracaminte, fiecare avea prin ea pe Acelasi Unul Hristos. Casa cea una reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara ca El sa se multiplice, ramanand prin El in unitatea Bisericii.
20) Casa cea una cu multi membri in ea, care mananca carnea aceluiasi Miel, reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara ca El sa se multiplice. Hristos insusi traieste ca Unul in toti. O pilda e si modul in care un invatator, vorbind multor elevi, fiecare dintre acestia il traiesc ca pe unul si acelasi, precum si el se simte ascultat de toti ca unul si acelasi. Cand un elev marturiseste invatatorului cum il simte, ascultandu-l, toti simt marturisirea aceluia ca pe o marturisire comuna.
21) E o remarcabila intelegere a camasii necusute din parti a lui Hristos, ci tesuta ca un intreg de sus, ea a reprezentare a trupului Sau, care nu s-a urzit din contributia barbatului si a femeii ci a iesitca om intreg, de sus, prin lucrarea Sfantului Duh.
22) Orice mama plange cand isi vede copilul suferind, chiar daca stie ca se va face bine. Durerea mamei care isi vede fiul intr-o extrema suferinta s-a manifestat cu toata puterea si in cazul Maicii Domnului. Ea isi aducea aminte ca Fiul ei i-a spus adeseori ca va avea sa suporte crucea pentru mantuirea oamenilor, dar durerea nu putea sa nu se manifeste cand il vedea chinuit pe cruce, desi credea ca prin aceste chinuri va trece spre inviere si va birui moartea tuturor.
Aceea se va intampla in viitor, dar acum il vedea suferind si nu putea sa nu sufere pentru aceasta, uitand in acele clipe cele ce vor fi in viitor. O simtire asemanatoare a durerii prezente, care il face sa nu Se gandeasca la efectul ei mantuitor, o avea chiar Iisus cand a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” (Mt 27,46), sau: „Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta” (Mt 26,39).
23) Chiar in culmea durerilor trupesti, grija de cei iubiti ne face sa uitam acea clipa de durere. Cu atat mai mult a putut face aceasta Hristos. El si patimea, dar Se afla si intr-o stare mai presus de patimire.
24) Ucenicul, nefiind mama, putea mentine in inima mai prezent gandul ca Iisus sufera temporar, pentru ca sa invie si sa mantuiasca pe oameni, nefiind atat de coplesit de durere ca Maica Lui. De aceea o putea mangaia si pe Maica lui Hristos, aducandu-i mereu in minte ca patimirea Lui e trecatoare. ii putea aduce mereu in minte adancul tainei patimii lui Hristos.
25) Acreala otetului ii sporea lui Hristos si mai mult chinul. In loc sa-I dea putina apa, care sa-l usureze chinul, ii dau otet care i-l sporeste. Cei ce-L chinuiau isi arata in aceasta totala lipsa de mila, cea mai mare cruzime. Isi arata si ei toata acreala impotriva lui Hristos.
26) Rabdarea incercarilor pana la moarte (pana mai are cineva constiinta si putinta libertatii) ii intareste sufletul, sau voia pentru a ramane alipit binelui in asa masura, incat binele nu va mai putea fi despartit de el. Daca raman pana la capatul vietii mele in iubirea de Dumnezeu si de oameni, ma voi dovedi definitiv alipit ei. Subiectul care le-a rezistat va ramane si dupa moartea trupului, in veci, in bucuria de bine, care i-a dat si puterea rabdarii.
27) Manifestarea urii iudeilor nu putea merge mai departe impotriva lui Hristos, dupa ce El le-a rabdat pe toate pana la moartea cu trupul.
28) Mai mult decat a duce pe Cel urat la moartea cea mai dureroasa si de a-L batjocori si chinui in cele mai extreme feluri, chiar in timpul patimirii mortii, nu poate face cineva. Si-a epuizat toate formele si gradele urii. Iar Acela, rabdandu-le pe toate, S-a aratat mai tare ca toate.
29) S-a dus si in iad, dupa ce a murit, aratand ca, biruind moartea, nici iadul nu-L va putea tine in veci in el. Rabdand pana la moarte, fara sa fie atras de frica in slabiciune, si staruind in iubirea de Dumnezeu si de oameni, Se duce cu lumina si cu forta binelui si in iad, aratand ca El nu poate ii tinut acolo, ci poate scoate pe cei ce au fost dusi acolo, aflandu-se in asteptarea Lui. Prin alipirea la El, deci primind binele din El, toti cei ce au crezut in El au fost readusi la viata. Caci viata deplina este una cu binele, si binele este una cu Dumnezeu.
30) Nu numai prin inviere vom ajunge cu Hristos langa Tatal, ci si cand vom muri cil trupul, daca am crezut in Hristos.
31) Dreptatea prin Lege e cea castigata de om prin implinirea unor porunci. Dreptatea prin credinta e cea primita din puterea lui Hristos ca Dumnezeu facut Om, in comuniune cu cei ce se deschid Lui prin credinta. Dreptatea castigata de om prin implinirea poruncilor Legii, ca dreptate proprie, e foarte slaba fata de cea care ni se comunica de catre Hristos prin unirea cu El prin credinta. Din Hristos dobandim starea Lui de dreptate (starea virtutilor) adevarata. Caci avand-o El in mod real, ca Om care e si Dumnezeu, ne-o comunica si noua.
32) Hristos intra acum in mod real la Oumnezeu-Tatal ca Om in Persoana lui Hristos. Iar prin El putem intra si noi in comuniune reala cu Tatal. Nu mai intra arhiereul cu sange de animal, ci Arhiereul, sau Mijlocitorul real cu sangele Sau, ca sa fie sfintit acesta insusi. Daruindu-Se, astfel sfintit, si noua, intram si noi la Tatal cu sangele sfintit, cu sangele nostru sau cu existenta noastra vie unita cu a Fiului lui Dumnezeu facut Om.
Arhiereul Legii intra o data pe an, simbolizand o data in intregul timp de dinainte de Hristos. Hristos intra o data pentru toata istoria, obtinand mantuirea pentru omenirea din toate timpurile. Caci El nu mai coboara de acolo, ci El ridica pe oameni acolo treptat. Arhiereul Legii intra cu sangele unui vitel si al unui tap, ca jertfe de impacare, iar carnurile si pielea lor le ardea cu foc, afara de tabara (Lev. 9, 10-11), pentru ca nu erau curate. Hristos e jertfit intreg, afara de cetatea omeneasca, pentru ca, pe de o parte, poarta pacatul tuturor, pe de alta, nu are pacate personale.
El intra cu sangele Sau la Tatal, iar cei ce cred in El se indumnezeiesc deplin prin intrarea Sa la Tatal, se sfintesc real (Evr. 9,12-14). De aceea in bisericile ortodoxe s-a pastrat catapeteasma intre cerul unde Se aduce Hristos Tatalui intr-o prelungire a actului de pe Golgota si credinciosii care privesc in unitate spre El. Prin usile acestei catapetesme iese adeseori preotul, ca reprezentant al lui Hristos, si credinciosii se impartasesc prin usile deschise ale altarului, pentru a arata ca Hristos coboara la ei fara sa paraseasca cerul, ci deschizandu-le lor comunicarea cu cerul.
33) Cunoasterea lui Dumnezeu cel nevazut nu ni se mai comunica in Hristos prin chipuri si descrieri, care o acopera, ci prin experienta directa si simpla a credintei, care n-are nevoie de multe cuvinte, caci e mai presus de ele.
34) Atata trebuie sa facem: sa credem cu inima si sa spunem cu gura „Domnul lisus”. Caci, zicand aceasta, il marturisim pe lisus ca Stapanul nostru, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si inviat din morti. Printr-un singur cuvant se marturiseste o credinta plina de un continut nesfarsit de bogat, care e temeiul mantuirii noastre. Sfantul Ieronim a spus ca se poate exprima credinta crestina fie intr-o propozitie extrem de scurta, fie in expuneri nesfarsite.
35) De abia cand s-au epuizat toate formele de rautate ale iudeilor impotriva lui Hristos, sfarsind cu moartea, si El le-a invins pe toate printr-o rabdare neslabita prin revolta, actualizand suprema tarie a sufletului ajutat si de puterea lui Dumnezeu, El a intrat ca Om la Tatal, rupandu-se catapeteasma care despartea pe oameni de Dumnezeu. Iar prin Hristos li s-a dezvaluit tuturor celor ce cred in Hristos si se sfintesc dupa asemanarea si dupa puterea Lui misterul Sfintei Treimi. S-a dezvaluit experientei credintei noastre Adevarul prin Hristos cel intrupat ca Revelatorul Adevarului, avand in Sine Adevarul, descoperindu-Se ca Persoana iubitoare a Tatalui si descoperind in Sine pe Tatal, aceasta facand-o prin Duhul Sfant, in Care Ei sunt unifi si prin Care Ei Se unesc cu noi.
36) Templul este si el ca o imbracaminte a lui Dumnezeu, dar mai ales catapeteasma, care acopera locul cel mai tainic in care Se afla Dumnezeu. Dumnezeu sau Hristos insusi fac sa se rupa catapeteasma Prin aceasta va arata nu numai vointa de a Se descoperi mai mult, ci si durerea pentru dusmania lor fata de Sine. intr-un fel tot pamantul este ca un fel de imbraca minte a Fiului lui Dumnezeu facut Om. De aceea si „pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat” (Mt 27, 51). Era efectul imputinarii puterii in trupul Lui si a retragerii puterii dumnezeiesti.
37) Sub pretextul unui act de evlavie, adica al respectarii sambetei Pastilor, capeteniile evreilor cer sa li se dea favoarea de a produce celor apropiati de moarte o si mai mare si mai cruda durere. Cer sa-si implineasca pofta celei mai mari cruzimi, ca un motiv de pietate.
38) Pentru doua motive a randuit Dumnezeu ca ostasii sa strapunga coasta lui Hristos: a) ca sa se vada in aceasta implinirea unor proorocii despre Hristos, deci ca El este cu adevarat Hristos, si b) ca sa se vada ca Taina Botezului si a Sfintei impartasanii contin apa si sangele ce curg in mod nevazut mai departe din Sfantul trup al lui Hristos, deci ca prin ele facem apa si sangele nostru purtatoare ale apei si sangelui trupului Sau jertfit, ca si noi sa inviem asemenea Lui. Trupul Lui mort se afla la capatul suferintei pamantesti si in trecere spre inviere, prin sufletul Lui intarit de dumnezeirea Lui. Deci si apa si sangele ce curgeau din El parcurg acest drum.
39) Primul din aceste citate se refera la mielul pascal, care era chipul lui Hristos, Mielul adevarat.
40) Dumnezeu a randuit ca trupul lui Hristos sa fie asezat in mormant de doua persoane, ca sa nu se dea crezare argumentului necredinciosilor ca mormantul a fost gasit gol pentru ca, de fapt, trupul lui Hristos n-a fost inmormantat. Si tot Dumnezeu a randuit ca Hristos sa aiba doi ucenici nestiuti de iudei, dintre capetenii, ca sa nu fie impiedicati de ei sa-L inmormanteze.
41) Era si la iudei obiceiul de a cinsti trupul celui mort, fapt manifestat prin miresmele care se aplicau giulgiului in care era infasurat Trupul nu era nici pentru ei numai o materie destinata descompunerii.
42) Moartea lui Hristos a transformat moartea omeneasca intr-o moarte noua, intai in El si apoi in toti cei ce cred in El. Ea a devenit un somn scurt, o trecere la viata noua a umanitatii in Dumnezeu, la viata plina de bucurie in Dumnezeu. E o viata cu adevarat noua, care nu se invecheste niciodata, caci nu se corupe, nu slabeste, sporeste continuu in putere si bucurie din comuniunea cu Dumnezeu.
43) „Blestemul” lui Dumnezeu care a adus moartea peste urmasii lui Adam nu e un act prin care Dumnezeu i-a supus mortii, ci o inchidere a oamenilor fata de iubirea Lui, o inchidere fata de vointa lui Dumnezeu de a li se comunica puterea Lui prin iubire. Urmasii lui Adam au mostenit slabiciunea lui in ase deschide deplin lui Dumnezeu.
44) Cei ce credem in Hristos prin moartea trupului trecem intr-un somn asemenea celui al lui Hristos din cele trei zile dinainte de invierea cu trupul. E un somn care ne mentine intr-o viata a sufletului, nedeplina, dar totusi cu o anumita constiinta plina de nadejdea cea-buna a invierii. E ca uit fel de somn, pentru ca ne amintim de toate cele traite in trup ca intr-un vis, dar n-avem puterea sa savarsim faptele reale, asa cum le savarseam cand eram in trup.
45) Daca ar fi fost un mormant vechi, ar mai fi fost in el si alti morti. In acest caz, mormantul n-ar fi ramas gol dupa invierea lui Hristos. Sau ar fi inviat si cei asezati in el inainte de Hristos. Cu intelepciune a randuit Dumnezeu deci asezarea lui Hristos intr-un mormant nou. Cum ar fi stiut Evanghelistul sa inventeze toate aceste amanunte bine oranduite in vederea invierii lui Hristos, daca nu s-ar fi petrecut ele de fapt asa prin lucrarea lui Dumnezeu?
46) Iudeii n-ar fi avut nici un motiv sa fure trupul lui Hristos. De aceea ei au invatat pe ostasii de paza sa spuna ca ucenicii L-au furat cand ei dormeau. Dar, daca L-ar fi furat ei sau oatasii, de ce nu L-ar fi luat cu giulgiuri cu tot? Parasirea giulgiurilor in mormant e si ea o dovada ca Iisus a inviat Cel inviat nu mai putea purta giulgiuri de mort Evangheliile, prezentand pe ucenici venind la mormant si vazand mormantul gol, arata ca nu poate fi vorba nici de furarea trupului lui Iisus de catre ei, nici de o plecare a lui Iisus, Care n-ar fi suferit decat o moarte aparenta.
Cum ar fi vazut ei giulgiurile in mod foarte real, sau cum le-ar fi lasat El in mormant plecand cu un trup pamantesc gol, in cazul ca ar fi plecat singur? Mai trebuie notat ca Dumnezeu a randuit ca invierea sa aiba loc in prima zi dupa sambata, nu numai ca sa se arate si prin invierea de a treia zi ca moartea lui lisus a fost reala, ci si pentru ca sa poata veni unii din ai Sai sa vada mormantul gol, neputand face aceasta sambata, si mai ales in sambata Pastilor iudaice. S-a randuit asa ca sa se vada ca in prima zi dupa sambata in care s-a serbat odihna lui Dumnezeu pentru lumea cazuta in pacat are loc innoirea lumii prin invierea lui Hristos.
Precum lumea cazuta in pacat a inceput in prima zi, asa incepe lumea innoita in a opta zi, Sarbatoarea Mielului adevarat, Care ne-a mantuit prin inviere. Aceasta nu putea coincide cu sarbatoarea mielului Legii Vechi, sau a Pastilor evreiesti, care nu ne mantuia, ci era numai un chip al Mielului adevarat si mantuitor Ce avea sa vina dupa aceea. Gruparile neoprotestante sambetiste nu cunosc innoirea lumii prin Hristos, ci raman la lumea veche a lui Iehova si a mielului.
47) Textul grec exact „Sambata tarz

Cuvânt la Sfânta si Marea Vineri

„Parintele Meu, de este cu putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.”(Matei 26, 39)

Eu cred ca multi se intreaba pentru ce Hristos a grait aceste cuvinte; si cei necredinciosi vor ras­talmaci aceste cuvinte, spre a intinde cursa frati­lor nostri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atat navalirea acelora sa o respingem, cat si pe fratii nostri sai scapam de neliniste si de stramtoare, sa observam aceste cuvinte mai de aproape, sa ne oprim la talcuirea acestui loc si sa patrundem in intelesul lui cel adanc.

Caci citirea si audierea cu­vintelor nu ajuta la nimic, daca ele nu se si pricep inca si vistiernicul acela al imparatesei Candakiei citea, dar cat ii lipsea ucenicul lui Hristos, care sa-i talcuiasca cele citite, el nu intelegea. Ca nu acelasi lucru sa vi se intample si voua, fiti cu bagare de seama la cuvintele noastre, atintiti-va priceperea voastra si primiti cuvantarea mea cu suflet plin de luare aminte si ravnitor. Ochiul vostru sa se uite cu agerime, duhul vostru sa fie atintit si sufletul vostru sa se curateasca de toate grijile cele pamantesti, pen­tru ca noi sa nu aruncam cuvantul lui Dumnezeu in spini, nici pe piatra si nici pe cale, ci sa cultivam un ogor gras si roditor, spre dobandirea unui se­ceris bogat.

Daca veti asculta cuvintele mele asa, veti inlesni lucrarea mea, iar voi insiva fara osteneala veti afla cele despre va vorbesc. Ce zice lo­cul din Biblie, care astazi ne preocupa? „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”.

Ce va sa zica el cu aceasta? Noi trebuie sa dam inte­lesul cuvintelor, inainte de a le talcui mai departe. Asadar, ce voieste el sa zica? Voieste sa zica: „Pa­rinte, de este cu putinta, treaca de la mine”.

Ce zici tu? Prin urmare, nu stia El, oare, de este aceasta cu putinta sau nu ? Cine cuteaza a adeveri aceasta de­spre Hristos, macar ca cuvintele par a insemna aceas­ta? insa nu trebuie sa ne agatam de un cuvant, ci sa patrundem in intelesul, in scopul celui ce vor­beste, sa invatam a cunoaste pricina si timpul grairii sale, si toate acestea a le combina, spre a desco­peri intelesul cel ascuns. Dar cum putea intelepciu­nea cea vesnica si negraita, cum putea Cel ce cu­noaste pe Tatal, precum Tatal cunoaste pe Fiul, cum se putea ca Acesta sa nu stie de trebuie a pa­timi sau nu? O astfel de stiinta, ca cineva trebuie a patimi, negresit, nu este mai insemnata si mai inalta decat stiinta intelepciunii celei launtrice si a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaste cu desavarsire. El zice asa: „Precum Tatal Ma cunoaste pe Mine, si Eu cunosc pe Tatal” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu ? Chiar profetilor nu le era necunoscut, de trebuia sa patimeasca Iisus sau nu, ci ei au spus mai inainte, foarte lamurit si hotarat, ca aceasta trebuia sa se intample cu toata siguranta. Ei au stiut si au predicat ca Hristos va fi rastignit, pentru ce se va face aceasta si ce binecuvantare va curge de aici pentru omenire, ca El se va ingropa, dar va invia; a stiut vanzarea Iudei, judecata cea ne­dreapta si celelalte, toate acestea descriindu-le in­tocmai. Si Acela care a trimis pe profeti si le-a po­runcit sa vesteasca toate acestea, El insusi sa nu le fi stiut oare ? Ce om cu judecata va zice aceasta? Asadar, tu vezi ca acele cuvinte nu trebuie cineva sa le inteleaga cu usurinta.

Dar nu numai partea aceasta dintai a cuvintelor acelora da de gandit, ci si graiurile urmatoare, inca si mai mult. El zice: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Asadar, se pare ca nu nu­mai ca nu stia de este aceasta cu putinta sau nu, ci pare inca a se feri de moartea cea de pe cruce. Caci cuvintele Sale par a avea acest inteles: „De este iertat, as voi sa scap de cruce si de moarte”. Si cu toate acestea, cand Petru, capetenia Apostolilor, zi­sese lui Hristos: „Milostiv fii Tie, Doamne, sa nu fie Tie una ca aceea, ca sa fii omorat” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicandu-i: „Du-te de aici, satano, ca sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor”(Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru marturisirea lui (Mt. 16, 17), iara gandirea de a nu fi rastignit I se paruse Lui asa de nebuneasca, incat pe Apostolul, pe care il fericise si caruia ii daduse cheile imparatiei cerului, acum il numeste Satana, caci a zis: „Milostiv fii Tie, Doam­ne, si sa nu se intample Tie moarte pe cruce”. Cum oare sa nu voiasca acum a fi rastignit Acela, care asa de tare mustrase pe ucenicul Sau si asa de as­pru il infruntase, pentru ca ii zisese: „Sa nu te ras­tignesti?” Si cum putuse El, in pilda despre pasto­rul cel bun, sa puna ca o fapta buna, de capetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis asa: „Eu sunt pas­torul cel bun; iara pastorul cel bun isi pune viata pentru oi” (In. 10, 11).

Si apoi adauga la aceasta: „Iara naimitul, care nu este pastor, lasa oile si fuge, cand vede lupul venind”. Daca insusirea pastorului cel bun este de a-si pune viata, precum insusirea namitului este „de a nu face aceasta, apoi cum pu­tea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine pastor bun sa se roage a scapa de moarte? Cum a putut El sa zica: „Eu [sufletul] de la Mine insumi il pun” (In. 10, 18)? Daca pui tu sufletul tau propriu, de buna voie, cum poti ruga pe altul sa te apere de moar­te? Inca si in alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatal Ma iubeste, ca Eu imi pun sufletul Meu, ca iarasi sa-l iau” (In. 10, 17). Iara daca El nu voieste a se rastigni, ci se fereste si roaga de aceasta pe Tatal, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el sa fie iubit de Tatal?

Dragostea purcede tocmai din conglasuirea vointelor. Si daca Hristos nu ar fi voit sa se rastigneasca, cum putea Pavel sa zica: „Um­blati intru dragoste, precum si Hristos v-a iubit pe voi si S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes.5, 2)? Insusi Hristos zice ca El voieste sa se rastigneasca: „Parinte venit-a ceasul, preamareste pe Fiul Tau” (In. 17, 1). Prin preamarire intelege El rastignirea. Daca El altadata ruga moartea de la Ta­tal, cum de se fereste El acum de dansa ? Iara cum ca prin preamarire intelege El rastignirea, asculta ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „inca nu era Duh Sfant, ca inca nu se preamarise Hristos” (In. 7, 39). intelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se daduse, caci mania lui Dum­nezeu nu se ridicase deasupra oamenilor si Hristos nu mersese inca la moartea cea de pe cruce. Adica crucea a starpit mania lui Dumnezeu asupra oame­nilor, a lucrat impacarea, a prefacut pamantul in cer, a unit pe oameni cu ingerii, a daramat taria mortii, a surpat puterea diavolului, a starpit puterea paca­tului, a eliberat lumea din ratacire, a reintors ade­varul, a speriat duhurile cele rele, a daramat capistele idolesti, a rasturnat jertfelnicele lor, a manat fumul jertfelor, a sadit fapta cea buna si a intemeiat bisericile.

Crucea este vointa Tatalui, cinstea Fiului, bucuria Sfantului Duh, dar si marirea Sfantului Pavel, care zice: „Sa nu fie mie a ma lauda, fara nu­mai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos”(Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasa decat soarele si mai stralucita decat razele soarelui. Chiar de s-ar intuneca soarele, crucea totusi straluceste; si soare­le se intuneca, pentru ca se covarseste de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastra(Col. 2, 14), a nimicit temnita mortii si ne-a dat cea mai desavarsita dovada de dragoste a lui Dumne­zeu: „Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul sau L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara” (In. 3, 16). Si Pavel zice: „Fiind noi vrajmasi, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moar­tea Fiului Sau”(Rom. 5, 10).

Crucea este o tarie nebiruita, o pavaza neinvinsa, siguranta bogatilor, norocirea saracilor, ocrotirea celor prigoniti, inar­marea celor napaditi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel marit si minunat. Cru­cea iarasi a deschis raiul, a varat intr-insul pe tal­harul si a introdus in cer neamul omenesc, care era aproape sa se prapadeasca, nici macar de pa­mant nefiind vrednic. Asa de multe bunatati ni s-au impartasit si ni se vor impartasi prin cruce, si Hristos sa nu fi voit sa se rastigneasca !

Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta ? Iara daca El, intr-adevar, n-ar fi voit sa se rastigneasca, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit ? Pentru ce oare a trimis El inainte pe Profeti, ca sa prevesteasca ca El se va rastigni, si ca El voieste aceasta; pentru ce i-a trimis inainte, daca El nu voia sa patimeasca ? Si pentru ce a numit el crucea „pahar”, daca nu avea placere de dansa? Caci prin aceste cuvinte El arata cat de mult do­reste crucea. Adica precum cel insetat pofteste un pahar, tot asa dorea El rastignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit sa mananc cu voi aceste pasti” (Lc. 22, 15). Si El a zis aceasta nu fara temei, ci pen­tru ca dupa cina il astepta rastignirea.

Deci cum putea Acela, care numise rastignirea preamarire si pedepsise pe Apostolul Sau pentru ca voia sa-L opreasca de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda pastorului celui bun aratase lamurit ca va merge la moarte pentru oile Sale, care decla­rase ca avea asa mare dor de dansa si ca se duce la moarte de buna voie, cum putea El sa se roage ca sa nu-l atinga moartea? Daca El insusi n-ar fi voit sa moara, nu s-ar fi putut oare impiedica vraj­masii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi ca El de buna voie merge intru intampinarea lor. Si cand ei L-au intalnit. El i-a intrebat: „Pe cine cautati!” Ei I-au raspuns: pe Iisus. Si El a zis catre dansii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit si au cazut la pamant (In. 17, 4-6). Asadar, dupa ce El mai intai i-a lovit cu orbire si le-a aratat ca El putea scapa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu sa vezi ca nu prin sila sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Sai, ci de buna voie si nesilit a rabdat acestea, pre­cum cu mult mai inainte se hotarase. Pentru aceea profetii au fost trimisi inainte, pentru aceea patri­arhii au prevestit aceasta si pentru aceea crucea cu mult mai inainte a fost aratata si preinchipuita, prin cuvinte si prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmeaza in cu­vintele lui Hristos, ne pune pe ganduri si mai mult. Adica, dupa ce Hristos a zis: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, El adauga: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Aici, chiar dupa litera, se intalnesc doua vointe. Tatal voind ca El sa fie rastignit, iara El nu. Noi vedem in toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi ca Hris­tos de-a pururea voieste la fel cu Tatal, de-a pu­rurea este in conglasuire cu Dansul. Caci cand El zice: „Parinte, pazeste-i pe dansii, ca sa fie una, pre­cum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decat ca vointa Tatalui si a Fiului sunt cu desavarsire asemenea. Si cand zice: „Graiurile, care Eu le graiesc, nu de la Mine le graiesc, ci Tatal este Cel ce graieste intru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arata aceeasi. Cand zice: „Eu de la Mine insumi nu am venit” (In. 7, 28) si: „Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic”(In. 5, 30), El nu voieste sa zica ca n-are putere la aceasta, ci voieste a arata la­murit ca in vorbele, faptele si in toate lucrurile voia Lui si a Tatalui sunt cu desavarsire deopotriva.

Caci cuvintele: „Eu nu graiesc de la Mine” arata nu lip­sa de putere, ci conglasuirea lui cu Tatal. De unde insa vine ca El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”; pentru ce oare Mantuitorul lumii zice asa? Va rog sa fiti cu mare bagare de sea­ma. Era foarte greu de a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta covarsire a iubirii Sale de oameni si marimea pogorarii Sale erau inspaiman­tatoare, cerandu-se multe dovezi pentru ca ele sa fie socotite adevarate. Caci gandeste, numai, ce va sa zica a auzi si a afla ca Dumnezeu cel negrait si netrecator, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii si nu se poate pipai, Acela „in mana caruia sunt marginile pamantului” (Ps. 94, 4), care „cauta spre pamant si-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munti si ei fumega”(Ps. 103, 32), a carui stralucire, chiar cand ei se po­goara, nu o pot suporta heruvimii, ci isi acopera fetele cu aripele lor, ca Acesta care este cu mult mai inalt decat toate gandurile si decat toate cu­getele, intrecandu-i pe ingeri, pe Arhangheli si pe toate puterile ceresti, sa voiasca a se face om si sa primeasca trupul cel format din pulbere, sa intre in pantecele fecioarei si sa petreaca acolo noua luni, a se adapa la pieptul ei si a suferi toate intampla­rile omenesti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare ? Iara pentru ca ceea ce avea sa faca era atat de miraculos si neobisnuit, incat multi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai in­tai pe profeti ca sa prevesteasca aceasta; si a pro­fetit inca Patriarhul Iacov, cand a zis: „Din vlastare fiul meu te-ai inaltat, te-ai culcat si ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). Inca si Isaia a zis despre Dan­sul; „Iata fecioara va zamisli si va naste fiu, si se va chema numele lui Emanoil” (is. 7, 14). Si in alt loc zice el: „Vazutu-1-am ca un prunc si ca o radacina pe pamant insetat” (is. 53, 2). inca si David a vor­bit despre venirea Lui in trup prin cuvintele: „Pogori-se-va ca ploaia pe lana si ca picatura ce cad pe pamant”(Ps. 72, 6), pentru ca El a intrat in pan­tecele mumei sale fara a fi fost bagat in seama si fara vuiet.

Insa toate aceste prevestiri ale inomenirii Sale nu erau inca de ajuns, ci pentru ca El sa fie socotit om cu adevarat, s-a supus la toate cele omenesti. De aceea nu s-a infatisat El deodata ca om crescut, ci s-a nascut si s-a nutrit de muma-Sa, a crescut si a sporit, pentru ca prin toate acestea sa fie crezuta omenirea Lui cea adevarata. Ba inca nu s-a oprit la aceasta dovada, ci a suferit cu trupul Sau toate slabiciunile firii omenesti, a insetat si a flamanzit, a dormit si a ostenit, ba a mers si la cruce si a pa­timit atat de mult, pe cat poate vreun om patimi.

De aceea a cazut de pe fata Lui sudoarea ca pica­turile de sange, pentru aceea s-a intristat si s-a des­curajat. Deci, precum El flamanzea si ostenea, dor­mea si manca si bea, tot asa si pregeta a muri, si prin aceasta a aratat adevarata Sa omenire; caci dra­gostea catre viata este sadita in firea omeneasca. Asadar, spre a arata ca trupul, pe care El l-a luat, nu este nalucire, nici parere, de aceea El a pus la iveala inaintea noastra patimile Sale.

Acesta este un temei. Afara de aceasta, pot sa va mai aduc si un altul, care este tot asa de insemnat; care este acesta ? Hristos a voit sa invete pe oa­meni toate faptele cele bune. Iara cine voieste sa dea invatatura dreapta, trebuie sa invete nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Aceasta este invatarea cea mai buna. Cand carmaciul sta langa invatacelul sau, aratandu-i cum sa tina carma, uneste vorba cu exemplul; el nu numai vorbeste, nici numai lu­creaza, ci le uneste amandoua. La fel face si zida­rul. Pune pe invatacelul sau langa sine si ii arata, prin cuvant si prin fapta, cum trebuie sa zideasca. Tot asa fac si ceilalti mesteri, invatarea si exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindca Hris­tos a venit ca sa ne invete toate faptele cele bune, de aceea El invata ce trebuie a face si totodata si El insusi facea; caci El zice asa: „Cine va face si va invata asa, acela mare se va chema intru imparatia cerului”(Ml. 5, 19).

Iata, El voia ca noi sa fim sme­riti si blanzi, si a invatat aceasta cu cuvintele, insa El a invatat aceasta si prin faptele Sale, caci dupa ce a zis: „Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi” (Mt. 5, 3-4), a aratat prin faptele Sale cum trebuie a implini aceasta datorie. El a luat fota, s-a incins cu dansa si a spalat picioarele ucenicilor Sai (In. 13, 4-5). Ce a putut sa fie asemenea acestei smerenii? Asadar, El a invatat aceasta fapta buna nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta. Tot asa a aratat El cu fap­ta blandetea si paciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste fata de sluga arhiereului, dar zis numai atata: „De am grait rau, marturiseste de rau, iara de am grait bine, de ce Ma bati?” (In. 18, 23).

El a porun­cit a ne ruga pentru vrajmasi, dar iarasi ne-a in­vatat si aceasta prin faptele sale. Caci cand spanzu­ra pe cruce, a zis: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Le. 23, 34). Asadar, precum El ne-a porun­cit noua sa ne rugam pentru vrajmasi, asa s-a rugat si El insusi, macar ca si fara de aceasta El putea sa-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarasi a poruncit El sa facem bine celor ce ne urasc, sa binecuvan­tam pe cei ce ne clevetesc. Si aceasta a facut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, macar ca ei il huleau, ca si cum ar fi El insusi cuprins de demon. El gramadea binefacerile asupra prigonitorilor Sai si a introdus in imparatia cerului pe cei ce au voit sa-L rastigneasca. Mai departe zice El catre ucenicii Sai: „Sa nu purtati la branele voastre nici aur, nici argint, nici arama” (Mt. 10, 9); si El a implinit si aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iara Fiul Omu­lui nu are uncie sa-Si plece capul”(Mt. 8, 20).

El ne-a invatat si cum sa ne rugam. Apostolii au zis catre Dansul: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Lc. 11, 1); si de aceea El insusi se ruga, pentru Ca ei sa invete de la Dansul a se ruga. El insa trebuia sa le arate lor nu numai ca trebuia a se ruga, ci inca si cum sa se roage. De aceea, El le-a dat si formula ru­gaciunii: „Tatal nostru, carele esti in ceruri” si cele­lalte. Fiindca El ne-a poruncit a ne ruga: „si nu ne duce in ispita”, adica in primejdie, ne invata aceas­ta insusi si cu fapta, cand zice: „Parinte de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, prin care invata pe toti credinciosii a nu se arunca singuri in primejdii, ci a astepta napadirea vrajmasilor, iar atunci a arata toata barbatia. Ei nu trebuie a se gra­bi insisi si a se expune primejdiei.

Asadar, fiindca El voia sa invete pe ucenicii Sai a se ruga, se roaga si El insusi, dupa firea Sa cea omeneasca, nu insa dupa cea dumnezeieasca. Iara ca om s-a rugat El, pentru ca sa ne invete ca tre­buie sa ne rugam pentru izbavirea noastra din primejdii. Iara daca izbavirea noastra va fi cu neputinta, atunci sa respectam hotararea cea dumnezeieasca. De aceea a zis El: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”. Aceasta nu trebuie a se intelege ca si cum El ar avea alta vointa decat Tatal; si cuvintele acestea trebuie sa fie invatatura pentru oameni, ca ei, chiar cand sunt in necaz si in primejdie, cand tremura si nu le place a muri, to­tusi trebuie sa supuna vointa lor vointei Lui Dum­nezeu. Pavel stia aceasta si a si implinit-o. El a rugat pe Domnul ca sa departeze ispitele de la dansul si a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindca aceasta nu era voia Domnului, el a adaugat: „de aceea binevoiesc intru neputinta, in nevoi si in prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc sa va spun aceasta mai lamurit.

Pavel era inconjurat de multe primejdii si s-a rugat ca sa se mantuiasca de dansele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Des­tul iti este harul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste” (II Cor. 11, 9); si dupa aceea el a stiut care era voia lui Dumnezeu, supunandu-si voia sa voii lui Dumnezeu.

Asadar, Hristos amandoua acestea ne-a invatat prin rugaciunea Sa, sa nu ne aruncam insine in primejdii, ci sa ne rugam pentru departarea pri­mejdiei. Daca ea totusi ne-a ajuns, sa o intampi­nam cu barbatie si cu rabdare si sa supunem vo­inta noastra vointei lui Dumnezeu. Deci, stiind noi acestea, sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita: iara daca am cazut in ea, sa cerem de la Dumnezeu rabdare si putere si totdeauna sa supunem vointa noastra vointei Lui. Atunci vom petrece viata aceas­ta de acum in liniste si vom dobandi bunatatile cele viitoare; carora fie sa ne invrednicim prin ha­rul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine lauda, acum si pururea si in vecii veci­lor! Amin

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Cruce şi la Tâlhar

Astăzi Domnul nostru Iisus Hristos este pe Cruce şi noi prăznuim, ca să cunoşti că Crucea este praznic şi sărbătoare duhovnicească.

Mai înainte Crucea era lemn de osândire, iar acum s-a făcut lucru de cinste.

Mai înainte era semn de osândire, iar acum pricină de mântuire.

Aceasta ni s-a făcut nouă aducătoare de nenumărate bunătăţi, ne-a izbăvit din înşelăciune, aceasta, întru întuneric şezând noi, ne-a luminat, aceasta, învrăjbiţi fiind noi cu Dumnezeu, ne-a împăcat, înstrăinaţi fiind ne-a împrietenit, departe fiind aproape ne-a adus.

Aceasta este surparea vrajbei, întărire a păcii şi vistierie de nenumărate bunătăţi. Pentru aceasta nu ne mai rătăcim în pustietăţi, căci Calea cea adevărată am cunoscut-o.

Nu mai petrecem afară de curţile împărăteşti, că am aflat Uşa.
Nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am aflat Izvorul.
Nu mai sântem în văduvie, că am aflat Mirele.
Nu ne temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun, „Că Eu, sunt Păstorul cel bun”.
Nu ne cutremurăm de tiranul, că stăruim aproape de Împărat.

Şi pentru toate acestea prăznuim, săvârşind pomenirea Crucii. Căci şi Pavel a poruncit să prăznuim pentru Cruce. „De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi… ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului”. Apoi adăugând pricina, a adăugat: „Că Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit” (I Corinteni 5, 8).

Vezi cum pentru Cruce porunceşte să prăznuim? Căci pe Cruce S-a jertfit Hristos. Şi unde este jertfă acolo este surpare a păcatelor, acolo împăcare a Stăpânului, acolo praznic şi bucurie. Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit. Şi unde S-a jertfit? Pe Cruce înaltă. Nou este jertfelnicul acestei Jertfe, pentru că şi Jertfa este nouă şi slăvită.
Acesta era şi Jertfă şi Preot. Jertfă după trup, iar Preot după duh. El a adus şi S-a şi adus. Ascultă cum pe acestea amândouă le-a arătat Pavel: „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni”(Evrei 5, 1). Pentru aceasta trebuia să aibă ceva ca să aducă. Şi iată El se aduce pe Sine. Iar în altă parte zice: „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele multora… Se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire” (Idem 9, 28). Iată că aici, a fost adus, iar acolo El pe Sine S-a adus. Vezi cum şi Jertfă şi Preot S-a făcut, iar Crucea a fost jertfelnic.

Şi pentru care pricină nu în biserică se aduce Jertfa, ci afară de cetate şi de zidurile ei? Ca să plinească cele zise: „Că între cei fărădelege S-a socotit” (Isaia 53, 12).

Şi pentru care pricină pe Cruce înaltă se junghie şt nu sub acoperământ? Ca să curăţească firea aerului, nefiind deasupra acoperământ, ci numai cerul. Căci cu adevărat se curăţea aerul jertfindu-se Mielul pe lemn înalt. Dar se curăţea şi pământul, că pe el pica Sânge din coasta Lui. Pentru aceasta nici sub acoperământ, nici în Templu S-a jertfit, ca să nu facă iudeii jertfa a lor şi să nu socoteşti că numai pentru neamul lor se aduce. Pentru aceasta afară de cetate şi de ziduri.

S-a jertfit, ca să cunoşti că de obşte este Jertfa, că pentru tot pământul este aducerea şi pentru toţi este curăţirea, nu în parte, cum era la iudei. Iudeilor le-a poruncit Dumnezeu să lase pământul şi într-un singur loc să aducă jertfe şi să se roage, pentru că tot pământul era necurat de fumul şi mirosul spurcatelor jertfe elineşti, care se aduceau pe el. Iar fiindcă a venit Hristos şi toată lumea a curăţit, orice loc ni l-a făcut loc de rugăciune.

Pentru aceasta şi Pavel cu îndrăzneală sfătuieşte, ca fără de frică să se facă rugăciuni pretutindenea, zicând: ,,Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte…” (I Timotei 2, 8).

Ai văzut cum s-a curăţit lumea. Că pretutindeni putem să ridicăm mâini sfinte, fiindcă tot pământul s-a făcut sfânt şi mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru ale Templului. Căci acolo s-a jertfit un miel necuvântător, iar aici unul duhovnicesc. Şi pe cât este mai mare jertfa, pe atât mai mare şi sfinţenia. Pentru aceasta Crucea este praznic.

Voieşti să cunoşti şi altă ispravă a ei? Raiul, care cinci mii de ani şi mai mult a fost închis, astăzi ni l-a deschis. În ziua şi în ceasul acesta pe tâlhar l-a băgat în rai.

Două isprăvi a făcut Dumnezeu: întâi că a deschis raiul, apoi pe tâlhar l-a băgat înăuntru. Astăzi ne-a dat nouă patria cea veche, astăzi ne-a întors pe noi în cetatea cea părintească şi a dăruit firii omeneşti casa. „Astăzi, zice, vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 48). Ce zici ? Eşti răstignit şi cu piroane pironit şi făgăduieşti rai? Da, zice, că prin Cruce vei cunoaşte puterea Mea.

Că devreme ce ceea ce pătimea era de mâhnire, şi ca să-ţi abată luarea aminte de la firea Crucii, ca lemn de osândă şi să cunoşti puterea Celui răstignit, pe Cruce face minunea aceasta, care arată mai mult ca oricând stăpânirea Lui. Că nu pe vreun mort a înviat, nici marea şi vânturile a certat, nici pe draci a izgonit, ci fiind răstignit, pironit, ocărât, scuipat şi batjocorit, a putut să schimbe mintea cea rea a tâlharului, ca din amândouă părţi să vezi puterea Lui.

Toată zidirea a clătinat-o, până şi pietrele despicând şi pe sufletul tâlharului cel mai nesimţitor decât piatra l-a tras la El şi l-a cinstit. „Că astăzi vei fi cu Mine în rai”, zice. Cu toate că heruvimii păzeau raiul, însă El este Stăpânul heruvimilor. Sabia cea de foc acolo se învârtea, dar Acesta şi peste foc şi peste gheena şi peste viaţă şi peste moarte are stăpânire. Şi cu toate că nici un împărat nu va îngădui cândva ca pe vreun tâlhar, sau pe altcineva din slugi să-l pună lângă sine şi să-l bage în cetate, dar Hristos a făcut aceasta. Şi intrând în sfânta patrie, a adus împreună cu Sine şi pe tâlhar, nu defăimând raiul, nici ruşinându-l cu picioarele tâlharului, ci mai degrab cinstindu-l, căci cinste a raiului este a avea un astfel de Stăpân, care şi pe tâlhar a făcut vrednic de desfătarea cea din el.

Şi apoi băgând vameşi şi desfrânate în rai, nu pentru a-l necinsti o făcea aceasta, ci mai ales pentru a-l cinsti, arătând că în acest fel este Domnul Împărăţiei cerurilor, că şi pe desfrânat şi pe vameşi aşa de lămuriţi îi face, încât îi arată vrednici de cinstea şi de darul cel de acolo.

Aşa cum ne minunăm de un doctor când îl vedem că izbăveşte de boală şi aduce la sănătate pe oamenii care suferă de boli nevindecate, aşa şi de Hristos pe drept este a ne minuna când vindecă răni nevindecate. Vameşii şi desfrânatele îi întoarce la sănătate şi îi arată vrednici cerurilor. Şi ce fel de sănătate a arătat tâlharul, zici, pe cruce fiind, ca să dobândească raiul? Voieşti să-ţi spun în scurt bărbăţia lui? Când Petru s-a lepădat jos, atunci: acela a mărturisit sus.

Şi zic acestea nu prihănind pe Petru, să nu fie! Ci mărimea de suflet a tâlharului vreau s-o arăt. Ucenicul a suferit ameninţarea unei slujnice simple, tâlharul, însă văzând mult popor stând împrejur, strigând, tulburându-se şi cu hule şi ocări însăgetând, nu a luat aminte la el, nu a cugetat numai că Cel răstignit este simplu trup ca şi el, ci, toate acestea lăsându-le şi piedicile materiei trecându-le, a cunoscut pe Stăpânul cerurilor şi la El a căzut, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţit Ta!”. Să nu trecem aşa de simplu pe tâlharul acesta, nici să ne ruşinăm a lua de dascăl, de care nu S-a ruşinat Stăpânul nostru a-l băga întâi în rai.

Să nu ne ruşinăm a lua de dascăl pe un om, care mai înainte de toată firea s-a arătat vrednic de petrecerea cea din ceruri, ci fiecare cu deadinsul să cercetăm, ca să cunoaştem puterea Crucii.

Nu a zis către el, precum a zis lui Petru: „Vino după Mine şi te voi face vânător de oameni”(Matei 4, 19). Nici precum a zis celor doisprezece: „Că veţi sta pe douăsprezece scaune judecând ne cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Idem 19, 28). Nici minuni n-a făcut, nici morţi înviaţi n-a văzut, nici draci scoţându-se. Nici pe mare ascultând n-a văzut-o, nici despre împărăţie nu i-a spus ceva, nici pentru gheena. Dar el mai înainte de toţi pe Iisus L-a mărturisit, cu toate că celălalt tâlhar Îl ocăra.

Celălalt tâlhar răstignit împreună cu El, Îl ocăra ca să se plinească cele zise: „Între cei fărădelege S-a socotit”. Căci iudeii voiau să-I prihăneaseă slava Lui şi din toate părţile aduceau învinuiri la cele ce El făcea. Dar din toate părţile strălucea adevărul şi creştea cu toate împiedicările. Ai văzut tâlhar şi tâlhar? Amândoi pe cruce, amândoi duceau o viaţă tâlhărească, amândoi făcuseră răutăţi, dar nu amândoi aveau aceiaşi mărturisire, ci unul a moştenit raiul, iar celălalt s-a trimis în gheenă.

Aşa şi ieri. Ucenici şi ucenic, cei doisprezece şi Iuda. Aceia ziceau: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?” (Idem 26, 17). Iar acesta zicea, vânzare pregătind: „Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?” (Idem 26, 15). Aceia se pregăteau de slujbă şi de dumnezeiasca învăţătură a celor de taină, iar acesta se silea să-L vândă.

Aşa şi aici tâlhar şi tâlhar. Unul ocărăşte, iar celălalt se închină. Unul huleşte, iar celălalt binecuvântează şi îi astupă gura celuilalt ce huleşte, zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu… căci noi primim cele vrednice după faptele noastre” (Luca 23, 40, 41).

Ai văzut îndrăzneală a tâlharului? Ai văzut îndrăzneală pe cruce? Ai văzut filozofie în pedeapsă şi evlavie în chinuri? Cine nu se va minuna de el că lua aminte de sine şi avea mintea limpede când i se băteau piroanele. Şi nu numai că lua aminte de sine, ci pe ale sale lăsându-le, de cele ale altora se îngrijea, făcându-se dascăl pe cruce, certând şi zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Nu lua aminte, zice la judecata cea de jos, căci este alt judecător nevăzut, este altă judecată fără de mită. Deci nu căuta că S-a osândit jos căci cele de sus nu sunt în felul acesta. Aici la judecata cea de jos de multe ori cei drepţi se osândesc, iar cei nedrepţi scapă, vinovaţii se slobozesc, iar cei nevinovaţi se pedepsesc. Căci vrând şi nevrând judecătorii multe greşesc. Că sau ştiind adevărul, dar de bani mituindu-se, sau neştiindu-l si înşelându-se, de multe ori au judecat nedrept. Nimic ceva de acest fel nu este în El, căci Dumnezeu este drept judecător şi judecata Lui ca lumina va lumina, neavând nici o umbră de întuneric sau de neştiinţă”.

Deci ca să nu rămână cu judecata celor de jos, L-au osândit, îl suie la cea de sus. I-a adus aminte de judecata cea de sus şi numai că nu-i zicea: „Priveşte acolo şi nu vei aduce hotărârea cea osânditoare, nici vei sta cu judecătorii cei stricaţi de jos, ci vei aproba judecata cea făcută sus”. Ai văzut filozofie a tâlharului? Ai văzut înţelepciune şi învăţătură? Deodată de pe cruce a sărit în cer. Apoi şi mai mult astupându-i gura celuilalt, zice: „Nu te temi… că întru aceiaşi osândă suntem? Ce înseamnă aceasta, că întru aceiaşi osândă suntem? Adică întru aceleaşi chinuri. Ca şi cum i-ar fi zis:„Oare nu eşti şi tu pe cruce”. Deci pe acela înfruntându-l, pe sine mai înainte decât pe celălalt se prihăneşte.

Căci precum cel ce este în păcate şi prihăneşte pe altul pe sine mai înainte decât pe acela se prihăneşte. Aşa şi cel ce este într-o greşală şi înfruntează pe altul pentru greşeală, pe sine mai înainte decât pe acela se înfruntează. „Că întru aceiaşi osândă suntem”Lege apostolească îi spune lui, cuvinte evangheliceşti, care zic: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi(Matei 7, 1). „Că întru aceiaşi osândă suntem”.

Ce faci, o tâlhărule? Ispitându-te să-l îndreptezi pe el, te-ai făcut părtaş la cele rele ale lui. Ba nu, zice. Ci îndreptez părerea aceasta prin cuvintele ce urmează. Şi ca nu pentru că sunt părtaşi aceleaşi pedepse să cugeti că el este părtaş păcatului, a ados îndreptarea, zicând: „Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim”. Ai văzut mărturisirea desăvârşită? Ai văzut cum pe cruce s-a dezbrăcat de păcate? Că zice: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi”(Isaia 43, 26). Nimeni nu l-a silit. Nimeni nu l-a îndemnat, ci el pe sine s-a vădit, zicând: „Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim. Acesta însă nici un rău n-a făcut”. Şi după aceea zice: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta!”

Nu a îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta!”, până ce nu a lepădat, prin mărturisire, sarcina păcatelor. Vezi ce mare lucru este mărturisirea?

S-a mărturisit şi a deschis raiul.

S-a mărturisit şi atâta îndrăzneală a luat, încât de la tâlhărie a cerut Împărăţie. Vezi de câte bunătăţi ne este pricinuitoare Crucea? De Împărăţie pomeneşti. O tâlharule? Dar din ce vezi aceasta? Piroane şi cruce sunt cele ce se văd. Dar însăşi Crucea, zice, este semnul Împărăţiei. Şi de aceea Îl numesc pe El Împărat, pentru că Îl văd pe El răstignit. Că datorie a împăratului este a muri pentru cei supuşi, cum El Însuşi a zis: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul, pentru oi” (Ioan 10, 11). Deci şi împăratul cel bun îşi dă sufletul pentru supuşi. Şi devreme ce sufletul Său Şi-a dat, pentru aceasta Îl numesc pe El împărat. „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.

Ai văzut cum Crucea este închipuire şi a Împărăţiei? Voieşti să cunoşti acest lucru şi din altă parte? N-a lăsat-o pe ea pe pământ, ci o a luat şi a suit-o în cer. Dar de unde se arată aceasta? De acolo, căci cu ea va veni la a doua şi slăvită Sa venire. Şi ca să cunoşti cum că Crucea este cinstită, pentru aceea şi slavă a numit-o. Dar să vedem cum va veni Crucea? Şi de nevoie este să aducem de faţă dovada. „Deci de vă vor zice vouă: „Iată este în pustie(Hristos), să nu ieşiţi ; iată este în cămări, să nu credeţi” (Matei 23, 26), acestea spunându-le ca să ne ferim de proorocii cei mincinoşi, de hristoşii cei mincinoşi şi de antihrist şi ca să cunoaştem a doua şi slăvită Lui venire. Ca nu cumva amăgindu-se să cadă în înşelăciunea lui antihrist, căci mai înainte de venirea lui Hristos, va veni antihrist. Şi ca nu căutând Păstorul să găsească lupul, pentru aceasta spune semnele venirii Păstorului.

Şi fiindcă venirea Lui cea dintâi s-a făcut în taină, să nu cugeti că şi cea de-a doua va fi la fel, a dat acest semn. Iar venirea cea dintâi cu cuviinţă s-a făcut în taină, căci a venit să caute oaia cea pierdută. Iar venirea a doua nu va fi aşa. Dar cum, spune-mi?

„Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Deodată tuturor se va arăta şi nimeni nu va mai trebui să întrebe: Aici, sau acolo este Hristos? Căci precum fulgerul când se arată, nu trebuie să mai cercetăm dacă s-a făcut, aşa şi când va fi venirea lui Hristos, nu va mai fi nevoie să cercetăm de a venit. Dar ceea ce căutăm este de va veni şi Crucea, ca să nu uităm ceea ce v-am făgăduit.

Deci ascultă cele ce urmează. „Atunci”, zice. Când atunci? Când va veni Fiul Omului „soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa”. Că atât de covârşitoare va fi lumina, încât şi stelele cele mai luminoase se vor ascunde. Atunci şi „stelele vor cădea şi se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Idem 24, 30).

Ai văzut câtă strălucire are Crucea? Că soarele se va întuneca şi luna nu se va mai arăta. Iar aceea va lumina şi va străluci mai mult decât soarele şi decât luna. Şi precum când împăratul vrea să intre în cetate, ostaşii lui poartă pe umere însemnele împărăteşti, vestind de mai înainte intrarea lui. Aşa şi atunci când Se va pogorî Domnul din ceruri, vor merge înainte oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, purtând acel semn pe umere şi vestindu-ne nouă intrarea Lui cea împărătească.

Atunci se vor clătina puterile cerurilor. Pentru îngeri zice. De frica cea mare, cutremur îi va cuprinde. Şi pentru, care pricină, spune-mi? Pentru acea înfricoşată Judecată. Căci toată firea noastră va fi judecată, stânci înaintea înfricoşatului Judecător. Dar pentru care pricină îngerii se tem şi se cutremură? Căci nu vor fi judecaţi. Când un judecător judecă, nu numai cei vinovaţi, ci şi cei ce slujesc, care nu se ştiu cu nimic vinovaţi, se tem şi se cutremură de frică de hotărârea judecătorului. Aşa şi atunci când firea noastră va fi judecată şi îngerii care cu nimic nu se ştiu vinovaţi se vor teme de Judecătorul.

Dar de ce se va arăta atunci Crucea şi pentru ce va veni, când noi o avem şi acum? Ca cei ce L-au răstignit pe Domnul să-şi cunoască păcatul lor, pentru aceea pe însuşi semnul Lui îl arată, mustrând răutatea lor.

Şi cum că pentru aceasta o aduce, ascultă pe evanghelistul care zice: „şi vor plânge toate seminţiile pământului”, văzând pârâşul şi cunoscând păcatul. Şi de ce te minunezi că va veni purtând Crucea, când şi ranele le va purta? Căci zice: „Vedea-vor pe care L-au împuns”(Zaharia 12, 10). Şi cum a făcut cu Toma, când a îndreptat necredinţa lui, arătându-i, după Înviere, semnele cuielor şi ranele şi zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele… şi nu fi necredincios, ci credincios”(Ioan 20, 27), aşa şi atunci va arăta ranele şi Crucea, adeverind că El Însuşi a fost Cel ce S-a răstignit.

Şi nu numai de la Cruce, ci şi de la cuvintele cele rostite pe Cruce se poate vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită. Căci fiind El pironit şi batjorocit, luat în râs şi scuipat, zicea: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), se ruga pentru cei ce-L răstigneau. Iar aceia îi ziceau: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce… şi vom crede…”(Matei 27, 40, 42).

Dar El nu Se pogoară de pe Cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi pentru aceasta a venit ca să se răstignească pentru noi. „Pogoară-Te de pe Cruce şi vom crede întru Tine”. Acestea sunt cuvinte doveditoare ale necredinţei. Mult mai mare minune a fost Învierea Lui, fiind piatra deasupra mormântului, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce.

Şi mai mare minune a fost când a scos pe Lazăr din mormânt, mort de patru zile şi înfăşurat cu cele de îngropare, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce. Deşi cei ce-L răstignise Îi ziceau în batjocură: „De eşti Fiul lui Dumnezeu… mântuieşte-Te pe Tine Însuţi”(Luca 23, 37), dar El toate le făcea ca să-i mântuiască şi pe ei şi zicea: „Părinte, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac. Şi oare le-a iertat lor păcatul? Le-au iertat, dar ei n-au vrut să se pocăiască. Că de nu le-ar fi iertat lor păcatul, Pavel nu s-ar fi făcut apostol. De nu le-ar fi iertat lor păcatul, nu ar fi crezut îndată trei mii, cinci mii şi alte multe mii. Căci multe mii de iudei au crezut, arătat este din cele ce zic apostolii lui Pavel: „Vezi frate, câte mii de iudei au crezut”(Faptele Apostolilor 21, 20).

Să urmăm dar pe Stăpânul şi să ne rugăm pentru vrăşmaşi. Iată iarăşi mă întorc la aceiaşi sfătuire. A cincea zi este azi de când vorbesc cu voi despre aceasta, nu acuzându-vă de neascultare, să nu fie, ci mai ales nădăjduind că vă veţi pleca.

Iar dacă unii sunt aspri şi mânioşi sau nesupuşi, încât se arată neascultători la cele ce s-au vorbit pentru rugăciune, aceşti măcar de numărul zilelor înduplecându-se, să lepede vrajba şi împuţinarea de suflet. Urmează Stăpânului tău. Se răstignea şi Îl ruga pe Tatăl pentru cei ce-L răstigneau.

Şi cum voi putea, zici, să urmez Stăpânului? Dacă vei voi, poţi. Că de n-ar fi fost cu putinţă a-I urma n-ar fi zis: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”(Matei 11, 29). De nu este cu putinţă să-i urmezi, Pavel n-ar fi zis: „Fiţi următori ai mei precum; şi eu sunt lui Hristos”(I Corinteni 11, 1). Şi de nu voieşti să urmezi Stăpânului, urmează slugii celei împreună cu tine, lui Ştefan apostolul. Că acela a urmat Stăpânului.

Căci precum Hristos între cei ce-L răstigneau fiind, lăsând Crucea şi cele ce priveau la Sine, şi se ruga Tatălui pentru cei ce-L răstigneau, aşa şi sluga între cei ce-l împroşcau cu pietre fiind, şi lovindu-se de toţi, a lăsat durerile pricinuite de aceştia şi zicea: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60). Ai văzut cum sluga se roagă. Acela zice: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”, iar acesta: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta”. Şi ca să cunoşti că cu osârdie se roagă, iar nu simplu, el, împroşcându-se cu pietre, îngenunchează şi cu multă milostivire şi umilinţă zice ruga.

Voieşti să-ţi arăt şi altă slugă, care a pătimit mult mai multe decât acela? Pavel, zice: „De la iudei… de trei ori am fost bătut cu toiage; o dată am fost împroşcat cu pietre, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut” (II Corinteni 11, 25). Şi după acestea ce zice? „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei si rudele mele după trup”(Romani 9, 3).

Voieşti să vezi şi altul? Nu din Scriptura cea nouă, ci din cea veche. Şi acest lucru este mai ales de mirare că acolo unde nu li se poruncise să iubească pe vrăşmaşi, ci să scoată ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi să răsplătească întocmai cu aceleaşi răutăţi, s-a ajuns la filozofia cea apostolească. Ascultă ce zice Moise, cel supărat de multe ori de iudei şi defăimat de ei: „Şi acum de voieşti să ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris” (Ieşire 32, 32).

Vezi că fiecare din aceştia puneau mai înainte folosul celorlalţi, decât mântuirea lor? Nimic nu ai greşit, o Pavele şi pentru ce voieşti să te împărtăşeşti cu ei de pedeapsă? Pentru că nici o bucurie nu mă înveseleşte, când ştiu că alţii pătimesc rău.

Ne erau de ajuns aceste pilde, dar ca mai mult să ne îndreptăm, mă voi ispiti să arăt şi pe altul. David, fericitul şi blândul, când toată oastea s-a ridicat împotriva lui şi a ridicat la împărăţie pe fiul său, Abesalom, care voia să-l ucidă, pentru care Dumnezeu S-a mâniat şi a trimis pe îngerul Său să pedepsească poporul – că ce este dacă s-a pus altă pricină a pedepsei – , văzându-l cu sabia scoasă ce zice? „Eu care sunt păstor am greşit; eu păstorul am făcut rău. Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu” (II Regi 24, 17).

Vezi iarăşi asemenea isprăvi? Voieşti să-ţi mai arăt şi altul? Că nu suntem lipsiţi de încă unul care a filozofat asemenea. Samuil proorocul a fost ocărât de iudei şi atât de necinstit încât Dumnezeu voind să-l mângâie i-a zis: „Nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine…” (I Regi 8, 7). Dar ce zice cel lepădat, defăimat şi ocărât? „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi”(Idem 12, 23). Păcat a socotit a nu se ruga pentru vrăşmaşi. Deci Hristos zice: „Părinte, iartă-le lor păcatul că nu ştiu ce fac”, Ştefan zice: „Doamne nu le pune lor păcatul acesta”, Pavel zice: „Aş fi poftit ca eu însumi să fiu anatema pentru fraţii mei şi rudele mele după trup”, Moise zice: „De voieşti să le ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şi pe mine mă şterge din cartea în care m-ai scris”, David zice: „Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu”, iar Samuil: „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi”.

Ce iertare vom dobândi, spune-mi, când Stăpânul, slugile cele din Scriptura cea veche şi cea nouă ne îndeamnă la rugăciune pentru vrăşmaşi? Şi mai ales că noi cele împotrivă facem blestemând pe vrăşmaşi. Nu, rogu-vă fraţilor nu faceţi aceasta. Căci pe cât sunt mai multe pildele, cu atâta este mai mare pedeapsa, de nu vom urma lor. Şi mai mare lucru este a ne ruga pentru vrăşmaşi, decât pentru prieteni. Şi mai mult ne foloseşte rugăciunea pentru aceia, decât pentru aceştia. Că zice: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?”(Matei 5, 46). Şi dacă ne rugăm numai pentru prieteni, iată că nu ne-am făcut mai buni decât păgânii sau vameşii. Iar dacă vom iubi pe vrăşmaşi, ne vom face asemenea lui Dumnezeu, după puterea omenească, „că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Idem 5, 45). Să ne facem aşadar asemenea Tatălui, căci zice: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Idem 5, 48), ca să ne învrednicim de Împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Slujba Prohodului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos



Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos– care se citeste la Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare 
La Dumnezeu este Domnul…, troparul, glasul al 2-lea:
Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfăşurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.
Slava…
Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie.
Si acum…
Mironositelor femei, stând lânga mormânt, îngerul a grait: Miresmele mortilor sunt cuviincioase, iar Hristos puterjunii S-a arat strain.
Dupa aceasta, preotii si credinciosii aprind lumânari de ceara curata si se rânduiesc în jurul mesei, pe care se afla asezat sfântul Epitaf. Urmeaza Catisma a saptesprezecea – starile Prohodului, care se cânta dulce si cu mare cuviinta.
Starea întâi

Preotul cadeste sfântul Epitaf în chipul crucii, altarul si stranele; daca sunt mai multi, cadeste protosul. Apoi se cânta rar întâiul tropar, glasul al 5-lea:
1.  În mormânt, Viaţă,

    Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind. (proslăvind).
2. Dar cum mori, Viaţă,

    Şi cum şezi în mormânt ?

Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti

Şi pe morţii cei din iad îi înviezi ?
3. Te mărim pe Tine,

    Iisuse Doamne,

Şi-ngroparea îţi cinstim şi patimile,

Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.
4.  Cel ce-ai pus pământul

    Cu măsuri, Hristoase,

Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule,

Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.
5. Iisuse al meu,

    Împărat a toate,

De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu ?

Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.
6. Stăpânul a toate

    Mort se vede acum

Şi deşertătorul gropilor celor morţi

Se încuie-n groapă nouă ca unom.
7. În mormânt, Viaţă,

    Pus ai fost, Hristoase,

Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut

Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.
8. Cu cei răi, Hristoase,

    Ca un răufăcător

Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi

Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.
9. Mai frumos cu chipul

    Decât oamenii toţi,

    Ca un om se vede mort şi fără de chip,

Cel ce toată firea a-nfrumuseţat.
10. Iadul cum va răbda

  Intrarea Ta, Doamne,

  Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,

  De-a luminii Tale fulgere orbind ?
11. Dulcea mea lumină

     Şi mântuitoare,

  Cum în groapă-ntunecoasă Tu Te-ai ascuns ?

  O, răbdare de nespus şi negrăit !
12. Nici lumea de duhuri

     Nu pricepe, Doamne,

 Nici mulţimea făr’ de trup poate povesti

 Taina îngropării Tale, neştiind.
13. O, minuni străine !

      O, ce lucruri nouă !

   Cel ce-mi dă suflare mie Se poartă mort,

   Îngropat de mâinile lui Iosif.
14. În mormânt ai apus,

      Dar de-al Tatălui sân

   Nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu.

   Acest lucru e străin şi nefiresc !
15. Întreaga făptură

      Recunoaşte-n Tine:

  Împărat adevărat, pe pământ şi-n cer,

  Deşi în mormânt Te-ncui, Hristoase-al meu !
16.  Tu-n mormânt fiind pus

   Ziditor Hristoase,

  Temelia iadului s-a cutremurat

  Şi-ale  morţilor morminte s-au  deschis.
17. Cela ce în palmă

    Tot pământul ţine.

 Sub pământ acum cu trupul Se află mort,

 Slobozind pe morţii cei legaţi în iad.
18. Din stricare, Doamne,

      Viaţa mea o ridici;

  Căci murind acum, la cei morţi Te-ai pogorît

  Şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.
19. Ca lumina-n sfeşnic,

      Se ascunde acum

   Sub pământ, ca sub obroc, Trupul Domnului

   Şi din iad goneşte întunericul.
20. Mulţimea de oştiri,

      Cea duhovnicească,

      Împreună cu Iosif şi Nicodim

      Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.
21. Murind Tu de voie,

 În mormânt ai fost pus;

 Şi pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu,

 De amara mea greşeală m-ai scăpat.
22. S-a schimbat făptura

    Prin a Tale patimi,

 Căcicu Tine-au pătimit toate câte sunt,

 Ţiitor a toate cunoscându-Te.
23. Luând în pântece

      A vieţii Piatră,

  Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat

  Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit.
24. În mormânt nou Te-au pus,

     Înnoind, Hristoase,

     Firea oamenilor, prin învierea Ta,

     După cum se cade unui Dumnezeu.
25. Pe pământ ai venit,

     Pe Adam să-l mântui.

  Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorît;

  Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.
26. Pământul de frică

     S-a mişcat, Cuvinte,

  Şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns,

  Apunând a Ta lumină sub pământ.
27. Ca un om, ai murit

    De-a Ta voie, Doamne;

 Dar ca Dumnezeu pe morţi din groap-ai sculat

    Şi din întunericul păcatelor.
28. Vărsând râu de lacrimi

     Peste Tine, Doamne,

 Cea Curată, ca o maică, a glăsuit:

 „Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu ?”
29. Ca grăuntul de grâu,

     Ce-ncolţeşte-n pământ,

  Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut,

  Înviind pe toţi urmaşii lui Adam.
30. Sub pământ Te-ai ascuns

     Ca un soare, acum,

 Şi-ntr-a morţii noapte neagră Te-ai învelit;

 Ci răsai, Hristoase-al meu, mai strălucit !
31. Cum ascunde luna

      Faţa sa de soare,

   Aşa groapa Te-a ascuns şi pe Tine-acum,

   Cel ce prin trupească moarte ai apus.
32. Iisus, Viaţa,

     Gustând moartea acum,

 Pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit

 Şi viaţa tuturor le-a dăruit.
33.  Pe întâiul Adam,

     Prin păcat omorât,

  La viaţă ridicându-l cu moartea Ta,

  Adam nou în trup Te-ai arătat acum.
34. Cereştile cete,

 Mort întins, pentru noi,

 Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat

 Şi cu aripile s-au acoperit.
35. Pogorându-Te mort,

     De pe lemn, Cuvinte,

 Iosif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;

 Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toţi !
36. Bucurie, Doamne,

  Fiind îngerilor,

  Întristare lor acum le-ai pricinuit,

  Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.
37. Suind Tu pe cruce,

     Împreună-ai suit

 Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ,

 Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.
38. Ca un leu, Tu Doamne,

     Adormind cu trupul,

  Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,

     Lepădând şi bătrâneţea trupului.
39. Cela ce din coasta

     Lui Adam cel dintâi

     Pe strămoş ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns

     Şi izvor curăţitor ne izvorăşti.
40. Se-njunghia-n taină

     Mai-nainte mielul,

     Iar acum Tu, pătimind fără să cârteşti,

     Eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti.
41. Cine dar va spune

      Chipul groaznic şi nou ?

      Cel ce stăpâneşte toate făpturile

      Pătimeşte azi şi moare pentru noi.
42. Cuprinzându-i spaima,

      Au strigat îngerii:

      „Cum Se vede mort Stăpânul vieţii

      Şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu ?”
43. Din coasta Ta, Doamne,

      Cea însuliţată,

      Izvorăşti mie viaţă, prin viaţa Ta,

     Şi mă înnoieşti şi mă viezi cu ea.

44. Răstignit pe cruce,

        Ai chemat pe oameni,

        Iar curată coasta Ta împungându-se,

  Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.
45. Cel cu chip cuvios

      Te găteşte-ngrozit

      Şi Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie,

      De-ngroparea Ta înfricoşându-se.
46.  Sub pământ, de voie,

     Pogorând ca un mort,

     Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer

     Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.
47. Deşi Te-ai văzut mort,

     Dar eşti viu Dumnezeu

     Şi ridici de pe pământ, Hristoase la cer,

     Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.
48. Deşi Te-ai văzut mort,

     Dar eşti viu Dumnezeu

     Şi pe oamenii cei morţi, pe toţi, înviezi,

     Omorând de tot pe-al meu omorâtor.
49. O, ce bucurie,

         Ce dulceaţă multă,

      A fost ceea ce-a umplut pe toţi ceidin iad,

      Strălucind lumina Ta-n adâncul lui.

50. Îngroparea-Ţi laud,

         Patimilor mă-nchin;

         Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,

         Prin care de patimi am fost dezlegat.
51. Asupra Ta, Doamne,

      Sabie-au ascuţit

      Şi-a puternicului sabie s-a tocit,

      Iar cea din Eden se biruieşte-acum.
52. Văzând mieluşeaua

     Pe-al său Miel înjunghiat,

      Doborâtă de dureri striga şi-ndemna

      Ca şi turma să se tânguie cu ea.
53. În mormânt de Te-ngropi,

     Şi în iad de pogori,

  Dar mormintele, lisuse, le-ai deşertat

  Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit.
54. De-a Ta voie, Doamne,

     Pogorând sub pământ,

 Pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat

 Şi la slava Tatălui i-ai înălţat.
55. Unul din Treime,

 Cu trupul, pentru noi,

 Defăimată moarte rabdă, binevoind;

 Se cutremură şi soare şi pământ.
56. Urmaşii lui Iuda,

     Din izvor adăpaţi

  Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,

  În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.
57. Ca un vinovat, stă

     Cel Preadrept la Pilat

  Şi la moartea cea nedreaptă e osândit

  Şi Judecătoru-i răstignit pe lemn.
58. Îngâmfat Israil,

     Ucigaşe popor !

  Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

  Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?
59. Plăsmuind pe Adam

     Din pământ, cu mâna,

 Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup

 Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit.
60. Ascultând, Cuvinte,

     De al Tău Părinte,

 Pân’ la iadu-ngrozitor Tu Te-ai pogorît,

 Înviind tot neamul muritorilor.
61. „Vai, Lumina lumii !

  Vai, a mea Lumină !

  O, lisuse-al meu ! O, Fiule preadorit !”

  Cu amar, striga Fecioara şi jelea.
62. Pizmăreţ popor,

  Ucigaş blestemat !

  Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,

  De mahrama şi de giulgiurile Lui.
63. Vino, necurate,

     Ucigaş ucenic,

 Şi pricina răutăţii arată-mi-o:

 Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi ?
64. Iubitor de oameni

    Te prefaci, nebune,

 Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,

 Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.
65. Cu ce preţ ai vândut

    Sfântul Mir cel ceresc ?

 Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat ?

 Nebunie-aflaşi, preablestemat satan !
66. De iubeşti pe săraci,

     Şi mâhnit eşti de mir

 Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,

 Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi ?

67. „O, Cuvinte, Doamne,

      A mea bucurie,

  Îngroparea-Ţi de trei zile cum voi răbda ?

  Mi se rupe inima ca unei maici”.
68. „Cine-mi va da lacrimi

     Şi izvor nesecat,

  Ca să plâng pe lisus, dulcele meu Fiu ?”

  A strigat Fecioara, Maica Domnului.
69. O, munţi şi vâlcele

     Şi mulţimi de oameni,

     Tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi

     Şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc !
70. „Când am să Te mai vad,

  Veşnică Lumină,

  Bucuria şi dulceaţa sufletului ?”,

  A strigat Fecioara, tânguindu-se.
71. Deşi ca o piatră,

     Tare şi tăioasă,

  Ai primit a Te tăia; dar ne-ai izvorât

  Râu de viaţă vie, veşnice Izvor.
72. Ca dintr-o fântână,

      Din îndoitul râu,

  Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm

  Şi viaţa veşnică o moştenim.
73.  Voind Tu, Cuvinte,

 În mormânt Te-ai văzut;

 Dar eşti viu şi Te ridici din morţi, cum ai spus,

 Cu-nvierea Ta, Mântuitorule.
74. Te cântăm, Cuvinte,

     Doamne al tuturor,

 Împreună şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt

 Şi-ngroparea Ta cea sfântă preamărim.
75.  Fericimu-Te toţi,

     Maica lui Dumnezeu,

 Şi-ngroparea de trei zile noi o cinstim

 A  Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu.
76. În mormânt, Viaţă,

     Pus ai fost, Hristoase,

 Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti

 Plecăciunea Ta cea multă preamărind.
Starea a doua

Cadeste al doilea preot, când sunt mai multi preoti, la fel ca la starea întâi sau însusi preotul, daca este un singur preot. Apoi, începe rar si cu glas lin pe glasul al 5-lea:
1. Cuvine-se, dar,

   Săcădem Ia Tine, Ziditorul,

   Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,

   Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.
2. Cuvine-se, dar,

Să-Ţi dăm slava-a toate Ziditorul,

Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,

Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.
3. Soarele-a apus

Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,

Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,

Şi cu trupul în mormânt punându-Te.
4. Somn învietor

În mormânt dormind, Hristoase Doamne,

Din cel greu somn al păcatului ai sculat

Întreg neamul omenesc cel păcătos.
5. „Una-ntre femei

Te-am născut Fiu, fără de durere;

Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta”,

Cea curată, mult jelindu-se, zicea.
6.  Sus văzându-Te,

 De Părinte nedespărţit, Doamne,

Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind,

Serafimii s-au înfricoşat acum.
7. Răstignindu-Te,

S-a rupt tâmpla templului prin mijloc

Şi şi-ascund luminătorii lumina lor,

Sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te.
8. Cela ce cu-n semn

A făcut la început pământul,

Azi apune sub pământ, ca un muritor;

Îngrozeşte-te de-aceasta, cerule !
9. Sub pământ apui

   Cela ce-ai făcut pe om cu mâna,

   Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,

   Cu puterea Ta atotputernică.
10.  Veniţi să cântăm

 Lui Hristos cel mort, Ce-i plâns cu jale,

 Ca femeile, ce mir au adus atunci,

 S-auzim cu ele: „Bucuraţi-vă !”
11. Cu adevărat,

 Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;

 Pentru-aceea şi femeile mir Ţi-aduc,

 Celui viu, ca unui mort şi îngropat.
12. Cu-ngroparea Ta

Ai zdrobit de tot iadul, Hristoase,

Şi cu moartea Ta pe moarte ai omorât,

Şi din stricăciune lumea mântuieşti.
13. Râu de viaţă eşti

 Cedin Tatăl curgi, Înţelepciune,

 Iar în groapă apunând, viaţă dăruieşti,

 Celor din adâncurile iadului.
14. „Ca să înnoiesc

 Firea oamenilor cea zdrobită,

 Eu cu moartea Mi-am rănit trupul Meu, voind;

 Deci, jelind, nu-ţi bate pieptul, Maica Mea”.
15. Sub pământ apui,

  Cel ce eşti Luceafăr al dreptăţii,

  Şi pe morţi i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu,

  Alungând din iad tot întunericul.
16. Bob cu două firi:

  Dătătorul de viaţă, astăzi,

  În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă;

  Răsărind El iar, lumea va bucura.
17. S-a temut Adam,

 Dumnezeu umblând în rai, atuncea,

 Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad;

 Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.
18. Maica Ta acum

 Varsă râuri de lacrimi, Hristoase,

    Şi-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:

 „Înviază, Fiule, precum ai spus !”
19.   losif Te-a ascuns,

  Cu evlavie, în groapă nouă;

  Şi cântări dumnezeieşti, de-ngroparea Ta,

  Ţi-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.
20. Doamne, Maica Ta,

      Pironit văzându-Te pe cruce,

      De amară întristare, sufletul ei

      S-a pătruns de cuie şi de sabie.
21. Maica Ta, văzând

      Adăparea Ta cu fiere, Doamne,

 Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,

 Faţa ei cu-amare lacrămi a udat.
22. „Rău m-am întristat

Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,

Junghierea Ta nedreaptă văzând-o”,

Zis-a Preacurata, tânguindu-se.
23. „Cum am să-Ţi închid

 Ochii dulci şi-ale Tale buze, Doamne,

 Şi cum dar ca pe un mort Te voi îngropa ?”,

 losif a strigat, înfiorându-se.
24. Jalnice cântări

 Iosif şi cu Nicodim cântă

 Lui Hristos ce S-a-ngropat, acum, în mormânt

 Şi cu dânşii cântă cetele cereşti.
25. Sub pământ apui

Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii;

Deci şi buna, Maica Ta, care Te-a născut,

De dureri se stinge, nevăzându-Te.
26. Iadul s-a-ngrozit

     Dătătorule de viaţă, Doamne,

     Când prădată şi-a văzut bogăţia lui

     Şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac.
27. Soare luminos

După noapte străluceşte, Doamne;

Iar Tu, după moartea Ta, străluceşti mai mult,

Înviind din groapă ca un Dumnezeu.
28.  Ziditorule,

 Primindu-Te în sân pământul

 S-a clătit de frica Ta, Preaputernice,

 Şi pe morţi cutremurul i-a deşteptat.
29. O, Hristoase-al meu !

      Iosif şi Nicodim cu miruri,

      Într-un chip deosebit, acum Te gătesc

       Strigând: „O, pământe-nfricoşează-te !”
30. Doamne, ai apus

 Şi cu Tine-a soarelui lumină;

 Iar făptura de cutremur cuprins-a fost,

 Făcător al tuturor vestindu-Te.
31. Piatra cea din unghi

O acoperă piatra tăiată

Şi pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.

Înfioară-te, de-acum, pământule !
32. „Vezi-ne aici:

 Ucenicul cel iubit şi Maica,

 Şi cu dulce glas răspunde-ne, Fiule !”,

 A strigat Curata, cu amar plângând.
33. Tu, ca Cel ce eşti

De viaţă dătător, Cuvinte,

Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;

     Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.
34. Nici chip ai avut,

Nici frum’seţe, când pătimeai, Doamne;

Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat,

     Şi cu sfinte raze ne-ai împodobit.
35. Ai apus în trup,

 Sub pământ, nestinsule Luceafăr;

 Şi aceasta neputând vedea soarele,

 În amiază-zi el s-a întunecat.
36. Luna, soarele

 Se întunecă-mpreună, Doamne,

 Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat

 Şi în mantii negre s-au înveşmântat.
37. „Chiar de-ai şi murit,

 Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;

 Iar eu cum Te-oi pipăi, Dumnezeul meu,

 Mă cutremur”, a strigat cel cu bun chip.
38. A dormit Adam

  Şi din coasta lui-’şi scoase moarte;

  Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu,

  Lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.
39. Ai dormit puţin

  Şi-ai dat viaţă celor morţi, Hristoase,

  Şi-nviind ai înviat pe cei adormiţi,

  Ce-adormiseră din veacuri, Bunule.
40. De ai şi murit,

 Dar ai dat vinul de mântuire,

 Viţă, care izvorăşti viaţă tuturor;

 Patima şi crucea Ţa Ţi le slăvesc.
41. Cum au suferit

     Cereştile cete îndrăzneala

 Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,

 Când Te văd gol, sângerat şi osândit ?
42. O, neam jidovesc

     Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !

 Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;

 Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?
43. În batjocură

  Tu îmbraci pe Împodobitorul,

  Care cerul a-ntărit şi-a împodobit

  Tot pământul, într-un chip preaminunat.
44. Ca un pelican,

  Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;

  Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,

   Răspândind asupra lor izvoare vii.
45. Oarecând Navi,

 Opri soarele, zdrobind duşmanii;

 Iar Tu, Soare, ascunzându-Ţi lumina Ta,

 Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.
46. Nu Te-ai despărţit

 De-al Părintelui sân, Milostive,

 Chiar binevoind a lua chip de muritor;

 Şi în iad Hristoase-al meu, Te-ai pogorât.
47. Tins fiind pe lemn,

   Cel ce spânzuri pământul pe ape,

   În pământ, fără suflare, acum cobori;

   Care lucru nerăbdându-l, tremură.
48. „Vai, o, Fiul meu !”,

  Preacurata jeleşte şi zice

  Că „pe care-L aşteptam ca pe-un Împărat,

  Osândit acum pe cruce îl privesc !”
49. „Astfel mi-a vestit

  Gavriil, venind din cer la mine:

  El mi-a spus că-mpărăţia Fiului meu

  Este o împărăţie veşnică.”
50. „Vai, s-a împlinit

 A lui Simeon proorocie

 Căprin inima mea sabie a trecut;

 O, Emanuile, Cel ce eşti cu noi !”
51. O, iudeilor !

 Ruşinaţi-vă măcar de morţii

     Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

 Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.
52. S-a cutremurat

 Şi lumina soarele şi-a stins-o,

 Când în groapă Te-a văzut neînsufleţit;

 Nevăzuta mea lumină, Bunule !
53. Cu amar plângea

     Preacurata Maica Ta, Cuvinte,

 Când pe Tine Te-a văzut acum în mormânt;

 Ne-nceput şi negrăite Dumnezeu !
54.  Maica Precista

 Omorârea Ta văzând, Hristoase,

 Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:

 „Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi !”
55. Iadul celcumplit

 Tremura, când Te-a văzut pe Tine,

 Veşnic Soare al măririi, Hristoase al meu,

 Şi în grab’ a dat din el pe cei legaţi.
56. Ce privelişte

 Mare şi grozav-acum se vede;

 Căci al vieţii Dătător moarte-a suferit,

 Voind El să dea viaţă tuturor !
57. Coasta Ţi-au împuns,

     Mâinile Ţi-au pironit, Stăpâne;

  Şi cu rana Ta din coastă ai vindecat

  Ne-nfrânarea mâinilor strămoşilor.
58. Oarecând jelea

 Toată casa pe fiul Rahilei;

 Iar acum pe al Fecioarei Fiu îl jelesc

 Maica Lui şi ceata Ucenicilor.
59. Palme şi loviri

 I s-au dat lui Hristos peste faţă,

 Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui,

 Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.
60. Toţi cei credincioşi,

    Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,

 Îţi cinstim,  Hristoase-al nostru, cu laude,

 Răstignirea şi-ngroparea Ta acum.
61. Cel făr’ de-nceput,

     Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,

     Întăreşte stăpânirea ’mpăraţilor

     Împotriva duşmanilor, caun bun.
62. Ceea ce-ai născut,

     Preacurată Fecioară, Viaţa,

     Potoleşte dezbinarea-n Biserică

     Şi dă pace, cao bună, tuturor.
63. Cuvine-se, dar,

  Să cădem la Tine, Ziditorul,

  Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins

  Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.
Starea a treia

Cadeste al treilea preot; sau însusi preotul, daca e numai unul. Dupa aceea, începe cu glas dulce si sfânta cuviinta a cânta, pe glasul al 3-lea:
1. Neamurile toate

    Laudă-ngropării

Ţi-aduc, Hristoase-al meu.
2. Arimateanul

   Jalnic Te pogoară

 Şi în mormânt Te-ngroapă.
3. De mir purtătoare,

    Mir Ţie, Hristoase,

    Ţi-aduc cu sârguinţă.
4. Vino-întreagă fire,

    Psalmi de îngropare

    Lui Hristos să-I aducem,
5. Pe Cel viu cu miruri,

 Ca pe-un mort să-L ungem,

 Cu mironosiţele.
6. Fericite losif !

   Trupul ce dă viaţă,

 Al lui Hristos, îngroapă.
7. Cei hrăniţi cu mană

   Lovesc cu piciorul

 În Binefăcătorul.
8. Cei hrăniţi cu mană,

   Oţet şi cu fiere

 Ţi-aduc, Hristoase al meu.
9. O, ce nebunie !

   Pe Hristos omoară

 Cei ce-au ucis pe profeţi.
10. Ca rob făr’ de minte,

     A trădat Iuda

      Pe-Adâncu-nţelepciunii.
11. Rob ajunge-acuma

    Vicleanul de Iuda,

    Cel ce-a vândut pe Domnul.
12. Zis-a înţeleptul:

    „Groap’-adâncă este

    Gâtlejul jidovilor.”
13. La viclenii jidovi,

    Căile lor strâmbe

    Curse şi ciulini sunt.
14. losif şi Nicodim

      Pe Domnul îngroapă,

      Cu toată cuviinţa.
15. Slavă Ţie, Doamne,

      Cel ce dai viaţă

 Şi-n iad, puternic, cobori.
16. Maica Preacurata

     Se jelea, Cuvinte,

     Pe tine mort văzându-Te.
17. „Primăvara dulce,

      Fiul meu preadulce.

     Frum’seţea unde Ţi-a apus ?”
18. Plângere pornit-a

      Maica Preacurata,

      Când ai murit, Cuvinte.
19. Vin cu mir, să-L ungă,

      De mir purtătoare,

  Pe Hristos, Mirul ceresc.
20. Cu moartea pe moarte

     O omori Tu, Doamne,

     Cu sfânta Ta putere.
21. Piere-amăgitorul,

     Scapă amăgitul

     Cu-nţelepciunea-Ţi, Doamne.
22.  Cade vânzătorul

     În fundul gheenei,

     În groapa stricăciunii.
23.  Curse de ciulini sunt

     Căile lui Iuda,

 Celui nebun şi viclean.
24. Pier răstignitorii,

     Împărate-a toate,

  Dumnezeiescule Fiu.
25. Toţi pier, împreună,

     În groapa pierzării,

  Bărbaţii sângiurilor.
26. „Fiule din Tatăl,

     Împărat a toate,

  Cum ai primit patima ?”
27. Maica, mieluşeaua,

      Mielul ei pe cruce

     Văzându-L, s-a tânguit.
28. Trupul ce dă viaţă

      losif împreună

  Cu Nicodim îngroapă.
29. Mult înlăcrimată

     A strigat Fecioara,

     Rărunchii pătrunzându-şi:
30. „O, a mea lumină,

      Fiul meu preadulce,

   Cum Te-ai ascuns în groapă ?”
31. „Nu mai plânge Maică;

      Pe Adam şi Eva

  Ca să-i slobod, Eu sufăr”.
32.  „Fiul meu, slăvescu-Ţi

      Înalta-ndurare

  Prin care rabzi acestea”.
33. Cu oţet şi fiere

      Te-au adăpat, Doamne,

      Gustarea veche s-o strici.
34. Te-ai suit pe cruce,

      Cel ce altădată

      Umbrişi poporul sub nor.
35. De mir purtătoare,

      Venind la a Ta groapă,

      Ţi-aduceau, Doamne, miruri.
36. Scoală-Te, ’ndurate,

      Şi pe noi ne scoate

      Din a gheenei groapă !
37. „Doamne, înviază”,

      Zicea, vărsând lacrimi,

     Maica Ta ce Te-a născut.
38. Înviază-n grabă,

      Alungând durerea

     Curatei Tale Maice !
39. Prinse-au fost de frică

      Cereştile cete,

  Când Te-au văzut mort, Doamne.
40. Iartă de greşale

     Pe cei ce, cu frică,

     Cinstesc ale Tale patimi.
41. O, înfricoşată,

      Străină vedere;

      Pâmântul cum Te-ascunde !
42. Altădat’ un losif

     Ţi-a slujit în fugă

     Şi-acum Te-ngroapă altul.
43. Plânge, Te jeleşte,

      Preacurata-Ţi Maică,

      Fiind Tu mort, Cuvinte.
44. Spaimă ia pe îngeri

      De grozava-Ţi  moarte,

      O, Făcător a toate !
45. Până-n zori, cu miruri

      Ţi-au stropit mormântul

      Cele înţelepţite.
46. Pace în Biserici,

      Lumii mântuire,

     Prin învierea-Ţi dă-ne !
47. O, Treime Sfântă,

      Tată, Fiu şi Duh Sfânt,

      Lumea o mântuieşte.
48. Robilor tăi, Maică,

      Dă-le ca să vadă

      ’Nvierea Fiului tău !
49. Neamurile toate

      Laudă-ngropării

      Ţi-aduc, Hristoase al meu.
Si îndata se cânta, pe glasul al 5-lea:
Binecuvântarile Învierii

Stih: Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.
Soborul îngeresc s-a mirat văzându-Te pe Tine între cei morţi socotit fiind, şi puterea morţii surpând, Mântuitorule, şi împreună cu Tine pe Adam ridicându-l, şi din iad pe toţi slobozindu-i.
Stih: Binecuvântat eşti, Doamne…
Pentru ce miruri, din milostivire, cu lacrimi amestecaţi, o uceniţelor? îngerul cel ce a strălucit la mormânt a zis mironosiţelor: Vedeţi voi groapa şi înţelegeţi, că Mântuitorul a înviat din mormânt.
Stih: Binecuvântat eşti, Doamne…
Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi, ci Apostolilor spuneţi învierea.
Stih: Binecuvântat eşti, Doamne…
Mironosiţele femei, cu miruri venind la groapa Ta, Mântuitorule, plângeau; iar îngerul către dânsele a grăit, zicând: De ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi? Căci, ca un Dumnezeu, a înviat din mormânt.
Slavă… a Treimii:
Închinămu-ne Tatălui şi Fiului Acestuia şi Duhului celui Sfânt, Sfintei Treimi întru o fiinţă, cu Serafimii grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Doamne.
Şi acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:
Pe Dătătorul de viaţă născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai mântuit; şi bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, şi pe cei căzuţi din viaţă i-a îndreptat la aceeaşi, Cel ce S-a întrupat din tine, Dumnezeu şi om.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule! (de trei ori)
Apoi Sedelnele, glasul 1:
Cu giulgiu curat si cu miresme dumnezeiesti, a uns precurat trupul Tau Iosif, cerându-L la Pilat, si L-a pus în mormânt nou. Pentru aceasta, dis-de-dimineata venind mironositele femei, au grait: Arata noua precum ai zis mai înainte, Hristoase, Învierea Ta.
Slava… Si acum…
Spaimântatu-s-au cetele îngerilor, vazând pe Cel ce sade în sânurile Tatalui cel nemuritor, cum a fost pus în mormânt ca un mort; pe Care-L înconjoara cetele îngeresti si-L slavesc împreuna cu mortii cei din iad, ca pe un Facator si Domn.
Si cealalta slujba a utreniei.

* * *

NOTE:
1. Pentru indicatiile de slujba: Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000.
2. O parte din aceste strofe au fost eliminate din ultimele editii ale cartilor de cult, pentru a se evita interpretarea lor ca o atitudine antisemita, dupa cum urmeaza:
Din Starea întâi au fost eliminate total:
56. Urmaşii lui Iuda,

      Din izvor adăpaţi

      Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,

      În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.
58. Îngâmfat Israil,

      Ucigaşe popor !

      Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

      Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?
62. Pizmăreţ popor,

      Ucigaş blestemat !

      Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,

      De mahrama şi de giulgiurile Lui.
Din Starea a doua au fost eliminate total:
33. Tu, ca Cel ce eşti

       De viaţă dătător, Cuvinte,

       Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;

       Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.
42. O, neam jidovesc

       Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !

       Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;

       Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?
51. O, iudeilor !

       Ruşinaţi-vă măcar de morţii

       Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

       Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.
(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă a fost schimbat „O, iudeilor !” cu „Fariseilor!”).
61. Cel făr’ de-nceput,

      Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,

      Întăreşte stăpânirea ’mpăratilor

      Împotriva duşmanilor, ca un bun.
Din Starea a treia au fost eliminate total:
7. Cei hrăniţi cu mană

     Lovesc cu piciorul

     În Binefăcătorul.
9. O, ce nebunie !

    Pe Hristos omoară

    Cei ce-au ucis pe profeţi.
12. Zis-a înţeleptul:

    „Groap’-adâncă este

      Gâtlejul jidovilor.”
13. La viclenii jidovi,

      Căile lor strâmbe

      Curse şi ciulini sunt.
24. Pier răstignitorii,

      Împărate-a toate,

      Dumnezeiescule Fiu.
25. Toţi pier, împreună,

       În groapa pierzării,

       Bărbaţii sângiuirilor.

Sursa: http://www.nistea.com/postul-mare/prohodul-domnului-si-mantuitorului-nostru-Iisus-Hristos.htm

ACATISTUL SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS


ACATISTUL SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

După obişnuitul început, se zice:

Tropar, glasul al 5-lea:

Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Condacele şi Icoasele

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:

Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine îngerul în grădina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă a pătimirii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te căutau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: „Eu sunt”; iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:

Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre noi, Doamne, şi inimile noastre cele împietrite umple-le de dragostea Ta, iar ochilor noştri dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să ne spălăm păcatele noastre, strigând către Tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea Arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu, Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:

Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu ne lepăda pe noi, păcătoşii, ci ne mântuieşte;
Iisuse, ajută-ne să nu ne lepădăm de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-ne şi pe noi de vrăjmaşi;
Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăţeşte-ne şi pe noi cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele noastre cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi, minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fărădelege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israel ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştim cu Proorocul, ştim cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; noi, Doamne, cu păcatele noastre Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru noi, Îţi strigăm cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte grăitorul de Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: „Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:

Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-ne spre smerenie capetele noastre;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii noştri ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-ne întregi şi sănătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit: „Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:

Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-ne alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inimile noastre de dragostea Ta;
Iisuse, primeşte-ne în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:

Iisuse, Iubitorule de oameni, Care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele pătimiri ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi;
Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: „Ia-L şi răstigneşte-L!”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:

Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul nostru, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Pătimiri, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Pătimiri, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:

Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în chinuri, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni;
Iisuse, Mult-milostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:

Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: „Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din Tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Pătimirilor Tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:

Iisuse, Mult-pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutăm sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe Tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi;
Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cinstind şi slăvind Pătimirea Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:

Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Pătimiri, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletească şi trupească, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori.

Apoi se zice Icosul 1: Cel ce Dumnezeu fiind…, Condacul 1: Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului…, şi această

Rugăciune:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne, că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru tot Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Pătimirile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului. Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Pătimiri şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Pătimirilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Şi se face otpustul.

Sursa

Vinerea Mare

In Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

„După ce Domnul a fost vândut de prietenul și ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: „Profețește-ne, cine Te-a lovit „. Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: „Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”, și că a spus că este Fiul lui Dumnezeu.
Arhiereul și-a rupt hainele neputând suferi așa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, „și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile”. Pilat a ieșit afară și i-a întrebat: „Care este vina Lui?” Și pentru că n-a găsit nici o vină în El, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci și Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: „Luați-L voi și răstigniți-L și după legea voastră judecați-L”. Ei au spus iarăși: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”. Prin aceste cuvinte au ațâțat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este Împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este Împărat veșnic: „Împărăția Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta”. Pilat, voind să-L elibereze le-a spus mai întâi că nu găsește nici o vină deosebită în El, apoi le-a propus să elibereze pe unul din cei închiși. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârșit Pilat L-a dat iudeilor după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus.

Este apoi dus de soldați, îmbrăcat cu o hlamidă roșie, încununat cu o cunună de spini și în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldații care-I spuneau:
„Bucură-Te împăratul iudeilor”. După ce L-au batjocorit așa, Pilat a spus din nou: „Nu găsesc în El nici o vină de moarte”. Ei însă au spus: „Noi Îl osândim pentru că S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Pe când spuneau acestea, Iisus tăcea. Mulțimea a strigat lui Pilat: „Răstignește-L, răstignește-L”. Ei voiau să-L dea unei morți necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună. Pilat își bătea joc oarecum de ei zicându-le: „Pe împăratul vostru să-L răstignesc?” Ei au răspuns: „N-avem alt împărat decât pe Cezarul”. Iudeii, pentru că n-au reușit nimic cu hulele lor, aduc în discuție pe Cezarul, ca cel puțin așa să-și sature furia lor. Într-adevăr au spus: „Tot cel care se face pe sine împărat se împotrivește Cezarului”. În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoșată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: „Să nu faci nimic dreptului acestuia”. Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopții. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: „Sângele Lui peste noi și peste copiii noștri! Dar dacă-L eliberezi pe El nu ești prieten al Cezarului!”. Așadar Pilat L-a legat, deși știa bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, și le-a slobozit pe Baraba. Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginții a plecat și ducându-se a luat o frânghie și s-a spânzurat; pe urmă s-a umflat mult și a crăpat. Ostașii L-au bătut peste față cu trestia și I-au pus în spate Crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpățânei și acolo L-au răstignit. A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie și El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldații au împărțit hainele Lui, iar pentru cămașa Sa, care era făcută dintr-o bucată și nu avea nici o cusătură, au aruncat sorți, săvârșind cea mai mare nelegiuire. Dar nu numai acestea, ci și pe când era pe Cruce își băteau joc de El, zicând: „Tu, Cel ce strici Templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-te pe Tine!”

Și iarăși: „Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască”. Și iarăși: „Dacă ești împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe Cruce și vom crede în Tine!”Iudeii, dacă ar fi crezut în cele ce spuneau, ar fi trebuit să se apropie de El fără nici o îndoială, căci într-adevăr Hristos era recunoscut de întreaga fire nu numai ca împărat al lui Israel, ci și al întregii lumi. Ce însemna, oare, întunecarea soarelui în ceasul al treilea și în miezul zilei? Ce însemna cutremurarea pământului? Ce însemna despicarea pietrelor, care au mustrat învârtoșarea inimii iudeilor? Ce însemna învierea multor trupuri, care ne-a învederat credința în învierea obștească și puterea Celui ce-a pătimit? Ce însemna sfâșierea în două a catapetesmei Templului, ca și cum și ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea și pătimește acum? Ce însemnau apoi celelalte lucruri descoperite, dar care n-au putut fi văzute? Așadar în ceasul al treilea, după cum spune dumnezeiescul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al șaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutașul, când a văzut aceste lucruri minunate și mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”. Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă, mustrându-l cu asprime pe acesta, a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credința lui și i-a făgăduit petrecerea în rai împreună cu El. În sfârșit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce și cuvintele: „Împăratul iudeilor”. Deși iudeii s-au împotrivit să scrie așa, zicând că El S-a numit împărat al iudeilor, totuși Pilat a spus împotriva lor din nou: „Ce-am scris, am scris!”Apoi Mântuitorul a strigat: „Mi-e sete!”. Ei au amestecat oțet cu fiere și I l-au dat să bea.

Și spunând: „Săvârșitu-s-a!”Înclinând capul Și-a dat duhul. Toți s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stătea numai Mama Lui și sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copil. Mai era încă și Ioan, iubitul Lui ucenic. Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paștelui și era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiților spre a muri mai repede. Și au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma. Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pentru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicație: sânge din pricina împărtășirii cu dumnezeieștile sfințenii, iar apa din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan și a mărturisit-o și adevărată este mărturia lui. El a fost de față la toate acestea și le-a văzut și ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi mințit, n-ar fi scris și cele care par că sunt spre necinstirea Învățătorului. Se spune că Ioan fiind de față atunci a strâns din coasta curgătoare de viață într-un vas preasfântul și dumnezeiescul Sânge. După ce s-au săvârșit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui la început, care se ascunsese ca și ceilalți, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoștea, și i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie.
Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smirnă și aloe. L-a înfășurat în giulgiuri, după cum obișnuiau să facă iudeii și L-au îngropat în apropiere în mormântul tăiat în piatră a lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte. S-a făcut așa ca nu cumva să se spună că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe și smirnă; aceste mirodenii aveau însușirea de a lipi; și s-a întrebuințat amestecul de smirnă și aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile și mahrama lăsate în mormânt. Într-adevăr, cum ar fi fost cu putință furtul, odată ce smirna și aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cum s-ar fi născut odată cu el? Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pentru aceasta purtătorii de Dumnezeu părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință. Trebuie să se știe că Domnul a fost răstignit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la început omul a fost făcut în ziua a șasea. A fost răstignit în ceasul al șaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile și s-a atins de pomul oprit și a murit. Pentru aceasta trebuia să fie creat din nou omul în același ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului.
Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam. Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească în locul hainelor de piele. Piroanele, desăvârșita nemișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, capul tuturor, se află căpățâna lui Adam. Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește Locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și colinda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pentru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: Pardosit cu pietre. Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger. Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul Împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn. Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi”.

(„Deniile din Postul Mare”, Editura TRINITAS – 1999).

Vinerea Mare – Predici


                          *



De ce a fost omorat Dumnezeu-Omul?

Parintele Petroniu Tanase:Sfintele Patimi – Vinerea Mare

“Sfinte, mantuitoare si infricosate, numeste Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfan­tul Sfintilor, Sfintenia insasi; mantuitoare, pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosate, pentru ca nu poate fi ceva mai cutre­murator, mai infricosat decat ocara, rusinea si batjocura pe care faptura le-a aruncat asupra Facatorului si Datatorului de bine, Care pe toate le-a rabdat pana la moarte, rugandu-Se pentru calaii Sai. Insasi faptura neinsufletita se cutremura si se revolta in fata acestei nemaipomenite faradelegi.

Cina cea de Taina din foisor este totodata si Cina despartirii: „De acum, sa faceti acestea intru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decat otet si fiere si cu gustul lor va muri si nu Se va mai odihni decat in sabatul cel mare al mormantului.
Dupa Cina, Mantuitorul va fi coborat cu ucenicii pe drumul roman care se vede si astazi, spre Siloam, si de aici pe Valea Chedronului au ajuns in Gradina Ghetsimani, unde adesea mer­gea sa Se roage.
Piatra pe care Mantuitorul a plans cu lacrimi de sangeIn fata Sfantului Altar din Biserica Mare, care se afla in Gradina Maslinilor, se intinde o lespede mare, colturoasa, piatra pe care s-a rugat Domnul in aceasta noapte, cu lacrimi si sudori de sange, si pe care omenirea nu va inceta pana la sfarsitul veacului s-o spele cu lacrimile caintei si ale recunostintei. Iar afara, langa Biserica, mai sunt inca opt maslini uriasi, odrasliti din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
In primele veacuri, crestinii din Ierusalim se adunau la foisorul Cinei, de unde mergeau, pe rand, la toate locurile Sfintelor Patimi. In fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective si se retraia infricosatoarea drama. Poporul ascultand, plangea si se tanguia, iar in Vinerea Mare, cand se citea Evan­ghelia de la Ghetsimani si Golgota, strigatele si suspinul lor erau asa de mari, ca se auzeau pana la zidurile orasului.
Pana astazi, la Ierusalim se urmeaza aceasta sfanta traditie. Ceasurile de vineri1dimineata se citesc in biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat si condamnat Domnul; dedesubt se afla temnita celor osanditi si lespedea gaurita, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care multimea de pelerini o spala cu lacrimi in aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulitele pe care a purtat Domnul Crucea osan­dei. A ramas ca marturie, in piatra zidului, urma mainii Domnului, cu care S-a sprijinit, cazand sub povara pacatelor noastre si pe care m-am invrednicit si eu, nemernicul, a o saruta. Slujba se incheie la Golgota, locul rastignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi incepe joi seara, cu slujba celor douasprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de randuiala primelor veacuri crestine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelisti se citesc incadrate de citiri si cantari, care sunt introduceri si comentarii la textele ce se citesc.

In chip firesc ele staruie indelung asupra smereniei negraite si pogorarii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului.

1„Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina, stat-a gol la judecata si a primit palme peste obraz, din mainile pe care le-a zidit“ (Antifon 10).

Astazi a fost spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape; cu cununa de spini a fost incunu­nat Imparatul ingerilor, cu porfira mincinoasa este imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori…“ (Antifon 15).

„Fiecare madu­lar al sfantului Trup a rabdat ocara pentru noi; Capul — spini, fata — scuipari, obrazul — loviri cu palme, gura — gustarea ote­tului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele paganesti, spatele — biciuiri, si mana – trestie, intinsorile a tot trupul pe cruce si cuie, incheieturile si coasta — sulita (la Laude).

De aceea

„toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit; soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat, toate au patimit impre­una cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Ţie” (Stihoavna).

Dar mai fara de masura s-a sfaramat inima Maicii Preacu­rate:

„Vazand mieluseaua, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El1zdrobita, impreuna si cu alte femei, strigand asa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarasi alta nunta in Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le faci lor vin din apa? Spune-mi un cuvant, Cuvinte, si nu ma trecea cu vederea tacand!“ (Icos).

Si iarasi:

„Vazandu-Te pe Tine, Cuvinte, spanzurand pe Cruce, Fecioara cea fara prihana, tanguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinand cu durere din adancul sufletului, zgariindu-si obrazul, se chinuia… ” (Stihoavna).

Legiuitorii lui Israel si poporul cel necredincios s-au aratat mai impietriti decat pietrele si „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit in pustie; au adapat cu fie­re pe Cel ce le-a plouat mana in pustie de mancare “ (Antifon 6).

Insusi Domnul ii intreaba cu mahnire si nedumerire:

„Poporul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe cei morti i-am inviat! Poporul meu, ce am facut voua? Si cu ce Mi-ati rasplatit? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; in loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironiti“ (Antifon, 12).

Si incheie:

„Doua lucruri rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a parasit si si-a sapat luisi put sfa­ramat; pe Mine M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si slobozit…“ (Laude).

De aceea, „de acum nu te voi mai rabda; chema-voi neamurile si acelea Ma vor proslavi” (Antifon 12).

1Ascultand cele douaspreze Evanghelii cu intristare si cutre­murare, Biserica ne indeamna sa urmam talharului cel drept si sa strigam cu credinta:

„Pomeneste-ne, Mantuitorule, intru Imparatia Ta”.

Si sa aducem curate simtirile noastre inaintea lui Hristos, ca sa nu ne sugrumam cu grijile lumii, ca Iuda: sa nu praznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curatindu-ne de toata intinaciunea si curat sa ne rugam Lui…

Contempland inca aceasta negraita smerenie a Mantuitoru­lui, pe care El de buna voie a luat-o pentru noi, intristarea Bisericii nu este deznadajduita, ci plina de nadejde si stapana, coplesita de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

In Sfanta si Marea Vineri, dimineata, Liturghie nu se sa­varseste, pentru ca insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).

Ceasurile Imparatesti din nou ne pun inainte necuprinsa coborare si smerenie a Domnului, spaima si cutremurul intregii fapturi. Crucea cea datatoare de viata, credinta talharului, din care se impun cateva invataturi de mare insemnatate pentru mantuirea noastra.
Nefericitul ucenic si vanzator va uimi de-a pururi lumea. Bisericava osandi fara crutare1pe Iuda cel fara delege care nu a vrut sa inteleaga nimic din toate minunile Domnului si din toata dumnezeiasca invatatura pe care o auzise de la Invatatorul, pe Care vanzandu-L pe bani si-a agonisit spanzurare si moarte vesnica.

„Din ce pricina, il intreaba ea, te-ai facut vanzator Mantu­itorului? Au doara te-a despartit de ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de darul tamaduirilor? Au doara, nu ti-a spalat si tie picioarele la Cina?“

O, cat de absurda si de cat rau este pri­cinuitoare iubirea de argint, care a dat judecatorilor celor fara de lege pe Judecatorul Cel drept, si care face pe ucenic sa se lepede de Invatatorul si sa se lipeasca de diavolul, sa cada din lumina intru intunericul mortii.
Dimpotriva, ridicarea talharului cel rastignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nadejde. La inceputul saptamanii, cand eram in asteptarea Mirelui, ne intristam si ne temeam sa nu ramanem afara din camara, neavand haina de nunta:

„Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbra­caminte nu am ca sa intru intr-insa…“.

1.jpgAcum, insa, Mirele a venit si cel dintai care a intrat in camara de nunta a fost talharul:

“Astazi vei fi cu Mine in Rai!”

Care a fost haina lui de nunta, ce imbracaminte a avut, ca s-a invrednicit de atata dar? Strigatul de incredere si smerenie catre Dumnezeu Cel ascuns, cu Care impreuna patimea chinurile rastignirii, credinta si smerenia care au indreptat pe vamesul, acestea au deschis talharului Raiul!
Dar faptul se cuvine privit si mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.
Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai „prin rana Lui noi toti ne-am vindecat“. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: „Pomeneste-ma Doamne…” si va auzi ca talharul – „Astazi vei fi cu Mine in rai!“.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Ioan din Kronstadt:Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Iata Omul! (In 19, 5)

Iata cum a fost batjocorit, ranit, chinuit Cel Sfant si Fara de pacat, Domnul nostru Iisus Hris­tos! Şi ce nevoie avea Dumnezeu, Cel Nepatimitor, sa patimeasca atat de cumplit de la oameni cu trupul Sau? Ce nevoie avea Insusi Dumnezeu-Omul sa indure pe pamant aceste chinuri de iad? Fratilor! Dumnezeu n-avea nici o nevoie sa Se supuna pe pamant unei asemenea necinstiri si unor asemenea patimiri: jertfirea Lui de Sine a fost intru totul de bunavoie, si El putea sa nu Se intrupeze, sa nu patimeasca si sa nu moara – numai ca atunci noi toti, ca pacatosi si ca vrajmasi ai lui Dumnezeu, am fi fost pe veci robi ai diavolului si am fi pierit pe veci; atunci n-ar fi fost aces­te doua parti, dreapta si stanga, nu s-ar fi spus ca dreptii vor merge in viata vesnica, iar pacatosii in osanda vesnica, ci pentru toti ar fi fost o sin­gura soarta cumplita: chinul vesnic. Iti este groaza sa te si gandesti! Insa Domnul, in milostivirea Sa cea nemasurata, nesuferind sa vada neamul omenesc chinuit de diavol, a venit sa ne scape de robia lui si de muncile cele vesnice – iar ca sa ne scape de robia vrajmasului, in care ne-am dat si ne dam singuri, a voit sa Se faca pentru noi, dupa omenitate, rob preaascultator al Tatalui Sau Ceresc, fata de Care am fost – si acum sun­tem mereu – neascultatori, si in trup omenesc, cu suflet omenesc, cu puterile omenesti, intarite de Dumnezeire, sa-l biruiasca pe diavolul-ispititor, caruia ne-am dat si ne dam si acum robi cu atata usurinta prin pacatele noastre; apoi, ca sa ne scape de chinurile vesnice ale iadului caro­ra ar fi fost drept sa le fie supuse sufletele noas­tre robite de diavol, El, Dumnezeu Cel Mai ina­inte de veci, a binevoit a lua asupra Sa, cu fiinta Lui omeneasca, chinurile noastre vesnice. Şi iata, dupa cum vedeti, dupa cum auziti din Evanghe­lie, El a rabdat pentru noi chinurile acestea. El a rabdat toata ocara si toata grozavia chinurilor de la oameni si de la draci ca sa ne scoata pe noi din iad, unde fara Mantuitorul ar fi trebuit sa ne chinuim vesnic – insa Hristos ne-a scos din iad, iar noi mergem singuri in el: mergem fara tea­ma, cu ochii inchisi, ca sa nu vedem lumina si sa ne aruncam in iad cat mai repede. Multi dintre noi se dedau fara teama pacatelor de tot felul si nici nu se gandesc sa se indrepte, de parca Hristos slujeste pacatului si-i va baga in Rai, chiar si pe pacatosii cei mai nepocaiti, neschimbati la inima si la fapte. Pe multi dintre noi ii stapaneste o impietrire si o nesimtire de neinteles.

1La pati­mirile si la moartea Mantuitorului toata faptura s-a cutremurat de groaza: pamantul se zguduia, pietrele se despicau, mortii inviau, dar suflete­le noastre nu se cutremura de groaza la vederea patimirilor si a mortii Dumnezeu-Omului, la pomenirea chinurilor vesnice si cumplite carora am fi fost supusi daca Domnul n-ar fi patimit si n-ar fi murit. Inimile noastre nu se despica, nu se inmoaie si nu se despart de putinatatea cre­dintei, de necredinta, de impietrire, de trufie, de rautate, de pizmuirea bunastarii aproapelui, de osandire, de imbuibare si de betie, de zgarcenie, de lacomie, de necuratia trupeasca. Cati oameni nu stau si aici, inaintea acestui epitaf, dintre cei care si in aceste clipe de o infricosatoare sfintenie nu inceteaza a sluji diavolului si a nutri rautate impotriva aproapelui, a se invidia unii pe altii, a se gandi la bani, la hotii, la betii, la necuratii! Cati nu sunt dintre1 cei care de-abia asteapta prazni­cul ca sa se imbete, si sa se dedea dezmatului, si sa strice templul trupului lor, care a fost templu al Domnului dupa primirea si gustarea Sfintelor Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos! Dar ce zic eu de praznic? Nu vedem inca dinainte de praznic, chiar si acum, cand pomenim patimiri­le lui Hristos pentru noi, oameni beti si dedati dezmatului? Acestia sunt un popor nelegiuit, care acum Il binecuvanteaza pe Hristos cu gura, dar maine sau poate chiar astazi Il vor huli prin faptele lor? O, oameni nerecunoscatori, nesim­titi, nechibzuiti, impietriti la inima, care astazi par a patimi impreuna cu Hristos si a se rastig­ni impreuna cu El, dar maine sau poimaine Il vor rastigni! Dar cat timp vom mai face aceas­ta, fratilor? Cat timp vom mai fi fatarnici? Cat timp vom mai sluji diavolului si-L vom jigni [rani] cat se poate de crunt pe Domnul?

Fratilor! Daca nu se vor despica inimile noastre de piatra cu feluritele lor rautati, impatimiri si necuratii, daca nu vom indeparta din ele putinatatea credintei, necredinta, raceala, imbuibarea si betia, fap­tele de rusine, rautatea, trufia, pizma, lenevirea si celelalte patimi, ne vor osandi candva pietrele care s-au despicat la moartea lui Hristos. Daca nu ne vom pocai si nu ne vom intoarce la Dum­nezeu din toata inima, vom cadea in iad, de care Fiul lui Dumnezeu a venit sa ne izbaveasca. Sa stiti, fratilor, ca acestea nu sunt minciuni! Daca nu va veti pocai, toti veti pieri (Lc. 13,3).

Ganditi-va cu cat mai aspra fi-va pedeapsa cuvenita celui ce a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si a nesocotit sangele testamentului cu care s-a sfintit, si a batjocorit duhul harului – caci cunoastem pe Cel ce a zis: „A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati”, precum si: „Domnul va judeca pe poporul Sau”. Infricosator lucru este a cadea in mainile lui Dumnezeu Celui Viu (Evr. 10, 29-31).

Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele lumii (In 1, 29)

Iata, fratii mei, Mielul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele noastre, pacatele1fieca­ruia dintre voi! Iata-L pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut, Care pentru a noastra mantuire S-a intrupat, sfasiat de pizma si rautatea oame­nilor! Sa cadem, deci, inaintea Lui intru martu­risire si sa plangem inaintea Domnului, Celui ce ne-a facut pe noi si la sfarsitul veacurilor a pati­mit si a murit pentru noi.PunereaInMormant6 Cu frica si cu dragos­te sa sarutam cu inima si cu gura aceste rani – cu frica deoarece pana in ziua de astazi pacatele noastre put inaintea Lui si striga cerand pedeapsa, iar cu dragoste fiindca aceste rani si moartea Lui au fost primite de catre El din iubire nepo­vestita fata de noi, si bineinteles ca ne cheama la dragoste!

Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele lumii! Cat de imbucuratoare sunt aceste cuvinte pentru sufletul credincios! In ele se cuprinde pentru noi nadejde tare in nemarginita milostivire a Tatalui Ceresc, Care S-a impacat cu noi, cei nelegiuiti, prin jertfa dreptatii adusa pe Cruce pentru pacatele noastre, adica prin nesfarsita jertfa a Fiului Sau.

Cat de multe pacate facem intr-o singura zi si intr-un singur ceas – ca sa nu mai vorbim de pacatele intregii noastre vieti tica­loase! Cat de rau ne-au chinuit pacatele noastre! Insa ne-am pocait cu credinta si cu nadejde din inima, am strigat catre Mantuitorul, am suspi­nat, am lacrimat pentru pacatele noastre, si iata, ele au fost curatite, spalate, iertate; am doban­dit liniste, libertate si bucurie. Ce inseamna asta? Inseamna ca Mielul lui Dumnezeu, in toata ziua, in tot ceasul, in toate zilele vietii noastre ridi­ca pacatele noastre, le indeparteaza, le curateste, le uita, izbavindu-ne de vesnica osanda pen­tru ele. Cine nu stie asta din proprie experienta?
Iata de ce in fata unei privelisti atat de sangeroa­se, care zguduie sufletul, noi stam cu nadejde si, desi suntem tristi, tristetea noastra este patrunsa de umilinta, de bucurie si de 1un anumit triumf, fiindca suntem incredintati ca in Acest Mort este cuprinsa viata tuturor celor vii, impacarea cu Dumnezeu, iertarea pacatelor si nadejdea vietii vesnice. In toata lumea, crestinii se inchina acum cu umilinta metanie la Sfanta Cruceevlavioasa ranilor Mantuitorului, si le saruta cu umilinta, si toate inimile credincioa­se de peste tot simt puterea facatoare de viata a mantuitoarelor patimiri si a mortii Domnului, fiindca El ridica pretutindeni si mereu pacate­le tuturor pacatosilor care se pocaiesc, miruies­te, curateste, innoieste, mantuieste.

Mantuitorul nostru! De cate morti duhovnicesti nu ne-ai mantuit, pe mine si pe fiecare dintre noi! Martu­risesc astazi, in acest ceas, inaintea acestei cucer­nice adunari, Mantuitorul meu, milele Tale, pe care le-ai aratat asupra mea, a pacatosului, mai mult decat asupra oricui, marturisesc ca m-ai mantuit de nenumarate morti duhovnicesti, ca m-ai mantuit si ma mantuiesti din toate necazu­rile, din toate caderile in pacat, si ca numai prin mila Ta nu sunt acum in groapa pierzarii, fiindca pot spune impreuna cu Prorocul David:

Cuprinsu-m-au durerile mortii si raurile faradelegii m-au tulburat; durerile iadului m-au inconjurat; intampinatu-m-au laturile mortii, si cand ma necajeau am chemat pe Domnul, si catre Dumnezeul meu am stri­gat (Ps. 17, 5-7),

si El S-a plecat intotdeauna cu milostivire spre strigatul inimii mele, mi-a ara­tat minunata Sa mantuire, mi-a iertat pacatele, mi-a destramat necazurile si din cumplita stramtorare m-a scos la largime.
Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica pacatele mele! Iata Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridica si pacatele voastre! Veniti, deci, sa sarutam cu lacrimi de pocainta si cu dragoste ranile Acestui Miel, Care a luat asu­pra Sa pacatele lumii.
Iar Tu, Bunatate Nemarginita, Doamne al cerului si pamantului, trimite in continuare binecuvantarea Ta asupra noastra, starneste in noi pocainta adevarata si dragoste nefatarnica; mai rabda lumea ce piere in pacate si prin cutremuratoarele Tale semne desteapt-o din somnul greu al pacatului. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Daca Eu voi fi inaltat de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine (In 12, 32), adica „daca Eu voi fi inaltat pe Cruce, prin patimirile Mele de pe Cru­ce voi rascumpara lumea intreaga, si cu puterea Crucii Mele voi atrage la Mine multimea alesi­lor“: iata ce spunea, printre altele, nu cu multa vreme inainte de patimiri, Domnul nostru Iisus Hristos. O, Hristoase,2dragostea noastra! Şi iarasi zic: o, Hristoase, dragostea noastra! Unde Te-a dus dragostea Ta fata de noi! Ai fost scuipat, pal­muit, ranit, ai murit in neinchipuitele patimiri de pe Cruce. O, Hristoase, dragostea noastra! Cat de tare ne iubesti Tu!

Nemasurat de mari sunt patimirile Tale pen­tru lume, insa nemasurat de mari sunt si roadele patimirilor Tale: prin rana Ta noi toti ne-am vinde­cat (I Ptr. 2, 24). Tu rabzi patimiri ca sa ne scapi pe noi de patimi; ai primit cununa de spini ca inimile noastre sa nu fie sfasiate, ca de niste ace arzatoare, de spinii pacatului; ai primit rani ca pacatosii ce se caiesc sa se ascunda in ranile Tale de sagetile maniei ceresti; ai rabdat Crucea ca sa ne daruiesti prin ea o arma tare impotriva vraj­masilor nevazuti, care se lupta cu incrancenare impotriva noastra; in fine, rabzi cumplitele chinuri de pe Cruce ca sa-i izbavesti pe urmatorii Tai credinciosi de preacumplitele si neincetate­le chinuri din iad – iar sfarsitul tuturor acesto­ra este unul singur: sa ne atragi la Tine si sa ne unesti cu Tine pe veci.
Asadar, iubitilor, Capul nostru – Hristos – patimeste ca intregului Sau trup, adica noua, sa ii fie usor; Capul nostru arde in focul chinurilor de pe Cruce ca sa izbaveasca de pacate si de focul vesnic al gheenei madularele Sale. Cine va pricepe cu mintea sa, cine va simti cu inima sa intregul pret al acestei faceri de bine? Numai El stie pe deplin cat de mare este jertfa Lui pentru noi, fiindca numai El stia, vedea chinurile vesnice si toata grozavia lor atunci cand spunea despre pacatosi: vor merge acestia la osanda vesnica (Mt. 25, 46), care neaparat ii va ajunge pe pacatosii nepocaiti. Iar noi, noi cu greu ne dam seama despre cele ce sunt pe pamant si cu osteneala gasim cele ce sunt chiar in mana noastra, foarte adesea nu intelegem toata nenorocirea starii noastre de acum, si atunci cele ce sunt in ceruri, adica cele de dupa moarte, cine a putut sa le patrunda? (Int. Sol. 9,16).

O, Preascumpul nostru Mantuitor! Ce vom aduce Ţie in schimbul nemarginit de marii jertfe pentru noi? Credinta si dragostea. Asadar, iubitilor, sa credeti din toata inima, fara1urma de indoiala, ca Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a intrupat si a patimit si pentru voi, ca sa va izbaveasca de muncile cele vesnice, carora potri­vit dreptei judecati a Tatalui Ceresc ar fi trebuit le fim supusi, si le vom fi supusi daca nu vom crede din toata inima in Fiul Lui, Care a luat asu­pra Sa pacatele lumii, si nu vom pazi poruncile Lui; sa apropiati chinurile Lui de inima voastra, sa le pretuiti pe cat sunt in stare slabele minti omenesti si fiecare sa indure in propria sa via­ta cu marime de suflet, fara cartire, cu recunostinta fata de Dumnezeu, propriile sale necazuri, boli si patimiri; in inimile voastre sa arda focul dragostei catre Cel ce din dragoste pentru voi rabda focul chinuitor al suferintelor trupesti si sufletesti. Sa fuga fiecare dintre voi de neiubire, de ura si de vrajba, fiindca neiubirea si ura din­tre voi strapung ca niste sageti inima Domnului, Care ne-a iubit atat de mult, incat a rabdat Cru­ce si moarte pentru noi, si ne scot din numarul urmatorilor Lui; sa nu se lege nimeni cu inima sa de lume, de placerile ei: locul nostru nu e in aceasta lume; nu, locul nostru este in Cer: unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia (In 17, 24), a zis Mantuitorul despre cei care Ii urmeaza! Petrecerea noastra este in ceruri (Filip. 3,20), spune Apostolul. Lumea cu bunatatile ei nu este vrednica de noi: in gandurile si in inima noastre sa fie Cerul. Acolo sa ne mutam cat mai des cu gandu­rile si cu dorintele.

Cela ce ai patimit pentru noi de voie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Tu ai zis, mergand la patimiri: daca Eu voi fi inaltat de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine. Asadar, trage-ne la Tine, in imparatia Ta, cu harul Tau. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri, inaintea epitafului

Vad un om chinuit, ucis, infasurat in giul­giu si pus in mormant – dar cine este el? Cine este aceasta jertfa a rautatii si razbunarii? Nu este doar un om, ci Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, Iisus Hristos. Dar pentru ce a fost omorat Dumnezeu-Omul, Cel 1Nevinovat, Fara de pacat, Drept si Iubitor fara de masura? De cine a fost omorat si unde sunt ucigasii? A fost omorat fiindca i-a iubit pe oameni cum nu i-a iubit nimeni vreodata, iar cei ce erau datori sa inteleaga aceasta dragoste n-au vrut sa o inte­leaga; a fost omorat fiindca le-a facut binefaceri multe, nenumarate, cum nu le-a facut nimeni vreodata, si totusi binefacerile acestea au fost rastalmacite; a fost omorat fiindca a savarsit multe minuni binefacatoare dintre cele mai mari, dar la aceste minuni oamenii priveau cu viclenie; a fost omorat fiindca atunci cand a fost nevoie a spus despre Sine ca este – precum si era cu adevarat — Fiul lui Dumnezeu venit sa-i mantuiasca pe cei pierduti; a fost omorat fiindca infiera nedreptatile strigatoare la Cer; a fost omorat fiindca in urma Lui mergea toata lumea, tot poporul, care vedea minunile Lui si se impar­tasea de binefacerile Lui, dar care a uitat in scur­ta vreme aceste binefaceri si aceste minuni: iata de ce a fost omorat Dumnezeu-Omul!
De cine a fost omorat? De iudei – de cei care i-au omorat si pe prorocii care au dat in vileag nedrepta­tea si faradelegile lor inaintea venirii Mantuito­rului; de iudei, poporul ales al lui Dumnezeu, caruia Dumnezeu ii aratase o multime nenumarata de binefaceri, de minuni uimitoare, cantate mereu, pana in ziua de astazi, de Biserica Ortodoxa. Aici este insa o cat se poate de mare taina, in care toti trebuie sa patrundem acum cu deo­1sebire: chinuitori si ucigasi ai Fiului lui Dumne­zeu au fost nu doar iudeii si romanii pagani, ci pentru aceste chinuri si acest omor suntem foar­te, foarte vinovati si noi toti. De ce? Deoarece Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca Mantuitor al lumii, a fost jertfa pacatelor noastre; patimind si murind, El a primit de la Atotdreptul Tata Ceresc, dupa omenitate, pedeapsa pentru paca­tele noastre, ale tuturor. Iudeii au facut cu Dumnezeu-Omul ceea ce poate ca am fi facut si noi cu patimile noastre daca am fi fost in locul lor si, la drept vorbind, facem si acum cu unii semeni ai nostri, numai ca intr-o masura mai mica si in alte chipuri. Asadar, priviti cu mai multa luare-aminte la Acest Dumnezeiesc Patimitor si Mort de trei zile. El este jertfa pacatelor noastre. El este jertfa nesfarsitei iubiri a lui Dumnezeu fata de lumea ce piere in pacate si, prin urma­re, fata de mine si de tine, iubite frate. Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa in locul meu si al tau grozaviile dreptei judecati vesnice, pedepsei vesnice, care ne astepta pe mine si pe tine, a baut paharul dreptei manii si intaratari a lui Dum­nezeu Atottiitorul, pe care ar fi trebuit sa-l bem eu si tu; a luat asupra Sa toate sagetile ascutite si aprinse din tolba dumnezeiasca, ce erau pre­gatite pentru pacatosi, care s-ar fi cuvenit sa ne loveasca si sa ne arda pe mine si pe tine, paca­tosii nerecunoscatori si cu narav rau – iar ves­nica dreptate si intelepciune dumnezeiasca L-a pedepsit prin oameni, pentru oameni, pe Dumnezeu-Omul.
Cu spaima si cu evlavie ma plec inaintea dreptei judecati a lui Dumnezeu, ina­intea sfinteniei Dumnezeirii Celei in Trei Ipostasuri, care pentru a inlatura nedreptatea pacatului si pentru a-l sfinti pe omul pacatos, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, in persoana Tatalui a binevoit a-L pedepsi in locul oamenilor pe Preasfantul Dumnezeu-Om, in persoana Fiului a binevoit a Se intrupa si a lua asupra Sa pedeapsa pentru toate nedreptatile omenesti, iar in persoana Duhului Sfant a binevoit a-i sfinti pe pacatosii ce se caiesc, a-i innoi, a Se revarsa in inimile lor cu cea mai gingasa si mai sfanta dragoste. Fratilor! Luati aminte la taina. Cugetati cat de respingator si de uracios e pentru Dumnezeu pacatul intrat in oameni, cat de cumplita este pedeapsa pentru pacat daca Atotsfantul si Dreptul Domn nu L-a crutat pe Fiul Sau Cel iubit, ci L-a dat pentru noi la ase­menea patimiri si la moarte. Daca dreptatea lui Dumnezeu a facut asa cu pomul verde, adica cu Dumnezeu-Omul, ce va fi cu cel uscat si nero­ditor, cum suntem noi, pacatosii? Asadar, paca­tosilor, fratii mei, sa ne temem a adauga pacate peste pacate, nelegiuiri peste nelegiuiri. Privind la Acest Patimitor Dumnezeiesc, invatati-va sa urati si sa va scarbiti de acum si pana in veac de orice pacat si sa iubiti dreptatea si virtutea. Daca vom continua sa adaugam pacate peste pacate cu stiinta si dinadins, rastignindu-L astfel in noi pe Fiul lui Dumnezeu adeseori si de multe ori, daca ne vom cai cu fatarnicie si ne vom imparta­si cu nevrednicie de Dumnezeiestile Taine, daca, dupa ce ne-am spovedit si impartasit cu Sfintele Taine spre curatire si sfintire, vom trai fara frica de Dumnezeu, dupa poftele inimii stricate, aceste rani din mainile si din picioarele si din coasta Mantuitorului ne vor fi nu spre mantuire, ci spre osanda, si atunci nimeni, in vecii vecilor, nu ne va mai scapa de chinurile gheenei.

Fratii mei! Sa aducem Domnului, Care pentru noi a murit si a inviat, lacrimi de pocainta si umilinta neprefacuta si sa traim in pocainta si facere de bine necontenita. Amin.

Invatatura in Sfanta si Marea Vineri

Cum mori, Viata? (stih in Marea Sambata)

Sa vina faptura toata sa aducem cantare de iesire Ziditorului! Soboare nenumarate ale puterilor ceresti! Locuitori cuvantatori ai pamantului! Veniti cu totii sa aducem cantare de iesire Facatorului nostru, Care dupa cumplite patimiri odihneste cu pace in mormant! Sa ne apropiem de El si sa-L intrebam:

„De ce esti socotit intre cei morti, Cela ce traiesti intru cei de Sus, si cum se face ca esti2primit in chip strain intelegerii de un mormant mic, Cel pe Care cerurile nu pot sa Il incapa? Cum se face ca Tu, incepatorul Fara de moarte al vietii, Insuti ai gustat moarte si ca un muritor esti pus in mormant? Cum se face ca oamenii, fapturile Tale neputincioase, insa pline de rautate, Te-au bagat in mormant? Se vede ca de buna vrerea Ta Te-ai suit cu trupul pe Cruce: altminteri cine ar fi cutezat sa se atinga de Tine, Atotputernice?”

Se vede ca aici e o mare tai­na, pe care n-o stiau cei ce Te-au chinuit si Te-au omorat in chip nelegiuit si nici macar stapanitorul intunericului – si, intr-adevar, oamenii nu sti­au ce faceau cu Iisus. Se vede ca din acest pogoramant al Tau neasemuit fata de oameni le vine acestora mult bine, fiindca Tu faci toate doar pen­tru inmultirea binelui si fericirii fapturilor. Fara indoiala, Tu ai patimit dintr-o mare nevoie, cu un scop preabun si preaintelept: Tu toate cu intelepciune le-ai facut (Ps. 103,25), si esti bun cu toti (Ps. 144, 9): e cu putinta, oare, ca patimirile si moar­tea Ta sa nu fie lucrare a nesfarsitei Tale buna­tati si intelepciuni? Auziti, fratilor, ce raspunde la asta Insusi Domnul, Cela ce a patimit pentru noi: daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur, iar daca va muri, aduce multa roada (In 12, 24). Asadar, iata care este, fratilor, taina mortii lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omului: grauntele de grau, daca nu moare, cazand in pamant, ramane singur, dar daca moa­re aduce roada multa;si Mantuitorul a murit ca sa aduca cel mai mare folos cu putinta oamenilor prin moartea Sa, ceea ce a si reusit sa faca.

Hristos Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa marea lucrare de a ne rascumpara, de a ne indreptati pe noi, pacatosii, prin patimirile si moartea Sa, in fata Tatalui Ceresc: aceasta este indreptatirea noastra (Rom. 4, 25), spune Aposto­lul, si de aceea moartea Lui pentru noi, impreu­na cu patimirile care i-au premers, este lucrare a celei mai inalte iubiri fata de noi si intelepciuni a lui Dumnezeu, lucrare pe care n-o va putea pretui dupa vrednicie nici o minte zidita – iar intrucat aceasta moarte este lucrare a intelepciu­nii dumnezeiesti, ea este si o preamare taina. Ce adevar mangaietor! Moartea Mantuitorului este jertfa de curatire pentru pacatele intregii lumi. El este, zice Sfantul Apostol Ioan Teologul, jertfa de ispasire pentru pacatele noastre – dar nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale lumii intregi (I In 2, 2). El a murit, si moartea Lui pe Cruce a nimicit blestemul nostru, pe care l-am meritat de la Tatal Ceresc prin pacatele noastre. El a murit, si moartea vesnica, ce fara Rascumparator ar fi trebuit sa ne ajunga neaparat, acum nu ne mai stapaneste. El e dreptatea noastra in mijlocul faradelegilor noastre; El e izbavirea noastra in vremea deznadejdii noastre; El e sfintirea noastra in mijlocul necuratiilor noastre; El e lumina in intunericul nostru; El e viata in moartea noastra.

1Te inspaimanta dreapta judecata dumnezeiasca atunci cand te gandesti la nedreptatile tale, si nu este pace in oasele tale de la fata pacatelor tale (Ps. 37, 3)? Patimirile si moartea lui Iisus Hristos te indreptatesc in fata Tatalui Ceresc. Dumne­zeu este Cel ce indreptateste: cine este cel care osandeste? Hristos este Cel care a murit, si mai ales Cel ce a inviat, Care si este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceste pentru noi! (Rom. 8, 33-34). Nu ai nadejde ca vei primi Imparatia cerurilor, fiindca te simti nevrednic de ea? Cu adevarat, nimeni dintre oameni nu este vrednic, insa Hristos, Domnul nostru, este vrednic: El a meritat-o pen­tru noi prin sangele Sau cel fara de pret. De vrednicia Lui depinde si vrednicia noastra. Prin vred­nicia Sa ne-a facut vrednici si pe noi, nevredni­cii, si tocmai cu harul Lui Bunul si Iubitorul de oameni Tata Ceresc, dupa mila Sa cea neurmata, ii invredniceste pe oameni de Imparatia ceruri­lor. Zici: „Sunt un mare pacatos“? Dar Hristos Mantuitorul a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi (I Tim. 1, 15) – tu doar, pe viitor, sa nu pacatuiesti dinadins si cu rautate. Zici: „Cum sa fiu eu impreuna cu sfintii, care au stralucit pe pamant cu atatea virtuti?” Dar si sfintii tot cu harul lui Hristos s-au mantuit. Daca ti se pare ca e prea mult sa fii impreuna cu sfintii, roaga-te cel putin sa fii impreuna cu talharul, strigand: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta (Lc. 23,42), si straduieste-te sa traiesti asa cum se cuvine unui crestin.
Cu totii suntem pacatosi, fratilor, dar daca avem credinta in Hristos, Domnul nostru, Cela1ce S-a rastignit pentru noi, si ne straduim sa tra­im dupa invatatura Lui sau daca ne ridicam chiar si cand cadem, atunci moartea Mantuitorului si ranile Lui sunt pavaza noastra: vom scapa de muncile iadului si ne vom invrednici de Impa­ratia cerurilor. Daca rabdam cu marime de suflet necazurile, bolile, lipsurile si feluritele nenorociri ale vietii, socotindu-le cuvenita rasplata pentru pacatele noastre si pomenind cu credinta si cu dragoste cumplitele patimiri indurate pen­tru noi de Mantuitorul, ferice va fi de noi: Dom­nul Cel rastignit ne va mantui. Vai insa de ace­ia care sunt crestini doar cu numele, care calca in picioare mantuitoarea Lui invatatura nesocotindu-L sau cugetand despre El cu obraznicie, care traiesc dupa voia inimii lor in nedreptate, in necuratie, in uitare de Dumnezeu; acestia tre­buie sa se ingrozeasca de infricosatoarea stare in care se afla: infricosator lucru este a cadea in mainile lui Dumnezeu Celui viu (Evr. 10, 31). Pe cei rai rau ii va pierde Dumnezeu (Mt. 21, 41). Pe paca­tosii nepocaiti moartea Datatorului de viata nu ii va mantui, ci-i va osandi, insa pacatosii care se pocaiesc cu adevarat de pacatele lor, care au credinta din inima in Domnul si nadejde in El si se curatesc de pacate, sunt mantuiti de El: cu patimirile Sale de pe Cruce Mantuitorul va aco­peri pacatele pe care acestia le-au facut din omeneasca neputinta. Cel ce Te-ai rastignit, Hristoase Dumnezeule, Care cu moartea pe moarte ai calcat, mantuieste-ne pe noi! Amin.

Cuvant in Sfanta si Marea Vineri

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Mt. 27, 46)

Asa a strigat Cel pironit pe Cruce pentru pacatele lumii – prin urmare si pentru pacatele noastre, fratilor si surorilor -, asa a strigat Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? — a strigat cu firea Sa1omeneasca, ce avea neputinte, iar nu pacate. Dar cum ar fi putut sa-L paraseasca pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, pe Fiul Sau Cel Iubit, Tatal, Care L-a trimis in lume spre mantuirea lumii? Dumnezeirea era, si va ramane in veci, nedespartita de firea omeneasca a lui Iisus Hristos. Aceasta parasire inseamna, iubiti frati, ca aceasta fire omeneasca a fost lasata intregii grozavii a patimirilor de pe Cruce, intregii dureri cumplite, ucigatoare, pe care El a trait-o inca din Gradina Ghetsimani inainte de a fi prins de sleah­ta de raufacatori in frunte cu Iuda Iscarioteanul. El a inceput inca de atunci sa Se ingrozeasca si sa Se indurereze, si le spunea ucenicilor: intris­tat este sufletul Meu pana la moarte; ramaneti aici, si privegheati impreuna cu Mine (Mt. 26, 38). Inchipuiti-va atunci cat de mari au fost chinurile trupesti, cat de mare a fost durerea atotdreptului si atotiubitorului, atotsimtitorului suflet al Dumnezeu-Omului, Care a rabdat pedeapsa pentru toa­te pacatele omenesti, pentru pacatele lui Adam si ale Evei si ale tuturor urmasilor acestora, pana la unul – asadar, si pentru pacatele noastre!
Şi noi, fratilor, suntem pacatosi mari si meritam nenu­marate pedepse pentru nenumaratele noastre faradelegi. Judecati singuri, zic, judecati singuri cat de strapungatoare, de amare si arzatoare au fost chinurile Crucii, cat de mare a fost durerea sufleteasca a Mielului lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele lumii, cat de apasatoare a fost parasirea Lui de catre Dumnezeu, adica lasa­rea omenitatii Sale in toata arderea patimirilor, sufletului Sau in tot necazul strivitor, nemargi­nit, groaznic. Dupa aceea veti intelege in ce sta­re se afla sufletul Dumnezeu-Omului atarnat pe cruce atunci cand a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Da, sufletul Lui era, impreuna cu trupul Lui, intr-o stare de suferinta ingrozitoare, cu neputinta de inchipuit si de zugravit.
Da-ti seama de aici, omule, oricine ai fi tu, cat este de amar, de lipsit de noi­ma, de slut, de1urat, de nebunesc, de scarbos, de chinuitor, de ucigator pacatul; da-ti seama cat de nefiresc este pentru noi, cat este de nepotrivit cu firea noastra zidita dupa chipul lui Dumnezeu si cat de mult se ingretoseaza de el atotsfanta, atotdesavarsita, atotbuna Dumnezeire – si dupa aceea judecati toti ce trebuie sa facem cu pacatul, care ne insala si ne spurca si stramba firea noas­tra, o strica si o va arunca in vesnica necinstire, in vesnic necaz, in vesnic chin daca nu il vom uri din tot sufletul, daca nu ne vom pocai de farade­legile noastre, daca nu ii vom intoarce desavar­sit spatele. Inchipuiti-va ce ar fi fost cu noi daca pentru pacatele noastre nu ar fi patimit, indestu­land dreptatea dumnezeiasca, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, daca harul Lui ne-ar fi parasit pe veci? Ajunge sa ne gandim doar putin la asta ca sangele sa ne inghete si sufletul sa se infiore­ze. Ce bine ar fi daca eu si toti ceilalti pacatosi ne-am aduce aminte de aceasta parasire a paca­tosilor nepocaiti de catre Dumnezeu intotdeau­na si mai ales cand ne ispiteste pacatul! Atunci am fugi de el mai tare decat de o fiara sangeroasa, decat de un dusman crud. Atunci ar fi mult mai multi cei ce se mantuiesc; atunci pamantul nu ar mai fi lovit de nenorociri groaznice pentru pacatele omenesti: de recolte proaste, de inundatii, de cutremure pustiitoare, care secera mii de vieti omenesti, de molime, de vatamarea roadelor, de incendii nimicitoare. El s-ar preface atunci intr-un Rai al lui Dumnezeu, ar fi imbelsugat in dreptate si in toate darurile firesti ale lui Dumnezeu. Atunci ar fi pace pe pamant si n-ar mai fi pe el nici o primejdie; nu ar mai fi aceste cumplite faradelegi pe care le vedem in mijlocul nostru. Cat s-a umplut acum lumea de nelegiuiti si nelegiuiri! Dar cat va mai dainui aceasta lume pacatoasa, cat va mai dainui acest pamant – salas al pacatului, rosu de sange nevinovat, aceasta stransura a tuturor uraciunilor? Nu va veni, oare, vremea curatirii a toata lumea prin foc? Ba da: bineinteles, ea este aproape. Daca Apostolii, in vremea lor, spuneau deja ca ea se apropie, cu atat mai mult noi putem spune cu indrazneala ca se apropie sfarsitul veacului.

Fratilor si surorilor! Cat mai avem timp, sa venim cu pocainta fierbinte la Mantuitorul lumii si sa sarutam cu dragoste si cu lacrimi ranile pe care le-a suferit pentru noi. Sa indragim drepta­tea, sa indragim mila, ca sa fim miluiti. Amin.

(Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

1.jpeg

***

1

Sfantul Luca al Crimeei: Cuvinte in Vinerea Mare

I. Plîngerea deasupra Epitafului

Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

1El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o1 dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El – plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

Domnul a luat cel dintîi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.

1Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33).Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora le-a deschis 1intrarea în împărăţia Cerurilor.

Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

II. Lecţii ale dragostei de Hristos

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

1Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…
Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă. În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.
Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea:

“De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I 1Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primit-o pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19, 26-27).
Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.
Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longhin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

cuvantulortodox