Duminica a IV-a din Post – a Sfantului Ioan Scararul


Praznuirea Sfantului Ioan Scararul nu incepe sa fie atestata in manuscrise decat in secolul XIII, pentru a se regasi aproape in toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervata comemorarii parabolei samarineanului cel bun, al carei canon s-a pastrat la Utrenia duminicii pana in zilele noastre. Instituirea tarzie si extrem de rapida a acestei praznuiri a rezultat probabil din dorinta de a completa in mod armonios structura Triodului.

Daca primele doua duminici se distingeau ca o perioada „dogmatica”, transferarea praznicelor Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, axata mai mult pe latura practica a vietii duhovnicesti. (…)

Sfantul Ioan Scararul e praznuit in mod normal pe 30 martie, iar Sfanta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul ca aceste doua praznice cadeau intotdeauna in timpul Triodului facea ca ele sa nu fie solemnizate, in ciuda importantei acestor sfinti in evlavia bizantina: trei stihiri la Vecernie si un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor in ciclul liturgic mobil a permis o mai mare stralucire acordata acestor doi sfinti si o afirmare mai explicita a legaturii lor cu Postul Mare.

Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor in cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am” de la Vecerniile Duminicilor a IV-a si a V-a, precum si sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie si 1 aprilie.

Numai canoanele sunt diferite atat pentru Sfantul Ioan Scararul, cat si pentru Sfanta Maria Egipteanca. Totusi, unele manuscrise ale Mineielor indica pentru 30 martie canonul lui Ignatie din Duminica a IV-a a Postului Mare, astfel ca atunci oficiul e riguros identic, in vechile traduceri slave anterioare reformei patriarhului Nifon, care a provocat in Rusia schisma „vechilor credinciosi”, slujbele Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca nici macar nu se gaseau in Triod, unde se semnala numai ca trebuie luate din Mineie.

Praznicele celor doi sfinti nu ocupa, asadar, decat un loc relativ limitat in oficiile Duminicilor a IV-a si a V-a: pana la canon, randuiala este cea a tuturor duminicilor Triodului cu sedealna Octoihului si idiomelele Triodului; dupa care se canta trei canoane: unul al invierii cu 6 tropare, unul al Triodului, mai vechi, cu 4 tropare despre parabolele biblice dezvoltate in cursul saptamanii urmatoare, si unul al Sfantului tot cu 3 tropare.

La Laude nu se canta nici o stihira a Triodului (cu exceptia idiomelei de la „Slava”, doxastikon), ci numai opt din Octoih, fapt nemaiintalnit de la Duminica Vamesului si Fariseului si care evidentiaza bine caracterul secundar al acestor praznuiri fata de cele pe care le-am studiat pana aici.

Sobrietatea acestor doua praznuiri de la sfarsitul Postului Mare ingaduie sublinierea mai puternica a temelor duhovnicesti ale samarineanului cel bun si bogatului nemilostiv, creand prin aceasta o mai mica ruptura tematica intre zilele saptamanii si duminici decat in prima parte a Postului Mare. Atentia si efortul duhovnicesc vor putea, asadar, sa ramana incordate pana la capat, chiar si in timpul zilelor de odihna.

Sfantul Ioan Scararul

Asa cum s-a subliniat deja, lectura Scarii e cea mai importanta dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare si calauza discernamantului ce trebuie sa insoteasca faptuirea tuturor virtutilor. Acest tratat plin de stiinta si finete nu putea fi redactat decat de cineva care facuse el insusi experienta a ceea ce scria.

Astfel, prin aceasta praznuire s-a socotit si s-a evidentiat faptul ca Sfantul Ioan Scararul realizeaza el insusi parcursul acestei scari, fiind, prin urmare, el insusi Scara si modelul viu al stiintei duhovnicesti: „Intarind ca niste trepte virtutile, spre cer te-ai suit cu adevarat luminand prin dreapta credinta la adancul cel nemasurat al privirii la cele de sus, biruind toate pandirile demonilor, si pazesti pe oameni, Ioane, scara virtutilor; si acum te rogi sa se mantuiasca robii tai.”

Scara vesteste urcusul la Dumnezeu al autorului ei, laudat in acelasi timp drept „raiul virtutilor”, „legiuitorul ascezei” si „faptuitorul” (praktikos) prin excelenta. Sfantul Ioan Scararul reprezinta intr-adevar icoana infranarii si a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorarii temeiurilor ascetice. Sfantul Ioan si-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei in toata rigoarea, retragandu-se din lume pentru a-si stapani placerile trupului si a zbura spre Dumnezeu prin rugaciune: „Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, cuvioase, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu mancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marire cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta nu inceta rugandu-te pentru noi, Ioane.”

Luptand „dupa legile” ascezei, el si-a mistuit placerile si patimile dobandind curatia si odihna fara de sfarsit a nepatimirii. Prin puterea Duhului Sfant s-a facut stapan peste trupul sau si a inecat pe demoni in lacrimile sale, ajungand pe aripile rugaciunii, pana la lumina duhovniceasca a contemplatiei, ca apoi „sa lumineze lumea” prin invatatura sa si sa-si „hraneasca” ucenicii cu „roadele infranarii”.

Experienta sa duhovniceasca l-a facut in stare nu numai sa-i indrume pe ceilalti pe caile ascezei, dar si sa indeparteze orice erezie cu „toiagul dogmelor.” Reunind, asadar, toate virtutile in viata sa exemplara ce se poate deduce din lectura Scarii sale, Sfantul Ioan Scararul apare drept modelul monahului si al stiintei duhovnicesti in care suntem initiati in timpul Postului Mare de cateheza imnologica, de regulile postului si typikon-ul slujbelor.

Venerandu-l, contemplam monahul desavarsit, asa cum ar trebui sa devina fiecare, daca ar realiza asa cum se cuvine invatamintele Triodului. Chiar si numai evocarea virtutilor sale e un prilej de praznuire si de bucurie pentru toti credinciosii deveniti monahi in timpul Postului Mare.

Astazi este zi de sarbatoare, care cheama toate adunarile isihastilor la dantuire duhovniceasca, la masa si mancare de viata nestricacioasa.

ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Traducere: diac. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis

SFANTUL IOAN SCARARUL  – invataturi despre dreapta socoteala si razboiul nevazut culese din “Scara”

SFANTUL IOAN SCARARUL  – invataturi despre dreapta socoteala si razboiul nevazut culese din “Scara”

“Cerceteaza mintea ascultatorilor necercati si vei afla in ea o nazuinta gresita: pofta de linistire, de postire nemasurata, de rugaciune neimprastiata, de cea mai deplina lipsa de slava desarta, de neuitata pomenire a mortii, de strapungere neincetata a inimii, de desavarsita nemaniere, de tacere adanca, de curatie covarsitoare. De aceea, neavandu-le pe acestea de la inceput, dintr-o buna iconomie, au sarit la ele inainte de vreme si s-au ratacit. Pentru ca vrajmasul i-a amagit sa le caute pe acestea inainte de vreme, ca nu cumva rabdand, sa le afle pe acestea la vremea lor”.
[…]
“Daca este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Eclesiastul (Ecl. 3, 1), dar intre toate lucrurile sunt si lucrurile sfintite ale vietuirii noastre, sa avem grija sa cautam in fiecare timp cele potrivite acelui timp. Caci este un timp al nepatimirii in cei ce se nevoiesc si un timp al impatimirii pentru tineretea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor si un timp al inimii invartosate; un timp al supunerii si un timp al stapanirii; un timp al postului si un timp al impartasirii de hrana; un timp al razboiului din partea trupului dusman si un timp al linistirii fierbintelii; un timp al iernii sufletului (al viforului) si un timp al linistii mintii; un timp al intristarii inimii si un timp al bucuriei duhovnicesti; un timp de invatare a altora si un timp de ascultare; un timp al intinarilor intru inchipuirea de sine si un timp al curatiei, pentru smerenie; un timp de lupta si un timp de odihna adapostita; un timp de linistire si un timp de imprastiere nestapanita; un timp de rugaciune neintrerupta si un timp de slujire nefatarscara_0nica. Deci sa nu cautam inainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amagindu-ne dintr-o pornire a mandriei. Sa nu cautam iarna cele ale verii; nu, in samanta, snopii. Pentru ca timpul semanarii cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”.
“Daca Hristos fuge de Irod trupeste, desi putea toate, sa invete cei porniti sa se arunce pe ei in ispite. “Sa nu dai, zice, piciorul tau spre clatinare si nu va dormita ingerul care te pazeste” (Ps. CXXV, 2-3).
[Scolie din Sf. Ioan Gura de Aur: “Nu trebuie nici refuzate nevointele, nici sa sarim spre ele. Caci astfel si biruinta noastra va fi mai stralucitoare, si diavolul facut mai de ras prin infranare. Atrasi in lupta, sa o primim cu barbatie. Nechemati in ea, sa ne linistim si sa asteptam vremea luptelor, ca sa aratam si necautarea slavei desarte si barbatiei”]
Trufia se impleteste cu barbatia, ca iedera cu chiparosul. Sa fie lucrarea in noi necontenita, ca sa nu socotim ca am agonisit vreun bine prin simpla cugetare; ci, luand seama la calitatea lui adevarata, sa vedem daca el este in noi si atunci ne vom cunoaste pe noi, negresit ca fiind cu lipsuri. Cerceteaza fara odihna si semnele patimilor, si atunci vei afla multe ale lor aflandu-se in tine. Noi, ca unii ce suntem in aceste boli, nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina unei adanci stapaniri a noastre de catre ele, de mai inainte.
Dumnezeu judeca intentia, dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nicio lipsa in cele ce-I stau in putere. Dar mai mare este cel ce se apuca cu smerenie si de cele mai presus de putere. Dar de multe ori dracii ne impiedica sa facem cele mai usoare si mai folositoare noua si ne indeamna sa ne apucam de cele mai obositoare”.
[Nota Pr. Staniloae: “Scararul iar face nuantele conforme realitatii. E bine sa ne apucam de cele mai presus de putere. Dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita de la cel rau, ca sa avem scuza daca nu le-am implinit. Ca aceasta e o ispita rea se vede cand nu facem cele dupa puterea noastra, dar ne apucam de cele mai presus de putere. Intai sa le facem pe acelelea si apoi sa ne apucam de acestea”.]
*
ScaraPanaLaCer“Tot razboiul dracesc din noi consta din aceste trei chipuri atotcuprinzatoare: din negrija, din mandrie sau din pizma dracilor. E de plans cel dintai; e foarte ticalos al doilea; dar fericit este al treilea.
Sa ne fie in toate, dupa Dumnezeu, constiinta drept tinta si indreptar, ca, cunoscand de unde vine suflarea vanturilor, sa intindem panzele potrivite lor.
In toate lucrarile noastre cele dupa Dumnezeu, dracii ne sapa trei gropi. Intai lupta ca sa impiedice sa se faca binele. Al doilea, dupa cea dintai infrangere a lor, ca sa nu se faca aceasta [binele] dupa Dumnezeu. Cand nu-si ating, talharii, nici tinta aceasta, venind linistit catre sufletul nostru, ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Dusmana celei dintai ispite este sarguinta si gandul la moarte. A celei de-a doua este supunerea si ocara; a celei de-a treia, defaimarea neincetata de sine.
[…]
Dar dracii obisnuiesc sa faca si cele contrare celor spuse. Caci, cand izbutesc sa infranga sufletul si sa rastoarne lumina mintii, nu mai este in noi, nenorocitii, nici trezvie, nici dreapta socoteala (discernamant), nici socotinta, nici rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire.
De nu va veni seara si intunerecul peste ziua sufletului, talharii nu vor jefui, junghia si pierde. Prin furt se pierde fiinta, prin furt se face ceea ce este bun ca ceea ce ar fi bun. Furtul este o luare in robie a sufletului prin nebagare de seama. Junghierea sufletului este omorarea mintii rationale, cazute in fapte necuvenite. Iar pierderea e deznadejdea dupa nelegiuirea savarsita.
[…]
Sa indrazneasca patimasii care se smeresc. Caci chiar de vor cadea in toate gropile si vor fi vanati prin toate cursele si se vor imbolnavi de toate bolile, dar dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori, invatand chipurile de vindecare ale fiecarei boli si izbavind pe cei ce vor cadea prin incercarea (experienta) lor.
Cei ce sunt chinuiti inca de niscai ganduri de mai inainte furisate si pot sa invete macar prin cuvantul simplu, sa invete, dar sa nu si conduca. Caci poate ca, rusinandu-se de cuvintele lor, vor incepe sa faca cele bune. Si se intampla in ei ceea ce am vazut la unii ce se tavaleau in mocirla. Acestia, murdarindu-se de noroi, invatau pe trecatori chipul in care s-au scufundat, povestindu-le aceasta spre mantuirea lor, ca sa nu cada si ei in aceeasi patimire. Caci pentru mantuirea lor i-a izbavit pe ei Dumnezeu, Cel atotputernic, de noroi. Iar daca cei patimasi se vor arunca de bunavoie in placeri, sa impartaseasca invatatura prin tacere. Caci s-a zis ca “Iisus a inceput a face si (apoi) a invatat”. (Fapte 1, 1).
[…]
Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava. Si se intampla alteori ca, una si aceeasi, data unuia la timp potrivit, ii este leac si la timp nepotrivit ii este osanda.
Am vazut doftor nepriceput care, defaimand pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decat deznadejdea. Si am vazut doftor iscusit care, operand prin ocarare inima umflata, a golit-o de tot puroiul. Am vazut odata pe un bolnav, band pentru curatirea intinaciunii doftoria ascultarii, si miscandu-se, si umbland, si nedormitand, iar altadata, pe altul – cu ochiul sufletului bolnav – linistindu-se si petrecand in tacere. Cine are urechi de auzit sa auda!
Unii, nu stiu de unde (caci am invatat sa nu iscodesc darurile lui Dumnezeu cu parerile mele), au prin fire, ca sa zic asa, o inclinare spre infranare sau spre curatie, sau spre liniste, sau spre necutezanta, sau spre blandete, sau spre strapungerea usoara a inimii; si sunt altii care au aceeasi fire, impotrivindu-se cand voiesc sa faca acestea, incat trebuie sa o sileasca cu toata puterea. Dar mie imi plac acestia mai mult decat cei dintai, ca unii care, desi pentru un timp sunt biruiti, isi silesc firea. Nu te lauda, o, omule, cu bogatia nemuncita. Caci datatorul de daruri, cunoscand de mai inainte vatamarea si pieirea spre care mergi, te-a izbavit in oarecare masura prin darurile lui neplatite; si invataturile din copilarie, si cresterea primita, si indeletnicirile deprinse ne ajuta sau ni se impotrivesc, dupa ce am crescut, la dobandirea virtutilor si in vietuirea calugareasca.
Ingerii sunt lumina calugarilor. Iar vietuirea calugareasca e lumina tuturor oamenilor. Drept aceea sa se nevoiasca in toate sa fie pilda buna, nedand nicio sminteala in nimic, in cele ce le lucreaza si le graiesc. “Caci daca lumina se face intuneric, intunericul”- adica cei ce petrec in lume, cu cat mai mult nu se vor intuneca? (Matei, VII, 23)
Daca ma ascultati voi ce voiti, e bine sa nu ne pierdem in multe feluri de invataturi si sa impartim bietul nostru suflet ca sa se lupte cu mii de mii si cu zeci de mii de zeci de mii de dusmani. Caci nu ne va ajunge timpul sa invatam sau sa aflam toate zecile de mii de mestesugiri ale lor. Sa ne inarmam cu Treimea cea Sfanta impotriva celor trei. Caci de nu, ne vom pricinui multe osteneli.
(Nota: “Cu ajutorul Sfintei si Celei de-o Fiinta Treimi, zice, sa ne inarmam impotriva celor trei, adica: iubirea de placeri, iubirea de arginti si iubirea de slava, prin cei trei, adica prin infranare, iubirea curata si smerenie. Caci iubirea de placeri e desfiintata prin infranare, iubirea de arginti prin iubire curata, ca putere de daruire si comuniune; dar iubirea de slava, prin smerenie, ca neiubitoare de aratare si ca uratoare a slavei.” Virtutile comuniunii desfiinteaza patimile egoismului cu puterea Sfintei Treimi, izvorul supreme al vietii de comuniune.).
[…]
Sa ne sarguim sa invatam cele dumnezeiesti, mai degraba prin sudoare si prin osteneala, si nu prin cuvantul simplu. Caci nu cuvinte, ci fapte ar trebui sa aratam in vremea iesirii (sufletului).
Cei ce au auzit ca se afla o comoara ascunsa intr-un anumit loc, o cauta pe aceasta si, din pricina cautarii foarte obositoare, pazesc cu luare-aminte cele ce au aflat. Iar cei ce s-au imbogatit fara osteneala le risipesc cu usurinta.
[…]
Cei de azi s-au inrait cumplit si toti s-au umplut de inchipuirea de sine si de fatarnicie. Poate ca arata osteneli trupesti asemanatoare parintilor nostri celor de demult, dar de darurile lor nu se invrednicesc, desi socotesc ca firea nu avea altadata atata nevoie de daruri ca acum. Si pe drept cuvant ni s-a intamplat aceasta. Caci nu in osteneli, ci in simplitate si smerenie se arata Dumnezeu. Si cu toate ca puterea Domnului se desavarseste in slabiciune, nu va lepada Domnul pe lucratorul smerit cu cugetul (2 Cor.12, 9).
Cand vedem pe careva dintre luptatorii lui Hristos supus unor dureri trupesti, sa nu ne grabim sa socotim ca aceasta e o pedeapsa venita din pacatosenia lui, ci sa-l vindecam, mai degraba, primindu-l cu iubire simpla si nevicleana, ca pe un madular al nostru si ca pe un impreuna-luptator cu noi.
[…]
scara-duhovniceascaSa nu ne intristam cand cerem ceva de la Domnul timp indelungat si nu suntem auziti, caci Domnul ar fi voit ca toti oamenii sa se faca nepatimitori intr-o clipa, dar, ca un inainte-stiutor, cunoaste ca aceasta nu le este de folos. Toti cei ce cer si nu primesc de la Dumnezeu cele cerute, fara indoiala ca nu le primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru ca cer inainte de vreme, sau pentru ca cer cu nevrednicie si dornici de slava desarta, sau pentru ca primindu-le se vor fali, sau dupa dobandirea lucrului cerut vor cadea in nepasare.
Patimile s-au departat uneori nu numai de la unii credinciosi, ci si de la unii fara credinta, afara de una [afara de o patima, n.n.]. Ele au lasat-o pe aceea singura sa umple locul tuturor, ca una ce e cea dintai dintre ele. Caci aduce atata vatamare, ca si din cer poate cobori.
(Nota: “Numeste mandria prin care a cazut diavolul”.)
[…]
Cand ni se cer deodata doua fapte bune, trebuie sa alegem pe cea mai de trebuinta. De pilda: de multe stand noi la rugaciune, vin la noi niste frati. Trebuie sa alegem una din doua: sau sa parasim rugaciunea, sau sa intristam pe fratele, lasandu-l sa plece fara raspuns. Iubirea e mai mare decat rugaciunea. Rugaciunea a fost socotita totdeauna ca o virtute partiala; iubirea e cuprinzatoarea tuturor.
Iarasi: ducandu-ma odata intr-o cetate sau intr-un sat, fiind inca tanar, asezandu-ma la masa, am fost cuprins deodata de gandurile lacomiei pantecelui si ale slavei desarte. Si, de fapt, temandu-ma de fiica nebuniei pantecelui [curvia], am fost biruit, mai degraba, de slava desarta
(Nota: “A fost biruit de aceasta prin iconomie, ca sa nu guste, impins de tinerete, dulceata. De altfel, slava desarta e mai rea decat lacomia pantecelui. Caci ultima este intrarea raului, iar slava desarta e capatul lui”).
Dar stiam ca dracul lacomiei pantecelui invinge de multe ori pe cel al slavei desarte in cei tineri. Si pe drept cuvant.
(Nota: “Dracul lacomiei pantecelui, fiind mai natural si, deci, mai inselator, pe drept cuvant invinge slava desarta.”)
La cei din lume, radacina tuturor relelor este iubirea de arginti. Iar la calugari, lacomia pantecelui. La cei duhovnicesti, sunt 82lasate de multe ori de Dumnezeu, din iconomie, niste patimi foarte mici, ca, defaimandu-se foarte tare pe ei insisi, din pricina unor patimi mici si nepacatoase, sa-si agoniseasca o bogatie nejefuita, de smerita cugetare.
[…]
Exista o deznadejde din multimea de pacate si din povara constiintei si a intristarii de nesuportat, din pricina coplesirii sufletului de multimea ranilor si scufundare a lui in adancul deznadejdii, sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde ce ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii; cel de-al doilea nu mai are nadejde in nevointa. Amandoua sunt fara folos. Caci pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe-al doilea, smerenia si nejudecarea altora.
Nu trebuie sa ne miram si ne inciudam, vazand pe unii savarsind fapte rele si aducand pentru ele motive bune. Pentru ca si pe sarpele din rai l-a pierdut inchipuirea de sine care l-a inaltat.
In toate lucrurile savarsite si in toate felurile de vietuire, fie intr-o ascultare, fie intr-o neascultare, fie vazute, fie gandite, acesta sa-ti fie dreptarul: daca sunt dupa Dumnezeu. De pilda: daca noi, cei incepatori, savarsim vreun lucru oarecare nu castigam din lucrarea lui in suflet mai multa smerenie decat cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savarsim cu voia lui Dumnezeu, fie ca e mic, fie ca e mare“.
(din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae)

Sursa

Iubeşte-ti aproapele

Cel ce iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele sau – Sfantul Ioan Scararul

Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru– Sfantul Ioan Scararul

Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pe toti suntem datori, noi cei credinciosi, sa-i privim ca pe unul si in fiecare sa socotim ca este Hristos – Sfantul Simeon Noul Teolog

Dragostea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si stradalnici, ca pe prieteni, iar pe cei lenesi ca pe dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la el – Sfantul Maxim Marturisitorul

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia dupa parerile oamenilor, de pilda pe unul iubindu-l, iar pe altul urandu-l, pentru pricina aceasta sau aceea, sau pe acelasi o data iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care este sa iubesti pe tot omul deopotriva – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; ci ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el elin si iudeu, nici barbat si femeie, nici rob sau slobod, ci toate si in toti este Hristos – Sfantul Maxim Marturisitorul

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura, sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul, in nici un chip si pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii! – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Multi sfinti si-au dat trupurile lor fiarelor, sabiei si focului pentru aproapele – Sfantul Isaac Sirul

Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca – Sfantul Maxim Marturisitorul

Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata– Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de ocara, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos cat si pe cel ce nu este inca virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac. Dragostea cea dintai e vrednica de lauda; a doua e mijlocie; iar celelalte sunt patimase – Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc – Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii, lasand grija de a-si plange pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osandesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. “Cerul s-a uimit de aceasta si pamantul s-a cutrenurat”. Ei insa nu se rusineaza, ca niste nesimtiti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare. Devenind iubitor de oameni vei sterge cu totul patima din suflet– Sfantul Maxim Marturisitorul

Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa nu dispretuiesti porunca dragostei, fiindca printrinsa vei fi fiul lui Dumnezeu, datatorul poruncilor – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca Il si imita, dupa putere. Astfel, Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor; iar rasplatit cu nerecunostinta si hula se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabda neinvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei de aproape, fara de care cel ce zice ca il iubeste pe Hristos sau ca va dobandi Imparatia Lui se amageste pe sine– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel care spune ca Il iubeste pe Domnul, dar in acelasi timp uraste pe fratele sau, este asemenea celui care-si inchipuie in somn ca alearga – Sfantul Ioan Scararul

Fiecare, privind pe fratele si aproapele sau ca pe Dumnezeul sau, sa se considere pe sine atat de mic fata de fratele sau, ca fata de Facatorul sau – Sfantul Simeon Noul Teolog

Iubirea aduna cele impartite si-l face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de contemplare si netezeste toate inegalitatile si deosebirile de opinie din toti. Ba ii aduce la o egalitate laudabila, prin faptul ca fiecare atrage atat de mult pe altul la sine in intentiile lui si il prefera sie insusi, pe cat de mult il respingea altadata si se prefera pe sine. Si prin iubire se desface de sine, de bunavoie, despartindu-si ratiunile si preferintele proprii, de gandurile si insusirile lui si se aduna intr-o simplitate de identitate, in temeiul careia nimeni nu se mai deosebeste intru nimic, ci fiecare a devenit unul cu fiecare si toti cu toti, sau mai bine cu Dumnezeu decat cu ei intreolalta, manifestand in ei aceeasi ratiune de a fi si dupa fire si dupa vointa – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele sau intru simtirea duhului – Diadoh al Foticeei

Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile cele necuratite ale aproapelui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce mai vede in inima sa o umbra de ura fata de vreun om oarecare, pentru stie ce greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om – Sfantul Maxim Marturisitorul

Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar pe cel rau milostivindu-l si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric – Sfantul Maxim Marturisitorul

Nu pot castiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea – Sfantul Isaac Sirul

din Filocalii

Duminica inchinata Sfantului Ioan Scararul

Saptamana a patra, Saptamana Injumatatirii Postului, este luminata de prezenta Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericesti. „In mijlocul zilelelor infranarii, ajungand astazi cu puterea Crucii, sa slavim pe Cel ce S-a inaltat pe dansa, ca pe Mantuitorul si Dumnezeul nostru.“

Sf. Cruce se afla pe iconostas in aceasta vreme, spre inchinarea credinciosilor: „Sa ne inchinam, credinciosii, preacinstitului lemn pe care S-a inaltat Facatorul tuturor; veniti sa o sarutam cu frica si cu dragoste, luand de la ea dar luminos; izbavire de patimi, intarire si izgonire a toata puterea draceasca“.

Impreuna cu cinstirea Crucii se uneste si „tema saptamanii“: Pilda Vamesului si Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mandriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul: „Nu cutez eu ticalosul, sa privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene.“ (Duminica seara); caci „Facand vrednicia sufletului meu roaba patimilor, m-am facut ca un animal si nu ma pot uita spre Tine, Preainalte; ci plecandu-ma in jos, Hristoase, ca vamesul ma rog strigand catre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si ma mantuieste“ (Vineri seara).

Dar Mantuitorul ne-a invatat smerenia mai mult decat cu pilda Vamesului, cu insasi viata si smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moartea prin Cruce pentru tine, invatandu-te, suflete al meu, din inaltare smerenia si din smerenie inaltarea, nu te inalta pentru virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sa osandesti pe aproapele tau ca fariseul cel laudaros; ci cu gandul plecat aducandu-ti aminte numai de pacatele tale, ca vamesul striga: Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pacatosul“ (Joi seara).

Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lasat calea cea buna a smereniei: „Cale cea mai buna a inaltarii ai aratat, Hristoase, a fi smerenia, micsorandu-Te Insuti pe Tine si chip de rob luand, neprimind rugaciunea cea mult falnica a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfa fara prihana intru cele de sus“(Luni, la Vecernie).

Incadrarea Duminicii Crucii de cele doua pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Saptamana a III-a) si a Vamesului (Saptamana a IV-a) are un adanc talc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negraitei milostiviri si a dragostei fara margini a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este si semnul nemarginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mantuitorul ne invatase cu cele doua pilde, ne-a aratat-o mai desavarsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinatatea desavarsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atata staruinta de-a lungul postului, prin rugaciunea Sf. Efrem, ni le arata Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim in mijlocul postului.

Si ca o icoana vie a acestor mari virtuti, Duminica a IV-a, ne pune inainte praznuirea marelui Parinte si povatuitor duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul. Viata lui a fost ascunsa, smerita si aprinsa de dumnezeiasca dorire. Patruzeci de ani a trait sihastreste, pururea fiind aprins de ravna inflacarata si de focul dumnezeiestii iubiri. Toata petrecerea lui era in rugaciunea neincetata si in nemasurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a facut pilda a toata virtutea si doctor sufletesc iscusit; plin de intelepciune, caci Duhul Sfant vorbea prin gura lui, ajungand ca o „stea neratacita si luminand pana la marginile lumii“(Condac).

Bogatia acestei intelepciuni a adunat-o in vistieria duhovniceasca numita „Scara Raiului“, pe care a facut-o darul cel mai de pret al vietii calugaresti.

Alcatuita din 30 de trepte, dupa cei 30 de ani ai vietii smerite a Domnului, Scara sa ne urca din treapta in treapta de la cele pamantesti la cele ceresti. Fuga de lume, adica lepadarea de avutii, de rudenii si de sine insusi, intrarea sub ascultarea unui povatuitor iscusit, cainta cu lacrimi si aducerea aminte de moarte, tacerea, infranarea si lepadarea de toata grija cea lumeasca ne vor ajuta sa smulgem din radacina multimea patimilor din noi: lacomia, iubirea de argint, mandria, trandavia si celelalte si ne vor ridica spre agonisirea virtutilor duhovnicesti: blandetea, curatia, saracia, privegherea, smerenia, trezvia si rugaciunea, linistea si nepatimirea si cele trei mari virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Dupa ce el a urcat mai intai aceste minunate trepte ale sca-rii si a ajuns la capatul de sus, Sf. Ioan ne indeamna si pe noi: „Suiti-va, fratilor, suiti-va, punand suisuri in inimile voastre si luand aminte la proorocul care zice: «Veniti sa ne suim in muntele Domnului, si in casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).

Invatatura de taina a Scarii este: precum pe o scara suisul se face din treapta in treapta, tot asa si sporirea duhovniceasca nu se face la intamplare, ci cu pricepere, intr-o anumita si neintrerupta inlantuire de fapte, de-a lungul intregii vieti si sub indrumarea unui povatuitor incercat. De aceea si calea aceasta este potrivita vietii calugaresti si pentru calugari a fost scrisa Scara. „Cine este monahul credincios si intelept?“ intreaba Sf. Ioan si raspunde: „Acela care si-a pazit neatinsa arderea duhului si pana la sfarsitul vietii nu conteneste sa adauge in fiecare zi, foc peste foc, vapaie peste vapaie, silinta peste silinta, dorire peste dorire“.

Plina de dumnezeiasca intelepciune, Scara este povatuire iscusita pentru cei retrasi din lume, care voiesc sa se lase scrisi cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca intr-o oglinda uneltirile dracesti ale pacatului, inlantuirea virtutilor si pe aceea a patimilor, cum sa invatam mestesugul cunoasterii de sine si al despatimirii, lucrarea virtutilor, care creste pe adevaratul monah din putere in putere, de la smerita ascultare pana la plinatatea cea mai de sus a dumnezeiestii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple si adanci, adevarate lozinci ale vietii duhovnicesti. „Monahul este adancul smereniei“, „monahul este o necontenita sila a firii“, monahul este o necontenita lumina in ochiul inimii. Smerenia este marea bogatie a monahului, camara a bunatatii, de care nu se pot apropia rapitorii. Smerenia si dragostea este sfintita doime: dragostea inalta, iar smerenia pe cei inaltati ii sprijina sa nu cada.

Indeletnicirea cea mai de seama a monahului este trezvia si rugaciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea vegheaza“(Cant. 5, 2). Rugaciunea este mijloc de cunoastere de sine, „oglinda monahului“, „bogatia monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale fata de Dumnezeu; „iar daca vrei sa cunosti degraba folosul rugaciunii, sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de rasuflarea ta“.

Toata lupta monahului este impotriva patimilor si pentru cunoasterea virtutilor:

– doctoria impotriva ingamfarii se cumpara cu aurul smereniei;

– cine si-a agonisit pomenirea mortii nu va pacatui in veac;

– ascultarea este mormant al voii;

– monahul neagonisitor este stapanul lumii;

– monahul trufas nu are nevoie de drac, fiindca el insusi este drac.

Nevointa trupeasca are multa putere impotriva dracilor, caci noroiul uscat nu mai atrage pe porci si nici trupul vestejit de nevointa nu mai odihneste pe draci.

Grija cea mare a monahului este sa scape de nesimtire, care „este moartea sufletului mai inainte de moartea trupului“ si sa-si agoniseasca nepatimirea, care „este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului“. Iar podoaba cea mai de pret a lui este sfanta feciorie si curatie, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit si a inviat si inca de aici a inceput nestricaciunea cea viitoare“.

Pentru nepretuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citeste la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare si este cartea cea mai cautata, carte de capatai la ortodocsi. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scararul, este cinstit de Biserica in fruntea tuturor marilor povatuitori si Parinti duhovnicesti.
Praznuirea lui la inceputul celei de-a doua jumatati a postului, ne pune inainte icoana de sfintenie si metoda mestesugita pentru dobandirea ei. Ca sa contemplam icoana si sa invatam din metoda si mai deplin arta duhovnicestii innoiri, sa ne incordam puterile si mai mult spre a rascumpara vremea putina care a mai ramas, intru ostenelile pentru despatimire si cresterea virtutilor mantuitoare.

„Cuvioase Parinte Ioane, ascultand glasul Evangheliei Domnului, ai parasit lumea, bogatia si marirea intru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui, ca sa aflati odihna impreuna cu toti sfintii, cand va veni intru marirea Sa. Cu ale caror rugaciuni, Hristoase, pazeste si mantuieste sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

Parintele Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia

Scara – autorul si cuprinsul lucrarii

Autorul scrierii numite „Scara”, s-a nascut cu putin timp inainte de anul 579 si a trait pana in jurul anului 649. A fost deci contemporan cu Sfantul Maxim Marturisitorul. Autorul „Vie­tii” lui pe scurt, calugarul Daniil din Manastirea Raith, declara ca nu se cunoaste patria de origine a Sfantului Ioan Scararul, dar Meletie, Arhiepiscopul Atenei, in „Istoria Bisericeasca” spune ca ar fi fost de obarsie din Palestina. Dupa Daniil din Raith, tanarul Ioan a intrat in Manastirea din Muntele Sinai la varsta de 16 ani. Din faptul ca pana la varsta aceea isi fa­cuse o educatie solida in toate stiintele timpului, Veniamin Costache deduce ca trebuie sa se fi nascut dintr-o familie mai instarita. Aleasa lui pregatire in stiintele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar petrecerea in muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Insa cu vremea, nu­mele de Scararul, provenit de la calitatea de autor al „Scarii”, le-a coplesit pe celelalte doua.
In manastire a avut ca povatuitor pe batranul Martirie, vreme de 19 ani. Dupa moartea acestuia, Ioan s-a retras in­tr-un loc izolat, numit Thola, la cinci mile de manastire, unde s-a inchinat vietii de linistire vreme de 40 de ani. Spre sfarsitul vietii a fost rugat sa primeasca postul de egumen al Manastirii Sinai. In timpul cat conducea si indruma pe monahii din manastire pe calea desavarsirii a alcatuit scrierea „Scara”, la rugamintea egumenului Ioan al Manastirii Raith, aflata la 60 de mile de Manastirea Sinai, langa Marea Rosie, la locul celor 12 izvoare si 70 de finici, langa care si-au asezat pentru o vreme tabara izraelitenii, dupa iesirea din Egipt.

Ioan de Raith a cerut lui Ioan Scararul sa dea monahilor o regula scrisa dupa care vietuirea sa urce spre cer ca pe o scara asemenea celei vazute de Patriarhul Iacov in vis. Dar autorul „Scarii”, descriind urcusul ca trecand prin treizeci de trepte, s-a gandit cu deosebire la cei treizeci de ani de viata ai Mantuitorului dinainte de inceperea activitatii publice. De aceea ea e impartita in 30 de „Cuvinte”.

Primele trei „Cuvinte” sunt ca un fel de introducere in care se descrie lepadarea calugarului de lume prin intrarea in viata monahala, dezlipirea lui sufleteasca de lume (despatimirea) si instrainarea de ea. In Cuvantul IV se descrie prima virtute a calugarului, care este ascultarea.

Cuvintele V, VI si VII sunt inchinate pocaintei si anume: Cuvantul V, pocaintei in general, Cuvantul VI, necontenitei gandiri la moarte, ca sustinatoare a pocaintei, iar Cuvantul VII, plansului neincetat pentru pacate, pricinuitor al unei bucurii inalte. Inca din aceste Cuvinte, se vede ca Ioan Scararul nu priveste treptele urcu­sului ca niste stari care pot fi lasate in urma, ci ca niste stari permanente. Aceste stari sufletesti alcatuiesc un tot si el tre­buie adancit continuu toata viata. Sau fiecare din aceste stari trebuie mentinuta si adancita, si in masura in care e mai adancita, le cuprinde tot mai mult si pe celelalte. Asa, despre ascul­tare, autorul zice : „Cei ce se supun cu simplitate in Domnul, strabat drumul cel bun, necunoscand in ei prin iscodire ama­nuntita, viclenia dracilor” (Cuv. IV, capit. 12). De aceea aproape despre fiecare treapta autorul spune ca cel ce o mentine si o desavarseste se poate desavarsi chiar si numai prin ea. Astfel autorul nu trateaza aproape nici una din trepte, fara sa pomeneasca si de altele, despre care va trata in mod special in „Cuvinte” ulterioare, sau despre care trata in „Cu­vinte” anterioare. Vorbind despre ascultare, el vorbeste tot­odata despre smerenie si critica slava desarta(Cuv. IV, cap. 4 ; Cuv. IV, cap. 39), despre care se va vorbi mai special in ur­matoarele „Cuvinte” (Cuv. XXV, Cuv. XXI).

De aceea, desi in general scrierea descrie cele opt patimi si modul de a le vesteji si de a le inlocui cu virtutile contrare, totusi nu le descrie nici in ordinea clasica cunoscuta si nici nu le reduce numai la caracterul lor general, ci le trateaza intr-o ordine intrucatva schimbata si sub diferite aspecte. Cresterea duhovniceasca are caracterul unui urcus mai mult in sensul unei intensificari in spiritualitatea totala si caracterul unui urcus pe trepte diferite in sensul unei treptate iesiri in relief cand a unora, cand a altora din aspectele diferite ale virtutilor cuprinse potential in starea totala a sufletului ce se misca spre Dumnezeu.

Se poate spune ca autorul socoteste ca preocuparea prin­cipala a calugarului in ce priveste trecutul trebuie sa fie pocainta pentru pacate, iar grija lui in prezent si in tot viitorul trebuie sa fie ascultarea, singura care il fereste de alte pacate.

Pacatele reprezinta coborarea spiritului la lume si la trup, caderea din legatura cu Subiectul dumnezeiesc, nesfarsit in viata si in iubire ; adica, caderea lui la preocuparea cu obiec­tele si ingustarea si ingroparea lui potrivit cu marginirea si grosimea lor. In toata scrierea e o mare credinta in suflet si o valorificare a infranarilor si durerilor trupesti, inclusiv a mortii, ca mijloace ale cresterii duhovnicesti. Desprinderea de pa­catele din trecut si ferirea de cele viitoare e temelia pe care are sa se cladeasca toata cresterea spirituala a omului. Ea consta propriu-zis intr-o curatire sufleteasca si trupeasca, care face pe om transparent pentru Dumnezeu, capabil de legatura cu Dumnezeu.

Dupa cele 7 „Cuvinte”, care se ocupa cu lepadarea de lume, cu ascultarea si pocainta pentru pacate, urmeaza cateva „Cu­vinte” care trateaza despre virtutile legate de ascultare si de pocainta: despre nemaniere si blandete (Cuv. VIII), despre netinerea de minte a raului (Cuv. IX), despre clevetire(Cuv. X), despre vorbarie si tacere, care stau in legatura pozitiva sau negativa cu clevetirea (Cuv. XI), despre minciuna, care sta si ea in legatura cu clevetirea si cu multa vorbire (Cuv. XII), in sfarsit despre trandavie(Cuv. XIII), care e ca un fel de cauza a vorbariei, a clevetirii si a minciunii. Toate acestea sunt opuse ascultarii si pocaintei pentru pacate, sunt ghiulele legate de picioare in mersul spre curatirea spirituala, care pozitiv se in­faptuieste prin smerenia ascultarii si prin pocainta.

In ordinea obisnuita a patimilor, dupa lacomia pantecelui e pusa desfranarea, iar dupa ea iubirea de arginti, apoi mania, intristarea si trandavia, dupa care urmeaza slava desarta si mandria. In „Scara”, precum am vazut, trandavia e pusa ina­intea lacomiei pantecelui si a iubirii de arginti, la fel mania (si opusa ei, nemanierea), pentru ca sunt vazute in legatura lor negativa cu ascultarea, care e virtutea de capetenie a calu­garilor. Cand se au in vedere crestinii in general, se poate pune inainte lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, pentru impiedicarea de la satisfacerea acestora si in­tristarea pentru lipsa materiilor lor si apoi trandavia ca descu­rajare de pe urma silintelor fara succes de a le satisface.

In „Scara” deci, abia dupa trandavie e pusa ca efect lacomia pantecelui (Cuv. XIV). Imediat dupa ea se vorbeste despre cu­ratie, inteleasa in mod principal ca neprihanire trupeasca, dat fiind ca lacomia pantecelui aduce dupa ea desfranarea (Cuv. XV).

In „Cuvantul” urmator (XVI) se vorbeste apoi despre iu­birea de arginti si tot in el despre milostenie, care trebuie opusa patimii lacomiei de bani si de avutie. Iubirea de arginti nu se opune, in calitatea ei de iubire de obiecte materiale si trecatoare, numai legaturii cu Dumnezeu ca Persoana de nesfarsita iubire, ci si legaturii nestingherite cu subiectele ome­nesti, cu semenii nostri. Aci autorul arata ca lepadarea de lume si aspra infranare si suportarea bucuroasa a greutatilor nu inseamna o dispretuire a oamenilor si nici macar a lumii, ci o legatura curata cu oamenii si o privire curata a lucrurilor, ca fapturi ale lui Dumnezeu, in orizontul sensului lor infinit si a valorii lor netrecatoare in Dumnezeu. „Barbatul neagonisitor e curat in rugaciune. Dar cel iubitor de agoniseala se roaga chipurilor materiale”. Cel din urma nu intra cu mintea dezmarginita in legatura cu Subiectul dezmarginit in puterea si in iubirea Lui, ci se margineste intre granitele obiectelor si toate le atrage in marginirea sa egoista, creind ziduri si dus­manii intre sine si semenii sai. Iubirea de arginti e poarta inchisa in fata oricarei spiritualizari, inteleasa ca relatie iu­bitoare cu Dumnezeu si ca patrundere adanca si iubitoare in sensul si in realitatea tuturor fapturilor, persoane si lucruri. „Iubirea de arginti este si se numeste radacina tuturor relelor (pacatelor). Caci ea a pricinuit ura, furtisaguri, pizmuiri, des­partiri, dusmanii, vrajba, tinerea de minte a raului, nemilostivirea si uciderea” (Cuv. XVI, cap. 23).

Indata dupa iubirea de arginti si de opusa ei, milostenia, se vorbeste in „Cuvantul” XVII despre nesimtire, sau despre moartea sufletului. Caci iubirea de arginti invartoseaza de fapt sufletul, il impietreste, ii ia mobilitatea simtirilor de mila, de intelegere, de zbor in iubirea de Dumnezeu si de des­chidere spre semeni, alte izvoare actuale sau potentiale ale iubirii. Nu fara rost, dupa aceasta inchidere in nesimtire se trateaza despre un mijloc de a o birui, care e „cantarea bise­riceasca impreuna cu altii”(Cuv. XVIII). Aceasta ajuta la priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginti asociata cu alipirea patimasa la lume, la viata de placeri, daca nu e infranata, naste lasitatea, sau lasitatea o naste pe aceea. De aceea des­pre ea se trateaza in „Cuvantul” imediat urmator (XX).

Se poate spune astfel ca pana aci scrierea s-a ocupat cu 2 teme, sau mai bine zis cu 2 grupe de teme : in primul rand cu desprinderea generala de lume in ceea ce are ea pacatos, cu pocainta pentru pacatele savarsite din alipirea la lume si cu ascultarea pentru evitarea pacatelor viitoare, dar si cu un sir de pacate mai partiale, care se opun pocaintei si ascul­tarii. In al doilea rand, cu modul trupesc al alipirii la lume, adica cu lacomia pantecelui, cu iubirea de avutie, cu nemilostenia si cu nesimtirea, provenite din cele dintai, si cu milos­tenia si cantarea in comun lui Dumnezeu, care se opun egois­mului trupesc al acelor patimi.

Urmeaza ca o a treia tema, sau grup de teme, incantarea omului de sine insusi: slava desarta, mandria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sunt o alta forma mai subtire, mai diavoleasca a egoismului, a desprinderii din legatura cu Dum­nezeu si cu semenii ca izvoare ale iubirii si deci ale vietii. Acestora li se opune blandetea si la o treapta mai inalta, sim­plitatea si nevinovatia (Cuv. XXIV), dar mai ales smerita cu­getare(Cuv. XXV).

Se trateaza in sfarsit ca o a patra tema, sau grup de teme, despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta e o intuitie clara a binelui ce trebuie facut in fiecare imprejurare si a rau­lui ce trebuie evitat, care de multe ori se mascheaza in bine. Ea se naste din faptul ca sufletul si-a castigat o stare de nepatimire, de judecata cumpanita, obiectiva, nelasandu-se inselat de cine stie ce preferinta patimasa ascunsa, in judecarea si alegerea faptei ce trebuie facuta. Ea sta, de aceea, in lega­tura cu o liniste a sufletului, cu o netulburare a lui de vreo ispita sau pasiune (Cuv. XXVII). Numai in linistea aceasta se poate mentine sufletul intr-o rugaciune curata si prelungita (Cuv. XXVIII). Linistea aceasta e un aspect al nepatimirii, care la randul ei e o inundare a sufletului de lumina si de cu­ratenia cereasca (Cuv. XXIX). Acum ies la iveala in toata pu­terea lor : credinta, nadejdea si dragostea ca legaturi culmi­nante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX). Cu deosebire iubirea reprezinta treapta prin care scara se reazima pe des­chizatura cerului, prin care primeste Hristos pe cei ce s-au curatit si s-au pocait in bratele Sale, sau la pieptul iubirii Sale nesfirsite. Caci in iubire, ei sunt deplin uniti cu Hristos pentru totdeauna.

Deci ultimele cinci trepte reprezinta umplerea sufletului de lumina, de pacea, de puterea si de iubirea lui Dumnezeu, ca roduri ale eforturilor de pe treptele inferioare, prin care s-a desprins in general de lume, de alipirea la ea prin lacomia de toate felurile, ca si de inchiderea in sine prin mandrie. Despre iubire, autorul „Scarii” zice : „Cel ce incearca sa vorbeasca despre dragoste, incearca sa vorbeasca despre Dumnezeu in­susi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte, e primejdios si gresit celor ce nu iau aminte. Cuvantul despre iubire e cu­noscut ingerilor, dar si acelora, prin iluminarea dumnezeiasca. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieste sa dea definitia Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numara nisipul din adancul oceanului(Cuv. XXX, cap. 2). Iar despre nepatimire zice: „Cel ce s-a invrednicit de nepatimire, il are, cat este in trup, pe Dumnezeu insusi in sine, ca carmaci in toate cuvintele, fap­tele si gandurile sale. De aceea simte inauntru, prin ilumi­nare, voia Domnului, cum ar auzi un glas, si se afla ridicat mai presus de toata invatatura omeneasca” (Cuv. XXIX, cap. 15). „Dragostea, nepatimirea si infierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, asa sa le intelegi si pe acestea” (Cuv. XXX, cap. 4). Ne­patimirea este „cerul pamantesc” (Cuv. XXIX), adica pamantul umplut de lumina si de lucrarea cereasca a Sfantului Duh, este fiinta omeneasca schimbata la fata, ca trupul Domnului pe Tabor. Ea e „desavarsirea fara capat” a celor desavarsiti,- ea nu ajunge niciodata la o margine, caci sporeste neincetat in nepatimirea sau in curatirea nesfarsita a bunatatii si iubirii lui Dumnezeu.

Intr-un cuvant, urcusul spre Dumnezeu al omului credin­cios e un urcus spre delicatetea si sensibilitatea fara sfarsit a omenescului din el.

Daca in celelalte scrieri duhovnicesti ale sfintilor parinti sfaturile privitoare la curatirea de patimi sunt in general risipite in sentinte amestecate cu reflexiuni despre inaltimea puterii si iubirii lui Dumnezeu, despre contemplarea Lui in natura, despre dulceata unirii cu El, „Scara” consta, in partea covarsitoare a ei (in 27 de Cuvinte), in oranduirea sistematica a aces­tor sfaturi, potrivit urcusului duhovnicesc al omului credincios si intr-o foarte concreta precizare a lor. Ea este prin aceasta o calauza concreta a celui ce vrea sa creasca duhovniceste. Poate de aceea ea lasa impresia unei povatuiri foarte rigu­roase, sau chiar este foarte riguroasa. Totusi ea nu e lipsita nici de o larga intelegere a neputintei omenesti si a marii va­rietati a gradelor de putere cu care sunt inzestrate fiintele omenesti. Sa dam un exemplu: „Unii fericesc pe cei ce s-au lepadat de lume, cu o simtire de fameni din fire, ca pe unii ce s-au izbavit de tirania trupului; dar eu fericesc pe cei ce se fac fameni in fiecare zi, care se taie imprejur pe ei insisi cu gandirea ca cu un cutit”( Cuv. XV, cap. 167) , adica ii feri­ceste pe cei ce sunt mereu ispititi si mereu biruiesc ispita, mai mult decat pe cei ce nu mai simt ispita. Sau mai mult: „Am vazut pe unii cazand fara de voie si am vazut pe altii voind sa cada cu voia, dar neputand. Si i-am deplans pe acestia mai mult decat pe cei ce cad in fiecare zi ca pe unii ce doresc mirosul urat, dar nu-l pot simti” (Cuv. XV, cap. 18). Ea asigura si pe mireni ca se pot mantui printr-o viata moderata, dar cinstita : Toate lucrurile bune ce le puteti face, faceti-le. Nu defaimati pe nimeni, nu furati de la nimeni, nu va inaltati fata de ni­meni, nu urati pe nimeni, nu mintiti pe nimeni…, patimiti cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala… De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor” (Cuv. I, cap. 38).

In general, „Scara” e o imbinare intre asprimea sfaturilor pentru cei tari si inaintati duhovniceste, si blandetea contrara pentru cei mai putin tari si pentru incepatori. Aceasta imbinare se arata si in expresiile paradoxale in care autorul e mare mester. Astfel, in ea se vorbeste de „plansul pricinuitor de bucurie” (Cuv. VII), de „ura nepatimasa” a lumii (Cuv. III, cap. 19), de „nevointa aspra, stramtorata si usoara” (Cuv. I, cap. 18), de „trista si stralucitoarea smerita cugetare”(Cuv. I, cap. 3), de „nefricoasa simtire a mortii” (Cuv. VI, cap. 16), de „pocainta ca lipsirea neintristata de orice mingaiere trupeasca” (Cuv. VII, cap. 5). In general autorul se dovedeste un subtil cunoscator al complicatelor stari sufletesti la care ajung fe­luritele firi ale oamenilor. Scrierea lui este o extraordinar de bogata analiza a tuturor acestor stari. Ea intrece tratatele mo­ralistilor francezi, prin bogatia, profunzimea analizelor, dar mai ales prin puterea de angajare a sufletelor pe calea indreptarii si a desavarsirii.

Caracterul practic, precis, complex si in general aspru si eficient al remediilor recomandate pentru desavarsirea omului de aceasta scriere, a facut sa fie considerata ca cel mai potrivit ansamblu de reguli pentru normarea vietii monahale. In cele mai multe din practicile vietii calugaresti se stravad dispozi­tiile „Scarii”.

Sa mentionam ca la cele 30 de „Cuvinte”, adresate calu­garilor, autorul adauga un „Cuvant catre pastor”, adica, catre parintele povatuitor al calugarilor, mai ales al celor incepatori, dat fiind ca in toate cele 30 de „Cuvinte” adresate calugarilor se presupune calauzirea lor de catre un astfel de povatuitor, sau de egumenul manastirii. Acest „Cuvant” poate fi in multe privinte o calauza pastorala si pentru orice preot. „Nu e invatator vrednic de admiratie cel ce face intelepti pe copiii invatati, ci pe cei neinvatati si neintelepti” (Cap. V). „Daca ai ochi in stare sa prevada furtunile pe mare, spune-o aceasta limpede celor aflati in corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundarii corabiei, odata ce ti s-a incredintat de toti carma ei”.

Ultima parte a acestui „Cuvant” e o lauda a lui Ioan, egu­menul Raithului, care ceruse egumenului de la Sinai sa in­tocmeasca aceasta regula pentru viata calugareasca.

Iata cum descrie Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, valoarea ei pentru viata calugarilor, ca si polivalenta sensurilor ascunse in cuvintele ei in „Cuvantul inainte” al traducerii romanesti a „Scarii” tiparita de el la 1814: „Alcatuirea cartii este foarte iscusita si foarte inalta si subtire la noime (intelesuri). Ca nascatorul ei, desavarsit fiind intru toate in­vataturile filozofiei cei din afara, s-a facut asemenea si intru fapta buna (virtutea) cea lucratoare si intru cea vazatoare pe cat este cu incapere (cu putinta) firii omenesti, dupa ce s-au dat la viata sihastreasca(isihasta, a linistirii). De unde a cunoscut cu lucrul toate razboaiele si toate viclesugurile si toate maiestriile si toate mestesugurile dracilor si toate lucrarile patimilor, ale celor trupesti si ale celor sufletesti. Asisderea si toata starea faptelor celor bune (a virtutilor) si asezarile si indemanarile si neindemanarile si obiceiurile oamenilor prea cu deamaruntul si prea cu subtiratatea. Pentru aceea ca un prea luminat intru amandoua si prea iscusit a scris invataturile sale asa de subtiri si cu greu de inteles, urmand intru alcatui­rea ritoricii pre sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, cat si cei ce au adaugat scoliile pre la multe locuri cu indoiala zic: „Mi se pare ca aceasta zice parintele”. Pentru aceasta vazand-o cat este de grea si de lesne fiestecui de inteles, ne-am silit in tot chipul cat s-a putut a se talmaci mai luminat si mai descoperit, uneltind limba potrivita vremii si neamului ro­manesc”.

„Ca atata de multe si mult impietrite chipuri are intru dansa si atata multime de noime si de pricini (de teme), prin care poate sa indrepteze si pre omul cel dinauntru si pre cel din afara al celui ce o va unelti (folosi) cu sarguinta si cu luare aminte, cat putem a zice : ca mai cu lesnire este a numara ci­neva stelele cerului decat sa le povesteasca pre acestea cu deamanuntul. Pentru aceasta cu indrazneala zicem : ca precum painea este decat toate celelalte bucate mai de nevoia trupului, asa este cartea aceasta celui ce pofteste mantuirea sa, decat toate alte carti parintesti. Si precum luna pre stele, asa si aceasta pre acelea covarseste. Si precum decat celelalte sim­tiri care sunt intru om, vederea este mai lucratoare, asa aceasta este mai lucratoare decat acelea la mantuirea omului. Ca aceasta povesteste toate prea sfintele voi ale lui Dumnezeu, mult decat acelea mai minunat si mai luminat. Si este nu numai monahilor, ci si mirenilor prea bun indreptariu si canon prea cu deamanuntul, care povatuieste pre toti catre cele cuviin­cioase. Si aduce pre cei ce o citesc pre dansa, prin invataturile ei cele intelepte catre umilinta si catre plansul cel curatitor de toate intinaciunile cele trupesti si sufletesti. Ca nu este cu putinta a povesti limba omeneasca dupa vrednicie darurile ei cele minunate cu care rasplateste ea cititorilor si indragitorilor ei”.

„Si cititi-o des si cu luare aminte, ca negresit ea este oare­care toiag mozaicesc, prin care veti putea desface marea vietii acesteia cei mult invaluite si a patimilor celor inviforatoare, si fara de primejdie o veti trece si pre faraon cel gandit, adica pre diavolul, intru dansa il veti vedea cufundat, ca si Israel cel de demult pre Egipteni. Ea este mana simtirilor sufletului celor amarate de patimile si de valurile vietii acesteia ; liman care izbaveste pre cei ce scapa la cetirea ei si-i slobozeste de cufundarea in pacatele cele mult inconjuratoare si-i face pre dansii sa inoate fara de primejdie apele vietii acesteia cele mult turburate spre pamantul fagaduintei intru care tot sufle­tul cel iubitoriu de Dumnezeu intrand poate sa secere manunchele fericirii cei dea pururea vecuitoare ; scara aceea pre care a o au vazut Iacov cel de demult, al careia capatai ajunge pana la ceriu, intru carea Dumnezeu este intarit, pre carea in­gerii sa pogoara ca niste duhuri slujitoare pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea, iar sufletele celor ce se mantuiesc printr-insa sa suie si Dumnezeu le primeste si intru imparatia Sa le salasluieste ; care poate sa traga pre suflet dintru adancul pacatelor, precum acela apa din fun­dul marii si sa le puie inaintea lui Dumnezeu curatite de toata intunecimea”.

Insemnatatea pe care a avut-o „Scara” in viata calugarilor si chiar a mirenilor, a facut ca fragmente din ea sa fie citite si la slujbele dumnezeiesti, mai ales in postul mare. Obiceiul acesta a inceput in sfantul Munte Athos. De aceea in Trioadele folosite acolo sunt presarate fragmente din „Scara”. Acest obicei s-a intins apoi si in manastirile romanesti. Lecturilor acestor fragmente li s-a acordat o importanta atat de mare, incat textul lor a fost cu timpul inclus si in colectiile numite „Proloage”.

„Dar „Scara” a iesit curand din biserici si manastiri pentru a intra si in casele clericilor si credinciosilor”, spune I. P. S. Mitropolit Nicolae Corneanu, intai in manuscrise grecesti si slavone, apoi in traduceri romanesti. „Manuscrisele slavone vechi, de pe la mijlocul veacului XV, unele intocmite cu deo­sebita arta, prezinta o importanta deosebita”.

De aci se vede ca „Scara” s-a copiat cu deosebita sarguinta in lumea calugareasca, dar si-a avut o raspandire si in lumea larga a credinciosilor.

Parintele Dumitru Staniloae

Sf. Ioan Scărarul: DESPRE CURAJ ŞI FRICĂ

 Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ        Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ        Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)
ˇ        Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ        Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ        Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ        Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ        De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: “Doamne, om nu am” căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El.

(Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

Sf. Ioan Scărarul despre dreapta socoteală și războiul nevăzut


Fragment din Scara Raiului



“Cerceteaza mintea ascultatorilor necercati si vei afla in ea o nazuinta gresita: pofta de linistire, de postire nemasurata, de rugaciune neimprastiata, de cea mai deplina lipsa de slava desarta, de neuitata pomenire a mortii, de strapungere neincetata a inimii, de desavarsita nemaniere, de tacere adanca, de curatie covarsitoare. De aceea, neavandu-le pe acestea de la inceput, dintr-o buna iconomie, au sarit la ele inainte de vreme si s-au ratacit. Pentru ca vrajmasul i-a amagit sa le caute pe acestea inainte de vreme, ca nu cumva rabdand, sa le afle pe acestea la vremea lor”.

[…]

“Daca este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Eclesiastul (Ecl. 3, 1), dar intre toate lucrurile sunt si lucrurile sfintite ale vietuirii noastre, sa avem grija sa cautam in fiecare timp cele potrivite acelui timp. Caci este un timp al nepatimirii in cei ce se nevoiesc si un timp al impatimirii pentru tineretea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor si un timp al inimii invartosate; un timp al supunerii si un timp al stapanirii; un timp al postului si un timp al impartasirii de hrana; un timp al razboiului din partea trupului dusman si un timp al linistirii fierbintelii; un timp al iernii sufletului (al viforului) si un timp al linistii mintii; un timp al intristarii inimii si un timp al bucuriei duhovnicesti; un timp de invatare a altora si un timp de ascultare; un timp al intinarilor intru inchipuirea de sine si un timp al curatiei, pentru smerenie; un timp de lupta si un timp de odihna adapostita; un timp de linistire si un timp de imprastiere nestapanita; un timp de rugaciune neintrerupta si un timp de slujire nefatarnica. Deci sa nu cautam inainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amagindu-ne dintr-o pornire a mandriei. Sa nu cautam iarna cele ale verii; nu,in samanta, snopii. Pentru catimpul semanarii cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”.
“Daca Hristos fuge de Irod trupeste, desi putea toate, sa invete cei porniti sa se arunce pe ei in ispite. “Sa nu dai, zice, piciorul tau spre clatinare si nu va dormita ingerul care te pazeste” (Ps. CXXV, 2-3).
[Scolie din Sf. Ioan Gura de Aur: “Nu trebuie nici refuzate nevointele, nici sa sarim spre ele. Caci astfel si biruinta noastra va fi mai stralucitoare, si diavolul facut mai de ras prin infranare. Atrasi in lupta, sa o primim cu barbatie. Nechemati in ea, sa ne linistim si sa asteptam vremea luptelor, ca sa aratam si necautarea slavei desarte si barbatiei”]
Trufia se impleteste cu barbatia, ca iedera cu chiparosul. Sa fie lucrarea in noi necontenita, ca sa nu socotim ca am agonisit vreun bine prin simpla cugetare; ci, luand seama la calitatea lui adevarata, sa vedem daca el este in noi si atunci ne vom cunoaste pe noi, negresit ca fiind cu lipsuri. Cerceteaza fara odihna si semnele patimilor, si atunci vei afla multe ale lor aflandu-se in tine. Noi, ca unii ce suntem in aceste boli, nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina unei adanci stapaniri a noastre de catre ele, de mai inainte.
Dumnezeu judeca intentia, dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nicio lipsa in cele ce-I stau in putere. Dar mai mare este cel ce se apuca cu smerenie si de cele mai presus de putere. Dar de multe ori dracii ne impiedica sa facem cele mai usoare si mai folositoare noua si ne indeamna sa ne apucam de cele mai obositoare”.
[Nota Pr. Staniloae: „Scararul iar face nuantele conforme realitatii. E bine sa ne apucam de cele mai presus de putere. Dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita de la cel rau, ca sa avem scuza daca nu le-am implinit. Ca aceasta e o ispita rea se vede cand nu facem cele dupa puterea noastra, dar ne apucam de cele mai presus de putere. Intai sa le facem pe acelelea si apoi sa ne apucam de acestea”.]

*

“Tot razboiul dracesc din noi consta din aceste trei chipuri atotcuprinzatoare: din negrija, din mandriesau din pizma dracilor. E de plans cel dintai; e foarte ticalos al doilea; dar fericit este al treilea.
Sa ne fie in toate, dupa Dumnezeu, constiinta drept tinta si indreptar, ca, cunoscand de unde vine suflarea vanturilor, sa intindem panzele potrivite lor.
In toate lucrarile noastre cele dupa Dumnezeu, dracii ne sapa trei gropi. Intai lupta ca sa impiedice sa se faca binele. Al doilea, dupa cea dintai infrangere a lor, ca sa nu se faca aceasta [binele] dupa Dumnezeu. Cand nu-si ating, talharii, nici tinta aceasta, venind linistit catre sufletul nostru,ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Dusmana celei dintai ispite este sarguinta si gandul la moarte. A celei de-a doua este supunerea si ocara; a celei de-a treia, defaimarea neincetata de sine.

[…]

Dar dracii obisnuiesc sa faca si cele contrare celor spuse. Caci, cand izbutesc sa infranga sufletul si sa rastoarne lumina mintii, nu mai este in noi, nenorocitii, nici trezvie, nici dreapta socoteala (discernamant), nici socotinta, nici rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire.
De nu va veni seara si intunerecul peste ziua sufletului, talharii nu vor jefui, junghia si pierde. Prin furt se pierde fiinta, prin furt se face ceea ce este bun ca ceea ce ar fi bun. Furtul este o luare in robie a sufletului prin nebagare de seama. Junghierea sufletului este omorarea mintii rationale, cazute in fapte necuvenite. Iar pierderea e deznadejdea dupa nelegiuirea savarsita.

[…]

Sa indrazneasca patimasii care se smeresc. Caci chiar de vor cadea in toate gropile si vor fi vanati prin toate cursele si se vor imbolnavi de toate bolile, dar dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori, invatand chipurile de vindecare ale fiecarei boli si izbavind pe cei ce vor cadea prin incercarea (experienta) lor.
Cei ce sunt chinuiti inca de niscai ganduri de mai inainte furisate si pot sa invete macar prin cuvantul simplu, sa invete, dar sa nu si conduca. Caci poate ca, rusinandu-se de cuvintele lor, vor incepe sa faca cele bune. Si se intampla in ei ceea ce am vazut la unii ce se tavaleau in mocirla. Acestia, murdarindu-se de noroi, invatau pe trecatori chipul in care s-au scufundat, povestindu-le aceasta spre mantuirea lor, ca sa nu cada si ei in aceeasi patimire. Caci pentru mantuirea lor i-a izbavit pe ei Dumnezeu, Cel atotputernic, de noroi. Iar daca cei patimasi se vor arunca de bunavoie in placeri, sa impartaseasca invatatura prin tacere. Caci s-a zis ca “Iisus a inceput a face si (apoi) a invatat”. (Fapte 1, 1).

[…]

Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava. Si se intampla alteori ca, una si aceeasi, data unuia la timp potrivit, ii este leac si la timp nepotrivit ii este osanda.
Am vazut doftor nepriceput care, defaimand pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decat deznadejdea. Si am vazut doftor iscusit care, operand prin ocarare inima umflata, a golit-o de tot puroiul. Am vazut odata pe un bolnav, band pentru curatirea intinaciunii doftoria ascultarii, si miscandu-se, si umbland, si nedormitand, iar altadata, pe altul – cu ochiul sufletului bolnav – linistindu-se si petrecand in tacere. Cine are urechi de auzit sa auda!
Unii, nu stiu de unde (caci am invatat sa nu iscodesc darurile lui Dumnezeu cu parerile mele), au prin fire, ca sa zic asa, o inclinare spre infranare sau spre curatie, sau spre liniste, sau spre necutezanta, sau spre blandete, sau spre strapungerea usoara a inimii; si sunt altii care au aceeasi fire, impotrivindu-se cand voiesc sa faca acestea, incat trebuie sa o sileasca cu toata puterea. Dar mie imi plac acestia mai mult decat cei dintai, ca unii care, desi pentru un timp sunt biruiti, isi silesc firea. Nu te lauda, o, omule, cu bogatia nemuncita. Caci datatorul de daruri, cunoscand de mai inainte vatamarea si pieirea spre care mergi, te-a izbavit in oarecare masura prin darurile lui neplatite; si invataturile din copilarie, si cresterea primita, si indeletnicirile deprinse ne ajuta sau ni se impotrivesc, dupa ce am crescut, la dobandirea virtutilor si in vietuirea calugareasca.
Ingerii sunt lumina calugarilor. Iar vietuirea calugareasca e lumina tuturor oamenilor. Drept aceea sa se nevoiasca in toate sa fie pilda buna, nedand nicio sminteala in nimic, in cele ce le lucreaza si le graiesc. “Caci daca lumina se face intuneric, intunericul”- adica cei ce petrec in lume, cu cat mai mult nu se vor intuneca? (Matei, VII, 23)
Daca ma ascultati voi ce voiti, e bine sa nu ne pierdem in multe feluri de invataturi si sa impartim bietul nostru suflet ca sa se lupte cu mii de mii si cu zeci de mii de zeci de mii de dusmani. Caci nu ne va ajunge timpul sa invatam sau sa aflam toate zecile de mii de mestesugiri ale lor. Sa ne inarmam cu Treimea cea Sfanta impotriva celor trei. Caci de nu, ne vom pricinui multe osteneli.
(Nota: “Cu ajutorul Sfintei si Celei de-o Fiinta Treimi, zice, sa ne inarmam impotriva celor trei, adica: iubirea de placeri, iubirea de arginti si iubirea de slava, prin cei trei, adica prin infranare, iubirea curata si smerenie. Caci iubirea de placeri e desfiintata prin infranare, iubirea de arginti prin iubire curata, ca putere de daruire si comuniune; dar iubirea de slava, prin smerenie, ca neiubitoare de aratare si ca uratoare a slavei.” Virtutile comuniunii desfiinteaza patimile egoismului cu puterea Sfintei Treimi, izvorul supreme al vietii de comuniune.).

[…]

Sa ne sarguim sa invatam cele dumnezeiesti, mai degraba prin sudoare si prin osteneala, si nu prin cuvantul simplu. Caci nu cuvinte, ci fapte ar trebui sa aratam in vremea iesirii (sufletului).
Cei ce au auzit ca se afla o comoara ascunsa intr-un anumit loc, o cauta pe aceasta si, din pricina cautarii foarte obositoare, pazesc cu luare-aminte cele ce au aflat. Iar cei ce s-au imbogatit fara osteneala le risipesc cu usurinta.

[…]

Cei de azi s-au inrait cumplit si toti s-au umplut de inchipuirea de sine si de fatarnicie. Poate ca arata osteneli trupesti asemanatoare parintilor nostri celor de demult, dar de darurile lor nu se invrednicesc, desi socotesc ca firea nu avea altadata atata nevoie de daruri ca acum. Si pe drept cuvant ni s-a intamplat aceasta. Caci nu in osteneli, ci in simplitate si smerenie se arata Dumnezeu. Si cu toate ca puterea Domnului se desavarseste in slabiciune, nu va lepada Domnul pe lucratorul smerit cu cugetul (2 Cor.12, 9).
Cand vedem pe careva dintre luptatorii lui Hristos supus unor dureri trupesti, sa nu ne grabim sa socotim ca aceasta e o pedeapsa venita din pacatosenia lui, ci sa-l vindecam, mai degraba, primindu-l cu iubire simpla si nevicleana, ca pe un madular al nostru si ca pe un impreuna-luptator cu noi.

[…]

Sa nu ne intristam cand cerem ceva de la Domnul timp indelungat si nu suntem auziti, caci Domnul ar fi voit ca toti oamenii sa se faca nepatimitori intr-o clipa, dar, ca un inainte-stiutor, cunoaste ca aceasta nu le este de folos. Toti cei ce cer si nu primesc de la Dumnezeu cele cerute, fara indoiala ca nu le primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru ca cer inainte de vreme, sau pentru ca cer cu nevrednicie si dornici de slava desarta, sau pentru ca primindu-le se vor fali, sau dupa dobandirea lucrului cerut vor cadea in nepasare.
Patimile s-au departat uneori nu numai de la unii credinciosi, ci si de la unii fara credinta, afara de una [afara de o patima, n.n.]. Ele au lasat-o pe aceea singura sa umple locul tuturor, ca una ce e cea dintai dintre ele. Caci aduce atata vatamare, ca si din cer poate cobori.
(Nota: “Numeste mandria prin care a cazut diavolul”.)

[…]

Cand ni se cer deodata doua fapte bune, trebuie sa alegem pe cea mai de trebuinta. De pilda: de multe stand noi la rugaciune, vin la noi niste frati. Trebuie sa alegem una din doua: sau sa parasim rugaciunea, sau sa intristam pe fratele, lasandu-l sa plece fara raspuns. Iubirea e mai mare decat rugaciunea. Rugaciunea a fost socotita totdeauna ca o virtute partiala; iubirea e cuprinzatoarea tuturor.
Iarasi: ducandu-ma odata intr-o cetate sau intr-un sat, fiind inca tanar, asezandu-ma la masa, am fost cuprins deodata de gandurile lacomiei pantecelui si ale slavei desarte. Si, de fapt, temandu-ma de fiica nebuniei pantecelui [curvia], am fost biruit, mai degraba, de slava desarta
(Nota: “A fost biruit de aceasta prin iconomie, ca sa nu guste, impins de tinerete, dulceata. De altfel, slava desarta e mai rea decat lacomia pantecelui. Caci ultima este intrarea raului, iar slava desarta e capatul lui”).
Dar stiam ca dracul lacomiei pantecelui invinge de multe ori pe cel al slavei desarte in cei tineri. Si pe drept cuvant.
(Nota: “Dracul lacomiei pantecelui, fiind mai natural si, deci, mai inselator, pe drept cuvant invinge slava desarta.”)
La cei din lume, radacina tuturor relelor este iubirea de arginti. Iar la calugari, lacomia pantecelui.La cei duhovnicesti, sunt lasate de multe ori de Dumnezeu, din iconomie, niste patimi foarte mici, ca, defaimandu-se foarte tare pe ei insisi, din pricina unor patimi mici si nepacatoase, sa-si agoniseasca o bogatie nejefuita, de smerita cugetare.

[…]

Exista o deznadejde din multimea de pacate si din povara constiintei si a intristarii de nesuportat, din pricina coplesirii sufletului de multimea ranilor si scufundare a lui in adancul deznadejdii, sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde ce ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii; cel de-al doilea nu mai are nadejde in nevointa. Amandoua sunt fara folos. Caci pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe-al doilea, smerenia si nejudecarea altora.
Nu trebuie sa ne miram si ne inciudam, vazand pe unii savarsind fapte rele si aducand pentru ele motive bune. Pentru ca si pe sarpele din rai l-a pierdut inchipuirea de sinecare l-a inaltat.
In toate lucrurile savarsite si in toate felurile de vietuire, fie intr-o ascultare, fie intr-o neascultare, fie vazute, fie gandite, acesta sa-ti fie dreptarul: daca sunt dupa Dumnezeu.De pilda: daca noi, cei incepatori, savarsim vreun lucru oarecare nu castigam din lucrarea lui in suflet mai multa smerenie decat cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savarsim cu voia lui Dumnezeu, fie ca e mic, fie ca e mare“.

sursa