Este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii, înfrânarea patimilor

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…

Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.
A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, p. 281-282

Predica Sfantului Teofan Zavoratul la Inaltarea Domnului


În numele Înălţării Domnului, trebuie să ne recunoaştem măsura cerească si sa-i căutam pe cei ce au aceasta măsură

S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.

Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol? Este firea omenească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe umerii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi spre nenorocirea noastră.
Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăviţe în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră.
Vedeţi cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul — Domnul —, la fel se cuvine să fie şi mădularele — toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petr. 2, 9). Aşadar să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului.
Să ne întipărim în inimă acest gând, ca să nu păcătuim. Dar, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In 2,1). La început, am păcătuit şi am căzut de la Dumnezeu. Unindu-ne cu Iisus Hristos, ne unim iarăşi cu Dumnezeu. Dar dacă şi acum greşim, iarăşi cădem de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul Iisus şi, odată cu aceas­ta, pierdem toate darurile pe care le-am primit prin El. Ce să facă acum deci cei ce cad iarăşi în păcate? Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Ca Primul Pre­ot, El intră cu sângele Său în Sfânta Sfintelor, în cerul cerurilor, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu, fiind pururi viu, ca să mai mijlocească pentru noi. Mijlocirea Domnului va fi auzită şi împlinită. Trebuie doar să o atragem spre noi, prin sinceră pocăinţă şi prin hotărârea neclintită şi neşovăielnică de a lăsa păcatele, cu care vrăjmaşul reuşeşte să păcălească sufletele, prin promisiunile lui mincinoase despre nevinovăţia şi nepedepsirea păcatelor. Veniţi dar să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne-a izbăvit şi ne izbăveşte.

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă — scrie Apostolul Pavel —, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6).

Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hris­tos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).

În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mu­tăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pen­tru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie — trimite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire — dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar — nu îngro­pa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fiind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie — munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoa­re, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) — ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5).

Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5, 15-17).

Adunând laolaltă aceste puţine gânduri, vom primi această învăţătură de la Înălţarea Domnului. Cunoscând că cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos (Fil. 3, 20) — la fel cum şi îngerul le-a spus Apostolilor, pe când aceştia priveau în urma Domnului Care Se înălţa —, să purcedem şi noi cu osârdie la cinstirea înaltei noastre chemări întru Iisus Hristos: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să ne fie gândul (Fil. 4-8), împiedicându-ne şi sculându-ne, dar fără să slăbim niciodată râvna, pe cele vechi uitându-le şi spre cele dinainte, năzuind.
Aşa să petreceţi. Şi dacă veţi petrece aşa, veţi atinge neîndoielnic ceea ce dorim cu toţii, prin harul Domnului Cel înălţat la ceruri şi şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Tatălui. Amin.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

c.o.

Sfantul Teofan Zavoratul – despre boala

Boala este lucru al înţelepciunii Dumnezeieşti Milostivirea lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră!
Dacă totul e de la Domnul, şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. […] Vrăjmaşul vă insuflă: „Nu vei rezista”. Răspundeţi-i: nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Dumnezeu nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă! Nu priviţi cu mohorâre la neputinţe. Ele arată mai degrabă mila şi luarea-aminte a lui Dumnezeu faţă de noi decât lipsa Lui de bunăvoinţă.

Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul – atunci când El vede că boala e mai de trebuinţă ca sănătatea pentru mântuire.
Nu pot să spun că asta nu s-ar întâmpla şi în ceea ce Vă priveşte. Dumnezeu a trimis boala. Daţi mulţumită Domnului, fiindcă tot ce e de la Domnul spre bine este. Dacă simţiţi şi vedeţi că sunteţi vinovat, începeţi cu pocăinţa şi părerea de rău înaintea Domnului pentru faptul că n-aţi păzit darul sănătăţii cel de la El primit.
Iar apoi trebuie să vă gândiţi doar că boala e de la Domnul şi că nimic nu are loc întâmplător.
Şi după aceea multumiţi din nou Domnului. Boala smereşte, înmoaie sufletul şi-i uşurează obişnuita povară a grijilor de multe feluri. […]
V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi multumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: „Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat şi cu mila, şi cu necazurile, şi nimic nu a folosit. Iar ceasul morţii se apropie şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţă zidirea Ta cea neputincioasă. Când omul e bolnav, fi e şi uşor, moartea îi vine în minte ca sufl etul să cunoască cu lucrul cât de adevărat este cuvântul înţeleptului: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale. Şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 38).
Boala şi aducerea-aminte de moarte
B. este bolnavă… Fie ca în această vreme potrivită sa se deprindă cu mântuitoarea aducere-aminte de moarte… Cel sănătos anevoie îşi aminteşte de ea… Domnul trimite boala tocmai pentru a aminti de moarte şi prin această aducere-aminte să facă pe bolnav a se îngriji, în sfârşit, şi de pregătirea pentru moarte.
Gânduri în vremea bolii
Însufleţiţi-vă! Priviţi cu veselie în ochii bolii! Lăsaţi-vă însă mai puţin în voia închipuirilor… Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul… Vă veţi certa cu toata lumea… Toate astea în gând după aceea va trece totul. Fiţi senin! Pesemne că în drum v-ar fi întâmpinat vreo primejdie şi iată că Domnul v-a ţintuit prin boală acasă… Daţi multumită Domnului.
Şi, oricum, rugaţi-vă ca să binevoiască a vă face sănătos. Să vă mântuiască Domnul! Domnul să vă binecuvânteze! Gândurile dumneavoastră despre starea deznădăjduită în care, pasămite, vă afl aţi, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmaşul care vă tulbură. Cine poate să spună ce va fi ? Unul e Dumnezeu, însă vrăjmaşul păgâneşte, dându-se pe sine drept Dumnezeu, tulburând cu proorocia sa vicleană, clătinând credinţa şi alungând liniştea din inimă. Nu-l ascultaţi, ci staţi neclintită în credinţă că boala e de la Dumnezeu şi spre binele dumneavoastră, iar după ce-şi va face treaba va pleca… şi veţi fi sănătoasă, şi veţi sluji Domnului într-o mănăstire.
Pentru toate multumiţi Domnului – şi pentru boală mulţumiţi. Mie, din afară, îmi e uşor să vorbesc astfel; dumneavoastră poate că în fapt nu vă este uşor să simţiţi aşa. Oricum, vorbind despre răbdare, mă şi rog să vă dea Domnul a îndura cu seninătate boala şi de asemenea să trageţi oarecare învăţături din ea.
Cine ştie pentru ce v-a ţintuit la pat Domnul? Neîndoielnic este însă că şi lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viaţă pe care vi l-aţi ales şi pe care vă străduiţi să îl păstraţi cumva. Din această latură nici nu mai trebuie iscodită boala dumneavoastră.
Pentru a răbda cu seninătate în clipa înteţirii suferinţelor, căutaţi-vă bărbăţie şi în aducerea-aminte de răbdarea tuturor sfinţilor şi, mai ales, a mucenicilor. Cât şi cum au răbdat ei? Ne este greu şi să ne închipuim. De altfel, tuturor „prin multe necazuri li se cuvine a intra întru Împărăția Cerurilor” (Fapte 14,22). Şi ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numeşte cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălţa la ea fără pătimiri. Calea într-acolo este crucea luată de bună voie sau trimisă de Dumnezeu. […]
Despre boală şi felul de viaţă dus Mila lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră!
V- aţi îmbolnăvit? Dar slavă lui Dumnezeu că vă înzdrăveniţi sau v-aţi înzdrăvenit deja. Slavă lui Dumnezeu şi pentru ca aţi îndurat nu fără folos boala. Învăţăturile pe care le-aţi primit din cele întâmplate cu dumneavoastră sunt foarte însemnate şi în viaţa lumească, cu atât mai mult în cea duhovnicească. Nu este nimic de aşteptat din partea oamenilor şi toată grija trebuie aruncată la Domnul; pe lânga asta, trebuie să aşteptăm mereu moartea în credință că Domnul ne mai lasă să mai trăim, ca să ne curăţim de păcate, lucru spre care trebuie să ne întoarcem toată grija. Aceste puncte sunt „pârghiile” şi „direcţiile” vieţii duhovniceşti. […]
Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mâncării este un lucru secundar…
Lucrul de căpetenie îl constituie mâncarea proaspată, aerul curat… şi, mai presus de toate, liniştea duhului. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătăţii. Postul şi îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înfl orească. Neamţul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vieţii, unde ridică în slăvi şi viaţa ascetică. Cei ce ridică în slăvi ştiinţa, trebuie să asculte de el, iar noi avem alţi dascăli, mai de seamă decât acest neamţ. Rugăciunea înalță duhul pe tărâmul lui Dumnezeu, în care este rădăcina vieţii – iar prin duh şi trupul se împărtăşeşte din această viaţă… Duhul umilit, simţămintele şi lacrimile de pocăinţă nu răpesc, ci dau putere omului, fi indcă aşază sufl etul într-o stare de bucurie. Bine aţi făcut că nu v-aţi supus îndemnurilor lumești. […]
Îngrijirea bolnavilor este plăcută lui Dumnezeu
Hristos a Înviat! Puterile dumneavoastră, deşi nu s-au refăcut deplin, se arată îndestulătoare totuşi pentru îngrijirea unui bolnav care nu merită o asemenea îngrijire; însă Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului şi va ţine în socoteală îngrijirea ca şi cum I-ar fi fost dată chiar Lui iar după aceea va trimite în schimb mângâiere sau deplină însănătoşire, sau va pune deoparte răsplata cuvenită pentru veacul cel viitor. […]
Înnoirea prin rugăciune după însănătoşire
Sunt foarte bucuros că v-aţi pus, în cele din urmă, pe picioare. Omul care s-a însănătoşit se simte îndeobşte înnoit. Cred că aveţi acelaşi simţământ. Trebuie să faceţi în aşa fel ca înnoirea trupească să fi e însoţită de o înnoire duhovnicească. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a arătat-o în scurta rugăciune pe care aţi făcut-o atunci. Mi-a şi venit în minte să vă îndemn: apucaţi-vă de o rugăciune scurtă şi face-ţi-o mereu… şi la lucru, şi când nu lucraţi, şi când mergeţi şi când şedeţi, fără încetare. La început vă veţi sili să faceţi această mică rugăciune, iar după aceea se va spune de la sine… Doar apucaţi-vă de ea şi daţi-vă osteneala fără încetare… E rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.” Iar când faceţi această rugăciune, să vă ţineţi luarea-aminte nu în cap şi nu în cer, ci în inimă. După ce o veţi deprinde, veţi alunga prin ea toată tulburarea şi veţi aduce pace în sufl etul dumneavoastră.
Bolile sunt de la Dumnezeu spre mântuirea noastră
Totul e de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea. Şi de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Aşa să îţi primeşti şi tu boala şi să dai mulţumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea ta. Cum anume slujește spre mântuire boala trimisă ţie de Dumnezeu poţi nici să nu încerci să afl i, fi indcă se prea poate să nici nu reuşești. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să îşi vină în fi re, alteori, ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori, ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini.
Despre boală ca nevoinţă mântuitoare
Mila lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră! Vă tot văitaţi, dar vă văitaţi în chip mântuitor, pentru lucrarea mântuirii. Să binecuvânteze Domnul grijile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi bolnav cu trupul, iar lucrarea mântuirii cere osteneli şi lipsuri. Ce să faceţi? Răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu – fi indcă, de n-ar fi ea, poate că aţi umbla cu picioarele în sus, în vreme ce acum şedeţi şi umblaţi cum trebuie. Alt folos este şi acela că, dacă aţi fi fost sănătoasă, aţi fi fost nevoită, dacă v-aţi fi hotărât să vă daţi osteneala pentru mântuirea dumneavoastră, să ţineţi posturi aspre, să faceţi privegheri, rugăciuni lungi, să staţi la slujbele bisericeşti de obşte şi încă alte lucruri anevoioase să întreprindeţi. Acum însă, în loc de toate acestea, vi se socoteşte răbdarea sănătaţii şubrede. Răbdaţi, deci, şi de nimic nu vă tulburaţi. Atâta doar: să ţineţi sufl etul în starea cuviincioasă. Partea duhovnicească vă e întreagă. Ca atare, cu ea trebuie să slujiţi lui Dumnezeu întru toată deplinătatea: să vă trezviţi şi să privegheaţi să aveţi duh înfrânt şi smerit, să petreceţi în rugăciune (a minţii şi a inimii, în a-L avea pe Domnul pururea înainte), să alungaţi gândurile, să hrăniţi smerenia, să nu osândiţi, să vă bucuraţi cu cei ce se bucură, să vă necăjiţi cu cei necăjiţi, să vă aduceţi aminte de Dumnezeu şi de ceasul morţii, şi toate cele de acest fel… Iată-vă mântuirea! Iar cât priveşte cele ce mi-aţi scris despre mâncare şi băutură, cu ele nu e nicio împiedicare dacă totul este întrebuinţat cu măsură. Mântuiţi-vă!

[…]
Este păcat să cârteşti în boli
[…] Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănătatea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când, din gura bolnavului, se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dumnezeu a vă izbăvi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fi reşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel, că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceasta şi a vă îndrepta… Sănătatea şi boala sunt în mâinile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei… Dar ele duc la pierzanie atunci când omul se poartă, în privinţa lor, după toanele sale. Lucrul de care aveţi deosebită nevoie este răbdarea senină şi supusă lui Dumnezeu. Îndată ce se va arăta în sufl etul dumneavoastră o asemenea aşezare, veţi intra fără întârziere pe calea mântuirii, care duce la rai. Şi – luaţi aminte! – să prindeţi sufl et atunci. […]
Cel ce rabdă bolile şi necazurile se aseamănă prin nevoinţa sa mucenicilor
Încă o durere pentru dumneavoastră – boala fi icei… Iată ce vă voi spune: de vreme ce aţi încercat deja toate mijloacele omeneşti, nu mai rămâne decât să vă împăcaţi cu această amărăciune şi s-o purtaţi cu supunere faţă de Dumnezeu, având credinţă că această boală e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea dumneavoastră şi a fi icei dumneavoastră, precum şi a soţului ei… După această împăcare, să vă păstraţi liniştea şi tot cu linişte ajutaţi-vă şi fi ica. Aduceţi-vă aminte că cei ce rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor. Aduceţi-vă aminte de mucenici, care uneori erau lăsaţi în temniţă, fi ind chinuiţi mereu, câţiva ani – 5, 10, 20; însă răbdau cu supunere şi seninătate, având raiul înaintea ochilor… pentru răbdare. Să vă binecuvânteze Domnul! Mântuiţi-vă!
Boala ne învaţă să fi m smeriţi
Pentru faptul că nu v-aţi însănătoşit încă îmi pare rău. Să vă dăruiască Domnul însănătoşire deplină… Totuşi boala ne învaţă să fi mai smeriţi şi supuşi voii lui Dumnezeu. Fiţi senin şi pentru toate multumiţi lui Dumnezeu cu încredinţarea că totul merge spre cel mai bun deznodământ, chiar dacă asta nu se vede acum. Veţi vedea după. În boală deprindeţi smerenia, răbdarea, seninătatea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-va nerăbdarea, este omeneşte să fi e aşa.

Dacă vine, trebuie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nicio răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu dorinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ fi resc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufl etul se lasă pradă nerăbdării şi începe să se încline spre cârtire.
Fragment din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea,

București, 2002

Lucrările Domnului Gândurile Sf. Teofan Zăvorâtul în ziua de sâmbătă a celei de-a V-a săptămâni după Înviere

Sâmbătă [Fapte 15, 35-41; In. 10, 27-38]
„Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrările Mele”, zice Domnul. Lucrările Domnului erau ştiute tuturor, iar Domnul putea să vorbească despre ele. E vorba de tămăduirea feluritelor boli, izgonirea demonilor, puterea asupra stihiilor, cunoaşterea gândurilor inimii, prezicerea viitorului, puterea cuvântului și stăpânirea asupra sufletelor.

Toate acestea arătau limpede că Iisus Hristos e de la Dumnezeu și cuvântul Lui este adevărul. Pentru noi, la aceste lucrări s-au mai adăugat: moartea cea minunată, învierea, înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii, minunatele daruri duhovniceşti primite de cei ce au crezut, biruinţa asupra păgânismului şi puterile harice care până acum nu încetează să lucreze în Biserica lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucrările Domnului.
Oricărui necredincios i se poate spune: „Dacă nu crezi cuvântului, crede acestor lucrări, care mărturisesc cu glas mare despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos; şi crezând, primeşte întregul Lui adevăr”. Dar ce I-au răspuns atunci iudeii Domnului? „Căutau iarăşi să-L prindă.” Ce fac necredincioşii de acum? Şed împletind minciună peste minciună ca să „prindă” nu pe Domnul – căci asta e peste puterile lor -, ci pe cei ce sunt simpli în credinţă şi nu pot să descurce împletirile lor viclene.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015

Sursa

Mintea ne-a devenit putregăcioasă | Gândurile Sf. Teofan Zăvorâtul în ziua de luni a celei de-a V-a săptămâni după Înviere

Luni [Fapte 12, 12-17; In. 8, 42-51].
Pe seama cărei pricini credeţi că a pus Domnul faptul că iudeii nu L-au crezut? Pe seama aceleia că le spusese adevărul. „Dar pe Mine, fiindcă vă spun adevărul, nu Mă credeţi.” Minciuna le intrase, cum se spune, în trup şi în sânge, nemailăsând nici un loc în ei pentru adevăr.

De ce nu cred nici cei din ziua de azi? Din aceeaşi pricină: Domnul spune adevărul, de aceea nu-L cred. „Dar cum aşa? Doar sunt cu toţii învăţaţi şi nu vorbesc decât despre adevăr?” Vorbele lor sunt multe, dar faptele lipsesc. Urzeala sistemelor pe care ei le împletesc este aidoma cu urzeala pânzei de păianjen; numai că ei nu bagă de seamă această şubrezenie. Principiul pe care se bazează sistemele lor nu are fundament, întorsăturile acestor sisteme n-au nici un fel de dovezi; dar ei sunt oricum mulţumiţi de ele.
S-a format un asemenea apetit pentru ipoteze, încât s-ar părea că ei îşi alcătuiesc singuri tot conţinutul minţii lor; şi totuşi, asta trece drept „formaţie intelectuală solidă”. Ei învăluie cu o ceaţă de fantezii puţinele date concrete pe care le-au obţinut; iar acestea din urmă apar prin ceaţa cu pricina în cu totul alt chip – şi totuşi, această ceaţă pare domeniul adevărului indiscutabil. Uite-aşa a devenit mintea putregăcioasă, și uite-așa s-a stricat gustul ei! Cum va încăpea în ea adevărul? Iată că oamenii nu-L cred pe Domnul, Care grăieşte numai adevărul.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015

Sursa

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Nestatornicia stării noastre lăuntrice

Vă plângeți de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună și alteori rea. Nu se poate altfel.
„Am trecut și trec prin stări sufletești supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie și suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeiești – ceea ce și faceți întocmai.

Vine o stare duhovnicească bună. Pleacă. Vine una proastă. Pleacă și aceasta. Alternarea lor este continuă și de neînlăturat. Singurul lucru pe care puteți și trebuie să-l faceți, este să doriți și să urmăriți întotdeauna binele.
Dacă nu ar fi trebuit să facem faţă vreodată vreunei greutăți, atunci am fi căzut într-o moleșeală duhovnicească.
Schimbări sufletești bruște
Schimbările sufletești bruște ni se întâmplă tuturor. Nu aveți altceva de făcut, așadar, decât să le suportați în mod liniștit, lăsându-vă în mâinile lui Dumnezeu. Să nu vă îngrijiți de altceva, decât de acest lucru: să fiți întotdeauna împreună cu Domnul. Orice vi s-ar întâmpla, la El să scăpați, Lui să-I descoperiți sufletul dumneavoastră, pe El să sprijiniți greutățile pe care le aveți, Lui să-i spuneți durerea dumneavoastră… Și să vă rugați, cerându-I să vă izbăvească de ispite și necazuri, dacă este voia Sa..
Euforia și buna dispoziție sufletească, odihna și mângâierea nu sunt întotdeauna semne ale unei stări duhovnicești bune, stare ce are trei alte caracteristici esențiale: a) râvna de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, b) cuget smerit și inimă zdrobită, c) predare în voia lui Dumnezeu. Sunt acestea înlăuntrul dumneavoastră? Dacă da, sunteți pe drumul cel bun.
Mângâierile duhovnicești în viața cea după Dumnezeu
V-ați întristat, pentru că ați pierdut foarte repede acea stare lăuntrică mângâietoare, în care v-ați aflat după Dumnezeiasca Împărtășanie. Dar trebuie să știți că o desfătare duhovnicească, o „mângâiere”, sub orice formă ne-ar cerceta – ca o pace sufletească nețărmurită, ca o bucurie negrăită, ca râvnă sfântă, ca o dulce stare de umilință sau ca orice altceva – nu este principalul lucru de căutat în viața după Dumnezeu. Principala străduință și grija noastră de căpătâi nu sunt mângâierile, ci păstrarea, cu hotărâre și putere, a sinelui nostru, în cele din lăuntru și în cele din afară, într-o stare bună, plăcută Domnului. Dacă este vorba de vreo mângăiere, aceasta ni se dă de la Dumnezeu ca „ademenire”, provocare și imbold.
„Uite cu ce o să te desfeți! Luptă-te, așadar!” Prin urmare, când suntem lipsiți de ea, nu trebuie să deznădăjduim, ci cu mai multă râvnă, cu statornicie și cu stăruință să ne luptăm „lupta cea bună a credinței” (1Tim. 6, 12).
Desfătările duhovnicești nu sunt întotdeauna de folos
Vă place să vă adânciți în desfătări duhovnicești, să simțiți întotdeauna mulțumire și bucurie din rugăciunea și comuniunea dumneavoastră cu Domnul. Acest lucru este, însă, și cu neputință și fără de folos. Cu neputință, deoarece orice chip de odihnă duhovnicească nu este rodul propriului nostru efort, ci dar al milei lui Dumnezeu, dar care se oferă cui, când și atât timp cât El dorește. Este, de asemenea, cu neputință, deoarece atâta timp cât patimile sunt vii și lucrează întru noi, nici o desfătare duhovnicească nu poate rămâne statornică în suflet.
De altfel, năzuința nepotrivită și nechibzuită după astfel de desfătări, precum am zis, este fără de folos, deoarece conduce la o amorțire și la o slăbănogire sufletească. Noi suntem datori numai să ne luptăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu râvnă și bărbăție, cu trezvie și stăpânire de sine, cu smerenie și inimă zdrobită. Față de Dumnezeu trebuie să stăpânească în inima noastră două simțăminte: iubirea și frica… Îngerii stau în fața Sa cu frică și cu cutremur… Trăiți, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…
Sf. Teofan Zăvorâtul, „Drumul vieții” – selecții – , Sf. Măn. Paraklitou
Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/10/nestatornicia-starii-noastre-launtrice/?st=teofan%20zavoratul

Sfântul Teofan Zăvorâtul (10 ianuarie)


Troparul Sfântului Teofan Zăvorâtul

Glas 8

Invăţătorule al Ortodoxiei, arătătorule al evlaviei şi curăţiei, nevoitorule al pustiei Vâşa, de Dumnezeu înţelepţitule ierarhe Teofan, în scrierile tale ai tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu, arătând tuturor credincioşilor calea mântuirii. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul

Glas 4

Ca cela ce porţi numele arătării lui Dumnezeu, o, ierarhe Teofan, cu învăţăturile tale ne-ai arătat nouă armonia vieţii duhovniceşti precum o harfă înţelegătoare. Cu îngerii stând acum înaintea tronului Sfintei Treimi, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

***

Viata

Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii – despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.
În această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.
Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:

„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!”

– atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.

II

Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.
Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.
La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei, ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.
Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.
Pe 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. În timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. În vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici, de asemenea, a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.

III

În anul 1861, episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Îl îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

În anul 1866, episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Îi era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Încrederea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.
În retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

IV

În primii şase ani, episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. În biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. În zilele de sărbătoare de obicei slujea.
Începând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.
Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. În puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.
Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.
Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:
Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.

V

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. În ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.
Începând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.
În chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.
Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. În persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii”.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Râvna duhovnicească. Scrisori către monahii, Editura Sophia, București, 2008)

Acatistul Sfantului Teofan Zavoratul (10 ianuarie)

Rugaciunile incepatoare, obligatorii:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindeni esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele nostre, Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean. Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condac 1

Alesule nevoitor si slujitor adevarat al lui Hristos, pus de Dumnezeu in sfesnicul Bisericii spre slujire arhiereasca, cu stralucirea credintei pe oameni i-ai luminat, toate puterile sufletului si virtutile tale oamenilor le-ai daruit, iar nevoindu-te in zavorare spre mantuire, inimile ucenicilor tai prin nemarginita dragoste le-ai incalzit. Pentru aceasta si pe noi cu faclia intelepciunii tale ne lumineaza, ierarhe a lui Hristos minunate, ca sa cantam tie asa:
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Icos 1

De blandete ingereasca si nemarginita dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni fiind cuprins, ti-ai luat nevointa smereniei monahicesti si a slujirii, arhieresti, parinte al nostru minunate. Ascultator al voii dumnezeisti, darul intelepciunii pe care de la Dumnezeu l-ai primit – l-ai inmultit, si oamenilor spre mantuire, cu jertfelnicie prin acesta ai slujit. Pentru aceasta fericim nevointele tale cele inalte si strigam tie asa:
Bucura-te, ca din pruncie inima ta Domnului o ai inchinat;
Bucura-te, caci catre Unul Dumnezeu toata nadejdea ti-ai indreptat;
Bucura-te, ca pe Domnul mai mult decat orice L-ai iubit;
Bucura-te, ca din copilarie mintea ta cu intelepciunea dumnezeiasca o ai hranit;
Bucura-te, ca Domnului spre slujire cu totul te-ai daruit;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 2

Vazand sufletul tau plin de dragoste dumnezeiasca pentru Ziditorul tau si Dumnezeu, Domnul cel de grija purtator te-a inflacarat cu dorirea vietii calugarsti, iar tu, ierarhe al Domnului, urmand acestei chemari ceresti, ai pornit inca din copilarie pe calea inaltei smerenii si a lepadarii de cele lumesti, increzandu-te cu totul voii lui Dumnezeu si cantandu-I: Aliluia!

Icos 2

Prin intelegerea intelepciunii celor citite fiind din belsug de Dumnezeu daruit, ti-ai imbogatit neincetat mintea prin cercetarea scrierilor sfintilor parinti si a nevoitorilor credintei si bunei cuviinte, sorbind din ele multa putere si lumina duhovniceasca. Iar noi, proslavind intelepciunea ta, strigam tie cu umilinta asa:
Bucura-te, ca pentru Dumnezeu de dragoste ardeai;
Bucura-te, ca in adanca smerenie tineretea ti-o petreceai;
Bucura-te, ca prin blandetea ta tuturor ca exemplu te-ai aratat;
Bucura-te, ca vietuirii pustnicesti te-ai supus;
Bucura-te, ca lui Dumnezeu cu totul pe sine-ti te-ai adus;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 3

Puterea lui Dumnezeu care in tine s-a salasluit, inca de la inceputurile tale, prin flacara harului sufletul tau l-a incalzit si in cinul arhieresc te-a impodobit, si oamenilor, pastorule cel bun, asa te-a daruit. Iar tu de mantuirea sufletelor noastre cu ardoare grija ai purtat si Domnului neobosit ai cantat: Aliluia!

Icos 3

Avand in inima pe Unul Dumnezeu, cu multa bucurie ti-ai inchinat viata slujirii lucrarii lui Hristos de mantuire a neamului omenesc, in care tu, placutule al Domnului, ai adus comoara cunoasterii tale si a experietei duhovnicesti Dumnezeului tau spre ascultare, invatand si povatuind pe cei ce alergau la tine cu credinta. Astfel si noi, fericind nevointele tale purtate spre mantuirea sufletelor noastre, strigam tie asa:
Bucura-te, cel ce de Domnul eu intelelepciune ai fost adapat;
Bucura-te, ca in truda nevointei ai fost incerat;
Bucura-te, ca smerenia si blandetea cu tarie le-ai purtat;
Bucura-te, ca in voia lui Dumnezeu cu totul te-ai lasat;
Bucura-te, ca milostivirea lui Dumnezeu prin scrierile tale ai proslavit;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 4

Furtuna tulburarii a umplut inimile oilor turmei tale atunci cand au cunoscut dorinta ta de a-i parasi si nevointelor in zavorare cu totul a te darui. Iar tu petrecand acolo in neincetate lupte, post si rugaciune, ai cantat nebiruit Dumnezeului Puterilor: Aliluia!

Icos 4

Auzind oamenii de plecarea ta in pustia Vasei, se tanguiau amar ca au ramas orfani si cinstindu-te ca pe un bun pastor de Dumnezeu daruit pentru a se ingriji cu dragoste de sufletele lor, veneau la tine cu lacrimi si iti cereau rugaciuni spre ajutor si invataturi de Dumnezeu inteleptite. Pentru aceasta, primeste si de la noi unele laude ca acestea:
Bucura-te, ca in arhierie parinte milostiv turmei tale te-ai aratat;
Bucura-te, ca neincetat de turma ta grija ai purtat;
Bucura-te, ca de aceasta cu lacrimi de umilinta te-ai despartit;
Bucura-te, ca tacerea si cugetarea la Dumnezeu mai mult decat orice ai iubit;
Bucura-te, al sfantului lacas din Vasa stralucit luminator;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 5

Stea calauzitoare catre Dumnezeu in sfanta manastire te-ai aratat, ierarhe intelepte, si dorind tacerea vietii pustnicesti pentru mantuirea sufletului tau, te-ai nevoit intru aceasta neincetat. Asa, tuturor fratilor exemplu ziditor te-ai infatisat si sa cante pururi lui Dumnezeu i-ai invatat: Aliluia!

Icos 5

Aducand lui Hristos Dumnezeu inima ta, cuprinsa cu totul de dragoste pentru Dansul, ti-ai pregatit sufletul sa fie lacas al Duhului Sfant. Asa cu multa smerenie si blandete nevoindu-te, ai aratat ucenicilor iubitori de Hristos prin lucrarea ta neincetata exemplu de vietuire adevarata. Pentru aceasta si noi cinstindu-te ca pe un adevarat slujitor al lui Hristos si ca pe un ales preaiubit al Domnului, strigam tie asa:
Bucura-te, izvor nesecat de dragoste pentru Dumnezeu;
Bucura-te, luminator inflacarat ce in pustie a stralucit;
Bucura-te, cel ce inima ta ascultarii o ai daruit;
Bucura-te, al infranarii intelept povatuitor;
Bucura-te, al sufletelor omenesti de grija purtator;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 6
Propovaduitor neobosit, cuvantator al adevarurilor dumnezeiesti, tu slujirea arhiereasca o ai purtat cu adevarat, luminand si povatuind turma ta. Asa, zavorat fiind nu ai lasat fara indrumare duhovniceasca pe cei ce alergau catre lumina ta de Dumnezeu insuflata, invatand prin cuvintele tale pe toti a canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6

A stralucit in pustie steaua cea mare a intelepciunii, minunatule placut al lui Hristos si ascuns fiind in zavorare, au inceput a curge rauri de cuvinte vii de pe buzele tale. Caci din ingaduinta lui Dumnezeu izvorul cel plin de har al invataturilor tale s-a descoperit si setea tuturor celor insetati a potolit, a celor ce alergau cu credinta catre dansul. Pentru aceasta, ierarhe al Domnului, primeste si de la noi unele laude ca acestea:
Bucura-te, ca prin buzele tale intelepciunea lui Dumnezeu ai aratat;
Bucura-te, ca prin aceasta intelepciune pe toti i-ai adapat;
Bucura-te, ca in nevointele vietii pustnicesti ai petrecut;
Bucura-te, ca pacatele omenesti cu intelepciunea ta le-ai dezradacinat; .
Bucura-te, ca prin buna ta sporire pe toti i-ai indrumat;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 7

Vrand ca toti oamenii sa se mantuiasca si in Imparatia Cerurilor sa ajunga, tu, bunule pastor, prin lepadarea ta de lume si prin aspra zavorare, un puternic izvor de insufletire ai dobandit si imitand pe Incepatorul Arhieriei, pe Hristos, oamenilor cu indrazneala ai slujit, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7

Vazand in tine un nou nevoitor si bineplacut al lui Hristos, ce in Imparatia lui Dumnezeu cu inima ai ajuns, adanca smerenie si multa blandete ai dobandit, iar sufletele omenesti cele bolnave si suferinde si-au indreptat cu nadejde privirile spre pustie, ce de ochii acestora te-a acoperit, cautand ajutorul si intelepciunea ta plina de har. Pentru aeeasta si noi, insetand dupa aceste bunatati, strigam tie asa:
Bucura-te,ca de pe pamant curatia ingereasca ai dobandit;
Bucura-te, ca prin blandetea duhului ta pe toti i-ai cucerit;
Bucura-te, ca mintile cele intunecate le-ai luminat;
Bucura-te, al nerautatii invatatorule minunat;
Bucura-te, ca pe oameni la nevointa milosteniei i-ai chemat;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 8

Neinteleasa pentru unii, dar minunata pentru cei iubesc pe Dumnezeu, a fost nevointa ta, bunule arhiereu, caci in deplina ascultare in pustnicie ai vietuit, unde trudei neobosite si neincetatei cugetari la Dumnezeu te-ai daruit. Iar noi, in umilinta inimilor noastre, vazand unele ca acestea, cantam cu multumire lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8

Tuturor toate le-ai fost, ierarhe al Domnului: parinte si pastor, invatator si povatuitor, prin vestirea cea buna si nesecata a buzelor tale, de cuvinte de aur izvoratoare. Pentru aceasta si noi, copiii tai duhovnicesti, strigam tie cu multumire asa:
Bucura-te, caci cu roua Duhului lui Dumnezeu ai fost adapat;
Bucura-te, ca prin stralucirea harului lui Dumnezeu ai fost luminat;
Bucura-te, caci cu mintea ta la cunoasterea de Dumnezeu ai ajuns;
Bucura-te, ca prin pacea sufletului tau pe Domnul L-ai dobandit;
Bucura-te, ca prin harul tau pe toti i-ai umilit;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 9

Tuturor ai fost exemplu de vietuire inteleapta pentru „singurul lucru de trebuinta”, cugetand cum sa-ti curatesti sufletul tau si sa-l faci biserica a Duhului Sfant. Asa in nevointe mari ai inaintat si din putere in putere ai urcat, incalzind neincetat inima ta cu rugaciunea lui Iisus si cantand lui Dumnezeu: Aliluial

Icos 9

G1asul tau cel bland si plin de intelepciune auzul tuturor celor ce-l ascultau cu credinta – l-ai indulcit, iar tu cu puterea invataturilor tale, neincetat si cu jertfelnicie pe cea stramta, spre nevointa ascultarii – i-ai povatuit, invatandu-i despre adevarul lui Dumnezeu si despre Imparatia Lui. Pentru aceasta, primeste si de la noi, bunule invatator, unele multumiri ca acestea:
Bucura-te, ierarhe al lui Dumnezeu, bland si smerit;
Bucura-te, bunule pastor, de ucenici iubitor;
Bucura-te, ca in pustie ca un crin al tarinei ai inflorit;
Bucura-te, ca linistea cea mantuitoare din zavorare ai iubit;
Bucura-te, bunule indrumator al sufletelor zbuciumate;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 10

Vrand sa scapi neamul omenesc din intunericul pacatelor, placutule al lui Dumnezeu, mintile cele ce cautau adevarul – le-ai luminat, iar calea biruintei tainice in razboiul cel nevazut spre cununa mult ravnita a fericitului sfarsit oamenilor ai aratat, celor ce cantau impreuna cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10

Sprijin tare esti pentru fiecare suflet prin scrierile tale de Dumnezeu insuflate, adevarate arhiereu al lui Hristos, caci au gasit in intelepciunea ta indreptare a vietii lor si multa calauzire, urmand calea ce le-ai aratat catre mantuire. Iar noi, aducand multumiri lui Dumnezeu pentru grija ce o porti sufletelor noastre neincetat, strigam tie cu umilinta asa:
Bucura-te, ca pe pamant de vietuire ingereasca te-ai invrednicit;
Bucura-te, c impreuna cu sfintii ingeri la Liturghie ai slujit;
Bucura-te, ca prin blandete ingereasca ai stralucit;
Bucura-te, al curatiei vas binecuvantat;
Bucura-te, ca despre adevarul lui Dumnezeu cu indrazneala ne-ai invatat;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 11

Cantare de lauda aducem tie, bunule arhiereu si bineplacutule al lui Dumnezeu. Te laudam, caci prin nevointele si vietuirea ta Numele cel sfant al Ziditorului ai proslavit, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 11

Vietuirea ta stralucita ce in zavorare o ai petrecut, de inimile insetate de adevar a se ascunde nu a putut. Iar fericitul tau sfarsit, plin de pace si netulburat, in multa lumina calea vietuirii tale arhieresti a scaldat, caci nevointele in care ai petrecut, vas al harului dumnezeiesc cu adevarat te-au facut. Pentru aceasta si noi cu inimi umilite si cu multumire glasuim tie asa:
Bucura-te, ca la despartirea ta de trup, cinul arhieresc l-ai proslavit;
Bucura-te, ca pana la ultima suflare lui Dumnezeu I-ai slujit;
Bucura-te, al locasului monahicesc podoaba minunata;
Bucura-te, al Tambovului luminator, plin de intelepciune inalta;
Bucura-te, a turmei din Riazan lauda si bucurie;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 12

Daruit din belsug cu harul lui Dumnezeu, prin aceasta cu intelepciune turmei tale ai slujit. Pentru aceasta nu ne lasa nici pe noi, cei ce in mijlocirea ta din ceruri catre Dumnezeu am nadajduit, ca tu acolo in netacuta slavoslovie petreci, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12

Cantam nevointele tale, ce cu stralucire mare au luminat vietuirea ta pamanteasca de lepadare, pentru dragostea Domnului tau. Pentru aceasta si noi, ierarhe al lui Dumnezeu, bland si milostiv, cu nadejde cautam catre tine, ca la ocrotitorul nostru ceresc si mijlocitor tare inaintea prestolului dumnezeiesc, strigand tie cu umilinta asa:
Bucura-te, bineplacutule al lui Dumnezeu, plin de stralucire si milostivire;
Bucura-te, ca rugaciunile celor credinciosi tie niciodata nu le-ai trecut cu vederea;
Bucura-te, robul lui Hristos si iubit al lui Dumnezeu;
Bucura-te, al calugarilor intelept povatuitor;
Bucura-te, ierarhe, al necazurilor noastre grabnic ajutator;
Bucura-te, sfinte parinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zavorat si prin cuvinte de aur viata crestinilor o ai povatuit!

Condac 13

O, preabunule ierarhe Teofan, bland si de Dumnezeu inteleptit invatator al nostru! Primeste de la noi aceasta putina rugaciune si lauda cu multumire ce iti aducem tie. Nu ne uita pe noi pacatosii in rugaciunile tale sfinte, ca nadajduind in ajutorul tau, Dumnezeului Puterilor neincetat sa cantam: Aliluia!(de 3 ori)

Rugaciune:

O, sfinte ierarhe, parinte Teofan, slava si bucuria tarii noastre! Primeste de la noi aceste smerite si calde rugaciuni, cei ce cu dragoste te cinstim pe tine. Cautand la cuvantul ce s-a implinit in tine: „Pe cei ce Ma vor proslavi, ii voi proslavi”, cadem ecu umilinta la sfintele tale moaste, nazuind la puterea lor tamaduitoare, si ca unui ales al harului dumnezeiesc, strigam tie: binecuvinteaza si miluieste tara noastra, arhiereule al Dumnezeului cel Adevarat, barbatie neclatinata ostasilor nostri le daruieste, pe toti oamenii de necazuri ii pazeste si la pocainta ii calauzeste; pruncilor invatatura buna le daruieste, pe tineri ii calauzeste, celor bolnavi si in suferinte sanatate le cere, iar noua tuturor bucurie neancetata in Domnul ne daruieste, ca toti cu multumire sa te fericim, glasuind tie asa: Fericimu-te pre tine, sfinte ierarhe, parinte Teofan, si cinstim sfanta pomenirea ta, ca tu te rogi pentru noi lui Hristos, Dumnezeului nostru. Amin.

Tropar, glas 8

Al ortodoxiei povatuitor, al bunei credinte si curatiei invatator, al Vasei nevoitor, ierarhe Teofan de Dumnezeu inteleptite. Cu invataturile tale cuvantul lui Dumnezeu l-ai facut lamurit si celor credinciosi calea catre mantuire le-ai descoperit. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa se mantuiasca sufletele noastre.

Condac, glas 4

Prin „Aratarea Domnului” fiind numit, ierarhe Teofane, cu invataturile tale multime de oameni ai luminat. Pentru aceasta impreuna cu ingerii inaintea prestolului Sfintei Treimi petrecand, roaga-te neincetat pentru noi toti.



Rugăciunea Sfântului Teofan Zăvorâtul către Născătoarea de Dumnezeu

Fecioară Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Preabinecuvântată și cu dar dăruită! Pleacă urechea ta și auzi graiurile mele, cele rostite de gura mea spurcată și necurată. Nu mă trece cu vederea pe mine, sărmanul, nu mă lăsa să pier până în sfârșit pe mine, nevrednicul robul tău, ci folosește rugăciunile tale de Maică și tămăduiește sufletul meu ticălos, care e zdrobit fără milă de viclenele mele patimi. Vrăjmașul cel rău, strivindu-l cu păcatele iubirii de plăceri, l-a călcat în picioare. Drept aceea, plin de toată rușinea, nu cutez și nu am obraz să cer de la Dumnezeul meu Cel Iubitor de oameni iertare pentru mulțimea păcatelor mele și tămăduire pentru rănile mele nevindecate, fiindcă mi-am spurcat templul trupului, prin poftele mele netrebnice am vârât în el o mulțime de spurcăciuni și mi-am vătămat toate simțurile cu lucruri neîngăduite.
Așadar, nu îndrăznesc să-mi ridic către cer mâinile spurcate de îndeletnicirile cele rele, ci la îndurările tale nepovestite, întru tot fără de prihană Stăpână, mă arunc eu, săracul și curvarul, că nu am altă scăpare afară de tine, singura mea mângâiere și singurul meu ajutor grabnic. În tine nădăjduiesc: nu mă părăsi! Plăcute sunt cererile tale înaintea Fiului tău; El Se bucură de mijlocirea ta și împlinește degrabă rugăciunile tale cele pentru noi. Nu mă trece cu vederea pe mine, cel mai sărman dintre oameni, și netrebnicia faptelor mele să nu curme mila ta cea nemăsurată, Născătoare de Dumnezeu!
Primește această cerere a mea nimicnică, și cu rugăciunile tale de Maică fă-o bineplăcută înaintea Fiului și Dumnezeului tău, învrednicindu-mă de Cereasca Împărăție pe mine, cela ce laud și binecuvântez pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, pp. 75-76)

*

Rugăciune către toți Sfinții, pentru mijlocire la Judecata de Apoi

Cine nu va plânge pentru mine, care pentru o desfătare măruntă am disprețuit Împărăția Cerurilor, nesocotind focul cel nesfârșit? Dedându-mă patimilor, mi-am pierdut vrednicia sufletului și m-am făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare.
Mă odihneam oarecând, îmbogățit cu dumnezeieștile dăruiri, iar acum am îndrăgit sărăcia patimilor. M-am înstrăinat de virtuți, plecând în țara cea depărtată a patimilor. Sunt mai mult mort decât viu, și mică este fărâma de viață rămasă în mine.
După ce m-am făcut astfel de bunăvoie, nici ochii nu mai pot să mi-i înalț către Domnul Cel Milostiv. Plângeți, Cuvioșilor și Drepților, pentru mine, cel cuprins de patimi și de păcate. Plângeți, nevoitori ai înfrânării, pentru mine, lacomul cu pântecele și iubitorul de desfătări.

Plângeți, cei milostivi și îngăduitori, pentru mine, cel nemilostiv și amărâtor.

Plângeți, cei ce ați plăcut înaintea lui Dumnezeu, pentru mine, cel ce am făcut placul oamenilor.

Plângeți, cei ce ați dobândit blândețe, pentru mine, cel mânios.

Plângeți, cei smerit cugetători, pentru mine, cel semeț și trufaș.

Plângeți, cei ce ați dobândit neagonisire apostolească, pentru mine, împătimitul de cele materiale și împovăratul de lăcomia averilor.

Plângeți, cei ce ați iubit plânsul și ați urât râsul, pentru mine, cel ce am iubit râsul și am urât plânsul.

Plângeți, cei ce păstrați în cuget Judecata de după moarte, pentru mine, care zic că îmi aduc aminte de Judecată, dar ale cărui fapte arată cu totul alta.

Rugați-vă, Sfinții lui Dumnezeu, pentru sufletul înviforat de toate felurile de patimi: cu ce puteți, ajutați-mi, Sfinții lui Dumnezeu!

Știu că dacă Îl veți ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, din marea bunătății Lui vi se va dărui vouă totul – și după cum El este iubitor de oameni, așa și voi, cei rugați de mine păcătosul, nu treceți ruga mea cu vederea, fiindcă singur n-am îndrăznire, din pricina mulțimii păcatelor.

Lucrul vostru, Sfinților, este să mijlociți pentru păcătoși; al lui Dumnezeu este să-i miluiască pe cei deznădăjduiți.

Rugați-L dar, Sfinții lui Dumnezeu, pe Împărat pentru rob; rugați-L pe Păstor pentru oaie; rugați Viața pentru cel mort, ca să trimită mână de ajutor și să întărească smerit sufletul meu în neputințele lui.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, pp. 77-78)