SFANTUL SILUAN: “Fara har, sufletul e asemenea unui dobitoc”

“Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.
Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.
Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.
Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.
Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.
Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.
Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.
Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului”[„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele potriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.
Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.
Invăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. In sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima ru­gătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că ha­rul Duhului Sfânt l-a învăţat iubirea.

Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se stră­duiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”.
In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.
Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcăto­şilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dum­nezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii.
Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.
Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.
Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.
Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.
Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schim­bat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. Intr-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem ha­rul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.
Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.
Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.
Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.
Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.
Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.
Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?
Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.
Odinioară nu ştiam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede şi în mine, şi în alţii. Când sufletul se smereşte şi se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăşi sănătos şi este într-o mare odihnă în Dum­nezeu, şi din pricina acestei bucurii se roagă ca toţi să cu­noască pe Domnul prin Duhul Sfânt Care dă mărturie limpede sufletului de mântuirea lui.
„Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu” [Ps 13, 2].

                        […]
Pentru cele scrise de mine, vouă, celor ce mă veţi citi, vă cer iertare pentru toate greşelile mele şi vă cer să vă ru­gaţi pentru mine.
Dar am scris acestea atras de iubirea lui Dumnezeu de care nu mă ştiu sătura. Şed la masă şi tot sufletul meu e ocupat de Dumnezeu şi nici un gând viclean nu se apropie de mine şi nu-mi împiedică mintea să scriu despre Dom­nul pe Care-L iubesc. Când scriu un cuvânt, nu ştiu care va fi următorul, ci acesta se naşte în mine şi eu îl scriu. Dar când sfârşesc de scris, gândurile vin din nou şi tulbu­ră mintea mea cea slabă şi neputincioasă, iar atunci plâng Domnului Cel Milostiv şi Domnul mă miluieşte pe mine, zidirea Sa cea căzută”.
(in: Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu)

In acela nu sunt multe schimbări în rugăciune, cine se roagă din obişnuinţă

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta este un lucru bun, iar Domnul primeşte rugăciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n-o ascultă. Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt multe schimbări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos. Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere. Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit.

Cuviosul Siluan Athonitul

Ar alerga în cârduri spre Hristos, dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului

Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseşte niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu.

Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face flacăra iubirii şi râvnei pentru El.

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga în cârduri spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e de netâlcuit. Din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită pământul.

Domnul iubeşte mult pe păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: “Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”. Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei şi glasul ei răsună în lumea întreagă.

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu vă iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul merge în munţi să o caute”.

“Veniţi deci, la Mine, oile mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ şi eu am îndurat totul pentru mântuirea voastră, şi vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca Apostolii pe Tabor: Doamne, bine este nouă împreună cu Tine!”

Cuviosul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

..O, frați mei, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi:

….“Veniti la Hristos”…

… Fraţii mei dragi, din tot pământul, cu lacrimi scriu aceste rânduri, căiţi-vă până când mai e vreme!
… Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.
…Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:
…„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”…
…„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”…
…„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”…
…„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi…
…Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică…
…Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune…
…Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.
…Trăieşte trupul meu pe pământ şi sufletul  doreşte cerul…

…Ce-ţi voi da în schimb, Doamne pentru dragostea Ta?
…Să ne smerim , fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui….
…Domnul este cu noi.

Ce-am putea dori mai mult?…
Sf. Siluan Athonitul

Despre păstorii Bisericii

După Înălţarea Domnului, apostolii s-au întors, cum se spune în Evanghelie, „cu bucurie mare” [Luca 24,52].

Domnul ştia ce fel de bucurie le-a dat, şi sufletul lor trăia această bucurie. Prima lor bucurie era aceea că au cunoscut pe Adevăratul Domn, Iisus Hristos.

A doua bucurie, că L-au iubit.

A treia, că au cunoscut viaţa veşnică şi cerească.

Şi a patra bucurie, că doreau mîntuirea lumii ca şi a lor înşişi.

În sfîrşit, ei se bucurau pentru că au cunoscut pe Duhul Sfînt şi vedeau cum lucra El în ei.

Apostolii umblau pe pămînt şi spuneau noroadelor cuvînt despre Domnul şi despre Împărăţia cerurilor, dar sufletele lor tînjeau şi însetau să vadă pe Domnul Cel Iubit şi de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bucurie în întîmpinarea ei şi, dacă doreau să trăiască pe pămînt, era numai pentru norodul pe care-l iubeau. Apostolii iubeau pe Domnul şi de aceea nu se temeau de nici o suferinţă. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau şi norodul, şi această iubire depărta de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte şi de aceea Domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni. Pînă în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atît de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mîntuiască în smerenie.
Domnul cheamă episcopi să păstorească turma Sa şi le dă în dar harul Sfîntului Duh. Duhul Sfînt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi [FA 20,28], şi în Duhul Sfînt ei au puterea de a lega şi dezlega păcatele [In 20, 21-22]. Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit pînă la capăt [In 13,1], şi ne-a dat sfinţi păstori.
Ei sunt moştenitorii apostolilor şi, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învaţă pocăinţa, ne învaţă să păzim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvîntul lui Dumnezeu, ca să cunoaştem pe Domnul. Ne povăţuiesc pe calea mîntuirii şi ne ajută să ne ridicăm la înălţimea duhului smerit al lui Hristos. Adună în staulul Bisericii oile întristate şi rătăcite ale lui Hristos, ca sufletele lor să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne mîntuim toţi. Pot, ca nişte prieteni ai lui Hristos, să roage pe Domnul şi să ceară pentru cei vii smerenia şi harul Duhului Sfînt, pentru cei morţi iertarea păcatelor, iar pentru Biserică pacea şi libertatea.
Poartă în ei pe Duhul Sfînt şi prin Duhul Sfînt ne iartă păcatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi, asemenea unor îngeri, văd cu mintea pe Dumnezeu. Au destulă putere să desfacă şi mintea noastră de pămînt şi să o statornicească în Domnul.
Se întristează cînd văd că întristăm pe Domnul şi nu-L lăsăm pe Duhul Sfînt să vieze întru noi. Asupra lor apasă necazurile şi întristările întregului pămînt, şi sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu şi se roagă neîncetat ca să dobîndim mîngîiere în întristări şi necazuri şi pace pentru întreaga lume.
Prin rugăciunile lor fierbinţi ei ne atrag şi pe noi să slujim lui Dumnezeu în duh smerit şi iubire. Pentru smerenia şi iubirea lor de norod îi iubeşte pe ei Domnul. Se află în mare osteneală şi luptă duhovnicească şi de aceea se îmbogăţesc în înţelegerea sfinţilor, pe care-i imită în vieţile lor.
Domnul ne-a iubit pînă într-atît încît a suferit pentru noi pe cruce; şi suferinţele Lui au fost atît de mari, încît nu le putem pricepe, pentru că iubim puţin pe Domnul. Tot aşa, şi păstorii noştri duhovniceşti suferă pentru noi, deşi adeseori nu vedem suferinţele lor. Şi pe cît de mare e iubirea păstorilor, pe atît de mari sunt şi suferinţele lor. Noi, oile, trebuie să înţelegem aceasta şi să-i iubim şi cinstim pe păstorii noştri.
Fraţilor, să rămînem în ascultare de păstorii noştri şi atunci va fi pace obştească şi Domnul va rămîne prin Duhul Sfînt cu noi toţi. Mare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumnezeu. Cine-l întristează întristează pe Duhul Sfînt Care viază în el. Ce să spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfînt; ei stau mai presus decît toţi; ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd în depărtări nesfîrşite şi cu o minte de-Dumnezeu-grăitoare [teologică] păstoresc turma lui Hristos.
Duhul Sfînt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credincioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfînt ştie despre ce vorbesc.
Un om smerit şi blînd mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întîlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci, cînd ţăranul s-a închinat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvînta în focul harului.
Dar poate va întreba cineva: „Dacă Duhul Sfînt a aşezat pe episcopi şi-i călăuzeşte, de ce nu este la noi pace şi nu înaintăm [duhovniceşte]?” Pentru că nu gîndim drept despre puterea aşezată de Dumnezeu şi prin aceasta ne facem neascultători. Dar dacă ne-am preda voii lui Dumnezeu, am înainta degrabă, fiindcă Domnul iubeşte sufletul smerit şi ascultător şi-l călăuzeşte El însuşi, iar pe cel neascultător îl aşteaptă cu răbdare şi milostivire ca el să se îndrepte. Domnul învaţă în chip înţelept sufletul prin harul Său ca un bun învăţător şi un adevărat părinte. Dar chiar şi un părinte adevărat face greşeli şi un învăţător nu ştie totul, dar Domnul e Atotştiutor. Toate nenorocirile vin din aceea că nu întrebăm pe „bătrînii” [„stareţii”] care au fost aşezaţi să ne călăuzească, iar păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să procedeze.
Dacă Adam ar fi întrebat pe Domnul atunci cînd Eva i-a dat să guste din rodul oprit, Domnul l-ar fi luminat şi Adam n-ar fi păcătuit. Spun despre mine însumi: toate păcatele şi greşelile mele au venit pentru că în ceasul ispitei şi nevoilor n-am chemat pe Domnul; dar acum am învăţat să cer în rugăciune harul lui Dumnezeu şi Domnul mă păzeşte pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc. Tot aşa şi arhiereii: deşi au darul Duhului Sfînt, nu înţeleg totul aşa cum trebuie şi, de aceea, în ceas de nevoie trebuie să caute luminare de la Domnul; ei însă lucrează după mintea lor, fapt prin care întristează milostivirea lui Dumnezeu şi seamănă tulburări.
Cuviosul Serafim [din Sarov] spune că, atunci cînd dădea sfaturi după mintea sa, se întîmpla să greşească, şi greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari. Astfel, noi toţi trebuie să învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; dar dacă nu vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale. Domnul a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49, 16]. Domnul luminează pe om prin Duhul Sfînt; dar, fără Duhul Sfînt, nici un om nu poate judeca drept. Pînă la venirea Duhului Sfînt, apostolii înşişi nu erau nici tari, nici înţelepţi, aşa încît Domnul le-a spus: „Pînă cînd vă voi mai răbda?” [Mt 17,17].
Domnul a dat Sfintei Biserici păstori şi ei slujesc în chipul lui Hristos şi lor le-a fost dată puterea de a ierta păcatele prin Duhul Sfînt. Dar poate că vei gîndi: cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot să aibă Duhul Sfînt, cînd îi place să mănînce şi are atîtea slăbiciuni? Dar eu îţi spun: e cu putinţă, dacă nu primeşte gînduri rele; aşa încît, chiar dacă are unele defecte, acestea nu împiedică harul să vieze în sufletul lui, aşa cum un pom verde poate avea şi ramuri uscate fără ca acestea să-l vatăme, şi el aduce roadă; sau, într-o holdă de grîu, chiar dacă grîul este amestecat cu neghină, aceasta nu-l împiedică să crească.

Cuviosul Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ioan Ica Jr. Deisis, Sibiu, 2001

1

Voia Divina si libertatea omului

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci când se afla în boala, în saracie si în prigoana, el gândeste asa: „Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa îndur aceasta pentru pacatele mele”. Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma împiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar Ei nu m-a ascultat. Înseamna ca lucrul nu-mi este de folos. Dar iata ce s-a întâmplat cu mine alta data, când Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Într-o zi de sarbatoare ­s-a dat peste la trapeza; si mâncând, am înghitit un os de peste care a ramas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si când am spus: „Vindeca-ma’, am primit în suflet raspunsul: „iesi din trapeza, respira adânc si osul va iesi cu sânge”. Am facut asa: am iesit, am respirat adânc, am tusit si un os mare de peste a tâsnit afara cu sânge. Si am înteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, înseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel. […]
Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui. Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine însusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobândeste, ramâne la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de tâlhari, DE NIMIC. Si orice i s-ar întâmpla, el spune: ‚Asa i-a placut lui Dumnezeu’: Daca e bolnav, gândeste: „înseamna ca am nevoie de boala; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”. Si asa se pastreaza pacea în suflet si în trup. […]
Nimeni pe pamânt nu poate scapa de întristari si, desi întristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni, ele par de neîndurat si îi întristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu.
Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însusi îi calauzeste prin harul Sau, si ei îndura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si împreuna cu Care vor fi preamariti în veci. […] Domnul a dat pe pamânt pe Duhul Sfânt si cel în care Acesta viaza simte în el raiul. Vei zice poate: .De ce nu este si în mine un asemenea har? Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta. Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace în suflet si e mereu nemultumit: asta nu e asa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine însusi în chip desavârsit voii lui Dumnezeu, acela are rugaciunea curata în sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute. Asa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioara: ‚Iata roaba Ta. Fie mie dupa cuvântul tau!” (Lc 1; 38). Daca am spune si noi asa: „Iata robii Tai, Doamne. Fie noua dupa cuvântul Tau”, cele spuse de Domnul si scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar ramâne în sufletele noastre si atunci lumea întreaga s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu si cât de minunata ar fi viata pe întregul pamânt. Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, aceia va fi preamarit în cer si pe pamânt. […]
Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, ca i-a sfintit prin Duhul Sfânt si i-a facut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfânt ne da puterea de a fi milostivi. Fratilor, sa ne smerim si prin pocainta vom dobândi o inima plina de mila, si atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscuta sufletului si mintii prin harul Duhului Sfânt.
Cine se pocaieste cu adevarat e gata sa sufere toate necazurile: foame si golatate, frig si caldura, boala si saracie, dispret si prigoana, nedreptate si defaimare, fiindca sufletul se avânta spre Domnul si nu se mai grijeste de cele pamântesti rugându-se lui Dumnezeu cu minte curata. Dar cel alipit de averi si de bani, acesta nu va putea avea niciodata mintea curata în Dumnezeu, fiindca în adâncul sufletului sau sade grija: ce sa faca cu acesti bani? Si daca nu se pocaieste sincer si nu se va întrista pentru ca L-a suparat pe Dumnezeu, va si muri în patimi fara sa fi cunoscut pe Dumnezeu. Când ti se ia ceea ce ai, da tu acel lucru, pentru ca iubirea dumnezeiasca nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru ca în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt. Daca prin patimile Lui Domnul Cei Milostiv ne-a dat pe pamânt pe Duhul Sfânt de la Tatal, ba ne-a dat însusi Trupul si Sângele Lui, e limpede ca El ne va da si toate cele de care avem nevoie. Sa ne predam voii lui Dumnezeu si atunci vom vedea purtarea de grija (pronia) a lui Dumnezeu si Domnul ne va da si ceea ce nu asteptam. Dar cine nu se preda voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodata purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de noi.
Sa nu ne întristam de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatal meu dupa trup m-a învatat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casa, el ramânea linistit. Dupa ce casa noastra a luat foc oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ti-a ars gospodaria”, dar el raspundea: „Daca da Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare”. Într-o zi mergeam la ogorul nostru si eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu, dar el mi-a raspuns: „Ei si? Fiul meu, Domnul a facut sa rodeasca pentru noi bucate din destul, dar cine fura înseamna ca are nevoie de ele”. Mi s-a întâmplat sa-i spun: „Dai mult de pomana, dar iata acolo jos oamenii traiesc mai bine decât noi si dau mai putin”, iar el mi-a raspuns: „Lasa, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie”. Si Domnul n-a înselat nadejdea lui. […]
Daca gândesti rau despre aproapele tau, aceasta înseamna ca un duh rau viaza în tine si acesta îti insufla gânduri rele împotriva oamenilor. Si daca cineva nu se pocaieste si moare fara sa fi iertat fratelui sau, sufletul lui se va pogorî acolo unde salasluieste duhul rau care-i stapâneste sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: daca ierti, înseamna ca Domnul te-a iertat; dar daca nu ierti fratelui tau, aceasta înseamna ca pacatul ramâne înca întru tine. Domnul vrea ca noi sa iubim pe aproapele; si daca tu gândesti despre el ca Domnul îl iubeste, aceasta înseamna ca iubirea Domnului e cu tine; si daca crezi ca Domnul iubeste mult faptura Sa si ti-e mila de întreaga zidire si iubesti pe vrajmasii tai si daca, în acelasi timp, te socotesti mai rau decât toti, aceasta înseamna ca e cu tine un mare har al Duhului Sfânt. Cine poarta în sine pe Duhul Sfânt, chiar daca nu mult, acela se întristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si în inima lui îi este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decât pentru sine însusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul.
Hristos S-a rugat pentru cei ce-L rastigneau: „Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34). Stefan, întâiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul sa nu le socoteasca pacatul acesta (F. Ap 7, 60). Si noi, daca vrem sa pastram harul, trebuie sa ne rugam pentru vrajmasi. Daca nu ti-e mila de pacatosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamna ca nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viaza un duh rau; si câta vreme esti înca în viata, sileste-te prin pocainta sa te slobozesti de el. […]

Sfântul Siluan Athonitul, Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei, Editura: Deisis. Sibiu 2000

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sfantul Siluan Athonitul: Unul iti spune: ”Esti un sfant!”, altul: ”Nu te vei mantui!” Ia aminte la doua ganduri si teme-te de ele.

„Domnul iubeste pe toti oamenii, dar inca si mai mult il iubeste pe cel care Il cauta.

”Pe cel care Ma cauta ii iubesc, zice Domnul, si cei ce Ma cauta vor afla har” (Pr. 8, 17). Putina cunoastere avem noi toti si Duhul Sfant misca fiecare suflet sa-L caute pe Dumnezeu.

La necredinta se ajunge din mandrie. Omul mandru vrea sa cunoasca toate prin mintea si prin stiinta lui, dar nu-i este dat sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru ca Domnul nu se descopera decat sufletelor smerite.

Ia aminte la doua ganduri si teme-te de ele. Unul iti spune: ”Esti un sfant!”, altul: ”Nu te vei mantui!”. Aceste ganduri vin de la vrajmasul si nu este nici un adevar in ele. Dar tu cugeta: ”Sunt un mare pacatos, dar Domnul este milostiv, iubeste pe oameni si-mi va ierta pacatele mele”. Crede aceasta si va fi asa: Domnul te va ierta. Dar nu-ti pune nadejdea in ostenelile nevointelor tale, chiar daca ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor mi-a zis: ”Ma voi mantui cu siguranta, caci in fiecare zi am facut atatea metanii”. Dar cand a venit moartea si-a rupt de pe el camasa pe care o purta.

Domnul ne iubeste mai mult decat ne putem iubi noi insine.Dar cand sufletul e stramtorat, el crede ca Dumnezeu l-a uitat si ca nu mai vrea macar sa Se uite la el si atunci sufera si se mistuieste de durere. Dar nu este asa, fratilor! Domnul ne iubeste fara sfarsit si ne face dar harul Duhului Sfant si ne mangaie. Dar omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui.

Domnul nu vrea ca sufletul sa fie abatut si in nesiguranta in ce priveste mantuirea lui. Domnul ne iubeste pe noi care suntem pacatosi si ne cheama la El: ”Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi!” si inca ne spune: ”Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru”. Aceste cuvinte sunt pline de milostivire, pline de iubire si de bucurie.

Crede cu tarie si fii sigur ca suferim cata vreme nu am ajuns inca smeriti. Dar indata ce ne smerim, suferintele noastre iau sfarsit, caci, pentru smerenia lui, Duhul lui Dumnezeu da marturie sufletului ca el este mantuit.
Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre. Daca intristarile ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh se mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.
Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care le trimite Dumnezeu nu sunt mari, pentru oameni ele par de neandurat si ii intristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smeresca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu. Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul si intristarile trec.

Daca te loveste orice fel de nenorocire, gandeste-te: ”Domnul vede inima mea si, daca Ii e pe plac, totul va merge bine atat pentru mine cat si pentru ceilalti”, si astfel sufletul va avea intotdeauna pace. Dar, daca omul incepe sa murmure: ”Aceasta n-ar trebui sa fie asa…, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodata pace in suflet, chiar daca ar posti si s-ar ruga mult“.

***

Chiar daca ar învata toate cartile, sufletul mândru nu va cunoaste niciodata pe Domnul, fiindca mândria lui nu lasa loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt. […]

Omul mândru se teme de reprosuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreste totdeauna sa i se faca reprosuri si primeste cu bucurie ocarile si se întristeaza când este laudat. Dar aceasta nu este decât începutul smereniei. Dar când sufletul cunoaste prin Duhul Sfânt cât de blând si smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însusi mai rau decât toti pacatosii si este bucuros sa stea pe gunoaie în zdrente ca Iov si sa vada pe oameni în Duhul Sfânt stralucind si asemenea lui Hristos.

Da, Milostive Doamne, tuturor sa guste smerenia lui Hristos, care e de netâlcuit în scris si atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trai vesnic în smerenie, iubire si blândete.

***

Omul artagos îndura el însusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mândriei lui.

E mare lucru în fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mâhnesc; pentru aceasta Domnul îti va da harul Lui, si tu vei cunoaste pe Domnul prin Duhul Sfânt si atunci vei suporta cu bucurie toate întristarile pentru El, si Domnul îti va da sa iubesti lumea întreaga si vei dori fierbinte binele pentru toti oamenii si te vei ruga pentru toti ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: „Iubiti pe vrajmasi” (Mt 5, 44), si cine iubeste pe vrajmasi se aseamana Domnului; dar nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decât prin harul Duhului Sfânt si de aceea, de îndata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el si atunci îti vei pastra în sufletul tau pacea si harul lui Dumnezeu. (…)

E cu neputinta ca sufletul sa aiba pace daca nu vom cere cu toata puterea de la Domnul sa ne dea puterea de a iubi pe toti oamenii.

Domnul stia ca, daca nu vom iubi vrajmasii nostri, nu va fi pace în suflet, si de aceea ne-a dat porunca: „Iubiti pe vrajmasii vostri”. Daca nu vom iubi pe vrajmasi, atunci vom avea uneori în suflet o anume odihna, dar daca-i iubim pe vrajmasi, pacea ramâne în suflet ziua si noaptea. Vegheaza în sufletul tau la pacea harului Duhului Sfânt; nu ti-o pierde pentru lucruri marunte.

Daca dai pace fratelui tau, Domnul îti va da neasemanat de mult, dar daca întristezi pe fratele tau, atunci negresit întristarea se va abate grabnic si asupra sufletului tau.

Daca îti vine un gând spurcat, alunga-l de îndata, si atunci îti vei pastra pacea sufletului tau, dar daca-l primesti, sufletul tau va pierde iubirea de Dumnezeu si nu vei avea îndrazneala în rugaciune.

Daca îti tai voia proprie, ai biruit pe vrajmasul si vei câstiga drept cununa pacea sufletului, dar daca îti faci voia ta, esti deja biruit de vrajmas si urâtul va chinui sufletul tau. Cine are patima iubirii de avutii nu poate iubi pe Dumnezeu si pe aproapele; mintea si inima unui asemenea om sunt necontenit preocupate de bogatii si nu este în el duh de cainta si zdrobire pentru pacate, si sufletul lui nu poate cunoaste dulceata pacii lui Hristos. […]

Pastrati harul lui Dumnezeu: cu el viata e usoara, totul se lucreaza bine dupa Dumnezeu, totul e plin de dragoste si bucurie, sufletul are odihna în Dumnezeu si merge ca printr-o gradina minunata în care traieste Domnul si Maica Domnului.

Lipsit de har, omul nu e decât pamânt pacatos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamana dupa minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu si Îl iubesc prin mintea lor; la fel si omul dupa minte e ca un înger.

Fericiti cei care ziua si noaptea se îngrijesc sa placa Domnului ca sa se faca vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienta si simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine asa încât sufletul sa nu-l cunoasca si, când pierde Harul, sufletul tânjeste cu putere dupa el si-l cauta cu lacrimi. Daca niste parinti si-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai cauta peste tot ca sa-l gaseasca. La fel îl cauta pe Domnul si sufletul care iubeste pe Dumnezeu, dar cu mult mai multa neliniste si tarie, asa încât nu-si poate aduce aminte nici de parinti, nici de cei dragi.

Slava Domnului ca ne da sa întelegem venirea harului si ne învata sa cunoastem pentru ce vine harul si pentru ce se pierde. Sufletul celui ce pazeste toate poruncile va simti întotdeauna harul, chiar daca e numai putin. Dar el se pierde usor pentru slava desarta, pentru un singur gând de mândrie.

Putem sa postim mult, sa ne rugam mult, sa facem mult bine, dar daca pentru aceasta vom cadea în slava desarta, vom fi asemenea unui chimval care rasuna, dar înauntru e gol (1 Cor 13, 1). Slava desarta face sufletul gol pe dinauntru si e nevoie de multa experienta si de o îndelungata lupta pentru a o birui.”

Sfantul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu