VIAŢA DUPĂ MOARTE – Istorisirea Ieromonahului Roman Cropotov, o experienţă trăită după un accident de maşină. Transcriere a filmului ”Vămile – Viaţa după moarte”

                      ***

VIAŢA DUPĂ MOARTE
Istorisirea Ieromonahului Roman (Cropotov)
O experienţă trăită după un accident de maşină.
VĂMILE VĂZDUHULUI
transcriere din filmul Viata dupa moarte Publicat pe 31 dec. 2016 .https://www.youtube.com/watch?v=uPw_emS0rkI

Viaţa de după moarte. Cât de neînţeleasă şi pentru mulţi o frază banală. Ea poate fi auzită nu doar din gura preotului, de pe amvonul bisericii dar

şi de către reprezentanţii show-bisnisului la vreo oarecare emisiune ieftină, unde acei de pe urmă nestăruind îndeosebi în profunzimea sensului deplin al acestei fraze, al cărei înţeles este cu mult mai tainic şi necercetat pe cât li se poate părea societăţii moderne de consumatori. Oamenii credincioşi vorbesc despre aceasta într-un fel, iar cei necredincioşi au altă părere în această privinţă. Dar indiferent de părerile şi dorinţele noastre, viaţa de dincolo continuă să existe şi să ne înspăimânte cu necunoscutul ei. Ea îşi trăieşte existenţa sa reala şi bine echilibrată şi nu devine iluzorie de la scepticismul şi îndoielile noastre.
Dacă oamenii ar cunoaşte că au doar o singură şansă să moştenească viaţa veşnică după mormânt, atunci probabil că nu şi-ar mai consuma preţiosul timp cu tot felul de nimicuri.

Dar omenirea se hrăneşte cu tot felul de basme şi legende pseudo-duhovniceşti cu născociri religioase mincinoase despre reîncarnare, sau cu utopiile ateiste despre prioritatea materiala. Ca rezultat nefericita omenire îşi pierde unica sa şansă de salvare. Dar în cer, ca şi pe pământ, se mai întâmplă şi excepţii. Pentru unii, Domnul din motive ştiute doar de El , întredeschide lumea nevăzută. Îi dă să se atingă de ea, să o vadă pe ea şi să trăiască lucruri pe care nu ne stă în putere a le compara cu lucruri pământeşti. Acestea de pe urmă, întorcandu-se la noi, ne descoperă noi şi nemai-descoperite până acum cunostinţe şi înfioară lumea plină de păcate cu experienţa trăită acolo. Slujitorul vostru umil e unul din cei care au avut tocmai o asemenea posibilitate.
Eu mă numesc Nicolae Maiacov şi aceasta să fie asemenea spovedaniei mele, nu apărare, precum noi toţi în viaţă adesea ne înşelăm.

Aceasta s-a întâmplat nu atât de demult şi de aceea detaliile, evenimentele, încă sunt proaspete în amintirile mele.

Ziua aceea nu promitea să fie cumva diferită şi începuse ca oricare alta.

Eu terminam Institutul (Facultatea), iar în timpul liber mai câştigam ceva într-un atelier de maşini. Atracţia pentru maşini a început să se manifeste la mine înca din fragedă copilarie. Să montez şi să demontez maşini de jucarie am început aproape în acelaşi timp de când am învaţat a vorbi. De aceea alegerea locului de muncă nu mi-a luat mult timp de gândire, trebuie să spun că pentru mine a fost întotdeauna o enigmă că aveam nevoie de toate aceste afaceri mici şi medii şi alte împreună cu ele, când chemarea mea era pe fată. Cine ar fi putut crede că anume maşinile atât de brusc îmi vor schimba soarta. Înca mai sunt frapat de această ironie. În faţă aveam un test important şi eu mă pregăteam cu sârguinţă pentru el. De o săptamână toceam materialul şi nu mă despărţeam de el nici măcar în puţinul meu timp liber.
Formule şi metode, specificaţiile tehnologiilor, proceduri practice se învârteau în jurul ochilor asemenea unor muşte sâcâitoare.

Ducându-mă la serviciu am luat cu mine câteva cărţi sau conspecte pe care le citeam în mers şi în timpul liber de la serviciu.

In ziua aceia, iesind în fugă din casă, eu m-am îndreptat către locul de întâlnire cu amicul meu Alexandru. Noi nu doar că lucram în aceiaşi echipă, dar şi locuiam nu departe unul de altul. De aceea adeseori mergeam amândoi la atelierul nostru.

-Salut economistule, sau cum ţi se mai spune ! Eu m-am întrerupt din citit şi am văzut că deja ajunsesem la locul dat. Amicul meu studia cartea ce era în mâinile mele.

-Salut !îi răspund. Cum mai merg lucrurile ?

-Normal, multumesc! Ei despre ce scriu ei acolo ? arăta el către carte.

-Mai bine nici nu mă întreba! De acum îmi iese fum pe urechi !

-De ce nu mi-ai răspuns în week-end ? Ai ratat o aşa ocazie…

-Ascultă eu sunt acum pană peste urechi în această baltă..de afaceri şi alte fleacuri. Deocamdată …fară mine.!

Alexandru era noul meu prieten. Da. Ştiu ce se spune despre noii prieteni.

Dar ce să te faci fară ei. Noi trăim, ne schimbăm, ne mutăm din loc în loc şi împreună cu acestea, facem noi cunostinţe, şi ne lărgim cercul de cunoscuti.Tot odată orice prieten vechi, cândva a fost şi el nou. Eu nu mă aranjasem atât de bine la acest atelier, şi l-am cunoscut pe Alexandru nu demult ca pe o persoană veselă si harnică, puţin cu capul în nori şi capabil de un comportament extravagant. Automobilele le ştie pe de rost iar un motor îl poate demonta şi monta probabil chiar şi cu ochii închişi. La serviciu este o persoană respectată careia i se poate ierta unele slăbiciuni şi aspecte de caracter. Apropo de el trebuie să vă spun că anume cu recomandările lui am reusit să mă angajez la unul dintre cele mai prestigioase ateliere auto din această parte a orasului, fapt pentru care îi eram recunoscator.

-Ieri am auzit o parabolă din evanghelie, a spus Alexandru, Iisus a rostit o pildă despre femeia care a pierdut banii, iar mai apoi i-a gasit. Ea şi-a chemat prietenele şi le-a spus lor:

-Bucurati-vă cu mine ! Eu am găsit drahma cea pierdută ! Ele s-au bucurat deşi lor nu le-a venit nimic din aceasta –straniu nu ?

-Ce, ce ? zic eu.
-Păi uite , eu am pierdut 50 de dolari , pe urmă i-am găsit, şi îţi zic ţie, Nicule, eu mi-am găsit dolarii! Tu te-ai bucura pentru mine ? Dar să te bucuri cu adevarat, inţelegi ?

-Greu de spus ! probabil că da !

-Iată şi eu îţi spun aceasta …e greu să intri în situaţia altcuiva!

Noi mergeam mai discutând câte ceva. Alexandru încerca să mă cointereseze cu unele propuneri noi privitor la planificarea programului meu personal iar eu îi spuneam parerile mele.
În sfarşit noi am ajuns la cea mai aglomerată stradă şi ne-am oprit la semafor. Aici circulaţia facea mare gălagie. Discuţia se terminase şi fiecare avea puţin timp pentru a se gândi la sine.

Eu am deschis cartea şi am început să trec repede cu ochii peste cele citite. Eu nu atât citeam pe cât încercam să-mi răspund la propriile mele întrebari.

Ceva îmi reînvia în memorie fără greutate iar altele erau adânc îngropate sub nepătrunsul strat al necunoscutului, când reveneam iarăşi la această parte şi încercam din nou să reînvii cele uitate.

Şi chiar în acel moment s-a întâmplat ceva de neinteles. Puteam să jur în convingerea mea că pietonii s-au mişcat înainte şi eu m-am pornit odată cu ei, însă era încă culoarea roşie a semaforului şi nimeni încă nu se pornise, afară de mine.

Era straniu. Părea ca o nălucire. Eu nici până acum nu pot să vă explic cum s-a petrecut aceasta.

Probabil aşa trebuia să se întâmple toate acestea. Eu îmi amintesc cum cineva chiar a strigat la mine dar eu nu am fost atent la aceasta.

Prima maşină nu m-a lovit prea tare, şoferul de acum începuse să frâneze, aşa cum trecuse în rândul din dreapta şi mă vedea bine. Pe mine mă aruncase pe bandă de autostradă, unde în plină viteză mă târâse altă maşină. Mai tarziu mi-au povestit că am zburat vreo 10 metri înainte de a mă lovi de asfaltul tare. Chiar îmi pare rău că îmi şi amintesc, cum zburam pe deasupra automobilelor asemenea unei muşte lovite din zbor cu o paletă de muşte.

După ce am aterizat pe partea carosabilă, a treia maşină m-a târât pe drum înca vreo 15 metri. Din cauza frânării bruşte în jur de zece maşini s-au ciocnit. S-a format un ambuteiaj şi circulaţia s-a oprit. Cel mai bine i-a fost cărţii mele pe care nu a atins-o nici o masină.

Primul lucru pe care mi-l amintesc este că eu stăteam pe drum, circulaţia se oprise, iar oamenii alergau undeva grăbiti. Şoferii ieseau din maşinile lor îşi constatau distrugerile. Cineva în nedumerire îşi scărpina ceafa, cineva telefona undeva, cineva înjura şi cauta vinovatul.

Dar cea mai mare parte de oameni alergau către o singură masină. Din inerţie am pornit si eu după multimea ce alerga.Vreo 10 oameni au apucat maşina bej şi au mutat-o vreo caţiva metri înapoi.

Mă fulgerase un gând, aşa se procedează, când vor să elibereze pe cineva de sub masină.

Şi întocmai după ce a fost mutată maşina, eu am vazut că sub ea stă cineva întins.

Oamenii faceau gălagie, cineva a strigat, alţii au scos telefoanele, şi au început să-l filmeze pe cel întins pe jos, dar nici unul nu se hotăra să-i verifice pulsul.
-Ce idiot! se revoltat un şofer.-Unde s-a băgat ?-Doar ati vazut , el singur s-a băgat! Ciudatul !

-Toate acestea sunt din cauza lui ! îl susţinea alt şofer.

-Cineva îl cunoaşte pe el? Hei luaţi copiii de aici ! Iată cum nu i-a mers..se auzeau voci ba aici , ba acolo..

Omul stătea culcat într-o pozitie nefirească. Faţa îi era distrusă şi însângerată.

Eu îmi amintesc că îmi părea rău chiar , că nu am văzut cum a fost lovit sărmanul acesta. Probabil a avut ceva de suferit.

Ceva din exteriorul lui, brusc, mi s-a părut foarte cunoscut.Poate că eu îl cunosc ?

Şi dintr-o dată s-a întâmplat ceva ce nu poate fi redat cu nici un fel de cuvinte.

În omul ce stătea întins am început să mă recunosc…pe mine. În oarecare măsură a contribuit îmbrăcămintea mea şi geanta de pe umăr pe care am recunoscut-o în primul rând.

Prima reacţie din partea mea a fost un şoc.

Oamenii spun adesea: eu nu îmi puteam crede ochilor, dar pentru ei nu e decât o frază de multe ori lipsită de sens.
Dar atunci eu cu adevărat nu-mi credeam ochilor. Doar aceasta nu e natural pentru noi. Omul în această viaţă e obişnuit să creadă ochilor săi.

Până nu voi vedea, nu voi crede, a spus apostolul Toma. Ca rezultat, pe om îl poate cuprinde un blocaj, o despărţire a personalitaţii. Eu mă recunosc acolo dar şi aici mă simt pe mine.

Constiinţa încerca frenetic să măsoare cele de nemăsurat. Să găsească cumva explicaţie acestei situaţii paradoxale, născocind un geamăn sau pe cineva asemanător cu sine.

Dar ceva, un oarecare simţământ launtric, îmi confirma cu insistenţă că acolo stau întins eu însumi.

-Cineva să cheme ambulanţa ! El mai este viu ? întreba o oarecare femeie.

Această întrebare a avut asupra mea o impresie puternică .
Eu chiar şi atunci eram credincios, poate nu atât de mult pe cât ar fi trebuit, dar eu credeam în Dumnezeu , uneori mergeam la biserică ,şi luam parte la Taine.

Dar totuşi gândul la moarte mă şocase.

Eu mă simţeam pe mine viu, real, vedeam şi auzeam totul înca cu mult mai clar si mai limpede ca înainte. Şi cineva dintr-o dată cineva se îndoieşte , dacă eu sunt viu ?

Dar anume acest moment m-a şi făcut să mă îndoiesc şi să meditez. Dar într-adevar eu am auzit tot ce au vorbit despre mine şi nu doar pe cei de alături dar şi pe cei îndepărtati. Mi se păruse că le-am auzit chiar si gândurile lor despre mine.

Acestea erau atât de neobişnuite încât nu puteam să nu recunosc că ceva în mine se schimbase radical.

Deci iată cum este ea , moartea.

Dumnezeule Sfinte, aceasta nu este posibil ! mă gândeam eu.

Eu mă aflam în stare de şoc dar tot mai încercam să mă iau în mâini. Dintr-o data eu l-am observat în mulţime pe Alexandru. El îşi ţinea capul cu mâinile şi cu ochii mari ca de sticlă, privea la mine, care eram mort.

Se vedea clar că şi el e în stare de soc.

În acest moment cineva din spatele meu a trecut prin mine. Eu am tresărit şi fără să vreau m-am atins de el cu mâinile. Eu mă simteam şi nu mă îndoiam de realitatea existenţei mele. Dar când am încercat să ating pe cei din preajma mea, aceasta nu mi-a reusit.

Eu eram izolat de ei. Mă aflam ca şi cum eram în altă dimensiune inaccesibilă pentru cei vii.

Gândurile se încâlceau şi toate aceste împrejurări, m-au abătut definitiv de la cursul obisnuit.

Si ce va fi mai departe ? -mă gândeam eu. Ce va fi acum? Dar cum rămâne cu lucrul , cu învăţătura, cu testele ?

Eu nu puteam crede că aşa dintr-o dată s-au năruit planurile mele pentru toata viaţa mea.

Ce fel de viaţă este aceasta ? de ce e atât de fragilă? nu pricepeam eu.

Dar cum rămâne cu mama ? Gândurile mele despre mama m-au speriat cu adevarat. Ea urma să afle despre moartea mea.Va plânge şi cum va trece peste toate acestea ? Cum va trai de una singura ?

Aceste gânduri m-au colpeşit atât de puternic încât dintr-o dată m-am pomenit acasă.

Drumul cu automobilele distruse şi oamenii care filmau cu telefoanele moartea mea, dispăruseră , iar eu mă aflam în apartamentul meu.

Ştiam că ea acum ia prânzul şi că întotdeauna se uită la emisiunea ei preferată. Aşa si era.

Mama şedea cu o cană de cafea şi se uita la televizor.

Îmi era atât de obişnuit că înainte să plec întotdeauna trebuia să-mi iau rămas bun de la ea , dar numai astăzi nu am facut-o. Şi acum nu-mi rămânea decât să regret faptul că am uitat sau nu am făcut aceasta din oarecare alte motive.

Eu mă uitam la ea şi mă gândeam câte nu am reuşit sau nu am vrut sa le fac.

Pe dinaintea ochilor mei, dintr-o data au plutit momente din viaţă când eu mă purtam ca un egoist, fără respect, şi chiar strigam la ea, dar eu nici măcar nu observam acestea. Cu groază conştientizam că brutalitatea, strigătele, iritaţia, sau altele asemenea erau pentru mine ceva normal.

Doar acum eu, în tot acest coşmar, ce mă da de gol , se vedea toată mizeria comportamentului meu. Doar acum văzusem toate detaliile, pe care le socoteam de nimic, dar care de fapt hotărau totul. Cât de orb am putut să fiu…mă simteam un mizerabil.

De la părerea de rău pentru timpul pierdut în zadar, îmi venea să izbucnesc în hohote de plâns.

Eu m-am apropiat de ea şi i-am soptit la ureche: Mamă iarta-mă ! dar ea nu a reacţionat în nici un fel. De altfel mă aşteptam la aceasta.

Eu m-am atins cu mâna de părul ei şi bineînţeles că nu l-am simtit, dar mie îmi era totuna, măcar acum îmi doream să-mi iau ramas bun de la ea aşa cum se cuvine. Eu mă gândeam ca măcar în aşa fel, cu aşa gest întârziat de dragoste de fiu şi datorie îmi voi putea linişti constiinţa, dar în suflet oricum nu aveam liniste.

Eu am sărutat-o pe obraz, privirea ei era concentrată la ecranul albastru al televizorului. Ce straniu..doar acum am putut vedea, toată lipsa de rost a acestei ocupaţii a miliardelor de prizonieri media.

O bucată de plastic şi sticlă.

Eşti un pustiu şi nu valorezi nimic..în lumea duhurilor cât e de obijduitor ca în timpul vieţii noi nu observam aceasta.

-Nicolae ! Eu clar am auzit o voce care mă chema pe nume. Vocea era cam şi cum cunoscută şi necunoscută în acelasi timp. Şi eu nu am putut detecta sursa ei. Se părea că se aude de peste tot. Dar una am înţeles dintr-o dată, că nu era din lumea celor vii.
-Nicolae !

Într-o clipeală de ochi eu m-am pomenit la cimitir. Am recunoscut acest cimitir. El se afla la baştina părinţilor mei. Eu veneam des pe aici dar aceasta a fost în copilaria îndepartată.

De atunci în orasul Mortilo, aproape că nu s-a schimbat nimic. Ca şi cum era seară sau dimineaţă, o ceaţă albastră era printre morminte atingând fin pietrele de mormânt. Unele din ele aveau vreo câteva sute de ani.

Sub ele se odihneau oameni cunoscuti, reprezentanţi ai nobilimii şi ai clerului. Cândva în copilărie mie îmi povesteau istorisiri despre cele mai cunoscute dintre ele. Despre fiecare dintre acesti oameni s-ar fi putut scrie câte o carte sau cel putin câte un articol într-o revistă de elită, dar asemenea cărţi chiar au şi fost scrise.

Împrejurarea arăta cu certitudine că afară era răcoare, dar eu nu ştiu de ce nu simţeam frigul. Eu vedeam cum se clatină iarba împreună cu frunzele stejarilor crescuţi în cimitir fiind nevoiţi să absoarbă lichidele din cei morti.

Uitându-mă mai bine am văzut că stau la mormântul tatălui meu şi al părinţilor lui. Fotografiile lor pe marmura neagră şi roşie nu s-a schimbat deloc. Concentraţi şi cu privirile neprietenoase, se putea citi o preocupare sau o prudenţă. Doar bunica zâmbea prietenos. Bunica era un om cu o credintă adâncă şi mergea întotdeauna la catedrala din localitate.

Nu ştiu de ce m-am gandit, ce păcat, că o cunoşteam atât de puţin. Pur şi simplu nu m-am interesat de ea deşi o văzusem de multe ori.

-Nicolai! Vocea s-a auzit chiar alături. Eu deabia am perceput în ea intonaţii de îngrijorare şi preocupare.

De data aceasta eu am ştiut că cel care mă cheamă stă în spatele meu. Eu ca şi cum îl vedeam pe cel care vorbise.Vederea mea căpătase o nouă calitate, eu nu aveam nevoie să mă uit în părţi pentru a vedea ceva. Eu ca şi cum le vedeam pe toate dintr-o dată, dar eu totuşi m-am întors.

În faţa mea stătea o femeie tânară, pe ea avea o rochie lungă de o nuanţă întunecată necunoscută în combinaţie cu alte câteva culori. Părul închis şi frumos era strâns cu grijă şi ascuns sub uşoara haină ca de mătase, am studiat un timp cu atenţie faţa ei obisnuită, care nu exprima nimic şi câte puţin am început sa recunosc trăsăturile familiare.

-Bunico ! Eu singur nu am înţeles dacă era întrebare sau afirmaţie. Nesiguranţa mea era pentru faptul că ea arăta cu mult mai tânară decat mi-o aminteam eu. La o varstă atât de tânară ea a fost cu mult înainte de nasterea mea. Cu toate acestea eu am recunoscut-o pe ea.

Aceasta probabil s-a întâmplat dupa vreo simţire interioară decât după exteriorul ei, deşi nu se poate spune că asemănări exterioare nu erau. O uimitoare asemănare cu cea a mamei mele era evidentă.

-Bunico, eu am murit ! Eu iaraşi nu am înteles dacă era o întrebare sau o afirmare.

În acelaşi timp eu îmi dădeam seama că e naiv să încerc să-i explic acele lucruri pe care ea le stie mai bine decât mine.

-Nicule, pe tine te asteaptă o încercare ! Tu va trebui să treci peste ea ! Anume pentru aceasta eşti tu aici !

-Încercare ? Nostim. Eu iaraşi nu eram sigur de faptul că am întrebat sau doar am spus asta.

-Tu trebuie să fii curajos !

Domnul este cu tine şi nu te va lăsa ! Tu trebuie să crezi în El !Vino cu mine, eu îţi voi arăta biserica noastră!

Ea a facut un gest de chemare în direcţia drumului pietruit şi noi ne-am îndreptat într-acolo. Drumul pietruit descria un semicerc lent şi treptat se pierdea în stratul de ceaţă. Eu cu uimire descopeream pentru mine tot noi şi noi particularitaţi ale stării mele. Acum eu nu mai simţeam acele incomodităţi care întotdeauna mă îngreunau la mers pe drumul incomod din pietre. Eu nu simţeam răcoarea care ne înconjura şi a mirosului de umiditate. În jur împărăţea tăcerea. Undeva nu departe cu un ţipat strident croncăneau ciorile.Vânatul venit pe neaşteptate, a agitat copacii ce au dormitat până acum. Din frunze s-au împrăştiat picăturile reci. Ele nereţinându-se treceau prin mine şi nu îmi provocau nici o incomoditate. Noi mergeam fără grabă printre arborii seculari.

Mai înainte credeam că nu este nimic mai transparent decât ceaţa dar iată acum eu pot trece prin pătura ei fară nici măcar a o atinge. Într-adevăr totul este relativ.

În sfarşit eu m-am hotărât să întreb.
-Ce fel de încercare mă asteaptă pe mine ?

-Curând vei afla totul.

-E periculos ? După o oarecare pauză ea a răspuns.

-Aceasta e necesar.

Dupa un timp eu am întrebat din nou:

-Mie îmi va fi teama ?

-Da ! Dar ţine minte că încă nimic nu este hotărât definitiv. Tu trebuie să primesti acest dar, aşa precum este el.

Eu m-am adâncit în meditatie. Ce fel de dar este acesta că e şi periculos şi înspăimântător? Eu nu am nevoie deloc de un aşa dar şi nu am rugat pe nimeni pentru aceasta.

-Curând vei înţelege totul ! i-am auzit eu gândul ei.

Noi mergeam în tăcere iar pe urmă eu am întrebat:

-Tu stii despre viaţa noastră ?

-Da eu ştiu despre tine şi mama ta. Şi stiu că tu nu te rogi pentru rudele tale.

Nu mă simţeam bine. Eu într-adevar mult timp am uitat să mă rog pentru rudele mele răposate. Iar în ultima vreme cu toate aceste torente de învăţătură în genere uitasem de rugăciune.

Chiar ieri i-aş fi râs în faţă aceluia care mi-ar fi spus că de aceasta mă va vădi chiar ruda mea decedată.

Peste un oarecare timp dupa fâşia de copaci s-au arătat întunecate şi măreţe contururile catedralei.

Dintr-o dată am observat cum din ceaţă au plutit câteva figuri omeneşti. Acestea erau doua femei şi doua fetiţe. Femeile stăteau lânga mormânt şi priveau tăcute în jos.

Ele stăteau cu desăvarşire nemişcate aşa încât puteau fi uşor confundate cu nişte statui din cripta de familie. Ceeace nu puteai spune despre fetiţe. Una din ele avea în jur de 10 ani, iar cealaltă cam un an.

Se vedea că cea mai mare îşi luase responsabilitatea să aibă grija de cea mai mică şi se plimba cu ea peste tot. Iar cei maturi comemorau dupa cuviinţă pe cei răposaţi. Ea ţinea copilul de mânuţe în sus, care facea paşi nesiguri pe drumul denivelat din pietre. Noi tocmai treceam pe lângă ele când fetiţa cea mică s-a oprit dintr-o dată şi ridicându-şi căpuşorul m-a fixat cu privirea.

Tu puteai crede că se uita la ceva din spatele meu dar ea mă privea direct în ochi. Eu m-am oprit. Pentru a mă încredinţa în presupunerea mea eu m-am mutat cu vreo caţiva paşi în urmă urmărind cu atenţie copilaşul. Privirea ochilor mari de copil m-a urmărit neîntrerupt.

Mai înainte de a reuşi să întreb cum este posibil aceasta, eu am auzit înlauntrul meu răspunsul bunicii mele: Acestea sunt suflete curate. Uneori ele văd lucruri care nu le este dat să le vadă ceilalţi.

Copilaşul se străduia să spună ceva şi îşi întinsese mâinile sale micuţe ţinânduse cu greu pe picioruşele plăpânde. Surioara ei s-a aşezat langă ea în genunchi şi a privit în direcţia mea.

-Ce ai văzut acolo ? O păsarică ? Unde e păsarica ? Arată-mi !

Micul îngeraş încerca să-mi spună ceva şi mă privea cu ochişorii săi lucitori.

Eu de acum voiam să mă apropii de ea, să mă ating de mânuţele ei întinse spre mine ce erau albe ca zăpada.

Dar dintr-o dată am auzit: ,, E timpul să mergem”. Ea a spus aceasta fără cuvinte. Eu doar am înţeles că este timpul…şi noi am mers mai departe.
Catedrala era din secolul IX , elegantă şi stilată. În ochi sărea apsidele din cele 3 părţi şi frontonul ornamental al Catedralei. Încadrarea gofrată a tamburului şi o foarte frumoasă şi nu prea înaltă clopotniţă, exprimau nu doar măiestria deosebită dar şi gustul rafinat al arhitectului.

Noi fără să ne oprim ne-am apropiat de pridvor. Dintr-o dată într-o parte a catedralei am observat că se miscase ceva.

La început era ceva fără formă, iar mai apoi se transforma într-o figură înaltă şi slabă în care se simţea ceva animalic şi sălbatic. Să observi trăsaturile unui om în el era aproape cu neputinţă. Ea stătea pe picioarele strâmbe asemănătoare cu a unei fiare şi avea nişte cleşti respingători. Ceva asemănător cu o faţă deformată până la dezgust amintea de o reflectare oribilă într-o oglindă spartă. Pe mine mă apucase groaza, se vedea clar că odioasa creatură mă remarcase. A scos un sunet ca un murmur de dangăt care a-şi fi riscat să-l iau ca pe un hohot de râs.

-Aceasta este ea ? am întrebat eu neluîndu-mi privirea de la această odioasa creatură.

-Nu te opri !

Observând că bunica s-a însemnat cu semnul sfintei cruci i-am urmat şi eu exemplul. Noi am intrat în Catedrală. Ea era goală dar eu simţeam că în ea era viaţă. Icoanele reflectau o lumină lină şi mă priveau de parcă ar fi fost vii. Dispozitivele electrice erau stinse dar în Catedrală era lumină.

Nişte voci liniştite cântau aşa o melodie încât ai fi vrut să zbori neîntârziat şi să urmezi acestor sunete ceresti. Eu nu puteam înţelege cuvintele, dar înţelegeam că acestea sunt cântece de laudă către Dumnezeu.

Se pare că rugăciunile ce au răsunat de veacuri sub aceste cupole, revărsate din iubitoarele şi pline de bunăvoinţa inimi până acum înca mai locuiesc aici.

Îmbinându-se ele formau o armonie pe care nu e în stare să o redea nici un fel de artă pamântească sau a vreunui geniu omenesc.

Dintr-o dată însă mi-am dat seama că bunica dispăruse din capul meu vizual, din depărtare a rasunat doar vocea ei: ,,Dumnezeul meu, nădajduiesc la Tine şi nu voi fi rusinat în veac.Va râde cel neîntelept, iar cei ce vor merge cu răbdare, nu se vor ruşina.”

Aceste cuvinte din psalmi s-au întipărit adânc în mintea mea. Eu i-am repetat de câteva ori si am simţit o putere din fiecare cuvânt. Eu nu le citeam doar ca pe un text, aşa cum facem noi de obicei pe pământ, dar clar, cu toată fiinţa mea eram conştient că, într-adevar, toţi cei care nădajduiesc la Dumnezeu nu se vor ruşina. Aceasta era o convingere asemenea cu cea a propriei mele existenţe. Eu acum ştiu acest psalm pe de rost, dar atunci am auzit aceste cuvinte ca şi prima dată.

Dintr-o dată am simţit viu prezenţa cuiva. Ea se simţea diferit de prezenţa bunicii mele. În ea se simţea în acelaşi timp şi putere şi bunătate de parcă m-a acoperit un val de încredere că totul va fi bine. În acest moment cineva m-a luat de subţiori şi noi am început să ne înalţăm în sus. Eu am privit la catedrală de sus în jos şi m-am speriat. Era neobişnuit să te găseşti la înăltimea zborului unei păsări neavând aripi în spate sau un suport sub picioare. Pe drum eu am văzut două femei cu copii, sezând în braţele mamei, micuţul mă petrecea cu privirea la înaltimea norilor şi în jocul mânuţelor sale demonstrând fericirea sa.

Eu nu odată m-am uitat la cei care mă însoţeau şi care fiindu-mi alaturi îmi păreau ceva natural şi obisnuit. Se crea aşa un sentiment că ei şi mai înainte mi-au fost alături în ei era ceva cunoscut , familiar.

Ei erau cu mult mai înalţi decat mine. În mijlocul lor eu mă simţeam ca un mic copilas care a găsit pacea mult aşteptată în îmbraţişarea caldă a mamei.

Feţele lor frumoase şi pline de pace arătau o provenienţă nepământească. Îmbrăcămintea lungă care cu greu ar putea fi comparată cu atlasul nostru ori de tafta cu organza, străluceau aşa ca şi cum prin ele, încerca să răzbată, razele soarelui amiezii. Iar părul lung, asemenea unor raze de soare, cădea pe umeri şi spate, dispărând în locul unde începeau două aripi puternice.

Cu o oarecare umbră de îngrijorare l-am întrebat pe unul din ei:

-Voi sunteţi îngeri ?

-Da ! El a privit la mine cu ochii săi strălucitori. În ei era atât de multă dragoste şi întelegere încât eu contemplând aceste fiinţe de măreţie Dumnezeiască uitasem de toate pentru o vreme.

Pe pământ nu veţi vedea niciodată atâta frumuseţe şi dragoste.

Un om poate fi numit înger, pentru anumite calităti dar a fi înger dupa fiintă, este cu totul altceva.

-Voi sunteţi atât de frumoşi! am rostit eu involuntar.

-Tot ce e creaţia lui Dumnezeu e minunată, mai ales dacă nu a fost atinsă de păcat! A răspuns linistit celălalt înger.

Dacă l-ai fi văzut pe Adam mai înainte de cădere. Cine nu ar fi putut la nesfarşit să se desfăteze de slava sa? Atât era el de frumos, asemenea Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii. Eu periodic priveam în jos şi acum mă cuprinsese un fior de la acea neînchipuită înalţime la care ne aflam. Acesta nu era un cosmos rece şi mort cu un vid gol de gaze acumulate. El era un fel de trecere, un spatiu duhovnicesc, care nu poate fi observat, cu ajutorul mijloacelor pământeşti.

Eu nu simţeam nici vântul nici frigul dar faptul că hotărât ne îndreptam în sus nu avea nici urmă de îndoială. După puţin timp eu am întrebat:

-Încotro ne îndreptăm ?

-Tu urmează să treci Vămile şi să le spui despre aceasta şi altor oameni.

Îngerul s-a uitat la mine, el era la fel de liniştit şi netulburat. Părea că nimic din întreg universul nu putea sa-l tulbure sau să-l nelinistească.

Imediat ce m-am gândit la acestea i-am auzit raspunsul înlăuntrul meu.

-Tu te înşeli. Noi adeseori ne întristăm şi chiar plângem câd vedem pierderea acelora pe care ar trebui să-i întoarcem desăvârsiţi, Stăpânului a toate.

La gândul acesta fără să vreau mi-a venit în amintire propriile mele păcate. Dar eu nici măcar nu-mi aminteam că Il întristez cu ele nu doar pe Dumnezeu dar şi pe îngerul meu păzitor caruia nici pe departe nu-i este indiferentă soarta mea.

Mi-au venit în amintire înţelepţirile lui. Vocea lină a constiinţei pe care eu atât de des o ignoram. Eu puteam găsi orice explicatie, orice îndreptăţire a faptelor mele, doar pentru a evita adevarul.

Dar adevarul lui Dumnezeu este cu nepuţintă al evita.

Ce păcat că eu am înţeles aceasta doar acum şi acum mi-i ruşine să-l privesc în ochi pe îngerul meu păzitor.

Dumnezeul meu, cum am trăit…

Eu eram gata să intru în pământ de ruşine, dar pământ nu aveam sub picioare. El era acum foarte departe de mine.

El a spus ceva despre vămi ? Ce poate fi aceasta ? Cândva demult eu auzisem cuvântul acesta şi acum aveam o imagine foarte neclară de acel coşmar care urma să mă lovesc acum faţă către faţă.

-Să le spun despre aceasta oamenilor? Voi aţi spus că trebuie să le spun despre aceasta tuturor? Înseamnă că eu mă voi întoarce înapoi ?

-Tu te vei întoarce şi o să le spui despre aceia ce vei vedea şi vei auzi aici, spre mărturia altora care nici măcar nu au auzit despre aceasta.

Aceasta da descoperire. Eu cu greu faceam faţă veştii primite. Înseamnă că nu e totul pierdut,…înseamnă că mai am o şansă !

Eu îmi voi putea corecta viaţa, să încep de la început totul. Sufletul meu a simţit un nou val de puteri. Eu de acum începusem să-mi fac planuri pentru viitor, ce voi face mai întâi, cum îi voi povesti mamei despre acestea, când dintr-o dată au aparut …ei. (diavoli)

Un zumzet crescând la care eu demult luasem aminte treptat crescu în voci îndepărtate şi în frânturi de fraze neclare. Iar după aceia i-am văzut şi la vedere. Aceasta era o mulţime întunecată de creaturi oribile de la care se adia o groază ca gheaţa. Părea că sunt întruchiparea răului, capabili să gândească să vorbească şi să acţioneze.

Înfaţişarea lor le descoperea firea. Cea mai importantă dintre care era o neinchipuită ură către oameni. Încă de la depărtare, observându-ne pe noi , ei s-au încordat, ca înainte de luptă şi şi-au aţintit către mine, privirile lor de foc.

Eu m-am lipit de îngeri, aşa cum în ei simţeam apărarea şi salvarea.

Si eram gata să-i implor, să nu se apropie de această masă diformă, plină de răutate şi ură. Dar să treci pe alaturi de ei, nu era cu putinţă.
PRIMA VAMĂ – A VORBIRII ÎN DEŞERT
-Încă unul s-a pornit în rai. Ce spui, mergi dintr-o dată cu noi, sau te vei îndreptaţi? Răspunde !

Ei mugeau asemenea unor fiare fantasmagorice dintr-un poem al Greciei Antice. Pe mine mă înţepenise o groază de gheaţă. Privind la toti ochii ai acestei negre şi mitoase răutăţi, eu mă aflam într-o întepenire paralizantă.

Eu încercam să mă ascund dupa spatele puternic, al însotitorilor mei cereşti. Şi tremurând tot asemenea unui dobitoc, în faţa pregustării înjunghierii mele inevitabile.
La aceasta oamenii trebuie să răspundă, pentru toate păcatele vorbirii, care tocmai pot fi. Dumnezeul meu, eu nici pe departe, nu eram pregătit pentru aceasta. În mulţimea de demoni, eu am deosebit o oarecare mişcare. Ei pregăteau ceva şi le aduceau.

Ochii lor mici şi negri mă pătrundeau pe dinafară. Părea că ei sunt gata, în aceiasi clipă, să se arunce asupra mea şi să mă rupă în bucăţi. Cât nu ar citi cineva pe pământ, despre demoni, el niciodată nu va fi în stare, în măsura cuvenită să se pregătească de întâlnirea cu cele mai infiorătoare coşmaruri ale lui. Deschizând nişte liste oarecare ei s-au năpustit asupra mea cu întrebări furioase.

-Aici tu ai trăncănit fără minte,

-Aici ai făcut blasfemie. Dar ţii minte ce i-ai spus acestui om? Dar acestuia?

Ţii minte această beţie ? Ţii minte ce ai vorbit în pădure împreună cu ei ?

Tu ai rostit cuvântul acesta de cinci sute nouăzeci şi opt de mii, optsute şaptezeci şi şase de ori.

Ce ai zis când erai bolnav? Raspunde! Tu ai distrast acesti oameni, ţii minte? Cu vorbele tale i-ai facut să judece şi să cârtească. Bancurile acestea ţi le aduci aminte? Aceşti oameni pot confirma, că tu le-ai rostit.

Şi în biserică, îti mai aminteşti, ce ai spus despre acest preot? Iar acestă zi, tu ţi-o amintesti? Nu spune că nu o ţii minte ! Ce ai spus la oprire ?

Ţii minte această piaţă ? Ţii minte această discuţie? Ce ai spus ?

Şi ce i-ai strigat acestuia pe fereastră ? Ţii minte aceasta ?

Dar aceste cuvinte ? Ţii minte această obraznicie ? Dar pe acest om, cum l-ai numit pe el? Ce i-ai spus lui ? Ce e cu tăcerea aceasta ? El a pronunţat numele lui Dumnezeu în deşert! Raspunde !

Acesta a fost un adevărat coşmar, care nu poate fi descris în nici un fel. Ei mă presau în aşa fel, de parcă ar fi fost cei mai odioşi procurori de stat, cu dovezi de necombătut. Şi cel mai înfiorător lucru era, că cele mai multe spuse de ei, într-adevar le ştiam făcute de mine.

Ei mi-au adus toate convorbirile mele deşarte, toate bancurile, glumele mele indecente, râsul fără măsură. Ei au reinviat în memoria mea, toate situaţiile în care eu mă aflasem iniţiatorul sau susţinătorul discuţiilor nefolositoare.

Când eram pricina cuvintelor păcătoase pentru altii. Când am întreţinut discutii proaste. Ei au numit pe nume pe toti cei, pe care eu îi distrsesem de la rugaciune, şi i-am făcut să cârtească. În rând cu păcatele cele mai mari, ei mi-au arătat şi copilăria mea, cuvinte şi discuţii, spuse de mine la şapte, opt ani, păreau ca fără întoarcere zburaseră, din memoria şi viaţa mea.

Şi din nefericire toate acestea erau adunate în detaliu şi întipărite în memoria celor ce nu cunosc iertarea , ci trăiesc cu dorinţa de distrugere totală a omenirii. Aceste bestii, mi-au prezentat cu exactitate numărul, fiecărui cuvânt de blestem, pe care le-am spus eu vreodată. Ei arătau până si expresiile mele când spuneam acestea si hohoteau de toate acestea. Ei cunosteau nu doar cuvintele mele de blestem, dar şi de câte ori pronunţasem în deşert numele lui Dumnezeu. Printre ei, eu l-am observat pe mai marele lor care şedea într-un loc mai înalt decât ceilalti şi arunca spre mine priviri ucigătoare.

El le arăta prin gesturi să vorbească şi râdea triumfător de fiecare dată când mi se aducea o noua învinuire.

Îngerii stăteau în poziţie de luptă şi mă îndreptăţeau pe mine. Uneori ei spuneau că acest păcat a fost mărturisit de mine. Alteori respingeau hotărâtor, cele spuse de demoni, ca mincinoase. Dar uneori, la învinuirile lor, nu puteau să mai spuna nimic. Atunci era cel mai înfiorător pentru mine…Eu priveam speriat către dânşii, în aşteptarea vreunui cuvânt,..dar îndreptăţire nu aveam.

-Să raspundă pentru cuvintele sale! Doar le este scris: Din cuvintele tale te vei judeca! Pentru cine s-au scris acestea? Sau cuvintele lui Dumnezeu sunt vorbe goale ? Daţi-l nouă pe acesta…E al nostru ! -mugi căpetenia de pe tron. Dar îngerii au declarat la aceasta solemn: Nu este de la Dumnezeu aşa hotărâre!

Ce? Cum nu este ? Daţi-ni-l noua pe el ! Unde este dreptatea?

Pentru ce ne mai obosim atunci ! El nu a dat socoteală pentru cele facute !

Poate ne lăsaţi şi pe noi atunci în Rai ! Dar îngerii nu i-au învrednicit de nici un rapuns, şi noi ne-am înălţat mai departe, lăsând în urmă răgete furioase de invidie şi scrâşnete de dinţi.
Venindu-mi puţin în fire, eu am zis:

-Aceasta a fost îngrozitor !

-Cum e posibil să dai răspuns pentru FIECARE cuvânt ?

-Dacă ai cunoaşte fiecarui cuvânt şi aceia, cu ce va trebui să te ciocneşti la vămi, atunci este posibil a răspuns Îngerul. Dar dacă nu va avea frica de Dumnezeu, atunci, oamenii, nu vor avea aici îndreptăţire. Atunci eu încă nu înţelegeam, dar întorcându-mă eu am realizat, că încă de la prima vamă puteam să-mi iau rămas bun de la îngerii mei şi să dispar pe vecie în tărâmul întunecat al chinului şi al uitarii.

Nu trecuse atât de mult timp de la primul meu chin (prima vamă) când în locul lui venise al doilea.Văzând de departe această adunătură de creaturi necurate, eram gata să strig de groază pentru tortura ce-mi statea înainte. Aproape cu lacrimi am început să-i implor pe sfintii Ingeri:

-Nu! Va rog, nu trebuie să mergem acolo! Va rog !

-Tu trebuie să treci prin toate acestea! Fii curajos ! Roagă-te ! Aceasta e voia lui Dumnezeu !

Aici era vama minciunii şi a altor păcate asemenea celor legate de minciuna.
VAMA A DOUA – A MINCIUNII
-Ei ce, mincinosule, o să răspunzi pentru minciunile tale ?

-Este al nostru, fără nici o îndoială !

-Ţii minte miciuna aceasta ? Dar aceasta ? Ţii minte cum l-ai dezamăgit pe omul acesta ? Dar pe acesta ? Ţii minte cum ai mintit, pentru a le intra în voie prietenilor tăi ? Îti aminteşti ziua aceasta? Nu ai spus tu oare cuvintele acestea ? Nu te-ai linguşit tu pe lângă şef, Faţarnicule !

-Ţii minte promisiunea aceasta?E a ta mincinosule! Şi tu nu ţi-ai amintit de ea! Ai promis şi nu te-ai ţinut de cuvant!

-Îl ţii minte pe acest om? Tu l-ai clevetit pe el, cu mărturia ta mincinoasa! I-ai distrus viata pentru câţiva ani !

-Îţi amintesti cum te-ai temut aici?Tu ai fugit!Ţi-ai lăsat prietenul în primejdie!

-Dar aceasta convorbire ? Ţi-o aduci aminte ? Ei în tine şi-au pus speranţa, iar tu i-ai amagit pe toţi! Ai ieşit învingător ! Şi încă te mândreai cu abilitatea ta de a minţii pe altii !

-Tu eşti la fel ca noi ! Tu eşti unul din noi ! să afle şi singur ce reprezintă el ! Să se găsească pe sine, dacă va putea!

Dintr-o dată eu m-am văzut într-o cameră cu tavanul foarte jos în care atârna un bec care lumina slab încaperea. Camera era plină cu oameni, care mişcându-se înainte şi înapoi făcea zgomot şi vorbeau ceva între ei. Era foarte sufocant şi strâmt încât abia puteai respira. Peste tot simţeai disperarea şi deznădejdea. Eu stăteam între aceşti necunoscuti şi încercam să gasesc o iesire din acest loc oribil. În disperare cu înceţoşarea crescandă, am început să-mi fac drum, printre figurile întunecate. Unii hârâiau, alţii se împingeau, alţii împingandu-se aproape că m-au lovit peste fată.

-Unde te bagi cretinule ? Si acolo dintr-o dată am văzut că acesta eram EU. El avea faţa mea. L-am bătut pe umăr pe cel de langă mine şi l-am întrebat dacă ştie cum se poate iesi de aici.

El s-a întors către mine şi am văzut că şi el avea faţa mea. Cu o privire absentă şi apatie exprimată intens pe faţa mohorâtă a mormăit- Lasă-mă în pace ! Cine caută aici iesirea ? -S-a adresat către mine un alt EU.

-Pentru un preţ bun îţi voi arăta eu ce vrei tu. Nu-l crede, el spune doar minciuni! –s-a amestecat un alt EU. Lăsaţi-mă să dorm! -a rasunat în alt colţ al camerei. Ce te-ai supărat ? Zâmbeşte ! -Lăsaţi-mă să mor în liniste! suspina altcineva. Oamenii plângeau şi râdeau , se rugau şi înjurau, se băteau cu capul de perete, şi tropăiau din picioare. Şi cu toţii aveau faţa mea.

Acestea erau stările pe care eu le retrăisem în viaţa mea. Si ele toate nu erau aceia care eram eu cu adevărat. Adevărata mea fire dată de Dumnezeu se rătăcise undeva printre această mulţime gălagioasă de stări perverse şi înclinaţii rele ale mele. Căutând-o printre toate acestea, multitudini de firi stricate ale mele, era foarte greu. Câte măşti am purtat eu în viaţă, nici măcar eu nu mai ştiam cine sunt ! Şi cum sunt eu cel adevărat . Demonii furioşi faceau zgomot. Fără îndoială în multe, ei aveau dreptate. Dar dacă a minţi le este firesc tuturor diavolilor, atunci cu atât mai mult trebuiau să se deosebească demonii minciunii. Foarte des împreună cu dovezile lor, ei amestecau şi minciunile lor.

Mă cleveteau ceea ce cu hotărâre era respins de către îngeri. Cel mai mult mă surprindea cum de ştiu ei cu exactitate toate lucrurile din viaţa mea, şi toată minciuna spusă vreodată de mine. Cuvântul spus la întâmplare sau în stare de beţie se lua direct de pe limba mea şi se întroducea în listă. Mai mult decât atât de multe ori ei au încercat să-mi aducă vină pentru acelea pe care eu le spusesem chiar şi în somn. Se crea impresia că lor le era totuna ce să spună, doar ca să-mi aducă mereu învinuiri fie ele chiar absurde sau total inexistente. Se legau de orice posibilitate ca să mă facă al lor, să mă sperie, sa mă tulbure. Aceasta era o adevarată luptă pentru suflete.

Ei mugeau şi zumzăiau, ieseau din multime şi strigau învinuirile, ba chiar încercau să mă prindă. De câte ori unul din ei cu un bot prelung ca de furnicar, a încercat să mă înşface, îngerii m-au apărat ascunzandu-mă în spatele lor. Acesta era un adevărat coşmar care nu poate fi redat , cu nici un fel de cuvinte.
Îngerii au prezentat toate câte au avut şi au acoperit toate pacatele care au putut. Dar , ca şi la prima vamă, aceasta s-a dovedit a fi insuficient. Demonii triumfau! Ei deja sărbatoreau victoria, la fel ca sectanţii care au obţinut un avantaj într-o disputa de cuvinte. Interesant este căci chiar şi aşa sărbatorind victoria, ei nu se puteau bucura cum se bucură un om. Bucuria lor crudă, era un chin de nesuferit pentru suflet şi amintea de demonizarea unui ieşit din minţi.

-Lasaţi-l! au decretat îngerii. El se va întoarce !
-Ce ? -Cum adica o să se întoarcă ? –De ce îi arătaţi lui toate acestea? Pentru ce ne-am străduit noi atat? La ce le sunt scrierile ? De ce să ştie EI toate acestea ? Poate îi chemaţi pe toti aici ? Poate să le arătam la TOŢI ?
Plecând de la vama a doua ne-am îndreptat mai departe. Am întrerupt tăcerea după un oarecare timp întrebând Sfintii Ingeri: Pentru ce ne urăsc ei atât de mult pe noi oamenii ?

-Doar pentru aceea că voi sunteti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi vă desfătaţi de harul lui Dumnezeu, pe care ei nu l-au păstrat.

Iar voi l-aţi păstrat constatam eu pentru sine. Aceasta a fost greu ? Nu este atât de greu , dar alegerea trebuie să o facă fiecare. Voi toţi ştiţi ca, să respingi pacatul, prima oara nu e greu, este mai greu însa să te opreşti după ce obişnuinţa rea, s-a transformat în patimă. Dar noi nu cunoastem ce este patima-zise Îngerul.

Odată respingând păcatul, noi cu darul lui Dumnezeu creştem mereu în bunatate. Iar cei cazuţi, tot mai mult se întăresc împotriva lui Dumnezeu. De aceea ei vă urăsc pe voi, oamenii, cu o ură feroce pentru că sunteti creaţia al Aceluia cu care ei duc un război de neîmpăcat. Temându-mă să întreb mai departe totuşi am îndraznit: -Câte vămi sunt de tot ? Eu nu voi mai suporta acestea.

-Douăzeci, şi tu le vei vedea pe fiecare din ele !

-Douazeci? M-am îngrozit…douzeci de trepte îngrozitoare, ce urcă din adîncul întunecat spre cer.

Douzeci de cercuri ale iadului , în acel coşmar arzător-îngrozitor în care oamenii se cufundă , până peste cap.

Doar puţini sunt pe pământ, care ştiu despre încercările, ce îi aşteaptă pe ei după moarte. Cât timp meditam eu la situaţia dificilă şi mă îngrozeam, ne apropiasem de a treia vamă.
VAMA A TREA – A JUDECĂRII ŞI A CLEVETIRII
După cele pe care le cereau de la mine demonii, am înţeles că aceasta era vama judecării si a clevetirii. Ei începuseră să-mi amintească cazurile, unde eu am judecat sau i-am ofensat pe cei apropiati. M-am comportat brutal sau obraznic.

-Nu l-ai judecat tu pe acesta, atunci cand el te-a ofensat pe tine ? Aminteşte-ţi, ce i-ai răspuns tu lui ? Cum l-ai numit tu pe el ? Ce i-ai dorit acestuia? Nu ţii minte ? Dar eu o să-ţi amintesc !..Oare nu aşa l-ai numit tu pe el ?

Ţii minte această zi? Tu i-ai judecat pe conducătorii pământeşti cât timp ai stat la masă! Nu-i aşa ? Ţii minte preotul acesta ? Şi pe acesta l-ai judecat îţi aminteşti? Pentru ce l-ai judecat ?

Pentru portul lui. Iar pentru acesta pentru mustăti şi barbă ! Iar pe acesta pentru glasul lui înfundat! Îţi amintesti numele lui ? Nu? Dar noi il ţinem minte! Cât timp ai ţinut tu supărarea pe acest om ? Ţii minte ? Zece ani l-ai socotit pe el duşmanul tau! Ai respins toate posibilitaţile de împăcare.

Nu ne spui cum o cheamă pe acestă bătrână, careia tu i-ai atârnat pe spate o foaie cu o inscripţie ? Ce scria acolo? Aminteşte-ne !

Tu îl ţii minte pe acest om ? Când ţi-a descoperit furtul lui, ce i-ai spus ? Nu i-ai spus: Dar cine acum nu fură ? Exact! Cine nu fură acum ?
Gloata de blestemaţi au izbucnit în hohote respingătoare. Cred că a trecut o vesnicie întreagă, până ei au terminat de enumerat pe nume pe toti, pe care îi judecasem în viaţa mea. Ei au numit pe fiecare preot, pe care eu îl judecasem pentru oarecare lucru.

Diavolii îşi luau până şi înfaţişarea lor, pentru a-mi arăta mai la vedere, pentru ce eu îi judecasem pe ei. Unul din ei s-a transformat într-un preot îmbrăcat într-o rasă de culoare aprinsă , cu decoruri elegante la guler şi la mâneci. Anume pentru aceasta eu îl judecasem. -Cum îţi place rasa mea fiule ?

Altul luase chipul unui părinte vazut cândva de mine şi de care uitasem definitiv. El trecu legănându-se prin faţa mea, lăsându-mă să-i studiez cu atenţie burta lui mare, fapt pentru care îl şi judecasem. -Nicule vino la mine să te binecuvintez! Gloata a început să mugească.

-Ajunge! Îngerii au iesit înainte ameninţător şi larma batjocoritoare a încetat puţin.

Într-o clipă monştrii cornoraţi s-au aşezat pe picioarele lor strambe, iar apoi din nou îndreptându-se au declarat: Voi nu aţi răspuns pentru multele lui păcate. Ce veţi spune la aceasta ? Ei se repezeau înainte şi înapoi, asemenea unei fiare, gata la prima comandă, să se arunce asupra prăzii. Ochii lor mici şi negri alergau de la îngeri la mine şi înapoi.
-El încă o să aibă şansa să îndrepte totul! A spus un înger. Voi nu aveti putere asupra lui ! A adaugat al doilea.

-Care şansă ? să răspundă chiar acum ! La răspuns cu el! La judecată ! Voi nu ni-l puteţi lua! E al nostru ! S-a ridicat un muget groaznic care devenea din ce în ce mai mic , pe măsura îndepărtarii noastre de ei.

Această situaţie acţiona asupra mea, arzător. Eu simţeam că slăbesc şi îmi pierd puterile. Frica era cu neputintă să o supun, ea domina asupra mea, mă chinuia şi mă storcea. La fiecare întâlnire cu demonii, parcă nici nu mai eram eu, din cauza groazei. Aceasta mă paraliza pană la epuizare, îmi absorbea forţele mele vitale. -Aceasta este chinuitor de groaznic-am spus eu cu voce tare. Nu voi putea trece pană la capăt.

-Fii curajos şi roagă-te! O să reuşeşti ! Roagă-te cu rugăciunea lui Iisus şi chiamă în ajutor pe Stăpâna Cerului !

După aceste cuvinte ale lui, eu am simţit cum cuvintele rugaciunii lui Iisus, de care până în acel moment nu aveam idee, singure au început să se spună înlăuntrul meu.

-Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine pacătosul !

Ele alunecau asemenea unei bărcuţe, pe care eu doar o împingeam uşor.

Harul lui Dumnezeu s-a atins de inima mea, şi a umplut-o de putere şi credinţă în aceea că totul se săvârşeşte dupa voia lui Dumnezeu.

Deabia puţin mă liniştisem, când ne-am apropiat de a patra vamă.
VAMA A PATRA – A LĂCOMIEI PÂNTECELUI
Creaturile respingătoare şi fără de formă de la această vamă, erau atât de respingatoare încât numai uitându-te la această întrupare a răului îţi puteai ieşi din minţi. Câţiva din ei erau de mărimea unui camion. Exteriorul lor amintea de înnecaţii care un an au stat sub apa. Mai marele acestei vămi se deosebea de ceilalţi, prin mărime şi răutate. El avea coarne negre enorme. În adânciturile groaznice ale orbitelor, era fixată o privire rece ca de rechin. În laba lui păroasă ţinea o cupă cu ceva urât mirositor din care bea periodic. Unii diavoli ţopăiau şi se învârteau în cerc. Alţii mâncau ceva , sau se băteau sau se muşcau unii pe alţii şi se împungeau cu coarnele. Peste tot era o duhoare şi un ţipăt de nesuportat. Dar când am apărut noi, toată adunarea, şi-a îndreptat privirea spre mine cu ochii lor turbaţi.

-Uitaţi-vă! Carne proaspătă!

Au început să hohotească şi în genere se purtau de parcă ar fi fost beţi.

-îţi place să mănânci ? Stim ! Îţi place! Ţii minte şi aceste dansuri ? Câte halbe de bere ai baut la ele ? 11! Şi ai încercat să-i dai şi prietenului tau! Iată ,la această zi tu ai mâncat atât încat nu te puteai ţine pe picioare. Noi te-am susţinut pe tine ! şi izbucniseră într-un hohot infernal..

Iar această zi o mai ţii minte ? Nicule, tu mergi la întâlnire ? Tu ai baut atât încât te tăvăleai în balta vomei tale. Câte ţigări ai fumat atunci ? Ţii minte ? NU ? Dar noi ţinem minte fiecare zi ca aceasta! Ţii minte oamenii acestia carora le-ai dat de băut ? această zi trebuie să o ţii minte.. când prima dată te-ai injectat ! Bineînţeles pentru companie cu colegii. Dar cum altfel..
Atunci tu te-ai îmbuibat..iar aici ai băut până ţi-ai pierdut cunostinţa. În ziua asta te-ai distrat cu aceşti oameni! Tu nu ţineai cont de posturi! Nu ţineai posturile! Ai mâncat şi mâncare necurată a păgânilor ! Tu nu te rugai înainte de masă ! Mâncai şi în timpul noptii ! Te ascundei de altii ! Mâncai pe ascuns ! Ţii minte aceste cuvinte?.. Îmi place dulcele!.Nu sunt cuvintele tale?

Eu într-adevăr făcusem toate acestea şi multe din ele mi le aminteam. Într-un mod oarecum uimitor aceste personaje asemenea broaştelor învineţite, ştiau totul despre mine. Unde, când şi cu cine am băut, ce am băut şi căt de mult, ce şi când am mâncat. Câte ţigări am fumat, şi ce fel de droguri am încercat. Eu ii ademenisem şi pe altii la băutură, şi la ţigări. Ei au numit pe nume oamenii, care molipsindu-se de exemplul meu prost, deveniseră narcomani, fumători împătimiţi, sau alcolici. Unii dintre ei de acum muriseră din această cauză.

Posturile mele se dovediseră a fi o adevărată făţărnicie şi fariseism. Eu mă suprasaturasem cu mâncare de post şi nu respectam regulile bisericii. Ei îmi amintiseră chiar şi aceea când în copilărie scoteam bombonicile din turtele dulci. Ei aveau scrise numarul exact de acadele şi gume de mestecat, denumirea lor şi chiar preţul care îl plătisem pentru ele. Era aici desigur şi neadevăr pe care eu îl observasem, dar în cea mai mare parte cele prezentate erau adevărate. În multe mă ajutase mărturisirea. Îngerii des se opuneau păcatelor mele cu pocăinţa. Împotrivă la aceasta nu era nimic de obiectat. Păcatul se ierta şi dacă nu era repetat, era luată de la om răspunderea pentru acesta. Însă dacă el se repeta din nou, atunci omul putea răspunde şi pentru acelea pentru care se pocăise mai înainte. Aşa cum din nou se făcea vinovat, de acelaşi rau. Din păcate acesta era chiar cazul meu.

Demonii presau tot mai tare şi mai tare dorind să mă însface. Ei aduceau păcatele mele nepocaite, din nou şi din nou şi cereau răspuns.

Se părea că acea mică uşiţa de scapare, prin care se putea ieşi, devenea tot mai îngustă, iar nădejdea de scăpare, tot mai fară sperantă.

-Voi nu aveti putere asupra lui! Au zis îngerii ca răspuns.

-El nu poate merge mai departe! Să ne dea răspuns! Da , da să răspundă !

-Dreapta judecată mai lucrează aici ? a mugit căpetenia diavolească şi arunca cupa într-unul din slugile lui care se încurca prin picioarele lui.

Noi ne-am îndepărtat de ei, şi încă mult timp am auzit blestemele lor la adresa noastră. Doar acum când situatia disperată s-a linistit eu mi-am adus aminte de rugăciune. Strigătele şi învinuirile, situaţia de cumpănă între pieire şi salvare, nu îmi dădeau posibilitate să mă rog.

Acum, adâncindu-mă în rugăciune, eu luam din ea puteri şi consolare. Cel mai mult îmi doream să nu mai aud acel răget de fiare şi să nu mai văd acel rât asemenător de porc. Însă ca să evit aceasta era cu neputinţă. Eu mă concentrasem tot şi am intensificat rugăciunea când am auzit apropiindu-se şi crescând un zgomot îndepărtat. Era a cincea vamă.
VAMA A CINCEA – A TRÂNDĂVIEI ŞI A LENEI
Demonii şi-au pregătit un timp listele lor, iar pe urmă au început să mă învinuiască de păcatul lenei şi celelalte feluri de nepăsare faţă de suflet. Căpetenia lor şedea într-un fel de şezlog şi scăpăra furios cu ochii.

-El toată viaţa lui şi-a petrecut-o în nepăsare şi în lene! Ţii minte cum îţi plăcea să dormi până după prânz? Tu repetai aceasta din an în an. Iar aici el era descurajat şi deznădajduia! El scăpa liturghiile! El se ducea să bea cu prietenii, în loc sa fie la biserică ! Să răspundă acum pentru aceasta! Ţii minte ziua aceasta ? Tu ai dormit toată ziua după petrecere ! Nu ai uitat acesti oameni? Ei ţi-au cerut să te rogi pentru ei! Iar tu nu te-ai rugat !

Pentru multe din aceste păcate eu mă pocăisem şi îngerii au acoperit o parte oarecare din învinuiri dar păcate mai rămăseseră încă foarte multe. Eu sunt un om ce nu se teme de lucru şi fără înclinaţii spre trândavie şi cu atât mai mult spre parazitism. Dar în viaţă se întâmplă de toate şi după mine venea şirul lung al păcatelor mele precum urma apei după corabie…Mi s-au prezentat fiecare şi numarul orelor pe care le petrecusem fără rost. Eu brusc mi-am revăzut cum am stat o zi intreag fără nici un scop, am stat în fotoliu privind în gol.

Tot ceeace oamenii văd şi denumesc progresist-depresie, nu e decât obisnuită deznădejde care se judecă strict la această vamă. Diavolii au numit şi numărul de liturghii la care eu am îndrăznit să mă apropii de Sf. împărtăşanie fără pregatirea cuvenita. Ei au spus câte slujbe în viaţă mea am scapat din nepăsare, sau fiind oarecum ocupat cu oricare alte lucruri străine.

În acelaşi timp un demon după felul lui amintind de un amestec între hipopotam, rinocer şi urangutan, cu o cocoaşă imensă, a ieşit şi a citat în limba slavonă bisericească, a 80 regula a celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, care porunceşte să fie înlăturate din comunitatea bisericii, cei care au scăpat la rând trei slujbe de duminică.

Totodată ei au numit şi numărul de câte ori eu ar fi trebuit să fiu dat afară din biserică. El, în genere, nu este creştin, aşa cum nu aparţine bisericii. Ce pierdeţi timpul cu el ? Daţi-ni-l nouă pe el!

-Nu este pentru aceasta poruncă de la Dumnezeu!

-Dar pentru ce este? a mugit căpetenia diavolilor. Să doarmă şi să înfulece ? Pentru aceasta este? El sări din şezlogul lui şi mugi: Noi suntem stăpâni aici! Si noi hotărâm! E al nostru după dreptate!
Îngerii nu au stat la vorbă cu explicaţii zadarnice şi ne-am pornit mai departe. După un oarecare timp eu am întrebat pe îngeri: Ce ştiu ei despre dreptate? Când ei tot timpul spun minciuni şi îi molipsesc şi pe alţii de păcat.

Lor le place să se adreseze la dreptatea lui Dumnezeu, atunci când se gândesc că vor scoate din aceasta vreun câştig pentru dânşii. Dar uită de milostivirea lui Dumnezeu. Ei ştiu că după dreptate, vor fi osândiţi la chinuri veşnice şi consideră că în acelaşi fel au dreptul să ceară aceiaşi judecată şi pentru oameni. Ei sunt orbi în nestăpânita lor răutate, şi ea definitiv îi v-a pierde pe ei.

Îngerul tocmai îmi vorbea mie despre judecata lui Dumnezeu când demonii vămii a şasea a hoţiei s-au arătat în calea noastra.
VAMA A ŞASEA – A HOŢIEI
Ei s-au îngrămădit în jurul nostru şi au început să enumere acelea pe care eu le furasem vreodată. Dar îngerii respingeau hotărât toate aceste învinuiri, aşa precum eu mă pocăisem de toate acestea. Iar mai târziu la maturitate, mă straduisem să nu mai repet acestea.

Atunci demonii au început să mă învinuiască de furtul indirect, de tăinuire şi de încunviinţarea furtului străin. Ei mi-au amintit mie şi acelea când îmi însuşisem fraze şi gânduri străine. Le numeam ale mele, pe acelea, care deocamdată sau în genere nu erau ale mele. Ei îmi socotiseră pe bucată, fiecare calatorie fără bilet. Au numit numarul trenurilor tramvaielor, taxiurilor, autobuzelor şi troleibuzelor în care eu nu achitasem călatoria. Ei reusiseră să găsească că eu luasem ceva lucruri şi instrumente de la locul de muncă şi nu le restituisem înapoi.

Când îngerii au spus că eu mai pot îndrepta toate acestea , atunci au ridicat un oribil urlet şi ţipăt. Ei se plângeau de zadarnica lor muncă şi neîncetat mă chemau să dau răspuns. La urmă ei au spus furios: Noi ne vom mai întâlni cu tine şi atunci nu te va mai ajuta nimeni!
Această ameninţare m-a înspaimântat tare pe mine. Eu îmi imaginam cu groază ce ar fi fost dacă aceasta ar fi fost moartea adevarată pentru mine. Cine atunci mi-ar fi ajutat ?

Cine ar fi acoperit păcatele mele uitate şi mi-ar fi dat încă o şansa ? Mi se facuse insuportabil de greu de la gândul acesta. Ce dezamagire simt sufletele când chiar din negura deşertăciunilor lumeşti, sunt răpite de moarte, şi sunt prezentate la această judecată particulară.

-Tu vrei să ştii aceasta ? m-a întrebat unul din îngeri ca răspuns la meditaţia mea. Şi dintr-o dată în acel moment, eu am văzut mii şi mii de suflete, care treceau vămile. Ele erau peste tot şi la diferite trepte. Unii abia începeau cu prima, iar alţii se aflau cu mult deasupra noastră. Unii îşi aşteptau rândul lor, iar pe altele le cercetau câte mai multe deodată.

Eu vedeam şi simţeam teama lor şi disperarea la feţele strâmbate de groază era dureros să şi privesti. Multi plângeau în hohote şi se îndreptaţeau şi implorau pentru iertare. Foarte des se auzea cum cineva se ruga să-i dea înca o şansa. Spunea că a conştientizat totul şi a înteles şi de-acum va trăi corect. Dar acestea erau rugăminţi zadarnice. Eu am vazut suflete care se răpeau de vămi şi se duceau în împăraţia focului şi a durerii.
Feroce şi de nedescris ferocii diavoli nu mai puteau de bucurie şi se aruncau asupra jertfelor cu toată furia lor infernală. Amestec de uimire şi groază, ură şi triumf, închipuiau un amestec oribil. Retrăirea nostalgiei fără de sfârşit, pentru pierderea în zadar a timpului vieţii şi faptul că nimic nu mai poate fi îndreptat acum este egal cu moartea. Şi sufletul meu nu mai putea suporta din cauza acestor retrăiri.

Când noi am rămas singuri eu m-am gândit, cât de înfricoşătoare este judecata şi de ce nimeni pe pământ nu ştie despre vămi? Şi am auzit înlăuntru răspunsul îngerului:
-Mulţi nu stiu!

-Alţii stiu, neglijază şi uită !

-Cine cu adevarat se ţine de biserica lui Hristos, acela tot timpul ţine în minte ziua morţii sale !

-Mulţumeste-i lui Dumnezeu pentru această milostivire către tine!
Iată că s-a arătat şi a şaptea vamă.
VAMA A ŞAPTEA – A IUBIRII DE ARGINŢI ŞI A LĂCOMIEI
Aici mi-au fost arătate păcatele iubirii de arginţi şi a lăcomiei.

-El de la naştere e zgarcit! E lacom ! În copilărie el niciodată nu împărţea cu nimeni ! au strigat diavolii. El un scop are în viaţă să găsească banii! Bani! Iată pentru ce trăiesc ei! Ce veţi răspunde la aceasta? Blestematele creaturi mi-au readus în memorie pe toţi sărmanii cărora eu nu le dădusem nimic. Mi-au amintit toate cazurile în care mă zgârcisem sau arătasem lăcomie, când dăruisem cuiva bomboane pentru servicii. M-a ajutat să vând, careva obiecte, telefoane , ceasuri. Au numărat tot ce stânsesem şi de care nu mă foloseam. Au numit obiectele pe care eu le cumpărasem şi nu le-am purtat. Îngerii au pus împotriva acestora, faptele mele de milostenie de asemenea şi mărturisirea. Iar de cele cu lipsă au spus că mi-au fost iertate la taina Sfantului Maslu. Deşi demonii nu mai ştiau ce să reproşeze, totuşi nu încetau să aducă învinuiri la adresa mea şi să scrâşnească din dinţi de furie.
VAMA A OPTA – A CAMETEI
La a opta vamă se cercetează păcatele cametei şi a tot felul de câştig necinstit. Diavolii vicleni mi-au arătat toate cazurile când eu prin vreo înşelăciune sau cu forţa îmi însuşisem lucruri străine.

Mi-au amintit când storceam bani de la scoală, luam cu datorie cu scopul de a nu mai da înapoi. La această vamă noi nu am fost reţinuţi.  Pocainţa mea sinceră acoperise toate păcatele mele de la această vamă şi noi am trecut mai departe.
VAMA A NOUA – A NEDREPTĂŢII
La vama a noua, se cercetează orice nedreptate. Aici viclenele duhuri mi-au amintit când eu din greşeală credeam în clevetirea cuiva şi mă alăturam la învinuirea nedreaptă. Au adus asupra mea şi alte fapte nedrepte ale mele, până şi aceeia că la atelier eu uneori nu pompam aer în roţi până la măsura necesară, sau nu împlineam oricare altele la prima vedere neobservate şi neînsemnate obligaţii în deservirea automobilelor. Si când atunci pe alţi lucratori îi sfătuiam să procedeze la fel zicând că nu e nimic straşnic în aceasta.

-El fura de la aceşti oameni! îi trăgea pe sfoară !Ce va răspunde el la aceasta?

Îngerii au acoperit acestea şi alte păcate făcute de mine cu faptele bune. Şi noi prin mugete şi strigăte nemultumite am trecut mai departe.
VAMA A ZECEA – A INVIDIEI
Vama invidiei –a zecea la număr am trecut-o destul de repede. Eu niciodată nu fusesem invidios. Socoteam că fiecare trăieşte în măsura posibilitaţilor lui. Dar dacă tu nu ai ceeace are vecinul tău înseamnă că şi efort trebuie să depui la fel de mult pe cât a depus acel vecin. Iar să invidiezi nefăcând nimic din partea ta, neţinzând către un scop eu o consideram o prostie.

Fericirea nu creşte în copaci. Pentru ea trebuie să lupti. Degrabă am trecut această vamă şi ne-am continuat drumul nostru la cer.

Ne-am apropiat de a unsprezecea vamă.
VAMA A UNSPREZECEA – A MÂNDRIEI
Probabil nu poate fi găsit un om care să nu fie vinovat de aceste păcate. De altfel cel mai des, nici nu observăm aceasta la noi. Nici eu nu observasem aceasta în viaţa mea.

Ţintă uitandu-se la mine rautăcioşii demoni au început să arunce în mine cu multe păcate, care într-un fel sau altul erau legate de mândrie.

-El tot timpul se mândrea cu sine! El se trufea cu cunoştinţele şi capacitatile lui ! Ţii minte omul acesta? Ce i-ai răspuns tu lui ? Tu te-ai înalţat asupra lui şi l-ai înjosit pe el! Nu te-ai lăudat tu cu aceasta? Ţii minte când il socoteai pe el neîmplinit? Cum l-ai numit pe el ? Ratat! Pentru tine toţi erau nişte rataţi afară de tine însuţi. Dar cum se comporta el cu părinţii? El nu-şi respecta părinţii ! Astăzi plecând nici măcar de la mama lui nu şi-a luat rămas bun !

Eu nu-mi puteam crede urechilor ! Ca să vezi ce lucrători, cât de minuţios fusese facut lucrul, în numele pierderii sufletului meu. Măcar un harlet să le dai şi înainte la –Belomur-canal-Cu entuziasmul lor şi o săptamană le-ar ajunge pentru al săpa.

Ei mi-au prezentat mie toate cazurile lipsei mele de respect şi faţă de tatăl meu decedat şi mai ales faţă de mama mea. Fiecare cuvânt, neglijare, minciună, strigat sau privire neprietenoasă le era lor cunoscută. Ei au spus de câte ori în viaţa mea eu am pronunţat fraza laudei de sine: de nu te vei lauda singur, nimeni nu te va lauda. Şi au prezentat o multime de cazuri, când eu în singurătate mă ocupam cu lauda de sine. Numiseră hainele şi încalţările cu care mă trufeam în şcoală şi lipsa lor pentru care eu îi înjoseam pe alţii.

Eu am vazut cazuri din copilaria mea îndepărtată când noi cu prietenii în glumă ne afişam superioritatea, concuram cu realizările, profesiilor taţilor noştri, sau ale rudelor. Tăticul meu e chirurg, iar al meu e pompier, iar tăticul meu e director de firmă iar al meu e preşedinte. Eu atunci am spus că taticul meu e Dumnezeu şi am caştigat disputa.
Noi glumeam şi ne râdeam de această joacă a imaginaţiei noastre. Părinţii acelora care ocupau posturi mai importante acela şi ieşea învingator în acel joc copilaresc. Iar acum totul era prezentat total invers.

Cine câştiga atunci, acela pierdea acum. Un oarecare timp îngerii a trebuit să mă îndreptaţească pe mine şi eu din nou am vazut puterea făcătoare de minuni a pocăinţei.

Datorită căinţei curate din toată inima şi a recunoaşterii greşelilor mele, prin care sufletul mândru se smereşte, omul se opune intens patimii mândriei. Aşa am trecut şi acestă vamă.
VAMA A DOUĂSPREZECEA – A MÂNIEI
Continuându-ne înalţarea, noi ne-am apropiat de vama maniei. Deabia ajungând aici , eu am auzit cum demonii vorbeau unii către alţii: Acesta e al nostru! Aduceţi toate păcatele lui !

Ţin minte cum unul din îngeri s-a uitat către mine şi a spus: Roagă-te ! Eu mi-am amintit de rugăciunea lui Iisus şi am început să mă rog. Când demonii răutacioşi au pregătit totul , dintr-o dată au şi trecut la interogare.

Conducătorul lor care şedea pe un loc mai înalt , tot timpul răgea ca un leu la supusii săi. -Mai aduceţi încă ! Mai mult ! Ce staţi nătângilor ?!

-Ţii minte această zi ? Când încă stăteai culcat în pat, ai început cu un strigăt furios! Tu ai aruncat acel lucru într-o parte ai înjurat şi ai lovit în perete! Te-ai mâniat pe ciupici, pe periuţa de dinţi, pe televizor, pe prezentatorul de stiri, pe mama ta, pe tine însuţi! Ai lovit furios piatra! Ai lovit în bancomat! Ai înjurat soferul, pe urmă şireturile tale! Părea că a trecut o vesnicie întreagă până ce au enumerat pacatele doar a unei singure zile din viaţa mea!

Ei au amintit toate replicele mele furioase, toate acţiunile mele, pe care le făcusem în stare de furie. Chiar şi ce spusesem atunci când eram de unul singur. Mi-au fost prezentate nu doar cuvintele şi faptele, dar şi privirile furioase, ofensele, tăcerea furioasă şi lacrimile de furie. Ei au amintit toate

isteriile mele şi certurile, iritările şi dorirea de rau.

Diavolii erau pe atât de răutacioşi, că în timpul interogării mele ei mugeau şi se sălbăticeau nu doar pe mine dar şi unul pe altul. Căpetenia de pe tron sfârma şi împroşca, iar ei hârâiau furiosi la el.
Uneori se băteau unii pe alţii şi în genere se crea impresia că ei erau însăşi întruchiparea nestăpanitei patimi a mâniei. În sfarşit acest coşmar se terminase. Cu o luptă incredibil de grea, îngerii au reusit să mă scoată din acest iad, deşi înţelesesem că eu nu trecusem nici acestă vamă.

Dumnezeul meu dar eu încă nici o vamă nu am trecut! Noi ne-am îndepărtat de această vamă, iar în răspuns continua să răsune strigăte furioase şi ameninţări. După aceea căpetenia furioasă, a început să-şi verse furia sa de necontrolat pe supuşii sai.

Trântori inutili! De nimic nu sunteţi în stare! Eu voi raporta despre voi tatălui nostru! Iată atunci veţi primi pentru nimicnicia voastră! Aceia s-au îndreptăţit cum au putut dar nu au evitat loviturile cu furie sălbatică de la mai marele lor–mă gândeam eu. E straşnic să te gândeşti ce va fi cu sufletul care va ajunge în labele unei asemenea creaturi fără milă. De aceea cuviosul Serafim şi spunea, că numai harul lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi de invidia lor năpraznică. Altfel chiar şi cel mai mic dintre ei, cu o singură gheară, ar distruge toată omenirea de pe pământ.
VAMA A TREISPREZECEA – A ŢINERII MINTE A RĂULUI
La a treisprezecea vama cea a ţinerii de minte a răului s-au dovedit a fi vameşi nu mai putin furioşi. Ei mi-au amintit mie toată bucuria mea răutăcioasă, toate ofensele pe care eu nu le-am putut ierta dintr-o dată.

Toate ameninţările mele către cineva şi dorinţa de răzbunare, de asemenea şi intenţiile mele în acestă direcţie. Mi-au citit chiar şi cuvintele mele de cârtire şi nemultumire. Chiar şi pe acelea din copilăria mea timpurie. Acelea pe care eu nu mi le-aş mai fi amintit niciodată.

Ei au ales în special cârtirea mea către Dumnezeu cu privire la nişte necazuri. Ei mi-au adus aminte faptul că am organizat unora pedepse sau pur şi simplu că îmi dădusem votul împotriva cuiva. Am susţinut discuţii de învinuire a cuiva, de asemenea împărtaşirea mea, fără să mă împac cu persoana cu care eu mă certasem, demonii îmi arătaseră cum eu râdeam de cineva căruia nu-i mersese bine. S-au de o simplă căzătură pe stradă, sau de un accident de maşină. Eu dintr-o dată am văzut ziua, când împreună cu prietenii mei stăteam la patinoar şi râdeam de aceia care nu puteau să meargă cu patinele. Totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu noi am trecut această vamă. Dar îmi arătaseră unele greşeli pe care eu încă urma să le îndrept pe pământ.
VAMA A PAISPREZECEA – A UCIDERII
A patrusprezecea vamă este vama uciderii si a tot felul de tâlhării. Duhurile furioase înconjurându-ne, au început să strige la mine şi să arate toate acelea care într-un fel sau altul sunt legate de brutalitate sau de violenţă. Eu nu eram vinovat de ucidere dar greşisem cu violenţă şi alte lucruri brutale.
-El a bătut oameni! au strigat diavolii. -Ţii minte aceasta ? Dar aceasta ţii minte ? Tu l-ai lovit pe el peste faţă! El a aruncat într-ânsul o piatra! Iar pe acela l-a lovit cu băţul!

Cu ochii lor de foc mohorâţi ca înşusi adâncul iadului, ei mă învinuiau de foarte multe păcate. Mie mi-au adus în memorie şi anii de şcoală timpurie şi colegul când eu luasem parte la lovirea unor copii.

Mi-am reamintit, cum eu băteam şi animalele, chinuiam gândacii, rupeam aripile muştelor. Respingătoarele duhuri mi-au reamintit toate cuvintele ofensatoare pe care le spusesem eu şi blestemele.Tot ce spusesem eu în glumă, cu întenţia de omor, de exemplu ,,am să-l omor,” sau ,,l-aş strânge de gât,” de ar muri şi altele asemenea.

-El este un ucigaş ! El a omorât un om ! zbierau ei brusc într-un singur glas !

-Nu, eu nu am omorât pe nimeni! am spus eu aproape în şoaptă. Dar dintr-o dată eu mi-am amintit clar de una din zile când, într-o discuţie cu o cunostinţă, am aruncat aparent o frază banală. Ea îmi spusese atunci că a rămas însărcinată cu cineva şi are de gând să facă avort. Iar eu fără să mă gândesc mult la cuvintele ei am răspuns: Păi ce ţi-a mai rămas de făcut ?

Şi acum stând la vama uciderii, eu m-am dovedit a fi ucigaş. Aşa cum nu doar că nu am împiedicat-o de la păcatul acesta dar, din contra, am şi aprobat această ucidere, fapt pentru care mă socoteam ca şi părtaş.

-Ucigaşule ! Daţi-ni-l nouă pe el ! Al nostru ! Al nostru ! Este al nostru ! Cu spumă însângerată pe boturile lor de fiare, mugea adunătura satanistă !Ei se învârteau împrejur, săreau şi îşi făceau vânt, să mă înşface din mâinile îngerilor.

Căpetenia de pe tron, turba mai mult decât toţi. El mugea ca un minotaur care arde în foc. Pe mine mă apucase o groază de nedescris. Amintindu-mi de rugăciune, eu am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Aceasta i-a turbat pe diavoli şi mai mult.

-Ce!?Ai hotărât să te pocăieşti?!E prea târziu pentru tine! Tu ai murit! Auzi ? Eşti al nostru pe vecie !

Dar când au aflat că eu încă urmează să mă întorc şi să îndrept totul, atunci au mugit ca aruncaţi într-o tigaie încinsă. Eu încă mă mai aflam în panică , când ne-am îndepărtat de bestiile nestăpânite.

În acelaşi timp mă bucuram că am putut evita răzbunarea lor, chiar dacă acesta era din nou un avans.
VAMA A CINSPREZECEA – A FARMECELOR
În curând eu am auzit o gălagie ce anunţa despre apropierea vamei a cinsprezecea unde se cercetau pacatele vrajitoriilor şi a tot felul de farmece.

Creaturi respingătoare cu multe membre şi cozi, cu ochi mici şi negri, solzoase şi cu pene, ele scoateau un sâsâit şi un şuier înfiorător.

Văzându-mă pe mine au alergat către noi, răsucindu-se asemenea aspidelor. Ne-au înconjurat din toate părţile şi au început să ne atace cu învinuirile. Cu toate că eu nu mă ocupasem cu vrajitoria dar, totuşi , cât de multe învinuiri mi-au fost aduse… Aceste bestii mi-au amintit toate cazurile când eu mă adresam cuiva pentru a-mi ghici. Când ascultasem şi crezusem în basmele astrologilor. Am învăţat ghicitul în palmă, m-am îndeletnicit cu yoga şi hipnoza. Am încercat să tâlcuiesc visele, am făcut meditaţie sau am jucat jocuri de azart. Ei au numit pe nume pe acei, cu care eu, pe parcursul vieţii, am jucat carţi, sau pe cineva l-am ademenit să joace. Ei m-au învinuit de superstiţii cărora el des le slujisem, cât timp am trait în trup. Pentru o clipă prin faţa noastră, a alergat o pisică neagră cu corniţe mici. Ea s-a uitat la mine şi a chicotit răutaciosă. Fără veste pe dinaintea noastră s-a târât o creatură atât de respingătoare încât dacă eram pe pământ aşi fi vomitat în aceiaşi clipă.

-Tu ţii minte această zi ?

Prin faţa ochilor mei am văzut deodată , un grup de fete şi baieţi, care şezând în întuneric, făceau ceva. Ei rosteau nişte cuvinte şi ţineau în mâini o bucată de material sau funie. Si dintr-o dată, printre ei, eu m-am recunoscut pe mine care, fiind încă mic, mi-am amintit, cum în ziua aceeia, noi am încercat să chemăm nişte pitici, sau vreo altă creatură necurată.
-Tu crezi că la voi nu s-a primit nimic ? Nu ! Aţi reuşit ! Eu v-am auzit pe voi, am venit la voi şi am rămas pentru mult timp în casa aceea.

Eu uitasem definitiv de acest caz.

Cine ar fi crezut că o însoţire copilarească ca aceasta s-a dovedit a fi de fapt un ritual de magie neagră ce a chemat un demon din adânc?

Pe mine m-a salvat doar întervenţia îngerilor şi rugăciunile cuiva. Eu simţeam că cineva mă ajută şi mă întăreşte nevăzut. Poate era mama mea ?

Dar poate Maica Domnului şi-a amintit de acela care pe pământ atât de des uita de Ea. În sfârşit această teroare infernală a rămas în urmă. Ce urâciune –am spus eu. Cât de hidoşi sunt ei !

-Păcatul urăţăşte pe toate pe care le întâlneşte. Mi-a raspuns îngerul.
-Tu m-ai crede dacă ţi-aş spune că înainte, ei erau la fel de frumosi ca şi ceilalţi îngeri ai lui Dumnezeu ? Dar totul s-a schimbat cu venirea păcatului. Şi pe pământ poţi vedea în oameni această schimbare.

-Totul e scris pe faţa omului. Păcătoşii au feţele întunecate, prezenţa lor e de nesuportat. Dezlegându-şi buzele lor, ei seamănă peste tot păcat şi moarte. La cei drepţi însă şi feţele sunt frumoase şi ochii sunt luminati. Ei poartă cu dânşii pace şi lumină.

-Fii făcător de pace şi Dumnezeu va fi cu tine.

După convorbirea plăcută cu îngerii , eu atât de mult nu doream să mă cufund din nou, într-un alt coşmar. Dar înainte mai rămâneau încă cinci vămi pe care să le evit, dar era cu neputinţă. Şi iată că din nou s-a simţit o groază teribilă.
VAMA A ŞAISPREZECEA – A DESFRÂNĂRII
În faţă era vama desfranarii.

La această înstiinţare eu m-am strans tot ghem şi doar repetam –Doamne, miluieşte-mă pe mine, te rog miluieste-mă! Nu întâmplător se vorbeşte că diavolii de la această vamă se laudă, că mai mult decât alţi diavoli, umplu cu suflete omeneşti, adancul iadului. Şi aceasta nu e de mirare. Instinctul de înmultire a neamului, e firesc pentru noi şi a luat întâietate asupra omenirii încă la zorii existenţei ei. Tot odată avem toată industria media, lucrează mai mult decât toti, tocmai ca demonii desfrânării. Tocmai de aceea stau aşa de rău lucrurile fraţilor nostri la acest capitol. Desfăcându-şi lucrurile lor , demonii desfrânarii cu înfaţişare mândră şi încrezătoare au început noua mea tortură. Se vedea limpede că ei sunt pe deplin încrezuţi în sine şi foarte curând am înţeles şi de ce.

-El e vinovat de multe păcate ! Cum veţi putea să-l îndreptăţiţi ?

-Îi ţii minte pe ei ? Cum ai păcătuit cu amândoi ? Iar cu aceasta, tu ai păcătuit chiar în prezenţa copilului ei de un an. Ce vei răspunde la aceasta ?

-Tu ţii minte această seară ? Ce aţi facut voi aici ? Dar aceste dansuri ? Le ţii minte ? Aici tu te-ai atins de aceasta şi de aceasta…le-ai îmbrăţişat şi le-ai sărutat ! Ţii minte această călatorie ? Tu priveai la această femeie şi pe urmă la aceasta.Tu le dezbrăcai pe ele cu ochii! Ai păcătuit cu ele în inima ta ! Nu despre aceasta este scris în cărţile voastre?
-Ţii minte aceste giugiuleli şi neruşinări ? Tu o oră întreagă ai visat la desfranare. Iar pe urmă te-ai spurcat în somn ! Ţii minte această fată ? Tu ai vrut s-o strici pe ea ! Faceai planuri !Tu te-ai comportat fară ruşine şi trebuie să răspunzi pentru aceasta !

-Să raspundă !

Îngerii au spus că toate aceste păcate, pe care le-au numit ei, de acum au fost mărturisite de mine.
-Cum adică marturisite ? Pană azi el a continuat să pacătuiască. Iar la biserică nu a mai fost de o lună întreagă! Chiar şi în biserică se gândea la desfrânare !

El şi acum nu e împotrivă să-şi amintească cele trecute. Nu este aşa ? Totodată un demon se transformase într-o femeie frumoasă goală şi, mişcându-şi seducător coapsele, a trecut pe langă mine.

-Vino la noi frumosule !

-Destul ! a pronunţat un înger. Voi nu aveţi putere asupra lui !

Demonul în aceiaşi clipă şi-a aruncat înfăţişarea de om şi a mugit.

-Ba avem ! Dar cine ? Poate aveti voi ? Au rămas încă multe păcate grele ale lui. Ce spuneti voi despre ele? Daţi-ni-l nouă ! Şi nu ne spuneţi că nu avem putere! Acest suflet este al nostru ! Sau răspundeţi pentru desfrânarea lui ori lăsaţi-l nouă !

Gloata mugea asemenea unui vulcan activ. Ei s-au adunat în jurul nostru şi într-un fel de extaz sadic, de pregustare a suferinţelor noii jerfe, ulrau şi mă ardeau cu privirile lor sângeroase. Din tot acest urlet cu greu se putea desluşi cuvintele lor. Ei de parcă ar fi vrut să ne înşface pe noi şi să ne reţină poruncind îngerilor să mă dea la voia lor ca pe cel ce merita să fie pedepsit.

Dar vestitorii Domnului, le-au poruncit stăpânitor, să se îndepărteze de ei.

-Sufletul acesta va merge cu noi ! Si hotărârea lui Dumnezeu cu el nu este în folosul vostru!

Urcând mai departe, am auzit încă mult timp urletul lor şi scrâşnetul dinţilor. Cât sunt demonii de răutăcioşi, totuşi au fost nevoiţi să se supună la această hotărâre.
VAMA A ŞAPTESPREZECEA – A PREADESFRÂNĂRII
Peste un oarecare timp noi ne-am apropiat de vama preadesfrânării. Eu niciodată nu am fost însurat şi deci nu am păcatuit în căsătorie. De accea încercările neînsemnate ale diavolilor de a mă vădi de vreun oarecare rău s-au dovedit a fi fără succes.
VAMA A OPTSPREZECEA – A DESFRÂNĂRII ÎMPOTRIVA FIRII
Mai departe a urmat vama păcatelor de desfranare împotriva firii.
Eu niciodată nu simţisem o patimă ca aceasta. Cu toate acestea diavolii neruşinaţi au aratat cateva cazuri din viaţa mea pe care dintr-o parte puteau fi interpretate în diferite feluri. Ceea ce au şi încercat ei să facă în folosul lor.

Dar să-i amăgească pe îngeri era cu neputinţă. Unul din întunecaţii arapi şi-a luat chipul unui barbat gol care face lucruri de ruşine.

Şi a început să mă cheme să ii urmez exemplul.

A fost nevoie de oarecare numar de fapte bune pentru a pleca din locul acesta respingător.
VAMA A NOUĂSPREZECEA – A EREZIEI
Degrabă ne-a iesit în drum vama eresurilor şi a inchinării la idoli . Aici demonii au încercat să mă încurce în oarecare evenimente din viaţa mea îndepartată. Când mai înainte de a fi în biserică , pentru puţin timp eu am aparţinut unei secte de protestanţi. Am mers la seminarele lor şi mă rugam cu ei. Dar această ratăcire încă nu demult, imediat la venirea mea în Biserica Ortodoxă, am mărturisit-o. Tocmai de aceea acum , acest păcat nu mai avea nici o putere. Diavolii au încercat să mă invinuiască pentru aceea că eu citisem reviste sectante şi am intrat din curiozitate într-un templu păgân , că am cumpărat cândva talismane şi amulete. Au spus că sunt închinator la idoli şi mă închin la televizor. Dar îngerii fără prea mare greutate, au reuşit să mă îndreptăţească. Demonilor nu le-a rămas decât să se vaite nervos de neputinţa lor.
VAMA A DOUĂZECEA – A NEMILOSTIVIRII
În sfarşit noi am ajuns la ultima vamă care este cea a nemilostivirii şi a împietririi inimii. Cruzi şi întunecaţi ispititori sărind la noi au început să ţipe şi să răcnească, învinuindu-mă de păcatul nemilostivirii. Ei mi-au amintit toate manifestările inimii mele împietrite. Când eu am dispreţuit ajutorul cuiva sau am vorbit cinic despre cineva, când manifestam nesimţire şi nu mă durea pentru aproapele, nu mă rugasem pentru cel care îmi ceruse, când refuzam să ajut, când dispretuiam pe oameni, mă îndreptaţeam pe seama cuiva. La această vamă s-au dovedit a fi egale cu zero toate faptele bune ale unui om mânios, şi nemilos. Unul ca acesta chiar din faţa usilor raiului riscă să se coboare chiar în adâncul iadului. Un oarecare timp îngerii au trebuit să răspundă pentru păcatele mele nemărturisite. Aceasta a fost înfiorător.

Dacă eu aş fi murit definitiv, atunci nu ştiu ce aş fi făcut sau ce aş fi spus în apărarea mea. Lăsând în urmă ultima vama, noi am vazut porţile împărăţiei cerului. Acolo era atâta lumină şi bucurie încât nu e cu putinţă a spune aceasta. Eu am observat multe figuri luminoase stând la poartă dar şi intrând înăuntru.

Privindu-mă cu dragoste unul din îngerii mei însoţitori a spus:

-Tu ai văzut vămile înfricoşătoare şi ai trăit ceea ce îl aşteaptă pe orice suflet botezat.

-Din mila lui Dumnezeu tu trebuie să te întorci înapoi şi să le vesteşti despre acestea lumii păcătoase.

Atenţia mea fiind încătuşată de nedescrisa frumuseţe a cereştii măreţii, eu nu voiam nicidecum să plec de acolo.

-Eu nu vreau să mă întorc !

-Lăsaţi-mă să rămân aici ! Vă rog !

-Tu ştiai că va trebui să te întorci !

-Nu uita ! Tu nu ai fi trecut acele vămi !

Şi vezi frumuseţea acestei creaţii ale lui Dumnezeu doar din mila Lui.

Tu trebuie să povesteşti, tot ce ai văzut aici. Prin aceasta vei ajuta multor suflete să evite moartea cea veşnică. Dar dacă vei neglija şi vei ascunde aceste cunoştinţe date ţie de Dumnezeu, atunci piederea lor va fi pe constiinţa ta şi vei da răspuns pentru aceasta. Dar daca le vei vesti oamenilor iar ei nu te vor crede, sau vor neglija acestea, atunci nu vei avea nici o vină şi vei fi nevinovat de sângele lor.

-Ţine minte tot ce ţi s-a vorbit aici!
În acest moment totul s-a învârtit, porţile de cristal , privirile pline de dragoste ale îngerilor, degrabă au dispărut lăsând în memoria mea o luminoasă amintire. Iar eu asemenea unei stele căzatoare din cer , m-am coborat fulgerător , în corpul meu.

Şi doar acolo eu mi-am amintit cauza morţii mele.

Dumnezeul meu, ce mai durere era şi acest… La mine se dovediseră a fi fracturate optsprezece oase plus leziuni multiple ale organelor interne, tăieturi şi vânătai de diferite grade.

-Oare nu am ajuns la cea de a douazeci şi una vamă ? mă gândisem eu. Şi durerile mele infernale continua ?

Se pare că după încercările nereuşite de a mă reanima, medicii de acum nu mai aveau nici o speranţă. De aceea mă puseseră într-un sac unde eu m-am şi trezit. Era întuneric, insuportabil de dureros , şi greu de respirat. Un timp oarecare am încercat să scot sunete, dar zgomotul maşinii-noi încă mergeam cu ambulanţa-înăbuşea vocea mea slabă.

În sfarşit careva din medici, probabil cu auz muzical, m-a auzit pe mine.
Acesta era momentul, linia vieţii mele , dupa care a început noua mea viaţă.

Eu mă străduiesc foarte mult, ca ea să fie diferită de cea trecută.

După ce am stat la spital, cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, eu totuşi am terminat învaţătura. Acest bine a rămas doar pentru puţin timp şi fotoliul într-un birou sufocant ca lucrător la vreo bancă , l-am schimbat pe o chilie liniştită de mănăstire. Mama mea nu doar că a aprobat hotararea mea, dar şi ea s-a retras singură într-una din mănastirile pentru femei.

Dupa legămantul îngerului meu pazitor, eu am vestit lumii întâmplarea mea. Ea de acum nu odată s-a tipărit de diferite edituri atât ortodoxe cât şi lumesti.

Eu nu o singură dată am fost invitat la emisiuni de radio şi televiziune pentru dialoguri pe tema -Viata dupa moarte.

Cred cu ajutorul lui Dumnezeu că am reuşit să revărs oarecare lumină în folosul oamenilor asupra acestei sacre sfere de existenţă de care cu toţii odată ne vom ciocni în mod inevitabil, dar despre care cunoaştem foarte putin.

Sursa