CARE ESTE HOTARUL PATIMILOR?

 

„Patima are şi ea o sete de infinitate şi chiar un progres la infinit.”

„Hotarul oricărei patimi e să nu aibă hotar, ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea o sete de infinitate şi chiar un progres la infinit, o sete de infinitate în direcţia nimicului, la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existenţa e creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi, în parte, o explicare a veşniciei iadului. E o sete spre o existenţă aparentă, dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată, pentru că făptura e ţinută în existenţă de Dumnezeu, şi ea trebuie să se mişte la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din El, fie împotriva Lui, mişcare care e şi ea nesfârşită, pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El. «Patima iubirii de arginţi stă în a se bucura cineva să ia (mereu) şi în a se întrista să dea (pentru că i se pare că pierde din putinţa dobândirii Infinitului); iar unul ca acesta nu-i bun chivernisitor», pentru că nu ajunge la infinitul spre care aspiră.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 901 la Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe,în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 397)
Sursa: doxologia.ro

Despre mânie

Mânia
din „Parinti, copii si cresterea lor”

Sa mergem sa-l vedem pe cel mai tiran locuitor al cetatii sufletului: mânia. Mânia: nu trebuie nici s-o dezradacinam din sufletul tânarului, dar nici sa-l lasam s-o foloseasca tot timpul si peste tot. Sa-i învatam pe copii înca din pruncie ca e bine sa rabde o nedreptate când li se face lor, dar sa n-o rabde când se face altcuiva. Sa-i învatam, atunci când vad pe cineva nedreptatit, sa alerge cu toata vitejia în ajutor si sa-l apere în modul cel mai potrivit.

Cum sa rabde? Sa se exerseze cu servitorii lor. Sa nu se mânie când acestia nu-i asculta sau nu-i baga în seama si mai ales sa cerceteze cu atentie greseli lor ce se rasfrâng asupra altora.

Desigur, în toate împrejurarile tatal are putere deplina. Daca copilul încalca legile, sa fie sever si neiertator, dar când reuseste sa le respecte, sa fie ca mierea, prietenos si iubitor si sa-l rasplateasca cu daruri. Dumnezeu tot asa cârmuieste lumea, cu frica de gheena si cu fagaduinta împaratiei cerurilor. Tot asa sa ne educam si noi copiii.

Si sa dea Domnul sa fie multi si în tot locul cei care sa le stârneasca mânia, ca sa se poata exersa si sa poata învata sa îndure patima aceasta mai întâi fata de cei din familie. Sa faceti întocmai ca luptatorii care se antreneaza înaintea unei lupte în sala cu cei din echipa lor. Daca îi biruie pe ai lor, cu siguranta îi vor birui si pe adevaratii lor adversari. Copilul trebuie sa se antreneze acasa. Tata sau fratele sa fie cei care-l „necajesc” cel mai mult. Ei trebuie sa-l urmareasca cu atentie ca sa-l ajute sa iasa întotdeauna învingator în lupta cu mânia.

Sa-l stârneasca si sa-l împunga si sclavii, pe drept sau pe nedrept, ca sa învete sa-si stapâneasca mereu furia. Dar nu tatal trebuie sa-l necajeasca cel mai des, deoarece copilul nu se poate mânia pe tatal sau. Mai bine s-o faca cei de-o vârsta cu el sau sclavii, ca sa se poata exersa în a fi îngaduitor, tolerant si iertator atunci când simte ca-l cuprinde furia.

Mai exista un mod de a se exersa. Când îti vezi copilul furios, aminteste-i propriile lui greseli. Când îl înfurie vreun sclav, întreaba-l daca el n-a gresit niciodata si cum i s-ar parea daca ar fi el în locul sclavului care i-a gresit. Daca-l vezi lovindu-l sau ocarându-l pe sclav, pedepseste-l imediat. Vezi sa nu creasca nici prea moale, dar nici prea dur, adica sa fie barbat, dar un barbat îngaduitor cu semenii. Oricum va avea la rândul lui nevoie de ajutorul mâniei când va creste si va avea proprii lui copii si proprii lui sclavi.

Mânia este folositoare. Singura împrejurare în care nu avem nevoie de ea este aceea în care ne aparam pe noi însine. Apostolul Pavel niciodata nu s-a mâniat când a fost vorba sa se apere pe sine, ci numai când a trebuit sa apere niste nevinovati. Moise, la fel, s-a mâniat când l-a vazut pe fratele sau lovit de egiptean, si sa ne amintim cu câta vitejie l-a aparat, el care era cel mai blând dintre oameni. Când a fost atacat el însusi nu s-a aparat, ci a fugit. Istoriile acestea sa le spui copilului. Sunt simple si sunt tocmai bune pentru a-l învata sa-si apere portile sufletului. Pentru „cârmuirea locuitorilor” cetatii sufletului, sa alegi altele, mai profunde.

Concluzia? Sa fie lege pentru el: sa nu se apere niciodata pe sine, când e atacat sau când are de suferit, dar niciodata sa nu ramâna indiferent când vede pe altul suferind lânga el.

Tatal, de asemenea, trebuie sa-si supravegheze purtarea ca sa-l poata învata prin exemplul sau toate aceste lucruri, daca nu pentru altceva, macar ca sa nu-i strice caracterul dându-i un exemplu rau. Deci tatal va trebui sa se straduiasca sa fie mai bun decât este. Sa învete, de pilda, sa se dispretuiasca si sa-si gaseasca vini. Sa nu le ceara nimic robilor doar pentru ca este stapânul lor sau un om liber, ci sa-si faca singur tot ce are nevoie. Sa le ceara acestora sa-l serveasca numai atunci când nu se poate altfel.

De pilda un om liber nu e nevoie sa gateasca, pentru ca nu-si poate neglija îndatoririle de om liber. Daca trebuie sa-si spele picioarele, atunci sa si le spele singur. Astfel va fi iubit de sclavii sai care-l vor considera prietenul lor. Nici hainele sa nu i le aduca altcineva si nici sa astepte sa fie ajutat la baie. Toate sa le faca singur pentru sine. Asta îl va face si puternic si smerit si bine-dispus.

Învata-l pe copil firea oamenilor si explica-i ce este un om liber si ce un sclav. Spune-i:

„Fiul meu, demult, pe vremea stramosilor nostri nu existau sclavi, ci pacatul a adus robia în lume. Daca un copil se purta necuvincios cu tatal lui, drept pedeapsa devenea sclavul fratilor sai. Ai grija si tu sa nu devii sclavul sclavilor tai. Daca te mânii si faci lucruri rele, ca ei, si nu ai pic de virtute, cum nu au nici ei, n-o sa fii cu nimic mai presus decât robii. Ai grija dar sa fii mereu stapânul lor, dar nu mâniindu-te, ci purtându-te cuviincios, ca sa nu se întâmple cumva ca purtându-te ca ei, din om liber sa devii robul lor.

Nu vezi câti tati s-au lepadat de fiii lor si în locul lor au luat fii de sclavi? Te rog fii atent sa nu ti se întâmple si tie una ca asta. Eu nu ti-o doresc, dar tu esti si stapânul lor si al tau.”

Potoleste-i astfel mânia, sfatuindu-l sa se poarte cu sclavii asa cum se poarta cu fratii lui si învata-l câte ceva despre firea omului spunându-i cuvintele lui Iov: „Daca as fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine, ce ma voi face eu, când Dumnezeu Se va ridica si ce raspuns Ii voi da, când va lua procesul în cercetare? Cel ce m-a facut pe mine In pântecele mamei mele nu l-a facut si pe robul meu ?” (Iov 31, 13-15).

Sau crezi ca întâmplator a spus apostolul Pavel ca cel ce nu stie sa-si rânduiasca propria casa nu trebuie sa-si ia asupra lui grija Bisericii lui Dumnezeu (I Timotei 3,5)? Spune-i copilului: „Daca servitorul ti-a pierdut condeiul sau ti-a spart tocul, nu te mânia, nu-l ocari, fii iertator si nu-i cere sa-ti dea altul”. In felul acesta, suportând pagube mici, va sti sa suporte si pagube mari. Sau: „Daca ti-a pierdut cureaua de la tablita sau lantisorul de bronz” – deoarece copiii sunt neiertatori când se pierd lucruri din acestea si ar prefera sa-si piarda viata decât sa-l lase nepedepsit pe cel ce le-a facut paguba.

Aici trebuie sa se înmoaie asprimea mâniei. Trebuie sa stii bine ca un copil domol si iertator în asemenea situatii, când se va face barbat va suporta usor orice pierdere. Daca are o tablita facuta din lemn bun, curata, fara nici o murdarie pe ea, cu lantisoare de bronz si tocuri cu nimic mai prejos decât cele de argint si alte lucrusoare de copil si i le pierde sau i le strica sclavul însotitor si daca nu se înfurie, deja da dovada de cea mai mare întelepciune. Sa nu-i cumperi imediat altele, ca sa nu uite repede. Sa i le cumperi când nu le mai cere sau când nu mai e de loc suparat.

Nu sunt nimicuri, sunt lucruri care privesc viata în general asa cum e ea în toata lumea. Daca are un frate mai mic, învata-l sa-l lase pe el primul sa faca ceva, iar daca n-are, sa-l lase pe sclav. Si acesta este un exemplu de mare întelepciune.

Nu trebuie sa va puneti cu cei furiosi

Când vedeti un om iesit din fire, cu atât mai mult nu-i faceti împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca sa se produca.

Cu cât mai greu va batjocoreste, cu atât mai multa blândete aratati-i… Cu omul acesta e ca si cu cel prins de friguri, caruia trebuie sa-i facem pe plac, când raul îl zgâltâie mai tare.

Când o salbaticiune se porneste furioasa, fugim cu totii, sa facem tot asa cu acel pe care furia îl framânta. Si sa nu credeti, cumva, ca trebuie sa ne purtam asa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe salbaticiunea înfuriata, pe nebunii furiosi, când ne ferim de ei? – câtusi de putin.

Purtarea noastra e mai degraba o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de mila si de omenie.

Nu vedem, oare, pe corabieri când vântul sufla tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia sa se înece?

Sau pe calaretul, al carui cal s-a pornit nebuneste, lasându-l în voia lui, pâna ce-i pier puterile? Sa facem si noi la fel.

Mânia e ca si un foc, ca si-o flacara care trebuie sa muste din ceva. Daca acestei flacari nu-i dai nimic sa manânce, repede ai departat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însasi, daca nu vine cineva s-o hraneasca. Sunteti fara acoperire.

Omul acela care este prada furiei, nu mai stie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriti, oare, vreo îngaduinta, daca pici în aceeasi tulburare si nu te înteleptesti deloc la o asemenea vedere? Presupune ca ducându-te la un ospat, întâlnesti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Daca pici si tu în aceeasi greseala, nu esti cu atât mai de neiertat cu cât esti asemenea lui? Intâmplarea este aici, aceeasi. Sa nu credeti ca vom fi acoperiti de vom zice: „N-am început eu”. Aceasta este tocmai împotriva noastra, întrucât ceea ce am vazut nu ne-a înteleptii. Este ca si a zice: „N-am ucis eu cel dintâi”.

Daca meriti sa fii pedepsit, este din pricina ca, desi ai avut o ocazie sa te înteleptesti, totusi nu ti-ai tinut firea.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cauzele akediei

Despre cauzele akediei au scris mult şi Sfinţii Părinţi, şi teologii contemporani. Sfântul Macarie indică în calitate de cauză necredinţa. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un teren prielnic. Potrivit Avei Talasie, acest teren poate fi reprezentat de ataşamentul faţă de plăceri. „Trândăvirea este lenevire a sufletului, iar de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor”, observă el.

Sfântul Ioan Scărarul enumeră câteva provenienţe ale akediei: multa vorbire, osteneala peste măsură, nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea, iar câteodată faptul ca nu este în om frică de Dumnezeu, sau trufia şi iubirea de sine.
Enumerând patimile principale, Sfântul Gri- gorie Sinaitul foloseşte în loc de „akedie” termenul „lene”: este vorba de lenea care se manifestă în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Omul nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în general, să facă eforturi pentru sufletul său. De ce? Fiindcă vedem cât de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de mult avem de făcut ca să ni-l curăţim.

După părerea schiarhimandritului Gabriel Bunge, cauza fundamentală a akediei este „ego”-ul rănit al omului, care îl stârneşte pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi.

Akedia apare practic întotdeauna pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii vremii. La rândul său, această pustietate lăuntrică e consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul al doilea a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii.

In acest caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. Propriu-zis, este vorba de o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după placul inimii”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

„Păcatul akediei provine din excesiva preocupare cu propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi; ia naştere invidia”, scrie un contemporan al nostru, arhimandritul Lazar Abaşidze.

După cum vedem, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele, posibilităţile şi realizările sale, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta duce la declinul sufletesc, însoţit ori de plâns şi suspine amare, ori de supărare şi nemulţumire faţă de toţi şi toate.

Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar: după cum spune Sfântul Ioan Cassian, ea este o „tulburare iraţională a minţii”. Dacă ea nu are un motiv, asta nu înseamnă însă că este lipsită de orice cauză.

Sfântul Inochentie al Hersonului a făcut distincţie între cauzele care provoacă akedie la nevoitori şi cele care o provoacă Ia oamenii necredincioşi sau puţin credincioşi, şi le-a descris amănunţit.

1) Akedia este urmare a pierderii credinţei, a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte intensă. Aceasta este bună pentru ei, deoarece serveşte drept chemare şi stimul spre pocăinţă – şi să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndrepta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti nu vor umple niciodată golul din inimă: sufletul nostru e mai încăpător decât întreaga lume. Dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi încânta sufletul, şi se transformă într-o sursă de apăsare sufletească şi plictiseală.

2) Akedia este în mod frecvent provocată şi însoţită de cârtire, care se manifestă prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe alţii, şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, iar despre sine crede că suferă nevinovat, şi se plânge tot timpul, şi îi ocărăşte pe cei ce sunt, după părerea lui, vinovaţi că el suferă – iar „vinovaţii” sunt tot mai mulţi, pe măsură ce omul se împotmoleşte tot mai adânc în păcatul cârtirii şi se înrăieşte.

Prin cârtire se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic: omul refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, refuză să vadă că ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, alegerilor sale, capriciilor sale, şi în loc să recunoască ceea ce este evident începe să caute vinovaţi – iar ultim vinovat ajunge să fie, fireşte, Cel mai Răbdător.

3) Trufia – după cum spune Sfântul Anatolie de la Optina, „deznădejdea este odraslă a trufiei; dacă aştepţi din partea ta tot ce e mai rău, nu te vei deznădăjdui niciodată, ci doar te vei smeri şi te vei pocăi în pace”. „Deznădejdea dă în vileag necredinţa şi iubirea de sine din mimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va ridica din păcat prin pocăinţă” (Sfanţul Teofan Zăvorâtul).

Indată ce se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi deznădăjduieşte – iar aşa ceva se poate întâmpla din cele mai diverse cauze: din cauza orgoliului lezat, din cauză că se face altfel decât vrea el, din cauza slavei deşarte, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii, precum dă mărturie Sfântul Ambrozie de la Optina.

Omul smerit, care nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie ca El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, şi de aceea nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, imediat cum se trezeşte într-o situaţie grea, pe care nu are putere să o schimbe, imediat cade în akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat înseamnă că nu poate nimeni; pe deasupra se mâhneşte şi se irită pentru că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care trufaşul nu-l poate răbda în linişte.
4) Nesatisfacerea patimilor – akedia însoţeşte practic orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau altul. Pe măsură ce akedia sporeşte in om, dorintele concrete îşi pierd importanţa şi rămâne o stare sufletească ce caută, pentru a se autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire e imposibilă.

De aceea, akedia e ca o mlaştină: cu cât omul s-a cufundat în ea mai multa vreme, cu atât îi e mai greu să iasă – şi starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât chiar şi „dimineaţa poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum vrea el” (N. Guriev).

Mulţi savanţi occidentali subliniază în mod obiectiv că este vorba de o „boală a clasei de mijloc”, a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile.

Totuşi, akedia îi atacă – deşi are mai puţin succes cu ei – şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, despre care Sfântul Inochentie scrie detaliat.

„Izvoarele akediei sunt numeroase – atât dinafară, cât şi lăuntrice.

1) In primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu. Starea harică este cea mai fericită, dar pentru ca celui ce se află în ea să nu i se suie Ia cap ca ea vine în urma propriilor Iui silinţe, harul se depărtează câteodată, lăsandu-l pe iubitul său să se descurce singur Atunci. pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei: în el apar întuneric, raceală, amorţeală şi totodată trândăvire.

2) In al doilea rând, trândăvi rea, precum dau mărturie oamenii iscusiţi în viaţa duhovnicească, se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului. Dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de mijlocul dimpotrivă, aducând trândăvire asupra lui. In starea aceasta, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă: nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea ce-i înapoi; nu ştie ce să facă; îşi pierde vioiciunea, cade în nehotărâre.

3) Al treilea izvor al trândăvirii este firea noastră căzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi, firea aceasta este în noi veselă şi vie – dar dacă vă veţi schimba orientarea vieţii, dacă veţi trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, daca va veti apuca de pocăinţă şi de îndreptarea de sine e va descoperi îndată golul din voi, se va da in vileag neputinţa voastră duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este, mai mult sau mai puţin, cu neputinţă de ocolit. Acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu.

4) Al patrulea izvor obişnuit al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei. Incetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte; îndeletnicirile dinainte încep să-l dezguste, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi, în consecinţă, plictiseala şi trândăvirea.

5) Trândăvirea poate veni şi din felurite împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moarte rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite: toate acestea sunt însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, iar în cele din urmă să piară cu totul – dar omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării, altfel se poate dezvolta trândăvirea.

6) Trândăvirea poate veni şi de la anumite gânduri, mai ales de la cele întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei: de pildă, omul poate cădea în trândăvire în urma desei cugetări la nedreptatea care domneşte în lume şi la faptul că aici drepţii au necazuri şi suferă, pe când necredincioşii se înalţă şi o duc bine, ajungând în cele din urmă la încheierea că în lume totul e lăsat in seama destinului orb şi a patimilor omeneşti.

7) In fine, izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi feluritele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia.” Sfânta Biserică ne învaţă că toată „boala, întristarea şi suspinul”, toată neputinţa, inclusiv oboseala, au intrat în natura umană după căderea protopărinţilor Adam şi Eva.

Sursa: Crestin Ortodox

Mândria

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri-va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta­rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine. (Părintele Aleksandr Elceaninov)

Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

sursa

Mandria si formele ei

Mândria are două forme. Una se manifestă îndeosebi în raporturile omului cu semenii săi; cealaltă priveşte mai mult relaţia omului cu Dumnezeu.

a. Prima formă de mândrie e a omului care crede că e mai presus de ceilalţi oameni sau decât cutare ori cutare om; e încă şi căutarea înălţării, de nu se vede pe sine mai mare decât ei. Oricum, mândrie este înălţarea de sine – întemeiată ori nu -, pentru însuşiri trupeşti sau sufleteşti, pentru rang, bogăţii, putere. Trufaşul e mândru de sine şi încântat de el, se preţuieşte şi se laudă în sinea sa, la fel ca iubitorul de slavă deşartă. Însă acela aşteaptă de la alţii osanalele pe care acesta singur şi le dă.
Cel ce se înalţă pe sine negreşit coboară pe aproapele său. Îl priveşte de sus, îl nesocoteşte, ba uită chiar cu totul de el, ca de un nimeni, că aşa este mândria de acest fel.
Mândria îl face pe om să se măsoare cu cel de alături şi să-şi spună că e de o altă stirpe decât el. Chipul acestei mândri e fariseul din Scriptură, care zice: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Lc. 18, 11). Omul, din mândrie, se tot măsoară cu ceilalţi, socoteşte care-i mai mare şi care-i mai mic, şi până la urmă îşi spune că el e cel mai bun sau cel puţin mai bun decât alţii, într-un lucru ori altul, ba chiar în toate cele la care s-a gândit. De aceea, îşi judecă cu asprime semenii şi întotdeauna critică tot ce fac şi ce spun.
Soiul acesta de mândrie se vădeşte prin purtări pline de trufie. Omul mândru „se laudă cu ale sale, înflorindu-le, ca să pară mai grozav decât este”1. E înfumurat, îngâmfat, plin de sine, sigur pe el, încrezător şi mulţumit de sine; pe toate le ştie, are întotdeauna dreptate; de aceea se şi îndreptăţeşte mereu şi-i mereu pus pe ceartă; pe toţi îi învaţă şi tuturor le porunceşte. Metehnele nu şi le vede, sfaturi nu primeşte, mustrarea şi dojana le urăşte; îi sunt nesuferite porunca şi ascultarea. Trufaşul se mânie lesne, înţeapă cu vorba, răspunde cu acreală sau tace cu năduf, e mai întotdeauna duşmănos şi grabnic la jignire. O mică mustrare de i se face, îndată în felul acesta se iuţeşte.

b. Cealaltă mândrie e înălţarea de sine faţă de Dumnezeu şi ridicare împotriva Lui. Se arată ca tăgăduire sau lepădare de El, fie sub chipul împotrivirii pe faţă, fie sub chipul tăgăduirii milei lui Dumnezeu şi al semeţirii cu puterile sale.2 Cel mândru nu-L primeşte pe Dumnezeu ca Ziditor al firii omeneşti, obârşie şi capăt al fiinţei lui, Izvorâtorul a tot ce-i bun în el şi a tot ce are, punându-le pe toate numai pe seama sa.
Mândria aceasta îi pândeşte pe nevoitori, dar nu sunt scutiţi de ea nici ceilalţi oameni. Nu sare în ochi, pentru că zace în fiinţa lor; dar ea îi ţine departe de Dumnezeu şi înstrăinaţi de El. Chip al ei e traiul fără de Dumnezeu, viaţa cu totul slobodă a celui care se socoteşte pe sine singur începător şi capăt al petrecerii sale pe acest pământ.
Tot omul, de trăieşte fără de Dumnezeu, de nu vrea să ştie de El ori ÎI uită fie chiar şi o clipă, se cheamă că ÎI tăgăduieşte şi se aşază pe sine în locul Său, vădindu-şi astfel mândria. Omul, s-o spunem, se arată mândru ori de câte ori petrece înstrăinat cumva de Dumnezeu.

Cele două soiuri de mândrie, deosebite cum sunt, nu sunt străine una de alta şi nelegate între ele. Mândria se arată întotdeauna cu aceste două feţe, nedespărţite în omul căzut, chiar dacă una îl stăpâneşte mai mult decât alta. Cea dintâi, e drept, semeţeşte împotriva semenului, iar cealaltă, împotriva lui Dumnezeu, dar fiecare, deopotrivă, semeţeşte şi împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că nu se va purta omul cu oamenii altfel de cum se poartă cu Dumnezeu. Vădit este că întâiul fel de mândrie izvorăşte şi-şi are temeiul în cel de-al doilea fel. Cu adevărat, omul se măreşte şi se preţuieşte pe sine pentru că nu recunoaşte că tot ce e bun în el şi tot ce are nu sunt câştiguri ale sale, ci daruri de la Dumnezeu. Pe semen tot de aceea îl socoteşte mai prejos de el; zicând că acela nu ştie să facă nimic bun, iar el, fireşte, ştie, iarăşi uită că tot binele se face cu ajutorul lui Dumnezeu.
Crezându-se trufaşul mai grozav decât alţii şi dorind să-i întreacă pe toţi, socotindu-se ajuns pe culmi şi întotdeauna în mijlocul lucrurilor, împodobit cu toate însuşirile şi virtuţile, sau măcar în vreunele mai tare decât alţii strălucind, se face pe sine însuşi un mic dumnezeu. Şi aşa se pune pe sine în locul Celui ce singur este cu adevărat Dumnezeu, culme şi miez, început şi sfârşit, noimă şi preţ al oricărui lucru, izvor şi temei a tot binele, a toată bunătatea, a toată virtutea, pricinuitorul oricărei desăvârşiri.
Făcându-se pe sine dumnezeu, fireşte că nu îndură să fie întrecut de altul şi urăşte tot ce ar putea să ştirbească frumoasa părere de sine. De aceea, necontenit judecă şi veştejeşte pe aproapele său, dispreţuindu-l şi înjosindu-l pe acela, ca să se arate el mai priceput. De îi este primejduită fudulia, se supără şi se iuţeşte s-o apere cu sila.
Dispreţuieşte şi nesocoteşte pe semen, pentru că îl tăgăduieşte pe Dumnezeu, făcându-se pe sine dumnezeu, şi nu mai vede în acela chipul lui Dumnezeu, care-i dă puterea de a se face fiu al Lui şi părtaş la cinstea şi măreţia cea dumnezeiască. Şi ca pe un lucru de nimic trece cu vederea pe cel creat după chipul lui Dumnezeu, şi prin care s-ar cuveni pe Dumnezeu să-L cinstească. E trufaş şi îngâmfat, fiindcă se încrede în tăria sa, iar nu în harul cel dumnezeiesc, dătător de putere, şi fiindcă se socoteşte cu totul slobod şi neatârnat, neprimindu-L pe Dumnezeu ca pricinuitor şi capăt al vieţuirii sale. Având drept lege voia sa şi împotrivindu-se voii lui Dumnezeu, fireşte că îi este drag să poruncească şi nu ascultă de nimeni şi de nimic.
Şi, iarăşi, neprimindu-L pe Hristos drept arhetip al firii sale, ci în toate îşi este singur măsură şi dreptar, pe toate le judecă, pe toate le ştie, e mare învăţat şi învăţător al altora, şi nu îndură să i se împotrivească cineva. Pe scurt vorbind, trufaşul e plin de sine pentru că-i gol de Dumnezeu.

Părinţii socotesc mândria boală rea şi chiar de-a dreptul nebunie.

De ce-i mândria boală? Ca şi slava deşartă, e rodul pervertirii unei porniri fireşti. Căci omul prin facere a fost menit înălţării la Dumnezeu şi unirii cu El în desăvârşită iubire şi cunoaştere. Iar înălţarea la Domnul în Domnul trebuia împlinită, facându-se omul asemenea Lui prin lucrarea virtuţilor sădite în firea sa şi agonisind pentru sine tot mai mare bogăţie de har dumnezeiesc. Urcarea se făcea prin ostenelile sale şi harul Duhului Sfânt, adică lucrând împreună şi omul, şi Domnul și în unire cu semenii săi.
Dar omul a stricat pornirea firească, de unul singur pe sine înălţându-se, singur pe sine îndumnezeindu-se, voind să se facă, după vicleana făgăduinţă a Şarpelui, „ca Dumnezeu”, de unul singur, fără de Dumnezeu, cu singure puterile sale, lepădând harul Lui. Aşa voinicindu-se şi ridicându-se fără de Dumnezeu, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Şi în loc să lucreze şi să se ridice la Dumnezeu dimpreună cu fratele, omul a lucrat şi s-a ridicat împotriva omului, sfâşiind astfel firea omenească cea una.
La rădăcina mândriei stă încă şi o altă strâmbare a celor fireşti, legată de cea de mai înainte. Firesc e pentru om să pună ce-i bun în el pe seama lui Dumnezeu şi, socotindu-l dar al Lui, să mulţumească Celui ce este dătătorul, pricinuitorul şi desăvârşitorul a tot binele. Domnul Hristos ni Se face întru aceasta pildă, că aceluia care-L numise „Invăţătorule bun” îi spune: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Mc. 10, 17-18). Trufaşul însă purtarea cuminte o suceşte: pune binele pe seama sa, pe sine singur se socoteşte pricinuitor şi împlinitor a tot ce-i bun şi mulţumire luişi îşi aduce.
Mândria se arată ca boală şi în alt fel. Temeiul oricărei mândrii e, după cum spun Părinţii, neştiinţa. E limpede că întâi de toate omul nu ştie de Dumnezeu. Că, după cuvântul Scripturii, acesta e începutul trufiei (cf. Sir. 10, 12). Bolind de această neştiinţă, trufaşul vede lumea cu ochi de nebun.
Cu ochi de nebun se vede mai întâi pe sine însuşi. Că se făleşte, strigă că-i mai grozav ca toţi, se crede a fi ceva sau cineva, se vede împodobit cu tot soiul de însuşiri frumoase; nu ştie, nebunul, că fără Dumnezeu omul e doar o mână de ţărână, şi bunurile sale toate-s deşarte, stricăcioase, trecătoare, pieritoare, biete năluciri.
Nebuneasca-i părere de sine o vădeşte clar împodobirea cu închipuite virtuţi şi atunci când în ochii tuturor se arată, nu mare cum se crede, ci mic şi neînsemnat.
De s-ar şi lăuda cu adevărate virtuţi, tot nebun rămâne, că socoteşte bun al său darurile lui Dumnezeu, pricinuite de împărtăşirea de harurile Sale. Că spune Apostolul: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7). Facerea lui de bine e o simplă mijlocire, şi atunci pentru ce s-ar mândri? Tot gândul bun, orice însuşire şi virtute sunt de la Dumnezeu şi harul Său le face să rodească. Punându-le pe seama sa, trufaşul îşi sporeşte şi mai mult nebunea, ca unul care, în chip vădit, se socoteşte pe sine dumnezeu.
Adevărata cunoaştere de sine este să ştie omul că fără Dumnezeu el nu-i nimic. Cel care în tot chipul pe sine se socoteşte mare şi pe sine se laudă, nu ştie cu adevărat despre sine nimic. Stăruie în amăgire, că zice Apostolul: De se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Ba chiar aiurează. Iar cel ce nu se ştie pe sine cum este şi se vede pe sine în chip rătăcit, cum ar putea să-i cunoască pe alţii cu adevărat?
Omul mândru nu-l cunoaşte bine pe aproapele său. Că de aceea îl înjoseşte şi-l nesocoteşte, pentru că nu-i cunoaşte cinstea şi vrednicia de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, şi nu-l recunoaşte drept frate al său în Hristos. Aşa că bunele relaţii cu aproapele se strică.
În loc să-l cinstească pe aproapele său în Domnul, îl face prilej de cinstire de sine, oglindă strâmbă în care nu se mai străvede chipul lui Dumnezeu, ci chipul pe care el însuşi l-a cioplit. Şi în loc să-l simtă pe celălalt ca aproapele său în Domnul, semen şi frate, omul mândru se răzleţeşte de ceilalţi, se arată ca nimeni altul şi mai pre-sus de toţi, schimbând frăţia în vrăjmăşie.
E drept că nu-s pe lume doi oameni la fel, că om de3 om se deosebeşte; că fiecare fire omenească altfel oglindeşte chipul lui Dumnezeu cum nimeni ni l-a mai oglindit vreodată şi nu-l va mai oglindi nicicând! Fiecare are de înmulţit talanţii săi. Da, om de om se deosebeşte şi sunt pe lume oameni care-i întrec pe alţii în însuşiri şi daruri. În Domnul însă se adună şi se împreună toţi (cf. I Cor. 12, 4-6, 11). Prin legături fireşti, cei unici şi deosebiţi stau împreună, fără împotrivire, în chip întregitor, spre folosul obştesc (cf. I Cor. 12, 27), într-unul şi acelaşi neam omenesc, a cărui icoană este Biserica, trupul lui Hristos. În lume fiecare îşi are rostul şi folosul său şi nimeni nu se poate lipsi de celălalt (cf. I Cor. 12, 21). Nu este pe lume om de nimic, netrebnic, ba, după cuvântul Apostolului (cf. I Cor. 12, 22-25), celor mai puţin înzestraţi li se cuvine o şi mai mare cinste.
Omul mândru nu-şi foloseşte darurile sale ca să ajute mădularele sărace şi, aşa, întregind cele de lipsă, să se unească cu ele în Domnul, cu duh smerit şi simţire de frate; abate cele bune ale sale de la rostul firesc, se foloseşte egoist de ele pentru a se arăta ca nimeni altul; îşi face sieşi scară, pe el se pune în vârf, iar pe ceilalţi îi vede pe treptele cele mai de jos. În loc să piară tot ce-i deosebire şi inegalitate, şi în Domnul să fim un singur trup, trufaşul, dimpotrivă, le sporeşte. Aproapele se schimbă în potrivnic şi vrăjmaş. Mândria desparte şi învrăjbeşte, strică legăturile omeneşti, pricinuieşte mulţime de rele.
Trufia îl face pe om nevolnic să se întoarcă la Dumnezeu şi către frate, îl ţine chircit în sine, întemniţat în lumea strâmtă a eului său, pe care-l proslăveşte. În tot ce face, e legat de sine. Mândria, după cum se vede, e tăgăduirea iubirii, surpare a legăturii iubitoare cu Dumnezeu, şi în El cu fratele, şi a păcii sufleteşti. Domnul ne-a dat puterea de iubi, ca prin iubire să ne unim cu El; cel mândru rostul ei firesc îl strâmbă, iubindu-se numai pe el. Mândria i se face lui iubire pătimaşă de sine.
Mândria e izvor nesecat de suferinţă sufletească. Trufaşul suferă că una se crede, şi alta se vede; suferă că e primejduită şi tăgăduită frumoasa părere de sine şi că ar putea să scadă în ochii celorlalţi; pururea însetat de slavă, e pururea nemulţumit.
Pacea inimii e spulberată, şi omul are parte numai de zbucium şi chin. Şi adesea, în loc să fie cinstit cum îşi doreşte, e luat în râs şi batjocorit.
Teama că-i poate fi tăgăduit şi ciobit chipul pe care singur şi-l ciopleşte îl face pe trufaş neîncrezător, bănuitor, peste măsură de sensibil. Tot gândind că e nedreptăţit şi pornindu-se cu mânie împotriva oricui l-ar critica – fie că într-adevăr o face, fie că aşa îşi închipuie el -, îşi strică bunele relaţii cu ceilalţi. Toate acestea se manifestă vădit în psihoza paranoică, dar şi în caracterul paranoic, care e un bun teren pentru ea.
Mândria iscă certuri, le ţine vii, împiedică împăcarea şi mărturisirea vinei; şi chiar dacă în inima sa omul ştie că a greşit, nu se smereşte în faţa aproapelui cerând iertare.
Şi nici înaintea lui Dumnezeu nu se smereşte, căci, după cum spun Părinţii, trufaşul e orb şi uituc în privinţa greşelilor sale; şi, nelepădând păcatul, rămâne despărţit de Dumnezeu. Greşelile fratelui însă nu le uită şi ţine în inima sa supărare pricinuitoare de zbucium şi chin.
Pătimaşa iubire de sine se tămăduieşte de-i întoarsă la iubirea cea adevărată, adică la sfânta iubire de sine, de aproapele şi de Dumnezeu, tustrele surori, şi fiecare maică a celeilalte. Cum se câştigă aceste trei feţe ale iubirii, am arătat în alt loc.1 Că „buna iubire de sine”, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, e chip al adevăratei iubiri e un lucru mai puţin ştiut. Dar despre ea vom vorbi în continuare.
De vrea să biruie cenodoxia – iubitoare de cinstiri omeneşti, lumeşti şi pământeşti -, să-şi pună omul mai întâi în gând că e deşartă, întemeiată pe cele pieritoare şi biată vânare de vânt.
Apoi, pentru că o hrănesc cinstirile, faima, rangurile şi mărirea, să lepede omul tot ce-i face parte de ele. Pe cea care îl mână să fie luat în seamă, s-o războiască prin vorbe, fapte şi purtări de rând. Şi să petreacă neştiut de oameni.
Slava deşartă aşteaptă preţuirea şi laudele celorlalţi? Atunci să-şi tăinuiască omul, de le are, darurile minţii, faptele bune şi zestrea de virtuţi, iar greşelile să nu şi le ascundă.
Iar leacul cel mai sigur şi mai bun e îndeobşte să îndure omul umilinţele şi dispreţuirile, că sunt mântuitoare şi îl izbăvesc de tirania celei care doreşte mărirea lumească şi cinstirile omeneşti.
Slavă deşartă e şi atunci când omul îşi este singur lăudător. Scapă de ea cel care-şi nesocoteşte virtuţile şi veghează să nu ştie stânga sa ce face dreapta.
Slava de la oameni şi cea de la Dumnezeu, cum am văzut, sunt potrivnice şi una pe alta se alungă. De leapădă, dar, omul orice slavă omenească, are parte de slava dumnezeiască menită firii sale; iar de rămâne alipit de slava pământească, nu poate nicicum gusta slava cerească. De aceea, smerenia e cale de neocolit, că singură ea îl face pe om părtaş al slavei celei dumnezeieşti. E a firii năzuinţa după slavă; şi nu e alta pe potriva omului afară de slava de la Dumnezeu. Drept e, aşadar, să se slăvească în Domnul, potrivit cuvântului apostolesc: Noi ne lăudăm întru Hristos şi nu ne bizuim pe trup (Fil. 3, 3), şi făgăduinţei lui Dumnezeu care zice: Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine (I Reg. 2, 30). Şi, în locul laudei „după trup” (cf. II Cor. 11, 18), să râvnească „mărirea cea de la unicul Dumnezeu” (cf. In 5, 44).
Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai mult dispreţuieşte slava care vine de la oameni. Şi aşa, iubirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale mântuie sufletul de slava deşartă.
Iar rugăciunea, s-o spunem răspicat, îi este de cel mai mare folos. Căci ea îl dezlipeşte de această lume dorită de slava deşartă, şi-l alipeşte de Dumnezeu, şi prin ea îl slăveşte, recunoscând că a Lui „e cinstea, slava şi închinăciunea„.
Mândria are cam acelaşi leacuri ca şi slava deşartă.
De cea care este înălţare de sine înaintea semenilor şi a lui Dumnezeu, se vindecă omul dacă se sileşte să nu se arate niciodată fudul, nimicind năravul patimii prin lepădarea tot mai mare de purtările trufaşe, care sunt însuşiri ale ei; lucrul acesta cere veghe lăuntrică necontenită.
Iar ca să-i fie mai uşor, să ia aminte numai la deşertăciunea şi nimicnicia celor cu care se trufeşte, lucruri lumeşti, vremelnice şi nestatornice, bogăţii şi cinstiri trecătoare; să vadă numai cât de firav şi plăpând e omul, pândit în astă lume de boală, bătrâneţe, moarte; că fără Dumnezeu făptura omenească nu-i decât „pulbere şi cenuşă, umbră şi fum”4.
Mândria se arată, după cum am văzut, în: marea încredere în sine, mulţumirea de sine, purtarea trufaşă, siguranţa de sine, pretenţia de a le şti pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea omului că are întotdeauna dreptate, mania de a se justifica, duhul împotrivirii, voinţa de a învăţa pe alţii şi de a porunci, refuzul de a se supune. Lupta cu aceste chipuri ale mândriei se poartă prin cele ce le stau împotrivă: lepădarea voii proprii, neîncrederea în propria judecată, renunţarea la îndreptăţirea de sine, învinuirea de sine, neîmpotrivirea în cuvânt, lepădarea dorinţei de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci; pe acestea toate le împlineşte desăvârşit ascultarea de părintele duhovnicesc.
De mândria care ne face să ne socotim mai buni decât toţi ceilalţi oameni, sau cel puţin mai buni decât mulţi alţii, şi de aceea să-i dispreţuim, scăpăm de ne silim să vedem cu ochi iubitor cele bune ale semenilor, neluând aminte la metehnele lor, ci numai la virtuţi; că „dragostea risipeşte mândria”, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.5 Bine ar fi să ne socotim chiar mai prejos decât toţi, dar nu cu bolnăvicioasă înjosire de sine.
Trufia o surpă pomenirea păcatelor, care face cunoscută sărăcia sufletului; iar de va fi şi frângere a inimii, trufia va pieri.
Primirea fără cârtire a umilinţelor e şi ea un leac bun al mândriei.
Împăunarea cu darurile naturale – de orice fel ar fi – o lecuieşte credinţa că tot binele vine de la Dumnezeu fi cugetarea la acest cuvânt al Apostolului, care spune: Ce te deosebeşti pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-i fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7).
Cel mai puternic leac e însă rugăciunea, mai ales dacă e necontenită. Că, de cere omul în rugăciune ceva de ia Dumnezeu, va primi şi simţirea că cele dobândite sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar nu câştig al ostenelii şi vredniciei sale. Iar de-I mulţumeşte lui Dumnezeu în rugăciune pentru binefacerile Sale – cu inima frântă şi zdrobită, iar nu ca fariseul -, iarăşi va călca în picioare mândria, recunoscând că toate bunurile sale sunt de la Dumnezeu, de la Care purcede şi la Care se întoarce tot binele, iar pe sine se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor. Şi tot cu rugăciune să ceară de la Dumnezeu izbăvirea de o boală atât de rea, pe care nu-i leac omenesc s-o poată răpune.
Cele înfăţişate mai sus drept căi de tămăduire a slavei deşarte şi a mândriei sunt deopotrivă căi de câştig al smereniei, marea şi adevărata lor lecuitoare, căci e virtute ce li se împotriveşte şi se cuvine să stăpânească în locul lor.
Cum este ea şi cum se dobândeşte, am arătat altă dată.6 Acum spunem doar că smerenia vindecă multe dintre bolile spirituale ale omului şi poate de aceea să-l tămăduiască şi de bolile psihice iscate de astfel de boli.

Note:

1 Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 56.
2 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 2.
3 A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies spirituel-les, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 729-760.
SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE
4 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXX, 3; Omilii la II Tesaloniceni, I, 2; Omilii la Osea, IV, 4; Omilii la Ioan, XXXIII, 3.2.
5 Capete despre dragoste, IV, 61.
6 Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 692-709.

Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, EDITURA SOPHIA

sursa

Mandria il strica pe om

Este foarte greu să te lupți cu mândria. Pentru că egoul nostru s-a amestecat cu acest monstru și nu ne dăm seama. Suntem orbi. „Orbi care îi conduc pe orbi”. Și mai e ceva. Încă din copilăria noastră, ni se spune: „Fii primul din clasă… Nu fi ca acel copil.” Ce înseamnă acest lucru? Deoarece „cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi.” Dar până când înțelegem noi asta…
Mândria este cel mai mare păcat al omului. Ea izvorăște din întuneric – cu adevărat, din întuneric. Mândria și egoismul: merg mână în mână. Unde este harul lui Dumnezeu, acestea două nu pot fi. De aceea, atunci când spunem că cineva este un „mare om”, prima trăsătură a caracterului său care ne face să-l considerăm „mare” este smerenia lui. Pentru că smerenia este un sinonim al iubirii…

Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, p. 453

De la icoana bizantină la „icoana” Playboy

desfranare-1748734068.jpg


De ce păcătuim când privim imagini pornografice?

Nu am întâlnit tânăr care, deschizând subiectul: Ispite, neputinte tineresti, să nu-mi vorbească de ispitele trupesti ale desfrâului, de ispita de a cerceta, dintr-o curiozitate păcătoasă, materiale cu caracter erotic si pornografic. Consider că e unul dintre cele mai serioase subiecte ridicate de tineri, subiect care nu ar trebui evitat dintr-o pudoare care nu-si are locul. Este un lucru extraordinar că există deschidere din partea tinerilor spre întelegerea învătăturii Bisericii si trăirea morală crestină si vindecarea prin depăsire a unor neputinte ale firii. Sunt convins că datorită întelegerii gresite a sexualitătii foarte multi tineri ai vremurilor noastre îsi păgubesc mântuirea.
Tânărului plin de poftă, cu privirea hămesită, care fluieră, pâsâie si agasează tinerele adolescente nu prea am ce să-i spun .
[Bineînteles ca Hristos a venit pentru toti, dar mai ales pentru cei pacatosi, si deci lor ar trebui sa le vorbim mai întâi; ei au cel mai mult nevoie de doctor. Însa cel plin de pofta trupeasca se va scandaliza la orice cuvânt vindicativ la adresa patimii lui, indiferent daca i-ai pomenit de Dumnezeu sau daca ai depasit…asa numitul limbaj de lemn. Numai aceluia care nu si-a adormit de tot constiinta îi poti strecura ceva spre folosul sufletului sau. Nici Cuvântul Mântuitorul nu a fost primit de toti…si tot El ne atentioneaza: Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce în picioare si, întorcându-se, sa va sfâsie pe voi. Am considerat întotdeauna ca celui foarte împatimit îi poti fi de folos daca-i predici prin viata ta, prin atitudinile tale morale si prin pomenirea lui în rugaciune. Putem spune lui Dumnezeu: „Doamne, vezi-l pe fratele meu cum a ajuns de împatimit. Doamne, întinde-i o mâna si scoate-l din patima, caci tu nu ai pe nimeni de pierdut! Lucreaza si în viata lui asa cum ai lucrat si în viata Mariei Magdalena si a altor desfrânati, spre mântuirea lui si spre Slava Numelui Tau cel sfânt!”.]
Asta pentru că remarca părintele Savatie „nici un argument nu este atât de puternic încât să convingă pofta din noi… numai întâlnirea reală cu Hristos dă viată oceanului de cuvinte despre paguba patimii trupesti si frumusetea castitătii” . Tânărul plin de poftă se întreabă: „Cu ce am gresit? Am păcătuit? Dar ce, am dat cuiva în cap? Am furat? Mă informez doar!!?” Uită însă jena avută la standul de ziare când a achizitionat Hustler sau Penthouse, rusinea pe care si-o închipuie că o va trăi nespus dacă va fi surprins de părinti cu o astfel de publicatie… Adolescentii pătimasi, dar mai timizi, (aceia care din rusine nu ar cere niciodată o revistă cu caracter erotic de la taraba cu ziare) preferă să acceseze site-uri pornografice pentru că este extrem de facil, fiind vorba de un simplu click. Dintre acesti tineri multi consideră că Biserica este doar cu interdictiile, că ea interzice tot ce aduce bucurie…
Pornografia nu reprezintă o expresie a libertătii de exprimare sau a „drepturilor omului”, ci o uriasă afacere în mâna unui grup de oameni influenti. Ea este o formă de încălcare a demnitătii umane prin „reducerea femeii la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora” . Dacă în urmă cu câtiva ani, spre exemplu, redactorul-sef al revistei Playboy, Dan-Silviu Boerescu, vorbea cu entuziasm despre caracterul artistic al pictorialelor si că n-ar avea nimic vulgar, imoral si nelalocul lui, acum mărturiseste [E vorba de un interviu aparut în unul dintre primele numere ale revistei mondene Tabu ] că: „o femeie văzută goală este, pe jumătate, o femeie posedată”, sau „nu cred să existe organ mai erectil decât ochiul si poftă mai mare decât cea a privirii hămesite”.
Pe zeci de căi suntem bombardati cu imagini erotico-pornografice: posturile TV nu mai contenesc în a transmite filme erotice în miez de noapte („pentru că publicul cere”), reclamele publicitare contin din ce în ce mai mult aluzii sexuale, tarabele sunt invadate cu cărti tip „Sandra Brown”, de reviste cu continut erotic ce cuprind fotografii nud sau în timpul împreunării sexuale asociate cu texte pornografice; putem vorbi si de muzică cu mesaj pornografic sau obscen (aici excelând hip-hop-ul si manelele), toate incitând spre desfrânare.
[Din nefericire muzica cu text obscen, pornografic s-a dezvoltat mult si-n tara noastra, trupe ca B.U.G. Mafia sau Parazitii concerteaza nestingheriti prin tara în fata pustilor de 16-17 ani fara ca Politia sa (mai) ia vreo atitudine, desi delictul acestora se chema ultraj împotriva bunelor moravuri.]
Chiar si mintea celor foarte mici e pervertită; există în serialul de desene animate Powerpuff Girls de pe Cartoon Network un personaj feminin – Miss Bellum, secretara primarului, căreia nu i se arată niciodată chipul, ea fiind mereu doar…sâni si fund. Băiatul meu în vârstă de cinci ani a sesizat si el acest aspect si m-a întrebat odată de ce nu i se arată niciodată fata lui Miss Bellum. Nu am găsit un răspuns adecvat vârstei lui. Ce psiholog poate spune că nu există riscul să i se întipărească în memorie acest aspect??…
Fără doar si poate pornografia dă dependentă pentru că simtirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor si pe cât de usor se strecoară, pe atât de greu vor iesi. Consider că acei consumatori de pornografie nu vor aprecia femeia la adevărata ei valoare, ci o vor vedea ca pe simplu obiect sexual.
[ S-a vorbit îndelung de mitul femeii-obiect. Si nici femeia nu a fost ferita de patima acesta. Numarul lor însa este simtitor mai mic. Ea din demnitate nu gusta pornografia pentru ca, în general, aceasta prezinta femei în ipostaze degradante. Voyeurismul feminin însa a prins la noi în tara, celebrii Chippendales vizitându-ne de câteva ori, semn ca au un public feminin consecvent.]
De aici apetitul multora pentru comportamentele deviante, pentru perversiuni, căci ceea ce văd, vor să repete si în viată! Îmi amintesc o replică dată într-un film [ filmul „Henry si June”, (cu Umma Thurman), 1990] : „Plăcerile neobisnuite omoară gustul pentru cele obisnuite”. Când ti-ai îndulcit mintea cu toate nebuniile si cu cele mai sofisticate artificii erotice, foarte greu mai poti aprecia un gest de tandrete sau actul intim, firesc din cadrul familiei. Nu e de mirare că pornografia este asociată cu adulterul, violul, violenta conjugală…
Multi dintre tineri cresc într-o astfel de ambiantă, de mentalitate, găsind normal consumul de pornografie, iar vocea crestinului ortoprax (trăitor, practicant) este înăbusită, trăind chinul pe care odinioară Dreptul Lot l-a trăit văzând faptele nelegiuite ale sodomenilor. Salomeile din reviste dansează, mintile si trupurile celor ce privesc se înfierbântă si se pângăresc, iar capul lui Ioan Botezătorul cade iarăsi, si iarăsi, si iarăsi…
Ce facem însă cu acesti tineri cuminti si frumosi care caută un răspuns la problema lor, care vor să-si învingă curiozitatea păcătoasă a desfrânării, care vor să-si păzească ochii?
E nevoie încă de la început a constientiza că privirea imaginilor erotice si pornografice e o practică imorală si pierzătoare de suflet. În rugăciunile serii ne rugăm Sfântului Duh zicând: „…frumusete străină am văzut si cu dânsa mi-am rănit inima”. Nu vederea propriu-zisă a imaginii e deci rea, ci vederea frumusetii străine, a unei frumuseti ce nu-ti apartine prin taina nuntii. Să privim cum mai multă stăruintă spre icoana bizantină din cămara noastră. Părintele John Breck afirma că: „Rostul iconografiei în Biserică este de a da mintii si inimii hrană cerească, hrana curătiei, binecuvântării si sfinteniei. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncimile sufletului” . Iată ce spune un canon al Bisericii: Ochii tăi să privească cele drepte (Pildele lui Solomon 4, 25), căci simtirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim asadar ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe tablouri, fie altcumva înfătisate, chipuri care amăgesc vederea si care strică mintea si împing spre atâtările plăcerilor rusinoase” . De asemenea Scriptura consemnează: Ati auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârsesti adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 27-28). Iar într-un alt loc spune: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22-23).
Odată constientizat păcatul, tânărul cu nădejde în Dumnezeu trebuie să-si păzească mintea prin evitarea îndulcirii ei prin privirea unor astfel de imagini, să fugă de locurile în care ispita e la vedere. Cei din vechime spuneau: „Initiis (principiis) obsta” (Împotriveste-te începuturilor!). În paralel cu aceasta e nevoie de multă rugăciune a mintii, de chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, Acesta devenind astfel străjer al mintii noastre. Fără să priveghem asupra pulsiunilor din noi, nu vom putea spori în viata duhovnicească si nici vindeca de gândurile păcătoase. Cel ce primeste gândul păcătos începe deja să săvârsească păcatul în sufletul său, făcându-si singur scenarii avându-se pe sine actor principal sau derulând în minte, înainte si înapoi, filmele erotice pe care le-a vizionat.
[De obicei lumea contemporana delimiteaza pornografia hard-core de cea soft-core. Pornografia usoara (soft-core) este sinonima deseori cu nuditatea partiala sau totala si i se da de cele mai multe ori caracter artistic; ea este considerata de foarte multi inocenta. Unii gasesc de cuviinta sa nu numeasca pornografica o astfel de imagine, numind-o mai dulce… sexy. De ea e plina presa scrisa (gen Fata de la pagina 5) si revistele pentru tineri. Ea trece drept fireasca în ochii multora, pentru simplu motiv ca este „imagine cuminte” spre deosebire de imaginea porno hard-core (ce arata explicit împreunarea sexuala sau chiar mai mult…). Oricât de soft ar fi o imagine erotica, daca stimuleaza simturile, provoaca stricaciune sufletului. În câte camere de camin studentesti cu postere din Playboy ati vazut icoane?? Si daca totusi ati vazut, vi s-a parut fireasca aceasta asociere? Eu personal am vazut o astfel de asociere si am înteles ca pentru cei ce nu sunt angajati într-o viata duhovniceasca, sunt ignoranti în ale credintei sau le lipseste educatia religioasa totul e posibil. Icoana e… talismanul lor, îi ajuta în viata, iar posterul erotic reprezinta hobby-ul, zona de interes, o chestiune day by day. ]
Odată intrată în sufletul tânărului curiozitatea desfrânării, nu-l va mai opri nimeni în a-si procura reviste cu caracter erotic , casete sau CD-uri pornografice …si va fi stăpânit de patima masturbării, de dorinta desfrâului si uneori chiar a violului. De aceea e nevoie de atentie si trezvie sufletească, de hotărârea clară de a nu le mai vedea. Dar sunt si imagini erotice ce cad exact sub privirile noastre. Întâmplarea poate face să fii obligat să vezi o dată, dar nu esti obligat să vezi si a doua oară. Îndulcirea cu păcatul desfrâului este totuna, spune Hristos, cu desfrânarea propriu-zisă – „Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui „(Matei 5, 28). Mântuitorul vrea să spună că nu trebuie să se considere curat cel care desi nu a săvârsit păcatul trupesc are mintea bolnavă de patima desfrâului. În acelasi duh, smerindu-se, Sfântul Vasile spunea: „femeie nu am cunoscut, dar fecior nu sunt!”
Acum când lumea întreagă a devenit un circ desăntat recomandăm din dragoste pentru acestia mai mici” pentru care a murit Hristos: spovediti-vă faptele si gândurile, dacă nu sunt impedimente cereti-i preotului duhovnic o mai deasă împărtăsire, căci Sfântul Trup si Sfântul Sânge ale Domnului sunt medicament, nu premiu. Smeriti-vă sufletul, participati la slujbele Bisericii, în special Sfânta Liturghie, cercetati legea lui Dumnezeu, păziti-vă ochii, luptati prin rugăciune si post, stăpâniti această curiozitate păcătoasă!
Veti primi plată pentru lupta cea bună pe care ati dus-o!

Doamne, frumusete străină am văzut si cu dânsa mi-am rănit inima, curăteste-mi ochii si simtirile trupului, nu mă lăsa să mă zbat în iadul acesta, scoate-mă de aici! Tu m-ai zidit, nu mă lăsa deci să pier! Doamne Iisuse Hristose curăteste-mă pe mine desfrânatul!
LAURENTIU DUMITRU