Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor

Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului.
Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. „Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Sirul. Atunci când lucrează în tine dorinţa păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, şi în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlineşti, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, şi în cele din urmă naşte deprinderea.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)

CARE ESTE HOTARUL PATIMILOR?

 

„Patima are şi ea o sete de infinitate şi chiar un progres la infinit.”

„Hotarul oricărei patimi e să nu aibă hotar, ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea o sete de infinitate şi chiar un progres la infinit, o sete de infinitate în direcţia nimicului, la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existenţa e creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi, în parte, o explicare a veşniciei iadului. E o sete spre o existenţă aparentă, dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată, pentru că făptura e ţinută în existenţă de Dumnezeu, şi ea trebuie să se mişte la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din El, fie împotriva Lui, mişcare care e şi ea nesfârşită, pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El. «Patima iubirii de arginţi stă în a se bucura cineva să ia (mereu) şi în a se întrista să dea (pentru că i se pare că pierde din putinţa dobândirii Infinitului); iar unul ca acesta nu-i bun chivernisitor», pentru că nu ajunge la infinitul spre care aspiră.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 901 la Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe,în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 397)
Sursa: doxologia.ro

Despre mânie

Mânia
din „Parinti, copii si cresterea lor”

Sa mergem sa-l vedem pe cel mai tiran locuitor al cetatii sufletului: mânia. Mânia: nu trebuie nici s-o dezradacinam din sufletul tânarului, dar nici sa-l lasam s-o foloseasca tot timpul si peste tot. Sa-i învatam pe copii înca din pruncie ca e bine sa rabde o nedreptate când li se face lor, dar sa n-o rabde când se face altcuiva. Sa-i învatam, atunci când vad pe cineva nedreptatit, sa alerge cu toata vitejia în ajutor si sa-l apere în modul cel mai potrivit.

Cum sa rabde? Sa se exerseze cu servitorii lor. Sa nu se mânie când acestia nu-i asculta sau nu-i baga în seama si mai ales sa cerceteze cu atentie greseli lor ce se rasfrâng asupra altora.

Desigur, în toate împrejurarile tatal are putere deplina. Daca copilul încalca legile, sa fie sever si neiertator, dar când reuseste sa le respecte, sa fie ca mierea, prietenos si iubitor si sa-l rasplateasca cu daruri. Dumnezeu tot asa cârmuieste lumea, cu frica de gheena si cu fagaduinta împaratiei cerurilor. Tot asa sa ne educam si noi copiii.

Si sa dea Domnul sa fie multi si în tot locul cei care sa le stârneasca mânia, ca sa se poata exersa si sa poata învata sa îndure patima aceasta mai întâi fata de cei din familie. Sa faceti întocmai ca luptatorii care se antreneaza înaintea unei lupte în sala cu cei din echipa lor. Daca îi biruie pe ai lor, cu siguranta îi vor birui si pe adevaratii lor adversari. Copilul trebuie sa se antreneze acasa. Tata sau fratele sa fie cei care-l „necajesc” cel mai mult. Ei trebuie sa-l urmareasca cu atentie ca sa-l ajute sa iasa întotdeauna învingator în lupta cu mânia.

Sa-l stârneasca si sa-l împunga si sclavii, pe drept sau pe nedrept, ca sa învete sa-si stapâneasca mereu furia. Dar nu tatal trebuie sa-l necajeasca cel mai des, deoarece copilul nu se poate mânia pe tatal sau. Mai bine s-o faca cei de-o vârsta cu el sau sclavii, ca sa se poata exersa în a fi îngaduitor, tolerant si iertator atunci când simte ca-l cuprinde furia.

Mai exista un mod de a se exersa. Când îti vezi copilul furios, aminteste-i propriile lui greseli. Când îl înfurie vreun sclav, întreaba-l daca el n-a gresit niciodata si cum i s-ar parea daca ar fi el în locul sclavului care i-a gresit. Daca-l vezi lovindu-l sau ocarându-l pe sclav, pedepseste-l imediat. Vezi sa nu creasca nici prea moale, dar nici prea dur, adica sa fie barbat, dar un barbat îngaduitor cu semenii. Oricum va avea la rândul lui nevoie de ajutorul mâniei când va creste si va avea proprii lui copii si proprii lui sclavi.

Mânia este folositoare. Singura împrejurare în care nu avem nevoie de ea este aceea în care ne aparam pe noi însine. Apostolul Pavel niciodata nu s-a mâniat când a fost vorba sa se apere pe sine, ci numai când a trebuit sa apere niste nevinovati. Moise, la fel, s-a mâniat când l-a vazut pe fratele sau lovit de egiptean, si sa ne amintim cu câta vitejie l-a aparat, el care era cel mai blând dintre oameni. Când a fost atacat el însusi nu s-a aparat, ci a fugit. Istoriile acestea sa le spui copilului. Sunt simple si sunt tocmai bune pentru a-l învata sa-si apere portile sufletului. Pentru „cârmuirea locuitorilor” cetatii sufletului, sa alegi altele, mai profunde.

Concluzia? Sa fie lege pentru el: sa nu se apere niciodata pe sine, când e atacat sau când are de suferit, dar niciodata sa nu ramâna indiferent când vede pe altul suferind lânga el.

Tatal, de asemenea, trebuie sa-si supravegheze purtarea ca sa-l poata învata prin exemplul sau toate aceste lucruri, daca nu pentru altceva, macar ca sa nu-i strice caracterul dându-i un exemplu rau. Deci tatal va trebui sa se straduiasca sa fie mai bun decât este. Sa învete, de pilda, sa se dispretuiasca si sa-si gaseasca vini. Sa nu le ceara nimic robilor doar pentru ca este stapânul lor sau un om liber, ci sa-si faca singur tot ce are nevoie. Sa le ceara acestora sa-l serveasca numai atunci când nu se poate altfel.

De pilda un om liber nu e nevoie sa gateasca, pentru ca nu-si poate neglija îndatoririle de om liber. Daca trebuie sa-si spele picioarele, atunci sa si le spele singur. Astfel va fi iubit de sclavii sai care-l vor considera prietenul lor. Nici hainele sa nu i le aduca altcineva si nici sa astepte sa fie ajutat la baie. Toate sa le faca singur pentru sine. Asta îl va face si puternic si smerit si bine-dispus.

Învata-l pe copil firea oamenilor si explica-i ce este un om liber si ce un sclav. Spune-i:

„Fiul meu, demult, pe vremea stramosilor nostri nu existau sclavi, ci pacatul a adus robia în lume. Daca un copil se purta necuvincios cu tatal lui, drept pedeapsa devenea sclavul fratilor sai. Ai grija si tu sa nu devii sclavul sclavilor tai. Daca te mânii si faci lucruri rele, ca ei, si nu ai pic de virtute, cum nu au nici ei, n-o sa fii cu nimic mai presus decât robii. Ai grija dar sa fii mereu stapânul lor, dar nu mâniindu-te, ci purtându-te cuviincios, ca sa nu se întâmple cumva ca purtându-te ca ei, din om liber sa devii robul lor.

Nu vezi câti tati s-au lepadat de fiii lor si în locul lor au luat fii de sclavi? Te rog fii atent sa nu ti se întâmple si tie una ca asta. Eu nu ti-o doresc, dar tu esti si stapânul lor si al tau.”

Potoleste-i astfel mânia, sfatuindu-l sa se poarte cu sclavii asa cum se poarta cu fratii lui si învata-l câte ceva despre firea omului spunându-i cuvintele lui Iov: „Daca as fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine, ce ma voi face eu, când Dumnezeu Se va ridica si ce raspuns Ii voi da, când va lua procesul în cercetare? Cel ce m-a facut pe mine In pântecele mamei mele nu l-a facut si pe robul meu ?” (Iov 31, 13-15).

Sau crezi ca întâmplator a spus apostolul Pavel ca cel ce nu stie sa-si rânduiasca propria casa nu trebuie sa-si ia asupra lui grija Bisericii lui Dumnezeu (I Timotei 3,5)? Spune-i copilului: „Daca servitorul ti-a pierdut condeiul sau ti-a spart tocul, nu te mânia, nu-l ocari, fii iertator si nu-i cere sa-ti dea altul”. In felul acesta, suportând pagube mici, va sti sa suporte si pagube mari. Sau: „Daca ti-a pierdut cureaua de la tablita sau lantisorul de bronz” – deoarece copiii sunt neiertatori când se pierd lucruri din acestea si ar prefera sa-si piarda viata decât sa-l lase nepedepsit pe cel ce le-a facut paguba.

Aici trebuie sa se înmoaie asprimea mâniei. Trebuie sa stii bine ca un copil domol si iertator în asemenea situatii, când se va face barbat va suporta usor orice pierdere. Daca are o tablita facuta din lemn bun, curata, fara nici o murdarie pe ea, cu lantisoare de bronz si tocuri cu nimic mai prejos decât cele de argint si alte lucrusoare de copil si i le pierde sau i le strica sclavul însotitor si daca nu se înfurie, deja da dovada de cea mai mare întelepciune. Sa nu-i cumperi imediat altele, ca sa nu uite repede. Sa i le cumperi când nu le mai cere sau când nu mai e de loc suparat.

Nu sunt nimicuri, sunt lucruri care privesc viata în general asa cum e ea în toata lumea. Daca are un frate mai mic, învata-l sa-l lase pe el primul sa faca ceva, iar daca n-are, sa-l lase pe sclav. Si acesta este un exemplu de mare întelepciune.

Nu trebuie sa va puneti cu cei furiosi

Când vedeti un om iesit din fire, cu atât mai mult nu-i faceti împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca sa se produca.

Cu cât mai greu va batjocoreste, cu atât mai multa blândete aratati-i… Cu omul acesta e ca si cu cel prins de friguri, caruia trebuie sa-i facem pe plac, când raul îl zgâltâie mai tare.

Când o salbaticiune se porneste furioasa, fugim cu totii, sa facem tot asa cu acel pe care furia îl framânta. Si sa nu credeti, cumva, ca trebuie sa ne purtam asa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe salbaticiunea înfuriata, pe nebunii furiosi, când ne ferim de ei? – câtusi de putin.

Purtarea noastra e mai degraba o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de mila si de omenie.

Nu vedem, oare, pe corabieri când vântul sufla tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia sa se înece?

Sau pe calaretul, al carui cal s-a pornit nebuneste, lasându-l în voia lui, pâna ce-i pier puterile? Sa facem si noi la fel.

Mânia e ca si un foc, ca si-o flacara care trebuie sa muste din ceva. Daca acestei flacari nu-i dai nimic sa manânce, repede ai departat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însasi, daca nu vine cineva s-o hraneasca. Sunteti fara acoperire.

Omul acela care este prada furiei, nu mai stie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriti, oare, vreo îngaduinta, daca pici în aceeasi tulburare si nu te înteleptesti deloc la o asemenea vedere? Presupune ca ducându-te la un ospat, întâlnesti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Daca pici si tu în aceeasi greseala, nu esti cu atât mai de neiertat cu cât esti asemenea lui? Intâmplarea este aici, aceeasi. Sa nu credeti ca vom fi acoperiti de vom zice: „N-am început eu”. Aceasta este tocmai împotriva noastra, întrucât ceea ce am vazut nu ne-a înteleptii. Este ca si a zice: „N-am ucis eu cel dintâi”.

Daca meriti sa fii pedepsit, este din pricina ca, desi ai avut o ocazie sa te înteleptesti, totusi nu ti-ai tinut firea.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cauzele akediei

Despre cauzele akediei au scris mult şi Sfinţii Părinţi, şi teologii contemporani. Sfântul Macarie indică în calitate de cauză necredinţa. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un teren prielnic. Potrivit Avei Talasie, acest teren poate fi reprezentat de ataşamentul faţă de plăceri. „Trândăvirea este lenevire a sufletului, iar de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor”, observă el.

Sfântul Ioan Scărarul enumeră câteva provenienţe ale akediei: multa vorbire, osteneala peste măsură, nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea, iar câteodată faptul ca nu este în om frică de Dumnezeu, sau trufia şi iubirea de sine.
Enumerând patimile principale, Sfântul Gri- gorie Sinaitul foloseşte în loc de „akedie” termenul „lene”: este vorba de lenea care se manifestă în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Omul nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în general, să facă eforturi pentru sufletul său. De ce? Fiindcă vedem cât de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de mult avem de făcut ca să ni-l curăţim.

După părerea schiarhimandritului Gabriel Bunge, cauza fundamentală a akediei este „ego”-ul rănit al omului, care îl stârneşte pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi.

Akedia apare practic întotdeauna pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii vremii. La rândul său, această pustietate lăuntrică e consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul al doilea a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii.

In acest caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. Propriu-zis, este vorba de o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după placul inimii”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

„Păcatul akediei provine din excesiva preocupare cu propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi; ia naştere invidia”, scrie un contemporan al nostru, arhimandritul Lazar Abaşidze.

După cum vedem, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele, posibilităţile şi realizările sale, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta duce la declinul sufletesc, însoţit ori de plâns şi suspine amare, ori de supărare şi nemulţumire faţă de toţi şi toate.

Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar: după cum spune Sfântul Ioan Cassian, ea este o „tulburare iraţională a minţii”. Dacă ea nu are un motiv, asta nu înseamnă însă că este lipsită de orice cauză.

Sfântul Inochentie al Hersonului a făcut distincţie între cauzele care provoacă akedie la nevoitori şi cele care o provoacă Ia oamenii necredincioşi sau puţin credincioşi, şi le-a descris amănunţit.

1) Akedia este urmare a pierderii credinţei, a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte intensă. Aceasta este bună pentru ei, deoarece serveşte drept chemare şi stimul spre pocăinţă – şi să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndrepta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti nu vor umple niciodată golul din inimă: sufletul nostru e mai încăpător decât întreaga lume. Dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi încânta sufletul, şi se transformă într-o sursă de apăsare sufletească şi plictiseală.

2) Akedia este în mod frecvent provocată şi însoţită de cârtire, care se manifestă prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe alţii, şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, iar despre sine crede că suferă nevinovat, şi se plânge tot timpul, şi îi ocărăşte pe cei ce sunt, după părerea lui, vinovaţi că el suferă – iar „vinovaţii” sunt tot mai mulţi, pe măsură ce omul se împotmoleşte tot mai adânc în păcatul cârtirii şi se înrăieşte.

Prin cârtire se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic: omul refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, refuză să vadă că ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, alegerilor sale, capriciilor sale, şi în loc să recunoască ceea ce este evident începe să caute vinovaţi – iar ultim vinovat ajunge să fie, fireşte, Cel mai Răbdător.

3) Trufia – după cum spune Sfântul Anatolie de la Optina, „deznădejdea este odraslă a trufiei; dacă aştepţi din partea ta tot ce e mai rău, nu te vei deznădăjdui niciodată, ci doar te vei smeri şi te vei pocăi în pace”. „Deznădejdea dă în vileag necredinţa şi iubirea de sine din mimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va ridica din păcat prin pocăinţă” (Sfanţul Teofan Zăvorâtul).

Indată ce se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi deznădăjduieşte – iar aşa ceva se poate întâmpla din cele mai diverse cauze: din cauza orgoliului lezat, din cauză că se face altfel decât vrea el, din cauza slavei deşarte, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii, precum dă mărturie Sfântul Ambrozie de la Optina.

Omul smerit, care nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie ca El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, şi de aceea nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, imediat cum se trezeşte într-o situaţie grea, pe care nu are putere să o schimbe, imediat cade în akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat înseamnă că nu poate nimeni; pe deasupra se mâhneşte şi se irită pentru că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care trufaşul nu-l poate răbda în linişte.
4) Nesatisfacerea patimilor – akedia însoţeşte practic orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau altul. Pe măsură ce akedia sporeşte in om, dorintele concrete îşi pierd importanţa şi rămâne o stare sufletească ce caută, pentru a se autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire e imposibilă.

De aceea, akedia e ca o mlaştină: cu cât omul s-a cufundat în ea mai multa vreme, cu atât îi e mai greu să iasă – şi starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât chiar şi „dimineaţa poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum vrea el” (N. Guriev).

Mulţi savanţi occidentali subliniază în mod obiectiv că este vorba de o „boală a clasei de mijloc”, a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile.

Totuşi, akedia îi atacă – deşi are mai puţin succes cu ei – şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, despre care Sfântul Inochentie scrie detaliat.

„Izvoarele akediei sunt numeroase – atât dinafară, cât şi lăuntrice.

1) In primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu. Starea harică este cea mai fericită, dar pentru ca celui ce se află în ea să nu i se suie Ia cap ca ea vine în urma propriilor Iui silinţe, harul se depărtează câteodată, lăsandu-l pe iubitul său să se descurce singur Atunci. pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei: în el apar întuneric, raceală, amorţeală şi totodată trândăvire.

2) In al doilea rând, trândăvi rea, precum dau mărturie oamenii iscusiţi în viaţa duhovnicească, se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului. Dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de mijlocul dimpotrivă, aducând trândăvire asupra lui. In starea aceasta, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă: nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea ce-i înapoi; nu ştie ce să facă; îşi pierde vioiciunea, cade în nehotărâre.

3) Al treilea izvor al trândăvirii este firea noastră căzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi, firea aceasta este în noi veselă şi vie – dar dacă vă veţi schimba orientarea vieţii, dacă veţi trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, daca va veti apuca de pocăinţă şi de îndreptarea de sine e va descoperi îndată golul din voi, se va da in vileag neputinţa voastră duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este, mai mult sau mai puţin, cu neputinţă de ocolit. Acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu.

4) Al patrulea izvor obişnuit al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei. Incetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte; îndeletnicirile dinainte încep să-l dezguste, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi, în consecinţă, plictiseala şi trândăvirea.

5) Trândăvirea poate veni şi din felurite împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moarte rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite: toate acestea sunt însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, iar în cele din urmă să piară cu totul – dar omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării, altfel se poate dezvolta trândăvirea.

6) Trândăvirea poate veni şi de la anumite gânduri, mai ales de la cele întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei: de pildă, omul poate cădea în trândăvire în urma desei cugetări la nedreptatea care domneşte în lume şi la faptul că aici drepţii au necazuri şi suferă, pe când necredincioşii se înalţă şi o duc bine, ajungând în cele din urmă la încheierea că în lume totul e lăsat in seama destinului orb şi a patimilor omeneşti.

7) In fine, izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi feluritele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia.” Sfânta Biserică ne învaţă că toată „boala, întristarea şi suspinul”, toată neputinţa, inclusiv oboseala, au intrat în natura umană după căderea protopărinţilor Adam şi Eva.

Sursa: Crestin Ortodox

Mândria

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri-va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta­rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine. (Părintele Aleksandr Elceaninov)

Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

sursa

Mandria si formele ei

Mândria are două forme. Una se manifestă îndeosebi în raporturile omului cu semenii săi; cealaltă priveşte mai mult relaţia omului cu Dumnezeu.

a. Prima formă de mândrie e a omului care crede că e mai presus de ceilalţi oameni sau decât cutare ori cutare om; e încă şi căutarea înălţării, de nu se vede pe sine mai mare decât ei. Oricum, mândrie este înălţarea de sine – întemeiată ori nu -, pentru însuşiri trupeşti sau sufleteşti, pentru rang, bogăţii, putere. Trufaşul e mândru de sine şi încântat de el, se preţuieşte şi se laudă în sinea sa, la fel ca iubitorul de slavă deşartă. Însă acela aşteaptă de la alţii osanalele pe care acesta singur şi le dă.
Cel ce se înalţă pe sine negreşit coboară pe aproapele său. Îl priveşte de sus, îl nesocoteşte, ba uită chiar cu totul de el, ca de un nimeni, că aşa este mândria de acest fel.
Mândria îl face pe om să se măsoare cu cel de alături şi să-şi spună că e de o altă stirpe decât el. Chipul acestei mândri e fariseul din Scriptură, care zice: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Lc. 18, 11). Omul, din mândrie, se tot măsoară cu ceilalţi, socoteşte care-i mai mare şi care-i mai mic, şi până la urmă îşi spune că el e cel mai bun sau cel puţin mai bun decât alţii, într-un lucru ori altul, ba chiar în toate cele la care s-a gândit. De aceea, îşi judecă cu asprime semenii şi întotdeauna critică tot ce fac şi ce spun.
Soiul acesta de mândrie se vădeşte prin purtări pline de trufie. Omul mândru „se laudă cu ale sale, înflorindu-le, ca să pară mai grozav decât este”1. E înfumurat, îngâmfat, plin de sine, sigur pe el, încrezător şi mulţumit de sine; pe toate le ştie, are întotdeauna dreptate; de aceea se şi îndreptăţeşte mereu şi-i mereu pus pe ceartă; pe toţi îi învaţă şi tuturor le porunceşte. Metehnele nu şi le vede, sfaturi nu primeşte, mustrarea şi dojana le urăşte; îi sunt nesuferite porunca şi ascultarea. Trufaşul se mânie lesne, înţeapă cu vorba, răspunde cu acreală sau tace cu năduf, e mai întotdeauna duşmănos şi grabnic la jignire. O mică mustrare de i se face, îndată în felul acesta se iuţeşte.

b. Cealaltă mândrie e înălţarea de sine faţă de Dumnezeu şi ridicare împotriva Lui. Se arată ca tăgăduire sau lepădare de El, fie sub chipul împotrivirii pe faţă, fie sub chipul tăgăduirii milei lui Dumnezeu şi al semeţirii cu puterile sale.2 Cel mândru nu-L primeşte pe Dumnezeu ca Ziditor al firii omeneşti, obârşie şi capăt al fiinţei lui, Izvorâtorul a tot ce-i bun în el şi a tot ce are, punându-le pe toate numai pe seama sa.
Mândria aceasta îi pândeşte pe nevoitori, dar nu sunt scutiţi de ea nici ceilalţi oameni. Nu sare în ochi, pentru că zace în fiinţa lor; dar ea îi ţine departe de Dumnezeu şi înstrăinaţi de El. Chip al ei e traiul fără de Dumnezeu, viaţa cu totul slobodă a celui care se socoteşte pe sine singur începător şi capăt al petrecerii sale pe acest pământ.
Tot omul, de trăieşte fără de Dumnezeu, de nu vrea să ştie de El ori ÎI uită fie chiar şi o clipă, se cheamă că ÎI tăgăduieşte şi se aşază pe sine în locul Său, vădindu-şi astfel mândria. Omul, s-o spunem, se arată mândru ori de câte ori petrece înstrăinat cumva de Dumnezeu.

Cele două soiuri de mândrie, deosebite cum sunt, nu sunt străine una de alta şi nelegate între ele. Mândria se arată întotdeauna cu aceste două feţe, nedespărţite în omul căzut, chiar dacă una îl stăpâneşte mai mult decât alta. Cea dintâi, e drept, semeţeşte împotriva semenului, iar cealaltă, împotriva lui Dumnezeu, dar fiecare, deopotrivă, semeţeşte şi împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că nu se va purta omul cu oamenii altfel de cum se poartă cu Dumnezeu. Vădit este că întâiul fel de mândrie izvorăşte şi-şi are temeiul în cel de-al doilea fel. Cu adevărat, omul se măreşte şi se preţuieşte pe sine pentru că nu recunoaşte că tot ce e bun în el şi tot ce are nu sunt câştiguri ale sale, ci daruri de la Dumnezeu. Pe semen tot de aceea îl socoteşte mai prejos de el; zicând că acela nu ştie să facă nimic bun, iar el, fireşte, ştie, iarăşi uită că tot binele se face cu ajutorul lui Dumnezeu.
Crezându-se trufaşul mai grozav decât alţii şi dorind să-i întreacă pe toţi, socotindu-se ajuns pe culmi şi întotdeauna în mijlocul lucrurilor, împodobit cu toate însuşirile şi virtuţile, sau măcar în vreunele mai tare decât alţii strălucind, se face pe sine însuşi un mic dumnezeu. Şi aşa se pune pe sine în locul Celui ce singur este cu adevărat Dumnezeu, culme şi miez, început şi sfârşit, noimă şi preţ al oricărui lucru, izvor şi temei a tot binele, a toată bunătatea, a toată virtutea, pricinuitorul oricărei desăvârşiri.
Făcându-se pe sine dumnezeu, fireşte că nu îndură să fie întrecut de altul şi urăşte tot ce ar putea să ştirbească frumoasa părere de sine. De aceea, necontenit judecă şi veştejeşte pe aproapele său, dispreţuindu-l şi înjosindu-l pe acela, ca să se arate el mai priceput. De îi este primejduită fudulia, se supără şi se iuţeşte s-o apere cu sila.
Dispreţuieşte şi nesocoteşte pe semen, pentru că îl tăgăduieşte pe Dumnezeu, făcându-se pe sine dumnezeu, şi nu mai vede în acela chipul lui Dumnezeu, care-i dă puterea de a se face fiu al Lui şi părtaş la cinstea şi măreţia cea dumnezeiască. Şi ca pe un lucru de nimic trece cu vederea pe cel creat după chipul lui Dumnezeu, şi prin care s-ar cuveni pe Dumnezeu să-L cinstească. E trufaş şi îngâmfat, fiindcă se încrede în tăria sa, iar nu în harul cel dumnezeiesc, dătător de putere, şi fiindcă se socoteşte cu totul slobod şi neatârnat, neprimindu-L pe Dumnezeu ca pricinuitor şi capăt al vieţuirii sale. Având drept lege voia sa şi împotrivindu-se voii lui Dumnezeu, fireşte că îi este drag să poruncească şi nu ascultă de nimeni şi de nimic.
Şi, iarăşi, neprimindu-L pe Hristos drept arhetip al firii sale, ci în toate îşi este singur măsură şi dreptar, pe toate le judecă, pe toate le ştie, e mare învăţat şi învăţător al altora, şi nu îndură să i se împotrivească cineva. Pe scurt vorbind, trufaşul e plin de sine pentru că-i gol de Dumnezeu.

Părinţii socotesc mândria boală rea şi chiar de-a dreptul nebunie.

De ce-i mândria boală? Ca şi slava deşartă, e rodul pervertirii unei porniri fireşti. Căci omul prin facere a fost menit înălţării la Dumnezeu şi unirii cu El în desăvârşită iubire şi cunoaştere. Iar înălţarea la Domnul în Domnul trebuia împlinită, facându-se omul asemenea Lui prin lucrarea virtuţilor sădite în firea sa şi agonisind pentru sine tot mai mare bogăţie de har dumnezeiesc. Urcarea se făcea prin ostenelile sale şi harul Duhului Sfânt, adică lucrând împreună şi omul, şi Domnul și în unire cu semenii săi.
Dar omul a stricat pornirea firească, de unul singur pe sine înălţându-se, singur pe sine îndumnezeindu-se, voind să se facă, după vicleana făgăduinţă a Şarpelui, „ca Dumnezeu”, de unul singur, fără de Dumnezeu, cu singure puterile sale, lepădând harul Lui. Aşa voinicindu-se şi ridicându-se fără de Dumnezeu, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Şi în loc să lucreze şi să se ridice la Dumnezeu dimpreună cu fratele, omul a lucrat şi s-a ridicat împotriva omului, sfâşiind astfel firea omenească cea una.
La rădăcina mândriei stă încă şi o altă strâmbare a celor fireşti, legată de cea de mai înainte. Firesc e pentru om să pună ce-i bun în el pe seama lui Dumnezeu şi, socotindu-l dar al Lui, să mulţumească Celui ce este dătătorul, pricinuitorul şi desăvârşitorul a tot binele. Domnul Hristos ni Se face întru aceasta pildă, că aceluia care-L numise „Invăţătorule bun” îi spune: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Mc. 10, 17-18). Trufaşul însă purtarea cuminte o suceşte: pune binele pe seama sa, pe sine singur se socoteşte pricinuitor şi împlinitor a tot ce-i bun şi mulţumire luişi îşi aduce.
Mândria se arată ca boală şi în alt fel. Temeiul oricărei mândrii e, după cum spun Părinţii, neştiinţa. E limpede că întâi de toate omul nu ştie de Dumnezeu. Că, după cuvântul Scripturii, acesta e începutul trufiei (cf. Sir. 10, 12). Bolind de această neştiinţă, trufaşul vede lumea cu ochi de nebun.
Cu ochi de nebun se vede mai întâi pe sine însuşi. Că se făleşte, strigă că-i mai grozav ca toţi, se crede a fi ceva sau cineva, se vede împodobit cu tot soiul de însuşiri frumoase; nu ştie, nebunul, că fără Dumnezeu omul e doar o mână de ţărână, şi bunurile sale toate-s deşarte, stricăcioase, trecătoare, pieritoare, biete năluciri.
Nebuneasca-i părere de sine o vădeşte clar împodobirea cu închipuite virtuţi şi atunci când în ochii tuturor se arată, nu mare cum se crede, ci mic şi neînsemnat.
De s-ar şi lăuda cu adevărate virtuţi, tot nebun rămâne, că socoteşte bun al său darurile lui Dumnezeu, pricinuite de împărtăşirea de harurile Sale. Că spune Apostolul: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7). Facerea lui de bine e o simplă mijlocire, şi atunci pentru ce s-ar mândri? Tot gândul bun, orice însuşire şi virtute sunt de la Dumnezeu şi harul Său le face să rodească. Punându-le pe seama sa, trufaşul îşi sporeşte şi mai mult nebunea, ca unul care, în chip vădit, se socoteşte pe sine dumnezeu.
Adevărata cunoaştere de sine este să ştie omul că fără Dumnezeu el nu-i nimic. Cel care în tot chipul pe sine se socoteşte mare şi pe sine se laudă, nu ştie cu adevărat despre sine nimic. Stăruie în amăgire, că zice Apostolul: De se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Ba chiar aiurează. Iar cel ce nu se ştie pe sine cum este şi se vede pe sine în chip rătăcit, cum ar putea să-i cunoască pe alţii cu adevărat?
Omul mândru nu-l cunoaşte bine pe aproapele său. Că de aceea îl înjoseşte şi-l nesocoteşte, pentru că nu-i cunoaşte cinstea şi vrednicia de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, şi nu-l recunoaşte drept frate al său în Hristos. Aşa că bunele relaţii cu aproapele se strică.
În loc să-l cinstească pe aproapele său în Domnul, îl face prilej de cinstire de sine, oglindă strâmbă în care nu se mai străvede chipul lui Dumnezeu, ci chipul pe care el însuşi l-a cioplit. Şi în loc să-l simtă pe celălalt ca aproapele său în Domnul, semen şi frate, omul mândru se răzleţeşte de ceilalţi, se arată ca nimeni altul şi mai pre-sus de toţi, schimbând frăţia în vrăjmăşie.
E drept că nu-s pe lume doi oameni la fel, că om de3 om se deosebeşte; că fiecare fire omenească altfel oglindeşte chipul lui Dumnezeu cum nimeni ni l-a mai oglindit vreodată şi nu-l va mai oglindi nicicând! Fiecare are de înmulţit talanţii săi. Da, om de om se deosebeşte şi sunt pe lume oameni care-i întrec pe alţii în însuşiri şi daruri. În Domnul însă se adună şi se împreună toţi (cf. I Cor. 12, 4-6, 11). Prin legături fireşti, cei unici şi deosebiţi stau împreună, fără împotrivire, în chip întregitor, spre folosul obştesc (cf. I Cor. 12, 27), într-unul şi acelaşi neam omenesc, a cărui icoană este Biserica, trupul lui Hristos. În lume fiecare îşi are rostul şi folosul său şi nimeni nu se poate lipsi de celălalt (cf. I Cor. 12, 21). Nu este pe lume om de nimic, netrebnic, ba, după cuvântul Apostolului (cf. I Cor. 12, 22-25), celor mai puţin înzestraţi li se cuvine o şi mai mare cinste.
Omul mândru nu-şi foloseşte darurile sale ca să ajute mădularele sărace şi, aşa, întregind cele de lipsă, să se unească cu ele în Domnul, cu duh smerit şi simţire de frate; abate cele bune ale sale de la rostul firesc, se foloseşte egoist de ele pentru a se arăta ca nimeni altul; îşi face sieşi scară, pe el se pune în vârf, iar pe ceilalţi îi vede pe treptele cele mai de jos. În loc să piară tot ce-i deosebire şi inegalitate, şi în Domnul să fim un singur trup, trufaşul, dimpotrivă, le sporeşte. Aproapele se schimbă în potrivnic şi vrăjmaş. Mândria desparte şi învrăjbeşte, strică legăturile omeneşti, pricinuieşte mulţime de rele.
Trufia îl face pe om nevolnic să se întoarcă la Dumnezeu şi către frate, îl ţine chircit în sine, întemniţat în lumea strâmtă a eului său, pe care-l proslăveşte. În tot ce face, e legat de sine. Mândria, după cum se vede, e tăgăduirea iubirii, surpare a legăturii iubitoare cu Dumnezeu, şi în El cu fratele, şi a păcii sufleteşti. Domnul ne-a dat puterea de iubi, ca prin iubire să ne unim cu El; cel mândru rostul ei firesc îl strâmbă, iubindu-se numai pe el. Mândria i se face lui iubire pătimaşă de sine.
Mândria e izvor nesecat de suferinţă sufletească. Trufaşul suferă că una se crede, şi alta se vede; suferă că e primejduită şi tăgăduită frumoasa părere de sine şi că ar putea să scadă în ochii celorlalţi; pururea însetat de slavă, e pururea nemulţumit.
Pacea inimii e spulberată, şi omul are parte numai de zbucium şi chin. Şi adesea, în loc să fie cinstit cum îşi doreşte, e luat în râs şi batjocorit.
Teama că-i poate fi tăgăduit şi ciobit chipul pe care singur şi-l ciopleşte îl face pe trufaş neîncrezător, bănuitor, peste măsură de sensibil. Tot gândind că e nedreptăţit şi pornindu-se cu mânie împotriva oricui l-ar critica – fie că într-adevăr o face, fie că aşa îşi închipuie el -, îşi strică bunele relaţii cu ceilalţi. Toate acestea se manifestă vădit în psihoza paranoică, dar şi în caracterul paranoic, care e un bun teren pentru ea.
Mândria iscă certuri, le ţine vii, împiedică împăcarea şi mărturisirea vinei; şi chiar dacă în inima sa omul ştie că a greşit, nu se smereşte în faţa aproapelui cerând iertare.
Şi nici înaintea lui Dumnezeu nu se smereşte, căci, după cum spun Părinţii, trufaşul e orb şi uituc în privinţa greşelilor sale; şi, nelepădând păcatul, rămâne despărţit de Dumnezeu. Greşelile fratelui însă nu le uită şi ţine în inima sa supărare pricinuitoare de zbucium şi chin.
Pătimaşa iubire de sine se tămăduieşte de-i întoarsă la iubirea cea adevărată, adică la sfânta iubire de sine, de aproapele şi de Dumnezeu, tustrele surori, şi fiecare maică a celeilalte. Cum se câştigă aceste trei feţe ale iubirii, am arătat în alt loc.1 Că „buna iubire de sine”, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, e chip al adevăratei iubiri e un lucru mai puţin ştiut. Dar despre ea vom vorbi în continuare.
De vrea să biruie cenodoxia – iubitoare de cinstiri omeneşti, lumeşti şi pământeşti -, să-şi pună omul mai întâi în gând că e deşartă, întemeiată pe cele pieritoare şi biată vânare de vânt.
Apoi, pentru că o hrănesc cinstirile, faima, rangurile şi mărirea, să lepede omul tot ce-i face parte de ele. Pe cea care îl mână să fie luat în seamă, s-o războiască prin vorbe, fapte şi purtări de rând. Şi să petreacă neştiut de oameni.
Slava deşartă aşteaptă preţuirea şi laudele celorlalţi? Atunci să-şi tăinuiască omul, de le are, darurile minţii, faptele bune şi zestrea de virtuţi, iar greşelile să nu şi le ascundă.
Iar leacul cel mai sigur şi mai bun e îndeobşte să îndure omul umilinţele şi dispreţuirile, că sunt mântuitoare şi îl izbăvesc de tirania celei care doreşte mărirea lumească şi cinstirile omeneşti.
Slavă deşartă e şi atunci când omul îşi este singur lăudător. Scapă de ea cel care-şi nesocoteşte virtuţile şi veghează să nu ştie stânga sa ce face dreapta.
Slava de la oameni şi cea de la Dumnezeu, cum am văzut, sunt potrivnice şi una pe alta se alungă. De leapădă, dar, omul orice slavă omenească, are parte de slava dumnezeiască menită firii sale; iar de rămâne alipit de slava pământească, nu poate nicicum gusta slava cerească. De aceea, smerenia e cale de neocolit, că singură ea îl face pe om părtaş al slavei celei dumnezeieşti. E a firii năzuinţa după slavă; şi nu e alta pe potriva omului afară de slava de la Dumnezeu. Drept e, aşadar, să se slăvească în Domnul, potrivit cuvântului apostolesc: Noi ne lăudăm întru Hristos şi nu ne bizuim pe trup (Fil. 3, 3), şi făgăduinţei lui Dumnezeu care zice: Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine (I Reg. 2, 30). Şi, în locul laudei „după trup” (cf. II Cor. 11, 18), să râvnească „mărirea cea de la unicul Dumnezeu” (cf. In 5, 44).
Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai mult dispreţuieşte slava care vine de la oameni. Şi aşa, iubirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale mântuie sufletul de slava deşartă.
Iar rugăciunea, s-o spunem răspicat, îi este de cel mai mare folos. Căci ea îl dezlipeşte de această lume dorită de slava deşartă, şi-l alipeşte de Dumnezeu, şi prin ea îl slăveşte, recunoscând că a Lui „e cinstea, slava şi închinăciunea„.
Mândria are cam acelaşi leacuri ca şi slava deşartă.
De cea care este înălţare de sine înaintea semenilor şi a lui Dumnezeu, se vindecă omul dacă se sileşte să nu se arate niciodată fudul, nimicind năravul patimii prin lepădarea tot mai mare de purtările trufaşe, care sunt însuşiri ale ei; lucrul acesta cere veghe lăuntrică necontenită.
Iar ca să-i fie mai uşor, să ia aminte numai la deşertăciunea şi nimicnicia celor cu care se trufeşte, lucruri lumeşti, vremelnice şi nestatornice, bogăţii şi cinstiri trecătoare; să vadă numai cât de firav şi plăpând e omul, pândit în astă lume de boală, bătrâneţe, moarte; că fără Dumnezeu făptura omenească nu-i decât „pulbere şi cenuşă, umbră şi fum”4.
Mândria se arată, după cum am văzut, în: marea încredere în sine, mulţumirea de sine, purtarea trufaşă, siguranţa de sine, pretenţia de a le şti pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea omului că are întotdeauna dreptate, mania de a se justifica, duhul împotrivirii, voinţa de a învăţa pe alţii şi de a porunci, refuzul de a se supune. Lupta cu aceste chipuri ale mândriei se poartă prin cele ce le stau împotrivă: lepădarea voii proprii, neîncrederea în propria judecată, renunţarea la îndreptăţirea de sine, învinuirea de sine, neîmpotrivirea în cuvânt, lepădarea dorinţei de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci; pe acestea toate le împlineşte desăvârşit ascultarea de părintele duhovnicesc.
De mândria care ne face să ne socotim mai buni decât toţi ceilalţi oameni, sau cel puţin mai buni decât mulţi alţii, şi de aceea să-i dispreţuim, scăpăm de ne silim să vedem cu ochi iubitor cele bune ale semenilor, neluând aminte la metehnele lor, ci numai la virtuţi; că „dragostea risipeşte mândria”, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.5 Bine ar fi să ne socotim chiar mai prejos decât toţi, dar nu cu bolnăvicioasă înjosire de sine.
Trufia o surpă pomenirea păcatelor, care face cunoscută sărăcia sufletului; iar de va fi şi frângere a inimii, trufia va pieri.
Primirea fără cârtire a umilinţelor e şi ea un leac bun al mândriei.
Împăunarea cu darurile naturale – de orice fel ar fi – o lecuieşte credinţa că tot binele vine de la Dumnezeu fi cugetarea la acest cuvânt al Apostolului, care spune: Ce te deosebeşti pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-i fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7).
Cel mai puternic leac e însă rugăciunea, mai ales dacă e necontenită. Că, de cere omul în rugăciune ceva de ia Dumnezeu, va primi şi simţirea că cele dobândite sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar nu câştig al ostenelii şi vredniciei sale. Iar de-I mulţumeşte lui Dumnezeu în rugăciune pentru binefacerile Sale – cu inima frântă şi zdrobită, iar nu ca fariseul -, iarăşi va călca în picioare mândria, recunoscând că toate bunurile sale sunt de la Dumnezeu, de la Care purcede şi la Care se întoarce tot binele, iar pe sine se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor. Şi tot cu rugăciune să ceară de la Dumnezeu izbăvirea de o boală atât de rea, pe care nu-i leac omenesc s-o poată răpune.
Cele înfăţişate mai sus drept căi de tămăduire a slavei deşarte şi a mândriei sunt deopotrivă căi de câştig al smereniei, marea şi adevărata lor lecuitoare, căci e virtute ce li se împotriveşte şi se cuvine să stăpânească în locul lor.
Cum este ea şi cum se dobândeşte, am arătat altă dată.6 Acum spunem doar că smerenia vindecă multe dintre bolile spirituale ale omului şi poate de aceea să-l tămăduiască şi de bolile psihice iscate de astfel de boli.

Note:

1 Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 56.
2 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 2.
3 A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies spirituel-les, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 729-760.
SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE
4 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXX, 3; Omilii la II Tesaloniceni, I, 2; Omilii la Osea, IV, 4; Omilii la Ioan, XXXIII, 3.2.
5 Capete despre dragoste, IV, 61.
6 Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 692-709.

Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, EDITURA SOPHIA

sursa

Mandria il strica pe om

Este foarte greu să te lupți cu mândria. Pentru că egoul nostru s-a amestecat cu acest monstru și nu ne dăm seama. Suntem orbi. „Orbi care îi conduc pe orbi”. Și mai e ceva. Încă din copilăria noastră, ni se spune: „Fii primul din clasă… Nu fi ca acel copil.” Ce înseamnă acest lucru? Deoarece „cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi.” Dar până când înțelegem noi asta…
Mândria este cel mai mare păcat al omului. Ea izvorăște din întuneric – cu adevărat, din întuneric. Mândria și egoismul: merg mână în mână. Unde este harul lui Dumnezeu, acestea două nu pot fi. De aceea, atunci când spunem că cineva este un „mare om”, prima trăsătură a caracterului său care ne face să-l considerăm „mare” este smerenia lui. Pentru că smerenia este un sinonim al iubirii…

Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, p. 453

De la icoana bizantină la „icoana” Playboy

desfranare-1748734068.jpg


De ce păcătuim când privim imagini pornografice?

Nu am întâlnit tânăr care, deschizând subiectul: Ispite, neputinte tineresti, să nu-mi vorbească de ispitele trupesti ale desfrâului, de ispita de a cerceta, dintr-o curiozitate păcătoasă, materiale cu caracter erotic si pornografic. Consider că e unul dintre cele mai serioase subiecte ridicate de tineri, subiect care nu ar trebui evitat dintr-o pudoare care nu-si are locul. Este un lucru extraordinar că există deschidere din partea tinerilor spre întelegerea învătăturii Bisericii si trăirea morală crestină si vindecarea prin depăsire a unor neputinte ale firii. Sunt convins că datorită întelegerii gresite a sexualitătii foarte multi tineri ai vremurilor noastre îsi păgubesc mântuirea.
Tânărului plin de poftă, cu privirea hămesită, care fluieră, pâsâie si agasează tinerele adolescente nu prea am ce să-i spun .
[Bineînteles ca Hristos a venit pentru toti, dar mai ales pentru cei pacatosi, si deci lor ar trebui sa le vorbim mai întâi; ei au cel mai mult nevoie de doctor. Însa cel plin de pofta trupeasca se va scandaliza la orice cuvânt vindicativ la adresa patimii lui, indiferent daca i-ai pomenit de Dumnezeu sau daca ai depasit…asa numitul limbaj de lemn. Numai aceluia care nu si-a adormit de tot constiinta îi poti strecura ceva spre folosul sufletului sau. Nici Cuvântul Mântuitorul nu a fost primit de toti…si tot El ne atentioneaza: Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce în picioare si, întorcându-se, sa va sfâsie pe voi. Am considerat întotdeauna ca celui foarte împatimit îi poti fi de folos daca-i predici prin viata ta, prin atitudinile tale morale si prin pomenirea lui în rugaciune. Putem spune lui Dumnezeu: „Doamne, vezi-l pe fratele meu cum a ajuns de împatimit. Doamne, întinde-i o mâna si scoate-l din patima, caci tu nu ai pe nimeni de pierdut! Lucreaza si în viata lui asa cum ai lucrat si în viata Mariei Magdalena si a altor desfrânati, spre mântuirea lui si spre Slava Numelui Tau cel sfânt!”.]
Asta pentru că remarca părintele Savatie „nici un argument nu este atât de puternic încât să convingă pofta din noi… numai întâlnirea reală cu Hristos dă viată oceanului de cuvinte despre paguba patimii trupesti si frumusetea castitătii” . Tânărul plin de poftă se întreabă: „Cu ce am gresit? Am păcătuit? Dar ce, am dat cuiva în cap? Am furat? Mă informez doar!!?” Uită însă jena avută la standul de ziare când a achizitionat Hustler sau Penthouse, rusinea pe care si-o închipuie că o va trăi nespus dacă va fi surprins de părinti cu o astfel de publicatie… Adolescentii pătimasi, dar mai timizi, (aceia care din rusine nu ar cere niciodată o revistă cu caracter erotic de la taraba cu ziare) preferă să acceseze site-uri pornografice pentru că este extrem de facil, fiind vorba de un simplu click. Dintre acesti tineri multi consideră că Biserica este doar cu interdictiile, că ea interzice tot ce aduce bucurie…
Pornografia nu reprezintă o expresie a libertătii de exprimare sau a „drepturilor omului”, ci o uriasă afacere în mâna unui grup de oameni influenti. Ea este o formă de încălcare a demnitătii umane prin „reducerea femeii la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora” . Dacă în urmă cu câtiva ani, spre exemplu, redactorul-sef al revistei Playboy, Dan-Silviu Boerescu, vorbea cu entuziasm despre caracterul artistic al pictorialelor si că n-ar avea nimic vulgar, imoral si nelalocul lui, acum mărturiseste [E vorba de un interviu aparut în unul dintre primele numere ale revistei mondene Tabu ] că: „o femeie văzută goală este, pe jumătate, o femeie posedată”, sau „nu cred să existe organ mai erectil decât ochiul si poftă mai mare decât cea a privirii hămesite”.
Pe zeci de căi suntem bombardati cu imagini erotico-pornografice: posturile TV nu mai contenesc în a transmite filme erotice în miez de noapte („pentru că publicul cere”), reclamele publicitare contin din ce în ce mai mult aluzii sexuale, tarabele sunt invadate cu cărti tip „Sandra Brown”, de reviste cu continut erotic ce cuprind fotografii nud sau în timpul împreunării sexuale asociate cu texte pornografice; putem vorbi si de muzică cu mesaj pornografic sau obscen (aici excelând hip-hop-ul si manelele), toate incitând spre desfrânare.
[Din nefericire muzica cu text obscen, pornografic s-a dezvoltat mult si-n tara noastra, trupe ca B.U.G. Mafia sau Parazitii concerteaza nestingheriti prin tara în fata pustilor de 16-17 ani fara ca Politia sa (mai) ia vreo atitudine, desi delictul acestora se chema ultraj împotriva bunelor moravuri.]
Chiar si mintea celor foarte mici e pervertită; există în serialul de desene animate Powerpuff Girls de pe Cartoon Network un personaj feminin – Miss Bellum, secretara primarului, căreia nu i se arată niciodată chipul, ea fiind mereu doar…sâni si fund. Băiatul meu în vârstă de cinci ani a sesizat si el acest aspect si m-a întrebat odată de ce nu i se arată niciodată fata lui Miss Bellum. Nu am găsit un răspuns adecvat vârstei lui. Ce psiholog poate spune că nu există riscul să i se întipărească în memorie acest aspect??…
Fără doar si poate pornografia dă dependentă pentru că simtirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor si pe cât de usor se strecoară, pe atât de greu vor iesi. Consider că acei consumatori de pornografie nu vor aprecia femeia la adevărata ei valoare, ci o vor vedea ca pe simplu obiect sexual.
[ S-a vorbit îndelung de mitul femeii-obiect. Si nici femeia nu a fost ferita de patima acesta. Numarul lor însa este simtitor mai mic. Ea din demnitate nu gusta pornografia pentru ca, în general, aceasta prezinta femei în ipostaze degradante. Voyeurismul feminin însa a prins la noi în tara, celebrii Chippendales vizitându-ne de câteva ori, semn ca au un public feminin consecvent.]
De aici apetitul multora pentru comportamentele deviante, pentru perversiuni, căci ceea ce văd, vor să repete si în viată! Îmi amintesc o replică dată într-un film [ filmul „Henry si June”, (cu Umma Thurman), 1990] : „Plăcerile neobisnuite omoară gustul pentru cele obisnuite”. Când ti-ai îndulcit mintea cu toate nebuniile si cu cele mai sofisticate artificii erotice, foarte greu mai poti aprecia un gest de tandrete sau actul intim, firesc din cadrul familiei. Nu e de mirare că pornografia este asociată cu adulterul, violul, violenta conjugală…
Multi dintre tineri cresc într-o astfel de ambiantă, de mentalitate, găsind normal consumul de pornografie, iar vocea crestinului ortoprax (trăitor, practicant) este înăbusită, trăind chinul pe care odinioară Dreptul Lot l-a trăit văzând faptele nelegiuite ale sodomenilor. Salomeile din reviste dansează, mintile si trupurile celor ce privesc se înfierbântă si se pângăresc, iar capul lui Ioan Botezătorul cade iarăsi, si iarăsi, si iarăsi…
Ce facem însă cu acesti tineri cuminti si frumosi care caută un răspuns la problema lor, care vor să-si învingă curiozitatea păcătoasă a desfrânării, care vor să-si păzească ochii?
E nevoie încă de la început a constientiza că privirea imaginilor erotice si pornografice e o practică imorală si pierzătoare de suflet. În rugăciunile serii ne rugăm Sfântului Duh zicând: „…frumusete străină am văzut si cu dânsa mi-am rănit inima”. Nu vederea propriu-zisă a imaginii e deci rea, ci vederea frumusetii străine, a unei frumuseti ce nu-ti apartine prin taina nuntii. Să privim cum mai multă stăruintă spre icoana bizantină din cămara noastră. Părintele John Breck afirma că: „Rostul iconografiei în Biserică este de a da mintii si inimii hrană cerească, hrana curătiei, binecuvântării si sfinteniei. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care provoacă stricăciune în adâncimile sufletului” . Iată ce spune un canon al Bisericii: Ochii tăi să privească cele drepte (Pildele lui Solomon 4, 25), căci simtirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim asadar ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe tablouri, fie altcumva înfătisate, chipuri care amăgesc vederea si care strică mintea si împing spre atâtările plăcerilor rusinoase” . De asemenea Scriptura consemnează: Ati auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârsesti adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 27-28). Iar într-un alt loc spune: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22-23).
Odată constientizat păcatul, tânărul cu nădejde în Dumnezeu trebuie să-si păzească mintea prin evitarea îndulcirii ei prin privirea unor astfel de imagini, să fugă de locurile în care ispita e la vedere. Cei din vechime spuneau: „Initiis (principiis) obsta” (Împotriveste-te începuturilor!). În paralel cu aceasta e nevoie de multă rugăciune a mintii, de chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, Acesta devenind astfel străjer al mintii noastre. Fără să priveghem asupra pulsiunilor din noi, nu vom putea spori în viata duhovnicească si nici vindeca de gândurile păcătoase. Cel ce primeste gândul păcătos începe deja să săvârsească păcatul în sufletul său, făcându-si singur scenarii avându-se pe sine actor principal sau derulând în minte, înainte si înapoi, filmele erotice pe care le-a vizionat.
[De obicei lumea contemporana delimiteaza pornografia hard-core de cea soft-core. Pornografia usoara (soft-core) este sinonima deseori cu nuditatea partiala sau totala si i se da de cele mai multe ori caracter artistic; ea este considerata de foarte multi inocenta. Unii gasesc de cuviinta sa nu numeasca pornografica o astfel de imagine, numind-o mai dulce… sexy. De ea e plina presa scrisa (gen Fata de la pagina 5) si revistele pentru tineri. Ea trece drept fireasca în ochii multora, pentru simplu motiv ca este „imagine cuminte” spre deosebire de imaginea porno hard-core (ce arata explicit împreunarea sexuala sau chiar mai mult…). Oricât de soft ar fi o imagine erotica, daca stimuleaza simturile, provoaca stricaciune sufletului. În câte camere de camin studentesti cu postere din Playboy ati vazut icoane?? Si daca totusi ati vazut, vi s-a parut fireasca aceasta asociere? Eu personal am vazut o astfel de asociere si am înteles ca pentru cei ce nu sunt angajati într-o viata duhovniceasca, sunt ignoranti în ale credintei sau le lipseste educatia religioasa totul e posibil. Icoana e… talismanul lor, îi ajuta în viata, iar posterul erotic reprezinta hobby-ul, zona de interes, o chestiune day by day. ]
Odată intrată în sufletul tânărului curiozitatea desfrânării, nu-l va mai opri nimeni în a-si procura reviste cu caracter erotic , casete sau CD-uri pornografice …si va fi stăpânit de patima masturbării, de dorinta desfrâului si uneori chiar a violului. De aceea e nevoie de atentie si trezvie sufletească, de hotărârea clară de a nu le mai vedea. Dar sunt si imagini erotice ce cad exact sub privirile noastre. Întâmplarea poate face să fii obligat să vezi o dată, dar nu esti obligat să vezi si a doua oară. Îndulcirea cu păcatul desfrâului este totuna, spune Hristos, cu desfrânarea propriu-zisă – „Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui „(Matei 5, 28). Mântuitorul vrea să spună că nu trebuie să se considere curat cel care desi nu a săvârsit păcatul trupesc are mintea bolnavă de patima desfrâului. În acelasi duh, smerindu-se, Sfântul Vasile spunea: „femeie nu am cunoscut, dar fecior nu sunt!”
Acum când lumea întreagă a devenit un circ desăntat recomandăm din dragoste pentru acestia mai mici” pentru care a murit Hristos: spovediti-vă faptele si gândurile, dacă nu sunt impedimente cereti-i preotului duhovnic o mai deasă împărtăsire, căci Sfântul Trup si Sfântul Sânge ale Domnului sunt medicament, nu premiu. Smeriti-vă sufletul, participati la slujbele Bisericii, în special Sfânta Liturghie, cercetati legea lui Dumnezeu, păziti-vă ochii, luptati prin rugăciune si post, stăpâniti această curiozitate păcătoasă!
Veti primi plată pentru lupta cea bună pe care ati dus-o!

Doamne, frumusete străină am văzut si cu dânsa mi-am rănit inima, curăteste-mi ochii si simtirile trupului, nu mă lăsa să mă zbat în iadul acesta, scoate-mă de aici! Tu m-ai zidit, nu mă lăsa deci să pier! Doamne Iisuse Hristose curăteste-mă pe mine desfrânatul!
LAURENTIU DUMITRU 

DESPRE DROGURI , DESPRE DEPENDENTA DE DROGURI SI VINDECAREDESPRE NARCOMANIE SI NARCOMANIde Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev

Acest flagel este cumplit, raspandindu-se galopant in Rusia. Iata doar cateva cifre care atesta proportiile si profunzimea afectarii de droguri a societatii noastre: 2% din populatia tarii este dependenta in mod persistent de droguri; in ultimii zece ani, narcomania a crescut de 10 ori printre copii si adolescenti, incat actualmente se considera ca exista la noi peste o jumatate de milion de copii narcomani.
Voi adauga ca un singur narcoman „molipseste“ pana la alti 60 de oameni. Acest fapt este legat de difuzarea si de revinderea narcoticelor. Narcomanul face asta in principal ca sa aiba o sursa de venit constanta pentru a-si cumpara portia zilnica de drog.
As mai spune ca narcomania nu poate fi vindecata practic nicaieri in lume (terapia are succes doar in 2-3% din cazuri). Problema este ca aici avem de-a face cu o boala mai mult duhovniceasca decat trupeasca. Iar procesul tratamentului consta nu atat in utilizarea medicamentelor, cat in reeducare, in recuperare indelungata si minutioasa.

Definitie
Potrivit definitiei date de Organizatia Mondiala a Sanatatii, „narcomania reprezinta starea de intoxicatie periodica sau cronica, vatamatoare pentru om si pentru societate, produsa de consumul narcoticelor (de provenienta naturala sau artificiala)“. Conditiile a caror intrunire este necesara pentru a considera pe cineva narcoman sunt urmatoarele:

  • – atractia de neinvins fata de narcotice; 
  • – toleranta crescanda (marirea dozei); 
  • – dependenta fizica si psihica de narcotice. 

Problema narcomaniei are multe aspecte. Ea este si morala, si medicala, si sociala, si juridica.

Dependenta
Impatimirea de narcotice este deja constituita dupa doua-trei luni. Deseori omul devine sclav al narcoticelor chiar dupa prima injectie. Voi mentiona aici si ca, de la inceperea consumului de substante narcotice (cum ar fi heroina), narcomanul mai traieste in medie sapte-opt ani, uneori zece-doisprezece – insa aceasta nu este viata, ci mai degraba un chin continuu.
La narcoman se dezvolta dependenta fizica si psihica de narcotice. Dependenta fizica se realizeaza in urma infiltrarii narcootravii in mecanismele profunde ale metabolismului si in procesele biochimice din organism, incat acesta ajunge sa-si pretinda portia regulata de drog. La fiecare zece-douasprezece ore, narcomanul simte dorinta de neinvins de a-si lua doza, care pana la un moment dat creste in continuu.
Daca din oarecare cauze nu poate sa-si ia drogul, narcomanul se chinuieste cumplit: il trec sudori reci, apar greata, voma, dureri articulare, senzatie de slabiciune, dureri abdominale, tremur in tot corpul. Depresia, tensiunea interioara, anxietatea sunt insotitorii obisnuiti ai abstinentei.
Dependenta psihica este o manifestare si mai grava a narcomaniei. Potrivit expresivei descrieri pe care o dau narcologii acestei stari, narcomanul simte fata de narcotice „dragoste“: ca un indragostit, el se gandeste tot timpul la obiectul dorintelor sale, asteapta mereu intalnirea cu el si nazuieste catre el, se bucura daca intalnirea este pe punctul de a avea loc, se intristeaza si se enerveaza daca ea este amanata; este gata de orice ca sa fie mereu alaturi de narcotice (S. Belogurov, 1998). Personalitatea narcomanului sufera transformari radicale.
Inca o remarca scurta: consumul de narcotice aduce vatamari foarte puternice, cateodata ireversibile, sanatatii omului. Sufera grav creierul si tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slabeste. Nu exista organ ori sistem din organismul narcomanului care sa ramana neafectat. Aproximativ 80% dintre narcomani sunt infectati cu virusul hepatitei B. Cam aceeasi frecventa o are la narcodependenti infectia cu HIV.

Unde sunt radacinile narcomaniei?
Care este cauza principala a consumului de narcotice? Lipsa duhovniciei. Consumul de narcotice este un pacat comis cu buna stiinta, care cu timpul „odrasleste“ multe alte pacate. „Desfatarea“ adusa de narcotice este doar o iluzie, o amagire, insuflata jertfei omenesti de catre demon. Iubirea de placeri si imbuibarea pantecelui, iubirea desfatarilor trupesti si lenevia, inmultite cu necredinta sau cu putina credinta, cu neintelegerea pricinilor si a rosturilor pentru care traieste omul pe acest pamant – iata radacinile duhovnicesti ale narcomaniei.
In mare masura sunt vinovati parintii, care nu si-au invatat copiii credinta crestineasca (fiindca deseori sunt ei insisi necredinciosi), nu i-au deprins cu ascultarea, n-au urmarit cu ce sau cu cine isi petrece vremea fiul sau fiica lor. Si rezultatul nu s-a lasat asteptat.
Ajungem sa constatam cu groaza ca printre tineri drogurile devin in ziua de astazi ceva de „bon ton“. A te droga inseamna a fi adult, independent, modern. Din pacate, nu sunt putini cei ce gandesc asa. Multe institutii de invatamant mediu si superior ar trebui inchise pentru carantina, cu afisul: ATENTIE, NARCOMANIE! lipit la intrare.
Cateodata, in timpul consultatiei iti vine sa strigi: „Oameni! Veniti-va in fire!“ Iata doar un exemplu. La consultatie au venit o mama cu fiica ei de 15 ani. In cursul convorbirii a iesit la iveala ca fata fuma de la 11 ani, putin mai tarziu a inceput sa curveasca, iar de la 13 ani sa consume heroina. Iti ingheata sangele in vine cand auzi istorii de acest fel. Nu-ti vine sa-ti crezi urechilor – dar, vai, aceasta este cruda realitate.
Zilnic pier oameni din cauza drogurilor, in timp ce altii isi fac prima injectie din viata cu substanta ucigasa.
Asadar, sa ne amintim: cauza profunda a narcomaniei sunt pacatele si patimile. Iar alaturi de acestea se afla dracii, care il cheama pe om sa se apuce de „ac“ ori sa inghita o mana de tablete psihotrope. „Nemasurata este ura diavolului fata de neamul omenesc“, scrie episcopul Varnava (Beliaev), „pe care il arunca nu in raiul ce i-l promite, ci in iad, inca de aici, de pe pamant – si mari sunt ratacirile si nechibzuinta oamenilor care, pentru aceasta amagire, platesc cu propriile chinuri de nedescris si cu lepadarea cu voie de fericirea vesnica si adevarata!..“
Iata un alt exemplu. La consult – o femeie de varsta mijlocie cu fiul ei de 19 ani. Ea era deprimata, glasul – intretaiat de lacrimi. In familie – necaz. Fiul – narcoman. „Vechimea“ in consumul de narcotice – doi ani. Alexei – asa il chema pe baiat – a spus ca la inceput, „ca toti“(!) din anturajul sau, a fumat marijuana – din ce in ce mai mult. Odata, dupa un concert de muzica rock, niste cunoscuti i-au propus sa se injecteze. In scurt timp nu mai putea fara heroina, „s-a legat de ac“ puternic…
In continuare, istorisirea lui Alexei si completarile mamei lui au calchiat cu exactitate relatarile multor narcomani carora am avut prilejul, de-a lungul anilor de munca, sa le dau ajutor psihoterapeutic. Iata unele detalii ale acestei istorisiri: inselarea la nesfarsit a parintilor; discutii misterioase la telefon, dupa care urma disparitia de acasa; vinderea lucrurilor personale, apoi furarea de la parinti a unor obiecte de pret si bani; inrairea; depresii nemotivate sau stari de excitatie; restrangerea la minimum a intereselor; slabire; crize de astenie; insomnie; imposibilitatea de a invata sau de a munci undeva in momentul respectiv, din pricina starii psihice si a felului in care se simteau.
Alexei a reusit mult timp sa ascunda de parinti impatimirea sa pierzatoare. Acestia au aflat ca fiul lor este narcoman descoperindu-l in camera sa in stare de soc, datorata unei supradoze de heroina. Era galben tot, aproape ca nu mai respira. Daca Salvarea n-ar fi ajuns la timp, sansele lui de a ramane in viata ar fi fost practic nule. Alexei a fost realmente smuls din ghearele mortii…
Incercarile parintilor de a-si smulge fiul din intunericul drogurilor au dat, din fericire, unele rezultate pozitive. Alexei a hotarat s-o rupa cu drogurile, constientizand perfect durerea, suferintele si greutatile pe care avea sa le intampine in drumul spre insanatosire. Obisnuitele canale de difuzare a otravii si „prietenii“ n-au fost usor de biruit. De pilda, oamenii de la care pana mai ieri cumpara narcoticul au inceput sa i-l propuna practic pe nimic. „Ia cu incredere“, spuneau ei, „o sa-mi dai dupa aia“. Acesti oameni nu ii dadeau pace nici in spital. Parintii lui Alexei au ramas stupefiati de tupeul si de lipsa de scrupule a narcotraficantilor. Numai cu timpul, dupa ce Alexei a fost mutat la niste rude din celalalt capat al orasului, a slabit presiunea lor.
Tratamentul in narcodispensar a adus, potrivit spuselor lui Alexei, doar o imbunatatire neinsemnata a felului in care se simtea. A indurat cu greu despartirea de droguri. I s-au facut perfuzii, i s-au dat vitamine, sedative – insa atractia spre narcotic a ramas irezistibila, sufleteste se simtea groaznic, intreaga lume i se parea cenusie, amorfa, oribila. La o saptamana dupa iesirea din spital, n-a rezistat si si-a facut o injectie cu heroina. Fundatura.
Citind un anunt in ziar, parintii au mers cu el la un centru narcologic particular. O saptamana de internare costa peste cinci sute de dolari. Accentul in terapie era pus pe folosirea nu stiu caror „medicamente scumpe si foarte eficace“… Dupa tratamentul in acest centru n-a rezistat fara narcotice decat trei saptamani. Si iarasi a cazut. Toti erau deznadajduiti…
Si numai dupa catva timp Alexei si parintii lui si-au amintit de Dumnezeu, de faptul ca au fost botezati intru Ortodoxie. Nu le mai ramanea decat nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu. Tocmai aceste ganduri i-au adus in Biserica. Totodata, au facut apel la specialisti, la medici si psihiatri ortodocsi.
Cred ca, daca Alexei va ramane statornic in dorinta de a termina cu narcoticele, iar pocainta lui va fi sincera si adanca, Domnul Isi va arata negresit mila catre el. Convingerea mea este intarita de numeroase cazuri de vindecare, cand oameni care aveau chiar „vechime“ mare in consumul de droguri au rupt-o cu ele. I-a izbavit un singur lucru: credinta in Dumnezeu. Iar acesteia i-au urmat si lupta cu pacatul, si silinta de sine, si rugaciunea, si pocainta, si nazuinta catre evlavie. Este neaparata nevoie de suferinta, de rabdare, de osteneala. Aceasta este, daca vreti, o mica jertfa adusa lui Dumnezeu pentru pacate. Iar Domnul va primi aceasta jertfa si va da harul Sau, care va vindeca toata patima si neputinta.
Este nepretuita si participarea rudelor, a apropiatilor la izbavirea celui suferind de narcomanie. Aici intra si rugaciunea pentru el, si sprijinul moral, dragostea si mila fata de el. Trebuie gasit si dezvoltat in sufletul suferindului tot ce este mai bun. Este important ca cel tratat sa nu se inchida in sine, sa simta caldura duhovniceasca, grija si interes pentru soarta lui din partea celor apropiati si a prietenilor.
Iata inca un sfat. Daca ati aflat ca odrasla dumneavoastra a inceput sa consume droguri, nu fiti agresivi: dati-i de inteles ca va este drag si ca vreti sa il ajutati.

Faptele striga

Deosebit de alarmanta este sanatatea sufleteasca si trupeasca a generatiei adolescente. Diluarea principiilor morale in societate, conditiile sociale dificile, puterea de cumparare scazuta si multe altele au cazut ca o grea povara asupra sufletelor fragile de copii.
Din trei-patru familii, una „scartaie din toate incheieturile“. Parintii multor copii abuzeaza de bautura, deseori se intalnesc mame alcoolice. Varsta la care incepe fumatul a coborat pana la limita de 10 ani la baieti si 12 ani la fete.
Nimeni nu se mai mira azi de faptul ca intre scolari au loc cu gramada relatii sexuale. Bolile venerice la adolescenti, prostitutia infantila sunt, vai, jalnice semne ale vremii noastre. Peste tot in mass-media sunt prezentate corpuri goale. Programele TV sunt „decorate“ cu titluri monstruoase, care acopera violenta, desfraul, ocultismul. Din 1986 pana in 1995 nivelul sinuciderilor la noi in tara a crescut cu 79%. In perioada reformelor, in fiecare an si-au pus capat zilelor mai mult de 60 de mii de rusi – un oras intreg de sinucigasi – in timp ce omorati de altii au fost doar 30 de mii. Si, lucru deosebit de tragic, in primul rand a crescut numarul sinuciderilor la tinerii intre 20 si 24 de ani: de 2,9 ori. La celelalte grupe de varsta ale populatiei adulte, factorul de crestere a fost intre 1,6 si 1,8.
Nivelul delincventei generale a crescut din 1987 pana in 1996 de 2,2 ori. Numarul casatoriilor a scazut in aceeasi perioada cu 17%, in timp ce numarul divorturilor a crescut cu 21%. Numarul copiilor nelegitimi a crescut intre 1985 si 1995 cu 76%. Convulsiile sociale din tara au nascut copii ai strazii. Indicatorii delincventei la minori cunosc cote inalte. Potrivit datelor Ministerului de Interne al Federatiei Ruse, la inceputul anului 1995 erau 50 de mii de copii ai strazii, iar 620 de mii de adolescenti aveau cazier la militie (datele sunt citate dupa profesorul N. Gundarov).
Ca urmare a faptelor sus-mentionate, statistica este trista: aproximativ 80% dintre copiii din tara noastra au nevoie de asistenta medico-psihologica. Din 35 de milioane de copii (in varsta de pana la 16 ani), aproximativ un milion sunt invalizi. Adica fiecare al 35-lea copil! Dintre tinerii care au fost declarati inapti pentru satisfacerea stagiului militar din motive de sanatate, 47 de procente erau reprezentate de cei bolnavi psihic.
Raspandirea afectiunilor neuropsihice de granita la copii si adolescenti a ajuns la cote fara precedent: 79%. Nervozitatea, excitabilitatea crescuta, labilitatea emotionala, tendinta spre conflicte, deteriorarea somnului sunt simptome tipice, care se intalnesc la 8 din 10 copii. Iata niste date ce inspaimanta: 20% din numarul total de sinucideri sunt comise de copii si adolescenti. Iar acum, statistica sinuciderilor la copii si adolescenti in anul 1996: 5-14 ani – 2756 de persoane; 14-19 ani – 2358 de persoane.
Cu totul, 5114 copii au facut acest pas cumplit, ireversibil. Si acestea sunt numai datele oficiale. In 92% din cazuri, sinuciderile au fost comise de copii din familii destramate.
Jumatate dintre fetele si baietii de 13 ani consuma deja alcool.  Fiecare al 10-lea avort este facut de o adolescenta. 
Au aparut adolescenti-criminali in serie, lucru fara precedent in psihiatria judiciara. Putem numai sa presupunem cat de monstruos este nivelul de agresivitate din societatea noastra, de vreme ce el se reflecta in asemenea fenomene.
Pentru copii, incercarile incep de la cea mai frageda varsta. Iata cateva randuri din scrisoarea unei tinere mame: „Copiilor li s-a furat copilaria. «Multumita» televiziunii si mijloacelor de informare in masa, copiii mici stiu deja ce este sexul, cum si cu cine poti face sex. Cand vor creste, oare vor mai putea sa inteleaga ce este dragostea? Uitati-va ce desene animate li se prezinta copiilor. Pana si titlurile iti dau fiori: «Trasnitul», «Razboiul stelelor» si asa mai departe. Filme imorale si pline de ignoranta. Nu demult au prezentat desenul animat «Toti ajung in rai». Esenta acestui film: nu trebuie sa muncesti, trebuie sa joci jocuri de noroc pana ce castigi, iar in calitate de divertisment cultural apar fetele de la cabaret. Oare la noi copiii sunt mutilati dinadins? Si ce jucarii sunt in comert: luptatori ninja, extraterestri, roboti s.a.m.d. Pentru ce? Ce aduc aceste jucarii copiilor?“ Din pacate, autorul randurilor de fata primeste multe asemenea scrisori, si in fiecare din ele rasuna durerea si amaraciunea parintilor pentru ceea ce se petrece in jurul nostru.
Iata rezultatele unui studiu interesant, realizat de departamentele de politie si de educatie a populatiei din orasul Fullerton, statul California (S.U.A.), in martie 1988:
Principalele probleme din scoala in 1940: 

  • 1. Elevii vorbesc in timpul orelor; 
  • 2. Mesteca guma; 
  • 3. Fac galagie; 
  • 4. Alearga pe coridoare; 
  • 5. Nu respecta ordinea la randuri; 
  • 6. Se imbraca in mod nereglementar; 
  • 7. Se cearta in clasa.

Principalele probleme din scoala in 1988: 

  • 1. Consumul de droguri; 
  • 2. Consumul de alcool; 
  • 3. Graviditatea; 
  • 4. Sinuciderile; 
  • 5. Violurile; 
  • 6. Talhariile; 
  • 7. Bataile.

Comentariile sunt de prisos. Trebuie subliniat in mod special faptul ca aceste infricosatoare metamorfoze au avut loc in mai putin de 50 de ani, in timpul dezvoltarii vertiginoase in S.U.A. a materialismului. Credem ca acest rezultat este firesc in orice societate bazata pe conceptii materialiste. Sunt deja mai mult de 10 ani de cand modul proamerican de viata ne este bagat pe gat noua si copiilor nostri. La ce va duce asta? Prognoza care se intrevede nu este prea mangaietoare.
In mass-media – violenta si sexualitate. Activitatea sectantilor „de toate culorile“ este orientata spre subminarea valorilor duhovnicesti ale natiei.

Copiii sunt viitorul nostru! Cum va fi acest viitor?
Nu va lasati cumparati! (cuvant catre adolescenti, dupa diverse publicatii ortodoxe)
Copii! Jugul sub care sunteti bagati acum e mai cumplit decat cel tataresc. Tatarii au vandut ca robi pe pietele Asiei si Europei mii si mii de compatrioti ai nostri. Acum insa, fetele noastre nu mai sunt duse in robie de tatari, ci de asa-numita „cultura de masa“. Frangand impotrivirea rusinii firesti, aceasta dobandeste rezultate mai cumplite decat focul si sabia. Adolescentii incep sa nu mai dea doi bani pe fecioria si curatia date de Dumnezeu si firesti pentru orice om, sortindu-si sufletul si trupul unor chinuri cu neputinta de ocolit. Si baietii, si fetele se spurca cu tutun si injuraturi. Rasuna vorbele porcoase si muzica draceasca. Cinismul, nerusinarea, desfraul, cruzimea, narcomania de toate felurile au devenit fenomene de masa printre adolescenti. Copiii sunt provocati la pacat prin cultura pacatului, pentru ca noua generatie sa fie transformata in dobitoace incapabile de intemeierea unei familii normale, de efort creator, productiv, de apararea Patriei.
A te lua dupa „toata lumea“ inseamna pentru adolescentii contemporani ceea ce insemna pentru cei din secolul al XIV-lea a fi luat rob de salbaticii Hoardei pentru a fi vandut pe piata sclavilor. NU VA LASATI CUMPARATI!
Copii! Dusmanii tarii noastre s-au straduit sute de ani sa cucereasca tara noastra cu focul si cu sabia, insa de fiecare data au fost infranti cu rusine si si-au gasit mormantul pe nesfarsitele campii rusesti. Acum vor sa ne duca de pe pamantul nostru sub ochii ingaduitori si nepasatori ai adultilor, cu complicitatea tradatoare a autoritatilor. Acum vor sa nimiceasca poporul nostru nu cu armele, ci cu desfraul, cu pornografia, cu drogurile, cu tutunul si cu votca – asa cum stramosii lor i-au nimicit pe indienii americani.
Nu va lasati! Nu puneti mana pe josnicele reviste finantate din strainatate si pe toate celelalte scarbosenii ce urmaresc un singur scop: sa-i lipseasca pe toti viitorii miri si pe toate viitoarele mirese de casatoria intemeiata pe dragoste si credinciosie, transformandu-i in „parteneri“ si „partenere“ de 13-16 ani, „inzestrandu-i“ in acest scop cu instructiuni ilustrate, facand reclama acestor reviste la radio si la TV. Nu va uitati la filmele si reclamele desfranate, pline cu scene de dezmat si de violenta. Amintiti-va: cine priveste cu placere o scena de pacat de moarte, se face partas la el.
Copii! Numai Credinta, Biserica si dragostea de Patrie va pot da orientarea corecta in viata. Aceasta a fost orientarea dupa care s-au calauzit toti oamenii mari ai tarii noastre: toata cultura si statalitatea autentica s-au cladit la noi pe credinta crestineasca. Fie veti deveni crestini prin viata si faptele voastre, fie veti ajunge lepadaturi duhovnicesti, consumatori de „Playboy“ si de narcotice, turma cinica si marsava. Asa vor sa va faca Satana si dusmanii Patriei noastre. Dar voi impotriviti-va lor cu credinta, pentru sfintenie, pentru curatie si pentru dragostea adevarata! Dumnezeu, Preacurata Lui Maica si Sfintii toti va vor ajuta in aceasta nevointa.
In legatura cu desantata propaganda prin mass-media – prin televiziune si alte mijloace – a informatiilor privitoare la curvie si la desfrau, adica la legatura trupeasca nelegiuita ascunsa sub numele de „dragoste“ si de „cunostinte“, Biserica Ortodoxa este nevoita sa aminteasca baietilor si fetelor despre nevoia de a-si pazi nevinovatia si fecioria ca pe o „sfanta a sfintelor“ a personalitatii lor, ca pe lumina ochilor, pana la intrarea in casatoria legiuita. Amintiti-va ca rusinea, puterea de a te infrana de la satisfacerea poftelor trupesti, existenta casatoriei, prezenta religiei nu sunt idei abstracte, ci ceea ce il deosebesc pe om de animal.
Legatura trupeasca nelegiuita, in afara casatoriei, este pacat impotriva celei de-a Saptea Porunci si, alaturi de omor, intra in randul celor mai grele pacate de moarte, care omoara de vii sufletul si trupul!
Molipsindu-va de o boala rusinoasa (acestea sunt peste douazeci si nu exista nici un mijloc garantat de aparare impotriva lor pentru desfranati) sau facand un avort, puteti deveni neroditori pentru toata viata, pierzand astfel pentru totdeauna bucuria de a fi tata sau mama, ceea ce s-a intamplat deja cu un sfert din generatia mai in varsta – sunt atatea casatorii neroditoare acum tocmai din pricina acestor pacate. Aceasta fara a mai vorbi de faptul ca avortul, la orice varsta a produsului de conceptie ar fi fost facut, e o adevarata crima, iar curvia micsoreaza capacitatile mintale si creatoare.
Raspandirea acestui fel de pacat si nepasarea aproape generala fata de el, impunerea lui ca standard general nu justifica nicidecum in fata lui Dumnezeu pe cel sau pe cea care curveste. La Infricosatoarea Judecata, fiecare va raspunde pentru sine.
Iubite prieten! Adu-ti aminte ca Domnul ne-a dat cea mai bogata tara din lume, ca faci parte dintr-un popor care a creat o mare cultura, o minunata literatura, care a dat nastere unei multimi de savanti dintre cei mai mari, care a iesit biruitor in razboaie, si-a pastrat credinta si a dat lumii numerosi sfinti – si asta datorita puterii duhului stramosilor nostri, care ti-au lasat inteleptul proverb: „PAZESTE CINSTEA DIN TINERETE!“
In timpul consultului medical…
Intrebare: Fiul meu este narcoman. Exista clinici unde in cateva zile, cu ajutorul a diverse medicamente, sunt indepartate fenomenele de criza, este normalizat felul in care se simte bolnavul. Dar mai departe?
Principalul este nazuinta sincera, profunda, neclintita a fiului dumneavoastra de a o rupe cu drogurile. Narcomania este o boala la baza careia se afla pacatul constient al consumului de substante narcotice – iar Domnul iarta pacatele celor care se pocaiesc cu sinceritate.
Pacatele se vindeca in spitalul duhovnicesc, care este Biserica lui Hristos, prin Sfanta Taina a Spovedaniei, cand sufletul se marturiseste inaintea Crucii si a Evangheliei. Alta cale de vindecare nu exista. In rugaciunea pe care preotul o rosteste inainte de spovedanie auzim ca am venit la doctor si ca trebuie sa nu plecam nevindecati.
Adanca pocainta pentru pacatele savarsite, rugaciunea catre Doctorul Atotmilostiv al sufletelor si al trupurilor noastre, catre Preacurata Lui Maica si catre Sfintii lui Dumnezeu sunt primul pas spre vindecare: asta in cazul cand fiul dumneavoastra este botezat si daca in inima lui exista o scanteie de credinta crestineasca, de nadejde in mila Domnului. Iar daca nu, acesta este scopul catre care trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa tindeti.
Medicii sau psihologii cu experienta, preparatele medicamentoase si metodele psihoterapeutice (aplicate in mod moral) sunt doar un auxiliar, adeseori necesar si eficace. Dar nu mai mult.
Frecvent, cauza recaderii in dependenta de droguri sunt „prietenii de seringa“. De acest anturaj bolnavul trebuie s-o rupa fara intarziere. Stiu ca nu este usor de facut asta, dar este indispensabil. Mai ales la inceput trebuie sa stati mai mult cu fiul dumneavoastra, sa-l paziti literalmente.
Nu cumva, Doamne fereste, sa cereti „ajutorul“ vindecatorilor ocultisti si hipnotizatorilor de tot felul.
Intrebare: Se cunosc semne care pot sa ne indice consumul de droguri la un adolescent?
Se cunosc semne de acest fel. Ele pot fi clasificate in cateva grupe:

Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau, dimpotriva, contractate; ochii inrositi sau tulburi; vorbire lenta, incoerenta; pierderea poftei de mancare, pierderea in greutate sau, din contra, apetitul exagerat; tusea cronica; proasta coordonare a miscarilor (clatinare sau poticnire)

Semne comportamentale:

excitatia sau moleseala fara motiv aparent; indiferenta crescanda fata de toate; disparitii de acasa; absente nemotivate la scoala; deteriorarea memoriei si a atentiei; insomnia; deasa si nemotivata rasturnare a dispozitiei; scaderea succeselor scolare; cereri constante de „finantare“; disparitia din casa a banilor, a obiectelor de valoare, a cartilor, a hainelor, a ornamentelor; dese convorbiri telefonice; aspectul neingrijito

Semne evidente: urme de injectii; hartii si bancnote rasucite in forma de tubulet; lingurite ascutite, capsule, sticlute, cutii din tabla; cutii de medicamente cu actiune somnifera sau sedativa.

Nu o data am auzit la consultatie ceva de acest gen: „Pai, doar din cand in cand fumez «iarba» (marijuana). Heroina nu folosesc si nici n-am de gand. Si narcoman nu ma consider. Narcomani sunt altii…“ Asemenea logica este pacatoasa si gresita. Sufletul unui asemenea om este tot in robia patimilor, numai ca omul nu-si da seama inca, din pacate. Psihicul si sanatatea sufera din greu, desi poate nu ca la cei dependenti de heroina. Voi mai spune ca cei ce consuma marijuana, ecstasy si alte narcotice „usoare“ (cred ei) isi asteapta randul la heroina. Este doar o problema de timp.
La consult vine o familie…
Iata un exemplu de relatii intrafamiliale de care intalnim deseori in practica. La consult vine o familie: mama, tatal si fiul lor de 22 de ani, care se drogheaza. „Vechimea“ in consumul narcoticelor: doi ani. In timpul consultului a vorbit mai mult mama. Aceasta povestea cu multa emotie si insistenta. Caracterizandu-si fiul, nu era deloc selectiva in expresii (si asta in fata lui!). Tentativele acestuia de a intra in discutie erau curmate de ea in mod dur. „Stai jos si taci. Ce-ai mai putea tu sa spui?!“ – cam asa i se adresa.
Tatal sedea in fotoliu indiferent, se uita periodic la ceas si arata prin toata infatisarea sa ca, una peste alta, ii e totuna. Bineinteles, din punctul lui de vedere ar fi fost bine ca fiul sa se descurce fara droguri, dar in mod evident nu era interesat sa faca o schimbare in propria viata de dragul lui. Nici problemele duhovnicesti nu pareau sa-l intereseze. A fost vorba sa vina la consult toata familia, a venit si el – dar nu mai mult decat atat.
Pentru o vreme, am lasat in mod deliberat sa-mi scape initiativa. Era important sa observ familia in cauza, sa-i las sa se manifeste.
Lasand deoparte o serie de amanunte ale intalnirii noastre, ma voi opri asupra unui singur moment important. Cand am ramas singur cu tanarul, acesta mi-a spus pe fata: „Iti faci injectie si nu mai auzi nimic… Si mama nu ma mai poate «atinge»“.
In cazul dat, comportamentul autoritar, sufocant al mamei, cu toata dorinta ei de a-si ajuta fiul, n-a facut altceva decat sa-l afunde pe acesta si mai adanc in situatia lui nenorocita. Iar tatal… pur si simplu s-a instrainat din proprie initiativa.
Greseli si rataciri tipice care apar in cursul recuperarii

  • 1. Lipsa unei lupte reale cu pacatul – din lenevie, nepasare s.a. Lipsa dorintei de schimbare in bine. 
  • 2. Nadajduirea in sine: „O sa ma descurc singur“, „N-am nevoie de ajutor“ s.a.m.d.
  • 3. Nerenuntarea la tovarasia „prietenilor“ dependenti de droguri, deasa ramanere in mijlocul lor. 
  • 4. Dorinta de a obtine rezultate imediate (duhovnicesti, clinice s.a.) si dezamagirea daca aceasta nu se intampla. 
  • 5. Minciuna. Incercarile de a parea mai bun decat in realitate. Tainuirea consumului de narcotice. 
  • 6. Accentul pe mijloacele medicale de tratament, in conditiile in care asistenta medicala are o mica pondere in ansamblul masurilor de recuperare si se limiteaza doar la indepartarea sindromului de abstinenta. 
  • 7. „Scopul scuza mijloacele“, altfel spus tratament cu orice pret. Sub aceasta deviza, cei suferinzi de narcomanie devin prada diferitilor ocultisti, sectari sau pur si simplu schimba o patima cu alta (curvia, lacomia, jocurile de noroc s.a.m.d.).

Din corespondenta cu cititorii
Stimate Dmitri Aleksandrovici!
Am citit cartea dumneavoastra «Din jurnalul unui psihiatru ortodox». Capitolul intitulat «Despre narcomanie si narcomani» mi-a insuflat nadejde si incredere ca am apucat-o pe drumul bun, mantuind viata si sufletul fiului nostru. Amarul familiei noastre este la fel de mare si indelung ca si necazul familiei despre care este vorba in cartea dumneavoastra.
Sunt deja patru ani de cand fiul nostru este narcoman. Nu o data s-a tratat si in centre de narcologie particulare, si la spitalul narcologic. Cea mai mare pauza in consumul de heroina a tinut 10 luni, dupa care i s-a nascut o fetita (este casatorit). Fetita are acum opt luni.
Fiul nostru este din nou «pe ac». Casatoria este in pragul destramarii. Domnul a facut sa ma intalnesc cu o femeie profund religioasa, care m-a sfatuit sa cer ajutorul lui Dumnezeu.
Dupa viata pacatoasa, patimasa pe care am trait-o, am revenit in Biserica, ma impartasesc, ma rog pentru fiul meu, am luat binecuvantare de la parintele sa postesc. Fiul a inceput sa-si constientizeze pacatul, varsa lacrimi de pocainta, dar deocamdata insanatosirea duhovniceasca merge foarte incet si cu poticniri. Eu insami sunt de-abia la inceputul caii duhovnicesti, nu sunt tare in Credinta si exista multe lucruri pe care nu pot sa i le lamuresc. As vrea sa apelez la ajutorul unor medici si psihologi ortodocsi in vederea intaririi fiului meu in Credinta si in nadejdea in Domnul.
A.P.“

Aceasta este doar una dintre numeroasele scrisori privitoare la narcomanie pe care le-am primit in ultimele luni. Ajutandu-i pe cei ce sufera de narcomanie, am observat urmatorul aspect. Primii vin la consult parintii. Cu glasuri tremuratoare, cu lacrimi in ochi. In familie – amar: fiul sau fiica consuma droguri. „Ce-i de facut? Cine poate sa ne scape copiii?“ – aceste intrebari sunt pur si simplu intiparite pe fetele si in inimile lor frante de durere.
Dupa scurte convorbiri, se clarifica de regula faptul ca viata duhovniceasca a parintilor s-a terminat dupa ce au primit Botezul, fara a fi apucat macar sa inceapa. Sau parintii nici nu sunt botezati. In mod corespunzator, si copiii lor au fost educati intr-o atmosfera lipsita de duhovnicie. Practic, nici unul dintre ei nu s-a gandit vreodata la faptul ca pacatuiesc greu. De Dumnezeu, de Biserica si-au amintit doar cand problema s-a pus clar si transant: ori viata, ori moartea grabnica.
In mare masura sunt vinovati parintii, care nu si-au invatat copiii sa vietuiasca crestineste, nu s-au ocupat de educatia lor, insuflandu-le adevaratele valori – valorile duhovnicesti. Rezultatul nu a intarziat sa apara.
Sa ne intoarcem insa la consult. Odrasla narcomana nu vine aproape niciodata impreuna cu parintii de prima data. „Inca nu este «copt»“, spun ei.
Altii isi conving parintii ca se vor lasa singuri de injectii, fara ajutorul nimanui – dar promisiunile lor raman, din pacate, vorbe goale.
Dupa clarificarea unei serii de amanunte indispensabile pentru recuperare si inainte sa aiba loc intalnirea cu preotul, recomand sa se inceapa insanatosirea duhovniceasca a mediului din jurul narcomanului. Aceste sfaturi sunt date parintilor, fiind cunoscute fiecarui ortodox. Care anume? A se face pocainta, a se deprinde cu rugaciunea, a posti, a merge la slujbe, a se cununa religios, a sfinti locuinta. Intr-un cuvant, trebuie sa li se spuna ca este nevoie sa fie cu Dumnezeu, sa se roage Lui, sa se pocaiasca de pacatele lor.
Imi amintesc cuvintele unui tanar: „Am venit aici (este vorba de un centru ortodox de recuperare – n. a.) ca sa primim ajutor, si am dobandit o noua conceptie despre lume, am dobandit Ortodoxia“.
Repet: boala narcomaniei este o boala ce tine de pacat. Ea nu poate fi biruita cu scalpelul chirurgului, cu raza laser sau cu tablete „tari“.
Inca ceva: cu ajutorul lui Dumnezeu, narcomanul poate fi facut destul de repede s-o termine cu drogurile, daca vrea cu adevarat asta. Cel mai greu este sa fie tinut in starea aceasta, sa fie invinsa dependenta cea pierzatoare. Memoria va pastra inca multa vreme in „magazia“ sa „dulceata“ pacatului, si poftele pacatoase de-abia asteapta prilejul sa intunece judecata. Insa Harul Dumnezeiesc va veni in ajutor, vindecand toata neputinta si patima. Trebuie doar ca bolnavul sa inseteze de acest Har, sa nu uite de suflet, sa nu paraseasca Biserica lui Hristos.

Inca o marturisire: „De trei ori m-am tratat in spital, dar nu mi-a ajutat, desi exista spitale ca lumea si doctori foarte buni. Unul dintre ei mi-a zis: «Sunt deja saisprezece ani de cand ma chinuiesc cu problema asta, dar…» Faci ciclul de tratament medicamentos, care tine patruzeci de zile, pe urma… pleci incotro vezi cu ochii.
Toti cunoscutii mei credeau ca sunt terminat. Ultima data cand am zacut in spital am vazut ca multi isi fac injectii cu drog si acolo. Prin sectie umblau din mana in mana doua seringi, si cine vroia se folosea de ele. Va imaginati cate boli venerice si cati infectati cu SIDA?! Am vazut cu ochii mei cum doi sanitari i-au rasucit mainile unui baiat, zicand: «Scuza-ne, dar ai SIDA».
Am facut cerere la seful de sectie, in care aratam ca nu cred ca este potrivit sa ma tratez in asemenea conditii… Si iar am inceput sa ma «intep».
Acum sunt noua luni de cand stau departe de drog. Am inteles ca narcoticele sunt lucru dracesc. Daca omul intelege ca este neputincios, bolnav, daca se pocaieste cu adevarat pentru asta, Domnul il va auzi.
N.O.“

Iata un alt exemplu, diametral opus.
Parintii unui tanar care consuma narcotice l-au trimis la pescuit de crabi in Kamceatka. Conditii aspre: pe vas – disciplina de fier, narcotice – de unde? Greu de crezut, dar tanarul a rezistat fara heroina vreme de patru ani (perioada de timp prevazuta in contractul de angajare), a castigat bani buni, s-a intors acasa si… a dublat doza de narcotice fata de cea de dinainte.
Parintii si cunoscutii erau literalmente in stare de soc. Li se paruse ca problema drogurilor e stearsa de pe ordinea de zi – si deodata asa ceva! Dupa parerea mea, asta s-a intamplat pentru ca tanarul in cauza n-a schimbat nimic in sufletul sau ca sa dezradacineze boala. Pur si simplu a asteptat cu rabdare terminarea contractului si totul s-a intors in fagasul de mai inainte.
Despre ajutorul trimis de Dumnezeu narcomanilor care s-au pocait
„Am «stat» pe heroina un an si jumatate. A fost cea mai crunta perioada din viata mea. Am pierdut tot: parinti, prieteni, omul iubit… Si, principalul, m-am pierdut pe mine insami, mi-am pierdut SUFLETUL!
Nu-mi trebuia nimic. Toata energia mea se indrepta spre cautarea dozei urmatoare. Imi inselam parintii, oamenii apropiati. Era un cosmar. Nu mi-a ramas decat sa astept sfarsitul tuturor acestor chinuri. Narcoticele m-au terminat, mi-au pierdut sufletul.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum traiesc fara narcotice. Asta nu este altceva decat o minune. Doar Domnul poate sa ne izbaveasca din acest adanc!
Sunt fericita si recunoscatoare Domnului pentru izbavirea mea.
S., 22 de ani“
„La 19 ani m-am «asezat» pe ac. Imi bagam psihostimulante, in principal efedrina. In Dumnezeu nu credeam. Timp de doi ani am incercat sa ma las prin propriile eforturi, dar toate tentativele au fost nereusite. Mai mult de patruzeci de zile nu rezistam. Pe atunci, narcomania era privita ca delict. Am inteles ca ma asteapta ori inchisoarea, ori LTP-ul9. Apropiatii mei nu stiau ca ma «intep». De sot m-am despartit. Aveam in grija un copil mic…
Dupa ce am trecut prin moarte clinica, am inteles ca exista Dumnezeu si mi-am dat seama ca nu ma voi putea lasa de droguri fara ajutorul Lui. La scurta vreme dupa aceea, nu imi aduc aminte cum, am vrut sa intru in biserica. Facand asta, m-am apropiat de o icoana care parca m-a tras la ea (aveam sa aflu mai tarziu ca este icoana Maicii Domnului «Feodorovskaia»). Am inceput s-o rog pe Nascatoarea de Dumnezeu sa ma izbaveasca, sa ma vindece de patima narcoticelor, zicand asa: «Maica Domnului, si tu esti Mama: daca nu pentru mine, pentru Copilul Tau ajuta-mi!» Eram imbracata groaznic, machiata strident. Oamenii se uitau la mine piezis, dar nimeni nu mi-a zis nimic. M-am rugat pentru prima data in viata, imi curgeau lacrimile siroaie. Nu mai voiam sa plec din biserica.
Au trecut cateva luni, dar tot nu m-am lasat de pacat. Iata insa ce mi s-a intamplat. Stateam pe peron, asteptam trenul electric, cand in cap mi-a rasunat un glas: «Ce faci? Semeni cu oamenii care plutesc pe apa curata, dar beau necuratii». Am inceput sa ma dezvinovatesc in gand: «Nu pot sa ma las, n-am putere» – si aud raspunsul: «Poti. Ai putere». Si am simtit ca intr-adevar pot.
M., 29 de ani
Aceasta fata n-a mai consumat niciodata droguri, a devenit crestina, s-a imbisericit si actualmente se straduieste sa-i ajute cu ce poate pe oamenii care vor sa scape de acest pacat.
Am in mana scrisoarea unui om care a consumat droguri, cu pauze, aproximativ 11 ani, a executat de doua ori pedepse privative de libertate in colonii de munca, si-a pierdut familia, serviciul. Si iata ca acest om a venit la credinta, L-a dobandit pe Dumnezeu.
El scrie ca deja merge regulat la biserica, a inceput sa faca pocainta pentru pacate, insa narcoticele l-au „tinut de gat“, desi micsorase simtitor dozele. Lupta cu narcoticele a fost foarte anevoioasa, dar Domnul a facut minunea vindecarii. Iata cum s-a intamplat.
„Noaptea aceea este pentru mine de neuitat, ca inceput al izbavirii mele. Cea mai mare parte din noapte m-am rugat cu lacrimi ca Domnul sa ma miluiasca. Si intr-o clipa am simtit ca sunt liber de droguri… ei bine, ceea ce a fost cu mine dupa aceea din punct de vedere fizic, Dumneavoastra, ca medic, stiti, in schimb duhovniceste… mi se pare ca e cu neputinta de povestit bucuria pe care am trait-o: ea poate fi numai traita“.
Acum, autorul acestei scrisori munceste pe langa biserica si multumeste Domnului pentru marea mila pe care i-a aratat-o.

Mijlocirea cereasca

Daca tot am vorbit despre boala betiei, in traditia crestina se obisnuieste ca, pentru izbavirea de patima betiei (iar acum si de a narcoticelor), oamenii sa se roage Mucenicului Bonifatie, Cuviosului Moise Arapul, Sfantului Ioan din Kronstadt, Ierarhului Bonifatie cel Milostiv.

Rugaciune catre sfantul inger pazitor

Ingerul lui Hristos, pazitorul meu cel sfant si acoperitorul sufletului si al trupului meu, iarta-mi toate cate am gresit in ziua de astazi si de toata viclenia vrajmasului meu celui potrivnic ma izbaveste, ca sa nu manii cu nici un pacat pe Dumnezeul meu, si te roaga pentru mine, pacatosul si nevrednicul rob, ca sa ma arati vrednic bunatatii si milei Preasfintei Treimi si Maicii Domnului meu Iisus Hristos si tuturor Sfintilor. Amin.

Rugaciune catre Sfantul Mucenic Trifon

O, Sfinte Mucenice Trifone, grabnic ajutatorule al tuturor celor ce la tine alearga si se roaga inaintea sfintei tale icoane, degraba ascultatorule si mijlocitorule!
Auzi-ne si acum in tot ceasul rugaciunea noastra, a nevrednicilor robilor tai, care cinstim sfanta pomenirea ta: ca tu, bineplacutule al lui Hristos, insuti ai fagaduit mai inainte de iesirea ta din viata aceasta stricacioasa ca te vei ruga Domnului pentru noi si ai cerut de la Dansul darul acesta: daca cineva, in oricare nevoie si intristare a sa, va prinde a chema sfant numele tau, acela izbavit va fi de toata navalirea celui rau. Si precum oarecand pe fiica imparatului de la Roma, care de diavol se chinuia, o ai vindecat, asijderea si pe noi pazeste-ne de cursele lui cumplite in toate zilele vietii noastre si mai vartos in ziua cea infricosata a suflarii noastre celei de pe urma mijloceste pentru noi, cand intunecatele chipuri ale viclenilor draci ne vor impresura si vor incepe sa ne infricoseze.
Fii noua atunci ajutator si grabnic izgonitor al viclenilor draci si la Imparatia Cerurilor calauzitor, unde acum stai cu ceata sfintilor inaintea Scaunului lui Dumnezeu; roaga pe Domnul sa ne invredniceasca si pe noi a fi partasi ai veseliei si bucuriei celei de-a pururea fiitoare, ca dimpreuna cu tine sa ne invrednicim a slavi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Mangaietorul, in veci. Amin.

Rugaciune catre Sfantul Mucenic Bonifatie

O, mult patimitorule si intru tot laudate Mucenice Bonifatie! La acoperamantul tau alergam acum: rugaciunile noastre, celor ce te laudam, nu le lepada, ci cu milostivire auzi-ne. Vezi pe fratii si pe surorile noastre care de greaua neputinta a betiei sunt tinuti si pentru aceasta cad de la Maica lor, Biserica lui Hristos, si de la mantuirea vesnica.
O, sfinte Mucenice Bonifatie! Atinge-te de inima lor cu harul cel dat tie de la Dumnezeu, degraba scoala-i din caderile pacatoase si la mantuitoarea infranare adu-i pe ei. Roaga pe Domnul Dumnezeu, pentru Care ai patimit, ca iertandu-ne noua gresalele noastre sa nu intoarca mila Sa de la fiii Sai, ci sa intareasca intru noi trezvia si intreaga intelepciune, sa ajute cu dreapta Sa celor ce au facut mantuitorul legamant al trezviei ca sa-l pazeasca ziua si noaptea pana intru sfarsit, intru El priveghind, si intru El sa dea raspuns bun la Judecata cea Infricosata.
Primeste, bineplacutule al lui Dumnezeu, rugaciunile mamelor ce varsa lacrimi pentru copiii lor, ale femeilor cinstite care se tanguiesc pentru sotii lor, ale copiilor orfani si sarmani parasiti de catre betivi, ale noastre, tuturor ce la icoana ta cadem, si sa ajunga aceasta plangere a noastra la Scaunul Celui Preainalt ca tuturor cu ale tale rugaciuni sa ne daruiasca sanatatea si mantuirea sufletelor si trupurilor, iar mai vartos Imparatia Cerurilor. Acopera-ne si ne pazeste de vanarea celui viclean si de toate cursele vrajmasului; in ceasul iesirii noastre ajuta-ne sa trecem fara impiedicare prin vamile vazduhului si cu rugaciunile tale ne izbaveste de osanda cea vesnica.
Deci roaga pe Domnul sa ne daruiasca dragoste nefatarnica si neclintita de Patria Cereasca inaintea vrajmasilor vazuti si nevazuti ai Sfintei Sale Biserici, ca sa ne acopere mila lui Dumnezeu in nesfarsitii veci ai vecilor. Amin.

Rugaciune catre Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de patima bauturii
Mare este puterea pocaintei! Nemasurata este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintai ai fost talhar, insa apoi te-ai ingrozit de pacatele tale, ai dobandit frangere de inima pentru ele si intru pocainta ai intrat in cinul monahicesc, si astfel, intru mare plangere pentru faradelegile tale de mai inainte si intru ostenicioasele nevointe ale postirii si rugaciunii ai petrecut zilele tale pana la sfarsit, si te-ai invrednicit prin harul lui Hristos de iertare si de darul facerii de minuni.
O, Cuvioase, care de la pacate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajuta si robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt trasi la pierzare, prin vatamarea sufletului nemuritor si a trupului, care este biserica a Duhului Sfant, de intrebuintarea fara de masura a bauturii, dar care se roaga tie. Pleaca spre dansii privirea ta cea milostiva si nu ii trece cu vederea, ci ia aminte la dansii, care la tine alearga.
Roaga, Sfinte Moise, pe Stapanul Hristos, ca El, Cel Milostiv, sa nu ii lepede pe dansii, neputinciosii si nefericitii, pe care a pus stapanire patima bauturii, si sa nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindca toti, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost rascumparati prin Preacuratul Sange al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugaciunea lor si a noastra. Goneste de la dansii pe diavolul, daruieste-le putere sa-si biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeste-i din robia betiei, izbaveste-i din pierzarea bautului fara masura, ca innoindu-se intru trezvie duhovniceasca si intru minte luminata sa indrageasca toata infranarea si buna credinta si vesnic sa proslaveasca pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mantuieste zidirea Sa, Caruia se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.
Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ingradeste-ma cu sfintii Tai ingeri, cu rugaciunile Atotpreacuratei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, cu puterea Cinstitei si de viata Facatoarei Cruci, a sfantului mai mare voievod al lui Dumnezeu, Mihail, si a tuturor celorlalte Ceresti si netrupesti puteri, ale sfantului proroc, Inainte-Mergator si Botezator al Domnului, Ioan, ale sfantului apostol si evanghelist Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, a sfintitului mucenic Ciprian si ale sfintei mucenite Iustina, a sfintilor ierarhi Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, facatorul de minuni, Leon, episcopul Cataniei, Nichita al Novgorodului, Ioasaf al Belgorodului, Mitrofan al Voronejului, a cuviosilor Zosima si Savatie de la Solovat, Serafim din Sarov, facatorul de minuni, a sfintelor mucenice Elpis, Pistis si Agapi si maicii lor Sofia, a sfantului mucenic Trifon, a sfintilor si dreptilor dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana si a tuturor sfintilor Tai: ajuta-mi mie, nevrednicului robului Tau (numele), izbaveste-ma de toate bantuirile vrajmasului, de tot raul, vrajitoria, farmecul si de oamenii cei vicleni, ca sa nu-mi poata pricinui vreun rau. Doamne, cu lumina stralucirii Tale pazeste-ma dimineata, si la amiazazi, si seara, si cand merg spre somn, si cu puterea harului Tau abate si departeaza toata reaua paganatate, care din insuflarea diavolului se lucreaza. Intoarce iarasi intru cele mai dedesubt tot raul care se unelteste si se lucreaza, ca a Ta este imparatia, si puterea, si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.
A zis din nou: „mama“
Exemplu de ajutor haric al Sfantului Ioan Rusul (din cartea 
„Noi minuni ale Sfantului Ioan Rusul“, alcatuita de protoiereul Ioan Vernezos, Grecia, 1997)

„In iunie 1976, intr-un satuc de munte din apropierea orasului Arta (Grecia) au venit trei din cei patru adolescenti care invatau la gimnaziul din oras. Lipsea doar Athanasios, fiul Dimitrei P. Singurul copil al mamei sale, acesta isi pierduse de timpuriu tatal in urma unei boli de ficat. Cu toata saracia sa, mama a vrut ca fiul ei sa invete carte. L-a trimis la Arta. Acolo el a absolvit gimnaziul, pe urma si liceul. Afland ca fiul ei n-a venit in sat, mama a dat fuga la colegul lui, Gh. Ghiuzelis, sa afle ce s-a intamplat. Gheorghios i-a povestit tot adevarul. Din luna martie, Athanasios incetase practic sa mai invete, nimerind intr-un anturaj de proasta calitate; renuntase la camera si disparuse nu se stie unde. «Pricepe, tusa Dimitra, cu el se intampla ceva necurat».
Mama s-a inspaimantat. Nici nu putea sa planga de atata amaraciune. Pentru ce stransese cureaua in toate privintele, pentru ce rabdase atatea lipsuri? In cele din urma, s-a hotarat sa plece la Arta. De la vecinii locuintei pe care o inchiriase pentru fiul ei a aflat toate amanuntele. Dar unde sa mearga, unde sa-si caute fiul? Dupa intoarcerea in sat, mama s-a rugat zi si noapte, cerand ajutorul lui Dumnezeu.
Si iata ca dupa patru zile fiul i s-a intors acasa – neingrijit la infatisare, cu privirea inraita. Nu l-a mai recunoscut. In ce se prefacuse?! In loc de «buna ziua» a auzit atat: «Hei, stiu ca ai bani. Da-i incoace, ca ma grabesc». Mama a incercat sa spuna ceva, dar a primit o lovitura in spate. Luand banii, fiul a disparut. Dupa ce cheltuia ceea ce lua, venea din nou. Isi batea mama, lua banii si disparea. Opt ani a continuat aceasta drama. Mama s-a transformat intr-un schelet ambulant. Se intreba: «Oare va pleca fiul ei pana la urma din banda de narcomani sau va fi aruncat in inchisoare? Dar daca va muri?»
In deznadejdea sa, nefericita a primit de la o vecina urmatorul sfat: «Mergi la moastele Sfantului Ioan din insula Evvia (Eubeea). Este facator de minuni. Roaga-l: el o sa auda durerea ta, o sa te ajute in intristarea ta».
A mers. S-a facut slujba inaintea moastelor, dupa care biata femeie a strigat: «Da-mi inapoi fiul, Sfinte Ioane! Gaseste-l, lumineaza-i mintea! Sa-mi spuna, ca inainte, mama».
In ziua urmatoare am savarsit Liturghia, pomenind numele fiului ei ratacit, si mama a plecat. In sat a gasit casa descuiata: fiul o astepta.
Primele cuvinte pe care i le-a spus acesta au fost: «Mama, m-am intors, tu ai vrut asta. Imi pare rau pentru ce-am facut. Acum o sa traiesc in aceasta casa – casa tatalui meu. Doar ieri am inteles ca m-am purtat ca un criminal fata de tine si fata de mine insumi».
Mama n-a fost in stare sa-si tina lacrimile. Doar seara a putut sa zica: «Bine ai venit, copilul meu. Maine dimineata merg sa-i multumesc celui care te-a gasit si te-a adus acasa».
Dupa doua zile am vazut-o din nou in biserica pe femeie. Am crezut ca nici n-a ajuns acasa – dar nu, ajunsese si isi aflase fiul, care i-a zis din nou «mama»“.
In ajutorul medicului si psihologului ortodox
Program de recuperare duhovniceasca si medico-psihologica a celor suferinzi de narcomanie
Acest program este religios-moral si a fost conceput pentru cei de confesiune ortodoxa sau care nazuiesc sa cunoasca Adevarul sfintei Ortodoxii si sa-si invinga boala pacatoasa cu ajutorul lui Dumnezeu.
Scopurile si sarcinile programului
Acordarea de asistenta duhovniceasca si medico-psihologica celor suferinzi de boala narcomaniei. Bazele programului sunt duhovnicia Ortodoxa, precum si raportarea la consumul de droguri ca la un pacat greu, in conditiile unei atitudini evlavioase, care vede in sufletul suferindului chipul lui Dumnezeu.
Scopul fundamental al terapiei narcodependentei nu este numai eliminarea dependentei de narcotice, ci si conlucrarea la renasterea morala, duhovniceasca a suferindului.
Sarcini fundamentale

  • 1. Eliminarea dependentei fizice de narcotice. 


  • 2. Rezolvarea problemei dependentei psihice de narcotice pe calea rezolvarii prealabile a celor de profunzime, ce tin de personalitate, de conceptia despre lume si de problemele morale. 


  • 3. Profilaxia narcomaniei.

Programul este orientat spre: 

  • – izbavirea de boala narcomaniei; 
  • – renasterea morala a personalitatii; 
  • – reintegrarea in familie, in societate.

Continutul programului
Majoritatea autorilor (atat savanti narcologi, cat si medici practicieni) disting trei etape consecutive in tratamentul narcomaniei, si anume:

  • a) etapa dezintoxicarii si a fortificarii generale; 
  • b) etapa actiunii orientate asupra personalitatii; 
  • c) etapa terapiei de sustinere. 

Prima etapa a tratamentului – etapa terapiei de dezintoxicare si de fortifiere generala – include prescrierea de substante medicamentoase in doze terapeutice, cum ar fi: tranchilizante, neuroleptice, preparate detoxifiante, vitamine, medicatie simptomatica (analgetice s.a.). Daca este cazul, se poate efectua piroterapie, hemosorbtie. In fazele ulterioare se prescrie fizioterapie. Actiunea medicamentoasa este insotita de psihoterapie rationala (explicativa). Etapa terapiei medicamentoase trebuie sa fie realizata in conditii spitalicesti (mai rar in ambulatoriu) de specialisti psihiatri-narcologi.
Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia tulburarilor de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.; insotirea psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot provoca recaderea si cautarea in comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a trasaturilor pozitive ale personalitatii celui ce sufera de narcomanie si sprijinirea pe ele in cursul procesului recuperator; diagnosticarea psihologica si elaborarea unui complex de recomandari potrivite cu tipul psihologic de personalitate al suferindului.
Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului (pacientului) sa constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale; formarea la cei ce sufera de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine de pacat; examinarea problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ si „patima“, convorbiri despre virtutile crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei; conlucrarea la imbisericirea bolnavului.
Indrumarea pastorala

  • – convorbiri pastorale si predici; 
  • – studierea in grup a Sfintei Scripturi; 
  • – participarea la viata bisericeasca si la Tainele Bisericii; 
  • – viata liturgica, slujbe, pelerinaje; 
  • – recuperarea duhovniceasca si imbisericirea in conditii manastiresti (bolnavul sa faca ascultare doua-trei luni intr-o manastire).

Etapa terapiei de sustinere si a asistentei duhovnicesc-psihologice se realizeaza sub forma pastoratiei sufletesti, a observarii medicale si psihologice dinamice.
Activitatea profilactica

  • – conferinte in diverse medii: scolar, studentesc, militar etc.;
  • – publicarea de articole, brosuri, carti care elucideaza problema narcomaniei si a esentei ei duhovnicesti;
  • – aparitii cu acelasi scop la radio si ëá televiziune;
  • – pregatirea de materiale audio si video in scopul difuzarii lor in masele largi ale populatiei.

de Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev

din cartea „Cand sufletul este bolnav”

Sursa

Despre păcatul malahiei (masturbării) şi onaniei (pazei de a nu avea copii)

Despre păcatul malahiei (masturbării) şi onaniei (pazei de a nu avea copii)

Malahia este păcatul pe care-l face cineva singur, artificial, prin deprinderea pătimaşă a scurgerii de sămînţă cu mâna, împins fiind de poftele trupeşti aţîţate de o imaginaţie neânfrânată, excitată de gândurile rele, cultivată cu lecturi din romane pornografice, priviri a unor imagini şi filme pornografice şi lipsă de educaţie.

Unii ca aceştia pierd memoria, devin nervoşi, le tremură corpul, iar în căsătorie obţin copii slăbănogi şi la trup şi la suflet. Malahia – zice Sfîntul Ioan Scărarul – este curvie ce se face fără de alt trup. Tot acesta numeşte malahia moarte şi pierzanie, care totdeauna se află la noi şi se poartă împreună cu noi şi mai vîrtos în vremea tinereţilor. Pentru aceasta e foarte greu să se depărteze de dînsa şi să se pocăiască cei care s-au prins odată de dînsa.

Este socoteala unor dascăli, că Dumnezeu i-a lăsat pe acei mândri filosofi ai elinilor să se stăpînească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscînd pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu! Aceasta se aseamănă cu ceea ce zice Sf. Apostol Pavel pentru dânşii: „Pentru aceia şi Dumnezeu i-a dat pe ei în pofta inimii lor, spre necurăţie, ca să se necinstească trupurile lor în sineşi” (Romani 1, 24), unde, prin aceia se zice ,,trupurile lor în sineşi” a arătat pe malahie, în care acelaşi trup lucrează şi pătimeşte singur în sine. Malahia pricinuieşte vătămare veşnică sufletului, căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor şi-l osîndeşte în munca cea veşnică – precum zice Sf. Ap. Pavel:

I Corinteni 6,9-10: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”

Sf. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului în canonul 8 canoniseşte astfel pe malahieni: „Cel ce a făcut malahie se canoniseşte 40 de zile petrecând cu mâncare uscată şi făcând cîte 100 de metanii în fiecare zi”. În Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie sunt date mai multe canonisiri pentru păcatul malahiei:

,,Cine-şi face slobozenie cu mîna şi aceasta este curvie şi să aibă pocanie trei ani şi metanii cîte 24 pe zi…

Este şi malahie muierească că ele lucrează una cu alta şi aceasta se cade duhovnicului foarte să întrebe şi să le dea lor pocăinţă de un an”.

,,Cel ce se va slobozi cu mâna, acela aduce sămânţa lui ca slujbă dracului, drept aceea să nu se împărtăşească niciodată cu sfînta taină, iar de se va părăsi, să se pocăiască doi ani sau trei ani, după aceea să se împărtăşească”.

,,Dacă nu poţi să te desfaci de deprinderea pătimaşă a curgerii de sămînţă din pricina obişnuinţei îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ating? Deci sau tremură şi stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască şi aşa vei cîştiga îndurarea lui Dumnezeu sau aşteaptă să cazi în urgie, ca un nesimţit şi neîndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruţa cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fără milă fiindcă ai cutezat fără neruşinare să întri la nunta împărătească cu sufletul şi cu haina întinată, deşi nu eşti vrednic nici măcar de întrare, dar încă de aşezare”. (Matei 22,11). Filoc.IV,p.267,54.

,,Iar de se va face malahie între mai mulţi, atunci fiecare să mănînce sec 80 de zile, sau să nu se pricestuiască doi ani şi să facă în toate zilele metanii cîte cincizeci”.

Malahia este păcăt împotriva firii şi pricinuieşte şi vătămarea trupului, căci precum zic doctorii, malahienii: 1) Îngălbenesc. 2) Le slăbeşte stomacul. 3) Le slăbeşte vederea ochilor. 4) Pierd glasul. 5) Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii. 6) Pierd ţinerea de minte. 7) Pierd somnul cu oarecare visuri tulburate. 8) Tremură trupul lor. 9) Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului. 10) Li se întâmplă dambla. 11)  Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi cînd sunt deştepţi. 12) Îmbătrânesc curând şi mor rău şi cu ticăloşie.

Aşadar, păcatul acesta este ca o ciumă şi stricăciune a neamului omenesc, şi face pe malahieni să petreacă şi aici o viaţă ticăloasă şi în cealaltă viaţă să se muncească veşnic în focul muncii…

Onania este păcatul pe care-l fac un bărbat şi o femeie, sau doi soţi căsătoriţi care întrebuinţează mijloace de a nu face copii: ,,Onan … vărsa sămânţa jos ori de cîte ori se culca cu soţia fratelui său (mort dar acum era a lui prin căsătorie de levirat) ca să nu se nască copiii fratelui său din duşmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, deaceea l-a omorît, care era duşman al legilor naturale”(Fac.38,9-10). Acest păcat se canoniseşte ca şi avortul şi malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.

Facerea 1,27-28 ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicând: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul!”.

Facerea 9,1 ,,Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: ,,Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”.

Facerea 38,1-10 ,,În vremea aceea s-a întâmplat că Iuda s-a pogorît de la fraţii săi şi s-a aşezat lângă un adulamitean, cu numele Hira. Văzând Iuda acolo pe fata unui canaaneu, care se numea Şua, el a luat-o de soţie şi a intrat la ea. Şi ea, zămislind, a născut un baiat, şi Iuda i-a pus numele Ir. Zămislind iarăşi, a născut alt băiat şi i-a pus numele Onan. Şi a mai născut un baiat şi i-a pus numele Şela. Şi când a născut ea acest fiu, Iuda era la Kezib. Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie, cu numele Tamara. Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului şi deaceea l-a omorît Domnul.

Atunci a zis Iuda către Onan: „Întră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, şi ridică urmaşi fratelui tău!” Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, deaceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămînţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce facea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorît şi pe acesta.”

Iar acum să tratăm din punct de vedere medicinal aceste două vicii, care macină neamul omenesc mai ales în ziua de azi.

Trezirea instinctului sexual prin masturbare este o realitate gererală incontestabilă. La băieţi pofta aceasta înmugureşte numai la dificila vârstă a pubertăţii, între 10 şi 16 ani, după ce testiculul devine activ şi spontan apar primele poluţii. În schimb la fete, mică flacără se aprinde uneori cu 4-5 ani mai repede decât începutul ciclului menstrual. Primejdia cea mare şi necruţătoare din viaţa unui tânăr apare tocmai în perioada de răscruce de la vârsta pubertăţii când începe activitatea glandelor endocrine. Lipsit de supraveghere şi sfaturi corecte spre înfrînare, copilul cade uşor în viciul malahiei.

Hormonii produşi de testicul sunt ca roua dimineţii care înviorează dezvoltarea şi frumuseţea florilor. Dacă rămân în corp sunt preluaţi în sânge şi hrănesc toate organele, dar dacă sunt în afară, atunci tânărul se ofileşte. Ademenit de clipele plăcerii produse de eliminarea lichidului spermatic, tânărul începător repetă tot mai des actul desfrînării, iar efectele nu întârzie să apară. Marcat de ruşine şi timiditate pătimaşul se retrage dintre prieteni, se ascunde şi caută locuri tainice unde să-şi poată practica viciul. Nu-l mai interesează şcoala, devine tot mai tăcut şi mai obosit, ritmul dezvoltării fireşti a trupului este încetinit, mâinile încep să-i tremure, ochii devin încercănaţi şi privirea tulbure, comportamentul general nu mai are voiciune, memoria slăbeşte, iar bietul tânăr devine agitat şi parcă îmbătrâneşte înainte de vreme.

Dacă patima desfrîului sub orice formă şi la orice vîrstă pune stăpânire pe om, glandele genitale devin suprasolicitate să risipească doar în afară, nu mai rămân şi hormonii cuveniţi sângelui. Lipsită de acest stimulent, circulaţia sângelui devine anemică, produce dezechilibre trupeşti şi sufleteşti, iar dacă tînărul continuă desfrînarea, milioane de celule mor şi niciodată nu se mai regenerează. În astfel de cazuri, medicii recomandă relaţii sexuale cu femei sau căsătoria, sperînd la o revenire la normalitate, dar din păcate necazurile continuă, căci tînărul obişnuit cu malahia nu mai simte atracţia naturală faţă de femeie, nici fetele nu se mai simt atrase de trupul lui fleşcăit, anemic, îmbătrînit şi dezechilibrat. Ritmul său biologic şi sexual nu se mai potriveşte cu ritmul femeii sănătoase, apar certuri şi nemulţumiri, infidelităţi conjugale şi apoi divorţul. Dacă femeia este mai îngăduitoare, nimerindu-se să nască şi copiii, aceştia vor fi bolnăvicioşi, slabi de minte sau chiar handicapaţi. Cauza nu este alta decât distrugerea celulelor nervoase prin stihia desfrînării părintelui ce l-a chemat la viaţă. Din aceleaşi cauze ale viciului sexual, trupul pătimaşului se piperniceşte, unele organe se atrofiază, apare sterilitatea, nevrozele, frica de oricine, idei fixe, obsesii şi halucinaţii, precum şi o permanentă mustrare de conştiinţă.

Este cunoscut cazul poetului german Heinrich von Kleist, care a trăit în 1777-1811, a cărui viaţă a fost o continuă alergare, asemeni unui hăituit dornic să scape de chinurile demonului voluptăţii care îi stăpînea trupul şi cu fiecare plăcere presimţită îl apropia de prăpastia sfîrşitului. Tragedia sexuală a lui Kleist a început din copilărie când practica viciul malahiei în chip nemăsurat. Slăbiciunea voinţei l-a ruinat trupeşte, iar sufleteşte se simţea mânjit de voluptatea şi urmările ei covîrşitoare. La 21 de ani era ros de ruşine şi scârbă de el însuşi, precum şi de mânia că nu mai era capabil să se apere împotriva acestei plăceri demonice. Chinuit de singurătate, poetul a căutat timp de 10 ani, dorind cu ardoare să găsească un partener dispus să-l însoţească în întâmpinarea morţii. Până la urmă a convins-o pe Henriete Vogel, o tînără bolnavă de cancer. Heinrich von Kleist a fost marele poet tragic al germanilor, însă demonul desfrânării, cuibărit de timpuriu în coapsele sale, l-a stăpânit toată viaţa. A lăsat creaţii de înaltă valoare literară, dar în plină maturitate, la doar 34 de ani, scârbit peste măsură, a devenit ucigaş, apoi cu al doilea glonţ şi-a curmat singur zilele. Prin străvechea înşălăciune, demonul a triumfat, iar omul a căzut. Aceste amănunte se pot citi în cartea lui Ştefan Zweig, intitulată: ,,În luptă cu demonul”.

Despre mecanismul funcţional al omului, putem spune mai întîi că omul are miliarde de neuroni, care aparţin sistemul nervos şi care au nevoie de hrană şi mediu.

  • 1. Oxigenul pe care hematiile din sînge îl duc la creier.


  • 2. Glicogenul este zahărul special preparat de ficat pentru neuroni.
  • 3. Hormonii, adică produsul glandelor endocrine, care ageresc întreg organismul şi cu deosebire sistemul nervos.
  • 4. Somnul, dreptul la somn fiind obligatoriu, ştiindu-se că omul moare după opt zile de nesomn.
  • 5. O concepţie de viaţă necesară neuronilor, care aduce cu sine înfrânarea de la orice excese.

În organismul nostru avem răsfirate mai multe glande a căror secreţie internă sunt hormonii. Aceştia sunt un fel de săruri, un fel de substanţe chimice care au rostul să stârnească la lucru anumite organe interne, să agerească nervii şi să învioreze gândirea, să ne facă viaţa plăcută şi cu interes pentru ea, într-un cuvânt hormonii sunt agenţii de stimulare a vieţii. Printre aceste glande sunt şi cele care rodesc sămânţa de om, şi care ,,spre deosebire de celelalte, au o funcţie dublă, una internă – producerea hormonilor, şi alta externă – producerea celulelor germinative; pe lîngă alte rosturi mai au şi pe acela de a stimula funcţiunea celorlalte glande şi de a da o configuraţie specifică, plină de vigoare şi precisă, corpului întreg, fie bărbat, fie femeie.

Ştiinţa medicinii printre multele ei învăţăminte o are şi pe aceasta: a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă atinsă odată, nu se mai drege niciodată; lucru ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă să o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în mai multe părţi cu rost de ,,telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mai mare, sau ,,centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor ,,creieraşilor” mai mici, celule nervoase împrăştiate (împărţite) în tot trupul. Prin şira spinării duc mii de ,,fire telefonice” la creier. Prin creier lucrează mintea asupra trupului, care (mintea) este parte a sufletului şi nu a trupului.

Şi dovedeşte ştiinţa că desfrânarea, sau risipirea în orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai cu deosebire în 7 locuri, izvorăşte un fel de putere, foarte – foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Aceasta e vlaga de viaţă. Între cele 7 izvoare de vlagă, printre cele mai puternice este şi izvorul ce înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine după desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izorul nu mai poate dovedi să verse şi înăuntru, în sînge, partea de vlagă neapărat trebuincioasă, pentru că tot lucrul izvorului e ,,tâlhărit” în afară.

Acum, dacă de pe urmă năravului desfrânării scade puterea izvorului de a mai vărsa în sînge felul său de vlagă, scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame, sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc ca să se facă mâncare celorlalte şi, la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată omorâtă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este această vlagă a celor 7 izvoare.

Acum sîntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau bine, acum de când cu malahia le slăbeşte mintea şi scad la învăţătură.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care îşi prăpădesc oamenii sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

Malahia (masturbarea)

• Curvia

• Sodomia (homosexualitatea)

• Bestialitatea (curvia cu animalele şi cu păsările)

Iar în căsătoria legitimă:

• Desfrînarea

• Onania (evitarea de a concepe copiii)

• Crima de avort (steriletul şi tablete anticoncepţionale)

• Preacurvia

• Necurăţia

• Nesocotirea vremurilor oprite

• Alte nenumite spurcăciuni

Constituţional, natura bărbatului are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atît al bărbatului cît şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul! Aici este explicaţia, fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal, etc. Aici începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.

Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii a sitemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice a sitemului nervos şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiei mintale. S-au văzut atâtea căzuri de tîmpenie a minţii şi a pierderii totale a memoriei, fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.

Refuzul păgubeşte pe femei. Unul din refuzurile obişnuite este acela ,,întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta este viciul onaniei cu femeia. Păgubesc amîndoi – paguba biologică ce se resimnte în sănătatea ambilor.

Iată unde duce blestemaţia ferelii de zămislire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund ca un capăt în şale, încât femeia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, printre care şi ,,poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinăuntrul femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare.

Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta.

Explicaţia: Într-un raport conjugal normal, organele genitale feminine trec sccesiv printr-o fază de congestie intensă şi o fază de slăbănogire bruscă, ce stabileşte cursul regulat în circulaţia sângelui. Actul conjugal falsificat, neisprăvit, fără concluzie naturală, lasă să persiste în vase o stare de înecare, ce cu vremea ia un caracter permanent. Urmează o tulburare a nutriţiei ţesuturilor, pe urmă tulburarea lor anatomică.

Mulţimea firişoarelor nervoase ale plexului hipogastric, firişoare care pleacă de la uter şi se unesc cu sistemul cerebro-spinal, îndură apăsări, iritaţii, care la obârşie sunt dureri locale, dar cu tulburări reflexe la distanţă, iar cu vremea aruncă pe bolnavi în plin domeniu psihiatric.

Congestiile acestea cu repetiţie produc alterări intense şi profunde în sânul ţesuturilor, care-şi pierd astfel funcţiunea lor normală. Aşa se instalează, cu vicleşug, sterilitatea definitivă, incurabilă, după câte o perioadă de sterilitate voită. Atunci în zădar mai doreşti copii, mugurii vieţii, căci firea te pedepseşte cu această crudă întoarcere a lucrurilor, îţi califică fapta şi îţi condamnă neamul la moarte.

O altă constrîngere de care trebuie să ţină seama femeia e foliculina, hormon toxic şi cancerogen. Toxic la nivelul creierului, dând continue dureri de cap şi foarte intense; cancerogen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De cleştele acestui hormon nu este scăpare decît de la 3-4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce medote şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin.

În cazul viciului sau a greşelilor de conveţuire apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale.

Malahia şi onania sunt fiicele desfrînării. Dar cel care luptă cu păcatul va fi ajutat de Dumnezeu şi se va salva, iar cel care se va lăsa biruit de patimă se va distruge, intrând sub stăpânirea demonilor.

Scriitorul francez Huysmans, în cartea ,,En Route” spune că: ,,Pofta devine tot mai flămândă pe măsură ce este mai hrănită”.

Sf.Teodor Studitul scria următoarele despre patima desfrîului: ,,Mie mi se pare că această boală se aseamănă cu râia. Precum râiosul, când se scarpină cu unghiile, se pare că îşi găseşte în aceasta o plăcere, iar în realitate nu dobîndeşte nici o plăcere, ci numai răni chinuitoare, cu atît mai multe cu cît se scarpină mai tare, tot aşa şi cel stăpânit de patima desfrâului nu dobîndeşte o plăcere, ci un chin, nu o satisfacere, ci deşertăciune, nu un suflet bun, ci lipsă de suflet. Un astfel de om este vrednic de milă”.

I Corinteni 6,18-19 ,,Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”

Preot Andrei Popa

                                      Sursa