Sinaxa de la Roman (25 ianuarie 2018): dragostea de Ortodoxie și de oameni



(O oglindire a adevărului în cuvânt)

Am învăţat în teologia ortodoxă că, pentru mântuire, sunt necesare:

1. Credinţa Ortodoxă

2. Harul Sfântului Duh

3. Faptele bune

Deci mai întâi trebuie să avem Credinţa Ortodoxă, primită de la Mântuitorul Iisus Hristos şi păstrată de Biserică, prin lucrarea și autoritatea Sfinţilor Părinţi, adevărații teologi ai Bisericii.

Care este învăţătura Bisericii în ceea ce priveşte Credinţa?

Răspuns: Credinţa cea dreaptă este Ortodoxia, iar celelalte, absolut toate, sunt erezii, iar oamenii care le îmbrăţişează fie pe una, fie pe celelalte sunt ortodocşi, respectiv eretici.

Acest Adevăr l-au mărturisit membrii Sinaxei de la Roman din 25 ianuarie 2018, care au transmis tuturor aşa: „După apariţia şi răspândirea unei erezii, încă necondamnată Sinodal, în viaţa Bisericii, un membru al Bisericii, se poate situa într-una din cele două stări: ortodox sau eretic!”

Deci, acolo s-a reafirmat un Adevăr de credinţă care, crezut cu inima şi mărturisit cu gura, este esenţial pentru mântuire. El nu se schimbă, este veşnic. Oricine dintre oameni îl schimbă pentru diferite motive, nu va avea parte de mântuire. Aşa învaţă Biserica lui Hristos.

De aceea zic, încă o dată şi pentru cei care, fiind manipulaţi, cred altceva despre mine: Subscriu întru totul mărturisirii de credinţă al Sinaxei de la Roman din 25 ianuarie 2018 şi mărturisirea dată acolo o subscriu.
De asemenea, adaug următoarele: pe lângă aceea că Sinaxa de la Roman a reafirmat un adevăr de credinţă, a avut grijă să adreseze un cuvânt frumos şi dulce tuturor românilor ortodocşi, clerici şi mireni, care, încă, nu s-au îngrădit de erezia ecumenismului. Acest cuvânt se regăseşte la punctul numărul 9 din Mărturisirea de credinţă: „Adevărata iconomie, cea lăsată nouă de Sfinţii Părinţi, este aceea că aşteptăm pe fraţii noştri, clerici şi mireni, care sunt în comuniune cu ereticii ecumenişti, să se îngrădească de erezie. Noi îi informăm pe toţi, fără să obligăm pe cineva să facă ceva împotriva voinţei lui.”

Cum i-am numit pe cei din casele românilor ortodocşi care nu s-au îngrădit de erezia ecumenismului?

Răspuns: i-am numit, cu cuvânt frumos şi dulce: „fraţii noştri, clerici şi mireni.”

Care sunt aceştia?

Răspuns: Aceştia sunt copiii, tinerii, bătrânii, clerici şi mireni care, din diferite motive sunt în comuniune cu ereticii ecumenişti. Şi ce-i sfătuim? Să se îngrădească de erezie.

Întreb cuviincios: Spunem despre fraţii noştri, clerici şi mireni, în general că sunt eretici? Spunem despre unul sau altul, dând nume, că sunt eretici?

Nu spunem. Eretici sunt aceia dintre noi care nu sunt ortodocşi şi pe care Dumnezeu îi ştie după numele lor.
Vedeţi?!… Când a fost vorba de Credinţă, Sinaxa de la Roman a mărturisit Credinţa Ortodoxă, fără echivoc, iar când s-a făcut referire la oameni, s-a vorbit cu delicateţe, numindu-i „fraţii noştri, clerici şi mireni”. Vedeţi cât de echilibrată a fost această Sinaxă?

De aceea, eu, preotul Savin Vasile, o susţin. Iar dacă unii s-au grăbit să spună că regret iscălitura mea cea de acolo, eu le răspund:

Nu numai că n-o regret, ci îmi pare bine pentru că:

1. A avut loc această Sinaxă.
2. Am participat.
3. Pentru că am semnat Mărturisirea ei de credință.

Iar celor „care vă ocupaţi de mine” vă dau următorul sfat părintesc și frățesc: Fiţi cuminţi, că nu îi place Domnului a ne blama unii pe alţii, nici în particular, cu atât mai mult în public, ca nu cumva să vină Sfântul Nicolae mai devreme de 6 decembrie cu vărguţa-cuvântului. Sfinte Nicolae, lasă vărguţa acolo… după sobă, că se poate îndrepta omul şi fără… vărguţă. Numai să vrea!
Asa sa fie!

4 august 2018,
Piatra-Neamţ

Cu respect, preot Vasile Savin

Sursa

Reclame

Diacon Evghenii Morgun: Raport la Sinaxa interortodoxă a nepomenitorilor din Negrești-Oaș, România (6/19 mai 2018)

l.o.: Sîmbătă, 6/19 mai 2018, a avut loc Sinaxa Inter-Ortodoxă a nepomenitorilor din România la Negrești-Oaș (județul Satu Mare). Au participat în jur de 200 de persoane – clerici, monahi, monahii și mireni din România, Moldova, Grecia și Serbia. La sinaxă au participat și 3 monahi aghioriți greci: ieromonahul Hariton Kariotul, monahul Sava Lavriotul și monahul Alipie Kapsaliotul. A fost invitat și părintele diacon rus Evghenii Morgun la această sinaxă. Raportul lui a fost prezentat în absența sa și citit în traducere românească.

Cuvântul diaconului Evghenii Morgun rostit la sinaxa de la Negrești-Oaș, jud. Satu Mare, 6/19 mai 2018

Salut participanții la întrunire! Hristos a Înviat! Hristos S-a Înălțat!

Permiteți-mi să vă împărtășesc cîteva gînduri bazate pe Sfînta Scriptură și învățătura bisericească, care, poate că nu se referă direct la problemele actuale bisericești, însă sînt profund legate de acestea. Cuvintele Sfintelor Scripturi și ale sfinților părinți adeseori erau citate și tîlcuite nu doar în adunări private, ci și la sinoadele oficiale bisericești. Ecourile acestei tradiții străvechi s-au întărit și în crugul liturgic.

Să vedem ce lecții putem învăța din expunerea Evanghelică despre ispitele lui Hristos în pustie. Ele pot fi aranjate în direcția a trei puteri diferite ale sufletului. Conform înțelegerii patristice, acestea sînt rațiunea (puterea rațională λογικόν), mînia (puterea irascibilă θυμός) și pofta (puterea poftitoare επιθυμία). De asemenea, diavolul îl ispitește pe Hristos în slujirea Sa conform celor trei componente ale acestei slujiri: proorocească, preoțească și împărătească. Cea mai mare atenție trebuie acordată răspunsurilor lui Hristos, căci El răspunde cu cuvintele Sfintei Scripturi.

Prima ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii raționale a sufletului. Răspunsul lui Hristos arată încotro trebuie îndreptată înțelegerea noastră în relație cu virtutea înțelepciunii. Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărata hrană pentru suflet, ”nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul (πάντα λόγον) care iese din gura lui Dumnezeu”[1]. Răspunsul lui Hristos arată importanța a ceea ce sîntem obișnuiți să numim înțelegere. Precum pîinea este indispensabilă trupului, așa și înțelegerea Cuvîntului lui Dumnezeu este indispensabilă pentru aplicarea în viață. Fără această înțelegere nu viază Cuvîntul lui Dumnezeu în noi și e important ca această înțelegere să fie în Dumnezeu și cu Dumnezeu – atunci într-adevăr înțelegerea noastră merită numele de înțelepciune. Adevărata înțelepciune, ce se hrănește cu cuvîntul lui Dumnezeu, e caracteristica slujirii proorocești a lui Hristos pe pămînt. Ceea ce Adam nu a împlinit, a împlinit Hristos, Noul Adam, întemeitorul noii omeniri – creștinii. Dumnezeu își cheamă poporul Său să vieze în Duhul Sfînt, să se înalțe cu curăție prin sfințenie de taină la priceperea cuvintelor lui Dumnezeu.

A doua ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii irascibile (mînia) a sufletului. Însă răspunsul lui Hristos demonstrează încotro trebuie orientată voința noastră, ”mînia firească”, legată fiind cu virtutea bărbăției. Bărbăția urmează înțelepciunii, scoțînd din ea putere conform cu înțelegerea, fără a se abate înspre frică (lașitate), nici înspre obrăznicie (nesăbuință), precum însăși înțelepciunea urmează calea împărătească a adevărului, fără a se abate înspre viclenie, nici înspre nechibzuință. Răspunsul lui Hristos e astfel: ”să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” – adică mai întîi e necesară înțelegerea, punerea în acord a propriilor acțiuni cu voia lui Dumnezeu, în urma căreia se descoperă înțelepciunea. În procesul de înțelegere își găsesc adevărata unire cunoașterea și credința. E nevoie de bărbăție pentru a săvîrși faptele credinței, printre care slujirea preoțească și chivernisirea tainelor sunt de cea mai mare importanță, ca prin propria slujire să continue Iconomia[2]mîntuirii, lucrarea lui Hristos pe pămînt.

Dacă preotul, cu atît mai mult episcopul, are o credință confuză sau dacă e deplin conștient nu doar de păcate morale, dar și dogmatice, și în timp ce respinge îndreptarea continuă să slujească, căutînd argumente nu din sfera dreptei credințe, Cuvîntul Viu al lui Dumnezeu ce a spus ”voi locui întru ei și voi umbla”[3], ci pe calea cazuisticii logice și a citatelor scolastice, sau fie că menține tăcerea de parcă nimic important nu se întîmplă, atunci el cu adevărat ”ispitește pe Dumnezeu” în nădejdea că Domnul ”îngerilor săi va porunci pentru tine și te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul tău”[4]. Cel mai adesea aceasta se întîmplă din cauza slavei deșarte, ”ca să-și păstreze imaginea” și alte asemenea raționamente în duhul diplomației de stat construite pe baza căutării compromisurilor, incluzînd și extrema dependență materială a clericului de natura activității sale, precum și simpla teamă. Multe întrebări își găsesc răspunsurile dacă e să le privești fără prejudecăți, fără iluzii, cu alte cuvinte, fără a tinde să potrivești întrebarea sub un răspuns de-a gata stabilit, ci să întrebi pe Domnul Iisus Hristos care ”ieri și azi și în veci este același”[5].

Se poate spune că a două ispită îl arată pe Hristos ca preot adevărat, diavolul îi pune la încercare partea preoțească a slujirii, nu întîmplător luîndu-L în acest scop ”în sfînta cetate și L-a pus pe El pe aripa bisericii”[6]. Noi toți avem nevoie de bărbăție ca să săvîrșim conștient fapte în acord cu înțelegerea a ceea ce săvîrșim și să tindem să îndreptăm greșelile, nu doar personale, ci și cele bisericești. Fiecare la locul său și la postul său e dator să facă asta – nu doar în măsura jurămîntului preoțesc, ci și în măsura legămîntului făcut la Botez. Harul lui Dumnezeu îl sprijină pe făptaș. Domnul nostru Iisus Hristos, ”văzînd noroadele, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său.”[7]

A treia ispită diavolul o îndreaptă spre sfera puterii poftitoare a sufletului. Răspunsul lui Hristos: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”[8], demonstrează încotro trebuie îndreptate dorințele noastre în acord cu virtutea neprihănirii: la slujirea lui Dumnezeu, iar nu ”stăpînitorului” lumii acesteia[9] sau lumii care ”zace în cel rău”[10]. La fiecare slujbă a Bisericii se vestește îndemnul: ”Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A treia ispitire îl arată pe Hristos ca împărat adevărat, diavolul îi pune la încercare partea împărătească a slujirii. Acea putere în adevăr este putere, care, de fapt, este de la Dumnezeu, căci ”nu este putere, dacă nu este de la Dumnezeu”[11].

Astfel se dovedește a fi legate între ele trei puteri ale sufletului și patru virtuți generice — înțelepciunea, bărbăția, neprihănirea și dreptatea pe care le-a și demonstrat Hristos în timpul ispitelor în pustie, arătîndu-ne drept exemplu și combinînd în Sine slujirea de prooroc, de preot și de împărat. Virtutea dreptății se manifestă în primul rînd prin faptul că Hristos răspunde cu cuvintele Sfintelor Scripturi, fără a se abate ”nici la dreapta, nici la stînga”[12] și ne arată că răspunsurile înainte de toate trebuiesc căutate în Cuvîntul lui Dumnezeu. Despre legătura dintre puterile sufletului și cele patru virtuți principale au vorbit sfinții părinți, precum cuv. Maxim Mărturisitorul, cuv. Petru Damaschin și alți autori în colecția ”Filocaliei”.

Dintre cărțile Sfintei Scripturi, destul de rar sunt citate cărțile așa numiților ”mici prooroci”, dar acolo, ca și în întregul Cuvînt al lui Dumnezeu, e prezentă acea înțelepciune atemporală ce e mereu utilă învățăturii. Vom cita din cartea proorocului Osea, capitolul 4, verset 6, ce se referă la cei ce resping adevărata cunoștință. Oferim un fragment din tîlcuirea acestui loc al proorocului de la fericitul Ieronim din Stridon, autorul traducerii Bibliei în limba latină (”Biblia Vulgata”). În traducerea rusă a lucrărilor fer. Ieronim e propusă traducerea acestui loc de la proorocul Osea conform Septuagintei, traducere ce se deosebește foarte puțin de traducerea slavonă veche și sinodală. ”LXX: noaptea am făcut a tăcea pre maica ta. Tăcut-au norodul Meu, căci n-au avut cunoștința; că tu știința o ai lepădat, lepăda-te-voi, ca să nu mai slujești cu preoția, uitat-ai de legea Dumnezeului tău, uita-voi și Eu de fiii tăi. […] Astfel în mijlocul nopții și al întunericului captivității și scîrbelor, și printre strîmtorări și nenorociri este predat Israelul, și poporul său muțește în veci; odată ce nu avea cunoștință de legea lui Dumnezeu și nu păzea poruncile lui Dumnezeu, de aceea a și primit după cum săvîrșea. Căci a respins legea lui Dumnezeu și, deci, a pierdut pe veci preoția, slujind vițeilor din aur în Dan și Bethel, și odată ce a uitat legea lui Dumnezeu și s-a dedat deplin idolilor păgîni, așa și Domnul va uita de fiii săi și-i va preda temniței veșnice; căci ”cel ce nu pricepe, să nu priceapă” (I Cor. 14, 38), și în Psalmi citim: ”n-au cunoscut, nici au priceput, ci în întuneric umblă” (Ps. 81, 5). Toate cele spuse celor zece seminții le putem atribui ereticilor, care au părăsit împărăția lui David și Ierusalimul, adică pe Hristos și Biserica, și de aceea sunt acoperite de noaptea veșnică și nu au cunoștință de Dumnezeu și sunt lepădați de Domnul din slujirea preoțească în fața Lui, și El nu-și mai aduce niciodată aminte de copii născuți de ei, căci ei au devenit copii străini Lui”[13]. Această comparație dintre cele zece seminții căzute ale lui Israel și ereticii din vremurile Noului Testament dovedește însăși esența ereziei: după Sf. Atanasie cel Mare ”ereticii se roagă unui ”dumnezeu” inexistent”[14]. Aceasta este pricina profundă, ontologică pentru care e interzisă de canoane împreună-rugăciunea cu ereticii (Canoanele Apostolice 10 și 45, și altele).

După cum se crede, cu acest loc de la proorocul Osea și din tîlcuirea fericitului Ieronim este strîns legat unul din capitolele așa numitului ”Cuvînt de învățătură” din Liturghier în slavona bisericească, capitol ce dovedește că în Ortodoxie nu funcționează principiul papistașilor ”ex opere operato”[15], de aceea o condiție absolut necesară în săvîrșirea tainelor de către preot este conștientizarea a ceea ce face el. ”Pentru săvîrșirea Sfintelor Taine, unde se preface Trupul și Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, întîi de toate sunt necesare următoarele: preot hirotonit de arhiereu și intenția fermă și voința preotului în săvîrșirea Tainei Trupului și Sîngelui Domnului, astfel încît prin activitatea de slujire cu adevărat să se petreacă prefacerea în esență în Trupul și Sîngele lui Iisus Hristos. …fără de templu sfințit sau fără de masă sfințită (antimis), fără veșminte sfinte și fără lucruri indispensabile pentru slujbă, fără intenția fermă a preotului în a săvîrși Tainele sau dacă prescurile nu sunt curate sau nu-s din grîu curat, dacă preotul nu știe cuvintele prin care are loc săvîrșirea Tainelor, sau dacă preotul îndrăznește să slujească nepăsător, sau dacă este stăpînit de multa beție, puțin realizînd ce săvîrșește, atunci nu doar că păcătuiește de moarte prin păcatul blasfemiei, dar nici Taina Trupului și Sîngelui lui Hristos Dumnezeul nostru nicidecum nu se săvîrșește”[16]. Toate acestea ne arată cît de importantă este înțelegerea — în sensul cel mai profund al acestui cuvînt — în lucrarea slujirii preoțești, în săvîrșirea tainelor, astfel ca slujirea preotului să nu ajungă o ”ispitire a Domnului”.

Însăși fapta de respingere a înțelegerii adevărului, nedorința de a asculta îndreptarea, îl face eretic pe eretic. Ereticii se leapădă de adevăr, ei ”n-au primit dragostea de adevăr, ca să se mîntuiască”[17]. O asemenea dispoziție a sufletului păgubește profund în om ceea ce îl reprezintă ca om — dacă e să privim din perspectiva planului dumnezeiesc în privința omului — și de aceea apostolul în epistola către Tit poruncește: ”De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te”[18].

Cu acest loc din epistolele apostolice sunt strîns legate metodele de aplicare a canoanelor Bisericii, pe care le propune episcopul Nicodim Milaș în tîlcuirea Canonului 1 al Sinodului din Antiohia. Însuși Canonul conține în sine porunca directă de prăznuire a Paștelui împreună cu toată Biserica, doar că tîlcuirea trece dincolo de cadrul concret al canonului către sensul mai larg de aplicare a canoanelor bisericești în general. ”…Sancțiunile pentru săvîrșirea infracțiunilor se aplică de dreptul bisericesc ortodox fie ca sentință de condamnare (de învinuire), fie ca verdict explicativ, declarativ. … În conformitate cu această diferență de verdict, diferit sunt numite și sancțiunile corespunzătoare. În cazul sentinței de condamnare, sancțiunea e numită διχαστική ποινή, sancțiune judecătorească; însă dacă verdictul e de caracter explicativ, declarativ, atunci sancțiunea se numește și este νομικήποινή, juridică sau legală. Ultima începe atunci cînd infracțiunea îl pune pe vinovat într-o asemenea situație încît instanța nu are nevoie să-l judece și să-l pedepsească cu privarea de anumite drepturi, deoarece infracțiunea în sine este legată de privarea lor și odată ce infracțiunea este comisă, e de la sine înțeles că pierde și drepturile… Astfel, de exemplu,dacă creștinul s-a lepădat în mod clar de credința creștină și a trecut la o oarecare societate religioasă necreștină, atunci o astfel de persoană prin însuși actul apostaziei sale a pierdut toate drepturile care îi aparțineau ca și creștin, drept urmare, pronunțarea sentinței judecății bisericești care să-l declare lipsit de drepturi, devine inutilă, excesivă. … În astfel de cazuri și altele asemănătoare, sancțiunea vine de la sine, ca o consecință imediată a unei fapte cunoscute pasibile de pedeapsă. Din aceasta s-a și dezvoltat în dreptul bisericesc noțiunea de sancțiune juridică sau legală, spre deosebire de sancțiunea aplicată după ancheta judecătorească cuvenită și declarată de instanța bisericească corespunzătoare. Fundamentarea acestui tip de sancțiune se găsește în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel, reamintind lui Tit despre un om-eretic, care nu dorește să asculte îndemnul de a se întoarce la credința ortodoxă, dar rămâne înverșunat în erezie, spune că un astfel de om s-a pervertit, fiind singur de sine osîndit[19], και άμαρτάνει, ων αυτοκατάκριτος”[20].Tîlcuirea episcopului Nicodim e destul de voluminoasă și semnificativă, și, în același timp, atrage atenția nu doar la particularitatea canoanelor bisericești, ci la problemele fundamentale, ce interesează întreaga Biserică. Acest subiect necesită o cercetare separată, aprofundată și multilaterală.

Toate activitățile noastre pot fi împărțite în trei componente: cele ce ne privesc personal, cele ce privesc pe aproapele nostru și cele ce ne privesc pe noi toți împreună, în primul rînd ca și creștini, cît și pe toți oamenii în general. Potrivit Evangheliei, pentru fiecare din noi pe primul loc trebuie să fie chestiunile de importanță generală, comună, mai ales cele din sfera generală a Bisericii, apoi deja din imediata vecinătate (familia) și abia apoi chestiunile personale. Evanghelia mărturisește în multe locuri despre acest lucru în mod direct și chiar Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a arătat un vrednic exemplu cu viața Sa. Cu toate acestea, deseori această stare a sufletului în noi se dovedește a fi cu totul pe dos – pe primul plan rămîn problemele și chestiunile personale, apoi cele ce țin de aproapele, iar după asta cele comune ale Bisericii și comune pentru toată lumea, fiind uitate cuvintele Evangheliei: ”De vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”[21]. ”Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzînd mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă.”[22] Putem menționa multe alte pasaje ale Evangheliei, ce spun că fiecăruia dintre noi i se cere mai întîi eforturi pentru cauza comună, acesta este primul și principalul sens al Bisericii ca atare. Și în acest scop, de fapt, este îndreptată acțiunea principală a harului lui Dumnezeu, care „a chemat pe toți la o unire; și cu toți, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preasfânt” (Condacul Cincizecimii).

Mai mult decît atît, în învățătura patristică, cea mai înaltă chemare a omului din care a căzut Adam, dar care a împlinit-o Dumnezeu-Omul Hristos, este anume ”cauza comună” (λειτουργία, liturghia în cel mai profund înțeles al cuvîntului) în cea mai comună măsură posibilă: depășirea tuturor despărțirilor în creație[23] și aducerea a toate către Creator, ”cînd toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”[24]. Împlinirea chemării sale inițiale în Hristos omul-creștin o va obține doar atunci cînd cauza comună va fi mai importantă ca cele personale. Mai exact cînd chestiunea personală a omului va ajunge spre binele comun, se va transforma în slujire după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, căci ”știţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”[25].

Reieșind din considerentele menționate cu caracter general, situația șubredă în raport cu problemele bisericești contemporane, îndeosebi cele de-un caracter cît se poate de profund, cele ecleziologice — precum este ecumenismul cu toate manifestările sale, este, în primul rînd, respingerea sensului și înțelesului învățăturii Evanghelice după duh, chiar dacă aparența ”literei” s-ar putea păstra. Însă în condițiile unei asemenea stări a sufletului omului, ce respinge principiile învățăturii Evnagheliei, harul lui Dumnezeu nu poate contribui la mîntuire. Este pierdut însuși sensul Liturghiei ca slujire a cauzei comune. Neglijența în soluționarea problemelor comune bisericești poate duce la un singur rezultat — urîciunea pustiirii ”ce s-a zis prin Daniel proorocul, stînd în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă”[26].

Revenind la actualitate, nu se poate să nu atingem un asemenea subiect ca problema așa numitului stil de calendar ”vechi” și ”nou”, folosit în crugul liturgic anual. În anul 2002 ni s-a oferit ocazia să edităm la baza mănăstirii de călugări ”Adormirea Maicii Domnului” din Odesa o carte cu numele ”Pascalia după cele 5 degete”(Пятиперстная Пасхалия)/ ”Mînealnic” ce reprezintă o descriere și o reconstrucție a modului străvechi rus de a determina ziua de Paști pe degetele mâinii, folosindu-se de ele în calitate de tabele. În anul 2015 a ieșit de sub tipar o ediție adăugită și îmbunătățită. Despre acest mod de determinare a Paștelui știa cuv. Nicodim Aghioritul. Ieromonahul Clement (Zedergolm) în cartea sa ”Despre viața și lucrările cuviosului Nicodim Aghioritul” (Moscova, 1865) scrie: ”…Nicodim, cel mai probabil de la monahii ruși din Athos, a învățat metoda de aflare a pascaliei după degete, vestită la noi. Metoda aceasta i-a plăcut grecului curios și la cartea ”Livada îmbelșugată” (Veneția, 1819) a atașat imaginea mîinii cu litere (slavone sau, mai exact, numele slavon al literelor transcrise cu litere grecești) și cifre și tîlcuirea în 15 capete cum poate fi găsită pe această mînă Paștile, crugul soarelui, crugul lunii și altele; și inscripția de pe mînă: ”mîna artistică alcătuită de rușii evlavioși conform căreia se găsește cu multă ușurință Sfintele Paști”. Această temă nu e doar interesantă în sensul cunoașterii, dar are și o semnificație pentru întreaga Biserică.
Acest mod de determinare a zilei Paștelui arată în mod clar necesitatea urmării calendarului iulian (”stilului vechi”) în crugul anului liturgic. După cum se pare, chiar acest crug liturgic ar trebui privit ca o ”icoană a timpului” și ca o întreagă predanie patristică, ce trebuie păstrată și transmisă în toată plinătatea ei, fără a separa sărbătorile ”mobile” de cele ”fixe”. Cu trecerea veacurilor așa numitele sărbători ”fixe” (independente de ziua Paștelui într-un an concret) vor deveni într-un anumit sens ”mobile”, variabile, din moment ce diferența dintre ”stilul vechi” și ”cel nou” va crește din ce în ce mai mult: pînă la 1900 diferența era de 12 zile, iar după 1900 deja de 13 zile. Calendarele astronomice, adoptate în urma calculelor științifice, determină perioadele de mișcare a planetelor (efemeridele) anume după ”zilele iuliane” (JD), deoarece perioadele calendarului iulian sunt mai armonioase pe intervale mai mari de timp. De altfel, nu este nevoie de trecerea la stil nou pentru calcularea actualelor zile bisericești cu păstrarea prăznuirii zilei de Paști pe stil vechi: aceasta introduce confuzie în tipicul patristic și reprezintă urmarea ”duhului acestei lumi” și, în plus, este împlinirea voii, ”ascultarea” de așa numitul ”papă al Romei”, ce se crede a fi ”locțiitorul lui Dumnezeu pe pămînt”, căruia i se supun și mișcările planetelor. Iar prin aceasta se leapădă ascultarea de Biserică ce a stabilit un anumit crug liturgic conform calendarului adoptat de aceasta.
În legătură cu tot mai frecventele dispute și dezacorduri în privința interpretării și aplicării Canonului 15 de la Sinodului I-II și grupul de Canoane legate cu acesta, printre care pe primul loc se află Canonul 31 Apostolic, aș vrea să menționez următoarele. În domeniul logicii general acceptate (aristoteliană) un răspuns fără echivoc (”corect”) pur și simplu nu există. Orice căutare a răspunsului doar în domeniul logicii aristoteliene (scolasticii) sunt sortite eșecului, iar asta a demonstrat-o polemica veche de aproape un secol pe această temă desfășurată în stilul secolelor științifice și utilitar-tehnocratice XX-XXI. Să ne reamintim o dată cum a răspuns Hristos la întrebările dificile pe care i le punea atît diavolul în pustie, cît și cărturarii și fariseii: el răspundea de obicei cu cuvintele Sfintelor Scripturi, atrăgîndu-ne atenția la însuși principiul de căutare a răspunsului – în Cuvîntul viu și activ al lui Dumnezeu. ”Căci cuvîntul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[27]. Deci, vedem că acolo unde acționează Dumnezeul cel Viu, însăși căutarea unui răspuns după necesitate trebuie să obțină Calea necesară care duce la Adevăr. Despre această cale a scris mult Sf. Grigorie Palama în ”Triade în apărarea sfinților isihaști”, arătînd chiar direcția pe care trebuie să o adopte gîndirea noastră în chestiunile controversate pe teme bisericești: ”…de început cu încrederea în cuvintele sfinților părinți și, în curăția inimii, de așteptat cunoștința exactă ce se dă cu experiența”[28]. Dimpotrivă, Varlaam și urmașii lui au operat cu argumente în stilul logicii lui Aristotel, ajustîndu-le la păreri preconcepute. Tocmai o asemenea abordare este condamnată de Sfîntul Grigorie.
În legătură cu aplicarea canoanelor menționate mai sus din pricina evenimentelor ce au loc în Biserică („sinodul din Creta” și celelalte), trebuie să ținem cont mereu că mărturisirea adevărului este faptă, indispensabilă mîntuirii, așa cum a spus Domnul ucenicilor Săi: ”Oricine va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pe el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”[29], ”cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire”[30]. Urmarea diavolului și minciunilor lui duce la pierzare, căci el este ucigaș de oameni și nu stă întru adevăr[31]. Deseori nici nu ne gîndim la aceste sensuri ale credinței noastre, de parcă ele și așa sunt de la sine înțelese, dar avînd în vedere confuzia înțelesurilor, trebuie de început de la însăși izvoarele. Abordarea utilitaristă, consumatoristă față de tainele și ritualurile bisericești atestă secularizarea conștiinței, pentru care motiv Dumnezeu îngăduie diferite încercări ale credinței noastre, astfel încît să putem studia și să înțelegem mai profund și mai deplin temeiurile sale.
Întorcîndu-ne încă o dată la subiectul înțelegerii, subliniem că sfinții părinți nu consideră că neînțelegerea-neștiința este un argument scuzabil, ci o socot „mamă a tuturor relelor”. Cuviosul Marcu Ascetul scrie: ”Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai înainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trân­davă, care țese veșmîntul şi acoperămîntul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijineşte pe amîndouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutîndu-se întreolaltă şi neputînd să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile”[32]. Astfel cunoașterea și credința nu se opun reciproc, ci sunt complementare și se găsesc în unire adevărată în procesul de înțelegere, înălțîndu-l pe creștin la supunere față de Dumnezeu. Anume pentru aprofundarea înțelegerii noi și ne adunăm, ca să ne îmbogățim reciproc cu mărgăritarele lui Hristos, căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo și El este în mijlocul lor[33].

Hristos în mijlocul nostru!

[1] Matei 4, 4.
[2] Iconomia – din gr. οἰκονομία, administrarea gospodăriei domestice, în rusă ”domostroitelistvo”, construcția casei.
[3] 2 Corinteni 6, 16
[4] Matei 4, 7
[5] Evrei 13, 8
[6] Matei 4, 5
[7] Matei 9, 36-38
[8] Matei 4, 10
[9] Ioan 12, 31
[10] I Ioan 5, 19
[11] Romani 13, 1
[12] Pildele lui Solomon 4, 27
[13] Tîlcuirea la cărțile proorocilor Daniil, Osea, Ioil. Partea a 12-a. Operele fericitului Ieronim din Stridon. Kiev, 1894. / Толкование на книги пророков Даниила, Осии, Иоиля. Часть 12. Творения блаженного Иеронима Стридонскаго. Киев, 1894. https://azbyka.ru/otechnik/Ieronim_Stridonskij/tolkovanie-na-knigi-prorokov-daniila-osii-ioilja/2
[14] Tîlcuire la Psalmi, Ps. 108. Tîlcuirea la cuvîntul ”iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat”. Sf. Atanasie cel Mare. Operele în patru tomuri. Tom IV. Lavra Sf. Serghie a Sfintei Treimi, 1902-1903. / Толкование на Псалмы, Пс. 108, толкование на слова «и молитва его да будет в грех». Святитель Афанасий Великий. Творения в четырех томах. Том IV. –– Свято-Троицкая Сергиева Лавра, 1902–1903. С. 36–423. Репр.: М.: 1994. https://azbyka.ru/otechnik/Afanasij_Velikij/tolkovanie-na-psalmy/108

[15] Principiu papist conform căreia tainele se săvîrșesc din însăși faptul săvîrșirii acestora pur mecanice, chiar în lipsa credinței celui care le săvîrșește sau a recipientului.
[16] ”Cuvîntul de învățătură” e despre cum trebuie săvîrșită slujirea de către preot și diacon în Sfînta Biserică, despre pregătirea pentru slujirea celor sfinte, mai ales pentru Dumnezeiasca Liturghie, și despre cele mai probabile situații ciudate și tulburătoare care se pot întîmpla și cum pot fi ele îndreptate. https://azbyka.ru/izvestie-uchitelnoe-na-sovremennom-yazyke

[17] II Tesaloniceni 2, 10
[18] Tit 3, 10.
[19] Tit 3, 10-11
[20] Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tîlcuirea episcopului Nicodim al Dalmației și Istriei, T. 2, 1912 https://azbyka.ru/otechnik/Nikodim_Milash/pravila-pomestnyh-soborov-s-tolkovanijami/#0_62

[21] Matei 16, 24
[22] Matei 12, 48-50
[23] Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua către Ioan, PG 91, 1305-1308
[24] I Corinteni 15, 28
[25] Marcu 42, 45
[26] Matei 24, 15
[27] Evrei 4, 12
[28] Sf. Grigorie Palama. ”Triadele în apărarea sfinților isihaști”. Triada I, cap. 28, a 3-a parte. https://azbyka.ru/otechnik/Grigorij_Palama/triady-v-zashhitu-svjashhenno-bezmolvstvujushhih/

[29] Matei 10, 32-33
[30] Romani 10, 10
[31] Ioan 8, 44
[32] Îndrumările Sfîntului Marcu Ascetul pentru viața duhovnicească. Epistola către monahul Nicolae, p. 12. Filocalia, vol. 1, pag. 326, p. 12. Sibiu, 1947. http://www.filocalia.ro/referate/4/Epistola_catre_Nicolae_monahul_-__Prea_doritului_fiu_Nicolae,/Marcu_Ascetul

[33] Matei 18, 20