Sfânta Treime

Publicat pe mai 28, 2018 de ortodoxiadreaptacredinta

Sfanta Treime este praznuita a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor. De Sfanta Treime Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: „Intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata facatorul si intru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumnezeu.”

Acatistul Sfintei Treimi

Condacul 1

Împărate al veacurilor şi Doamne cel mai înainte de veci, Făcătorule a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, Dumnezeule cel slăvit în Sfânta Treime, Căruia se închină tot genunchiul; al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Pentru aceasta şi noi, ca cei ce suntem luminaţi cu Sfânta Taină a Botezului întru numele Tău cel întreit sfânt deşi nevrednici fiind, îndrăznim a-Ţi aduce această cântare de laudă; iar Tu ca Făcătorul, Purtătorul de grijă şi Judecătorul nostru, ia aminte spre glasul rugăciunii robilor Tăi, şi nu depărta mila Ta de la noi, pentru ca din adâncul sufletului pururea să strigăm Ţie: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt.

Icosul 1

Arhanghelii şi îngerii, începătoriile şi puterile, scaunele şi domniile, stând înaintea scaunului slavei Tale, nu pot a slăvi mărimea desăvârşirilor Tale. Heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, acoperindu-şi feţele, cu frică şi cu dragoste grăiesc unii către alţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot. Iar noi ca unii ce suntem pământ şi ţărână mai lesne ar fi să iubim tăcerea; însă pentru ca să nu ne arătăm nerecunoscători şi nemulţumitori, pentru atâtea îndurări revărsate asupra noastră, urmând doxologiei celor de sus, cu credinţă şi cu dragoste zicem unele ca acestea:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor neurmate;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti şi toate le împlinești, Cel ce Unul eşti, acelaşi ieri, astăzi şi în veac;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe toate le faci numai cu voia, aducând în fiinţă pe cei ce nu sunt, ca şi cum ar fi; Cel ce cobori până la iad şi iarăşi ridici;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pui la încercare inimile şi rărunchii oamenilor; Cel ce numeri stelele şi tuturor nume le dai;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, ale Căruia toate căile sunt adevărate şi toate judecăţile drepte şi totodată şi dorite.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce răsplăteşti păcatele părinţilor asupra fiilor, miluieşti şi ajuţi din neam în neam;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeu nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine Isaia pe scaun înalt şi preaînălţat a zis: O! ticălosul de mine, că om fiind şi buze necurate având, am văzut pe Domnul Savaot cu ochii mei; iar când cărbunele cel de foc purtat de înger s-a atins de buzele lui, cu curăţie Te laudă pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu. Deci, o, Preasfântă Treime arde cu focul Dumnezeirii Tale spinii fărădelegilor noastre celor multe, ca să cântăm Ţie cu inimă curată: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă căutând să o înţeleagă marele între prooroci Moise, a zis: arată-mi mie faţa Ta! Însuţi cunoscut să Te văd pe Tine. Iar Tu ai zis către dânsul: spatele Meu vei vedea, dar faţa Mea nu se va arăta ţie că nu va vedea omul faţa Mea şi să rămână viu. Dar nouă, deşi nevrednici fiind, ai binevoit a Te arăta pe Tine în faţa Unuia-Născut Fiului Tău; pentru aceasta cu mulţumire grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti dragostea cea cu văpaie arzătoare a serafimilor şi înţelepciunea cea pururea luminătoare a heruvimilor;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti Împăratul cel mai presus de scaunele cereşti, şi Domnul cel adevărat al domniilor celor mai presus de lume;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti tăria cea nebiruită a puterilor cereşti, şi atotputernice Stăpânitorule al stăpâniilor celor înalte;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti bunavestire cea plină de bucurie a arhanghelilor şi propovăduirea cea fără tăcere a îngerilor;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti începutul a toată începerea începătoriilor celor inţelegătoare şi a tuturor puterilor cereşti, Atotţiitorule al poruncitor;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai nemurire şi petreci în Lumina cea neapropiată; iar cu aleşii Tăi, ca şi cu nişte prieteni, faţă către faţă vorbeşti;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 3-lea

Cu puterea Ta cea nespusă, toate le ţii; cu cuvântul înţelepciunii Tale celei neurmate, toate le chiverniseşti; şi cu Duhul gurii Tale, toate le înviezi şi le faci a se bucura. O, Cel în trei sori a toate Făcătorule, Tu ai măsurat cerul cu dreapta şi pământul cu palma, Care porţi şi hrăneşti toată făptura, toate pe nume le chemi; şi nu este nimeni care să se poată ascunde de puternicia dreptei şi a vederii Tale. Pentru aceasta împreună cu toate puterile cele de sus şi de jos, cu umilinţă căzând, cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având toată zidirea slujitoare poruncii Tale, pretutindenea arăţi urmele proniei şi ale desăvârşirilor Tale celor neurmate; pentru aceasta cele nevăzute ale Tale, şi puterea cea pururea fiitoare şi Dumnezeirea, de pe făpturi cugetându-le le vedem; pentru care cu mirare şi cu bucurie grăim unele ca acestea:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, puternice Făcătorule al celor văzute şi nevăzute, şi Chivernisitorule cel cu dragoste îmbelşugată al celor de acum şi celor viitoare;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce din patru stihii ai alcătuit făptura şi cu patru timpuri ai încununat cununa anului;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai poruncit soarelui să lumineze ziua, şi luna cu stelele să lumineze noaptea;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce scoţi vânturile din vistierii; Cel ce îmbraci cerul cu nori şi trimiţi ploaie şi rouă spre răcorirea căldurii;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce încingi dealurile cu bucurie şi văile cu veselie; Cel ce împodobeşti crinii ţarinii şi încununezi câmpiile cu roade;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce trimiţi hrană puilor de corbi şi adăpi toate fiarele câmpului şi trimiţi îndurările Tale peste toate lucrurile Tale;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 4-lea

Vifor având înăuntru eresul cel pierzător de suflete, al doilea Iuda, Arie nebunul, s-a lepădat de Tine, Fiul lui Dumnezeu, a fi unul din Sfânta Treime; iar noi, deşi pe un Ipostas al Tatălui, altul al Fiului şi altul al Sfântului Duh numim, însă o Dumnezeire în Tatăl şi în Sfântul Duh, deopotrivă puterea, de o fiinţă slava, cu inima şi cu buzele mărturisim şi cu Lumina cea întreit luminătoare în baia Sfântului Botez luminaţi fiind, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, unui Dumnezeu ne închinăm, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind păstorii şi învăţătorii Sfintei Biserici pe Arie, ca o fiară cumplită intrând în turma cea cuvântătoare a lui Hristos, şi răpind oile de la adevărata mărturisire a dreptslăvitoarei credinţe, adunându-se în Niceea la sobor, au mărturisit pe Hristos Dumnezeu, iar nu făptură; şi deopotrivă Tatălui pe Fiul şi pe Sfântul Duh cinstindu-I, cu glas ca de tunet au grăit:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeule Părinte şi Dumnezeule Fiule şi Dumnezeule Duhule Sfinte, Unule adevăratul Dumnezeu, iar nu trei dumnezei;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Părinte nezidit şi Fiule nezidt şi Duhule Sfinte, Unule împreună nezidit; iar nu trei îndeosebi nezidiţi;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru: Părinte Cel ce ai născut pe Fiul mai înainte de veci; Fiule, Cel ce Te-ai născut fără de ani din Tatăl; Duhule Sfinte, Care din veac purcezi de la Părintele, dar nu Te naşti;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru: Părinte, Care ne-ai chemat pe noi dintru nefiinţă; Fiule, Cel ce ne-ai răscumpărat pe noi cei căzuţi prin Crucea Ta; Duhule Sfinte, Cel ce sfinţeşti şi înviezi pe toţi cu darul Tău;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai binevoit a întemeia în duhul, în sufletul şi în trupul nostru cortul cel cu trei părţi spre a Ta sălăşluire, şi nu l-ai lăsat pe el întru noi până în sfârşit a se strica prin păcat;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai pus semnul fiinţei Tale celei în trei Ipostase peste toate lucrurile Tale; în lumea aceasta văzută şi în cea nevăzută;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 5-lea

Treime cea fără de început şi a toate făcătoare, zidindu-ne pe noi după chipul şi asemănarea Ta, ai poruncit nouă a face cele plăcute înaintea Ta; iar noi ticăloşii voia noastră cea rea iubind-o, făgăduinţele Sfintei Taine a Botezului am lepădat şi chipul Tău l-am întinat. Deci acum iarăşi alergăm la Tine şi ne rugăm: trimite nouă darul Tău, scoate-ne pe noi din mâna vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, şi ne mântuieşte pe noi cu judecăţile pe care le ştii, ca în vecii vecilor să cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând înţelegerea, care covârşeşte desăvârşirile Tale şi nespusele faceri de bine către fiii cei săraci ai lui Adam, Dumnezeule cel în trei Ipostase, cel mort cu duhul se înviază, cel întinat cu ştiinţa se curăţeşte şi cel pierdut se mântuieşte; deci cu minte mulţumitoare, cu inimă mulţumitoare şi cu buze de mulţumire zidite de Tine, plecând genunchii grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai hotărât în sfatul Tău cel în trei Ipostase a zidi pe om, şi în trupul lui cel luat din ţărână, suflare de viaţă din gura Ta ai insuflat;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce în fata lui Adam cu chipul şi asemănarea Ta, pe noi, pe toţi ne-ai cinstit şi bunătăţile raiului moştenitori ne-ai făcut;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciune ne-ai învăţat pe noi mai presus decat toate cele văzute, şi pe toată făptura cea de jos sub picioarele noastre ai supus-o;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ne-ai dăruit nouă pomul vieţii spre hrană, şi cu darul nemuririi ne-ai îmbogăţit;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce strămoşii noștri, cei care au călcat porunca, nu i-ai părăsit nici după greşeală, ci întru nădejdea mântuirii în preajma Edenului i-ai sălăşluit.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ne-ai scos şi pe noi din pântecele maicii noastre, şi cu darul Evangheliei, după naştere, ne-ai sfinţit;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 6-lea

Propovăduitorul dreptăţii şi râvnitorul sfântul Tău nume, Ilie cel prealuminat, chemat fiind de înger, a stat pe Muntele Horeb; deci s-a făcut mai întâi vânt mare şi tare, risipind munţii, apoi s-a făcut cutremur mare şi foc arzător; ci nu în acestea Te-a văzut pe Tine. Iar după foc, glas de vânt subţire, şi acolo Te-a văzut; deci acoperindu-şi faţa, cu veselie şi cu frică a grăit: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Răsărit-ai Lumina cunoştinţei celei cu trei raze strălucitoare a dumnezeirii Tale la toată lumea; gonit-ai rătăcirea cea idolească, Dumnezeul cel în trei Ipostase şi Doamne; iar pe tot neamul omenesc din întunericul cel mare al păgânătăţii, în lumina cea minunată a Evangheliei l-ai adus, prin care noi cei luminaţi slăvind atotputernica Ta pronie, grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai pierdut până în sfârşit cu apele potopului toată făptura cea stricată prin păcat, şi în faţa lui Noe ai înnoit tot neamul omenesc;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai despărţit pe părintele credincioşilor Avraam din amestecarea limbilor, şi din seminţia lui ai întemeiat adevărata Biserică;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai scos pe poporul Tău din Egipt, l-ai hrănit pe el cu mană în pustie şi l-ai dus în pământul în care curge lapte şi miere;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit cu Duhul Tău pe prooroci, şi printr-înşii în mijlocul lui Israel ai păzit credinţa în Răscumpărătorul cel făgăduit;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai pedepsit pe poporul Tău cel ce greşise, prin robia Babilonului, după sfârşitul căreia, iarăşi ai poruncit a se zidi Ierusalimul;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai arătat pe Macabei statornici până la moarte în credinţă şi învăţăturile cele părinteşti; iar pe biserica cea de sub Lege, ca pe o mireasă până la venirea iubitului mire, ai păzit-o întreagă;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 7-lea

Vrând a arăta mărimea dragostei şi a milostivirii Tale celei către neamul omenesc cel căzut, când s-a plinit vremea, ai trimis pe Cel Unul-Născut Fiul Tău, Care, născându-Se din Fecioara, S-a supus Legii, pentru ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere; Care, petrecând pe pământ ca un Om şi răscumpărându-ne pe noi prin crucea Sa, S-a înălţat la cer, de unde, împlinind făgăduinţa, a trimis noua pe Preasfântul Duh, ca să cântăm toţi: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Minunată în adevăr şi nouă minune ai arătat, Minunatule întru cele înalte Doamne, când după trimiterea Preasfântului Duh peste aleşii ucenici şi apostoli, i-ai trimis pe ei la propovăduire în toată lumea, ca să vestească numele cel mare al Preasfintei Treimi, şi să aducă toate neamurile la ascultarea credinţei. Pentru aceasta, minunându-ne de puterea şi lucrarea cuvintelor lor, celor insuflate de Dumnezeu, cu bucurie grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai ales pe cele neputincioase, de neam slab şi nebăgate în seamă ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari, mărite şi înţelepte;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai întărit nenumărate cete de mucenici, ca prin nenumărate chinuri şi omoruri să fie pecetluit adevărul Evangheliei şi puterea darului lui Hristos;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin semnul Crucii ai plecat inima marelui Constantin cel întocmai cu apostolii, şi prin acela ai pus sfârşit cumplitelor prigoniri asupra creştinilor;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai întărit Biserica, prin cele şapte soboare a toată lumea, ca şi cu şapte stâlpi, a purtătorilor de Dumnezeu părinţi, şi de învăluirile eretice nevătămate ai păzit-o;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai dăruit învăţătorilor celor de Dumnezeu înţelepțiți şi marilor nevoitori ai bunei cinstiri, ca unor prealuminate stele, pe tăria Bisericii a străluci;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai povăţuit şi pe stăpânitorul împărăţiei romanilor Constantin, la lumina credinţei celei adevărate, şi prin acela ai izbăvit toată lumea de înşelăciunea multei necredinţe;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel sfânt!

Condacul al 8-lea

Străin şi minunat, la stejarul lui Mamvri, Te-a văzut Avraam pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, adică trei bărbaţi văzând, ca şi către unul a grăit: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu trece pe robul Tău. Deci Celor trei, Care i s-au arătat în trei feţe: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, iar unuia Dumnezeu într-o fiinţă, până la pământ s-a închinat, grăind: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul pretutindenea eşti, şi totdeauna purtător de grijă pentru toată zidirea Ta, nu numai cu tăria nemăsuratei puterii Tale, ci şi cu bogăţia cea atotlucrătoare; iar nouă, precum a zis Fiul Tău, că şi perii capului toţi sunt număraţi la Tine, ca nici unul dintr-înşii să nu cadă fără voia Ta. Pentru aceasta, nădăjduind spre pronia Ta, cu îndrăzneală şi cu dragoste grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai binevoit ca tot neamul omenesc să se împartă în seminţii şi neamuri, şi fiecăreia din ele i-ai rânduit locul şi timpul vieţuirii;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru prin care împăraţii împărăţesc şi cei puternici fac dreptate, şi păzeşti pe aleşii Tăi ca lumina ochiului.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, din Care izvorăşte înţelepciunea şi înţelegerea, toată tăria şi puterea, toată sănătatea şi frumuseţea;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce rânduieşti războaie, şi iarăşi le opreşti pe ele; Cel ce încununezi cu biruinţa arma ce poartă dreptate, iar pe cea nedreaptă, chiar în mijlocul biruinţelor, mai înainte o hotărăşti spre sfărâmare;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce faci semne pe cer şi pe pământ, trimiţi foc, boli şi foamete asupra oamenilor, ca să nu rătăcească ei până în sfârşit din căile Tale cele drepte;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce înalţi pe cei smeriţi pe pământ şi îi pui să stea cu domnii poporului Tău; iar pe cei mândri îi nimiceşti ca să nu se afle locul lor;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 9-lea

Toată firea, sus şi jos, neîncetat Te slăveşte pe Tine Făcătorul cel preaveşnic şi Dumnezeu: în cer unii cântă zi şi noapte : Sfânt, Sfânt, Sfânt, iar alţii cununile lor le pun la picioarele Tale. Iar noi pe pământ împreună cu toată făptura, ca cei împodobiţi cu chipul slavei Tale celei de o fiinţă, Ţie ne rugăm şi de la Tine aşteptăm mare şi bogată mila, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Filosofii cei mult-vorbitori, deşi mult se ostenesc cu mintea a ispiti despre taina Preasfintei Treimi dar nu pot a înţelege cum este un Dumnezeu de o fire. Şi nenumăratele faceri de bine cele către noi ale Fiecăreia din cele trei dumnezeieşti Feţe bine ştiindu-le, cu credinţă şi cu mulţumire grăim:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai rânduit cu dreaptă judecata Ta nouă tuturor a ne întoarce în pământul din care suntem luaţi, şi în ziua învierii iarăşi a ne scula;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce înainte ai hotărât soarelui, lunii şi stelelor să se întunece oarecând, iar pământului şi tuturor celor ce sunt pe el cu foc a se lămuri, pentru ca în locul lor să se arate cer nou, în care petrece dreptatea;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai rânduit ziua, în care vor sta înaintea Ta la judecată toate seminţiile şi neamurile, ca să-şi ia fiecare plata după faptele sale.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce vei zice drepţilor în ziua răsplătirii: veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, de la Care păcătoşii cei care nu s-au pocăit cu frică atunci vor auzi: duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai făgăduit ca Biserica Ta să o păzeşti neclintită până la sfârşitul lumii, spre a nu fi ea biruită nici de porţile iadului;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel sfânt!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai arătat la râul Iordanului, Preasfântă şi Dumnezeiască Treime: Tatăl în glas din cer mărturisind pe Fiul cel iubit; Fiul în chip omenesc primind Botezul de la rob; şi Duhul Sfânt pogorându-Se în chip de porumbel peste Cel ce Se boteza. Deci întru numele lui Dumnezeu, însă în trei Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ne-am învăţat a lumina cu Botezul pe tot omul ce vine în lume, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate preaveşnice, Care răsari soarele peste cei buni şi peste cei răi; Cel ce iubeşti pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi miluieşti, spală necurăţia noastră cea sufletească şi trupească; binevoieşte a face în noi lăcaşul Tău, deşi nevrednici robi ai Tăi suntem. Pierde gândurile cele necurate, şterge faptele cele necuviincioase, îndreaptă limba noastră spre a vorbi cele plăcute înaintea Ta, pentru ca, cu inimă şi cu buze curate, cu umilinţă să grăim unele ca acestea:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, despre Care ceata Apostolilor învederat vorbeşte şi către Care soborul proorocilor pururea priveşte;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru pe care ceata mucenicilor cu dumnezeiască cuviinţă Îl mărturiseşte şi oastea preacuvioşilor numele Tău cel Sfânt Îl slăveşte.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, pentru care mulţimea pustnicilor neîncetat suspină, şi de la Care nevoinţele pustniceşti se încununează;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Căruia ierarhii şi păstorii Bisericii aduc cântare de mulţumire; iar învăţătorii lumii spre a noastră mântuire spre noi teologhisesc;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, primeşte rugăciunea cea pentru noi şi mijlocirea tuturor sfinţilor, iar mai ales a Preasfintei Fecioare, care işi întinde mâinile sale către Tine pentru noi;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, îngrădeşte-ne pe noi cu sfinţii Tăi îngeri şi goneşte de la noi duhurile cele rele de sub cer;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel sfânt!

Condacul al 11-lea

Toata cântarea ce se aduce Ţie nu poate a-Ţi aduce mulţumirea cuvenită pentru toţi şi pentru toate, Dumnezeule cel slăvit în Treime; căci nu se află nici minte, care să poată a se întinde cu cugetul către mulţimea îndurărilor Tale, cele asupra noastră; nici cuvânt care cu vrednicie să le povestească; însă pentru toate cele văzute de noi şi care ni se dau nouă, fie Ţie, Preasfântă Treime, mulţumire de la noi, cinstea şi slava pe care pe care Tu Însuţi le ştii că ar fi vrednice şi plăcute de slava Ta; deci noi închinându-ne Ţie, cu smerenie şi cu dragoste cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminătorule cel în trei Sori, ca un dătător de lumină Te-ai arătat, în făgăduinţele Tale, nouă celor ce suntem în întunericul necunoştinţei despre soarta noastră cea viitoare; cu mulţumire însă Te mărturisim, ca măcar de una din fericirile cele prevestite de Unul-Născut Fiul Tău să ne învredniceşti pe noi; pentru care acum cu umilinţă şi cu dragoste grăim:
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai gătit aleşilor Tăi bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, pe Care toţi cei curaţi cu inima Te vor vedea precum eşti şi Te vor cunoaşte precum Tu Însuţi îi cunoşti pe ei;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, în Care toţi cei flămânzi şi însetaţi vor afla dreptate, pe saţiul ce niciodată nu se împuţinează;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, de la Care făcătorii de pace fii iubiţi se vor chema, ca cei ce sunt următori Unuia-Născut Fiului Tău, Cel ce pe toate le-a împăcat;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, în care cei blânzi vor moşteni pământul; iar cei săraci cu duhul se vor învrednici de împărăţia cerului;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai făgăduit veşnica plată celor ce miluiesc şi nesfârşita bucurie celor ce plâng;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Condacul al 12-lea

Preasfântă Treime, dă-ne nouă darul Tău cel atotputernic; primeşte mărturisirea păcatelor noastre înaintea slavei împărăţiei Tale; caută la suspinurile noastre, trimite-ne nouă duhul umilinţei şi al îndurărilor; pentru ca să ne învrednicim, cu suflet şi cu inimă curată, fără de osândă a grăi către Tine pe pământ, precum grăiesc îngerii în cer: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând Pronia Ta cea iubitoare de oameni, Te slăvim pe Tine toţi, Treime fără de început; credem într-Unul Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; că pe altul afară de Tine Dumnezeu nu ştim, către Tine cădem şi Ţie ne rugăm, zicând:

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne nouă ajutor ca să nu ne temem de nici un rău, spre apărarea vieţii noastre şi spre a nu ne înfricoşa de nici un vrăjmaş;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce mântuieşti pe păcătoşii cei ce se pocăiesc; deci mântuieşte-ne şi pe noi mult-păcătoşii;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce înmulţeşti mila Ta tuturor, înmulţeşte-o şi asupra noastră, şi ne mântuieşte pe noi, că neputincioşi suntem;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, prelungeşte-ne nouă tuturor vremea vieţii spre a ne pocăi şi nu ne osândi pe noi spre tăiere ca pe smochinul cel neroditor;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne pe noi de ispitele ce ne împresoară: de lume, de trup şi de diavol, şi ne hrăneşte în credinţă şi dragostea cea către Tine;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, învredniceşte-ne pe noi a Te vedea faţă către faţă şi a intra în cămara Ta cea luminoasă la nunta Mielului;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel sfânt!

Condacul al 13-lea

O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău, şi cântând: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi

Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor neurmate;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti şi toate le împlinești, Cel ce Unul eşti, acelaşi ieri, astăzi şi în veac;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe toate le faci numai cu voia, aducând în fiinţă pe cei ce nu sunt, ca şi cum ar fi; Cel ce cobori până la iad şi iarăşi ridici;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pui la încercare inimile şi rărunchii oamenilor; Ce ce numeri stelele şi tuturor nume le dai;
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, ale Căruia toate căile sunt adevărate şi toate judecăţile drepte şi totodată şi dorite.
Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce răsplăteşti păcatele părinţilor asupra fiilor, miluieşti şi ajuţi din neam în neam;
Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeu nostru, miluieşte-ne pe noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel Sfânt!

Şi Condacul întâi

Rugăciune către Dumnezeu-Tatăl

Atotputernice Stăpâne, înţelepte şi atotbunule Doamne, Născătorule cel fără de început al Fiului celui dintr-o fiinţă născut, şi Purcezător al Sfântului şi Celui de viaţă făcătorul Tău Duh, veşnic şi pururea fiitor;Însuţi pricinuitorule de purcedere, a Cărui mărire este nemărginită, slavă nespusă şi milostivire nemăsurată; Cel ce ne-ai adus pe noi din nefiinţă şi ne-ai cinstit cu chipul Tău cel preascump; Care ne-ai dăruit nouă nevrednicilor nu numai a Te cunoaşte pe Tine şi a Te iubi, dar încă ce este mai scump, că şi Tată a Te numi pe Tine ne-ai învrednicit.
Mulţumim Ţie, Dumnezeule al milostivirii şi al îndurărilor, Cel ce nu ne-ai lăsat pe noi, ce am călcat porunca Ta, în mijlocul păcatului şi în umbra morţii; ci ai binevoit a trimite pe pământ, pentru mântuirea noastră, pe Unul-Născut Fiul Tău, prin Care şi veacurile s-au făcut, ca prin întruparea Lui şi prin patimile Lui cele înfricoşătoare, de chinuirea diavolului şi din stricăciunea morţii să ne izbăvim.
Mulţumim Ţie, Dumnezeule al dragostei şi al puterilor, că după înălţarea la cer a Preascumpului nostru Mântuitor, ai trimis şi pe Preasfântul Tău Duh peste aleşii Lui ucenici şi apostoli, pentru ca prin puterea propovăduirii lor celei de Dumnezeu insuflate pe toată lumea s-o lumineze cu lumina cea curată a Evangheliei Tale. Deci, Însuţi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, ascultă acum rugăciunea cea smerită a nevrednicilor fiilor Tăi, că aşa precum ne-ai zidit pe noi numai pentru bunătatea Ta şi ne-ai răscumpărat pe noi pentru îndurarea Ta, aşa ne şi mântuieşte pe noi pentru îndurarea Ta, aşa ne şi mântuieşte pe noi după milostivirea Ta cea neasemănată; fiindcă din faptele noastre nici urmă de pocăinţă nu avem, ci dreaptă răsplătire şi despărţire de prealuminata faţa Ta ne aşteaptă.
Că, dacă şi pentru tot cuvântul în deşert se va cere de la noi răspuns în ziua judecăţii şi a răsplătirii, pentru nenumăratele noastre fărădelegi, cu care am greşit înaintea Ta, apoi, ce răspuns vom da noi, săracii, în ziua aceea?
Pentru aceasta alergăm spre a Ta bunătate, care covârşeşte toată mintea şi cuvântul, rugându-ne Ţie: greşit-am, curăţeşte-ne pe noi, Doamne; nelegiuit-am, iartă-ne, Stăpâne, mâniatu-Te-am, milostiveşte-Te, Îndelung-Răbdătorule.
Şi păzeşte mai ales mintea, ştiinţa şi inima noastră de răutăţile lumii; izbăveşte-ne pe noi şi ne mântuieşte de viforul cel mult învăluitor al patimilor şi al căderilor în păcatele cele ştiute şi neştiute; ne îndreptează pe noi la limanul cel lin al credinţei, al dragostei şi al nădejdii vieţii celei veşnice.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de noi, întru mila Ta; dăruieşte-ne nouă toate cererile cele spre mântuire, iar mai ales viaţă curată şi fără de prihană; învredniceşte-ne pe noi a Te iubi pe Tine, şi a ne teme din toată inima noastră, şi a face voia Ta cea sfântă; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor.
Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeul nostru eşti, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, împreună cu Cel fără de început al Tău Fiu şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune către Dumnezeu-Fiul

Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mântuirea noastră ai binevoit a Te întrupa şi moarte a pătimi; iar acum şi cu preacuratul Tău Trup la cer de-a dreapta împreună cu Tatăl şezi, şi toată lumea o cârmuieşti, nu ne uita cu milostivirea Ta pe noi, cei ce suntem jos, care măcar că suntem cu totul întinaţi şi nevrednici, însă întru Tine, Mântuitorule şi Dumnezeul nostru, credem şi pe alt mijlocitor şi nădejde al mântuirii nu ştim.
Deci, dă-ne nouă, Preabunule Răscumpărătorule, ca totdeauna să ne aducem aminte de câte chinuri ale sufletului şi ale trupului Tău a fost trebuinţă ca să împaci dreptatea cea veşnică a părintelui Tău pentru păcatele noastre; şi cum Te-ai pogorât de pe cruce până la iad, cu preacurat sufletul Tău, ca să ne izbăveşti pe noi de puterea chinuirii iadului.
Iar aducându-ne aminte de aceasta, să ne păzim de pofte şi de păcate, care au fost pricină de înfricoşătoare patimi şi de moartea Ta; şi să iubim dreptatea şi virtutea, care sunt mai plăcute Ţie decât tot darul cel adus de noi.
Deci, ca Cel ispitit după toate, Preabunule, singur ştii cât este de mare slăbiciunea duhului şi a trupului nostru şi cât de puternic şi viclean este vrăjmaşul nostru care umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită, pentru aceasta nu ne lipsi pe noi de ajutorul Tău atotputernic; ci fii de-a pururea cu noi, păzindu-ne şi acoperindu-ne, povăţuindu-ne şi întărindu-ne, bucurând şi veselind duhul nostru.
Iar noi alergând la sânul dragostei şi a îndurării Tale, toată viaţa noastră cea vremelnică şi veşnică Ţie să o dăm, Stăpânului nostru, Răscumpărătorului şi Domnului; pe Care din adâncul sufletului Îl rugăm, ca să ne faci pe noi cu judecăţile pe care le ştii, fără de împiedicare a trece calea aceasta întunecoasă a vieţii pământeşti şi a ajunge la cămara cea dumnezeiască a Ta, pe care ai făgăduit a o pregăti tuturor celor ce cred în numele Tău şi urmează dumnezeieştilor Tale învăţături.

Rugăciune către Dumnezeu-Duhul Sfânt

Împărate ceresc, preabunule Mângâietorule, Duhule al adevărului, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci purcezi, şi întru Fiul pururea Te odihneşti; nepărtinitorule Izvor al darurilor celor dumnezeieşti, pe care le împarţi precum voieşti; prin care şi noi nemernicii ne-am sfinţit şi ne-am uns în ziua botezului nostru.
Caută spre rugăciunea robilor Tăi, vino la noi şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face locaş Preasfintei Treimi.
Aşa, o Preabunule, nu Te scârbi de necurăţia noastră nici de rănile păcatelor; ci le tămăduieşte pe ele cu ungerea Ta cea atot-vindecătoare. Luminează mintea noastră, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume; înviază ştiinţa noastră, ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine a face şi ce se cuvine a lepăda; îndepărtează şi înnoieşte inima ca să nu izvorască mai mult ziua şi noaptea gânduri rele şi pofte necuvioase.
Îmblânzeşte trupul şi stinge cu insuflarea Ta cea dătătoare de rouă văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel preascump al lui Dumnezeu.
Iar duhul lenevirii, al mâhnirii, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, goneşte-l de la noi; şi ne dă nouă duhul dragostei şi al răbdării, duhul blândeţii şi al dreptăţii, ca îndreptând inimile cele slăbite şi genunchii, fără de lenevire să călătorim pe calea sfintelor porunci; şi aşa, ferindu-ne de tot păcatul şi împlinind toată dreptatea, să ne învrednicim a primi sfârşit creştinesc şi neruşinat, şi a intra în Ierusalimul cel ceresc; iar acolo a ne închina Ţie, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, cântând în vecii vecilor: Treime Sfântă, slavă Ţie!

Rugăciune către Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, Stăpânire de o fiinţă, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ţie pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naşte noi în lume le-ai rânduit, şi pentru toate cele ce ne dai fiecăruia din noi în toate zilele şi pentru cele ce ai gătit nouă tuturor în veacul cel viitor?
Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri şi îndurări, să mulţumim Ţie nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind şi împlinind poruncile Tale; iar noi cu patimile noastre şi cu obiceiurile cele rele în nenumărate păcate şi fărădelegi ne-am aruncat.
Pentru aceasta, ca cei ce suntem întinaţi, nu numai că nu îndrăznim a ne arata înaintea preasfintei feţei Tale celei întreit strălucitoare, ci nici preasfânt numele Tău a-l chema, de nu ai fi binevoit Însuţi Tu spre a noastră mângâiere a ne vesti nouă; că pe cei drepţi şi curaţi iubeşti, iar pe păcătoşii care se pocăiesc îi mântuieşti şi cu milostivire îi primeşti.
Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălţarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoşilor; şi bunăvoinţa noastră în loc de fapte bune o primeşte, şi ne dă nouă duhul pocăinţei celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioşie şi dreptate până la sfârşitul vieţii noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă şi slăvind cu cuget curat şi cu fapte bune preadulcele şi preaîncuviinţat numele Tău. Amin.

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

Publicat pe ianuarie 3, 2018 de ortodoxiadreaptacredinta

Răspunde

Dumnezeu ramane de nepatruns in fiinta Sa, insa Se descopera in chip tainic celor care se invrednicesc de vederea Lui. Iconomia, coborarea Sfintei Treimi catre creaturi, va fi mereu implinita de teologie, care e taina fiintei Persoanelor Treimii si care nu va fi in veci patrunsa cu mintea.

Energiile necreate si fiinta dumnezeiasca

Diferenta dintre energiile dumnezeiesti, care sunt stralucirea slavei Treimii, si firea dumnezeiasca reprezinta corespondentul diferentei dintre iconomia si teologia dumnezeiasca. In iesirea Sa catre creaturi, Dumnezeu Se manifesta revelat, daruindu-le acestora sansa impartasirii, dupa putinta, de taina negraita a vietii dumnezeiesti. Iata ce spune in acest sens mitropolitul Amfilohie: „Iconomia reprezinta relatia lui Dumnezeu cu cosmosul si omul. Prin manifestarea iconomica si prin darul energiilor dumnezeiesti, Dumnezeu Tatal, Dumnezeul Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant Se descopera si Se manifesta. Plenitudinea acestei revelatii este intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul si prezenta Sfantului Duh in om si creatie”. Sfantul Grigorie Palama afirma el insusi intr-una dintre Triade acest lucru: „Mintea omeneasca, de asemenea, nu numai cea ingereasca, se depaseste pe sine si prin nepatimire ia chip ingeresc. Astfel va descoperi lumina aceea si se va invrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea fiinta lui Dumnezeu, insa va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire adecvata lui Dumnezeu si pe masura lui”. Dumnezeu Se descopera, Se face accesibil cunoasterii celei adevarate, insa aceasta realitate nu schimba cu nimic caracterul de nepatruns al firii dumnezeiesti: „Teologia, spre deosebire de iconomie, face referire la ceea ce e Dumnezeu in Sine, la neparticipabilitatea Sa dupa fiinta. Dumnezeu e dincolo de concepte, fara nume, mai presus chiar decat numele de Dumnezeu. Dupa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu este „Dumnezeu inainte de toate, mai presus de toate, si intreg in Tatal, Fiul si Sfantul Duh””.

Trimiterea Duhului prin Fiul

Facand o paranteza mai larga, bazata pe concluziile mitropolitului Amfilohie, voi adauga faptul ca in Omilia a 60-a, Sfantul Grigorie Palama realizeaza o importanta analiza dogmatica triadologica, prin care scoate in evidenta raportul clar intre teologie si iconomie la Sfantul Grigorie Palama: „Asadar, precum la inceput, dupa ce a spus Dumnezeu „sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”, plasmuind in Adam firea noastra si sufland asupra lui Duhul cel de viata facator, aratat si daruit s-a manifestat dumnezeirea cea intreita a Creatorului, dupa ipostas, la fel si acum, cand a rezidit firea noastra in Hristos, Duhul Sfant S-a aratat pogorand peste El din cele supraceresti. Asadar, la Botezul Domnului in Iordan, s-a aratat taina Preainaltei si Atotziditoarei Treimi, mantuitoarea fapturilor rationale”.
Parintele Jean Meyendorff face unele analize destul de interesante in acest sens: „Pasajul ar merita o analiza amanuntita. In cateva momente precise ale disputei isihaste, Sfantul Grigorie Palama insista asupra faptului ca, in momentul trimiterii Apostolilor, Mantuitorul, sufland asupra lor, le-a dat Duh Sfant. Nu este vorba insa de persoana propriu-zisa a Duhului, ci de harul Sau cel necreat. In cazul in care aceasta precizare lipseste, derivele dogmatice pot fi dintre cele mai periculoase. De asemenea, manifestarea din veci a Duhului, prin Fiul, avea sa constituie un alt element important al precizarilor dogmatice trinitare. Aceasta formula nu era o inovatie in teologia bizantina: documentele care vorbesc despre tratativele de la Nymphe din 1234, purtate sub patriarhul Gherman al II-lea, contin expresii destul de asemanatoare. Grigorie de Cipru nu face decat sa dezvolte aceasta idee in mai multe din scrierile sale. Ne vom multumi sa citam aici textul Tomosului publicat de Sinodul din 1285, caruia Ghenadie Scolarul ii acorda autoritatea unui sinod ecumenic. Grigorie de Cipru este autorul acestui Tomos: „Recunoastem ca Paracletul Insusi straluceste si Se manifesta din veci prin intermediul Fiului, dupa cum lumina straluceste din soare prin intermediul razei; dar aceasta nu inseamna ca Isi are existenta prin Fiul sau din Fiul”. Gandirea lui Grigorie se exprima aici intr-un context diferit de cel in care s-a dezvoltat gandirea palamita, dar este incontestabil ca distinctia pe care a introdus-o este aceeasi cu cea a lui Palama. Influenta sa directa asupra dascalului isihast este sigura: vom vedea ca in una din primele sale opere, „Tratatele apodictice”, care trateaza chiar problema Filioque, Palama va relua si va dezvolta ideea centrala a lui Grigorie de Cipru, fara sa se refere formal la el. De altfel, de terminologia imprumutata de la savantul patriarh se va folosi mai tarziu in polemica sa contra lui Varlaam si a lui Achindin”.
Energiile necreate, izvor de indumnezeire. Aprofundand si clarificand invatatura Parintilor Bisericii, in era controverselor teologice, Sfantul Grigorie Palama insista mult asupra faptului ca revelarea in timp a Fiului si a Duhului sunt manifestari care reveleaza „monarhia” Tatalui, principiu fundamental atat al iconomiei, cat si al teologiei. Energiile necreate sunt izvor de indumnezeire, insa nu si corupere a infinitatii de nepatruns a fiintei dumnezeiesti. Spune Sfantul Grigorie Palama: „Dar cel care vede lumina dumnezeiasca nu considera ca vederea de care a fost invrednicit este fiinta lui Dumnezeu. Dupa cum sufletul da nasterii si transmite viata in corpul insufletit (si noi numim viata aceasta „suflet”, stiind ca sufletul care este in noi si care este „cauza” vietii este altceva decat viata), la fel Dumnezeu Care locuieste in sufletul teofor ii transmite acestuia lumina. Dar unirea cu Dumnezeu – Cel Care e cauza tuturor – cu cei vrednici depaseste lumina aceasta: Dumnezeu, ramanand intreg in Sine Insusi, locuieste intreg in noi, prin puterea Sa cea mai presus de fire, si ne transmite nu firea Sa cea dumnezeiasca, ci slava si stralucirea Sa. Aceasta lumina este dumnezeiasca si pe drept cuvant e numita „dumnezeire” de catre sfinti, caci e izvor al indumnezeirii”.

pr. dr. Roger Coresciuc

Sursa

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim personae atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.
Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.
Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

sursa: pelerinortodox

Cuvânt la Sfânta Treime

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.
Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.
Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).
O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.
Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).
Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.
Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.
În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.
Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.
Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?
A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.
Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.
Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).
Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).
Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).
Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.
Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.
Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).
La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.
Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).
Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.
Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.
A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.
Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.
Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.
Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.
Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).
Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.
Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?
Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.
Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.
Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.
Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.
Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.
Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

sursa

Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Relatia Dumnezeu-om-creatie nu poate fi sesizata in dimensiunea sa reala, deci conform Revelatiei divine, decat plecand de la dogma Sfintei Treimi. Din aceasta cauza, modul de intelegere a Treimii si-a pus amprenta specifica asupra doctrinelor confesionale si a vietii crestine in istorie. Iar cand aceasta intelegere nu s-a conformat Revelatiei, consecintele nefaste nu au intarziat sa apara, afectand pe de o parte unitatea Bisericii, iar pe de alta parte provocand antagonisme intre spiritualitate si responsabilitate.Sintetizand invatatura Parintilor, Parintele Staniloae spune ca numai Treimea, ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul, ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Numai Treimea astfel inteleasa explica si existenta deosebita de Ea, care nu putea ajunge la existenta decat din nimic. Caci daca ar fi din alta fiinta, n-ar fi nici Treimea, si nici acea alta fiinta existenta desavarsita si nu s-ar putea duce creatia la desavarsire. Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeiesti este singura explicare a crearii unei alte existente, deosebita de propria Lor existenta. „Dumnezeu n-ar fi Creator, daca n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, daca n-ar fi Persoana, in relatie constienta cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator, daca n-ar fi Treime, dar si lumea n-ar fi creata, daca n-ar exista un Dumnezeu bun, constient si liber”.

In special asupra acestor calitati ale lui Dumnezeu insista Sf. Maxim Marturisitorul, atunci cand raspunde problemelor legate de creatie si de Creator. Numai atotputernicia lui Dumnezeu poate explica totul, iar ignorarea acesteia este specifica celor necredinciosi. Frumusetea, diversitatea si bogatia creatiei, precum si complexitatea fiintei umane raman inexplicabile acolo unde nu este recunoscuta bunatatea, atotputernicia, intelepciunea si cunoasterea lui Dumnezeu, care depasesc ratiunea umana. Dumnezeu a posedat cunoasterea lucrurilor din eternitate, iar aceasta cunoastere devine realitate sau este adusa la fiinta atunci cand El voieste. „Dumnezeu, fiind Facator din veci, creeaza cand vrea prin Cuvantul Cel de o fiinta si prin Duhul, pentru bunatatea Sa nemarginita”. Raspunzand doctrinelor gnostice care considerau materia eterna, Sf. Maxim precizeaza ca marginitul nu poate exista din eternitate, cu Cel intru totul nemarginit. „Sau cum mai sunt propriu-zis fapturi, daca sunt impreuna vesnice cu Facatorul? Dar aceasta este invatatura elinilor, care nu socotesc pe Dumnezeu Facator al fiintelor, ci numai al insusirilor. Dar noi cunoscand pe Atotputernicul Dumnezeu, zicem ca El este Facatorul nu al insusirilor, ci al fiintelor strabatute de insusiri. Iar daca e asa, fapturile nu exista impreuna cu Dumnezeu din veci”.Comentand textul de la Rom. 1, 20, Sf. Maxim spune ca „cele nevazute ale lui Dumnezeu” sunt ratiunile lucrurilor existente din eternitate in Dumnezeu, numite si „bune-voiri”. Acestea sunt descoperite prin cugetare din fapturi, pentru ca tot ce exista are o logica specifica. Evidentierea acesteia este sinonima cu afirmarea lui Dumnezeu Cel in Treime: „Din contemplarea inteleapta a creatiei, desprindem ratiunea care ne lumineaza cu privire la Sfanta Treime, adica la Tatal, la Fiul si Duhul Sfant. Caci vesnica putere a lui Dumnezeu este Cuvantul Cel de o fiinta cu El, iar vesnica dumnezeire este Duhul Sfant… Caci insasi zidirea isi striga prin fapturile din ea si isi vesteste celor ce pot sa auda cu mintea cauza sa, preamarind-o in chip intreit, descoperind adica pe Dumnezeu si Tatal si puterea Lui negraita si dumnezeirea sau pe Fiul Sau Cel Unul Nascut si pe Duhul Cel Sfant. Acestea sunt cele nevazute ale lui Dumnezeu, vazute prin intelegere de la intemeierea lumii”.

Bunatatea sau existenta plenara a lui Dumnezeu ca Treime nu-L sileste sa creeze lumea, pentru ca in acest caz, ea ar fi mai mult o emanatie a unei esente. Numai Sfanta Treime explica atat existenta lumii, cat si deosebirea acesteia de dumnezeire, dupa fiinta. Pentru acest motiv invatatura crestina sustine perfectiunea lui Dumnezeu, cat si insuficienta lumii prin ea insasi, in calitate de existenta creata, dar capabila de a se bucura de desavarsirea in Dumnezeu, prin libertate.Exprimarea explicita a deosebirii intre fiinta si lucrarile dumnezeiesti, dependente de voia lui Dumnezeu si care fac posibila aducerea la existenta a lumii create, este o caracteristica a gandirii rasaritene. Astfel, pentru parintii capadocieni, in mod paralel cu structura care exista intre Persoanele Treimii si care arata relatia si consubstantialitatea lor, descoperite prin iconomia divina, exista si un alt mod care arata relatia Treimii cu creatia. Aceasta relatie este stabilita prin energia persoanelor divine. Aceasta energie, avand ca principiu pe Tatal, creeaza prin Fiul si desavarseste prin Duhul Sfant. Deci, Dumnezeu creeaza lumea prin energia Sa divina. Structura relatiilor Creatorului cu creatura are la baza energiile divine, in timp ce structura relatiilor intratrinitare o are pe cea a substantei divine. Sf. Maxim Marturisitorul aprofundeaza relatia energie divina-creatie. Dumnezeu nu ar putea fi Creator daca ar fi lipsit de vointa si de energie, pentru ca a facut lumea fiindca a vrut, nu din necesitate. Vointa si energia exprima libertatea lui Dumnezeu si sunt cauza creatiei lumii. „Caci in El sunt fixate ratiunile tuturor si despre aceste ratiuni se spune ca le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El si la El, chiar daca acestea toate, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta deodata cu ratiunile lor, sau de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor. Fiindca Facatorul exista pururea in mod actual, pe cand fapturile exista in potenta, dar actual inca nu”.Si Sf. Grigore Palama accentueaza deosebirea intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu: „Caci numai o cugetare neroada si dobitoceasca nu vede din creaturile Celui ce prin lucrarea Lui ne-a adus la existenta, lucrarea Lui, ci sau o confunda cu creaturile sau o identifica cu fiinta lucratoare”.

Disponibilitatea lui Dumnezeu de a inzestra lumea creata cu darurile necreate arunca o punte intre Dumnezeu Cel necreat si lumea creata, dar arata si ca Dumnezeu a facut lumea capabila de a recepta viata Lui necreata. Deosebirea intre lucrarile alese si folosite de vointa Lui Dumnezeu si intre fiinta Lui arata ca Dumnezeu are caracter personal sau ca este o Treime de Persoane. Pentru acest motiv, creatia, ca opera a lucrarii dumnezeiesti este opera Sfintei Treimi.

Introducerea de diviziuni in Sfanta Treime de catre teologia apuseana, sub influenta gandirii substantialiste a lumii precrestine, a transformat doctrina trinitara, din taina a comuniunii si a iubirii supreme, in obiect de speculatie teologica, inchis intr-o transcendenta inaccesibila si lipsita de interes si de semnificatie pentru viata crestina. in acest sistem, substanta divina dobandeste prioritate fata de persoane: ca este „natura pura”, nealterata de proprietatile personale ale Sfintei Treimi, plasate dupa substanta unica a divinitatii. Teologul Karl Rahner recunoaste starea de fapt si consecintele care decurg din aceasta: „Separarea dintre natura si persoana a obligat teologia trinitara sa impinga pe plan secundar pe Dumnezeu Tatal, ca principiu nenascut in divinitate si sa puna accentul, pentru cauze care nu sunt clarificate inca, pe natura comuna celor trei Persoane. Pe aceasta cale, Treimea a fost inchisa intr-o splendida izolare, care implica riscul de a fi resimtita fara interes pentru existenta religioasa”.

Pentru Parintii rasariteni, natura lui Dumnezeu este comuniunea, in care unitatea substantei coincide cu comuniunea dintre persoanele Sfintei Treimi. S-a inlocuit astfel conceptul de „natura pura” cu conceptul de „natura-comuniune”, ca femei al iubirii perihoretice dintre Persoanele divine.

Datorita separarii dintre natura si persoane, teologia apuseana nu mai concepe creatia ca rezultat al unirii dintre libertatea si iubirea lui Dumnezeu. Desi se afirma ca lumea este numai analoaga cu Dumnezeu si ca Dumnezeu a creat-o „dupa toata substanta ei”, aceasta teologie este expusa pericolului panteizant, netacand deosebirea intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu. Este vorba de asa-zisul „emanationism”.

Teologia protestanta a oscilat in a vedea creatia fie ca o emanatie din fiinta lui Dumnezeii, fie ca produsul unui act creator, care nu are la baza decat o decizie discretionara a lui Dumnezeu, din reactie extrema fata de emanationism.

Astazi se incearca o apropiere de teologia Parintilor si aceasta o face – intre altii – si Jiirgen Moltmann: „Lumea n-a fost creata dintr-o materie preexistenta, nici din natura divina. Ea a fost chemata la existenta prin vointa libera a lui Dumnezeu… Daca a fost creata prin vointa libera a lui Dumnezeu…, atunci actul creator trebuie sa se fondeze pe decizia divina libera de a crea… Daca creatia nu poate fi conceputa ca o emanatie din Fiinta Suprema, cu atat mai mult nu se poate admite ideea unui demiurg arbitrar, capricios… Iata pentru ce, atunci cand zicem:

Dumnezeu a creat in mod liber lumea, trebuie sa adaugam imediat: din dragoste. Creatia nu este demonstratia atotputerniciei Sale nelimitate, ci comunicarea iubirii Sale neconditionate”.

Accentuarea unilaterala a naturii divine in detrimentul persoanelor a transformat divinitatea intr-un obiect impersonal, inchis intr-o. transcendenta aproape inaccesibila. Pentru a ajunge la divinitatea astfel conceputa crestinii sunt obligati sa urmeze o miscare ascendenta strict intelectuala, care ii determina sa uite lumea si problemele ei. De aici, concluzia pripita pe care unii s-au grabit s-o traga: Treimea in special si divinitatea in general au devenit obstacole in calea implinirii responsabilitatii crestine fata de lume.

Teologia ortodoxa n-a socotit niciodata natura divina ca o relatie disociata a persoanelor trinitare, ci dimpotriva, datorita unei gandiri integrative si reconciliere, aceasta este integrata in persoane, iar persoanele in natura divina. Din aceasta cauza, Treimea nu mai este considerata ca un obiect al gandirii umane inchis in transcendenta, ci comuniunea supremei iubiri, care se deschide fata de Biserica si fata de lume, in calitate de produs al Ei.

Pentru aceste motive, Sf. Atanasie cel Mare apara invatatura despre Sfanta Treime, pentru ca pe ea s-a intemeiat Biserica si cel ce iese din comuniunea cu ea nu se mai poate numi crestin. Aceasta Treime este sfanta si desavarsita, marturisita in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant, neavand in structura Ei ceva din afara. De asemenea, in Treime nu exista un factor creator si un altul creat, in integralitate fiind creatoare si facatoare. Persoanele sunt nedespartite prin fire, iar lucrarea Ei este una, „Caci Tatal face toate prin Fiul in Duhul Sfant. Si asa se pastreaza unitatea Sfintei Treimi. Si asa se propovaduieste in Biserica un Dumnezeu Cel peste toate si prin toate si in toate (Efes. 4, 6); peste toate ca Tata, ca origine si. izvor; prin toate, prin Cuvantul, in toate, in Duhul Sfant. E Treime nu numai dupa nume si dupa vorba inchipuita, ci intru adevar si subzistenta. Caci precum Tatal e Cel ce este, asa si Cuvantul Lui e Cel ce este si Dumnezeu peste toate. Si Duhul Sfant nu e subzistenta, ci exista si subzista cu adevarat… Si ca aceasta este credinta Bisericii, poti afla din aceea ca Domnul, trimitand pe apostoli, a pus-o pe Ea, Treimea, ca temelie a Bisericii, zicand: „Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” Mat, 28, 19), Iar apostolii, mergand, asa au invatat., Si aceasta este propovaduirea intregii Biserici de sub cer”!. Data fiind unitatea din Sfanta Treime, persoanele nu pot fi despartite si nu se pot concepe ca Fiul e de alta fiinta decat Tatal sau ca Duhul Sfant e strain de Fiul. Pentru acest motiv, atunci cand se spune ca Duhul Sfant este in noi, se intelege implicit ca in noi este si Fiul si Tatal, datorita unitatii de natura. Daca Treimea este una si se manifesta in unitate, inseamna ca firea ramane in veci neschimbata, ca si sfintenia si eternitatea Ei. „Caci precum credinta in Treime, predata noua, este una, si ea ne leaga de Dumnezeu, cel ce sustrage ceva din Treime si se boteaza numai in numele Tatalui, sau numai in numele Fiului, sau in Tatai si Fiul fara Duhul, nu ia nimic, ci ramane gol si nedesavarsit atat el insusi, cat si cel ce pare sa dea. Caci in Treime este desavarsirea. Astfel, cel ce desparte pe Fiul de Tatal, sau coboara pe Fiul intre creaturi, nu are nici pe Fiul, nici pe Tatal, ci este fara Dumnezeu si mai rau ca un necredincios si orice mai degraba decat un crestin. Si pe drept cuvant. Caci precum unul este Botezul dat in Tatal si in Fiul si in Duhul Sfant si o singura credinta in Ea, cum a zis Apostolul (Efes. 4, 5), la fel si Sfanta Treime, fiind una in Ea insasi si unita cu Ea, nu are nimic in ea din cele create. Aceasta este unitatea neimpartita a Treimii si una este credinta in Ea”.

Accentuarea unilaterala a naturii in detrimentul persoanelor a facut ca aceasta sa fie pusa intr-o relatie individualista fie numai cu Tatal, fie numai cu Fiul sau cu Duhul Sfant.

Urmand structura Simbolului de credinta, care vorbeste mai intai de Tatal, apoi de Fiul si la urma de Duhul Sfant si fara a tine seama de indivizibilitatea lucrarii trinitare ad extra, afirmata de Simbol, creatia a fost pusa in relatie exclusiva cu Tatal. La fel, lucrarea rascumparatoare a fost pusa in aceeasi relatie cu Fiul intrupat, ca si sfintirea creatiei in Biserica prin Duhul Sfant.

Este adevarat ca primul articol al Simbolului de credinta pune creatia in relatie cu Dumnezeu Tatal, „Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute”. Dar aceasta nu inseamna ca Fiul si Duhul Sfant n-au participat la crearea lumii. in al doilea articol al Crezului, pe baza prologului Evangheliei dupa Ioan, se spune ca toate au fost create prin Fiul, care este consubstantial cu Tatal Consubstantialitatea trinitara constituie baza participarii Fiului in actul creatiei. in aceeasi perspectiva, se spune si despre Duhul Sfant ca este „inchinat si marit” impreuna cu Tatal si cu Fiul si ca este „de viata facator”. Concluzia care se impune este urmatoarea: nu putem face nici o separatie intre lucrarea Duhului Sfant si cea a Tatalui si a Fiului. Initiativa creatiei apartine Tatalui, dar Acesta a creat totul prin Fiul, in Duhul Sfant. Rolul Duhului este de a ridica creatia prin Biserica, spre plenitudinea vietii data in Hristos. Daca Hristos-a venit tocmai pentru a da lumii slabite de pacat plenitudinea vietii, acest lucru a fost posibil tocmai datorita faptului ca Duhul, care la inceputul creatiei se purta pe deasupra apelor, umple firea umana a lui Hristos prin prezenta Sa, facand-o parga umanitatii rascumparate si indumnezeite. Lucrarea Duhului nu se refera numai la om, ci la intreaga creatie: „Pentru ca faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum. Si nu numai atat, ci si noi, care avem parga Duhului, si noi insine suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru” (Rom. 8, 21-23).

Deci, separarea artificiala intre persoanele Treimii si lucrarea Lor, si in special separarea intre lucrarea Mantuitorului Hristos si cea a Duhului Sfant nu are nici o relevanta biblica. in virtutea comuniunii trinitare, Duhul ramane mereu in fiul. Iata motivul pentru care Noul Testament ne prezinta persoana lui Hristos ca „plina” de Duhul Sfant.

Asa cum am vazut, gandirea parintilor nu iese din dreptarul Bisericii privind Sfanta Treime si iconomia Acesteia.

In acest sens, Sf. Atanasie este completat in mod magistral de Didim cel Orb, de Sf. Vasile si de Sf. Grigorie de Nazians.

Didim cel Orb, supranumit teologul Treimii si-a exprimat gandirea teologica prin formula: „o singura natura, trei ipostasuri”. Pornind de la aceasta unitate de natura, el demonstreaza ca in Treime nu se poate vorbi decat de o lucrare comuna a celor trei persoane sau deduce unitatea naturii din unitatea lucrarii: „De vreme ce ipostasele poseda aceeasi cinstire si lucrare, ele cer aceeasi natura, nediferind intre ele nici in ceea ce priveste divinitatea, nici in ceea ce priveste puterea…”. In Providenta divina se sesizeaza cel mai bine lucrarea comuna, ca urmare a unitatii de natura. Bineinteles, aceasta unitate absoluta de natura, de vointa si de lucrare transcende ratiunea umana. „Asadar, cine se impartaseste de Duhul Sfant, in acelasi timp se impartaseste (are parte) de Tatal si de Fiul. Si cel care are iubirea tatalui o are pe aceasta in Fiul, daruita prin Duhul Sfant. Dar cel ce se impartaseste de harul lui Iisus Hristos are acelasi har dat de la Tatal prin Duhul Sfant. Asadar, se arata ca in toti este aceeasi lucrare (energie) a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant. Dar, intrucat lucrareii (energia) una este, una este si fiinta, pentru ca cele care au aceeasi fire sunt homoousia, au aceleasi lucrari dupa cum si cele care sunt de natura diferita si anhomousia sunt diferite si diverse”.

Raportul dintre ceea ce este comun si ceea ce este particular este acelasi ca si cel dintre fiinta si ipostas. Fiecare dintre noi participam la fiinta prin ceea ce avem in comun; in schimb, insusirile individuale sunt specifice fiecaruia in parte. „De aceea si aici termenul „fiinta” este comun tuturor persoanelor treimice, cum este cazul cu sfintenia, cu dumnezeirea si cu orice s-ar mai putea intelege, pe cand insusirile specifice le are fiecare separat: cea de parinte, de fiu sau de putere sfintitoare. De aceea, daca s-ar spune ca persoanele sunt fara ipostas, o astfel de afirmatie e ceva absurd, iar daca am accepta ca adevarate toate trei ipostasele, atunci atatea marturisim cate si numaram. In chipul acesta, prin invatatura despre „deofiintime” se asigura si unitatea dumnezeirii, dar si recunoasterea Treimii, adica existenta concomitenta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant”. Daca nu se admite comuniunea fiintei, se cade foarte usor in politeism, tot asa cum daca nu se admite deosebirea ipostaselor se cade in iudaism. Daca nu se admite paternitatea, -nu se poate vorbi nici de Dumnezeu Tatal. Nu este suficienta simpla enumerare a diferentelor dintre persoane, ci trebuie precizat si faptul ca fiecare persoana exista intr-un ipostas. „Sabelie insusi nu.a renuntat la fictiunea fara consistenta a persoanelor (intelese ca masca) atunci cand afirma ca Dumnezeu insusi, fiind Unul, se schimba de fiecare data, potrivit necesitatii momentului, astfel incat poate vorbi cand in calitate de Tata, cand de Fiu sau de Duh Sfant. Inventatorii acestei incalificabile erezii reinnoiesc o veche greseala, de vreme ce resping ipostasele si neaga numele Fiului lui Dumnezeu”. Sf. Grigorie de Nazians ii revine meritul de a fi lamurit odata pentru totdeauna relatia intre natura si persoane. In Treime exista trei individualitati sau ipostasuri, dar si raportare la natura, divinitatea este una, Ipostasele sau persoanele sunt impartite fara a fi separate. Divinitatea este una in trei persoane si cele trei persoane formeaza o unitate. Unitatea nu trebuie sa fie sinonima cu confuzia si nici impartirea cu separarea. Caracterele distinctive ale persoanelor divine sunt: nenasterea, nasterea si pureederea: „Numele propriu al celui ce este fara origine este Tatal? numele propriu al celui care este nascut din eternitate este Fiul, iar numele celui care purcede sau vine fara a fi nascut este Duhul Sfant”.Pe langa dificultatile teologice propriu-zise,, separarea lucrarii Mantuitorului Hristos de cea a Duhului Sfant si invers a provocat in domeniul spiritualitatii nasterea a doua miscari contrare: pietismul si secularizarea. Pietismul acorda un interes exclusiv realitatilor spirituale, provocandu-1 pe credincios sa ignore realitatile materiale. Dimpotriva, secularizarea acorda o importanta deosebita preocuparilor fata de realitatile materiale, ignorandu-le pe cele spirituale. Antagonismul acestor doua miscari era ireductibil. Raportat la secularizare, pietismul presupune o unica baza pnevmatologica, tot asa cum raportata la pietism, secularizarea este animata de presupozitii pur hristologice. Facand abstractie de Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, pietismul fuge din fata realitatilor lumii si a secularizarii, iar secularizarea, facand abstractie de Duhul Sfant, pierde relatia cu transcendenta lui Dumnezeu. Ambele miscari sunt bazate pe separarea intre lucrarea lui Hristos si cea a Duhului Sfant.Datorita acestei abordari, relatia intre Biserica si lume a inceput sa fie conceputa in termeni exteriori, care au dus, in cazul pietismului, la opozitia dintre Biserica si lume sau la identificarea facila a lumii cu pacatul, iar in cazul secularizarii la scoaterea lui Dumnezeu din lume sau la marginalizarea Lui la nivelul constiintei. Abordarea relatiei dintre Biserica si lume trebuie facuta in termeni care presupun inferioritatea: creatia are rationalitatea sa interna, ca expresie a rationalitatii divine, imprimata in structura ei de catre Duhul Sfant. Rolul Bisericii este de a lupta impotriva pacatului si nu impotriva lumii, pentru ca si aceasta, in calitate de lucrare a lui Dumnezeu aspira spre „marirea fiilor lui Dumnezeu”.Daca teologia apuseana, prin accentuarea unilaterala a naturii divine in detrimentul persoanelor a creat.o spiritualitate care se bazeaza pe miscarea ascendenta a credinciosului spre Treime – ca obiect al gandirii umane si provoaca fuga de lume si de problemele ei, teologia ortodoxa, care vede Treimea drept structura a supremei iubiri, care se deschide spre Biserica si spre lume, a sustinut o spiritualitate bazata pe miscarea descendenta a Treimii in viata Bisericii si a lumii. Numai aceasta coborare este capabila sa sustina in egala masura ridicarea spirituala a credinciosilor spre Dumnezeu si responsabilitatea fata de lume. Mai mult, responsabilitatea crestina fata de lume este raspunsul provocat de ridicarea spirituala, ca j urmare a coborarii Treimii in viata Bisericii si a lumii. Ca structura a supremei iubiri, care depaseste dilema dintre individualism si colectivism, prin integrarea persoanei in natura si a naturii in persoana, Treimea ramane baza lucrarii sociale si politice a crestinilor in lume. Acesta este motivul care a provocat afirmatia ca Treimea este sau sintetizeaza programul socio-politic crestin. Deci, opinia ca spiritualitatea si responsabilitatea sunt doua preocupari diferite sau contradictorii nu poate avea fundament teologic real: Mantuitorul Hristos conditioneaza fericirea eterna de solicitudinea fata de nevoile aproapelui, in a carui fata trebuie vazuta chiar fata Lui. Dupa Sf. Chirii al Alexandriei, in fata umana a lui Hristos si uniti cu El in disponibilitatea fata de altii, Dumnezeu Tatal ne vede si pe noi insine, tot la fel cum in aceeasi fata a lui Hristos si uniti cu El, noi il vedem pe Dumnezeu.Aceasta responsabilitate vizeaza nu numai omul, ci si creatia intreaga, care trebuie vazuta drept darul lui Dumnezeu, menit sa cultive comuniunea si solicitudinea. Cand aceasta este sesizata ca o prada este golita de sens si din mijloc de cultivare a comuniunii devine mijloc de invrajbire si de dispute. Ierurgiile care privesc creatia vor sa asigure tocmai aceasta folosire respectuoasa a darului lui Dumnezeu, prin invocarea puterii Duhului Sfant impotriva fortelor distructive, multumind pentru darul primit si sustinut in existenta.Filosoful greaca, inspirandu-se din dualismul gnostic, a impus o stricta separare intre spirit si materie. Pe baza acestui antagonism a fost elaborata cosmologia ptolomeica care a provocat in domeniul gandirii o profunda ruptura intre realitatile ceresti si realitatile pamantesti sensibile. in aceasta cosmologie, lumea spirituala a ideilor eterne si lumea empirica a materiei, eterna ea insasi, apar ca doua realitati paralele, fara nici o relatie interna.Raportandu-se la aceasta cosmologie care considera ca orice rationalitate ramane exterioara lumii empirice, de unde dualismul intre spirit si materie, parintii Bisericii au pus la baza materiei o rationalitate ca expresie sau reflex – prin puterea Duhului Sfant – a rationalitatii divine, personificata in Logos, ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat. Dupa natura Sa, Dumnezeu este transcendent fata de lume, prin energiile divine necreate este prezent si lucrator in lume. Realitatea energiilor divine necreate demonstreaza ca lumea vizibila nu este constituita dintr-o materie amorfa, opusa spiritului, pentru ca dispune de o rationalitate care face posibila unirea intre spirit si materie in Mantuitorul Hristos. Din aceasta cauza, Parintele Staniloae a spus ca intreaga creatie este o ratiune divina plasticizata.

Separarea radicala intre spirit si materie ilustreaza o idee platoniciana care nu are nimic comun cu Scriptura. Conform acesteia, omul reprezinta o unitate organica ca rezultat al interpenetrarii dintre spirit si materie. Fiul lui Dumnezeu Se intrupeaza din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfant. Aceasta inseamna ca Duhul Sfant are capacitatea de a cobori in natura umana si ca aceasta are ea insasi capacitatea de a se lasa penetrata de Duhul. Gratie acestei realitati, omul poate deveni, prin Duhul Sfant, o noua creatie in Hristos. in aceasta consta forta spiritualitatii crestine si daca am pierdut-o, trebuie sa o redescoperim.

Prin toate actele implinite in vederea mantuirii noastre, Mantuitorul Hristos a transfigurat prin Duhul Sfant trupul pe care l-a asumat prin intrupare, cu scopul de a-1 oferi ca izvor de viata si de transformare spirituala pentru cei care cred: „Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip, din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Sustinerea transcendentei lui Dumnezeu a dezvoltat in mintea omului modern ideea absentei lui Dumnezeu din creatie, „fapt care s-a soldat cu procesul… de secularizare a lumii si a dus la golirea materiei de orice continut sau semnificatie spirituala”. Secularizarea introduce la randul ei si separarea dintre om si natura, sau in termeni filosofici dintre „res cogitans” si „res extensa”. Aceasta ultima disociere sustine in continuare criza ecologica si pentru a o depasi este nevoie de schimbarea mentalitatii, prin trecerea de la o gandire dualista la o gandire integrativa.

Aceasta sarcina este usurata astazi de cercetarea stiintifica care a descoperit ca materia are o ordine logica interioara, care depaseste opozitia dintre spirit si materie. Din aceasta cauza, in lumea stiintifica se vorbeste despre electron ca despre un „purtator” de Duh. Revelatia a anticipat cu mult timp inainte aceasta descoperire moderna a stiintei, afirmand ca lumea a fost creata prin Logos. Or daca Logosul inseamna Cuvant, Ratiune si Rationalitate, inseamna ca intreaga creatie presupune o rationalitate, o ordine logica interioara, ca structura a materiei. Prin aceasta ordine logica interna a naturii care constituie fundamentul relatiei intre Duhul Sfant si creatie, se poate depasi criza trinitara provocata prin disocierea intre natura si persoane, criza modelului unitatii Bisericii favorizata de separarea intre diversitate si unitate, ca si criza spirituala fundamentata pe disocierea intre spirit si materie. Din aceasta perspectiva, este posibil sa descoperim puterea reconciliatoare a Treimii in viata Bisericii si a lumii si de a da un nou impuls ecumenismului, ca si responsabilitatii crestine fata de lume.

In sfarsit, puterea reconciliatoare a Treimii la nivelul subconstientului uman este bazata pe o profunda viata de actiune si de rugaciune. Aceasta elimina ideea de refulare sau de mortificare a instinctelor prin conversiunea violentei in dragoste si a fricii de moarte in speranta vietii in Mantuitorul Hristos inviat. Spiritualitatea crestina se adreseaza omului intreg, spiritului si trupului, si implica in acelasi timp reinnoirea vietii atat la nivelul constientului, cat si la nivelul subconstientului.

Printr-o asemenea spiritualitate se poate lupta atat impotriva crizei spirituale, care ameninta securitatea interioara a omului, cat si impotriva crizei politice, care ameninta securitatea lumii. Miscarea descendenta a puterii reconciliatoare a Sfintei Treimi pana in profunzimile subconstientului uman constituie forta ridicarii spirituale ca si a responsabilitatii crestine in lume. Adevarata relatie intre spiritualitate si responsabilitate se descopera in profunzimea fiintei umane.

Sfanta Treime, inteleasa ca expresie a comuniunii supreme, nu se confunda cu creatia, dar este prezenta in creatie prin energiile necreate. Acestea lac posibila transfigurarea creatiei in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant, iar in acest proces omul are un rol deosebit, pentru ca atat el, cat si creatia in general nu au fost adusi la existenta pentru autonomie si secularizare, ci pentru transfigurare si comuniune cu Dumnezeu. Cerul nou si pamantul nou de care vorbeste Scriptura sunt realitatile finale in care comuniunea cu Dumnezeu si implicit transfigurarea vor constitui nota dominanta a vesnicei existente fericite in Hristos, prin Duhul Sfant.

Pr. conf. dr. STEREA TACHE

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime:

Sfânta Treime

Sfanta Treime – Taina iubirii !

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Acatistul Sfintei Treimi si Paraclisul

PREDICI, RUGACIUNI SI CANTARI LA SFANTA TREIME – TAINA IUBIRII SUPREME: “Sa ne nevoim sa castigam pre Dumnezeu oaspete in sufletele noastre” (si audio)

Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cuvânt la Sfânta Treime

Sfanta Treime – ca articol de credinta

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Răspunde

Intreaga dogmatica ortodoxa se concentreaza in doua mari capitole : dogmele Sfintei Treimi, adica pluralul ipostaselor si singularul firii dumnezeirii ; dogmele iconomiei in trup a unuia din Treime, adica singularul persoanei si pluralul firilor. Trecere de la conceptia monoteista la invatatura despre triada ipostatica n-a fost usoara. Toti scriitorii bisericesti constata ca la originea ezitarilor si disputelor in legatura cu dogma trinitara se afla, in primul rand, tendintele monoteiste de tip iudaizant (un fel de monarhianism reductionist), iar in al doilea rand ar fi politeismul elenistic, ambele neavand curajul sa accepte nici intruparea personala in istorie a lui Dumnezeu, pe Dumnezeu-Emanuel, nici manifestarea lui Iisus Hristos la timpul fixat (cf. I Tim. 6, 14-15).Este adevarat ca invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si intreit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea. Totusi, neclaritati si neintelegeri in ce priveste identitatea, natura si unitatea persoanelor Sfintei Treimi au continuat sa existe, ceea ce a determinat Biserica sa angajeze autoritatea sa invatatoreasca in formularea unor articole de credinta. Prima etapa a fost Sinodul ecumenic de la Niceea in 325, cand s-a redactat prima parte a Crezului ortodox, inclusiv propozitia : „Si in Duhul Sfant”. De abia in 381, la al doilea Sinod ecumenic, tinut la Constantinopol, Biserica a reusit sa afirme clar ca „Dumnezeu cel viu, unic in fiinta si intreit in Persoane” este articolul de credinta fundamental al crestinismului.

„Dogma de la Niceea” : Fiul de-o-fiinta (homoousios) si co-etern cu Tatal

Primul sinod ecumenic, convocat la cererea imparatului Constantin cel Mare (+ 337), la Niceea, in 325, in timpul papei Silvestru I, a discutat problema naturii divine sau dumnezeirii Fiului, problema ridicata de Arie, un preot din Alexandria. Arie sustinea ca Fiul este, dupa natura, radical diferit de Tatal si subordonat Acestuia. Tatal si Fiul au doua naturi diferite si separate. Tatal este vesnic, nu are inceput si este necreat, pe cand Fiul are un inceput, fiind creat, mai tarziu, de Tatal din ceea ce nu exista, din nefiinta. Tatal a existat inainte de Fiul. Arie recurge la tot felul de speculatii rationaliste, spunand de pilda ca daca Fiul ar fi fara inceput, atunci ar fi fratele Tatalui, nu Fiul Acestuia. Desigur, Fiul este o creatura speciala, nu Dumnezeu in sens strict fiintial, fiind primul nascut dintre creaturi. „Unul-Nascut” inseamna pentru Arie, unul creat direct ca fiu de Dumnezeu, iar „Dumnezeu din Dumnezeu” are sensul de creat Dumnezeu de Dumnezeu.

Sinodul din Niceea condamna arianismul, fara echivoc. Sinodul afirma ca Iisus Hristos este insusi Fiul lui Dumnezeu, nascut din eternitate din persoana Tatalui, nascut nu creat, Dumnezeu prin fiinta Sa identica cu a Tatalui. Pentru a defini unitatea de esenta – dumnezeirea si co-eternitatea Cuvantului intrupat cu Tatal – sinodul foloseste termenul teologic homoousios, de-o-fiinta, consubstantial, in sensul ca exista o unire esentiala absoluta intre Tatal si Fiul intrupat. Fiul intrupat e Dumnezeu prin fiinta Sa, identica cu a Tatalui, de care difera numai in personalitatea Sa. Arienii se opun acestui termen spunand ca nu se afla in Biblie. Termenul fusese respins de un sinod din Antiohia in 268, pe motivul ca sugera o erezie. De altfel, in deceniile urmatoare, interpretarile diferite cu privire la homoousios vor da nastere la tot atatea versiuni ale arianismului.

Sinodul II ecumenic, Constantinopol 381, conceput ca sinod al episcopilor din Orient, este convocat de imparatul Teodosie I (378-395), care din 380 guverneaza partea orientala a imperiului roman, urmand lui Gratian. Episcop de Roma este papa Damasus (366-384). Scopul sinodului este de a se pronunta in legatura cu afirmatia pnevmatomahilor („dusmani ai Duhului”), formulata de Macedonie din Constantinopol, ca Duhul Sfant este o „creatura”. Sinodul s-a referit si la diversele variante ale arianismului.

Preocupat sa evite termeni abstracti si necunoscuti, Sinodul ecumenic din 381 recurge la denumiri si expresii biblice, acceptate in limbajul liturgic. „Cred si in Duhul Sfant, Domnul, de viata facatorul, care din Tatal purcede, care cu Tatal si cu Fiul este impreuna adorat si marit, care a vorbit prin profeti”. Expresia „cela ce cu Tatal si cu Fiul este impreuna inchinat si marit” este folosita ca echivalenta cu homoousios, pentru a exprima consubstantialitatea si coeternitatea lui Dumnezeu ca treime de persoane.

Sursa

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Energiile necreate si fiinta dumnezeiasca

Trimiterea Duhului prin Fiul

Energiile necreate, izvor de indumnezeire

Aprofundand si clarificand invatatura Parintilor Bisericii, in era controverselor teologice, Sfantul Grigorie Palama insista mult asupra faptului ca revelarea in timp a Fiului si a Duhului sunt manifestari care reveleaza „monarhia” Tatalui, principiu fundamental atat al iconomiei, cat si al teologiei. Energiile necreate sunt izvor de indumnezeire, insa nu si corupere a infinitatii de nepatruns a fiintei dumnezeiesti. Spune Sfantul Grigorie Palama: „Dar cel care vede lumina dumnezeiasca nu considera ca vederea de care a fost invrednicit este fiinta lui Dumnezeu. Dupa cum sufletul da nasterii si transmite viata in corpul insufletit (si noi numim viata aceasta „suflet”, stiind ca sufletul care este in noi si care este „cauza” vietii este altceva decat viata), la fel Dumnezeu Care locuieste in sufletul teofor ii transmite acestuia lumina. Dar unirea cu Dumnezeu – Cel Care e cauza tuturor – cu cei vrednici depaseste lumina aceasta: Dumnezeu, ramanand intreg in Sine Insusi, locuieste intreg in noi, prin puterea Sa cea mai presus de fire, si ne transmite nu firea Sa cea dumnezeiasca, ci slava si stralucirea Sa. Aceasta lumina este dumnezeiasca si pe drept cuvant e numita „dumnezeire” de catre sfinti, caci e izvor al indumnezeirii”.

pr. dr. Roger Coresciuc

Sfanta Treime – Taina iubirii !

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Taina Sfintei Treimi, in general

1. Implicarea Sfintei Treimi in iubirea divina

Iubirea presupune totdeauna doua eu-uri care se iubesc sau un eu care iubeste si un altul care primeste iubirea, sau de care cel ce iubeste stie ca e constient de iubirea lui. Si aceasta, intr-o reciprocitate. Dar in acelasi timp iubirea uneste cele doua eu-uri in proportie cu iubirea dintre ele, fara sa le confunde, caci aceasta ar pune capat iubirii. Deci iubirea desavarsita uneste paradoxal aceste doua lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, ramanand neconfundate, si o unitate maxima intre ele.

Fara existenta unei iubiri desavarsite si vesnice nu se poate explica iubirea din lume si nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine si scop iubirea eterna si desavarsita intre mai multe Persoane divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirma in teologia catolica, ci Le presupune. Altfel s-ar putea concepe o iubire impersonala producand si destramand si persoanele umane.

Persoanele divine Se mentin desavarsite din eternitate, caci iubirea Lor e iubirea desavarsita, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. In acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despartire, de la neiubire. Iubirea presupune o fiinta comuna in trei persoane, cum spune invatatura crestina.

Iubirea reciproca intre oameni implica si ea mai multe persoane capabile de iubire, in baza unei fiinte a lor in oarecare masura comuna. Dar aceasta iubire nedesavarsita intre noi presupune iubirea desavarsita intre Persoanele divine cu o fiinta comuna. Iubirea noastra se explica din crearea noastra dupa chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre.

Noi stim din Revelatia supranaturala ca Dumnezeu este esenta subzistand in trei Persoane. Dar asa ceva nu exista in ordinea creata si, chiar daca ar exista, ea ar fi cu totul deosebita de subzistenta tripersonala a esentei infinite si necreate. Prin aceasta, chiar exprimata in felul acesta, ea ramane un mister.

De aceea nu trebuie sa ne inchipuim ca am inteles complet realitatea Treimii, ramanand la un sens lumesc al Ei. Ea ne devine in acest caz un idol, oprind miscarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vietii mai presus de intelegere. Dar nici nu trebuie sa renuntam la aceasta exprimare, ca si cand ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu.

In acest caz, fie ca ne-am ineca in indefinitul care nu ne da certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existentei eterne prin comuniunea cu realitatea personala divina, fie ca am ramane cu formula unui dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are in sine duhul comuniunii si deci n-ar fi apt si dispus nici la o comuniune cu persoanele create.

Numai un Dumnezeu, Care este Tata si Fiu, explica toata paternitatea si filiatia pamanteasca, spune Dionisie Areopagitul, dezvoltand o afirmatie a Sfantului Pavel (Ef. 3, 15). Caldura reactiilor diferentiate umane provine din existenta unui Dumnezeu care nu e strain de afectiunea unor astfel de relatii. Iar aceste relatii se induhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfant.

De aceea, pe de alta parte, relatiile Persoanelor divine sunt incomparabil mai presus de relatiile paterne si filiale umane, cum e si Duhul care le desavarseste. Dionisie Areopagitul zice: „Toata puterea lucrarii noastre intelegatoare merge pana aci, adica pana la intelegerea faptului ca toata paternitatea si filiatia ni s-au daruit din originea paternitatii si din originea filiatiei mai presus de toate si ca aceasta paternitate si filiatie se infaptuiesc in mod duhovnicesc, adica netrupeste, nematerial, spiritual, Duhul ca sursa dumnezeiasca fiind mai presus de orice nematerialitate si indumnezeire inteligibila, cum e si Tatal si Fiul mai presus de toata paternitatea si filiatia”.

Formula dogmatica a Dumnezeirii unice in fiinta si intreite in Persoane este, ca orice formula dogmatica, marturisirea credintei intr-o realitate care ne mantuieste si deci ne da un minimum pentru intelegere, dat fiind abisalul infinit al Dumnezeirii. Ea delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu fata de alte invataturi numai in sensul ca o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii iubitoare cu noi in eternitate.

Dar ea cuprinde prin atata cat ne da cadrul adevaratei infinitati si ne deschide perspectiva participarii personale la ea in veci. Caci in comunitatea perfecta si vesnica a celor trei Persoane, in care subzista supraesenta unica a dumnezeirii, e data infinitatea si desavarsirea vietii iubitoare a Treimii si a fiecarei Persoane. Si ca atare numai prin Ea ne este asigurata comuniunea noastra eterna cu viata infinita a lui Dumnezeu si comuniunea neconfundata intre noi, partasi ai acestei infinitati.

Prin aceasta Ea ne asigura persistenta si desavarsirea noastra ca persoane in veci. Fiindu-ne in acelasi timp revelata si mai presus de orice intelegere, ea constituie baza, rezerva infinita, puterea si modelul pentru comuniunea noastra progresiva eterna, dar in acelasi timp ne indeamna la o continua gandire si crestere spirituala, ajutandu-ne sa depasim continuu orice treapta atinsa a comuniunii noastre personale, cu Dumnezeu si intre noi, si sa facem eforturi pentru o intelegere tot mai aprofundata a misterului comuniunii supreme.

De aceea Dionisie Areopagitul afirma, tot asa de puternic, certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane divine in unitatea fiintei, cat si caracterul acesteia, de mister inaccesibil intelegerii noastre.

„Cele comune ale intregii Dumnezeiri sunt, cum am aratat.. suprabunatatea, supraesenta, supraviata, supraintelepciunea si toate ale negatiei prin depasire.. Iar cele distincte, numele si calitatea mai presus de esenta ale Tatalui, ale Fiului si ale Sfantului Duh, care nu admit nici o schimbare intre ele si nici o confuzie”.

Tinandu-ne in cadrul acestor doua indicatii patristice esentiale, in expunerea ce urmeaza ne vom abtine de la orice explicare a nasterii Fiului si a purcederii Duhului Sfant, adica ale felului cum exista cele trei Persoane, multumindu-ne sa punem in relief numai unitatea de fiinta si de iubire a Lor. Vrem sa evitam astfel explicatiile psihologiste ale teologiei catolice, care a recurs la ele numai din vointa de a cauta argumente omenesti pentru Filioque, doctrina purcederii Sfantului Duh si de la Fiul.

2. Sfanta Treime, baza mantuirii noastre

Mantuirea si indumnezeirea ca opera de ridicare a oamenilor care cred in comuniunea intima cu Dumnezeu, nu e decat extinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele divine la creaturile constiente. De aceea Treimea Se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea e baza mantuirii.

Numai existand un Dumnezeu intreit, Una din Persoanele dumnezeiesti – si anume Cea care Se afla intr-o relatie de Fiu fata de Alta si poate ramane in aceasta relatie afectuoasa de Fiu si ca om – Se intrupeaza, punand pe toti fratii Sai intru umanitate in aceasta relatie de fii fata de Tatal ceresc, sau pe Tatal Sau in relatie de Parinte cu toti oamenii. Sfantul Ioan Damaschin spune: „Intruparea e modul unei a doua subzistente, acomodata numai Fiului cel Unul Nascut si Cuvantului, ca sa ramana neschimbata proprietatea Lui personala”, sau ca sa ramana si ca om in relatia de Fiu, cu Tatal. Sfantul Grigorie de Nazianz zice: „Impacati-va cu Dumnezeu (2 Cor. 5, 20) si Duhul nu-L stingeti (1 Tes. 5, 19); mai bine zis, Hristos sa Se impace cu voi si Duhul sa va lumineze. Iar daca voi persistati in vrajba, noi ne pastram Treimea si vom fi mantuiti de Treime”.Prin Fiul intrupat intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii. Caci Duhul Se uneste cu noi in rugaciune. „Duhul este Cel in Care ne rugam si prin Care ne rugam”.”Iar aceasta nu inseamna nimic altceva decat ca Acelasi isi aduce Lui insusi rugaciunea si inchinarea”. Dar aceasta rugaciune ce o aduce Duhul, in noi, Lui insusi o aduce in numele nostru, iar in ea suntem antrenati si noi. El Se identifica prin har cu noi, ca noi sa ne identificam prin har cu El. Duhul elimina prin har distanta intre eu-ul nostru si eu-ul Lui, creand prin har intre noi si Tatal aceeasi relatie pe care El o are dupa fiinta cu Tatal si cu Fiul. Daca in Fiul intrupat am devenit fii prin har, in Duhul dobandim constiinta si indraznirea de fii.Fiul, Intrupandu-Se, isi marturiseste si ca om dragostea de Fiu fata de Tatal, dar o dragoste ascultatoare, sau il reveleaza oamenilor pe Tatal, ca acestia sa-L iubeasca intocmai ca pe Tatal. Totodata Tatal marturiseste Fiului, in calitatea Acestuia de Fiu intrupat, si prin El si noua, iubirea Sa de Tata. Iar Duhul Sfant spiritualizeaza umanitatea asumata de Fiul, indumnezeind-o sau facand-o apta de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului fata de Tatal Lui.Revelarea Treimii, prilejuita de intruparea si activitatea pe pamant a Fiului, nu e decat o atragere a noastra dupa har, sau prin Duhul Sfant in relatie filiala a Fiului cu Tatal. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. De aceea Sfintii Parinti iau toate dovezile pentru Sfanta Treime din opera de mantuire realizata in Hristos.Un dumnezeu monopersonal nu ar avea in sine iubirea sau comuniunea eterna, in care sa voiasca sa ne introduca si pe noi. El sau nu s-ar intrupa, ci ne-ar trimite o invatatura cum sa traim in mod drept, sau, daca s-ar intrupa, nu s-ar aseza ca om intr-o relatie cu Dumnezeu ca si cu o persoana deosebita, ci si-ar da si ca om constiinta ca e suprema realitate; iar constiinta aceasta sau ar da-o tuturor oamenilor, sau s-ar infatisa pe sine si in calitate de om ca lipsit de smerenia omului in relatia cu Dumnezeu, ca si cu unul care nu e ipostasul propriu, ci un ipostas deosebit.Dar in Hristos suntem mantuiti, intrucat in El avem relatia dreapta si intima cu Dumnezeu. In Hristos suntem mantuiti intrucat in El si, din El avem toata inaltimea si toata smerenia, toata caldura comuniunii si pastrarea vesnica a fiecarei persoane. Hristos e Fiul egal in fiinta cu Tatal, dar intr-o relatie de Fiu fata de Tatal si, in acelasi timp, Omul care Se roaga si Se jertfeste Tatalui pentru fratii Sai intru umanitate, invatandu-i si pe ei sa se roage si sa se jertfeasca.Un dumnezeu intrupat care n-ar fi Fiul unui Tata nu s-ar mentine ca persoana prin relatia fata de alta persoana egala cu ea. Umanitatea asumata de el s-ar scufunda in el ca intr-un abis impersonal, neparticipand la iubirea Fiului fata de Tatal.

3. Reflexe ale Sfintei Treimi in creatie

A fost o vreme cand coincidenta celor opuse era socotita incompatibila cu ratiunea. Oriunde se intalnea o sinteza de felul acesta – si toata realitatea este asa -ratiunea o faramita in notiuni ireconciliabile, contradictorii, ridicand pe unele impotriva altora, sau cautand sa le contopeasca cu forta.

Ratiunea s-a obisnuit acum sa uneasca principiul distinctiei si al unitatii in intelegerea realitatii in asa masura, incat nu-i mai este deloc greu sa vada modul antinomic de a fi al intregii realitati. Pentru ea este azi un fapt general ca pluralitatea nu sfasie unitatea, si unitatea nu anuleaza pluralitatea. Este un fapt ca pluralitatea este in mod necesar interioara unitatii, sau ca unitatea se manifesta in pluralitate.

Este un fapt ca pluralitatea mentine unitatea si unitatea, pluralitatea, si ca slabirea uneia din acestea inseamna slabirea sau disparitia vietii sau existentei unei entitati oarecare. Acest mod de a fi al realitatii e recunoscut azi ca superior notiunii de odinioara a rationalului, iar notiunea rationalului a devenit, sub forta realitatii, complexa si antinomica.

Afirmatii care se considerau odinioara ca irationale din pricina caracterului lor aparent contradictoriu, se recunosc acum ca indicand o treapta fireasca spre care trebuie sa se intinda ratiunea, ca treapta a carei intelegere constituie destinul firesc al ratiunii, si care e un chip al caracterului supranatural al unitatii perfecte a celor distincte in Sfanta Treime.

Multi vad azi pluralitatea intregii creatii specificata in tot felul de trinitati. Bernhard Philibert declara: „Intreaga creatie este un reflex intreit al Treimii”.

4. Sfanta Treime, taina perfectei unitati a Persoanelor distincte

Efortul spre intelegerea constitutiei unitar-distincte a realitatii ne ajuta sa ne inaltam spre paradoxul suprarational al unitatii perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezinta unitatea de fiinta a celor trei Persoane dumnezeiesti. Urcand spre aceasta intelegere, urcam spre promovarea unei tot mai mari unitati intre noi ca persoane umane distincte. Caci cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinta si distinctia personala a oamenilor.

Desigur, acest efort nu ajunge sa ne ridicam prin noi insine spre o mai mare intelegere a Sfintei Treimi, cunoscuta prin Revelatie, si la adancirea unitatii intre noi. Ci e necesar ca sa fim ajutati de harul insusi al Sfintei Treimi, sau de puterea Ei care intareste in noi unitatea, fara sa ne slabeasca ca persoane, si prin aceasta ne ajuta sa intelegem tot rnai mult o asemenea unitate suprema intre persoanele care raman neconfundate.

Pentru intelegerea acestei unitati supreme a unor persoane distincte e necesara insasi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfecta a persoanelor umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi. Raspunzand celor ce obiectau ca si oamenii formeaza o singura umanitate si totusi sunt multi oameni, de aceea si in Dumnezeire trebuie sa admitem trei dumnezei, Sfantul Grigorie de Nazianz spune: „Dar aci (la oameni) comunul infatiseaza unitatea numai contemplarii mintii. Caci cele singulare sunt divizate foarte mult intre ele prin timp, prin afecte, prin putere”.

Afirmand unitatea lui Dumnezeu in Treime fata de multi zei ai elinilor, Sfantul Grigorie zice: „Dar pentru noi Dumnezeu este unul, pentru ca una este Dumnezeirea si toate cele din El se refera la aceasta unitate, chiar daca e crezuta intreita. Caci nu e Unul mai mult Dumnezeu si Altul mai putin. Nici Unul mai intai si Altul mai tarziu. Nici nu se taie prin vointa, nici nu se divizeaza in putere, nici nu e ceva in Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea e neimpartita in cele deosebite, daca vrem sa graim pe scurt. E ca o unica si indistincta lumina in trei sori intr-o inferioritate reciproca. Cand privim spre Dumnezeire si spre prima cauza si spre unicul principiu, cugetam pe Unul. Dar cand ne atintim spre Cei in Care este Dumnezeirea, si spre Cei ce sunt din prima cauza in mod netemporal si de slava egala, trei sunt Cei inchinati”.

La fel spune Sfantul Ioan Damaschin: „Cei trei sori care se compenetreaza sunt o singura lumina”. Iar un tropar din slujba ortodoxa a inmormantarii spune: „O Dumnezeire in trei straluciri”.

Sfantul Vasile cel Mare spune ca la oameni fiinta este dispersata, iar in ipostasuri vedem aceasta fiinta dispersata. In Persoanele Sfintei Treimi insa „se vede o continua si infinita comunitate”. Sau: „Cugetarea nu reda nici o gradatie, care sa fie ca un spatiu intre Tatal si Fiul si Duhul Sfant. Pentru ca nu e nimic care sa se intercaleze in mijlocul Lor, nici vreun alt lucru subzistent, afara de firea dumnezeiasca, incat sa o poata imparti prin inserarea a ceva strain, nici golul vreunei existente fara subzistenta, care ar produce o fisura in intregul fiintei divine, intrerupand continuitatea prin intercalarea golului”.

Cand cugetam pe Tatal ca necuprins, ca necreat, il cugetam si pe Fiul si pe Duhul Sfant, pentru ca infinitatea, slava, intelepciunea Tatalui nu e despartita de a Fiului si a Sfantului Duh, „ci se contempla in Acestia comunul neintrerupt si neimpartit”.

„Caci nu se va putea in nici un fel inventa vreo taiere sau impartire, incat sa poata fi cugetat Fiul fara Tatal, sau Duhul despartit de Fiul, ci se admite in Acestia o negraita si neinteleasa comunitate si distinctie, nici deosebirea ipostasurilor netaind continuitatea firii, nici comunitatea firii neconfundand particularitatile semnelor (ipostatice)”.

Sfantul Atanasie spune si el: „Dar daca zicem ca Fiul este, vietuieste si exista de Sine asemenea Tatalui, prin aceasta nu-L despartim de Tatal, cugetand unele spatii si distante prin care ar fi despartiti trupeste. Caci credem ca Ei sunt uniti in chip nemijlocit si nedistantat si sunt nedespartiti intre Ei. intreg Tatal il are pe Fiul intreg in sanul Sau si intreg Fiul e impreuna concrescut cu Tatal si Se odihneste neincetat in sanurile parintesti”.

De fapt exista si intre noi o continuitate de natura. Sfintii Parinti nu o vedeau deplin, caci constiinta naturii si reflexia spirituala mai putin avansata de atunci nu le dadeau posibilitatea sa o observe. Dar in comparatie cu unitatea fiintei lui Dumnezeu, unitatea naturii noastre este mult redusa.

„Noi suntem nu numai compusi, ci si contrari noua insine si unii altora, neramanand nici o zi in mod curat aceiasi, cu atat mai putin toata viata. Dar si curgem si cadem cu sufletele si cu trupurile”. „Pe cand Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu Se mp din continuitatea reciproca”.
Fiecare Persoana a Sfintei Treimi, revelandu-Se in lume si lucrand in oameni si intre oameni, manifesta unitatea desavarsita fata de celelalte doua Persoane prin fiinta si prin iubirea desavarsita fata de Ele. Dar in acelasi timp aduce si oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are fata de celelalte Persoane.

Iubirea noastra intre noi nu e desavarsita pentru ca nici unitatea de fiinta intre noi nu e desavarsita. Noi suntem chemati sa crestem in iubirea desavarsita intre noi si fata de Dumnezeu, prin energiile dumnezeiesti necreate, care reprezinta unitatea de fiinta a lui Dumnezeu adusa intre noi, si marind unitatea fiintei noastre umane.

a. Deosebirea intre deofiintimea divina si cea umana

S-ar putea concretiza continuitatea naturii umane, subzistenta concret in multe ipostasuri, ca un fii- pe care apar, unul dupa altul, ipostasurile ca diverse noduri. intre ele nu e un gol total, ci o subtiere a naturii care apare in ele ingrosata, sau in actualizarea tuturor virtualitatilor ei.

Fara continuitatea dintre persoanele umane, prin firul subtiat al naturii, nu s-ar putea intelege si nici mentine diversele ei concretizari in persoane. Dar nu se poate spune ca intai exista firul si apoi apar nodurile. Sau ca firul subtiat dintre ele nu le apartine lor in comun. Nu se poate spune nici ca nodurile produc firul dintre ele. Ci si firul si nodurile, sau unele din nodurile ei, exista simultan. Prin fir comunica nodurile si se aduc unele pe altele la existenta. Ele isi pot deveni tot mai interioare unul altuia.

Intr-un fel, fiecare ipostas uman poarta toata natura, realizata in nodurile ipostatice si in firul ce le uneste. Nu se poate vorbi de indivizi umani in sensul propriu, ca concretizari cu totul izolate ale naturii umane. Fiecare ipostas e legat de celelalte in mod ontologic si aceasta se manifesta in necesitatea lor de a fi in relatie. Prin aceasta ele au caracter de persoane si adevarata lor dezvoltare consta in dezvoltarea lor ca persoane, prin comunicarea tot mai stransa intre ele.

Prin relatie pozitiva firul dintre ele se poate ingrosa, prin distanta si lupta intre ele firul acesta se poate subtia, pana aproape de o rupere a firului sau de o sfasiere a naturii umane, nu ca unitate ontologica, ci ca unitate chemata sa se manifeste si in unitatea vointei. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: „Noi am fost creati la inceput intr-o unitate a firii, dar diavolul ne-a despartit intre noi si de Dumnezeu si a impartit firea in multe opinii si inchipuiri, folosindu-se de alegerea vointei noastre”.

Prin finii mai subtiat al naturii umane, care leaga persoanele, are loc o miscare continua de la una la alta, o strabatere si o primire a uneia in alta, fara ca sa inceteze a se mentine distincte prin mentinerea acestei punti intre ele.

Dar intre persoanele umane nu e numai un singur fir liniar. In acest caz nici o persoana n-ar putea avea o relatie directa decat cu o singura persoana deosebita de ea. De fapt de la fiecare persoana duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu in relatii directe. Fiecare persoana e centrul unor raze nesfarsite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor ca intr-o uriasa plasa de ochiuri. Prin razele lor dau si primesc; razele lor sunt in acest fel comune si totusi persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele si vin spre ele.

Fiecare persoana e centrul atator fire actuale cate persoane se afla in relatie cu ea si centrul atator fire virtuale cate persoane pot fi in relatie cu ea. Si fiecare persoana poate lua un loc de centru fata de orice alta persoana. Plasa aceasta de ochiuri se dezvolta continuu din ea insasi, o parte trecand, alta adaugandu-se, ca intr-o sfera de ochiuri tot mai dese.

Deci nici deofiintimea umana nu consta numai in identitatea unei naturi posedate de persoane distantate; ci, intr-o unica fiinta purtata de toate ipostasurile intr-o solidaritate, desi unele persoane se mantuiesc covarsite de Duhul lui Hristos, altele nu. Aceasta ne-o spune si definitia de la Calcedon, in care se spune ca Hristos este de o fiinta cu noi dupa umanitate. Asa se explica in ordinea creata umana (ca si in ordinea celorlalte genuri si specii) paradoxul unitatii in pluralitate.

Dar Ipostasurile Sfintei Treimi nu sunt unite in aceeasi natura numai prin firele subtiate care Le unesc dar Le si despart in oarecare masura. Nici un fel de subtiere a naturii divine nu se poate cugeta intre Ele. Toate trei sunt in mod desavarsit Unul in Altul, posedand impreuna intreaga natura divina si Toate poseda in mod comun intreaga fire fara nici o slabire a continuitatii intre Ele.

Ca sa intelegem intrucatva aceasta, trebuie sa avem in minte faptul ca natura divina este in intregime spirituala si de o spiritualitate mai presus de orice spiritualitate cunoscuta sau imaginata de noi. Ca atare Ipostasurile divine sunt libere de oricare impermeabilitate si de persistenta in alaturare, de care nu sunt scutite cu totul ipostasurile umane, pe care le-am imaginat, de aceea, ca niste noduri.

Ipostasurile divine sunt total transparente Unul, Altuia si in interioritatea iubirii desavarsite. Deofiintimea Lor nu se mentine si nu se dezvolta prin firele subtiri care Le-ar uni ca purtatoarele aceleiasi fiinte, cum e cazul la oameni; ci Fiecare poarta in mod comun cu Celelalte intreaga fire. Ele isi sunt prin aceasta deplin interioare, neavand sa sara peste o punte subtiata intre Ele pentru a realiza printr-o astfel de comunicare o mai mare unire intre Ele.

Infinitatea Fiecaruia nu lasa posibilitatea unei astfel de subtieri a naturii divine intre Ele. Ele se pot asemana, cum spun Sfintii Parinti, mai mult cu trei sori supraluminosi si supratransparenti, care se cuprind si se arata reciproc, purtand in mod nedespartit aceeasi lumina infinita intreaga. „Cine Ma vede pe Mine vede pe Tatal… Credeti-Ma ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine”, a spus Mantuitorul (In. 14, 9, 11). Iar sfantul Vasile spune: „Cine cugeta la chipul Fiului, si-a intiparit in sine pecetea Ipostasului parintesc.. contempland frumusetea nenascuta in cea nascuta”.

Tatal, sau Soarele ca subzistenta paterna a luminii infinite, face sa apara in El pe Fiul, sau Soarele ca reflex al intregii lumini infinite, subzistenta in Tatal. Tatal Se proiecteaza pe Sine in Sine ca Soare filial, vazandu-Se mai departe prin Acesta si cuprinzandu-L pe Acesta, sau aratandu-Se si mai luminos prin Acesta. Si tot El Se proiecteaza pe Sine in Sine ca un alt Soare, sau ca Duhul Sfant, aratandu-Se prin Acesta si mai luminos pe Sine, Soarele patern, si pe Fiul, Soarele filial.

Sunt trei ipostasuri reale, trei moduri reale in care subzista aceeasi lumina infinita. Fiecare transpare ca purtator al aceleiasi lumini infinite prin Celelalte doua, fiind interior Lor si avandu-Le interioare pe Acelea. Dar in ordinea sipirituala, subzistenta luminii ca soare inseamna subiect constient. Subiectul nu se poate desparti de constiinta, constiinta nu se poate desparti de subiect, caci constiinta este in acelasi timp realitate si putere, ea fiind totdeauna predicatul unui subiect.

Faptul ca vorbim de Ipostasurile divine ca subiecte nu inseamna ca reducem natura divina la o realitate nesubiectiva. Persoana nu aduce caracterul de subiect ca ceva nou in natura divina. Caci persoana nu e decat modul de subzistenta reala a naturii. Dar aceasta nu inseamna nici ca exista o fiinta impersonala, care-si da caracter de subiect. Fiinta nu exista real decat in ipostas, iar daca e spirituala, in subiectul constient.

Dar se poate spune mai departe: esenta spirituala subzistenta numai in subiect implica totdeauna o relatie constienta intre subiecte, deci o ipostaziere a ei in mai multe subiecte, intr-o compenetrare si transparenta reciproca perfecta, in ceea ce a numit Sfantul Ioan Damaschin perihoreza. Caci un subiect nu poate avea o bucurie de existenta fara comuniunea cu alte subiecte. In unitatea desavarsita a Treimii, in constiinta fiecarui subiect trebuie sa fie perfect cuprinse si transparente constiintele celorlalte doua subiecte si, prin aceasta, insesi subiectele purtatoare ale lor.

Deci esenta spirituala suprema subzistenta e nu un subiect constient singular, ci o comunitate de subiecte, care sunt deplin transparente. Treimea Persoanelor divine tine de esenta divina, fara ca cele trei Persoane sa Se confunde in unitatea esentei.

Sfantul Atanasie zice: „A spune de Fiul ca putea si sa nu fie, e o impietate si o indrazneala ce atinge fiinta Tatalui; caci putea ea sa nu fie ceea ce e propriu ei? Aceasta e asemenea cu a zice: putea sa nu fie bun Tatal. Dar precum Tatal e bun vesnic prin fire, asa e nascator vesnic prin fire. Iar a zice: Tatal voieste pe Fiul si Cuvantul voieste pe Tatal nu arata o vointa antecedenta (nasterii), ci indica autenticitatea aceleiasi firi si calitatea si identitatea fiintei”.

Iar Sfantul Vasile zice: „Binele este pururea in Dumnezeu Cel mai presus de toate; dar e un bine ca sa fie Tata al unui astfel de Fiu; deci niciodata nu lipseste binele din El, nici nu vrea sa fie Tatal fara Fiul; iar voind, nu e fara putere; iar voind si putand, e firesc sa aiba vesnic pe Fiul, pentru ca vesnic El voieste sa fie binele”.

b. Fiinta si Persoane in Sfanta Treime

In amandoua textele acestea existenta Persoanelor divine e dedusa din bunatatea lui Dumnezeu. Dar bunatatea e socotita de Dogmaticile de scoala ca o insusire a fiintei divine. Sfintii Parinti gandesc mai complex. Ei nu cugeta fiinta separat de Persoana. Bunatatea fiintei se arata in relatia dintre Persoane.

Desigur, ei nu confunda prin aceasta Persoanele, pentru ca nasterea e o proprietate incomunicabila a Tatalui. Dar in actul nasterii se manifesta in acelasi timp, intr-un anumit fel personal, insusirea fiintei divine de a fi buna. Fiecare Persoana manifesta insusirile comune ale fiintei din pozitia Sa proprie.

Plenitudinea existentei, proprie fiintei divine, plenitudine de care tine si bucuria si fericirea deplina care nu poate avea decat forma de subiectivitate pura, nu poate fi traita de un singur eu. Bucuria de unul singur nu e bucurie deplina, deci nici o plenitudine de existenta. Iar bucuria de existenta comunicata de un eu altui eu, trebuie sa fie in cel ce o primeste tot asa de deplina ca si in cel ce o daruieste. Deci si plenitudinea de existenta.

Dar aceasta inseamna daruirea deplina a unui eu altui eu, nu numai o daruire a ceva din sine, sau din bunurile sale. Ea trebuie sa fie corelatie de daruire si de primire totala intre doua eu-uri, pentru a realiza un fel de cuprindere reciproca a eu-urilor, care pe de alta parte raman distincte in aceasta cuprindere.

In iubirea deplina persoanele nu se daruiesc si nu se accepta numai reciproc, ci se si afirma reciproc si personal, se pun in existenta prin daruire si primire. Iubirea divina este atoteficienta. Tatal pune pe Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal din veci continuu ca Tata, prin faptul ca Se accepta ca pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca Se daruieste Tatalui ca Fiu.

Afirmandu-se reciproc in existenta in distinctia lor, prin iubirea perfecta actele prin care se savarseste aceasta sunt acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi sunt acte in care Persoanele divine sunt impreuna active.

Daca iubirea tine fiintial de Dumnezeu, atunci si raportarea reciproca in care se manifesta iubirea Lor trebuie sa aiba o baza fiintiala, desi pozitiile pe care le ocupa Persoanele in aceasta raportare sunt neschimbate intre Ele. in Dumnezeu trebuie sa fie Tata si Fiu si Duh Sfant. Dar Persoanele nu-Si schimba aceste pozitii intre Ele. Pe de alta parte, fiinta fiind una si fiind iubirea desavarsita, raportarea e ca de la egal la egal, nu ca de la superior la inferior, nici ca intre straini.

Daca Dumnezeu ar trebui sa Se raporteze la ceva strain de Sine, ar insemna ca are lipsa de ceva deosebeit de Sine. Raportarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba loc in El insusi, dar totusi intre eu-uri deosebite, pentru ca raportarea si deci iubirea sa fie reala.

Ca sa mentinem definitia iubirii ca act divin fiintial si in acelasi timp definitia acestui act ca relatie, iar fiinta divina ca una, e necesar sa vedem fiinta divina simultan ca unitate- relatie, ca relatie in sanul unitatii. Nici unitatea nu trebuie sfaramata in favoarea relatiei, nici relatia anulata in favoarea unitatii.

Or, Sfanta Treime e mai presus de deosebirea intre unitate si relatie, asa cum le intelegem noi. Raportarea reciproca este act, iar actul acesta este fiintial in Dumnezeu si in acelasi timp indica o distinctie a Celor ce Se raporteaza Unul la Altul. Raportarea este comuna in Dumnezeu, desi fiecare Persoana are alta pozitie in acest act comun al raportarii: „Subiectul adevarat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare ca esenta, o raportare esentiala”.

c. Fiecarui Subiect treimic ii sunt interioare Celelalte doua

Fiecarui Subiect treimic ii sunt interioare Celelalte. Fiecarui Subiect treimic ii sunt in acelasi timp desavarsit transparente Celelalte, ca alte eu-uri ale Sale. Fiul apare in constiinta Tatalui prin actul nasterii ca o alta Sine. Dupa Sfintii Parinti, Sinea Tatalui nu S-ar cunoaste pe Ea insasi daca n-ar avea in oglinda constiintei Sale pe Fiul ca o alta constiinta a Sa.

Aceasta nu inseamna ca Fiul ii aduce Tatalui din afara cunoastere de Sine, ci ca Tatal numai intrucat e subzistenta esentei divine ca Tata, deci intrucat e nascator al Fiului, Se cunoaste pe Sine. Cu alte cuvinte esenta divina, numai intrucat subzista real ca trei Ipostasuri, e lumina; sau faptul ca e lumina se arata in aceea ca subzista in trei Ipostasuri ce Se cunosc impreuna.

Sfantul Atanasie zice: „Dumnezeu e sau intelept si nu necuvantator, sau, dimpotriva, neintelept si necuvantator. Daca e al doilea lucru, absurditatea reiese de la sine. Iar daca e primul lucru, e de intrebat cum e intelept si cuvantator. Oare avand Cuvantul si intelepciunea din afara, sau din Sine? Daca din afara, va fi cineva care I le-a dat Lui si inainte de a le primi a fost neintelept si necuvantator”.

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa zice: „Caci daca Fiul, precum zice Scriptura, e puterea si intelepciunea si adevarul si lumina si sfintenia si pacea si cele asemenea, inainte de a fi Fiul, cum socotesc ereticii, n-ar fi desigur nici acestea. Iar nefiind acestea, vor intelege desigur sanul parintesc gol de aceste bunuri”.

Sinea Tatalui Se cunoaste pe Ea insasi prin faptul ca Se cunoaste din imaginea Sa, din Fiul, precum Fiul Se cunoaste privindu-Se in Tatal ca modelul Sau. Subiectul Tatalui naste o imagine a Sa, ca prin ea sa Se cunoasca pe Sine. Insa conditia cunoasterii Sale reale Io da nu o simpla imagine gandita a Lui, ci o imagine reala, care prin existenta ei ii arata nu numai ce poate sa gandeasca, ci si ce poate sa faca si cum poate sa iubeasca, adica o imagine care primeste si ea prin aceasta fiinta Tatalui.

Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul si prin Fiul, numai intrucat Fiul ca imagine reala a Tatalui proiecteaza spre Tatal existenta Sa, ca Fiu al Tatalui; dar si Fiul Se cunoaste pe Sine prin aceasta. Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul nu ca intr-o imagine pasiva a Sa, ci ca intr-o imagine activa, care intoarce si ea spre Tatal cunoasterea Sa despre El, cunoastere ce a devenit posibila intrucat a luat nastere ca imagine reala perfecta a Tatalui.

Cunoasterea in general uneste in sine caracterul comun al cunoasterii si nasterea unuia din cei doi parteneri ai cunoasterii, din celalalt. Ma cunosc pe mine din ceea ce am produs, intrucat imi seamana. Dar cel mai bine ma cunosc din cel ce reproduce prin nastere chipul perfect al meu, care imi infatiseaza nu numai in mod pasiv chipul meu, ci mi-l comunica si activ.

Nasterea Fiului de catre Tatal e premisa cunoasterii de Sine a Tatalui, realizata in mod comun cu Fiul. Fiecare dintre noi se cunoaste nu numai din cel pe care l-a nascut, ci impreuna cu oricare semen al sau, cu care are ipostaziata aceeasi natura. in Dumnezeu insa, al doilea Ipostas nu poate proveni decat din Primul, pentru ca unitatea in Dumnezeu este desavarsita, sau pentru ca unitatea isi are in Dumnezeu insusi ultimul izvor, nu trimite la un izvor superior.

Natura divina este ipostaziata in al doilea Ipostas prin nasterea Acestuia din Primul si in al treilea Ipostas prin purcederea din Primul. Nici un Ipostas din Treime nu provine din doua Ipostasuri. Dar intrucat natura umana subzista in multe ipostasuri si in fiecare cu anumite nedeplinatati si nu provine in subzistentele ei dintr-un singur ipostas in mod direct si pentru ca manifesta anumite distante, fiecare ipostas uman se cunoaste pe sine

In masura in care cunoaste mai multe ipostasuri si invinge distantele dintre sine si ele. in Dumnezeu insa, Tatal are toata natura ipostaziata numai in Fiul si in Duhul Sfant; si intre Acestia si El nu e nici o distanta.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime:

Sfânta Treime

Sfanta Treime – Taina iubirii !

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Acatistul Sfintei Treimi si Paraclisul

PREDICI, RUGACIUNI SI CANTARI LA SFANTA TREIME – TAINA IUBIRII SUPREME: “Sa ne nevoim sa castigam pre Dumnezeu oaspete in sufletele noastre” (si audio)

EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Fragment din Cap. “Experienta Treimii“ din cartea “Mica Dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica” – Parintele Dumitru Staniloae in dialog cu pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard:

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! Intreit Sfinte, revarsa asupra noastra si in noi iubirea Ta negraita si vesnica. Fa-ne sa ne impartasim de iubirea Ta dumnezeiasca, Cel ce esti binecuvantat in veci. Amin.

„Dumnezeu este capatul tuturor aspiratiilor mele. E desavarsirea insasi. E Persoana in comuniune in deplinatatea Ei: Ea nu se poate bucura decat in comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“.
„. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22).
Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatal este Tata si Fiul este Fiu. Ei trebuie sa fie diferiti. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecaruia fata de celalalt. Dar in relatia lor cu Duhul Sfant, Tatal trebuie sa ramana Tata si Fiul trebuie sa ramana Fiu“.
Pe Tatal Cel fara de inceput, pe Fiul Cel impreuna fara de inceput, pe Duhul Cel impreuna vesnic, Dumnezeirea cea una, ca heruvimii a-I slavi indraznind zicem: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai, mituieste-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).
Experienta treimica este o experienta cotidiana care isi are obarsia in Dumnezeu-Tatal, manifestarea in Dumnezeu-Fiul, comunicarea in Dumnezeu-Duhul. Omul este creat dupa chipul Treimii dumnezeiesti. Exista un „eu – tu – el”, o fiinta in comuniune cu Dumnezeu si cu creaturile. „Este vorba de o experienta sociologica, psihologica si, mai mult decat atat, ea este fundamentala pentru noi. Fara ea nu putem exista deplin; ea este inradacinata in fiinta noastra si niciodata nu ma voi multumi cu nivelul la care ma aflu. Totdeauna voi vrea sa merg mai departe. Sunt insetat de o iubire nesfarsita. Responsabilitatea mea nu se stinge niciodata. Psihologic vorbind, simt fata de fiica mea sau de fiul meu ca nu am facut niciodata tot ceea ce trebuia sa fac; fata de sotia mea, fata de ceilalti, n-am facut niciodata ceea ce trebuia sa fac. Se deschide aici o perspectiva nesfarsita pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celalalt iar el sa faca ceva pentru mine; pentru a ne arata tot mai mult iubirea. Pana unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, daca acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiratie apartine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a facut asa? Cred ca aici exista un semn ce trimite spre temeiul existentei noastre.
Trebuie sa gasim intr-o zi satisfacerea deplina a acestei aspiratii de a iubi nesfarsit, de a ne darui deplin, adica infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbra in iubirea noastra, nici o reticenta, nici o rezerva, nici o distanta. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Rationalitatea profunda a existentei noastre ramane invaluita cata vreme nu intram in legatura cu Celalalt, Tu-ul care este izvorul si capatul aspiratiei noastre infinite de a iubi. La capatul si la originea vietii mele se afla o desavarsire a iubirii manifestata in mine prin dorinta infinita de iubire: in ea se inradacineaza rationalitatea iubitoare a fiintei mele. “Credinta nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, in Dumnezeu avem si un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Ratiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea fata de celalalt ma face sa ating cu degetul aceasta rationalitate plina de duhul, de iubire. Prin aceasta rationalitate il simt pe celalalt. Prin cuvantul sau, prin prezenta sa, celalalt este in mine. Dar nu numai el se afla in mine. Cel caruia eu ii spun ‘tu’ si pe care astfel il port in mine este si el in legatura cu un altul, cu ceilalti. Intru astfel in comuniune cu o fiinta care este ea insasi in comuniune cu o persoana, in tine exista si celalalt; tu esti in el si, plin de el, tu esti in mine. Cand vorbesc cu tine, ma gandesc si la celalalt cu care tu esti in legatura. Si el lucreaza in mine: este prezent in mine in responsabilitatea pe care o am fata de el.
Sunt intotdeauna o treime. Sunt in mine insumi o treime. Sunt o icoana, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar indeosebi o icoana a Fiului si, prin El, sunt in legatura cu Tatal. Nu exista un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu si tu’, cum spunea Martin Buber: exista si un ‘el’. Tu si eu avem o responsabilitate fata de un celalalt. Aceasta responsabilitate este importanta si ea ne uneste intr-o mare seriozitate.
Acesta este chipul Treimii in om. El poate fi descoperit in mod experimental, pentru ca exista aici un sentiment al neconditionatului, al absolutului. Suntem neconditionat obligati unul fata de altul si fata de un celalalt. Iar aceasta trebuie neaparat sa vina de la o instanta suprema care a imprimat in noi ca o pecete aceasta responsabilitate, aceasta adanca seriozitate care ne uneste, care nu ne lasa in superficial, ci ne sfinteste.”„Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „sa facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. Dupa chipul si asemanarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru inceput omul…
Dumnezeule in Trei fete, Care ai plasmuit dupa chipul si asemanarea Ta neamul omenesc si din nefiinta la fiinta ai adus toate, Tie ma inchin, pe Tine Te cinstesc si in cantari Te slavesc.
Dumnezeule Atotputernic si singur nescris-imprejur, vino si Te salasluieste sub acoperisul meu.
Doamne Cel in Trei straluciri, trimite lumina Ta si lumineaza-ma intru negraita iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfintilor, Miezonoptica, cantarea 6).
Lumina neinserata, Soare in trei straluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn si Stapan, lumineaza inima mea cea intunecata, ca sa stralucesc cu razele slavei Tale si sa Te cant si slavesc intru toti vecii (Cantarea 8)”.
(“Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae. Mica Dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica“, Editura Deisis, Sibiu)

C.Ortodox

7859-27-3

Articole asemanatoare:

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

PREDICI, RUGACIUNI SI CANTARI LA SFANTA TREIME – TAINA IUBIRII SUPREME: “Sa ne nevoim sa castigam pre Dumnezeu oaspete in sufletele noastre” (si audio)

Publicat pe iunie 5, 2017 de ortodoxiadreaptacredinta

Cuvânt al Sfântului Antim Ivireanul la Duminica Preasfintei Troițe

☆☆☆

“Toate lucrurile şi făpturile lumii aceştia sânt îndoite, unele sânt cu suflare, iar altele fără de suflare. Pietrele, zic, sânt fără de suflare căci nici crescu, nici să înmulţeşte, iar ierburile şi copacii sânt cu suflare căci cresc şi să înmulţesc, iar nu să chiamă mişcătoare, de vreme ce n-are mişcare, ci numai creştere. Iar desăvârşit mişcare au dobitoacele şi mai mult omul căci creşte şi să înmulţeşte, să împuţinează şi umblă din loc în loc; pentru aceia să chiamă mişcătoare. Dar sânt şi trecătoare şi stricăcioase căci să facă din ceia ce este în ce nu este. Omul are începere, are şi sfârşit, iar Dumnezeu nu are nici o stricăciune, nici creştere, pentru aceia să cheamă fără de început, fără sfârşit, că de ar fi avut Dumnezeu început, au sfârşit, ar fi ca şi celelalte zidiri, ci pentru căci este fără început şi fără sfârşit, pentru aceia este Dumnezeu şi Împărat tuturor zidirilor. Acestea le-am zis ca să pricepeţi câtă despărţire au zidirile de Dumnezeu.
Iar la Sfânta Troiţă nu este nici o despărţire, căci Tatăl naşte, Fiul să naşte de la Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar după fire nimic nu să desparte. Nici la praznicele cele dumnezeieşti iarăş n-au nici o despărţire, adecă la praznicul Naşterii lui Christos să prăznuieşte Fiul născut, Tatăl şi Duhul Sfânt dimpreună. Aşijderea, şi la sărbătorea de astăzi care să prăznuieşte Duhul Sfânt deosebi, este deplină iarăş Preasfânta Troiţă. Când vei auzi Dumnezeu, atunci să ştii că să cinsteşte Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Troiţă de-o fiinţă, precum zice Sfântul Grigorie.
Ce este dar sărbătoarea de astăzi? Ascultaţi!
Această sărbătoare este veche, că o avea şi jidovii nu pentru Sfânta Troiţă, ci pentru căci după paştele lor număra şapte săptămâni şi atunci făcea Rusaliile căci jidovii avea de cinste numărul al şaptelea. Şi pentru ce? Pentru căci în şase zile au făcut Dumnezeu toate, iar a şaptea S-a odihnit. Şapte sânt darurile Sfântului Duh, precum zice Isaia: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul puterii, duhul sfatului, duhul temerii. […]. Piatra lui Zorovavel şapte ochi avea. De şapte ori în zi să cade să să laude Dumnezeu, precum zice David: al şaptelea era Enoh de la Adam şi s-au mutat de Dumnezeu. Cu şapte trâmbiţe şi cu şapte încungiurări au căzut zidurile Ierochanului. […] Pentru aceasta dar, cinsteau jidovii a şaptea săptămână după paşti care sânt cincizeci de zile, iar noi nu cinstim zioa de astăzi pentru cinstea al şaptelea număr, ci pentru căci astăzi să prăznuieşte Sfânta Troiţă şi Pogorârea Duhului Sfânt de au luminat pre Apostoli. Că după ce Părintele cel ceresc S-au uitat din lăcaşul Său cel prea înalt şi au văzut făptura mâinilor sale tirănindu-se de diavol, nu o au lăsat-o până în sfârşit, ci au trimis pre Unul Născut Fiiul Său propovăduind împărăţia cerului şi făcând minuni. Mulţi au crezut în El mântuind neamul nostru din tirania diavolului. Ales-au din toţi doisprezece, cărora le-au dat putere să facă ca şi Dânsul, i-au învăţat cele trebuincioase, iar când au vrut să Să înalţă le-au zis:
„Să nu să despartă din Ierusalim până ce va trimite pre Duhul cel Sfânt să-i lumineze şi să le aducă aminte toate cele ce-i învăţase El şi să-i înveţe a vorbi toate limbile ale tuturor oamenilor din lume”.

☆☆☆

Iar ei au şăzut după cuvântul Domnului în Ierusalim zece zile, iar în zioa Rusaliilor când era mulţimea oamenilor adunată pentru praznic, tunet mare s-au făcut deasupra casei unde şădea apostolii şi toţi au văzut doaosprezece limbi de foc care s-au coborât din ceruri şi s-au împărţit pe capul apostolilor şi au început toţi a vorbi în toate limbile, iar oamenii carii erau acolo s-au minunat unii, iar alţii ziceau că sânt beţi.
O, lucru minunat! Vedeau lucruri prea slăvite nişte oameni proşti, neînvăţaţi care vorbeau în toate limbile şi nu socoteau că este lucru dumnezeiesc, ci ziceau că este beţie, ci adevărat că ei fiind inima lor beţi de îndărătnicia ce o aveau, nu puteau să priceapă minunile lui Dumnezeu.
Duhul cel Preasfânt de trei ori S-au arătat şi în trei chipuri. Întâi S-au arătat la apa Iordanului când S-au botezat Domnul Christos şi în chip de porumb. A doao S-au arătat în muntele Thavorului în chip de nor, când S-au schimbat Domnul Christos înaintea ucenicilor. A treia S-au arătat astăzi în chip de foc ca limbile de au luminat pre apostoli. Ca nişte limbi S-au arătat de vreme ce limba este darul vorbii, carii ei erau să adape toată lumea cu învăţăturile lor. Au şăzut pe capetele apostolilor, pentru căci Duhul Sfânt este Împărat şi Dumnezeu şi în capul fieştecăruia om este mintea care stăpâneşte toate simţirile. Pentru aceia şi Duhul Sfânt acolo S-au sălăşluit. În chip de foc S-au arătat, pentru ca să descopere încă că Dumnezeu este foc mistuitoriu şi cum că este Lumină de luminează pre toţi.
De Duhul Sfânt au proorocit proorocii de demult. Isaia zice: „Duhul Domnului preste mine”. David zice: „Duhul Tău cel bun mă va povăţui”. Ioil au zis: „Vărsa-voiu din Duhul Mieu preste tot trupul”. Iov zice: „Duhul Domnului care m-au făcut”. Domnul Christos iarăş mărturiseşte şi zice: „Cine nu să va naşte din apă şi din Duh nu va intra întru împărăţia cerului”. Acest Duh au făcut pre păstori prooroci, precum pre David şi pre Amos. David păştea oile şi Amos caprele. Acest Duh au făcut pre Daniil carele prunc mic prooroc de tâlcuia visele şi vedeniile şi au judecat pre judecătorii jidovilor cu Sosana. Acest Duh au făcut pre pescari Apostoli de au luminat şi ei pre toată lumea.
Acuma dar, să cade să ştiţi că în multe locuri la Sfânta Scriptură pomeneşte de zice Duh, dar nu zice tot de Duhul Sfânt. Ci ascultaţi! Duh să chiamă întâi Duhul Sfânt, precum zice David: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”. Şi la Leviţi zice: „Şi au umplut Duhul Domnului pe Veseleil”. Duh să zice şi îngerul, precum zice David: „Cela ce faci îngerii tăi duhuri şi slugile tale pară de foc”. Duh să zice şi diavolul, precum zice Domnul Christos la Evanghelie când au tămăduit pre cel îndrăcit: „Acest duh nu iese cu alt, fără numai cu post şi rugăciunea”. Şi iarăşi: „Ţie îţi poruncesc duh mut şi surd să ieşi dintru acest om”. Şi iarăş zice „că mai pre urmă va lua cu el 7 duhuri mai cumplite”. Duh să zice şi vântul, precum zice în cartea proorocului Iona: „Şi au rădicat Domnul duh mare în mare”, şi Isaia iarăş zice: „Cela ce întăreşti tunetul şi faci duh”. David zice: „Sufla-va Duhul Lui şi să vor vărsa apele”. Şi Duh să chiamă şi sufletul, precum zice David: „Ieşi-va duhul lui şi să va întoarce în pământul său”. Şi iarăş: „Duh au trecut într-însul şi nu va fi”. Duh să chiamă şi mintea, precum zice Domnul cătră Samarineancă: „Duh este Dumnezeu şi cei ce va să se închine Lui, cu duhul şi cu adevărul trebuie să să închine Lui”, adecă cu mintea. Aceste dar sânt numele Duhului şi altele multe, iar tu, iubite creştine, unde vei auzi astăzi zicând Duh să ştii că tot de Duhul cel Sfânt zice.
Al treilea ceas au fost când s-au pogorât Duhul Sfânt preste ucenicii Domnului, pentru ca să arate că Troiţa este Dumnezeu în trei feţe şi întru o fire. Pentru darul Duhului Sfânt sântem noi neam ales, săminţie împărătească, preoţie sfântă, turmă aleasă şi dobândită cu prea scump Sângele lui Christos, a căruia turmă este Christos, Păstoriu. Deci, de vreme ce noi sântem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumnezeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.
La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lucrurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.
Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dânsul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumnezeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte.
Pentru aceia dar, să ne nevoim să avem şi să câştigăm pre Dumnezeu oaspete în sufletele noastre! Să gătim cale bună cu pocăinţă şi să gonim pe oaspeţul cel bătrân şi viclean, pe diavol, cu ispovedania, pre carele l-am chemat de a noastră bună voe cu păcatul. Că chiemăm pre Dumnezeu prin foame, prin sete, cu rugăciuni, cu pază de biserică, cu sfânta cuminecătură, cu nevoinţă a cerca împărăţia cerurilor. Cu paza poruncilor lui Dumnezeu, cu dragoste unul către altul, cu lăcrămi, cu suspinuri ca să ne asculte Dumnezeu, să vie cu darul Său să ne curăţească de toată scârnăvia păcatelor şi să ne dăruiască luminarea Duhului celui Preasfânt al Lui, ca să cunoaştem a face cele bune şi plăcute înaintea Lui, ca să fim fii adevăraţi săborniceştii Lui Biserici. Şi cu curată cunoştinţă să zicem:
Părinte carele eşti fără de început, Fiule cel dimpreună făr’ de început, Duhule Sfinte carele eşti de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Troiţă Preasfântă, necuprinsă, neajunsă, dimpreună şăzătoare pre un scaon, întru o cinste, întru o slavă, Părinte nenăscute, Fiiule şi Cuvinte născute, Duhule Sfinte Carele de la Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Ţie ne închinăm, pre Tine te slăvim, Ţie ne rugăm, luminează mintea şi gândul nostru ca să facem de-a pururea poruncile Tale, ca fiind curaţi să ne închinăm Tatălui şi Fiiului şi Sfântului Duh, Unei Troiţe în veci.
Amin”.

☆☆☆

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime:

Sfânta Treime

Sfanta Treime – Taina iubirii !

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Acatistul Sfintei Treimi si Paraclisul

PREDICI, RUGACIUNI SI CANTARI LA SFANTA TREIME – TAINA IUBIRII SUPREME: “Sa ne nevoim sa castigam pre Dumnezeu oaspete in sufletele noastre” (si audio)

EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”

Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

Preasfanta Treime, Stapanire de o fiinta, pricinuitoare a tot binele; ce vom rasplati Tie pentru toate cate ne-ai dat noua, pacatosilor si nevrednicilor, pe care mai inainte de a ne naste noi in lume le-ai randuit, si pentru toate cele ce ne dai fiecaruia din noi in toate zilele si pentru cele ce ai gatit noua tuturor in veacul cel viitor? Deci se cuvenea pentru atatea binefaceri si indurari, sa multumim Tie nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, pazind si implinind poruncile Tale; iar noi cu patimile noastre si cu obiceiurile cele rele in nenumarate pacate si faradelegi ne-am aruncat… Pentru aceasta, ca cei ce suntem intinati, nu numai ca nu indraznim a ne arata inaintea preasfintei fetei Tale celei intreit stralucitoare, ci nici preasfant numele Tau a-l chema, de nu ai fi binevoit Insuti Tu spre a noastra mangaiere a ne vesti noua; ca pe cei drepti si curati iubesti, iar pe pacatosii care se pocaiesc ii mantuiesti si cu milostivire ii primesti. Deci, cauta, o Dumnezeiasca Treime, din inaltarea sfintei slavei Tale asupra noastra, mult pacatosilor; si bunavointa noastra in loc de fapte bune o primeste, si ne da noua duhul pocaintei celei adevarate; ca, urand tot pacatul, intru cuviosie si dreptate pana la sfarsitul vietii noastre sa petrecem, facand voia Ta cea sfanta si slavind cu cuget curat si cu fapte bune preadulcele si preaincuviintat numele Tau. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai plans pentru Lazar si lacrimi de intristare si de milostivire ai varsat pentru dansul, primeste lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindeca patimile mele.! Cu ranile Tale, tamaduieste ranile mele. Cu Sangele Tau, curateste sangele meu si amesteca in trupul meu mireasma trupului Tau, celui de viata facator. Fierea, cu care vrajmasii Te-au adapat, sa indulceasca amaraciunea cu care potrivnicul m-a adapat. Trupul Tau intins pe Cruce, sa intinda catre Tine mintea mea, cea trasa jos de diavoli. Capul Tau, pe care l-ai aplecat pe Cruce, sa inalte capul meu cel palmuit de potrivnici. Preasfintele Tale maini, pironite de cei faradelege pe Cruce, sa ma traga spre Tine din prapastia pierzarii, precum a fagaduit preasfanta gura Ta. Fata Ta, cea batjocorita cu palmuiri si cu scuipari, sa umple de stralucire fata mea cea intinata in faradelegi. Duhul Tau, pe care l-ai incredintat Tatalui cand erai pe Cruce, sa ma povatuiasca spre Tine, prin harul Tau. Nu am inima plina de durere ca sa te caut; nu am pocainta, nici umilinta, care intorc pe fii la mostenirea lor; nu am lacrimi mangaietoare, Stapane. S-a intunecat mintea mea cu cele lumesti si nu poate sa caute spre Tine cu durere. S-a racit inima mea de atatea ispite si nu poate sa se infierbante cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunatatilor, daruieste-mi pocainta nestirbita si inima indurerata, ca sa poprnesc cu tot sufletul in cautarea Ta; caci fara de Tine ma voi instraina de tot binele. Da-mi asadar, Bunule, harul Tau. Tatal, Care Te-a nascut din sanurile Sale fara de ani si mai inainte de veci, sa innoiasca in mine inchipuirea icoanei Tale. Te-am parasit, Doamne; sa nu ma parasesti. Am iesit de la Tine; iesi in cautarea mea. Du-ma la pasunea Ta. Numara-ma intre oile turmei Tale preaalese. Hraneste-ma impreuna cu ele din verdeata dumnezeiestilor Tale Taine. Caci inima lor curata este salasul Tau si se vede intr-ansa stralucirea descoperirilor Tale. Stralucirea Ta este mangaierea si odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine in necazuri si in toate felurile de chinuri. Acestei straluciri ma invredniceste si pe mine nevrednicul cu harul si cu iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin. Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare. Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor. Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.