Halloween – Crestinii de azi sarbatoresc sarbatorile dracilor!


Vorbesc cu ingrijorare! Vorbesc pentru ca sunt parinte! Lucrurile nu sunt simple deloc. Uite, eu m-am facut de ras la gradinita pentru ca , in ziua de Halloween fetita mea nu s-a deghizat in niciun fel, iar noi, niste parinti denaturati, nu am vrut sa-i inchiriem sau sa-i cumparam costum de Halloween.

E bine sa luam ce e bun in viata! E bine sa luam , din traditia si din cultura altora, acele lucruri care ne pot fi de folos. Nu zic sa fim niste indivizi strict interesati si materialisti, dar daca anumite lucruri ne fac mai multa paguba decat bine….. pentru ce sa le luam?
E „la moda” sa se sarbatoreasca Halloween in scoli si gradinite. Lucru care nu are nici cea mai mica legatura cu traditia romaneasca si nu este nici un obicei crestin. Din contra! Copiii sunt invatati sa se imprieteneasca cu dracii si cu vrajitoarele! Mai apoi, sa nu se duca la preot si la biserica!
Va intreb ,repet, ca parinte: ce-ati zice daca fiul dvs (sau fiica dvs) vine intr-o zi acasa si va spune: „Azi m-am imprietenit cu un drac!”Pentru ca, sa stiti, sub aspect spiritual, riscul este enorm! Mai mult, odata dobanditi astfel de „prieteni” ei vor avea grija ca, incet, incet, sa fie stapani pe viata noastra, sa ajunge sa ne subjuge cu totul si sa nu iesim, catusi de putin, din sfera lor de influenta! Am fost azi la o biserica (nu va spun la care, pentru ca nu am acordul preotului care slujeste acolo) si am ascultat o scurta dar foarte puternica predica despre comportamentul parintilor si consecintele distrugatoare pe care Halloween, sarbatoarea dracilor, o poate avea in viata oamenilor. Mai mult, parintele se exprima vadit impotriva unui astfel de obicei (de a sarbatori Halloween) si chiar dadea de inteles, destul de direct si explicit ca, cine se desparte de Hristos printr-un asemenea obicei, nu se mai poate impartasi!

Stiu si scoli unde parintii au fost amenintati cu Serviciul pentru Protectia Copilului, intrucat, vezi, Doamne, acel parinte care isi opreste copilul de la activitati culturale, este un parinte denaturat.

Asta e lumea in care traim!

Catalin Marin

Invătătură a Sfântului Ioan Gură de Aur, despre rugăciune

Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci, iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune: tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca, facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta, cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.

Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!

Pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni, Dumnezeu iubeşte

Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia…

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!… Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu… Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înşelat de diavol. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, aşa e. Şi când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă dar mândria nu o iartă!

Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, p. 23

Si pe cel păcătos iubeste Domnul şi-i dă mila Sa

Nu de mult, a fost un foc la Chilia Sfântului Ştefan. Monahul acelei Chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă, însă, s-ar fi rugat Domnului şi ar fi zis: „Doamne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te!”, dacă aceasta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te duce!”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

În viaţa mea L-am întrebat de multe ori pe Domnul în ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns. Această iubire am înţeles-o nu cu mintea mea, ci, prin milostivirea lui Dumnezeu, de la harul Duhului Sfânt. Poate cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu Sfinţii”. Dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-l duce la Tatăl, şi atunci tot cerul se bucură de aceasta.

Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 178

1

Vindecă-mă şi pe mine, Preabunule Părinte

In rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor. Dar poate fi şi invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.

Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veşniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine leprosul, învoieşte-mă pe mine cel stricat de păcate… Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu… greşit-am înaintea Ta, şi voi muri departe de Tine… primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”

Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53

1

Zice Domnul: „Toată limba să dea slavă lui Dumnezeu si tot genunchiul să Mi se plece”

De la o vreme încoace, unii credincioși, imitând comportamentul semenilor lor din bisericile slave sau grecești ori sfătuiți de duhovnicii lor, participă la Sfânta Liturghie stând doar în picioare, iar arareori, luându-și câteva momente de odihnă, folosesc stranele sau scaunele din sfintele locașuri. Uneori, la citirea Sfintei Evanghelii ori chiar în momentul prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele Domnului, când majoritatea creștinilor îngenunchează, cei ce rămân în picioare fac o notă discordată, fiind catalogați, uneori chiar apostrofați, de cei din prima categorie că ar avea un comportament neadecvat în Biserică. Nu o consider o atitudine corectă. În primul rând, unii pot suferi de anumite afecțiuni ce îi împiedică să-și plece genunchii. În al doilea rând, cei ce nu îngenunchează respectă o rânduială statornicită încă din secolul al IV-lea.

Da, deși ar părea scandalos, cei ce stau în picioare au o atitudine corectă din punct de vedere liturgic, căci, potrivit unei hotărâri luate de Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, nu se îngăduie îngenuncherea clericilor sau a credincioşilor, nici în Biserică, nici la rugăciunea particulară de acasă, în zilele de duminică. Iată formularea expresă a canonului 20 de la întâiul sinod a toată lumea creștină: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare”. Carevasăzică, în toate duminicile de peste an, precum și în perioada de la Paști până la Rusalii, se opreşte îngenuncherea. Ulterior, Părinții Bisericii au deslușit hotărârea luată în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Hristos, Marele Răstignit, prin jertfa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii, ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică, oferindu-ne posibilitatea de a deveni locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Stând în picioare la Sfânta Liturghie, vizualizăm îndreptarea omului adusă de moartea Domnului; expunem că prin a Sa ridicare din morți, pe noi ne-a deșteptat din moartea păcatului, făcându-ne treji, veghind la însușirea roadelor Răscumpărării.

Nu trebuie să înțelegem că în zilele când nu îngenunchem nu ni se mai cere să facem pocăință pentru scăderile noastre, căci, dacă viața omului ar fi de o singură zi și „zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (Ioan 1, 8). Neîngenuncherea nu reprezintă un act de mândrie, ci mai degrabă o anticipare a ceea ce ar trebui să ajungem: cetățeni „verticali”, drepți, ai cereștilor locașuri.

Referindu-se la canonul 20 de la Niceea, Părinții Bisericii învață că respectiva hotărâre, reluată și la alte sinoade ecumenice sau locale, precum și în unele canoanele ale Sfinților Părinți, a fost una cu caracter disciplinar, menită să reglementeze, să ajute la uniformizarea comportamentului liturgic al credincioșilor: în acea perioadă, după edictul de la Milan, din 313, care a acordat libertate Creștinismului, numărul celor ce au aderat la învățătura lui Hristos a crescut foarte mult, slăbindu-se astfel disciplina în Biserică. Se pare că de la început decizia a iscat unele neînțelegeri. Bunăoară, interpretând dispoziția inițială, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, vedea în ea doar o interzicere de a face metanii mari: „Duminica și în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoanelor, dar să nu se facă obișnuitele metanii mari”. Părintele profesor Ion Floca, doctor în Teologie, specialitatea Drept bisericesc, în cartea Canoanele Bisericii Ortodoxe, adaugă o lămurire necesară după canonul cu pricina: „rânduiala prevăzută de acest canon, deși se va fi menținut timp îndelungat în biserică, totuși nu a supraviețuit până astăzi și ea nici nu prezintă de altfel vreo importanță deosebită”. La drept vorbind, canonul prezintă interes, căci arată cât de mult țineau Sfinții Părinți ca în Biserică să existe aceleași rânduieli, ferite de adaosuri ori de practici singulare.
Nu știm dacă în trecutul bisericii noastre strămoșești canonul 20 de la Niceea a fost respectat cu acribie. Faptul că frații de o credință și un neam cu noi au simțit nevoia să îngenuncheze la sfintele slujbe, chiar și la cele duminicale, nu-l putem considera o încălcare expresă a respectivului canon. Interpretat și aplicat cu iconomie, ne face să privim „abaterea” drept o pioasă atitudine în fața Dumnezeului Celui Preaînalt. Poate că din evlavia poporului au învățat slăviții domnitori români să primească în genunchi ungerea cu Sfântul și Marele Mir în cadrul ritualului de încoronare. De aceea, dacă unii credincioși ar dori să-și plece genunchii în momentele deosebite ale Sfintei Liturghii, fie și în duminici, nu trebuie să-i punem la zid ca pe nişte încălcători de canon. Nu ar fi acesta un caz singular. Mai există și alte dispoziții ale unor canoane pe care le „încălcăm” cu bună știință, din pricina unor dificultăți de înțelegere sau motivate de unele practici liturgice împământenite ulterior emiterii respectivelor percepte. Bunăoară, canonul 66 Apostolic glăsuiește: „dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească”. Se ştie că în Biserica primară postul de sâmbătă și duminică era cu desăvârșire oprit, cu excepția sâmbetei din săptămâna Sfintelor Pătimiri. Duminica nu se ajuna, având în vedere bucuria de a celebra Învierea Domnului, iar în ziua sâmbetei nu se postea, căci sâmbăta amintea de debutul creației lumii. Însă cu timpul, implementându-se practica celor patru posturi de peste an, rânduiala bisericească a impus situația de astăzi, potrivit căreia postim în zilele de sâmbătă și duminică, atunci când ele sunt încartiruite în cele patru posturi anuale.

Revenind la obișnuința unor credincioși de a îngenunchea și duminica, se vădește și o altă cauză: mulți dintre credincioși ajung în sfintele locașuri doar Duminica, din pricina obligațiilor profesionale ori sociale. Evlavia,starea de pocăință și recunoștința pentru cele primite de la Preamilostivul Dumnezeu simt a le arăta și așa, îngenunchind. Nu cred că Domnul este atât de scrupulos încât să le refuze întâlnirea cu El dacă nu-i va găsi în picioare. Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la regulă, în virtutea principiului iconomiei sau îngăduinţei, aplicată în Biserică în situaţii speciale. Iconomia înseamnă, de fapt, o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de anumite împrejurări.

Cu genunchii plecați ori drepți ascultând cuvântul Domnului să urmăm îndemnul psalmistului David: „toată limba să dea slavă lui Dumnezeu”.

Adevărată pocăintă



Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!

Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: „Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!” (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.
Apostolul Pavel spune ca Esau „desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: „El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta”.
Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?
Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: „Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod – omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)”. Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am pacatuit calcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am pacatuit înaintea Domnului meu”. Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat…
Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi – spune el – pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]

Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1