Epistola Mitropolitului Filaret Vosnejenski, către Patriarhul Athenagoras I în legătură cu decizia acestuia de convocare a unui „Mare Sinod”


Sfinţiei Sale Preafericitul Athenagoras I
Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic
21 Mai/3 Iunie, 1968

Sfinţia Voastră:

În fericita zi de Paşti, când Sfânta noastră Biserică slăveşte Sărbătoarea Sărbătorilor şi Praznicul Praznicelor, toţi Întâistătătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu le vestesc păstoriţilor bucuria Învierii lui Hristos. Potrivit acestei tradiţii, şi Sfinţia Voastră a făcut-o. Totuşi bucuria Învierii, aşa cum a fost vestită de Sfinţia Voastră, este umbrită, pentru râvnitorii Ortodoxiei, de celelalte noutăţi pe care le-aţi vestit lumii Ortodoxe drept „bucurie suplimentară“. Aţi făcut cunoscută decizia Voastră de a proceda la convocarea unui „Mare Sinod“ cu scopul de „a reînnoi Biserica şi a institui unitatea tuturor Bisericilor Creştine“.

În anumite condiţii, această intenţie a Tronului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod al reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea cu adevărat fi un eveniment fericit. Dar nu orice convocare a unui Sinod aduce bucurie, şi nu orice Mare Sinod, oricât de bine reprezentate au fost toate bisericile autocefale la întrunirile lui, a fost cinstit de Biserică prin recunoaşterea faptului că el exprimă vocea ei autentică, credincioasă Tradiţiei Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi. În acest scop, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină armonie cu precedentele Sinoade Ecumenice. Se pare că reprezentarea Bisericilor la Sinodul din Efes prezidat de Dioscor a fost destul de cuprinzătoare; şi totuşi el este cunoscut în istorie ca „Sinodul Tâlhăresc“.

Harul Sfântului Duh iluminează un Sinod şi face ca vocea lui să fie vocea Bisericii Ortodoxe Universale numai când acesta se întruneşte ca să condamne, conform Sfintei Tradiţii, dogme inovatoare samavolnice, servile puternicilor acestei lumi, şi introducerea în Biserică a unei rătăciri de largă răspândire.

În declaraţia Sfinţiei Voastre, însă, nu se face auzită chemarea la întărirea şi răspândirea Ortodoxiei în faţa noilor rătăciri care se ridică, ci dimpotrivă, introducerea unor noutăţi pe care le numiţi „înnoirea Bisericii“. Sfinţia Voastră mai vorbeşte foarte vag şi despre „statornicirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine“, de parcă nu aţi sti că ele toate diferă foarte mult de Biserica Ortodoxă, ba chiar şi una de alta. Astfel, faceţi din amestecarea adevărului cu rătăcirea numită „ecumenism“ scopul vitorului Sinod. Dar Sfânta Biserică ne învaţă că unirea cu heterodocşii se face numai când ei „înţeleg ca adevărata Biserică să fie a lor şi acolo să creadă în Hristos şi să primească Taina Sfintei Treimi. Iar faptul că toate aceste Taine sunt pe deplin adevărate, sfinte şi dumnezeieşti este de netăgăduit, şi în ele este pusă întreaga nădejde a sufletului, chiar dacă îndrăzneala impertinentă a ereticilor, arogându-şi numele de adevăr, cutează să le administreze“ (Canonul 57/68 Cartagina).

În 1965 am fost deja obligaţi să ne ridicăm glasul împotriva anumitor acţiuni ale Sfinţiei Voastre care sprijină recenta rătăcire la modă a „ecumenismului“, care a devenit atât de răspândită încât propagarea ei a ajuns o obsesie, astfel urmându-se „calea largă a acestei lumi“ împotriva căreia am fost avertizaţi de către Mântuitorul nostru (Matei 7, 13-14). În actualul mesaj de Paşti al Sfinţiei Voastre, ca şi în alte declaraţii de-ale Voastre, auzim cu durere aceeaşi voce, o voce care ne cheamă nu să urmăm calea îngustă a mântuirii mărturisind singurul adevăr, ci care ne cheamă să urmăm „calea largă“ a unirii cu cei care susţin diferite rătăciri şi erezii, şi despre care Apostolul Petru spunea că din cauza lor „calea adevărului va fi hulită“ (2 Petru 2, 1-2). Nu asta ne-a învăţat Sfânta Biserică prin exemplele unor Sfinţi ca Maxim Mărturisitorul şi Marcu din Efes, care au apărat Ortodoxia împotriva oricărui compromis legat de dogmă.

În prezent suntem cu toţii martori la ce nenorociri, ce slăbire interioară şi ce ridicare de noi rătăciri a adus Biserica Romano-Catolică prin recentul ei Conciliu I Vatican, care a avut cam aceleaşi obiective pe care le are şi Sfinţia Voastră pentru viitorul mare Sinod. În loc să se întoarcă la Ortodoxie, Biserica Romei a căutat „înnoirea“ pentru adaptarea ei la societatea modernă, la ispitele şi relele ei, şi astfel a încorporat aceste boli în propria ei viaţă care acum este din ce în ce mai aproape de anarhia spirituală. Să ne ferească Dumnezeu de introducerea unor astfel de pietre de poticnire în viaţa poporului Ortodox!

Nouă, care suntem membri ai Bisericii Ortodoxe Ruse, ne este prea bine cunoscută o astfel de neorânduială din activităţile „Mişcării Renovaţioniste“ sau „Bisericii Vii“. Aceasta a apărut în Rusia după revoluţie şi a fost finanţată de guvernul ateu sovietic, ostil tuturor religiilor. Scopul era slăbirea Bisericii din interior, adaptarea Ei la comunism şi aducerea Ei în situaţia de a servi interese economice şi politice fără a ţine cont de dogmele şi canoanele Ortodoxe. Slavă Domnului, unanimitatea credincioşilor ruşi a respins în final această ispită a modernismului nelegiuit. Am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această nefericită experienţă istorică a Bisericii Ruse şi fiind martore la actualele evenimente din cadrul Bisericii Romei, se vor păzi împotriva urmării aceluiaşi drum primejdios. De aceea nu vom mai insista asupra temerilor provocate sub acest aspect de mesajul de Paşti al Sfinţiei Voastre înainte de a afla decizia Consfătuirii Prosinodale convocate de Sfinţia Voastră.

Totuşi considerăm că e de datoria noastră să vă încunoştinţăm, chiar şi acum, pe Sfinţia Voastră şi pe cei care se vor aduna sub preşedinţia Voastră, că indiferent cât de cuprinzătoare ar fi componenţa Marelui Sinod pe care-l convocaţi, el nu poate avea autoritate Ortodoxă universală pentru că vocea cu adevărat reprezentativă a celei mai mari Biserici ca număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Rusă a martirilor nu va fi auzită acolo. Bineînţeles că la lucrările Comitetului Prosinodal şi chiar ale Marelui Sinod vor fi episcopi purtând rangurile eparhiilor ruse, dar ei nu ar trebui recunoscuţi ca având vreun drept sau autoritate să facă aceasta.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte nici un alt exemplu de astfel de înrobire internă a Bisericii de către duşmanii Ei, ca cel arătat lumii de Patriarhia Moscovei. Ea nu numai că îndură cu resemnare prigonirea religiei, care e lucru de înţeles, dar se şi pune în slujba minciunilor ateilor, elogiindu-i pe prigonitorii Credinţei ca pe garanţii libertăţii Ei, pe călăii naţiunii ca pe binefăcătorii ei şi pe instigatorii conflictelor şi neliniştii mondiale ca pe făcători de pace. Deşi comuniştii înşişi au divulgat nenumăratele crime ale lui Stalin, un criminal neîntrecut în istoria lumii, Patriarhia Moscovei l-a elogiat ca pe un conducător exemplar şi virtuos ales de Dumnezeu.

În timp ce toată lumea ştie că Patriarhia Moscovei a pretins că are 20.000 de biserici când a cerut admiterea în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu e un secret pentru nimeni că abia o treime din acest număr sunt încă deschise. Se mai ştie că în timp ce ele erau închise de către autorităţile sovietice, reprezentanţii Patriarhiei Moscovei făceau numeroase declaraţii pretinzând că veştile despre închiderea bisericilor erau inventate de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia Bisericii din URSS este acum în mare măsură cunoscut, ca rezultat al diferitelor plângeri primite în vest, din Scrisoarea Deschisă a celor doi preoţi din Moscova şi din alte documente. Autenticitatea lor e confirmată de reacţia episcopilor Patriarhiei Moscovei. Din toate aceste surse reiese clar că guvernul ateu, prin episcopii servili, a creat o ierarhie artificială care acum nu numai că tace în faţa crimelor autorităţilor civile, ba chiar cooperează activ cu ele în misiunea lor.

Recent au devenit cunoscute scrisorile Arhiepiscopului Ermogen, anterior de Kaluga. El îi declară deschis Patriarhului Alexei că motivul real al demiterii sale din scaunul episcopal nu a fost vreo vină, vreo greşeală în administraţia sa şi nici vreo încălcare dogmatică, ci solicitarea lui Kuroiedov, Preşedintele Comitetului pentru Probleme Religioase al Consiliului de Miniştri al URSS.

Arhiepiscopul explică motivul unei astfel de solicitări: „Prima cauză a problemelor a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Delegat să închidă biserica din satul Lunacearsk de lângă Taşkent“. El declară că după transferul lui la o altă eparhie au survenit complicaţii cu Delegatul guvernului din cauza (…) (n.m. aici apare o lipsă în textul publicat în engleză)

Înrobirea ierarhiei Moscovei este în mod special evidentă în cazul următor, menţionat în scrisoarea Arhiepiscopului Ermogen către Patriarhul Alexei din 20 februarie 1968. El citează recomandarea pe care a primit-o de la un membru permanent al Sinodului, acum decedat, Mitropolitul Pitirim de Krutiţa: „Pentru a evita orice complicaţie, fă aşa: când un preot sau un membru al unul consiliu parohial te vizitează cu vreo problemă bisericească, ascultă-l şi apoi trimite-l la Delegat cu înţelegerea ca el să se reîntoarcă la tine. Când se întoarce şi-ţi relatează despre asta, sună-l pe Delegat şi întreabă-l ce i-a spus oaspetelui tău. Şi ce i-a spus Delegatul, spune-i şi tu“.

Astfel, primul episcop în rang după Patriarh îl instruia pe un episcop de eparhie cum trebuie să acţioneze ca purtător de cuvânt al clerului şi credincios în administrarea Bisericii, transmiţând ca fiindu-i proprii ordinele unui duşman ateu al Bisericii, un reprezentant al puterii comuniste care are ca unul dintre scopuri completa distrugere a religiei.

Dacă Arhiepiscopul Ermogen a refuzat să se pună în poziţia unui executant orb al ordinelor duşmanului Bisericii şi drept urmare a fost lipsit de scaunul său, Patriarhul Moscovei şi colaboratorii lui, dimpotrivă, de mult s-au predat deplin ordinelor comuniştilor, împlinindu-le fiecare dorinţă şi directivă. Poate că iniţial au vrut să-L slujească numai pe Dumnezeu. Dar persecuţia ulterioară i-a forţat să-l slujească şi pe Veliar, acţionând astfel împotriva avertismentului Sfântului Apostol Pavel (2 Corinteni 6, 14-15). Totuşi, conform spuselor Mântuitorului nostru, în curând va deveni evident faptul că „…nici un om nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi; ori de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui“ (Matei 6, 24). Dar fiii diavolului nu tolerează pe cei care-I dau întâietate lui Dumnezeu, şi atunci episcopii moscoviţi conducători, că vor sau nu, din motive de autoconservare, au devenit obedienţi acelora şi nu în primul rând lui Dumnezeu.

Din această cauză vocea lor într-un Mare Sinod nu ar exprima opinia liberă a Bisericii, ci în multe cazuri ar exprima gândurile duşmanilor Ei, care îi stăpânesc pe aceştia. Deşi pentru cei care nu cunosc situaţia ei reală sau nu vor s-o cunoască, ar părea că în spatele acelei voci se află titlul de Biserică a Rusiei, noi, conştienţi de actuala stare de lucruri, nu am putea recunoaşte, nici în sens canonic şi nici în sens moral, ca validă sau obligatorie nici o hotărâre la care se ajunge cu participarea unor episcopi înrobiţi de atei.

Avem, chiar şi acum, datoria de a o informa pe Sfinţia Voastră despre cele sus-menţionate, şi rămânem al Sfinţiei Voastre rob smerit,

Mitropolitul FILARET
Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

traducere Mihaela Leontescu

Stmaryofegypt.org via g.s.

Protestul Mitropolitului Filaret Vosnejenski, Întâistătătorul ROCOR către Patriarhul Athenagora în legătură cu ridicarea anatemelor din 1054


UN PROTEST
către Patriarhul Athenagoras

cu privire la ridicarea anatemelor din 1054
2/15 Decembrie 1965

Sfinţia Voastră,

Noi am moştenit de la Sfinţii Părinţi predania ca în Biserică să facem totul după pravilă, într-un glas şi conform Tradiţiilor din vechime. Dacă oricare dintre episcopii şi chiar întâistătătorii vreuneia din bisericile autocefale face ceva ce nu este în concordanţă cu învăţăturile întregii Biserici, fiecare membru al Bisericii se poate ridica împotriva acelei fapte. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861 socoteşte „vrednici să se bucure de cinstirea ce li se cuvine între Creştinii Ortodocşi“ pe acei episcopi sau clerici care se îngrădesc de părtăşia cu chiar patriarhul lor dacă el propovăduieşte public erezia şi o predică pe faţă în biserică. Astfel suntem toţi păzitori ai adevărului Bisericii, care a fost totdeauna apărat prin grija ca nimic de importanţă generală pentru Biserică să nu fie făcut fără încuviinţarea tuturor.
De aceea atitudinea noastră faţă de diversele schisme externe limitelor locale ale anumitor biserici autocefale nu a fost niciodată hotărâtă altfel decât prin asentimentul unanim al acestor biserici.
Dacă la început separarea noastră de Roma a fost proclamată la Constantinopol, mai apoi ea a devenit o chestiune importantă pentru întreaga lume Ortodoxă. Nici una din bisericile autocefale şi nici chiar mult respectata Biserică a Constantinopolului, de la care Biserica noastră Rusească a primit comoara Ortodoxiei, nu poate schimba nimic în această problemă fără încuviinţarea prealabilă a tuturor. Mai mult, nouă, episcopilor în exerciţiu, nu ne este îngăduit să luăm decizii referitoare la Vest care să contravină învăţăturilor Sfinţilor Părinţi care au trăit înaintea noastră, şi anume Sfinţii Fotie din Constantinopol şi Marcu din Efes.
În lumina acestor principii, deşi sunt cel mai tânăr dintre întâistătători, în calitate de cap al părţii autonome libere a Bisericii Rusiei, considerăm de datoria noastră să facem cunoscut protestul nostru categoric împotriva lucrării Sfinţiei Voastre referitoare la declaraţia Voastră solemnă simultană cu Papa de la Roma cu privire la ridicarea sentinţei de excomunicare făcute de Patriarhul Mihail Cerularis în 1054.
Am auzit multe exprimări ale nedumeririi când Sfinţia Voastră a făcut ceva cu totul nou şi neobişnuit pentru predecesorii Voştri, dar şi incompatibil cu Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli, la întâlnirea Voastră cu Papa Paul VI al Romei, de la Ierusalim. Am auzit că după aceea multe mănăstiri din Sfântul Munte Atos au refuzat să vă pomenească numele la slujbele religioase. S-o spunem deschis, confuzia a fost imensă. Dar acum Sfinţia Voastră merge chiar mai departe când, numai prin propria Voastră decizie cu episcopii Sinodului Vostru, revocaţi hotărârea Patriarhului Mihail Cerularis aceptată de întregul Est Ortodox. Astfel Sfinţia Voastră acţionează împotriva poziţiei recunoscute de întreaga noastră Biserică cu privire la Romano-Catolicism. Nu discutăm despre o evaluare sau alta a conduitei Cardinalului Humbert. Nu este vorba despre o controversă personală între Papă şi Patriarh care ar putea fi uşor rezolvată prin iertarea lor creştinească reciprocă; nu, esenţa problemei constă în abaterea de la Ortodoxie care s-a înrădăcinat în Biserica Romană în decursul secolelor, începând cu doctrina infailibilităţii Papei care a fost definitiv formulată la Conciliul I Vatican. Declaraţia Sfinţiei Voastre şi a Papei pe bună dreptate recunoaşte că gestul Vostru de “iertare reciprocă“ este insuficient pentru a pune capăt atât vechilor cât şi mai recentelor divergenţe. Dar mai mult decât atât, gestul Vostru pune un semn de egalitate între rătăcire şi adevăr. De secole toată Biserica Ortodoxă a considerat pe bună dreptate că nu a încălcat nici o dogmă a Sfintelor Sinoade Ecumenice; pe când Biserica Romei a introdus o serie de inovaţii în învăţătura ei dogmatică. Cu cât erau introduse mai multe astfel de inovaţii, cu atât mai adâncă urma să devină separarea dintre Est şi Vest. Abaterile doctrinale ale Romei din secolul al XI-lea nu conţineau încă rătăcirile care au fost adăugate ulterior. De aceea revocarea excomunicării reciproce din 1054 ar fi putut însemna ceva atunci; dar acum este numai o dovadă de nepăsare faţă de cele mai importante rătăciri, şi anume dogme străine Bisericii străvechi, din care unele, find date în vileag de Sfântul Marcu din Efes, au fost motivul pentru care Biserica a respins Unirea de la Florenţa.
Declarăm ferm şi categoric:
Nici o unire a Bisericii Romane cu noi nu este posibilă până când ea nu renunţă la noile ei doctrine, şi nici o comuniune în rugăciune nu poate fi restabilită cu ea fără hotărârea tuturor bisericilor, ceea ce totuşi cu greu poate fi posibil înainte de eliberarea Bisericii Rusiei care în prezent este nevoită să trăiască în catacombe. Ierarhia care este acum sub Patriarhul Alexei nu poate exprima adevărata voce a Bisericii Ruse pentru că se află sub controlul deplin al guvernului ateu. Nici întâistătătorii altor câtorva biserici din ţările conduse de comunişti nu sunt liberi.
De vreme ce Vaticanul nu e numai un centru religios ci şi un stat, şi cum relaţile cu el au şi o natură politică, lucru evident din vizita Papei la Organizaţia Naţiunilor Unite, trebuie să ţinem cont de o posibilă influenţă, într-un anume sens, a autorităţilor atee în problema Bisericii Romei. Istoria dă mărturie asupra faptului că negocierile cu heterodocşii sub presiunea factorilor politici n-au adus niciodată Bisericii altceva decât dezordine şi schisme. De aceea considerăm necesar să declarăm că Biserica noastră Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei, de bună seamă ca şi Biserica Rusă care se află în prezent în catacombe, nu vor consimţi la nici un “dialog“ cu alte confesiuni şi respinge anticipat orice compromis cu ele, considerând unirea cu ele posibilă numai dacă ele acceptă Credinţa Ortodoxă aşa cum este ea păstrată până în prezent în Sfânta Biserică Apostolică Universală. De vreme ce aceasta nu s-a întâmplat, excomunicarea proclamată de Patriarhul Mihail Cerularis este încă în vigoare, şi abrogarea ei de către Sfinţia Voastră este un act şi nedrept şi nul.
Desigur, noi nu ne împotrivim relaţiilor binevoitoare cu reprezentanţii altor confesiuni, câtă vreme adevărul Ortodoxiei nu este trădat. De aceea Biserica noastră a acceptat în timp util invitaţia de a-şi trimite observatori la Conciliul II Vatican, la fel cum obişnuia să trimită observatori la Adunările Consiliului Mondial al Bisericilor, pentru a avea informaţii directe în legătură cu lucrările acestor adunări, fără vreo participare la dezbaterile lor.
Apreciem primirea amabilă a observatorilor noştri şi studiem cu interes rapoartele lor care arată că sunt introduse multe modificări în Biserica Romei. Vom mulţumi lui Dumnezeu dacă aceste schimbări vor servi cauzei apropierii ei de Ortodoxie. Totuşi, dacă Roma are multe de schimbat pentru a reveni la „exprimarea Credinţei Apostolilor“, Biserica Ortodoxă care a păstrat acea Credinţă impecabilă până acum nu are nimic de schimbat.
Tradiţia Bisericii şi exemplul Sfinţilor Părinţi ne învaţă că Biserica nu poartă nici un dialog cu aceia care s-au desprins de Ortodoxie. Mai degrabă Biserica le adresează un monolog invitându-i să revină în obştea sa prin respingerea oricăror doctrine dizidente.
Un dialog adevărat implică un schimb de vederi cu o posibilitate de a convinge participanţii să ajungă la un acord. După cum se poate observa din enciclica „Ecclesiam Suam”, Papa Paul VI înţelege dialogul ca pe un plan pentru unirea noastră cu Roma cu ajutorul vreunei formule care să-i lase totuşi nealterate doctrinele, şi în mod special dogma despre poziţia Papei în Biserică. Însă orice compromis cu rătăcirea este străin istoriei Bisericii Ortodoxe şi fiinţei Bisericii. El n-ar putea aduce  o armonie în mărturisirile Credinţei, ci numai o aparentă unitate iluzorie similară concilierii comunităţilor Protestante dizidente din mişcarea ecumenică.
Fie ca o astfel de trădare împotriva Ortodoxiei să nu intervină între noi.
Cu sinceritate rugăm pe Sfinţia Voastră să puneţi capăt neorânduielii, deoarece calea pe care aţi ales s-o urmaţi, chiar dacă vă va duce la o unire cu Romano-Catolicii, va provoca o schismă în lumea Ortodoxă. Cu siguranţă chiar mulţi din fiii Voştri duhovniceşti vor prefera credincioşia pentru Ortodoxie în locul ideii unei uniri compromiţătoare cu heterodocşii fără o totală armonie a lor cu noi întru adevăr.

Cerându-vă rugăciunile, sunt al Sfinţiei Voastre rob smerit,

Mitropolitul Filaret,
Preşedinte al Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
| stmaryofegypt.org traducere Mihaela Leontescu

Gl.S

CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor

 

 

“În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!”

Randurile care urmeaza fac parte dintr-un raport oficial citit la Sinodul al III-lea al ROCOR (“Russian Orthodox Church Outside Russia” = Biserica Ortodoxa Rusa din Diaspora) in anul 1974. In el se face un istoric al atitudinii pe care ROCOR a adoptat-o fata de marile provocari ale modernimului: tendintele reformiste impuse Bisericii Ortodoxe, inclusiv noul calendar, tendintele ecumeniste, precum si obedienta fata de stapanirea politica. In acest istoric se arata ca ROCOR, ca biserica libera atat de stapanirea politica, cat si de tentatiile moderniste, a pastrat comuniunea cu bisericile ortodoxe care au fost afectate de astfel de procese, avand o atitudine plina de intelegere, pastrand, asadar, calea de mijloc prin reprezentantii sai cei mai inalti – de la intai-statatori pana la arhierei sfinti ca Ioan Maximovici.
Astfel, ROCOR nu a declarat niciodata, sub nicio forma, nicio biserica ortodoxa drept schismatica sau eretica pentru adoptarea noului calendar sau pentru ecumenism, ci a pastrat comuniunea spirituala cu Biserica Ortodoxa Universala (oficiala). Relatiile de con-celebrare cu reprezentantii bisericilor oficiale nu au fost intrerupte de catre ROCOR, nu la intentia Sinodului ROCOR si nu datorita calendarului sau ecumenismului, ci de unele biserici oficiale, si aceasta din cauza conditiilor politice de atunci, dupa cum va fi aratat mai jos.
Mai mult decat atat, surpriza este ca pana si in sanul ROCOR au existat comunitati ortodoxe care au tinut calendarul nou. In mod socant pentru cei care il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici ca sa isi indreptateasca propriul zelotism si fetişism calendaristic, Sfantul Ioan a păstorit el insusi doua asemenea comunitati: cea olandeza si cea română din Franta, hirotonind chiar un episcop roman nou-calendarist. Cat mai ramane din propaganda stilista ce il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici, in dispretul istoriei si al vietii Sfantului, in sprijinul lor? Nimic, asa cum nimic va ramane, prin materialele care vor fi publicate pe viitor, si din minciunile prin care Cuviosul Serafim Rose este revendicat de acesti “apologeti” ai schismei calendaristice.

MILA VOIESC, IAR NU JERTFA”*

(traducere dupa: http://www.russianorthodoxchurch.ws/english/pages/articles/churchinworld.html )
*Selectii din raportul Arhiepiscopului Antonie al Genevei si al Europei de Vest, “Biserica noastra in lumea moderna”. Raportul a fost citit in Sinodul al III-lea al ROCOR din 1974, si face parte din anexele actelor oficiale ale Sinodului ROCOR din acel an.
Au fost traduse fragmente extinse deoarece, in restul documentului, se ating probleme istorice mai detaliate si cu caracter prea contextual pentru a fi de interes astazi, pentru noi. Oricine il poate parcurge insa integral in original.

Poziţia Bisericii noastre cu privire la tentaţiile modernismului

“Aflându-se în afara graniţelor ţării sale, Mitropolitul Antonie [Hrapovitsky] (v. foto) a ridicat sabia adevărului şi împotriva modernizării Bisericii din URSS – crearea aşa-numitei „biserici vii” şi a aceluiaşi modernism din lumea liberă, exprimat în Congresul din 1923, de care am vorbit deja. Căci reformele propuse şi acceptate au fost aceleaşi, atunci şi acum! Înşelăciunea modernismului nu va birui în totalitate şi numai câteva biserici trec la început la noul calendar, respins de majoritatea.
Respingând in mod hotarat noul calendar pentru Biserica Ortodoxă, Mitropolitul Antonie nu a trecut la extrema opusă, iar sabia sa nu a căzut asupra celor păcătoşi. El revarsă asupra lor focul iubirii şi al îndelungii răbdări. El nu încetează comuniunea în rugăciune cu Bisericile care au adoptat calendarul nou, nu anatemizează pe nimeni, aşa cum s-ar fi putut proceda de la început. Din mărturia întâistătătorului nostru şi din ceea ce am auzit chiar noi de la Mitropolitul Antonie, acesta nu a considerat noul calendar ca fiind o erezie, pentru el a fost o încălcare gravă a disciplinei Bisericii. El acceptă, de exemplu, invitaţia Bisericii române, călătorind în România după ce Biserica ei a trecut la noul calendar.
Congresul din 1923 a lăsat urmări nefaste asupra Bisericii sârbe. Mulţi preoţi văduvi s-au căsătorit a doua oară, încălcând în mod evident canoanele Bisericii. Mitropolitul ortodox Antonie nu a putut lua parte la astfel de fărădelegi. Totuşi, nu a criticat deschis pe nimeni, nu a întrerupt relaţiile cu patriarhul sârb, rămânând în continuare acolo şi sprijinind cu exemplul său personal de evlavie şi credinţă ortodoxă simţirile ortodoxe din Biserica sârbă, unde preoţii văduvi nu se mai căsătoresc pentru a doua oară.
Sabie împotriva păcatului şi milă pentru păcătoşi, iată ce ne-a învăţat binecuvântatul nostru episcop. Pentru că e uşor să-i numim pe fraţii noştri eretici. Pentru oameni este uşor, dar în ochii lui Dumnezeu, ne asumăm responsabilitatea de a anticipa judecata Bisericii, acuzându-ne aproapele de erezie.
Să ne amintim de călugărul care a fost numit hoţ, mincinos şi desfrânat, care a răspuns cu smerenie la toate acuzaţiile ca fiind adevărate. Dar când a fost acuzat de erezie, a negat. Fiind întrebat de ce a acceptat celelalte acuzaţii, iar acum protestează, călugărul a răspuns:
Deşi sunt desfrânat, mincinos şi hoţ, fac parte din Biserică şi pentru mine există pocăinţă şi mântuire… Dar dacă sunt eretic, atunci sunt în afara Bisericii, fără nădejdea mântuirii…”

Biserica este singura care poate exclude pe cineva din rândurile sale, declarându-l eretic, printr-o adunare legiuită a episcopilor săi. Cine dintre noi îndrăzneşte să anticipeze judecata Bisericii? Orice creştin ortodox poate spune, cu mare prudenţă, că un frate are vederi neortodoxe, săvârşeşte păcate în ceea ce priveşte credinţa, etc. Dar să numesc pe cineva eretic în sensul deplin al cuvântului, doar pentru că aşa că mi s-a părut mie, că aşa cred eu, este cădere în mândrie, suficienţă de neiertat, să îmi încarc sufletul cu mai mult decât păcatul acuzării.

Sub Mitropolitul Anastasie [Gribanovsky], până de curând, ne-am rugat pentru sfinţiţii patriarhi ortodocşi, deşi aceştia erau deja ecumenişti şi respectau noul calendar. În vremea sa, un eveniment cumplit şi nemaipomenit s-a petrecut în lumea ortodoxă: toate Bisericile locale s-au alăturat definitiv Consiliului Mondial al Bisericilor. Mitropolitul Anastasie nu s-a descurajat. În lumea liberă, numai Biserica noastră a respins mişcarea ecumenică. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, fără cuvinte inutile şi anateme, Biserica rusă liberă a condamnat ferm şi decisiv ecumenismul, ca o mişcare neortodoxă! Ea şi-a ales propria cale în ortodoxie, o cale specială, singura cale. Mitropolitului Anastasie nu i-a fost teamă să rămână singur pe acest drum. Cu toate acestea, bătrânul curajos nu a încetat comuniunea cu nimeni, nu a declarat eretic pe nimeni, nu a aruncat fulgere şi tunete, ci se roagă cu îndelungă răbdare pentru cei care au căzut în păcat.
Două scrisori ale Sinodului Episcopilor Bisericii noastre prezintă interes, scrisori adresate bisericii greceşti pe stil vechi, ale căror copii au fost trimise la vremea respectivă arhiepiscopului grec al Americii şi patriarhului ecumenic.

Prima scrisoare, nr. 3/50/1296 din 27 septembrie 1961:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că introducerea noului calendar este o mare greşeală. Totuşi, tactica sa a fost întotdeauna de a păstra comuniunea spirituală cu Bisericile ortodoxe care au adoptat noul calendar, deoarece acestea sărbătoresc Paştele conform hotărârii primului Consiliu Ecumenic. Biserica noastră nu a declarat niciodată Patriarhia Ecumenică sau Arhiepiscopia Greacă de Nord şi America de Sud ca fiind schismatice şi nu a încetat comuniunea spirituală cu ele”.

Cea de-a doua scrisoare, la exact o săptămână mai târziu, nr. 3/50/1443 din 3 octombrie 1961
:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că noul calendar este o greşeală. Totuşi, în conformitate cu politica patriarhului Tikhon de vrednică pomenire, n-am încetat deloc comuniunea spirituală cu Bisericile canonice în care s-a introdus noul calendar”.

Mitropolitul Anastasie adoptă pentru prima dată noul calendar în Biserica noastră pentru cei convertiţi de la alte credinţe.La fel a procedat mai târziu Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], cinstit de mulţi ca om al lui Dumnezeu şi luptător pentru credinţă în vremurile noastre, care a primit în Episcopia Europei de Vest un grup de olandezi ortodocşi care, folosind noul calendar, au existat în Biserica noastră timp de 22 de ani – nu este o perioadă scurtă de timp. În acelaşi timp, în Biserica noastră au apărut noi calendarişti – românii. Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], nu fără consimţământul Mitropolitului Anastasie, împreună cu un mitropolit român refugiat la Paris, episcopul Visarion a hirotonit un nou calendarist (Teofil). Aceste parohii sunt chiar şi acum supuse direct întâistătătorului nostru care în fiecare an când se află în Europa, slujeşte în biserica română din Paris, în acest an fiind vorba de duminică, 28 iulie (15 iulie pe stil vechi). În plus, s-a pus problema consacrării în episcopie a unui protoierarh român din Paris, noi fiind conştienţi de faptul că românii nu vor renunţa la calendarul nou. Pentru că Biserica română a existat de peste 50 de ani respectând calendarul nou. Două generaţii au trecut fără să ştie de calendarul vechi.

Sub mitropolitul Anastasie, Episcopia Europei de Vest a primit un grup de ortodocşi francezi, condus de protoierarhul E. Kovalevsky – un nou calendarist. Mitropolitul Anastasie însuşi a privit favorabil ridicarea protoierarhulului Kovalevsky în episcopat, chiar şi fără schimbarea calendarului.

Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], împreună cu noul calendarist, episcopul Teofil, l-a hirotonit pe Kovalevsky episcop de San Denis. Nu biserica noastră a fost cea care l-a excomunicat pe noul calendarist, episcopul Ioan (numele monahal al protoierarhulului E. Kovalevsky). El singur a părăsit Biserica ce i-a dăruit harul slujbei episcopale, fapt pentru care a fost condamnat şi caterisit. O parte din turma acestui episcop nevrednic a rămas credincioasă Bisericii noastre, existând acum în Episcopia Europei de Vest ca protopopiat separat, condus de Arhimandritul Ambrozie, un francez care de bună voie şi treptat şi-a trecut parohiile la calendarul vechi, fapt care a fost rodul răbdării şi bunăvoinţei noastre.
Mitropolitul Anastasie, respingând mişcarea ecumenică, trimite de bună voie observatori la conferinţa lor pentru a mărturisi adevărul. Fără a reflecta asupra problemei, el a trimis observatori din Biserica noastră la Conciliul Vatican. Astfel, cu demnitate, a luat parte la viaţa catolicilor şi protestanţilor, fără teamă, însă fără să amestece vreodată adevărul cu minciuna, fără a se situa la nivel de egalitate cu eterodocşii. A încercat să presare seminţe de adevăr în această mişcare. Deşi ecumenismul din timpul său a presupus deja o participare masivă din lumea ortodoxă, mitropolitul nu a luat nicio măsură decisivă împotriva acestui fapt.

 Acest lucru a fost realizat în 1971 de Consiliul Episcopilor cu Mitropolitul Filaret, care a declarat ecumenismul o învăţătură eretică din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe. Dar Consiliul nu i-a considerat eretici pe reprezentanţii tuturor Bisericilor locale care au aderat la Consiliul Ecumenic. Mitropolitul Filaret a trimis episcopilor din Biserica lui Hristos două epistole triste, în care acesta subliniază pericolul infiltrării ideilor ecumenice în gândirea ortodoxă, prezentând ideile şi expresiile greşite ale patriarhului Athenagoras, fără a numi pe cineva eretic! „Sfinţia voastră” este modul în care se adresează Patriarhului Constantinopolului.
[…] In timpul nostru de teribilă prigonire a Bisericii si de neprevăzute circumstanţe ale vieţii bisericeşti, este foarte greu sa numeşti pe cineva 100% schismatic, mai ales pe cei din clerul si laicatul de jos. Pentru că, chiar si existenţa independentă a Bisericii Ruse nu a fost prevazută de canoane. Este justificata doar de doua lucruri: prigoana fara precedent a Bisericii din Rusia si natura temporara a existentei noastre. Daca regimul ateist se sfareste, daca prigonirile credinciosilor din tara-mama inceteaza, daca libertatea religioasa este restaurata, atunci Biserica Rusa [ROCOR] va inceta sa existe, unindu-se cu Biserica Mama.
Atitudinea bisericilor locale fata de biserica noastra dupa ultimul razboi mondial
Pana la sfarsitul ultimului razboi mondial, am slujit cu reprezentantii tuturor bisericilor locale din lumea libera, chiar si cu cele care s-au mutat pe noul calendar sau care s-au “jucat” cu ecumenismul.

Schimbarea de atitudine a acestor biserici fata de noi a inceput dupa razboi, cand slabul Patriarh Alexey a fost trimis de guvernul sovietic sa viziteze patriarhii si sefii bisericilor locale. Batranul, captivul ateistilor, a amagit fratii sai, convingandu-i ca totul s-a schimbat in bine in Rusia, ca mii de credinciosi umplu bisericile, etc. Reprezentantii oficiali ai bisericilor ortodoxe nu au rezistat in fata acestei marturii false a batranului patriarh. L-au recunoscut pe Alexey drept Patriarh legitim si legal al Intregii Rusii. El, in schimb, le-a cerut sa intrerupa comuniunea de rugaciune cu biserica noastra [ROCOR] ca fiind una schismatica pentru ca nu recunoaste patriarhul [Rusiei]. Nu este clar cat de mult au fost de acord cu acest lucru. Stim doar ca nu s-a intrerupt imediat comuniunea. Astfel ca reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului, mitr. Emilian, a slujit Liturghia impreuna cu mine in biserica din Geneva chiar dupa vizita Patriarhului Alexey. Acest lucru era pe deplin acceptabil pentru noi si greci.
Nu Mitr. Anastasie a fost nemultumit de comuniune, nu arhiepiscopul Ioan [Maximovici], episcop peste Europa de Vest, ci Patriarhul Moscovei, care a trimis o scrisoare dura Patriarhului Athenagoras, cerandu-i sa inceteze slujirea, de catre clericii Patriarhiei Constantinopolului, cu clerul nostru. Numai dupa acest lucru, repet, nu din decizia Bisericii noastre, ci prin ukazul [actul oficial] Patriarhului Athenagoras au fost grecii opriti sa slujeasca cu noi. Aproximativ din acel timp, de fapt, slujirea noastra cu reprezentantii oficiali ai bisericilor locale s-a incheiat. Pentru ca toate aceste biserici, fara exceptie, de la Conferinta de la Rhodos, au inceput sa coopereze cu Patriarhia Moscovei si Sinodul sau, recunoscandu-l oficial, dar nu prin constiinta, drept intai-statator al Bisericii Ruse.
Nu au am cautat si nu cautam slujire cu reprezentantii sai oficiali. Aceasta despartire reflecta si atitudinea noastra catre ei. Dar comuniunea noastra de rugaciune cu Bisericile Ortodoxe nu a fost intrerupta in intregime. In primul rand, nu exista niciun document acceptat de toate bisericile care sa ne excomunice din unitatea universala! Cand mitr. de Leningrad, Nicodim, a cerut acest document de la reprezentantii bisericilor autocefale la o conferinta pan-ortodoxa de la Geneva, nu l-a obtinut. Cererea lui a fost intampinata cu tacere si ignorata de reprezentantii oficiali ai bisericilor, ceea ce da marturie ca printre ei avem si prieteni, nu numai dusmani. Drept rezultat, dorintele ateistilor nu au fost implinite. Pentru ca majoritatea reprezentantilor bisericilor, atat oficiali (care au tacut “de teama iudeilor”) cat si ne-oficiali, care simpatizeaza cu biserica noastra, au inteles ca episcopii liberi, episcopi in sens propriu, suntem noi!

Atitudinea bisericii noastre fata de reprezentantii bisericilor locale

Cred, simt, marturisesc ca trebuie sa ne bucuram de exprimarea, in lumea ortodoxa, a bunavointei fata de biserica noastra. Trebuie sa intelegem ca multi copii ai bisericilor locale isi pun sperantele si increderea in biserica noastra. Suntem obligati sa ramanem in contact cu ei si sa ne bucuram de ocazia de a avea comuniune de rugaciune cu ei, atat de rara astazi.
Pentru ca unitatea Bisericii nu este o vorba goala, cuvinte inutile, este chiar esenta si fundamentul ei. Urmand exemplul intai-statatorilor nostri, trebuie sa pastram cu grija firele care ne mai leaga de lumea ortodoxa.
Nu trebuie să ne izolăm în niciun fel, văzând în jurul nostru – de multe ori doar în imaginaţie – eretici şi schismatici. Izolându-ne treptat, vom cădea în extrema pe care mitropoliţii noştri au evitat-o cu înţelepciune, vom respinge calea de mijloc, împărătească pe care Biserica noastră a călătorit până acum, ne vom regăsi într-o ramură bisericească goală şi nu în Biserică, mărturisind Adevărul liber şi fără frică!
Izolându-ne, vom apuca pe calea sectarismului, temându-ne de toate, în strânsoarea paranoiei, ne vom pierde ultimii prieteni din lumea ortodoxă! Dar, pentru a intra pe o astfel de cale, trebuie mai întâi să respingem trecutul Bisericii noastre şi să îl condamnăm.
Prin mila lui Dumnezeu, suntem departe de astfel de ispită, [dar] simţim totuşi asemenea atitudini în mijlocul nostru. Prudenţa este o virtute creştină de bază. Deoarece în fiecare Biserică locală, cu excepţia reprezentanţilor săi oficiali, care sunt adesea legaţi şi dependenţi de circumstanţe cotidiene şi politice complicate, există însuşi TRUPUL BISERICII – preoţi evlavioşi şi laici cu frica lui Dumnezeu, cei care, de exemplu, au salvat Biserica din Constantinopol când reprezentanţii săi oficiali au semnat unirea florentină cu Roma. Câte multe alte astfel de forţe vii există în fiecare Biserică locală, slavă Domnului, copiii ei credincioşi, şi cât de trist ar fi pentru noi să nu vedem şi să nu simţim aceste forţe, să fim gata să încetăm comuniunea în rugăciune cu ele, unitatea în Hristos, pentru păcatele actualilor săi reprezentanţi oficiali, posibil nevrednici.

În Biserica Sârbă, strajă permanentă a forţelor ortodoxe este în acest moment Arhimandritul ortodox Iustin (Popovici), renumit în întreaga lume ortodoxă. El a ridicat vocea cu mult timp în urmă împotriva ispitei ecumenismului, denunţând această mişcare în cartea sa recent publicată, „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”. El i-a acuzat chiar şi pe episcopii sârbi care erau slabi în apărarea Ortodoxiei. Iar atunci când Patriarhul Gherman al Serbiei a devenit unul din reprezentanţii Consiliului Ecumenic, ce a făcut acest apărător al ortodoxiei? La fel ca Mitropoliţii noştri Antonie şi Anastasie, pe care i-a cinstit, nu a încetat comuniunea în rugăciune cu patriarhul său, nu a numit pe nimeni eretic sau schismatic, a continuat să se supună ierarhiei Bisericii sale şi l-a pomenit pe patriarh la fiecare slujbă. De ce? Ar fi putut crea o schismă în Biserica sârbă. Arhimandritul Iustin a educat o întreagă generaţie de călugări credincioşi, învăţaţi, care îl urmează fără discuţie, pe care o parte din turmă l-ar fi urmat. Dar părintele Iustin nu face acest lucru, deoarece pentru el „unitatea Bisericii” nu reprezintă nişte cuvinte fără temei, înţelegând că schisma în Biserică este un păcat mai mare decât îndoiala şi îndărătnicia în credinţa episcopilor Bisericii. Nu avem episcopi fără păcat, dar cei nesiguri, nestatornici, slabi duhovniceste încă fac parte din Biserică, pentru că Hristos nu a venit să-i vindece pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi, motiv pentru care a răbdat până la sfârşit prezenţa lui Iuda printre apostoli, iar la Cina cea de Taină nu a încetat comuniunea în rugăciune cu el, împărtăşindu-l pe cel nevrednic.
În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!
Ce este important pentru noi: Biserica în sine şi forţele vii din ea sau reprezentanţii oficiali vremelnici, poate chiar nevrednici? De dragul lor trebuie să ne smulgem din Biserica lui Hristos, în care majoritatea gândeşte la fel ca noi, unde, în ciuda nevredniciei noastre, suflă Duhul Sfânt? Dar pe cine pedepsim noi astfel? Doar pe noi înşine!”

Sursa

A schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice, reforma calendaristică


Cea de-a doua Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski adresată tuturor Întâistătătorilor Bisericii.

Prin aceste epistole a răsunat încă o dată cuvântul cu putere al Adevărului într-un veac din ce în ce mai întunecat și mai păcătos, încercând să atragă atenţia asupra apostaziei din biserica ortodoxă oficială manifestată prin erezia ecumenistă și să tragă semnalul de alarmă al devierii subtile și treptate de la ortodoxie a acesteia. Glasul epistolelor strigă și astăzi în pustiul împietrit al inimilor noastre…

Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,
Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,
Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

Oamenii Domnului care locuiesc în Eparhia lui îi sunt încredinţaţi Episcopului, şi de la el se va cere să dea socoteală pentru sufletele lor, conform celui de-al 39-lea Canon Apostolic. Cel de-al 34-lea Canon Apostolic rânduieşte că un Episcop poate să facă numai acele lucruri care privesc propria sa Eparhie şi teritoriile care îi aprţin.
Există însă situaţii în care evenimentele sunt de o aşa natură încât influenţa lor se extinde şi dincolo de graniţele unei Eparhii, sau chiar şi de cele ale uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimente cu un astfel de carcter global nu pot fi ignorate de nici un Episcop Ortodox care, în calitate de urmaş al Apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale împotriva feluritelor ispite. Viteza fulgerătoare cu care se pot răspândi ideile în zilele noastre face o asemenea oblăduire cu atât mai imperativă acum.

Îndeosebi turma noastră, aparţinând părţii libere a Bisericii Rusiei, este răspândită în toată lumea. Prin urmare, ceea ce tocmai a fost menţionat, i se ptriveşte foarte bine.

În consecinţă, Episcopii noştri, când se întrunesc în Sinoadele lor, nu-şi pot limita discuţiile la hotarele restrânse ale problemelor preoţeşti şi administrative care apar în Eparhiile lor respective, ci trebuie în plus să-şi îndrepte atenţia către probleme de o importanţă generală pentru întreaga Lume Ortodoxă, căci suferinţa uneia dintre Biserici este ca „o suferinţă asupra tuturor, atrăgând plângerea tuturor“(Filipeni 4, 14-16). Şi dacă Sfântul Pavel Apostolul a fost slab cu cei care erau slabi şi înflăcărat cu cei care erau umiliţi, atunci cum putem noi, Episcopii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători la înflorirea rătăcirilor care ameninţă mântuirea sufletelor multor fraţi de-ai noştri întru Hristos?

Tocmai în spiritul unei astfel de conştiinţe ne-am adresat deja o dată tuturor Episcopilor Sfintei Biserici Ortodoxe cu o Epistolă Îndurerată. Ne-am bucurat să aflăm că, în asentiment cu chemarea noastră, mai mulţi Mitropoliţi din Biserica Greciei au făcut de curând rapoarte către Sinodul lor, supunându-i atenţiei necesitatea de a socoti Ecumenismul ca erezie şi recomandarea de a reexamina problema participării în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Asemenea reacţii sănătoase împotriva răspândirii ecumenismului ne îngăduie să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruţată de această nouă urgie care o ameninţă.

Cu toate acestea, s-au scurs doi ani de când a fost distribuită Epistola noastră Îndurerată, şi, vai nouă!, deşi în Biserica Greciei am văzut noile declaraţii privind ecumenismul ca ne-Ortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu şi-a anunţat retragerea din CMB.

În Epistola Îndurerată am zugrăvit în culori vii măsura în care statutul Bisericii Ortodoxe de membru organic în acel Consiliu întemeiat pe principii pur Protestante este contrar însuşi temeiului Ortodoxiei. În această Epistolă, fiind împuternicit de Sinodul nostru de Episcopi, vom dezvolta şi extinde mai mult avertismentul nostru, arătând că participanţii la Mişcarea Ecumenică (ME) sunt implicaţi într-o erezie profundă împotriva însuşi fundamentului Bisericii.

Esenţei acestei mişcări i-a fost dată o definire clară prin declaraţia teologului Romano-Catolic Ives M. J. Congar. El scrie că „aceasta este o mişcare care îndeamnă Bisericile Creştine să dorească refacerea unităţii pierdute, şi în acest scop să aibă o adâncă înţelegere a ei, şi înţelegere între ele.“ El continuă: „Ea este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau practicile, adunările sau conferinţele, ceremoniile, manifestaţiile şi publicaţiile care sunt conduse să pregătească reunirea într-o nouă unitate nu numai a Creştinilor (despărţiţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent.“ De fapt, continuă el, „cuvântul ecumenism, care e de origine Protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menţionate anterior, puse pe baza unei anumite atitudini şi a unei anumite cantităţi de convingere foarte hotărâtă (chiar dacă nu întotdeauna foarte clară şi categorică). Nu este o dorinţă sau o încercare de a-i uni pe aceia care sunt consideraţi separaţi într-o unică Biserică care ar fi socotită ca singura adevărată. El începe exact în punctul în care se acceptă că, în starea actuală, nici una din credinţele Creştine nu deţine deplinătatea Creştinismului, şi chiar dacă una dintre ele este autentică, totuşi, ca credinţă, ea nu conţine întregul adevăr. Există valori Creştine în afara ei, aparţinând nu numai Creştinilor care sunt separaţi de ea prin crez, ci şi altor Biserici şi credinţe ca atare.“ (Chretiens Desunis /Creştini Despărţiţi, Editura Unam Sanctam, Paris, 1937, pp. XI-XII). Această definire a ME făcută de un teolog Romano-Catolic acum 35 de ani continuă să fie la fel de exactă chiar şi acum, cu deosebirea că, în anii care s-au scurs de atunci, această mişcare a continuat să se dezvolte mai departe, cu un scop mai nou şi mai primejdios.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am scris detaliat despre cât de incompatibilă cu Ecleziologia noastră este participarea Ortodocşilor în CMB, şi am prezentat exact esenţa batjocoririi Ortodoxiei cauzate prin participarea Bisericilor noastre la acel Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acelui Consiliu sunt incompatibile cu doctrina Ortodoxă a Bisericii. De aceea noi am protestat împotriva acceptării acelei rezoluţii la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost proclamată membru organic al CMB.

Vai nouă! Aceşti ultimi câţiva ani sunt copleşiţi cu dovezi că, în dialogurile cu heterodocşii, unii reprezentanţi Ortodocşi au adoptat o ecleziologie pur Protestantă care aduce după ea o abordare Protestantă a problemelor vieţii Bisericeşti, şi din care răsare acum-popularul modernism.

Modernismul constă în acea coborâre, acea aliniere a vieţii Bisericii după regulile vieţii obişnuite şi slăbiciunile omeneşti. L-am văzut în Mişcarea Renovaţionistă şi în Biserica Vie din Rusia în anii douăzeci. La prima întrunire a fondatorilor Bisericii Vii, de pe 29 mai 1922, ţelurile ei erau stabilite ca „o revizuire şi schimbare a tuturor faţetelor vieţii Bisericeşti, care sunt cerute de trebuinţele vieţii curente“ (The New Church / Noua Biserică, Prof. B. V. Titlinov, Petrograd-Moscow, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de transformare adaptată la impunerile condiţiilor dintr-un stat comunist. Modernismul aşează acea conformare la slăbiciunile naturii umane, deasupra impunerilor morale şi chiar dogmatice ale Bisericii. În aceeaşi măsura în care lumea abandonează principiile Creştine, modernismul degradează nivelul vieţii religioase din ce în ce mai mult. În interiorul confesiunilor Vestice vedem că s-a ajuns la o desfiinţare a postirii, o scurtare radicală şi o banalizare a slujbelor religioase, şi, în sfârşit, la totala pustiire spirituală, chiar până la punctul de manifestare a unei atitudini tolerante şi permisive faţă de vicii împotriva firii, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că este ruşinos chiar să şi vorbeşti.

Tocmai modernismul a fost cel care a constituit baza Conferinţei Ortodoxe de tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident nu fără oarecare influenţă a experimentului renovaţionist din Rusia. Ulterior acelei Conferinţe, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au fost introduse acolo, au adoptat calendarul Vestic, şi chiar, în unele cazuri, Pascalia Vestică. Prin urmare acesta a fost primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care modul Ei de viaţă a fost schimbat pentru a-l aduce mai aproape de modul de viaţă al comunităţilor eretice. Astfel, din acest punct de vedere, adoptarea Calendarului Vestic a fost o încălcare a unui principiu ferm în Sfintele Canoane, în care există obiectivul de a îngrădi duhovniceşte pe Credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu încuraja apropierea de aceştia în viaţa noastră de rugăciune. (Tit 3,10; Canoanele Apostolice: al 10-lea, al 45-lea şi al 65-lea; Canoanele din Laodiceea: al 32-lea, al 33-lea, şi al 37-lea, etc.). Urmarea nefericită a acestei reforme a fost stricarea unităţii vieţii de rugăciune a Creştinilor Ortodocşi din diferite ţări. În timp ce unii dintre ei sărbătoreau Crăciunul împreună cu ereticii, alţii încă posteau. Uneori o astfel de împărţire a avut loc în aceeaşi Biserică locală, şi uneori Paştile au fost sărbătorite conform calculului Pascaliei Vestice. Aşadar, de dragul de a fi mai aproape de eretici, este încălcat acel principiu, expus de Primul Sinod Ecumenic, ca toţi Creştinii Ortodocşi, în acelaşi timp, cu o singură gură şi o singură inimă, să se bucure şi să slăvească Învierea lui Hristos peste tot în lume.
Această pornire de a introduce reforme, indiferent de hotărârile generale anterioare şi practica întregii Biserici, cu încălcarea Canonului al 2-lea al celui de-al Şaselea Sinod Ecumenic, creează numai confuzie. Sfinţia Sa Patriarhul Serbiei, Gavriil, de slăvită amintire, a exprimat în mod elocvent acest sentiment la Conferinţa Bisericească ţinută la Moscova în 1948.

„În ultimele decenii“, a zis el, „au apărut în Biserica Ortodoxă diverse tendinţe care evocă o dreaptă înţelegere pentru puritatea dogmelor Ei şi pentru Unitatea Ei dogmatică şi canonică.“

„Convocarea de către Patriarhul Ecumenic a Conferinţei Pan-Ortodoxe şi a Conferinţei de la Vatopedu, care au avut ca scop principal pregătirea Prosinodului, a încălcat unitatea şi colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Pe de o parte, absenţa Bisericii Rusiei de la aceste întruniri, şi pe de alta, acţiunile unilaterale şi pripite ale unor Biserici locale şi acţiunile nechibzuite ale raprezentanţilor lor au introdus haos şi anomalii în viaţa Bisericii Ortodoxe Răsăritene.“

„Introducerea unilaterală a Calendarului Gregorian de către unele dintre Bisericile locale, în timp ce Vechiul Calendar era ţinut în continuare de altele, a zguduit unitatea Bisericii şi a provocat grave disensiuni între acelea dintre ele care au introdus cu atâta uşurinţă Noul Calendar.“ (Acts of the Conferences of the Heads and Representatives of the Autocephalic Orthodox Churches / Acte ale Conferinţelor Capilor şi Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova, 1949, Vol. II, pp. 447-448).

Recent, Prof. Theodorou, unul din reprezentanţii Bisericii Greciei la Conferinţa de la Chambesy din 1968, nota că în Grecia reforma calendarului a fost nechibzuită, şi remarca mai departe că Bisericile de acolo suferă chiar şi acum de pe urma schismei pe care aceasta a provocat-o. (Journal of the Moscow Patriarchate / Gazeta Patriarhiei Moscovei, 1969, No. 1, p. 51)

Nu poate scăpa conştiinţelor sensibile ale multor fii ai Bisericii faptul că, în cadrul reformei calendarului, s-a pus deja temelia pentru o revizuire a întregii ordini a vieţii Bisericii Ortodoxe care a fost sfinţită de Tradiţia multi-seculară şi adeverită de hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Deja la Conferinţa Pan-Ortodoxă din 1923 de la Constantinopol, pe lângă alte chestiuni, a fost pusă şi problema celei de a doua căsătorii a clericilor. Şi recent, Arhiepiscopul grec al Americilor de Nord şi Sud, Iacov, a făcut o declaraţie favorabilă unui episcopat căsătorit (The Hellenic Chronicle / Cronica Elenă, 23 Decembrie, 1971).

Puterea Ortodoxiei a stat întotdeauna în faptul că Ea a păstrat principiile Tradiţiei Bisericeşti. Cu toate acestea, există unii care încearcă să includă pe ordinea de zi a unui viitor Mare Sinod nu discutarea celor mai bune căi de a garanta aceste principii, ci dimpotrivă, modalităţi de a înfăptui o revizuire radicală a întregului mod de viaţă din Biserică, începând cu desfiinţarea posturilor, căsătoria a doua a clericilor, etc., astfel încât modul Ei de viaţă să se apropie de cel al comunităţilor eretice.

În prima noastră Epistolă Îndurerată, am arătat detaliat cât de mult contravin principiile CMB dogmelor Bisericii Ortodoxe, şi am protestat împotriva hotărârii luate în Geneva la Conferinţa Pan-Ortodoxă de a declara Biserica Ortodoxă ca find membru organic al acestui consiliu. Apoi am reamintit tuturor că „otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicată numai din afara Bisericii. Cu mult mai primejdioasă este acea otravă când este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de către cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie ucigaşi ci tămăduitori de suflete.“

Vai nouă! În ultima vreme vedem semnele unei dezvoltări atât de puternice a ecumenismului cu participarea Ortodocşilor, încât a devenit o ameninţare gravă, conducând la distrugerea completă a Bisericii Ortodoxe prin dizolvarea Ei într-un ocean de comunităţi eretice.

Problema unităţii nu se discută acum la nivelul la care se obişnuia să fie considerată de către Sfinţii Părinţi. Pentru ei, unirea cu ereticii îi obliga pe aceştia să accepte întreaga doctrină Ortodoxă şi să revină în obştea Bisericii Ortodoxe. Prin prisma ME insă, se înţelege că ambele părţi, în egală măsură, au şi n-au dreptate; asta se aplică atât Romano-Catolicilor cât şi Protestanţilor. Patriarhul Atenagoras a exprimat clar acest lucru în discursul său de primire a Cardinalului Willebrands la Constantinopol pe 30 Noiembrie 1969. Patriarhul şi-a exprimat dorinţa ca acţiunile Cardinalului să „marcheze o nouă eră de progres nu numai cu privire la cele două Biserici ale noastre, ci şi pentru toţi Creştinii.“ Patriarhul a dat definirea unei noi abordări a problemei unităţii prin faptul că a spus: „Nici unul din noi nu îl cheamă pe celălalt la sine, ci, asemenea lui Petru şi Andrei, amândoi ne îndreptăm noi înşine spre Iisus, Domnul unic şi comun, Care ne reuneşte întru unitate“. (Tomos Agapis, Roma-Istanbul, Document Nr. 274, pp. 588-589).

Recentul schimb de scrisori dintre Paul al VI-lea, Papă al Romei, şi Patriarhul Atenagoras detaliază şi dezvoltă în continuare această ide ne-Ortodoxă, spre marea noastră supărare. Încurajat de diverse afirmaţii ale Întâistătătorului Bisericii din Constantinopol, Papa i-a scris pe 8 Februarie 1971: „Amintim credincioşilor adunaţi în Biserica Sfântului Petru în Săptămâna Unităţii, că între Biserica noastră şi venerabilele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune aproape deplină, deşi nu în totalitate, rezultând din participarea noastră comună la tainele lui Hristos şi ale Bisericii Sale“(Tomos Agapis, pp. 614-615).

În aceste cuvinte este conţinută o doctrină nouă pentru Romano-Catolicism, dar de multă vreme acceptată de Protestantism. Conform ei, separările existente între Creştinii de pe pământ sunt de fapt iluzorii – ele nu ajung până la ceruri. Aşa încât nu se ţine seamă de cuvintele Mântuitorului nostru cu privire la pedepsirea celor ce nu ascultă de Biserică (Matei 8, 18), ci sunt considerate ca neavând valabilitate. O astfel de doctrină este nouă nu numai pentru noi Ortodocşii, ci în aceeaşi măsură şi pentru Romano-Catolici, a căror concepţie despre această chestiune, atât de diferită de cea din prezent, a fost exprimată în 1928 în enciclica Mortalium Animos a Papei Pius al XI-lea. Deşi Romano-Catolicii fac parte dintre cei „din afară“ (1 Corinteni 5, 13), şi nu suntem direct preocupaţi de orientările schimbătoare din părerile lor, apropierea lor de ecleziologia Protestantă ne interesează numai în măsura în care ea coincide cu acceptarea simultană a unor atitudini similare de către Constantinopol. Ecumenişti de formaţie Ortodoxă şi ecumenişti de formaţie Protestanto-Romano-Catolică ajung la unanimitate de păreri în aceeaşi erezie.

Patriarhul Atenagoras a răspuns sus-citatei scrisori a Papei pe 21 Martie 1971, într-un duh asemănător. Când îi vom cita cuvintele, vom evidenţia cele mai importante fraze. În timp ce Papa, care nu este interesat de armonia dogmatică, îl invită pe Patriarh „să facă tot ce e posibil să grăbească acea mult dorită zi când, la finalul unei slujbe comune, vom fi învredniciţi să ne împărtăşim împreună din acelaşi Potir al Domnului”(ibid.), Patriarhul răspunde în acelaşi duh, adresându-se Papei ca unui „frate mai mare“ şi spunând că, „… urmând dorinţa sfântă a Mântuitorului Care vrea ca Biserica Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea, noi în mod constant şi susţinut ne abandonăm pe noi înşine spre călăuzire Sfântului Duh, pentru continuarea fermă şi îndeplinirea acum-pornitei şi aflate în derulare munci sfinte începute cu Dumneavoastră, în Sfânta noastră dorinţă comună de a face vizibilă şi vădită în lume Biserica lui Hristos cea una, sfântă, universală şi apostolică“(ibid., pp. 618-619).

În continuare Patriarhul scrie: „Cu adevărat, chiar dacă Biserica – şi cea din est şi cea din vest – au fost înstrăinate una de alta pentru abateri cunoscute numai de către Domnul, ele nu sunt efectiv despărţite de comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“(ibid., pp. 620).

Patriarhul menţionează cu amărăciune că „noi am fost înstrăinaţi de dragostea reciprocă, şi binecuvântatul dar al mărturisirii într-un singur cuget a credinţei lui Hristos a fost luat de la noi.“ El spune că: „am fost lipsiţi de binecuvântarea de a urca împreună la altarul cel unul … şi de deplina şi împreună-împărtăşirea cu acelaşi cinstit Trup şi Sânge euharistic, chiar dacă n-am încetat să recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ (ibid.). Totuşi, în acest moment, Patriarhul remarcă: „suntem fără îndoială chemaţi să procedăm la unirea finală în împreună-slujire şi împărtăşire cu cinstitul Sânge al Lui Hristos din acelaşi sfânt potir“ (ibid., pp. 620-623).

În această scrisoare sunt exprimate multe idei ne-Ortodoxe care, dacă sunt urmate până la sfârşitul lor logic, ne conduc la cele mai dezastruoase concluzii. Din cuvintele citate rezultă că ecumeniştii conduşi de Patriarhul Atenagoras nu cred în Biserica aşa cum a fost Ea întemeiată de Mântuitor. Contrar Cuvântului Lui (Matei 16, 18), acea Biserică nu mai există pentru ei, iar Papa şi Patriarhul împreună vor face „vizibilă şi vădită“ o nouă biserică ce va cuprinde întreaga omenire. Nu e îngrozitor să auzi aceste cuvinte, „vizibilă şi vădită“, din gura unui Patriarh Ortodox? Nu cumva este o renunţare la Biserica existentă a lui Hristos? Este oare posibil să faci o nouă biserică vizibilă fără să renunţi mai întâi la Însăşi Biserica ce a fost creată de Domnul? Dar pentru cei care îi aparţin Ei şi cred în Ea, nu este nevoie să fie făcută vizibilă şi vădită nici o Biserică nouă. Încă şi „vechea“ Biserică a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi este prezentată de către Papă şi Patriarh într-o manieră deformată astfel încât să creeze în mintea cititorului iluzia că Ea este cumva conectată cu noua biserică pe care ei doresc s-o creeze. În acest scop ei încearcă să prezinte separarea dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântului Petru, Patriarhul Atenagoras şi Papa Paul al VI-lea au declarat că ei se consideră pe ei înşişi deja uniţi „în vestirea aceleiaşi Evanghelii, în acelaşi Botez, în aceleaşi taine şi harisme“ (ibid., p.660).

Dar chiar dacă Papa şi Patriarhul au declarat nule şi neavenite Anatemele care au existat vreme de nouă secole, înseamnă oare aceasta că motivele pentru pronunţarea lor, care sunt cunoscute tuturor, au încetat să mai existe? Înseamnă oare aceasta că nu mai există rătăcirile Latinilor, de care li se cerea să se lepede pentru a intra în Biserică? Biserica Romano-Catolică, cu care Patriarhul Atenagoras doreşte neapărat să stabilească comuniunea liturgică, şi cu care, prin acţiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului şi ale altora, Patriarhia Moscovei a intrat deja în comuniune, nu este nici măcar aceeaşi biserică cu care Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul Marcu al Efesului a refuzat să intre în uniune. Această biserică e încă şi mai îndepărtată de Ortodoxie acum, prin faptul că a introdus şi mai multe doctrine noi şi că a acceptat din ce în ce mai mult principiile reformării, ale ecumenismului şi modernismului.
În mai multe hotărâri ale Bisericii Ortodoxe, Romano-Catolicii au fost socotiţi eretici. Chiar dacă, din când în când, ei erau primiţi în sânul Bisericii într-un mod asemănător celui aplicat Arienilor, trebuie să menţionăm că vreme de multe secole, şi chiar în zilele noastre, Bisericile Greceşti i-au primit prin Botez. Dacă după secolele următoare anului 1054 Latinii au fost primiţi în sânul Bisericilor Greacă şi Rusă prin două ritualuri, cel al Botezului sau cel al Mirungerii, aceasta a fost fiindcă, deşi toată lumea îi recunoştea ca eretici, o regulă generală pentru întreaga Biserică cu privire la mijlocul de primire a lor nu era încă stabilită. De pildă, când la începutul secolului al XII-lea, Prinţul Serbiei şi tatăl lui Ştefan Nemania a fost forţat să-l supună botezului Latin pe fiul său, la întoarcerea lui ulterioară în Rasa, el l-a botezat în Biserica Ortodoxă. (Short Outline of the Orthodox Churches, Bulgarian, Serbian and Romanian /Scurt rezumat al Bisericilor Ortodoxe Bulgară, Sârbă şi Română, E. E. Golubinsky, Moscova, 1871, p. 551). Într-o altă lucrare monumentală, The History of the Russian Church / Istoria Bisericii Ruse (Vol. I/II, Moscova, 1904, pp. 806-807), Profesorul Golubinsky, în descrierea poziţiei luate de Biserica Rusă în privinţa Latinilor, prezintă multe împrejurări care arată că, prin aplicarea diverselor metode de a-i primi pe Latini în obştea Bisericii Ortodoxe, uneori botezându-i şi alteori mirungându-i, atât Bisericile Greceşti cât şi cele Ruseşti îşi asumau faptul că ei sunt eretici.

De aceea, declaraţia că, de-a lungul acelor secole, „noi n-am încetat să recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ este absolut incompatibilă cu faptul istoric. Separarea dintre noi şi Roma a existat şi există; mai mult, ea nu e iluzorie, ci reală. Separarea pare iluzorie numai celor care nu dau nici o însemnătate cuvintelor Mântuitorului, spuse Apostolilor Săi, şi prin ei urmaşilor lor: „Adevărat grăiesc vouă; Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18,18).

Mântuitorul spune „Adevărat grăiesc vouă“, şi Patriarhul Îl contrazice şi declară cuvintele Lui ca fiind neadevărate. Din spusele Patriarhului trebuie să conchidem că, chiar dacă Latinii erau consideraţi eretici de către întreaga Biserică Ortodoxă, chiar dacă nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă erau primiţi în sânul Bisericii, timp de multe secole, prin Botez – şi nu cunoaştem nici o hotărâre în Est care să revoce această poziţie – totuşi ei continuau să fie membri ai Trupului lui Hristos şi nu erau separaţi de tainele Bisericii. Într-o asemenea afirmaţie nu există nici o logică. Ea dovedeşte o pierdere a contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne dă un exemplu de aplicare în practică a doctrinei Protestante conform căreia excomunicarea din Biserică din cauza unor rătăciri dogmatice nu îl împiedică pe cel excomunicat să-I rămână membru. Cu alte cuvinte, înseamnă că „comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus“ nu depinde în mod necesar de apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Într-o încercare de a găsi vreo justificare pentru teoria lor ecumenică, ei încrearcă să ne convingă că apartenenţa la Biserică fără deplinul acord dogmatic cu Ea era permis în trecut. În declaraţia lui oficială la Fanar, făcută când scrisoarea sa către Papă a fost publicată, Patriarhul Atenagoras a încercat să ne convingă că, fără a se împotrivi realităţilor prezentate anterior, Biserica Estică nu a rupt comuniunea ei cu Roma nici chiar când deosebirea dogmatică a fost evidentă.

Într-adevăr, se pot găsi câteva exemple singulare de comuniune. În unele locuri, chiar şi după 1054, unii ierarhi Estici e posibil să nu se fi grăbit să înfiereze drept erezii diverse doctrine greşite apărute în Biserica Romei.

Dar o suferinţă îndelungată înainte de moarte este totuşi o boală, şi moartea pe care o cauzează rămâne moarte, oricât de mult a durat până să se petreacă. În cazul Romei, acest proces era deja evident pe vremea Sfântului Fotie, dar numai mai târziu, în 1054, el a devenit o separare definitivă.

Schimbul de scrisori dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la Roma ne-a făcut în mod necesar să stăruim nu puţin asupra relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Latinii. Dar Patriarhul Atenagoras merge încă şi mai departe, egalizând Papismul cu Ortodoxia. Vorbim aici despre afirmaţia sa către Roge Schutz, un pastor al Bisericii Protestante Reformate a Elveţiei. „Doresc să vă fac o mărturisire“, a spus el. „Sunteţi preot. Eu aş putea primi din mâinile dumneavoastră Trupul şi Sângele lui Hristos.“ În următoarea zi a adăugat „M-aş putea spovedi la dumneavoastră.“(ziarul Le Monde, 21 Mai 1970).

Ecumenişti de formaţie Ortodoxă vor să submineze chiar şi autoritatea Sinoadelor Ecumenice pentru a realiza comuniunea cu ereticii. Aşa ceva s-a petrecut în timpul dialogului cu Monofiziţii. La întâlnirea cu ei de la Geneva, o poziţie Ortodoxă clară a fost susţinută cu adevărat numai de unul sau doi dintre participanţi, în timp ce restul au manifestat pornirea tipic ecumenistă de a înfăptui intercomuniunea cu orice preţ, chiar fără realizarea unui deplin acord dogmatic între Ortodocşi şi Monofiziţi. Rev. Dr. Ioan Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost perfect îndreptăţit să afirme următoarele despre membrii Ortodocşi de la Conferinţă: „Am fost tot timpul ţinta unei tehnici ecumeniste care vizează înfăptuirea intercomuniunii sau comuniunii sau uniunii fără un acord asupra Sinoadelor Ecumenice Calcedon, al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea.“ (Procesul Verbal al Conferinţei de la Geneva, The Greek Orthodox Theological Review / Revista Teologică Ortodoxă Greacă, Vol. XVI, p. 30). Ca rezultat al unor asemenea tactici, una din rezoluţiile acestei conferinţe este de fapt un acord de a cerceta posibilitatea întocmirii unei formule de Convenţie care nu ar fi o declaraţie dogmatică la nivelul unei mărturisiri de credinţă, ci mai degrabă ar servi ca o bază pe care Ortodocşii şi Monofiziţii ar putea purcede spre unirea într-o Euharistie comună. (ibid., p. 6).

În pofida declaraţiilor categorice din partea Monofiziţilor, că în nici un caz ei nu vor accepta Sinodul de la Calcedon şi restul Sinoadelor Ecumenice următoare, delegaţia Ortodoxă a semnat o rezoluţie, recunoscând-o ca şi cum nu e necesar ca Anatemele să fie ridicate, sau ca şi cum Ortodocşii îi primesc pe Dioscor şi Sever ca sfinţi, sau ca şi cum Monofiziţii îl recunosc pe Papa Leon ca fiind sfânt. Dar refacerea comuniunii va aduce cu ea consecinţa că Anatemele de ambele părţi vor înceta să aibă efect. (ibid., p. 6).

La încă o conferinţă din Addis Abbeba, declaraţile ne-Ortodoxe ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe au fost sprijinite de Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi de Rev. V. Borovoi, având drept rezultat o rezoluţie ca anatemele reciproce să fie pur şi simplu uitate. „Ar trebui oare să existe o declaraţie sau o ceremonie oficială în care anatemele să fie ridicate? Mulţi dintre noi am simţit că e mult mai simplu să abandonăm aceste anateme în mod paşnic, aşa cum au început să o facă unele Biserici“ (ibid., p. 211).

Aici vedem din nou în practică conceptul Protestant al ecleziologiei, în care excomunicarea cuiva pentru rătăcire dogmatică nu împiedică ereticii să aparţină Bisericii. Rev. Vitali Borovoi exprimă desluşit această atitudine în lucrarea sa „Recunoaşterea Sfinţilor şi Problema Anatemelor“, prezentată la conferinţa de la Addis Abbeba, afirmând clar că şi Monofiziţii şi Romano-Catolicii sunt membri desăvârşiţi ai Trupului lui Hristos. El pretinde că Ortodocşii, Romano-Catolicii şi Monofiziţii au „o singură Sfântă Scriptură, o singură Tradiţie Apostolică şi origine sfântă, aceleaşi taine, şi, în esenţă, o singură evlavie şi o singură cale de mântuire“ (ibid., p. 246). Cu asemenea atitudini, e oare vreo surpriză că compromisul domneşte suveran în relaţia dintre promotorii Ortodocşi ai ecumenismului şi Romano-Catolici, Protestanţi şi Anti-Calcedonieni?

Întrecându-l chiar şi pe Patriarhul Atenagoras, Mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, a dat împărtăşania clericilor Romano-Catolici în Catedrala Sfântului Petru pe 14 Decembrie 1970. El a slujit acolo Sfânta Liturghie, deşi erau încălcate Canoanele, un cor de studenţi ai Colegiului Pontifical a cântat, şi clericii Latini au primit împărtăşania din mâinile lui. (Diakonia No. 1, 1971)

Mai mult, în spatele acestor manifestări practice ale aşa-numitei ME, sunt desluşibile alte scopuri mai cuprinzătoare, care conduc la desfiinţarea totală a Bisericii Ortodoxe.

Atât CMB cât şi dialogurile între felurite confesiuni Creştine şi chiar cu alte religii (cum ar fi, de exemplu, Islamul şi Iudaismul) sunt verigi într-un lanţ care, în viziunea ecumeniştilor, trebuie să crească pentru a include întreaga omenire. Această direcţie este deja evidentă la Adunarea CMB de la Uppsala din 1967.

Conform ecumeniştilor, toate acestea pot fi îndeplinite printr-un Sinod special, care în ochii lor ar fi cu adevărat „ecumenic“, fiindcă ei nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-adevăr aşa. Formula este dată în gazeta ecumenistă Romano-Catolică Irenicon, şi este următoarea:

1. Înfăptuirea de gesturi de împăcare, pentru care ridicarea Anatemelor din 1054 dintre Roma şi Constantinopol poate servi ca exemplu.

2. Comuniunea în Euharistie; cu alte cuvinte, o soluţie pozitivă la problema intercomuniunii.

3. Acceptarea unei înţelegeri clare că noi toţi aparţinem unei entităţi universale (Creştine) care ar trebui să dea loc la diversitate.

4. Acel Sinod ar trebui să fie o dovadă a unităţii oamenilor în Hristos. (Irenicon, Nr. 3, 1971, pp. 322-323).

Acelaşi articol declară că Secretariatul Romano-Catolic pentru Unire lucrează la obţinerea aceluiaşi rezultat, cum a spus Cardinalul Willebrands la Evian. Şi Adunarea pentru Credinţă şi Rânduială şi-a ales ca temă principală „Unitatea Bisericii şi Unitatea Omenirii“. Conform unei noi definiri, totul se raportează la ecumenism, „care este legat de înnoirea şi reunirea Bisericii, ca ferment pentru creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea oamenilor care-şi caută unitatea“ (Service d’information/ Serviciul de informare, Nr. 9, Februarie, 1970, pp. 10-11). La Conferinţa Comitetului Central de la Addis Abbeba, Mitropolitul George Khodre a făcut un raport care de fapt tinde să lege într-un fel Biserica cu toate religiile. El vede insuflarea Sfântului Duh chiar şi în religiile ne-Creştine, astfel încât, după părerea lui, când noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos, suntem uniţi cu toţi cei pe care Domnul nostru îi îmbrăţişează în dragostea Sa pentru omenire. (Irenikon, 1971, No. 2, pp. 191-202).

Aici este târâtă Biserica Ortodoxă! Pe dinafară, această mişcare e manifestată prin “dialoguri“ interminabile; reprezentanţii Ortodocşi sunt angajaţi în dialoguri cu Romano-Catolicii şi Anglicanii; ei rând pe rând sunt în dialog unii cu alţii, cu Luterani, alţi Protestanţi, şi chiar cu Iudei, Mahomedani şi Budişti.

Chiar de curând, Exarhul Patriarhului Atenagoras în Americile de Nord şi Sud, Arhiepiscopul Iacov, a luat parte la un dialog cu Evreii. El a remarcat că, după câte ştia, în nici o altă perioadă din istorie un asemenea „dialog teologic cu Evreii nu a avut loc cu sponsorizarea Bisericii Greciei“. În afara problemelor cu caracter naţional, „grupul a fost de acord şi să analizeze liturghia cu erudiţi Ortodocşi Greci angajându-se să-şi revizuiască textele liturgice, în condiţiile îmbunătăţirii referirilor la Evrei şi Iudaism, acolo unde ele sunt găsite negative sau ostile“. (Religious News Service/ Serviciul de Informaţii Religioase, 27 Ianuarie, 1972, pp. 24-25) Aşadar, Patriarhul Atenagoras şi alţi ecumenişti nu îşi limitează planurile lor la unirea cu Romano-Catolicii şi Protestanţii; planurile lor sunt şi mai ambiţioase.

Am citat deja cuvintele Patriarhului Atenagoras, că Domnul doreşte ca „Biserica Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea.“ Un teolog grec şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Atena, scrie în aproximativ acelaşi stil. În dezvoltarea ideii ecumeniste de Biserică, gândirea lui ajunge la aceleaşi concluzii cuprinzătoare. El afirmă că duşmanii ecumenismului se împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi primeşte pe toţi oamenii de pe planeta noastră ca membri ai Bisericii Sale Una ieri, azi şi mâine, ca plinătate a acelei Biserici. (Bulletin Typos Bonne Presse, Atena, Martie-Aprilie 1971).

Chiar dacă este evident pentru orice om cu cunoştinţe elementare de dogmatică a Bisericii Ortodoxe că o asemenea concepţie despre Biserică se deosebeşte enorm de aceea a Sfinţilor Părinţi, considerăm necesar să subliniem adâncimea acestei contradicţii.

Unde şi când a promis Domnul că întreaga lume va putea fi unită în Biserică? O astfel de aşteptare nu e nimic altceva decât o aşteptare hiliastă fără fundament în Sfintele Evanghelii. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire; dar nicidecum nu răspund toţi. Hristos a vorbit despre Creştini ca despre cei din lume daţi Lui (Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru acei oameni daţi Lui din lume. Şi Sfântul Apostol Ioan învaţă că Biserica şi Lumea sunt în opoziţie una cu alta, şi îi povăţuieşte pe Creştini, zicând: „Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.“ (1 Ioan 2, 15). Privitor la fiii Bisericii, Mântuitorul a spus, „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume“ (Ioan 17, 16). Prin persoana Apostolilor, Mântuitorul a avertizat Biserica despre faptul că în lume va avea necazuri (Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15, 19). Prin urmare, vedem că în Sfintele Scripturi este făcută o distincţie clară între fiii Bisericii şi restul omenirii. Adresându-se Credincioşilor în Hristos şi deosebindu-i de necredincioşi, Sfântul Petru scrie: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt“ (1 Petru 2, 9).

În nici un fel nu suntem asiguraţi în Scriptură de triumful adevărului pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Nu există nici o făgăduinţă că lumea va fi transformată într-o biserică unind întreaga omenire, cum cred ecumeniştii înfocaţi, ci mai degrabă există avertizarea că în zilele din urmă religia va lipsi şi Creştinii vor suferi mare asuprire şi ură din partea tuturor neamurilor pentru numele Mântuitorului nostru ( Matei 24, 9-12). Chiar dacă întreaga omenire a păcătuit prin întâiul Adam, prin cel de-al doilea Adam, Hristos, numai acea parte a umanităţii care „se naşte de sus“ este unită întru El (Ioan 3, 3; 7). Şi chiar dacă în lumea materială Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“(Matei 5, 45), El nu-I primeşte pe cei nedrepţi în Împărăţia Lui. Mai degrabă El li se adresează cu aceste cuvinte ameninţătoare: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri“(Matei 7, 21). Fără îndoială că Mântuitorul nostru se adresează ereticilor când spune: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit, şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea“(Matei 7, 22-23).

Aşadar Domnul le spune ereticilor „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi“, dar Patriarhul Atenagoras încearcă să ne convingă că ei nu sunt efectiv despărţiţi de „comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“. Această credinţă în reînnoirea întregii umanităţi în cadrul bisericii celei noi şi universale împrumută ecumenismului caracterul unei erezii hiliaste, care devine din ce în ce mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe toţi, neţinând cont de adevăr şi rătăcire, şi în pornirea lor de a crea nu numai o nouă biserică, ci şi o nouă lume. Cei ce propagă această erezie nu vor să creadă că pământul şi tot ceea ce este pe el va arde, cerurile vor pieri şi stihiile se vor topi de căldura arzătoare. (2 Petru 3, 1-12). Ei uită că numai după aceea un Cer nou şi un Pământ nou, în care va locui adevărul, vor apărea prin cuvântul creator al lui Dumnezeu – nu prin sforţările organizaţiilor omeneşti. De aceea eforturile Creştinilor Ortodocşi nu trebuie îndreptate spre înfiinţarea de organizaţii, ci către scopul de a deveni locuitori ai noii Creaţii după Judecata de Apoi, prin trăirea unei vieţi evlavioase în adevărata Biserică cea Una. Între timp, activităţile care au ca scop construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ printr-o unire şarlatanească a diverselor confesiuni, fără respect pentru Adevărul care este păstrat numai în cadrul Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe, nu vor face decât să ne îndepărteze de Împărăţia lui Dumnezeu, ducându-ne în împărăţia lui Antihrist.

Trebuie înţeles faptul că împrejurarea care L-a făcut pe Mântuitorul nostru să Se întrebe dacă la A Doua Sa Venire va mai găsi încă Credinţă pe pământ este cauzată nu numai de propagarea directă a ateismului, ci şi de răspândirea ecumenismului.

Istoria Bisericii dă mărturie că Creştinismul nu a fost răspândit prin compromisuri şi dialoguri între Creştini şi necredincioşi, ci prin mărturisirea adevărului şi respingerea fiecărei minciuni şi fiecărei rătăciri. Trebuie remarcat că, în general, nici o religie nu a fost vreodată răspândită de aceia care se îndoiau de adevărul ei deplin. Noua, atot-cuprinzătoarea “biserică“ ce este înălţată de către ecumenişti este de tipul acelei Biserici din Laodiceea prezentate în Apocalipsă: ea este căldicică, nici caldă nici rece faţă de Adevăr, şi acestei noi “biserici“ îi pot fi aplicate acum cuvintele adresate Îngerului Bisericii din Laodiceea din vechime: „Astfel fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea“(Apocalipsa 3,16). Astfel, pentru că ei n-au primit „dragostea ca să poată fi mântuiţi“, în locul unei renaşteri a religiei, această “biserică“ arată lucrul despre care am fost avertizaţi de către Apostol: „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni; ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 11-12).

Prin urmare, din motivele expuse mai sus, Prea Cucernicii Membri ai Sinodului nostru de Episcopi, în unanimitate, au fost de acord să recunoaştem ecumenismul ca o erezie primejdioasă. Observându-i răspândirea, ei ne-au rugat să comunicăm părerea noastră tuturor Fraţilor Episcopi din întreaga lume.

Îi rugăm înainte de toate să se roage ca Domnul să cruţe Biserica Sa Sfântă de urgia care va fi cauzată de această nouă erezie, deschizând ochii duhovniceşti ai tuturor, spre înţelegerea adevărului în faţa rătăcirii.

Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm Adevărul în puritatea în care ne-a fost încredinţat nouă, nepângărit, şi să ne hrănim turmele întru credinţa şi evlavia lui.

Mitropolitul Filaret
Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Stmaryofegypt.orgtraducere Mihaela Leontescu

Ecumenismul CMb este anatemizat din 1983 de Sinodul ROCOR

Ecumenismul CMb este anatemizat din 1983 de Sinodul ROCOR

1

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR), Vancouver, august 1983 :

Anatematizarea ecumenismului

Anatema – celor care se ridica impotriva Bisericii Ortodoxe si sustin ca Biserica lui Hristos s-a impartit in asa-zise “ramificatii”, ce difera una de alta dupa doctrina si modul de viata, sau ca Biserica nu a existat in chip vazut, ci se va constitui abia in viitor, cand toate “ramificatiile”, sau partile, sau confesiunile si chiar toate religiile se vor uni intr-un singur trup. Anatema – si celor care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de “preotia” si “tainele” ereticilor, dar afirma ca botezul si euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mantuire. De aici anatema – si celor ce comunica in mod conștient cu ereticii amintiti sau susțin, propaga si iau apararea ereziei ecumeniste proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creștinilor scindați!”

(Anathema to Ecumenism: ”Those who attack the Church of Christ by teaching that Christ’s Church is divided into so-called „branches” which differ in doctrine and way of life, or that the Church does not exist visibly, but will be formed in the future when all „branches” or sects or denominations, and even religions will be united into one body; and who do not distinguish the priesthood and mysteries of the Church from those of the heretics, but say that the baptism and eucharist of heretics is effectual for salvation; therefore, to those who knowingly have communion with these aforementioned heretics or who advocate, disseminate, or defend their new heresy of Ecumenism under the pretext of brotherly love or the supposed unification of separated Christians, Anathema!”)

Dintre personalităţile cele mai de seamă care au strălucit în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (prescurtat în engleză ROCOR – Russian Orthodox Church Outside Russia sau ROCA – Russian Orthodox Church Abroad) mai cunoscuţi nouă sunt:

părintele Mihail Pomazanski, strălucit teolog,

arhiepiscopul  Averchie de Jordanville, episcop cu viaţa sfântă

părintele Serafim Rose, strălucit misionar şi învăţător, cunoscut prin cărţile sale editate şi în ţara noastră,

Sfântul Ioan Maximovici, a cărui viaţă de sfinţenie a făcut înconjurul lumii,

Mitropolit Filaret, autorul acelor Epistolii Întristate – cunoscute în lumea ortodoxă, dar din păcate foarte puţin cunoscute la noi – întâistătătorul în vremea căruia s-a pronunţat anatema asupra ereziei ecumenismului şi ale cărui moaşte au fost descoperite nestricate în 1998.

In cadrul acestui Sinod, mitropolitul Filaret a condamnat explicit și întâlnirileCmb, ca fiind manifestarea cea mai recentă și mai extremă a ecumenismului: “în decizia sa din 28 iulie/ 10 august 1983, sinodul nostru a explicat că Biserica Ortodoxă Rusă din fara Rusiei (ROCOR) nu participă la Consiliul Mondial al Bisericilor atâta vreme cât acesta din urmă încearcă să-i prezinte pe cei adunați acolo, reprezentanți ai religiilor diferite, ca având un fel de unitate de credință. Această poziție este în realitate o minciună, de vreme ce ei, membri ai diferitelor confesiuni și secte nu au renunțat la motivele de dezacord a unora cu ceilalți, cu atât mai puțin cu Biserica Ortodoxă, în ce privește dogmele și atitudinile fundamentale. În numele unor formule de unificare, aceste diferențe de opinii nu sunt înlăturate, ci sunt puse deoparte. În locul adevărului nezdruncinat de credință, ei încearcă să considere doar părerile, ca nefiind obligatorii pentru nimeni. Ca răspuns la mărturisirea unei singure credințe, ei spun împreună cu Pilat: ‘ce este Adevărul?’ Iar ortodocșii membri ai mișcării ecumenice merită din ce în ce mai mult mustrarea îngerului Bisericii din Laodiceea ‘Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!’ (Apocalipsa 3:15). O manifestare clară a acestei uniri mincinoase a fost slujirea așa-numitei liturghii de la Lima…”

Sursa