Atac mârșav al patriarhiei române asupra ortodoxiei


basilica.ro: Patriarhia Română: Măsuri sanitare şi spirituale în timp de epidemie

În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).

În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:

  • Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de Radio Trinitas și TRINITAS TV;
  • Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
  • Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate. Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă;
  • Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.

Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în situaţie de epidemie.

Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Atacul la inima credintei noastre Mitropolitul Nicolae Hadzinikolaou :”De secole întregi, creştinii, sănătoşi şi bolnavi, se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir şi din aceeaşi Sfântă Linguriţă, pe care nu le spălăm şi nu le dezinfectăm niciodată, fără a păţi vreodată ceva rău,,

Mitropolitul Nicolae Hadzinikolaou – care, în calitate de medic şi fost cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia şi al Centrului elen de Bioetică Medicală, nu poate fi acuzat de obscurantism – a publicat recent următoarea enciclică, care pune punctul pe „i” în această problemă” a linguriței personale:
„Dragi fraţi,
În ultimul timp, odată cu apariţia epidemiei de gripă AH1N1, s-a pus în discuţie – cu rea-credinţă – posibilitatea de transmitere a bolilor prin Sfânta Împărtăşanie. Din nefericire, aceasta este o altă încercare de a ne denigra credinţa într-un moment în care nu ne-a mai rămas nici un sprijin, încercare însoţită deseori de un limbaj blasfemator, cu un ton ironic şi argumente răutăcioase.
Cu această ocazie, cred că ar fi oportun să ne aducem aminte de nişte adevăruri necesare pentru a ne proteja comoara credinţei din noi.
De două mii de ani încoace, Biserica noastră transmite harul tainelor sale într-un mod atât uman, cât şi binecuvântat, pentru „tămăduirea sufletului şi a trupului”. Ea nu a fost niciodată contestată de logica din zilele noastre a îndoielii dispreţuitoare, ci trăieşte zi de zi cu experienţa certitudinii unei mari minuni. Este posibil ca Sfânta Împărtăşanie să devină cauza bolii sau a celui mai mic rău? Este posibil ca Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru să ne infecteze trupul şi sângele nostru? Este posibil că o experienţă de două mii de ani să fie învinsă de raţionalismul şi superficialitatea din vremurile noastre?
De secole întregi, creştinii, sănătoşi şi bolnavi, se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir şi din aceeaşi Sfântă Linguriţă, pe care nu le spălăm şi nu le dezinfectăm niciodată, fără a păţi vreodată ceva rău. Preoţii din spitale împărtăşesc credincioşii, chiar şi pe cei cu boli contagioase, după care consumă restul sfintelor daruri şi nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este tot ce Biserica şi oamenii au mai sfânt, cel mai bun leac pentru trup şi suflet. Aceasta este învăţătura şi experienţa Bisericii noastre.
Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă mireasma răspândită de sfintele moaşte, câţi dispreţuiesc tot ce este sfânt şi sacru, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi urmăresc să stingă şi ultima urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal să încerce să se folosească şi de această nouă gripă, legându-se de taina Sfintei Împărtăşanii.
Faptul că, din motive profilactice, anglicanii şi catolicii au hotărât să nu mai împărtăşească credincioşii din Anglia şi Noua Zeelandă, dacă se dovedeşte a fi adevărat – nu dă dovadă, după cum susţin unii, de prudenţă şi libertate, ci arată în cel mai bun mod distanţa enormă care separă Biserica noastră – euharistică, vie, care crede şi predică tainele – de alte grupuri religioase, care mărturisesc indirect lipsa harului şi a semnelor lui Dumnezeu in aşa-zisele lor taine şi lipsa lor de identitate bisericească. Viaţa fără împărtăşanie seamănă cu o boală gravă fără medicament.
Din păcate, marea problemă nu este virusul gripal, aşa cum susţine presa, şi nici virusul panicii mondiale – aşa cum susţin colegiile medicale – ci virusul necinstirii şi necredinţei. Şi cel mai bun vaccin este participarea cât mai deasă la Taina Sfintei Împărtăşanii.
Răspunsul nostru la această provocare a vremurilor noastre este viaţa noastră. Bine ar fi ca duhovnicii noştri, fără discriminare, acolo unde nu există piedici duhovniceşti, să recomande credincioşilor să se împărtăşească mai des, în aceste grele vremuri, iar cei care au binecuvântarea duhovnicului să se împărtăşească, să se apropie mai des de paharul vieţii, întotdeauna cu frică de Dumnezeu, cu multă credinţă şi cu dragoste adevărată.”
+ Nicolae, Mitropolitul de Mesogheios

27 iulie 2009

Sursa: Cuvântul Ortodox

Sfântul Irineu al Lyonului († 202): Despre eretici și erezie

1. Întrucât anumiți oameni lasă adevărul la o parte și aduc  cuvinte mincinoase și genealogii deșarte (Tit 3, 9), care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, decât buna luminare, care este în credință” (I Tim. 1, 4) și, prin aceste înțelegeri construiesc planuri rele, drumuri „credibile” pentru acele minți fără experiență și care cad în plasa lor, eu m-am simțit constrâns, dragul meu prieten, să compun tratatele următoare, pentru a expune și a contracara mașinațiile lor.

Acei oameni, care falsifică cărțile lui Dumnezeu, se arată pe ei înșiși a fi răi interpreți ai cuvintelor bune ale Revelației. Ei răstoarnă credința multora, prin demersul lor, sub pretenția unei învățături superioare, dela Cel, Care înconjoară și împodobește universul; dacă, într-adevăr, ei au ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul și toate lucrurile care sunt în ele.

Prin înțelegeri aparent veridice și cuvinte, care par plauzibile, aceștia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu înțelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire. Însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei inițiază pe aceia în păreri necredincioase și pline de blasfemii, ca acelea despre Demiurg. Căci și numai acestea singure sunt neputincioase și, referindu-ne la ele, putem să distingem falsitatea de adevăr.

2. Căci, într-adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă diformitate, numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin aceasta, ușor de găsit. Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, așa încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa de experiență(oricât de ridicolă ar părea această expresie), decât adevărul însuși.

Cineva, mult mai înalt decât mine în cunoștință, a zis foarte bine, referindu-se la acest lucru, că„ o bună imitație a sticlei turnate, sfidează cel mai prețios rubin sau smarald (care sunt prețuite foarte mult de către unii), numai dacă nu cade sub ochii unuia, capabil să testeze și să expună contrafacerea. Însă, ce persoană lipsită de experiență poate să discearnă cu ușurință prezența alamei, când ea este amestecată cu argintul?”. Așadar, datorită neglijenței mele, aceștia au răpit, deși ca niște oi, care erau, de fapt, lupi, pe cei care nu au înțeles adevăratul caracter al acestor oameni, fiindcă pe afară ei se îmbrăcau cu blană de oaie (față de care Domnul ne-a învățat să ne ferim) și fiindcă limbajul lor semăna cu al nostru, dar sentimentele lor erau diferite, – eu am considerat de datoria mea (după ce am citit câteva Comentarii, așa cum le numesc ei, din cele ale ucenicilor lui Valentin, și după ce m-am familiarizat eu însumi cu credințele lor, prin relații personale cu câțiva dintre ei) să ți le dezvălui și ție, prietenului meu, aceste prevestitoare de rău și profunde taine, care nu au făcut să cadă prin ele orice minte, fiindcă nu toți sunt suficient de curați ca mințile lor. și fac aceasta, pentru ca tu să obții o cunoaștere cu referire la aceste lucruri, încât să poți să le întorci toate explicațiile lor, cu cele pe care tu le-ai dobândit, și să îi rogi pe ei să evite asemenea abis de nebunie și blasfemie (abyss of madness and of blasphemy) împotriva lui Hristos.

Intenționez astfel, pe cât voi putea eu de bine, cu concizie și claritate, să prezint opiniile acelora, care acum răspândesc erezia. și mă refer, în special, la ucenicii lui Ptolemeu, a căror școală poate fi descrisă ca un mugur reieșit din aceea a lui Valentin.

Și doresc, ca după puțina mea putere, cu înțelegerile furnizate de cele spuse de către ei să arăt, cât de absurde și de neconforme cu adevărul sunt propriile lor declarații. și nu fac aceasta ca și când aș fi exersat în ale scrierii sau ale oratoriei, ci simțămintele mele mă îndeamnă să-ți fac cunoscute, ție, și tuturor prietenilor tăi, acele învățături, care au fost ținute în taină până acum, dar care, în cele din urmă, prin bunătatea lui Dumnezeu, au fost date la lumină, „pentru că nu e nimic, care să nu fie descoperit, nici nu există o taină, care să nu fie până la urmă cunoscută” (Mat. 10, 26).

3. Însă, să nu te aștepți de la mine, care am trăit între celți [un limbaj elevat] și care am deprins, în mare parte, un dialect barbar și fără valențe retorice (pe care nu le-am învățat niciodată) sau vreo compoziție excelentă (pe care n-am practicat-o nicicând) sau vreo frumusețe și putere de convingere a stilului (pentru care eu nu pretind că le am).

Dacă tu vei accepta, cu duh binevoitor, ceea ce eu ți-am scris cu acela și duh, adică în mod simplu, cu adevărat și în modul meu propriu, atunci tu însuți (care ești mult mai în stare decât mine), vei putea lărgi acele idei pe care eu ți le trimit, (acum ele existând, numai în semințele lor principale) și prin înțelegerea lor detaliată, vei dezvolta întreaga lor înțelegere, pe care eu ți-am spus-o pe scurt și, pe care, poți să o prezinți cu putere înaintea prietenilor tăi, adică lucrurile pe care eu le-am rostit cu slăbiciune.

În cele din urmă, eu (cu mulțumire pentru dorința ta statornică, pentru informațiile privitoare la credințele acelor persoane) am semănat fără durere, nu numai cu referire la acele învățături cunoscute de tine, ci ți-am furnizat și arătat pe de-a-ntregul falsitatea lor, în așa fel încât, după harul dat ție de către Domnul să dovedești, că ești un serios și eficient învățător al altora, căci oamenii nu pot prea mult să înțeleagă, în mod convingător, sistemele acestor eretici, pe care acum voi începe să ți le descriu.

Sursă: Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, ”Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor”, Volumul 1, Prefață,Teologie pentru azi, București 2007.

Cuvânt ascetic a cuviosului si de Dumnezeu purtatorului Parintelui nostru Nil Ascetul-Fragmente

sf-nil-ascetul.jpg

Multi dintre elini si nu putini dintre iudei s-au indeletnicit cu filosofia. Dar numai ucenicii lui Hristos au ravnit adevarata intelepciune; deoarece numai ei au avut ca invatator intelepciunea insasi, care le-a aratat cu fapta petrecerea potrivita unei astfel de indeletniciri. Cei dintai, asemenea celor ce joaca pe scena o drama, s-au impodobit cu o masca straina, luand un nume gol, deoarece erau lipsiti de adevarata filosofie. Ei isi aratau filosofia in toga, in barba si in toiag. Ingrijindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor stapane, fiind robii stomacului si primind placerile de sub pantece ca pe un lucru al firii. Erau supusi maniei si alergau dupa slava, si se aruncau asupra meselor stralucite, lihniti ca niste catei. Ei nu stiau ca filosoful trebuie sa fie inainte de toate liber si mai ales sa ocoleasca de-a se face rob patimilor, iubitor de argint si stricator de case. Caci faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nici o vatamare celui ce vietuieste cu dreptate, dar cel ce se foloseste de patimi, slujind placerilor ca unor stapane, si atrage rusine si batjocura multa.

Astazi, indata ce si-a luat cineva aceasta cuvioasa schima, pana inca nu si-a spalat petele sufletului si nu si-a sters din cugetare intiparirile vechilor pacate, ci se desfata inca slobod in nalucirile acestora si pana nu si-a povatuit moravurile dupa regula fagaduintii, nici nu stie care este scopul filosofiei celei dupa Dumnezeu, si-a si insusit o poza fariseica, danduse pe sine de ceva mare dupa infatisare. El umbla in toate partile, purtand unelte al caror mestesug nu l-a invatat, si fagaduieste dupa infatisarea vazuta o stiinta de care inca nu s-a atins nici cu varful buzelor, fiind stanca in loc de liman, mormant varuit in loc de biserica si lup in loc de oaie, spre pierzarea celor amagiti de infatisarea lui. Caci cand unii ca acestia fugind din manastiri, fiindca nu vreau sa tina pravila vietii, se destrabaleaza prin orase, atunci trasi in jos de trebuintele pantecelui, poarta, spre amagirea celor multi, chipul evlaviei, ca pe-o momeala. Ei primesc sa faca toate la cate-i sileste trebuinta trupului. Caci nimic nu silniceste pe om mai mult ca trebuinta trupului, care nascoceste o iesire iscusita din cele mai grele lipsuri, mai ales cand se adauga si lenea, care face sa sporeasca, in chip viclean, puterea de nascocire a gandului. Slujesc asadar acestia pe la usile celor bogati, nu mai putin ca parazitii si alearga prin piete dupa acestia ca niste robi, alungand pe cei ce se apropie de dansii. Impingand pe toti la o parte, ei se silesc sa le faca trecere usoara acelora. Si toate acestea le fac pentru mancare, fiindca nu s-au invatat sa-si taie placerea dela mancarile gustoase, nici nu vreau sa poarte la brau, ca Moise, cuiul care stinge trebuinta. Caci daca l-ar purta, ar cunoaste ca lacomia este hotarul oricarei placeri de mancari, si lucrurile intamplatoare, implinind trebuinta trupului, acopera urateniile poftei care nu trebuie sa vie.

Caci cum ar si talcui cineva folosul sanatatii celor ce n-au fost niciodata sanatosi, ci au fost hraniti chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obisnuinta, socotesc ca nu se deosebeste intru nimic de-o aptitudine fireasca. Se stie ca e de prisos orice cuvant spre indreptare, cand nazuinta celor ce asculta, inclinand spre mai rau, se impotriveste cuvintelor date ca sfat. Mai ales cand nadejdea hraneste pofta castigului, patima inchide auzul la sfat, incat indemnurile spre cumintire nu au nici o putinta de strabatere, cugetul fiind intins spre castigul dorit, chiar daca este urat. Noi insa, o iubitilor, care socotim ca de dorul virtutii ne-am lepadat de viata si am respins poftele lumesti si am fagaduit sa urmam lui Hristos, pentru ce ne mai incalcim in framantarile vietii, de ce mai cladim rau ceea ce am surpat bine mai-nainte? De ce ascultam de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzand dorintele celor mai slabi prin sarguinta noastra desarta, si de ce deschidem celor mai nevinovati calea spre lacomia de avere?

Caci am fost randuiti de Domnul sa tamaduim, nu sa intaratam pe cei usor de rostogolit; si sa avem mai de graba in vedere nu ceea ce ne place noua, ci ceea ce foloseste aproapelui, ca nu cumva, urmand pornirilor noastre nesocotite, sa facem pe multi dintre cei mai simpli sa se sminteasca, dandu-le prilej sa pofteasca cele pamantesti. De ce punem atata pret pe materia pe care ne-am invatat sa o dispretuim, legandu-ne de bani si de avutii si impartindu-ne mintea in multe si nefolositoare griji? Ravna dupa ele ne departeaza de staruinta mai trebuincioasa si ne face sa nu purtam grija de bunurile sufletului, iar pe de alta parte ea duce in mare prapastie pe cei alipiti de lucrurile vietii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai inalta si mai stralucita fericire, cand vad pe cei ce au fagaduit sa se indeletniceasca cu filosofia adevarata si se lauda ca sunt mai presus de placeri, ca se straduiesc pentru acestea mai tare ca ei. Caci nimic nu duce pe cineva asa de neindoielnic la munci, ca a face pe multi sa ravneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce i-a invatat. Dar nu mica este osanda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut invatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget intelept. De aceea nimenea sa nu se planga de cele spuse. Ci sau indreptati cele ce s-au facut in chip gresit prin nepasarea celor multi, spre rusinea numelui, sau lepadati si numele. Caci daca e vorba sa iubim intelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de intelepciune fagaduind instrainarea chiar si de trup, pentru curatia trupului. Iar daca vreunii ravnesc sa castige averi si sa se bucure de lucrurile dulci ale vietii, la ce mai cinstesc prin cuvant aceasta filosofie, odata ce prin fapte isi arata instrainarea fata de ea si savarsesc lucruri straine de ceea ce au fagaduit, imbracandu-se cu nume cuvioase?

Toate acestea, desigur, sunt intamplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manance, atunci cand vrea Dumnezeu. Doar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, in puterea unei singure mancari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mancare omeneasca? Caci pogorandu-se dupa patruzeci de zile si maniindu-se pentru turnarea vitelului, indata a sfaramat tablele si s-a suit pe munte, petrecand alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rand de table s-a coborat la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atata vreme, fara sa se intregeasca ceea ce se imprastia din puterea lui in fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvantul lui Dumnezeu, care zice: „Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”.

De ce, asadar, tragem la pamant vietuirea cea cereasca, afundand-o in mizeriile materiale? De ce ne ingramadim de jur imprejur gunoaie, noi „cei ce ne hraneam odinioara cu mancari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plangandu-i? Caci cand ne odihnim in cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mancari alese. Iar cand parasim aceasta stare si suntem trasi in lucrurile pamantesti, ne adunam in jurul nostru gunoaie. De ce ne intoarcem nadejdea dela Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punand purtarea de grija a Stapanului pe seama mainilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai mare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mana la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mainile, zicand ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratandu-i „Legea” printr-un simbol, zice: „Cel ce umbla pe maini, e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare, e necurat”. Pe maini umbla cel ce se intemeiaza pe maini si toata nadejdea si-o are in ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se increde in lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintii sale, la indeletnicirea necontenita cu ele. In sfarsit cu multime de picioare umbla cel invaluit cu totul de cele trupesti.

De aceea, inteleptul scriitor al „Proverbelor” vrea ca cel intelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: „Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturandu-se de tine, sa te urasca”. Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului, este prieten adevarat al Lui, cum zice Mantuitorul catre ucenicii Sai: „Voi sunteti prietenii Mei”, dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urat.

Unde este, asadar, si la ce foloseste sarguinta noastra, daca Dumnezeu tine carma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mangaieri, si cu cat e mai bine sa murim, decat sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune in trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, incat sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim inca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. In orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mantui, Celui ce este izvorul mantuirii si al intelepciunii. Bine este asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne insusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, avand destula mangaiere in slava inaintasilor si in indreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi castigul celor care au inceput aceasta vietuire, daca vor lasa celor de dupa ei chipul unei vietuiri desavarsite, care va fi inaltarea lor.

Sa fugim de vietuirea in orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit intre pietre si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut in pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei imbracati in haine de matasa, si au ales sa petreaca in aer liber cei ce aveau case impodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute in nestemate; si toate le primeau, desi erau protivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii in stramtorare.

Virtutea este cu mult mai vrednica de cinste decat bogatia, si viata linistita mai slavita decat multimea aurului. Cati bogati nu erau in vremea aceea, care gandeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiti de tacere si dati uitarii, pe cand minunea celui fara slava e cantata pana azi, si amintirea celui ce locuia in pustie le e scumpa tuturor. Caci este propriu virtutii sa fie laudata si sa-si raspandeasca faima, care-i vesteste frumusetile. Sa incetam de a ne mai hrani ca vitele, ca sa castigam destoinicia pastorului; sa parasim negustoria blestemata, ca sa castigam margaritarul de mult pret; sa fugim de lucrarea pamantului, care rasare spini si maracini, ca sa ne facem lucratori si pazitori ai Raiului. Sa aruncam tot si sa alegem viata linistita, ca sa rusinam pe cei ce ne hulesc acum, invinuindu-ne de castig. Caci nimic nu rusineaza pe cei ce ne ocarasc, ca indreptarea cu blandete a celor huliti. Schimbarea celor huliti se preface in rusine pentru cei care hulesc.

Dar rusine socotesc ca este si lucrul urmator; rusine cu adevarat, pentru care suntem luati in ras de toti, pe drept cuvant.

Astazi, indata ce a intrat cineva in viata monahiceasca si a invatat felurile nevointei, cum sa se roage adica si cand, si care este felul de trai, se face indata invatator pentru lucrurile pe care nu le-a invatat si incepe sa atraga ucenici cu gramada, avand el insusi inca lipsa de invatatura. Si aceasta o face cu atat mai mult, cu cat socoteste ca e un lucru mai usor, nestiind ca dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Caci acestea au lipsa mai intai de curatirea vechilor intinaciuni, pe urma de multa luare aminte ca sa primeasca intiparirile invataturilor virtutii. Dar cel ce-si inchipuie ca nu mai e nimic altceva decat nevointa trupeasca, cum va indrepta purtarile celor supusi? Cum va preschimba pe cei stapaniti de un obicei rau? Cum va ajuta celor razboiti de patimi, necunoscand catusi de putin razboiul din minte, sau cum va tamadui ranile primite in razboiul, cata vreme el insusi zace de rani si are lipsa de legaturi?

Tot mestesugul are nevoie de timp si de invatatura multa, pentru a fi dobandit. Numai mestesugul mestesugurilor (arta artelor) se practica fara invatatura. N-ar indrazni sa se apuce de lucrarea pamantului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neinvatat. Cel din urma s-ar face de rusine prin faptul ca nu poate folosi cu nimic pe cei ce sufar, ba le face boala si mai grea; iar cel dintai, prin faptul ca face pamantul cel mai bun, intelenit si paraginit. Numai de evlavie indraznesc sa se apuce toti neispravitii, ca de ceva ce e mai usor ca toate; si multi socotesc lucrul cel mai greu de izbandit, ca pe cel mai usor; si ceea ce insusi Pavel spune ca inca nu a primit, sustin ca cunosc cu de-amanuntul cei ce nu stiu nici macar ca nu cunosc. De aceea a ajuns dispretuita viata monahala si cei ce se indeletnicesc cu ea sunt luati in ras de toti. Caci cine nu va rade de cel care ieri ducea apa in crasma, vazandu-l azi ca invatator al virtutii, purtat in alai de invatacei, si de cel care de abia azi dimineata s-a retras din ticalosiile vietii de oras, ca mai pe seara sa umble prin toata piata cu multime de ucenici dupa el? Daca acestia ar fi fost convinsi ca se cere mare osteneala ca sa aduci pe altii la evlavie, si ar fi cunoscut primejdia cu care e impreunat acest lucru, ar fi renuntat la el, ca la unul care intrece puterile lor. Dar cata vreme nu-si dau seama de aceasta si socotesc ca e lucru de slava sa stea in fruntea altora, se rostogolesc cu usurinta in aceasta prapastie si cred ca este usor sa se arunce in cuptorul aprins, starnind rasul celor ce le cunosc viata de ieri si mania lui Dumnezeu, pentru aceasta indrazneala necugetata.

Caci trebuie mai intai sa se lupte cu patimile si cu multa trezvie sa-si intipareasca in memorie cele intamplate in cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au intamplat lor, sa invete pe altii cele ale luptei si sa le faca biruinta mai usoara, zugravindu-le de mai-nainte cursul si mestesugul razboiului. Fiindca sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime in vietuire, dar nu cunosc mestesugul biruintei, deoarece, razboindu-se ca intr-o lupta de noapte, n-au urmat legilor razboiului, nici nu si-au indreptat mintea cu de-amanuntul spre cursele vrajmasilor. Aceasta a facut-o simbolic si Iisus al lui Navi, care, dupa ce a trecut oastea Iordanul in vremea noptii, a poruncit sa se scoata pietre din mijlocul raului si sa le zideasca afara de rau si sa scrie pe ele cum au trecut Iordanul. El a dat sa se inteleaga prin aceasta ca trebuie scoase la aratare gandurile adanci ale vietuirii patimase si tintuite ca pe un stalp in vazul altora, spre a nu se ascunde cu pizma cunostinta pe care ar putea-o lua si altii. In felul acesta va fi cu putinta ca nu numai trecutul sa cunoasca chipul in care s-a facut trecerea, ci si cei ce se hotaresc la acelasi lucru sa-si faca trecerea usoara, si experienta unora sa fie spre invatatura altora. Dar acestea nu le vad aceia, nici nu asculta de altii care li le spun. Vrand sa aiba numai ei cunostinta, poruncesc fratilor slujbe de rob, de parca ar fi cumparati pe bani, punand toata slava lor in a sta in fruntea mai multora. Este o adevarata intrecere intre ei, fiecare luptand sa nu poarte in convoi dupa el un numar mai mic de robi, ca ceilalti, dovedind astfel o stare sufleteasca mai de graba de carciumari, decat de invatatori.

Fiindca atunci cand socotesc ca e usor sa porunceasca cu cuvantul, desi sunt grele cele poruncite, dar nu se incumeta sa invete cu fapta, ei fac vadit tuturor scopul lor – ca isi insusesc adica aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor ce vin la ei, ci ca sa-si implineasca propria placere. Invete cei ce vreau, de la Avimelec si Ghedeon, ca nu cuvantul, ci fapta duce pe incepatori la imitare. Cel dintai, adunand o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: „Faceti si voi in felul in care m-ati vazut pe mine”. Iar celalalt, invatandu-i sa faca o treaba ostaseasca si facand insusi intai acest lucru, a zis: „Sa va uitati la mine si asa sa faceti”. De asemenea Apostolul zice: „Trebuintelor mele si ale celor ce sunt cu mine au slujit mainile acestea”. Dar insusi Domnul facand si apoi invatand, pe cine nu il convinge sa socoteasca mai vrednica de crezare invatatura cu fapta, decat pe cea prin cuvinte? Aceia insa inchid ochii la aceste pilde si poruncesc cu ingamfare cele ce sunt de facut. Iar cand par sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta sabia la brat si de aceea, dupa ce isi taie bratul, isi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtand grija de fapta dreapta, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodata cu incetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, cand au la indemana puterea de a pedepsi: indata li se sting cugetarile contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat, nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold isi leaga sabia cei ce se folosesc impotriva patimilor proprii de cuvantul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la indemana pedeapsa pentru pacate straine.

De aceea vasul de spalat din templu il tin boii, iar sfesnicul s-a turnat intreg si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce vrea sa lumineze pe altii, trebuie sa fie solid din toate partile si sa nu aiba nimic usor sau gol, si sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pilda a unei vieti fara prihana, celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie sa lapede nimic din cele ce vin asupra lui, ci sa poarte si poverile si intinaciunile celor mai mici, pana ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea sa faca curate faptele celor ce vin in preajma lui, e de trebuinta sa primeasca si el oarecare intinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind mainile celui ce se spala, primeste insusi intinaciunea aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si-i curata pe altii de astfel de pete, nu poate trece peste ele nemurdarit, caci insasi amintirea obisnuieste sa intineze cugetarea celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca chiar daca nu se intiparesc chipurile lucrurilor urate in semne sapate mai adanc, totusi intineaza suprafata mintii, tulburand-o prin desfasurarile cuvantului ca prin niste culori necurate.

Povatuitorul mai trebuie sa aiba si stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din uneltirile vrajmasilor si sa poata sa dea la lumina laturile ascunse ale razboiului, celor incredintati lui. In felul acesta, descriindu-le de mai inainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenicioasa si-i va scoate incununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor.

Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici impiedecandu-i de-a calauzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci indemnandu-i ca mai intai sa ia asupra lor deprinderea virtutii, pe masura marimii lucrului. Sa nu se apuce dintr-odata de acest lucru, gandindu-se la partea lui cea placuta si la slujirea ce le-o vor face invataceii, ca si la faima ce si-o vor agonisi la cei dinafara, fara sa se gandeasca si la primejdia care urmeaza. Si sa nu prefaca, inainte de asezarea pacii, uneltele de razboi in unelte de plugarie. Dupa ce am supus adica toate patimile si nu ne mai tulbura dusmani din nici o parte si astfel nu mai e trebuinta sa folosim uneltele in slujba de aparare, bine este sa plugarim pe altii. Dar pana ce ne stapanesc patimile si dainuieste razboiul impotriva cugetului trupesc, nu trebuie sa ne luam mainile de pe arme, ci neincetat trebuie sa ne tinem mainile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastra ca vreme de navala, sa ne robeasca cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerita cugetare inca nu socotesc ca au biruit, le zice cuvantul, indemnandu-i: „Prefaceti sabiile voaste in fiare de plug si lancile voastre in seceri”. Prin aceasta ii sfatuieste sa nu mai atace in desert pe vrajmasii biruiti, ci, spre folosul celor multi, sa-si mute puterile sufletesti de la deprinderea razboinica, la plugarirea acelora, care sunt infundati inca in faptele rautati. Dar tot asa pe cei ce au incercat, peste puterea lor, sa faca aceasta inainte de a ajunge la o asemenea stare, fie din neexperienta, fie din lipsa de judecata, ii sfatuieste lucrul dimpotriva: „Prefaceti fiarele voastre de pluguri in sabii si secerile voastre in lanci”.

Iar daca cineva, fara sa vrea, fiindca a primit pe unul si pe al doilea, ar fi silit sa conduca si pe mai multi, mai intai sa se probeze pe sine cu de-a-manuntul, daca este de asa fel ca poate invata mai bine prin fapta decat prin cuvant cele ce trebuiesc facute, infatisandu-si viata sa ca chip al virtutii celor ce vreau sa invete. S-o faca aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, data fiind slutenia greselii, sa toceasca frumusetea virtutii. Pe urma sa stie ca trebuie sa lupte pentru incepatori nu mai putin ca pentru el insusi. Caci precum pentru el, asa va da socoteala si pentru aceia, odata ce a primit sa se ingrijeasca de mantuirea lor. De aceea si sfintii se straduiau sa nu lase pe ucenici mai prejos de ei insisi in virtute, ci din starea dintai sa-i mute la o stare mai buna. Astfel Apostolul Pavel l-a facut pe Onisim din fugar mucenic, Ilie l-a facut pe Elisei din plugar prooroc, Moise l-a impodobit pe Iosua mai mult decat pe toti, iar Eli l-a aratat pe Samuel mai mare decat pe sine. Caci cu toate ca si sarguinta lor insasi le-a ajutat acestor invatacei la dobandirea virtutii, dar toata pricina sporirii lor a stat in faptul ca au avut parte de invatatori, care au putut sa aprinda scanteia innabusita a ravnei lor spre o mai mare crestere, facand-o sa lumineze. Prin aceasta invatatorii lor s-au facut gura a lui Dumnezeu, slujind voia Lui intre oameni, caci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea”.

Iata cum ii arata Dumnezeu lui Iezechiel slujba de invatator, invatandu-l ce fel din ce fel sa-i faca pe invatacei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ti tie o caramida si o pune inaintea fetei tale, si inchipuieste pe ea cetatea Ierusalimului”. Prin aceasta ne da sa intelegem ca invatatorul face pe invatacel, din lut biserica sfanta. Bine s-a spus si cuvantul: „pune-o inaintea fetei tale”, caci imbunatatirea invatacelului va merge repede de va fi pururea in vederea invatatorului. Pentru ca inraurirea neincetata a pildelor bune intipareste chipuri foarte asemanatoare in sufletele care nu sunt prea invartosate si inasprite. De aceea au cazut Ghiezi si Iuda, cel dintai prin furt, iar cel de-al doilea prin tradare, fiindca s-au ascuns pe ei de ochii invatatorului. Daca ar fi staruit pe langa cei intelepti, nu ar fi gresit fiecare dintre ei. Iar ca din negrija invataceilor ii vine primejdie si invatatorului, a aratat Dumnezeu tot acolo prin urmatoarele cuvinte, zicand: „Si vei pune o tabla de fier intre tine si cetate si va fi zid intre tine si ea”. Caci cel ce nu voieste sa aiba parte de pedeapsa celui fara grija, dupa ce l-a facut din caramida cetate trebuie sa-i vesteasca pedepsele care ameninta pe cei ce cad iarasi din aceasta stare, ca, facandu-se acestea zid, sa-l desparta pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru ca poruncind aceasta lui Iezechiel, ii zice: „Fiul omului, te-am pus pe tine strajer casei lui Israel, si de vei vedea sabia venind si nu vei prevesti, si va lua pe careva dintre ei, sufletul lui din mana ta il voi cere”.

De fapt Iacob, spunandu-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapanire pe patimi si sa le ascunda in pamantul Sichemului. S-ar parea insa ca este o oarecare contrazicere intre a ascunde zeii in Sichem si a tine un idol in ascunzis. Caci a ascunde zeii in Sichem, e lucru de lauda, iar a tine un idol in ascunzis, e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicand: „Blestemat cel ce tine idol in ascunzis!” Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva in pamant pentru totdeauna, si a-l tine in ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns in pamant si nu se mai arata vederii, se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut in ascunzis, nu e cunoscut de cei din afara, insa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta il are mereu in amintire ca pe un chip cioplit pe care il poarta in ascuns. Caci tot gandul urat, care ia forma in cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea ganduri, dar e primejdios si de a tine in ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea inclinand cu usurinta spre patima izgonita si implantand in pamant bronzul idolulului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si intr-o parte si intr-alta, aplecandu-se, daca nu se poarta de grija, spre cele protivnice.

Aceasta pare ca vrea sa o arate Scriptura printr-un simbol, cand zice: „Pamantul pe care umblati se schimba cu schimbarea popoarelor si a neamurilor”. Caci indata ce s-a miscat spre cele protivnice cel ce are deprinderea virtutii, s-a miscat si aceasta, fiind un pamant impreuna schimbator. De aceea chiar de la inceput nu trebuie sa se lase trecere spre cugetare nalucirilor, care obisnuesc sa vateme gandul, precum nu trebuie lasata cugetarea sa coboare in Egipt, caci de acolo este dusa cu sila la asirieni. Cu alte cuvinte, daca cugetarea a coborat in intunericul gandurilor necurate (caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si fara sa vrea de catre patimi. De aceea si legiuitorul, oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie pazit capul sarpelui, deoarece si acela pandeste calcaiul. Caci scopul aceluia este sa impinga pe om la faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este sa frangem insasi prima rasarire a placerii, caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar fi legat cozile vulpilor, intorcandu-le capetele de la olalta. Caci cel ce poate intelege cursa planuita de gandurile viclene de la rasarirea lor, trecand peste inceputuri (caci acestea se prefac la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la tinta), va vadi din compararea sfarsiturilor (cozilor) intreolalta, ticalosia gandurilor. Aceasta inseamna ca, legand coada de coada, pune intre ele, ca o faclie, judecata care le da pe fata.

A iscodi plin de curiozitate planurile invatatorului si a vrea sa pui la incercare cele poruncite de el, insemneaza a pune piedica inaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea se pare celui neincercat intemeiat si potrivit, este intra-devar intemeiat. Altfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug, lucrurile mestesugului. Cel dintai are ca regula stiinta; celalalt socotinta ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopere cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind inrudita cu ratacirea. Caci ce este mai nerational la vedere decat ca sa porunceasca carmaiciul unei corabii, purtate pe-o dunga in plutirea numita dreapta de corabieri, sa sada corabierii langa peretele cufundat parasindu-l pe cel care sta in sus, macar ca si vantul ii impinge spre peretele pe care acela a poruncit sa-l ingreuneze? Dupa dreapta socotinta s-ar cuveni sa-i sfatuiasca sa ingreuneze peretele ce sta ridicat, nu sa alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc asculta mai bine de carmaici decat de socotintele lor. Caci nevoia ii indupleca sa asculte de mestesugul celui ce a luat in mana lui grija mantuirii lor, desi ceea ce li se porunceste, socotind dupa cele ce vad, nu li se pare convingator. Asadar cei ce au predat altora grija mantuirii lor, lasandu-si toate socotintele, sa-si supuna gandurile mestesugului celui priceput, judecand stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai intai, lapadandu-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temandu-se de pilda lui Anania, care crezand ca insala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osanda pentru furt.

Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? „Asa, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor”. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi iconomisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedeca de la dreapta lui hotarare, stiind ca amanarea adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase sie-si nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul. Le-a poruncit prin aceasta sa se lapede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor.

Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi in mrejele din care socotesc ca au scapat, cand se grabesc sa petreaca in lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-a despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea castigata cu multa sarguinta, prin indeletniciri urate si sa le improspateze amintirile relelor savarsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curand de pacat se aseamana cu trupul care a inceput sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej intamplator i se face pricina de-a recadea in boala, nefiind inca destul de intramat in putere. Caci nervii mintali ai acestora sunt slabi si tremuratori, incat e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atatata de imprastierea in tot felul de lucruri. De aceea, Moise a poruncit celor ce vreau sa nu patimeasca nimic de la dusmanul pierzator, sa ramana inauntrul portilor, zicand: „Sa nu iesiti nici unul din casa voastra, ca sa nu va atinga pierzatorul”. Iar Ieremia e vadit ca porunceste acelasi lucru cand zice: „Nu plecati la camp si nu umblati pe drumuri, caci sabia dusmanilor se afla de jur imprejur”. Caci e propriu numai luptatorilor viteji sa mearga intru intampinarea dusmanilor si sa scape nevatamati de cursele lor. Iar daca e careva din cei ce nu stiu inca sa se lupte, sa ramana nesuparat acasa, asigurandu-si neprimejduirea prin linistea sa. Asa era Iisus ai lui Navi, despre care s-a scris: „Iar slujitorul Iisus, fiind inca tanar, nu iesea afara din cort”. Caci stia din istoria lui Abel ca cei ce pleaca la camp sunt ucisi de fratii si de prietenii dupa trup, pentru ca ies la lupta inainte de vreme.

Caci atunci vine desavarsita linistire, cand nu numai faptele, ci si amintirile lor inceteaza, dand sufletului timp sa poata vedea chipurile intiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici intiparirile de mai inainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face in chip necesar mai grea, acestea castigand tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu, asemenea unui rau in curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia raului, mai pastrand in ea doar cateva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotand apa din locul in care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple indata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai in sus, li se va arata pamantul fara osteneala, apa ramasa ducandu-se la vale de la sine si lasandu-le pamantul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, cand simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar cand acestea trimit inlauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curati peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se starni, din lipsa intalnirilor dese, dar strecurandu-se pe nebagate de seama se intaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii.

Obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintai deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba, este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, indata se intoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai intoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade langa idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea, care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai inalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic inaintea ta, fiindca ma aflu in randuiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani in lucrurile vietii, sade langa idoli, care prin ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au in ele nici un chip statornic si hotarat, ci simuland adevarul printr-o asemanare usor de intocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, cand prin ganduri omenesti nascocim inchipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor.

De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit impreuna vietuire cu cei multi, cunoscand ca impreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa stricaciune decat ciuma. De aceea, neluand nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de imprastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia in muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavand pentru astampararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, implinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceeasi vietuire, primind de la invatatorul sau, pe langa alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind in pustia Iordanului, manca acride si miere salbateca, aratand celor multi ca nu e greu sa implineasca trebuinta trupului si osandindu-i pentru desfatarile incarcate. Poate si Moise, poruncind Israiltenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege in chip general, randuind ca omul sa ingrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai-nainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintii rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci ingrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede in harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite.

Caci precum in cel ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gand afara de cel al suferintii care il stapaneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gandeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decat la patima care-i stapaneste mintea si care ii patrunde tot gandul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturea de ea durere, nici bucuria intristare, si nici veselia suparare. De asemenea, cata vreme stapaneste durerea, ea nu primeste sa se apropie placerea, nici intristarea nu se insoteste cu bucuria, si nici supararea nu se amesteca cu veselia. Patimile protivnice nu se impletesc intreolalta si nu se impreuna niciodata, nici nu se invoiesc la o intovarasire prieteneasca, din pricina instrainarii si vrajmasiei lor neimpacate dela fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gandurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se intunece cu grijile trupesti, ca chipul filosofiei adevarate, aratandu-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile indrasnete, nici sa se mai faca lucru de ras din pricina neiscusintii celor ce-l desemneaza; ci sa fie laudat, daca nu de oameni, de Puterile de sus si de insusi Stapanul Hristos, de la care au cerut si Sfintii lauda, cum zice marele David, care a calcat peste slava omeneasca cerand lauda de la Dumnezeu: „De la Tine e lauda mea”, si iarasi; „intru Domnul se va lauda sufletul meu”.

Mărturia unui DJ

De multă vreme îmi doresc să le vorbesc tinerilor. Simt o sete acută de comunicare cu cei din jurul meu, dar mai ales cu tine, cel care, în pragul tinereţii, descoperi complexitatea vieţii, te afli în faţa unei mari provocări şi eşti dus de un val, de pe care ţărmul încă nu se întrezăreşte.

În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinereţe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care şi el le-a făcut odată, demult, iar acum îţi cere ţie să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar şi puţin marcat, însă mă vei plasa, într-un colţ umbrit, alături de alţii, pe care de asemenea îi accepţi, îi îndrăgeşti şi îi citeşti, ale căror sfaturi eşti hotărât să le urmezi cu siguranţă, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca şi tine! Am 23 de ani. Poate cu câţiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereţii. Am decis să îţi scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, şi nu te-aş condamna cu nimic. Da, îţi scrie un DJ. Poate că ţi-am stârnit interesul. Poate că ţi se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ş.a.m.d. Şi de ce nu ar fi aşa: faimă, fete, distracţie, muzică şi unde mai pui că vin şi bani. Ce mai, reţeta unei vieţi ideale pentru mulţi.

Am să încerc, totuşi, să îţi prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulţime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinţii, dorinţă de libertate, de plăcerile imediate ale vieţii, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieşi în evidenţă, de a fi original, admirat şi apreciat (îţi sună cunoscut oare?). Cu toţii avem, în acest moment al vieţii, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depăşim, cu orice preţ. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greşit sau de a ne crea idealuri de viaţă şi pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferinţele, ne scot din mocirla complexelor şi care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii şi înţelegerii.

Am păşit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul şi MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenţia complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbeşti cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman şi asupra trăirilor sufleteşti. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată şi de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deţii controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălţare, de infatuare (nu degeaba sunt şi multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînţeles. Acesta este şi terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit şi, totodată, modul prin care poţi fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Aşadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieşit din comun şi reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conştient de faptul că mulţi au un soi de alergie, repulsie, tendinţă de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordaţi cu termeni religioşi sau pasaje biblice. Hai, totuşi, să descâlcim şi aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez şi către celălalt pol al existenţei mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut şi să îl cunosc pe Dumnezeu. Puţini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieţii lor, să le vorbească povăţuitor, cu dragoste şi răbdare, şi să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulţi îşi fac o idee în această privinţă doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi şi rolul Bisericii, de aici şi o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri şi discuţii cu mai mulţi prieteni aplecaţi spre credinţă (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieţii mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credinţa în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândeşti, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă aşa cum credinţa sau necredinţa depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deşarte şi trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Deşi aveam o oarecare aplecare spre credinţă, undeva în adâncul meu stăruia arzător şi vechea mea dorinţă, virusul se cuibărise confortabil. Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică şi dorinţa de a fi DJ, ci şi că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îţi răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujeşti?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcţie (care a dat, într-un final, şi roade pe măsură, deşi e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând şi o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce eşti?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, uşor amuzat, dar totodată înţelegător. A urmat o discuţie lungă pe această temă, discuţie ce a reuşit să îmi trezească conştiinţa şi să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ţi-am povestit până aici este, totuşi, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat şi am trăit viaţa de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele şi să ţi le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înţelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii şi nu vreau să dau greş în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim şi în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraş. Sumedenia de nopţi pierdute (sunt incluse aici şi nopţile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absenţa de la slujba de duminică dimineaţa sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine şi Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forţă bizară. Duceam o oarecare luptă interioară şi îmi trăiam viaţa pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credinţă, dar şi un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forţe disproporţionate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credinţa, era neglijată. Conştiinţa mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic şi i-am zis: „Părinte, viaţa mea tinde spre două lucruri: intru în biserică şi cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparţin, dar totodată există şi un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzaţie complexă şi simt că în adâncul fiinţei mele stă o prezenţă vicleană, care râde. Da, râde! Nu ştiu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracţia clubului”. Printre alte sfaturi şi explicaţii date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care şi acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deşi trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îţi doreşti încă să te uneşti cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceaţa”. Şi adevărat că, undeva, în adâncul fiinţei umane, sub greutatea, întunericul şi apăsarea păcatelor, sufletul se vaită şi strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viaţă, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar şi voalat, deşi sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat şi la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu ştiu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului şi, totodată, o înfundare a complexelor şi inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mişcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinaţii spre băut (nu sunt un băutor de profesie şi nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilenţă scăzută şi o voinţă slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – aşa că mă mai şi îmbătam uneori), spre păcate trupeşti şi să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viaţa mea era guvernată acum de cei trei mari monştri ai pieirii sufleteşti: uitarea, indiferenţa, lenea, alimentaţi din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau fiinţa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu ştiam unde se va termina şi dacă la final se va sparge şi doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcuşuri şi multe şi adânci coborâşuri.

Fac o pauză şi aş dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îţi păstrezi credinţa vie, să fii un om aşa-zis religios, să te rogi, să cauţi liniştea (cum am încercat şi eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează şi e posibil chiar să te irite (cine ştie…) te-aş ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă linişte interioară reuşeşti să mai păstrezi după o seară de club?dj3

Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni şi nu doar atât, ci şi o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activităţii în viaţa de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparaţie cu dezamăgirile şi descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor şi a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse şi făţărnicie, „ţepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutăţeşte negreşit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înţelegerea şi chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalităţii şi dispariţia satisfacţiei ca DJ) şi multe, multe altele. Am început să meditez la influenţa rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioşi, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufleteşti. Urmările asupra lor: beţii, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi şi câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când şi influenţa noastră asupra stării sufleteşti a celor din jur va fi pusă în balanţă.

Omit, se pare, să îţi dezvălui şi aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai creşte în virtuţi, nu am mai râvni şi lupta. Experienţa păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îţi recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, aşadar, ceea ce se numeşte frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinţii Părinţi. Mulţi condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înţeleg (aminteam şi mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca şi credinţa, ca şi lacrimile pocăinţei) şi este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaştele Cuvioasei Parascheva şi o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credinţă!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simţit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler şi m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila şi dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greşeam, strigam în adânc: „Doamne, unde eşti? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri şi pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieţii mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează şi i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situaţiile fără ieşire (chiar şi in momente cu o credinţă slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui – rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant şi cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere şi vreau să îţi dau de gândit. Faptul că am trăit şi încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori nişte tipare ale societăţii, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieşim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu ştiu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieşim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiaţi mie. Deşi nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulţumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeaşi rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aş putea zice, nu doar în ceea ce priveşte aspectul de faţă discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duşi cu valul la mântuire (se năşteau, erau botezaţi ortodocşi, duşi la slujbă, se spovedeau, împărtăşeau, rugau etc.; cei care nu făceau aşa, erau condamnaţi de societate, supuşi ruşinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine şi binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunaţi în faţa unei scene, cu DJ-ul situat la înălţime, distanţele enorme străbătute doar pentru a vedea prestaţiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulţi, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendinţe umane (urmare a visului luciferic) de a-şi crea lumi proprii, în care să domine şi să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credinţă, însă îmi doresc şi mă rog ca în final să ne regăsim purtaţi cu toţii pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu ţărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniştea şi pacea sufletelor noastre!

 

Cătălin B.
http://www.orthograffiti.ro/425/marturia-unui-dj/

Motivele pentru care Sinodul de la Creta, 16-27 iunie 2016, a fost unul tâlhăresc


Motivele pentru care Sinodul de la Creta, 16-27 iunie 2016, a fost unul tâlhăresc:

1) Evenimentul s-a remarcat prin abateri grave de la dreapta credință și recunoașterea oficială a ecumenismului drept dogmă;
2) Prezența la deschiderea lucrărilor ”Sfântului și Marelui” Sinod a delegațiilor comunităților eretice ale papistașilor, protestanților și monofiziților în calitate de invitați oficiali, aceasta fiind o inovație fără precedent, străină tradiției noastre sinodale;
3) Sinodul și-a început activitatea fără a ratifica în prealabil toți termenii și Sfintele Canoane Sinodale ce au fost adoptate de Sinoadele Ecumenice anterioare, astfel încât și acest Sinod a avea o continuitate organică cu cele precedente;
4) Regulamentul de organizare a impus o nouă formă de conducere străină Ortodoxiei, documentele sinodului fiind votate doar de cei 14 capi ai Bisericilor, după modelul papal;
5) Delegația B.O.R. a semnat toate documentele propuse chiar și cele cu abateri doctrinare, precum cel intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. Acesta a fost prevăzut în documentele de la Chambesy din octombrie 2015 și potrivit căruia ar exista mai multe Biserici Creștine, din care face parte și Biserica Ortodoxă. Conform Simbolului de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, Biserica este UNA, prin urmare, celelalte ”biserici” sunt eterodoxe;
6) S-au folosit expresiile ”unitatea pierdută a creștinilor”, precum și expresia ”restaurarea unității creștine”, acestea fiind complet greșite, deoarece Biserica nu a pierdut niciodată această unitate; așadar nu are nevoie a o regăsi, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată a exista;
7) S-a eliminat din discuțiile preliminare, termenii de ”schismatic” și ”eretic”, înlocuind termenul de ”eretic”, cu ”neortodox”, precum și acceptarea monofiziților, protestanților și catolicilor drept ”biserici istorice”;
8) Delegația română și-a asumat multiplele referiri la ”biserici” și confesiuni ce contravin Bisericii Ortodoxe mărturisite prin Crez, ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos;
9) Denumirea de ”Sinod Panortodox” este neortodoxă, deoarece cuvântul panortodox înseamnă a tot ce este ortodox, iar în Creta au lipsit patru Biserici(Georgia, Bulgaria, Antiohia, Rusia);
10) În Tradiția Bisericii, Sfintele și Marile Sinoade erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale, în cadrul cărora votau toți arhiereii participanți. La Sinodul din Creta, potrivit regulamentului, nu au votat toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întâistătătorii lor, ceea ce contrazice eclesiologia ortodoxă și Dreptul Canonic Ortodox;
11) Îngrijorătoare sunt și afirmațiile cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și neortodocși. Astfel, într-un comentariu cu privire la textul ”Taina căsătoriei și impedimentele sale”, în articolul 5.a) se menționează: ”Casătoria între ortodocși și neortodocși poate fi binecuvântată în funcție de acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului Quinisext din Trullo)”. Cu toate acestea ea poate fi celebrată din îngăduința și iubirea omului, îndeplinind condiția ca toți copiii din căsătoria în cauză, a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă;
12) S-a constatat tendința structurilor puse în mișcare la nivelul Sinodului spre constituirea unei guvernări mondiale și a unei singure religii pentru conducerea lumii, străine și contratre Bisericii Ortodoxe;
13) Una din reglementările așa-spusului ”Sinod Mare și Sfânt”, contrară eclesiologiei ortodoxe, impune hotărârile sinodului tuturor membrilor bisericilor ortodoxe, sub amenințarea a fi pedepsite toate grupurile de creștini ce nu vor primi hotărârile lui;
14) Recunoașterea ”Consiliului Mondial al Bisericilor”(C.M.B.) ca model doctrinar, deși sunt binecunoscute atât originile, cât și scopul său ascuns.
Sinteza mai sus menționată, s-a realizat pe baza documentelor oficiale, publicate pe site-ul oficial al Patriarhiei Române (basilica.ro).

 

Observații și obiecții privind Sinodul de la Creta, 16-27 iunie 2016

Să analizăm pe larg cele spuse mai sus luându-le pe rând:

1. Evenimentul s-a remarcat prin abateri grave de la dreapta credință și recunoașterea oficială a ecumenismului drept dogmă:

În ce privește documentele oficiale, se remarcă o ambiguitate în hotărârile luate la acest Sinod, folosindu-se un limbaj interpretabil și neclar, prin care se acceptă în mod viclean ecumenismul.
Sf.Ioan Gură de Aur (407): ”Dacă cineva contraface o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel ce va schimba chiar cât de puțin în ea, o vatămă toată. Căci dacă pe de o parte, dogma este răstălmăcită și înger de-ar fi, a nu-l crede. Nimic nu folosește viața virtuoasă, credința nefiind sănătoasă.”
Amintim câțiva termeni ce lasă loc de interpretare:
*Paragraful 1: „Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesiologică profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.”
Prima parte a textului este foarte clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. A doua parte a frazei, naște întrebări serioase: Ce fel de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur lucru și anume revenirea ereticilor la ea prin Taina Botezului și lepădarea(anatematizarea) învățăturilor eretice.
*Paragraful 2: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.”
Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa precum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută a reface „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una, Unica și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Avem Unitatea ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie a „o reface” din moment ce o avem?
*Paragraful 4: „Biserica Ortodoxă, ce se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor ce cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică…”.
Vedem același limbaj ecumenist, neortodox: „refacerea unității”. Biserica se roagă pentru unirea tuturor, adică a nu fi dezbinați creștinii ortodocși, nu unirea cu ereticii fără ca ereticii a se fi lepădat de ereziile lor. Evanghelia nu vorbește de „dialog”, ci de Evanghelizare și învățare: „De omul eretic, după prima și a doua mustrare, depărtează-te”(Tit 3,10). Nu dialog, ci Evanghelizare, învățare și mustrare!
*Paragraful 6: ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie a se sprijini pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.”
Este adevărat că în anumite texte din patrimoniul patristic ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc. Și se poate spune că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul propriu al definirii a ceea ce înseamnă Biserica. Nu te poți juca cu termenii, nu poți fi duplicitar.
*La paragraful 8 Biserica „cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, ce constituie întreagă instituţia Bisericii (stihira vecerniei Rusaliilor), va împlini cele cu lipsă…”.
Aici se observă în mod subtil ideea de Biserică deplină în raport cu bisericile nedepline(dar nu le numim așa, pentru a nu-i jigni), ideea de la Conciliul II Vatican.
*Paragrafele 16 și 17 vorbesc despre participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme(neortodoxe) ce „promovează unitatea creștină în lume”.
Iarăși ne întrebăm ce unitate creștină promovează un organism eretic sau pan-eretic?
*La paragraful 18 se spune că Biserica Ortodoxă „nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul C.M.B. nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.”
După care, însă, acest paragraf se contrazice flagrant cu paragraful 19, ce afirmă pe față de data aceasta, că:
„Pot fi membri ai C.M.B. numai cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-Constantinopolitan.”
Adică, aici este acceptat ca bază a „dialogului” minimalismul dogmatic și, în mod subtil, observăm raportul de Biserică deplină cu bisericile nedepline(cele ce cred în Sfânta Treime și în Iisus Hristos, atenție! „ca Dumnezeu și Mântuitor”, nu ca Dumnezeu și Om!).
*Paragraful 22: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, ce constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).”
Aceasta contravine Canonului 58 de la Sf. Apostoli, Canonului 15 al Sinodului local de la Constantinopol(I-II) (vezi pag.17,18). Prin ce anume se distruge unitatea Bisericii? Criteriul Ortodoxiei este afirmarea Adevărului Ortodox și combaterea ereziilor.
Cei ce distrug unitatea Bisericii nu sunt cei ce contestă și condamnă ecumenismul și toate ereziile ce sunt vehiculate de teologi și ierarhi astăzi, în Biserica Ortodoxă, ci din contră, schisma este făcută de cei ce acceptă ecumenismul și Sinodul acesta apostat și eretic.
Dacă în sec. XI, între Biserica Ortodoxă și cea catolică, au apărut diferențe doctrinare ce au dus mai apoi la Schismă(1054), cu timpul, catolicismul a adus și mai multe inovații în materie de dogmă și cult, ce ierarhii, preoții ortodocși și ecumeniștii le țin ascunse de majoritatea credincioșilor:
1.Filioque– catolicii susțin că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ȘI de la Fiul. Această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sf.Ev. Ioan spune limpede că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul.( Ioan XV, 26);
2.Supremația papală– papa este considerat de catolici, capul suprem al bisericii creștine, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ, mai mare decât toți patriarhii. Așa ceva nu a făcut Biserica Universală. Este o mândrie drăcească. Papa se numește urmașul Sfântului Petru;
3.Infailibilitatea papală– ei spun că papa nu poate greși în materie de credință, când este în exercițiul funcțiunii sale;
4.Purgatoriul– învață că între Rai și Iad ar fi un foc mare, unde sufletele după moarte stau câteva sute de ani pentru a se curăți, apoi trec în Rai. În Sfânta Scriptură nu scrie nicăieri așa ceva;
5.Azimile– ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime precum evreii;
6.Imaculata concepție– spun despre Maica Domnului că ar fi fost născută fără păcatul strămoșesc, dar acest lucru nu este adevărat. Ea s-a născut în chip firesc din dumnezeieștii părinți, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii;
7.Substanțialitatea– la sfințirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, precum se face în Biserica Ortodoxă la Epicleză. Ei spun că darurile se sfințesc singure, când slujitorul pronunță cuvintele ”Luați, mâncați…” și celelelte. Deci nu au rugăciune de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri;
8.Celibatul preoților– preoților catolici nu li se permite a se căsători, restricție adoptată împotriva Sinoadelor Ecumenice ce au hotărât ca preoții de mir a avea familie;
9.Indulgențele papale– această practică a catolicilor prevede într-un mod blasfemiator că dacă plătești papei anumite sume de bani, poți săvârși oricâte păcate, deoarece ești iertat și dezlegat de acestea;
10. Meritele prisositoare– consideră că sfinții lor au prea multe fapte bune, ce le prisosesc, nu au ce face cu ele. În acest caz ei le dau papei, ce le păstrează într-un depozit, de unde le vinde pe bani, spre iertarea păcatelor oamenilor ce nu au suficiente fapte bune;
11.Stropirea la botez– conform rânduielii lăsate de Sfinții Apostoli, botezul se săvârșește în numele Sfintei Treimi, prin 3 afundări;
12.Mirungerea – catolicii nu miruiesc copiii chiar după botez, aceștia fiind miruiți doar la vârsta de 7 ani și numai de către arhiereu;
13.În Biserica Ortodoxă se slujește Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Grigorie Dialogul, iar în ”biserica” catolică, liturghia romană și cea ambroziană.
Hotărârile luate la Sinodul din Creta, au avut drept scop acceptarea ecumenismului, un lucru foarte grav în Biserica Ortodoxă.
Nu doar în Creta au avut loc abateri grave de la dreapa credință, ci și în Constantinopol, în sec. XX, când primele implicații ale Ortodoxiei în ecumenism au avut loc la îndemnul partiarhiei ecumenice, începând din 1923 și s-au concretizat printr-o serie de congrese și conferințe panortodoxe, ce s-au ținut la Moscova, Atena, Rhodos, etc. Cei ce militează pentru ecumenism aduc ca motivație faptul că prin mișcarea ecumenică pot face cunoscuți întregii lumi Sfinții Părinți și în general Ortodoxia, iar în urma acestei cunoașteri, eterodocșii vor îmbrățișa valorile Bisericii noastre și se vor converti la dreapta credință. Dar în urma zecilor de ani de dialoguri, de conferințe, de congrese și de manifestări comune intercreștine și interreligioase, orice conștiință cinstită trebuie a recunoaște că Ortodoxia nu a câștigat, ci a pierdut și pierde în continuare.
Sf. Grigorie Palama: ”Latinii, nici îngerii nu îi pot schimba, oferindu-le medicamentul pentru pseudo-slăvirea lor.(opusul Ortodoxiei)”.
Am răbdat ecumeniștii și moderniștii vreme de un secol. Am făcut răbdare și ascultare. Am așteptat și am nădăjduit că rugăciunile comune, sincretismele, egalitățile, inovațiile vor înceta, pentru ca frații noștri ce s-au smintit a reveni în sânul Bisericii. Nu vom lăsa și alții a pleca. Vom înceta comuniunea cu cei ce discută cu papa cel eretic și schismatic. Drumul de aici înainte nu va fi presărat cu flori, ci cu multă luptă pentru păstrarea credinței. Cei chemați, aleșii credincioși, meargă cu Mielul, cei lași, mizerabili și goi, meargă cu fiara. ”Vin curând, ține ce ai, ca nimeni a nu lua cununa ta.”(Apocalipsa 4.11).
 Având în vedere că până în prezent, nu s-au adunat sinoadele locale, pentru a condamna pe cei ce încalcă de aproape 100 de ani, atât Canoanele Apostolice, cât și hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos, respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică:
1.Rugăciunile în comun cu ereticii și așa-numita ”Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, ”vecerniile pentru unitatea creștinilor” și alte asemenea acțiuni ținute în bisericile ortodoxe și lăcașurile ereticilor, în săptămâna de rugăciune, în care sunt invitați eretici, a predica în fața Sfântului și Înfricoșătorului Altar Ortodox, unde se jertfește Hristos Dumnezeu; [Reprezentanții B.O.R. ce fac compromisuri dogmatice și liturgice, condamnate de Canoanele Bisericii, se reprezintă doar pe ei înșiși, nu ne reprezintă pe noi credincioșii și nici Biserica în plinătatea (pleroma) ei. Așteptăm ca aceștia a da semne de pocăință publică, precum manifestarea lor eterodoxă eretică, a fost publică.]
Canonul 10 al Sfinților Apostoli (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIȚI):
”Dacă cineva s-ar ruga chiar și în casă, împreună cu cel afurisit(scos din comuniune), acela a se afurisi.”
Canonul 45 Apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII):
”Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, a se afurisi; iar dacă le-a permis acestora a săvârși ceva ca și clerici (să săvârșească cele sfinte), a se caterisi.”
Canonul 64 de la Sfinții Apostoli ce oprește comuniunea cu necreștinii și ereticii:
”Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă, adunarea iudeilor sau ereticilor spre a se ruga, a se caterisi și a se afurisi.”
Canonul 32 de la Sinodul V local din Laodiceea (343) (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU ESTE BINECUVÂNTARE):
”Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor ce mai mult sunt absurdități decât binecuvântări.”
Canonul 33 de la Sinodul V local din Laodiceea (343) (SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII):
”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.”
Canonul 46 (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI) Sf. Nichifor Mărturisitorul (818):
”Vă sfătuim, ca în bisericile luate în stăpânire de eretici a se intra ca într-o simplă casă și a se cânta numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici a nu se intra, nici a se tămâia, nici a se săvârși rugăciune, nici a se aprinde candele și lumânare.”
Canonul 6 de la Laodiceea (ERETICII A NU INTRA ÎN BISERICĂ):
”Nu este îngăduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu, dacă stăruie în eres.”
Sf.Teodor Studitul: ”In legătură cu cele rânduite de Sfinții Părinți, trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtășie cu ei (ereticii) nu am primit, ci ”Vai!” se rostește asupra celor ce au părtășie cu ei, fie și doar la mâncare, băutură sau simplă relație.”
2. Participarea la întâlniri sincretiste intereligioase și intercreștine la care se fac gesturi simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii;
3. Prezența Bisericii Ortodoxe Romane și a celorlalte Biserici Ortodoxe locale în Consiliului Mondial al Bisericilor;
4. Erezia conform căreia Ortodoxia ar fi doar o parte din biserică;
5. Erezia conform cărei toate confesiunile creștine, ar fi ramuri ale Bisericii celei Una (Teoria ramurilor);
6. Erezia conform căreia Biserica ar fi divizată în confesiuni creștine și noi ar trebui a reface unitatea ei prin minimalismul dogmatic, adică prin a accepta ca bază a unirii ortodocșilor cu celelelalte confesiuni;
7. Acordul de la Balamand (1993), în care reprezentanții Bisericii Ortodoxe locale, au acceptat un nou tip de uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor;
*Canonul 46 Apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE):
”Poruncim a se caterisi episcopul sau prezbiterul, ce a primit ca valid botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (IICorinteni 6,15) Sf.Ioan Gură de Aur spunea: ”Nu te amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor că au Botez, dar nu luminare, ci se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci și Sf.Leon, în Epistola cea către Nichita: ”Nici un eretic, nu dă sfințenie prin taine”. Iar sf.Ambrosie, în Cuvântul pentru cei ce se catehizează, spune: ”Botezul, celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu sfințește.”(Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamț, 1844)
Sf. Vasile cel Mare: ”Cei ce s-au lepădat de Biserică nu au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… Cei ce s-au rupt, devenind mireni, nu au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt de la care ei au căzut.”

2. Prezența la deschiderea lucrărilor ”Sfântului și Mare” Sinod a delegațiilor comunităților eretice ale papistașilor, protestanților și monofiziților în calitate de invitați oficiali, aceasta fiind o inovație fără precedent, străină tradiției noastre sinodale:

Într-adevăr, acești delegați au fost numiți ca ”reprezentanți ai Bisericilor surori” de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, chiar înainte ca Sfântul Sinod a decide asupra recunoașterii caracterului eclesial sau nu, al acestor comunități eretice.
Patriarhul Bartolomeu punându-ne în fața unui fapt împlinit, a trimis un al doilea mesaj, de data aceasta către membrii Sinodului și anume că el nu are nici o intenție de a numi pe eterodocși eretici, ci biserici surori.
Niciodată în istoria Sinoadelor Ecumenice și Locale din perioada bizantină, nu a existat conceptul de “observatori”. Adică a participa la acestea ca invitați de cinste, eretici, ale căror învățături eretice au fost de fapt condamnate de Sinoadele Ecumenice anterioare. Ereticii puteau fi invitați în calitate de vinovați, pentru a cere iertare și nu ca invitați de onoare. Numai la Conciliile A și B ale Vaticanului a apărut statutul de “observator”.
Este evident că sinodul panortodox a preluat standardele papale.
Sf. Ap. Iacov spune: „Cel ce se arată că este prieten al lor (al ereticilor), vrăjmaș al lui Dumnezeu este”(Iacov IV,4).”
Referitor la aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur explică:
”Adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din fățărnicia lor, din reaua lor credință, din hula lor veți cunoaște. Căci nu poate pomul rău a face roade bune. Așa și voi veți cunoaște unii ca aceștia din roadele lor. Și, cunoscându-i, a nu-i primi în casă, a nu vă apleca lor, a nu învrednici de cuvânt, a nu arunca mărgăritarele voastre înaintea lor. Însă păziți-vă de frământătura lor, adică de erezia lor.”
”Auziți toți ce mâncați împreună cu ereticii. Hotărâre dureroasă: sunteți vrăjmași ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmașii împăratului, nu poate a fi prieten al împăratului și nu se învrednicește de viață, ci piere împreună cu vrăjmașii și suferă mai rele.”
”Auziți iarăși cei ce faceți agape cu ei (cu ereticii): Cum veți scăpa de mânia ce va să vină peste voi, cum vă pângăriți împreună cu aceștia prin mâncare și băutură laolaltă? Cum îndrăzniți a vă apropia de Dumnezeieștile Taine ale lui Hristos? Sau nu ați auzit de fericitul Pavel strigând că:” Nu puteți bea paharul Domnului și paharul demonului; nu puteți avea parte de masa Domnului și de masa demonilor”(ICorinteni X, 21).”
”A nu le face vreun pogorământ în vreun lucru, nici în mâncăruri, băutură, prietenii, prin legături cu ei, prin dragoste sau prin împăciuire. Căci cel înșelat în acestea și care face pogorământ față de ei, se face străin de Biserica Sobornicească. Înfricoșați-vă și tremurați cei ce faceți agape cu ei și îndreptați-vă pentru a nu pieri prin necredința lor.”
Sf.Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: ”Prin urmare, așa faceți și voi păstorilor și nu fiți părtași faptelor celor întunecate ale întunericului, ci mai degrabă mustrați-le pe față, după cum apostolii și dumnezeiescul părinte David au avut multe necazuri din pricina lor și multe lupte, mustrând și certând, dându-i în vileag și rugându-se lui Dumnezeu împotriva lor.”
Sf.Maxim Mărturisitorul (662): ”A tăinui cuvântul Adevărului, înseamnă a te lepăda de el. Bine este a trăi în pace cu toți, dar numai cu aceia ce cugetă aceleași despre buna credință. Și este mai bine a ne război, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.” (din Viețile Sfinților din greacă, 21 ian.)
”Nu este îngăduit ca învățătura luminoasă a Sfinților Părinți a se ună cu părerile mizerabililor eretici.”
Sf.Grigore Teologul: ”Căci mai vrednic de laudă este un război, decât o pace ce desparte de Dumnezeu.”
Sf.Marcu Evghenicul: ”Bine este a fi împăcați cu toți, dar a mărturisi când vine vorba de dreapta credință, căci împăcarea ce se face în chip drept și cuvios este o dobândire foarte bună, însă când se face cu dreptate și viclenie este un lucru mizerabil și vătămător.”
”Este imposibil a chema pacea, dacă mai întâi nu se va rezolva pricina schismei și dacă papa, ce s-a proclamat asemenea cu Dumnezeu, nu-și va veni în sine.”
”Toți dascălii Bisericii, toate Sinoadele, toate Sfintele Scripturi, ne spun a ne feri de acești eretici și de împărtășirea cu ei.”
Cuv.Ghenadie Scholarul(1452): ”Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei ce au schimbat cugetul Dreptei Credințe.”
Sf.Valsamon arată că de eretici ”trebuie a ne scârbi ca și de niște întinăciuni și a nu avea legături cu ei.”
Sf.Ignatie Teoforul poruncește: ”De aceștia (de eretici) trebuie a fugi ca de fiare (…). Trebuie a vă feri de ei, fiindcă mușcăturile lor sunt greu de vindecat.”
Sf.Vasile cel Mare afirmă: ”Trebuie a evita orice părtășie cu ei (cu ereticii) și a le respinge cuvintele ca unele ce sunt otravă pentru suflete.”
Sf.Chiril al Ierusalimului: ”Fugi, dar, de necucernicie și nici măcar a nu saluta unul ca acesta pentru a nu fi părtaș la faptele cele neroditoare ale întunericului (Efeseni V, 11); și nici a nu te amesteca (cu ereticii), nici să nu voiești a intra în discuție cu ei.”

3.Sinodul și-a început activitatea fără a ratifica în prealabil toți termenii și Sfintele Canoane Sinodale ce au fost adoptate de Sinoadele Ecumenice anterioare, astfel încât și acest Sinod a avea o continuitate organică cu cele precedente:

Este de reținut că referirea la Sinoadele Ecumenice anterioare a fost o practică respectată în mod constant de către Sfinții Părinți ai acestor Sinoade. Prin această practică Părinții au vrut a proclama că acceptă ceea ce Sinoadele Ecumenice anterioare stabileau ca și dogme și că doresc a continua această lucrare. Un exemplu tipic o reprezintă recunoașterea Sinodului de la 787 ca al VII-lea Sinod Ecumenic în cadrul Consiliului Ecumenic al Sf. Fotie din perioada 879-880.

4.Regulamentul de organizare a impus o nouă formă de conducere străină Ortodoxiei, documentele sinodului fiind votate doar de cei 14 capi ai Bisericilor, după modelul papal:

Fiecare Biserică Locală a avut dreptul la un singur vot ce s-a concretizat prin votul Întâistătătorilor (Patriarhilor). Deci au avut drept de vot doar 10 persoane, Întâistătătorii Bisericilor Locale prezente. La Sinoadele autentice votează toți arhiereii. Deci, problema acestui Sinod este tocmai lipsa de sinodalitate. Cum este posibil ca fiecare Biserică Autocefală a avea doar un vot?
5.Delegația B.O.R. a semnat toate documentele propuse, chiar și cele cu abateri doctrinare, precum cel intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Acesta a fost prevăzut în documentele de la Chambesy din octombrie 2015 și potrivit căruia ar exista mai multe Biserici Creștine, din care face parte și Biserica Ortodoxă. Conform Simbolului de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, Biserica este UNA, prin urmare, celelalte ”Biserici” sunt eterodoxe:
Sf.Maxim a spus că: ”Biserica Sobornicească nu este o anume Biserică sau adunarea Bisericilor locale, ce s-au îndepărtat de Adevăr, ci este aceea ce păstrează ”mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în Hristos.”
Sf.Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria în Epistola sa către Sf. Policarp al Smirnei: ”Tot cel ce se pronunță împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ți fie lup în piele de oaie, ce lucrează stricarea oilor.”
Sf.Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: ”Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât ați primit, a fi anathema.”, observă că apostolul ”Nu a spus că, dacă propovăduiesc împotrivă, sau leapădă totul, ci chiar și ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă din întâmplare vor fi mișcați, anathema a fi.” Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor, către clericii din Constantinopol scrie: ”Am urmat predaniile Bisericii Universale și nu am făcut nici destindere(scoatere), nici prisosință(adaos), ci învățându-ne apostolicește, ținem Predaniile ce am primit, primind și îmbrățișând întotdeauna câte Sfânta Biserica Universală de la începutul vremurilor a primit oral și prin scris… Căci adevărata și prea dreapta judecată a Bisercii, nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legile părintești și primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau împuțina ceva.”
6. S-au folosit expresiile ”unitatea creștină a creștinilor”, precum și expresia ”restaurarea unității creștine”, acestea fiind complet greșite, deoarece Biserica nu a pierdut niciodată această unitate; așadar nu are nevoie a o regăsi, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată a exista:
7. S-a eliminat din discuțiile preliminare, termenii de ”schismatic” și ”eretic”, înlocuind termenul de ”eretic”, cu ”neortodox”, precum și acceptarea monofiziților, protestanților și catolicilor drept ”biserici istorice”;
Sf.Grigore Palama spune: ”De fapt cei ce țin de Biserica lui Hristos, locuiesc întru Adevăr, iar cei ce au lepădat Adevărul, au părăsit și Biserica.”
Delegația română și-a asumat multiplele referiri la ”biserici” și confesiuni ce contravin Bisericii Ortodoxe mărturisite prin Crez, ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos.
Dogma pentru Biserica Ortodoxă este exprimată foarte concis și exact, în articolul IX al Simbolului de Credință de la Sinodul I Ecumenic: ”Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. „Este un Domn, o credinţă, un botez.” (Efeseni IV, 5).
În Soborul al IV-lea a toată lumea, de la Calcedon(451), se spune:
”Sf. Sobor a toată lumea, a hotărât a nu fi îngăduit nimănui a face public, adică a scrie, a alcătui, a învăța sau a arăta o altă credință. Iar cei ce-ar îndrăzni să scrie, să alcătuiască, sau să arate o altă credință, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiți: primii din episcopate, iar cei de-ai doilea, din rangul lor din cler! Iar dacă sunt laici, să fie anatemizați.”
Sinodul de la Constantinopol din anul 1724: „Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie, vor părăsi părinteștile, dreptele dogme ale credinței, Predaniile obstești ale Bisericii, vor decădea, se vor îndepărta cu inovații, cu credințe absurde, cu obiceiuri eterodoxe, vor falsifica și vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceștia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creștini cu adevărat, ci se taie și se despart de totalitatea mădularelor Bisericii a creștinilor, ca niște eterodocși, inovatori și se izgonesc afară din sfântul staul ca niște oi râioase și mădulare putrede.”
Sf.Maxim Grecul(1470-1556)– este unul dintre cei mai străluciți monahi și teologi ai secolului al XVI-lea. Acesta și-a consacrat o bună parte activității sale în Rusia, combaterii celor străini de credința creștină și nu în ultimul rând, eterodocșilor.
”Cum spuneți că biserica latină (catolică) ține cu sârguință Credința Ortodoxă? (…) Care apostol sau evanghelist a predanisit așa? (…) Voi latinii ce nu numai acesta (Simbolul de Credință), ci și multe alte predanii ale Bisericii le-ați înstrâmbat și le-ați stricat, sunteți vrednici a vă numi, nu doar schismatici, ci și eretici, ca unii ce săvârșiți fărădelege, potrivit predaniilor, Canoanelor Apostolești și Părintești. (…) Deci de vreme ce săvârșiți fărădelegi atât de multe și de mari, cum să avem împărtășire cu voi, ce cu osârdie stăruiți în fărărdelegile voastre? (…) Noi, grecii, rușii, georgienii, bulgarii, sârbii, valahii și alte popoare suntem în dezacord cu voi latinii, din râvnă pentru Dumnezeu și nu dintr-o trufie și vanitate fariseică.”
”Știm cu siguranță, cu siguranță știm și din Dumnezeieștile Scripturi am învățat că a înlocui, a schimba ceva, cât de puțin în învățătura Credinței este o mare crimă și pierderea vieții veșnice.”
Sf.Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului (sec. X): ”Cea mai bună comuniune este comuniunea în credința și în dragostea cea adevărată. Nu există nimic mai minunat decât Adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească și Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților. Noi, dreptcredincioșii creștini, acestea gândim, așa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie a păzi toate, fără nici o excepție și, mai presus de toate, cele ale credinței. Deoarece, dacă ai devia cât de puțin, păcătuiești păcat de moarte. Și acestea ce au fost hotărâte la Sinoadele Ecumenice și de obște, trebuie ca toți a le păzi. Și toți câți păzesc cele ce fie unul dintre părinți le-a scris în chip particular, fie un sinod local statornicit, au dreaptă judecată. Dar pentru cei ce nu le primesc, este înfiorătoare neglijența.”
Sf.Marcul Evghenicul, Mitropolitul Efesului, descriind papistașii, a spus: ”Aceștia nu sunt doar schismatici, ci și eretici. Deci nu trebuie a face unirea până ce nu se vor lepăda de adăugirea la Crez și vor mărturisi Crezul la fel ca noi.”

8. Delegația română și-a asumat multiplele referiri la ”biserici” și confesiuni ce contravin Bisericii Ortodoxe mărturisite prin Crez, ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos:

Dogma pentru Biserica Ortodoxă este exprimată foarte concis și exact, în articolul IX al Simbolului de Credință de la Sinodul I Ecumenic: ”Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. „Este un Domn, o credinţă, un botez.” (Efeseni IV, 5).
În Soborul al IV-lea a toată lumea, de la Calcedon(451), se spune:
”Sf. Sobor a toată lumea, a hotărât a nu fi îngăduit nimănui a face public, adică a scrie, a alcătui, a învăța sau a arăta o altă credință. Iar cei ce-ar îndrăzni să scrie, să alcătuiască, sau să arate o altă credință, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiți: primii din episcopate, iar cei de-ai doilea, din rangul lor din cler! Iar dacă sunt laici, a fi anatemizați.”
Sinodul de la Constantinopol din anul 1724: „Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie, vor părăsi părinteștile, dreptele dogme ale credinței, Predaniile obstești ale Bisericii, vor decădea, se vor îndepărta cu inovații, cu credințe absurde, cu obiceiuri eterodoxe, vor falsifica, vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceștia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creștini cu adevărat, ci se taie, se despart de totalitatea mădularelor Bisericii a creștinilor, ca niște eterodocși, inovatori, se izgonesc afară din sfântul staul ca niște oi râioase și mădulare putrede.”
Sf.Maxim Grecul(1470-1556) – este unul dintre cei mai străluciți monahi și teologi ai secolului al XVI-lea. Acesta și-a consacrat o bună parte activității sale în Rusia, combaterii celor străini de credința creștină și nu în ultimul rând, eterodocșilor.
”Cum spuneți că biserica latină (catolică) ține cu sârguință Credința Ortodoxă? (…) Care apostol sau evanghelist a predanisit așa? (…) Voi latinii ce nu numai acesta (Simbolul de Credință), ci multe alte predanii ale Bisericii le-ați înstrâmbat, le-ați stricat, sunteți vrednici a vă numi, nu doar schismatici, ci eretici, ca unii ce săvârșiți fărădelege, potrivit predaniilor, Canoanelor Apostolești și Părintești. (…) Deci de vreme ce săvârșiți fărădelegi atât de multe, de mari, cum să avem împărtășire cu voi, ce cu osârdie stăruiți în fărărdelegile voastre? (…) Noi, grecii, rușii, georgienii, bulgarii, sârbii, valahii și alte popoare suntem în dezacord cu voi latinii, din râvnă pentru Dumnezeu,ci nu dintr-o trufie și vanitate fariseică.”
”Știm cu siguranță, cu siguranță știm și din Dumnezeieștile Scripturi am învățat că a înlocui, a schimba ceva, cât de puțin în învățătura Credinței, este o mare crimă și pierderea vieții veșnice.”
Sfântul Fotie cel Mare, Patriarh al Constantinopolului (sec. X): ”Cea mai bună comuniune este comuniunea în credința și în dragostea cea adevărată. Nu există nimic mai minunat decât Adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească și Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților. Noi, dreptcredincioșii creștini, acestea gândim, așa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie a păzi toate, fără nici o excepție și, mai presus de toate, cele ale credinței. Deoarece, dacă ai devia cât de puțin, păcătuiești păcat de moarte. Și acestea ce au fost hotărâte la Sinoadele Ecumenice și de obște, trebuie ca toți a le păzi. Și toți câți păzesc cele pe care fie unul dintre părinți le-a scris în chip particular, fie un sinod local statornicit, au dreaptă judecată. Dar pentru cei ce nu le primesc, este înfiorătoare neglijența.”
Sf.Marcul Evghenicul, Mitropolitul Efesului, descriind papistașii, a spus: ”Aceștia nu sunt doar schismatici, ci și eretici. Deci nu trebuie a face unirea până ce nu se vor lepăda de adăugirea la Crez și vor mărturisi Crezul la fel ca noi.”
9.Denumirea de ”Sinod Panortodox” este neortodoxă, deoarece cuvântul panortodox înseamnă a tot ce este ortodox, iar în Creta au lipsit patru Biserici(Georgia, Bulgaria, Antiohia, Rusia);
10.În Tradiția Bisericii, Sfintele și marile Sinoade, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale, în cadrul cărora votau toți arhiereii participanți. La Sinodul din Creta, potrivit regulamentului, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întâistătătorii lor, ceea ce contrazice eclesiologia ortodoxă și Dreptul Canonic Ortodox:
Asemenea s-a întâmplat și la sinodul de la Ferarra (Florența), de pe timpul Sfântului Marcu Evghenicul. Sfântul numea acel ”sinod”, ”adunarea lui Caiafa” (Matei 26,3 și 57), adică, au existat întâlniri, învoieli ascunse în chilii și în case, nu la vedere, precum se cuvine unei adunări ecumenice. Când s-a ajuns la semnat, mulți nu știau bine cuprinsul actelor ce îl iscăleau, declară Siropulus. (…) Subiectele însemnate nu fuseseră discutate în ședințe deschise. Nu a existat un vot al întregii adunări. Mulți au semnat fără a-și face publice părerile. Nu a fost o unire printr-o dezbatere teologică liberă, ci una ce slujea scopuri politice.” Referitor tot la acel sinod, Sf. Marcu îi scria lui Solarius: ”Acest sinod nu poate fi numit nici ”sfânt”, nici ”ecumenic”, din următoarele pricini: documentul nu a fost roada unor discuții despre credință dintre frați veniți liberi întru Hristos. Împotriva grecilor, s-au folosit mijloace silnice pentru a-i înfricoșa și a-i face a semna. Episcopul Avramie al Suzdalului a fost chiar întemnițat. Alții au fost slăbiți prin foame și prin amenințarea morții. (…) Unii s-au lăsat în chip rușinos a fi mituiți cu bani, iar unii chiar au fost convinși de argumentele latine.”
11.Îngrijorătoare sunt afirmațiile cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și neortodocși. Astfel, într-un comentariu cu privire la textul ”Taina căsătoriei și impedimentele sale”, în articolul 5.a) se menționează: ”Casătoria între ortodocși și neortodocși poate fi binecuvântată în funcție de acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului Quinisext din Trullo)”. Cu toate acestea ea poate fi celebrată din îngăduința, iubirea omului, cu condiția ca toți copiii din căsătoria în cauză, a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă:
Această acceptare a căsătoriilor mixte încalcă canoanele următoare:
Canonul 10 (SINODULUI AL V-LEA DE LA LAODICEEA– 343):
”Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii, prin legătura căsătoriei.”
Canonul 31 (SINODUL AL V-LEA DE LA LAODICEEA– 343):
”Nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă făgăduiesc a se face creștini.”
Canonul 23 al Sf.Ioan Ajunătorul: ”Canonul 72 al aceluiași sinod hotărăște că, dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta a fi fără valoare și căsătoria nelegiuită a se desface; iar dacă vor stărui în această căsătorie, a se afurisi.”
 Canonul 72 Trullan, an 692 (CREȘTINII A NU SE CĂSĂTORI CU ERETICII ȘI NECREȘTINII):
”Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox a se lega prin căsăstorie cu femeie eretică, nici ca femeia ortodoxă a se uni prin căsătorie cu bărbat eretic, ci de s-ar și vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toți, căsătoria (nunta) a se socoti fără tărie, iar căsătoria(însoțirea nelegiuită) a se desface, căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oile a se împerechea cu lupul și nici părții lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoșilor; iar dacă cineva ar încălca cele rânduite de noi, a se afurisi.”
Ierom. Nicodim Sachelarie, în cartea ”Pravilă bisericească” (pag.121) spune:
”Cine își va însura într-altă credință fetele și feciorii, unii ca aceia a avea pocăință 5 ani; așișjderea popii aceia ce-i vor cununa și aceia a avea pocăință 5 ani, afară de Biserică.” (Pravila Bisericească de la Govora 1640, pag.100)
Sf.Cosma Etolianul (1779): ”Noi avem poruncă ce spune a anatemiza pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele ce le-au legiut Părinții Bisericii noastre.”
12.S-a constatat tendința structurilor puse în mișcare la nivelul Sinodului spre constituirea unei guvernări mondiale, a unei singure religii pentru conducerea lumii, străine și contrare Bisericii Ortodoxe.
13.Una din reglementările așa-spusului ”Sinod Mare și Sfânt”, contrară eclesiologiei ortodoxe, impune hotărârile sinodului tuturor membrilor bisericilor ortodoxe, sub amenințarea a fi pedepsite toate grupurile de creștini ce nu vor primi hotărârile lui:
Potrivit eclesiologiei ortodoxe, Dreptului Canonic Ortodox, hotărârile Sfintelor, Marilor Sinoade Ecumenice ce privesc chestiuni de credință, trebuie supuse judecății, aprobate ori respinse atât de arhiereii eparhioți, cât și de clerul, monahii și poporul ortodox.
Ascultarea de episcopi nu este lipsită de discernământ și fără condiții. Nu trebuie a asculta fără discernământ în ceea ce spun și hotărăsc episcopii. Dacă ar fi fost valabilă aceasta, Credința Ortodoxă ar fi dispărut, nu ar mai fi avut Sfinți luptători și mărturisitori. Câți episcopi, patriarhi nu au adoptat, învățat erezii, câte sinoade în istoria Bisericii nu s-au adunat pentru a sprijini rătăciri și abateri de la învățătura religioasă? Trebuia ca toți credincioșii Bisericii a face ascultare și a urma rătăcirile? Atunci nu ar mai fi existat dogme sănătoase, le-ar fi desființat pe toate ereticii. N-ar fi existat Sfinții Atanasie, Vasile, Grigorie, Maxim, Damaschin, Fotie, Palama și Marcu Evghenicul. De multe ori au exprimat adevărul credinței, au fost în prima linie împotriva ereticilor, simpli monahi și egumeni, precum Maxim Mărturisitorul, Sf.Ioan Damaschin, Sf.Teodor Studitul. Au fost ei neascultători și nedisciplinați? Au exprimat conștiința neschimbătoare a credincioșilor Bisericii ce este autoritatea înaltă în Biserica Ortodoxă. ”Patriarhii, sinoadele nu sunt mereu fără de greșeală, ascultăm episcopii, sinoadele când păzesc dogmele și Canoanele Bisericii ce veghează pentru sufletele noastre. Când nesocotesc credința și tradițiile, când vin cu altă învățătură, nu numai că nu îi urmăm, dar întrerupem orice comunicare cu ei. În problemele credinței și păzirii Sfintelor Canoane, ascultarea a fost desființată de episcopii ce nu au păstrat Tradiția Bisericii.” Episcopii trebuie a se învrednici de a fi ascultați de către credincioși, când ei înșiși ascultă adevărul Bisericii,  precum spune troparul Sfinților Sfințiților Ierarhi, aceștia fiind succesori ai Apostolilor. Simpla continuare în timp a succesiunii apostolice, fără succesiunea adevărului, credinței, scoate episcopul în afara hotarelor Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. ”Trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât oamenii.” (Fapte 5,29)
Canonul 58 de la Sfinții Apostoli: ”Episcopul sau prezbiterul arătând nepăsare clerului sau poporului, neînvățându-i pe aceștia dreapta credință, a se afurisi, iar stăruind în nepăsare, în lenevie, a se caterisi.”
Așadar episcopului i se cere dreapta credință, pentru a putea rămâne în comuniune cu Adevărul Hristos. Dar dacă comuniunea episcopului cu Hristos este pierdută datorită unei stricări a credinţei printr-o mărturie făcută în mod public, ce comuniune mai poate exista între un ortodox ce păstrează curată credinţa și acel episcop? Cum putem noi a tăcea, când între ierarhii și preoții noștri sunt ce susțin că tainele catolicilor sunt valide?!
Sf.Ioan Gură de Aur spune: ”Și eu, iarăși, vă voi spune cele asemănătoare: Vedeți a nu vă înșela careva, nici din cei dinăuntru (bisericii), nici din cei dinafară, nici episcopi, nici preot, nici diacon, nici citeț sau oricare ar grăi cele strâmbe. Ei vor veni în haine de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduiesc puterea ei.”
Sf.Teodor Studitul: ”Nu este cu putință, nu este, o, stăpâne, nici Biserica de la noi, nici alta, a face ceva în afara legilor și canoanelor așezate în ea. Fiindcă dacă s-ar face aceasta, deșartă este Evanghelia, zadarnice Canoanele, fiecare ar face după placul arhieriei sale și i s-ar îngădui a face împreună cu cei ce sunt cu el, precum i-ar părea de cuviință: a fi el un nou evanghelist, un alt apostol, un alt legiutor.”
Mitropolitul Augustin de Florina: ”Episcopul trebuie a asculta de Evanghelie. De aceea episcopul este hirotonit sub Evanghelie și aceasta înseamnă, după cum spun Părinții, că poporul va asculta de episcopi cu o condiție ca episcopul a ascula de Evanghelie. Atunci când episcopul nu ascultă de Evanghelie, nu trăiește după Sfintele Canoane, clericii și poporul nu sunt obligați a asculta episcopii. (…) Atunci clericii, monahii eroici, chiar simpli laici, în cazul când episcopii tac, când amvoanele nu mai vorbesc, au dreptul, sunt obligați a spune cele ce nu îndrăznește episcopul, fie din frică, fie înrăurit de duhul lumesc sau dintr-o percepție greșită. În istoria bisericească, atunci când amvoanele oficiale au tăcut, Ortodoxia a fost preluată de monahii simpli, smeriți, de popor, de femei și bărbați.”
Dacă episcopul crede în taină în mod eretic, preotul nu are nici o vină, deoarece nu se poate face răspunzător pentru ceea ce nu știe.
Sf.Ioan Gură de Aur accentuează asupra îndatoririi membrilor bisericii de a mustra clerul ce învață neortodox: ”Trebuie ascultați învățătorii, preoții a nu-i judeca, chiar dacă ar avea o viață urâtă; dacă însă credința le este greșită, nu trebuie doar a nu-i asculta, ci a fugi de ei și  a-i judeca.” (Omilia 2, Epistola 2 Timotei).
Sf.Atanasie din Paros (1721-1813), vestit pentru râvna, acrivia sa în privința credinței, cât și pentru predicile înflăcărate, pentru luptele împotriva ereticilor, îndemna a nu tăcea atunci când este primejduită credința. ”Nu este drept, nici cuvenit, desigur, celor binecinstitori, a tăcea atunci când cei ce caută a statornici rătăcirea, încalcă legile lui Dumnezeu; acolo unde se primejduiește Dumnezeu, precum a spus un mare Părinte, ce om binecinstitor poate tăcea?”
Sf.Gherman cel Nou al Constantinopolului (1224-1240), într-o scrisoare a sa, din 1229, îndemna ortodocșii din Cipru: “Fugiți cu grăbire, depărtându-vă de preoții ce s-au plecat stăpânirii latine. A nu vă aduna cu ei în biserică, nici a nu primi din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine a vă ruga lui Dumnezeu, singuri în casele voastre, decât a vă aduna în biserică, dimpreună cu slugarnicii latino-cugetători.”
”Acei clerici ce recunosc Biserica noastră și voiesc a ține credința predanisită de Sfinții Părinți, a nu se apleca arhiereilor lor ce s-au supus latinilor. Nici a nu le da câtuși de puțin ascultare, din pricina că episcopii vor afurisi (cu scopul de a-i convinge a se supune bisericii latine), fiindcă o asemenea afurisenie n-are nici o putere, ci se abate mai curând asupra celui ce a dat-o. Iar aceasta deoarece s-au făcut pricină de sminteală poporului lui Dumnezeu, ca unii ce au încălcat acrivia Sfintelor Canoane, au primit episcopii străini, uzurpatori dându-le mâna, semn al supunerii și al înrobirii.”
Sfântul Nicodim Aghioritul (1809) spunea: ”Se cuvine a ne îngrădi pe noi înșine, a ne separa de episcopii ce în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți.”
Sf.Cuv.Paisie Aghioritul spunea că ”Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor mărturisitori cu principii patristice”.
Sf.Ioan Iacob de la Neamț (1960) spunea: ”Iar câțiva din slujitorii Sfântului Altar din ziua de astăzi, defaimă aceste Sfinte Canoane, numindu-le BARIERE RUGINITE. Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfânt prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Părinți ai celor șapte Sinoade Ecumenice și ei spun: «Canoanele de multă vechime ce le au, au ruginit. » Nu spun că lor, de multă grăsime, nefrică de Dumnezeu, li s-a întunecat mintea, au năpârlit, căzânu-le părul, barba și mustața, făcându-se precum femeile. Cum este chipul Domnului, al Sfinților și cum este chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfinților ei le încalcă în picioare, dar predică sus și tare că sunt ortodocși.”
Sf.Tarasie, patriarhul Constantinopolului (806): ”Să aducem aici în mijloc cărțile distinșilor Sfinților Părinți, pentru a-i asculta. Din acestea a extrage și a adăpa fiecare dintre noi turma noastră. Deoarece hotarele ce le-au așezat Părinții noștri nu se mută; ci, după ce am învățat Predania apostolică, a păzi Predaniile ce le-am primit.”
Sf.Ioan Damaschin (749): ”Auziți popoare, seminții, limbi, bărbați, femei, copii, cei mai mari, cei mai tineri și pruncii, sfântul neam al creștinilor! Dacă cineva va învăța, în afara acestora ce le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinții Apostoli, de la Părinți, de la Sinoade, a nu-l asculta, nici a primi sfatul șarpelui, după cum l-a primit Eva și a cules moarte; și chiar dacă v-ar învăța un înger sau un împărat în afara acestora ce le-ați primit, astupați-vă urechile.”
Sf.Chiril al Alexandriei (444): ”Dacă cineva schimbă ceva în sfintele, dumnezeieștile dogme patristice, acest lucru nu trebuie a-l lua drept clarviziune, ci drept crimă, abatere de la dogmă și păcătuire împotriva lui Dumnezeu.” Tot Sfântul spune: ”Atunci se mărește numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor Sfinților, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora.”
”Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? .” (IICorinteni 6,14-15)
Sfântul Ignatie Teoforul în cuvântările sale afirmă: ”Un episcop ce a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioșii continuă a-l considera episcop ortodox, dacă continuă a veni la slujbele din bisericile ce îl pomenesc, a primi “darurile” sau „binecuvântările” lui, atunci vor cădea cu toții în afara Bisericii.”
La Sfântul Teodor Studitul găsim că: ”Nici un sinod al ierarhilor ortodocși nu este canonic, dacă nu păzește cu totul, Sfintele Canoane instituite.” Tot același sfânt susține că ”cei ce nu acceptă toate rânduielile canonice ale Sfintelor Sinoade, nu sunt pe deplin ortodocși, chiar dacă cred drept în toate dogmele ortodoxe.”
Arhim.Filotei Zervakos mărturisește că: ”Aceia ce au fost înrolați de Stăpânul Împărăției Cerurilor a lupta, s-au moleșit, nu numai că au slăbit, ci s-au adâncit în somnul greu al trândăviei și al nepăsării. Dorm, s-au făcut nevăzuți, iar vrăjmașii se văd peste tot, veghează neîncetat, lucrează, pătrund în orașe, comune, sate, împresoară pământ, mare, se zbat, cheltuiesc bani nenumărați pentru a lua ostateci, a aduna prozeliți, partizani, ucenici, pentru a ucide sufletele ortodocșilor și a dezrădăcina Credința noastră Ortodoxă, fără de care este cu neputință a ne mântui.”
Sf.Chiril, patriarhul Ierusalimului: ”Mai înainte ereticii își mărturiseau rătăcirea lor pe față; acum însă este plină Biserica de eretici ascunși. Oamenii s-au lepădat de Adevăr și neadevărul le încântă urechile. Se grăiește ceva ce desfată urechile? Toți oamenii ascultă cu plăcere. Se grăiește ceva folositor sufletului? Toți se îndepărtează. Cei mai mulți oameni s-au lepădat de învățăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credință” (IITes. 2,3). „Trebuie așteptat dușmanul (Antihristul), în parte a și început de pe acum a trimite înaintemergătorii lui, pentru a veni pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, și întărește-ți sufletul! Biserica îți arată acum, înaintea Dumnezeului celui viu (ITim. 6,13) și te învată mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu știm dacă vine în timpul vieții tale și nici nu știm dacă vine după trecerea ta din această viață. Este bine însă ca tu a cunoaște semnele venirii lui și a te întări mai dinainte.”
Sfântul Marcu Evghenicul, ce a luptat dârz împotriva Sinodului de la Ferrara (Florența), din anii 1438 – 1439, când ierarhii ortodocși au trădat Ortodoxia, semnând și acceptând unirea catolicilor, a rămas neclintit în Dreapta Credință, refuzând a semna orice document prin care se accepta unirea catolicilor. ”Văzând că nu este nici o nădejde a îndupleca efeseanul (Sf. Marcu), papa a amenințat că-l va depune de nu semnează. Dar neînfricatul apărător al Ortodoxiei, dădu papei un răspuns hotărât spunând: Sinoadele au osândit cei ce nu se supun Bisericii și se alătură părerilor potrivnice învățăturii sale. Eu nu propovăduiesc slava mea, nici am spus ceva nou sau necunoscut în Biserică. Nu fac decât a păstra în chip neclintit, învățătura curată, neprihănită ce Biserica, primind-o de la Hristos, Mântuitorul nostru, a ținut-o întotdeauna și încă o ține. Această învățătură a fost ținută și de biserica Romei cu cea a răsăritului până la începutul schismei (…). Și cine poate defăima sau osândi această învățătură binecinstitoare? Deci dacă stau neclintit în această învățătură și nu voiesc a mă abate de la ea, cine cutează a mă judeca drept eretic? Mai întâi trebuie a judeca învățătura în care cred și apoi a mă judeca. Însă dacă mărturisirea mea este sfântă, dreptslăvitoare, precum și este, cum oare sunt vrednic de judecată?”
Faptul că Sf.Marcu nu a trădat Ortodoxia, după sinod, a fost așteptat acasă și cinstit de popor precum un sfânt, iar ceilalți episcopi au fost mustrați. Oamenii ocoleau episcopii ce semnaseră și chiar le aruncau cuvinte de batjocură. Cereau explicații episcopilor ce au trădat Ortodoxia, iar Episcopul Antonie al Iracliei (participant la sinod) și cu ceilalți, au răspuns cu adâncă întristare oamenilor: ”Ne-am vândut credința, am schimbat bunacinstirea cu necinstirea, am trădat credința cea curată; am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia și trădând jertfa cea curată de mai înainte, ne-am făcut azimiți. Oamenii au întrebat: ”Dar pentru ce ați semnat?” Cu multă părere de rău ei au răspuns:”Ne-am temut de franci, ne-au silit”. Însă oamenii au stăruit: ”Oare latinii v-au bătut, ori în temniță v-au aruncat?” Ei au răspuns: ”Nicidecum. Tăia-ni-s-ar mâinile ce au iscălit nelegiuita hotărâre. Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii.”
La Sinodul care a avut loc în Creta, treizeci și trei de episcopi nu au semnat textul final ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, prin care se recunosc celelalte confesiuni ca fiind biserici. Dacă acești mitropoliți NU au semnat, deși s-au făcut presiuni asupra lor, de ce delegația B.O.R. a semnat totul și a fost deschisă spre toate rătăcirile?! Ei ce răspuns au pentru credincioși? De ce nu se ține cont de miile de semnături adunate din toată țara, împotriva acestui sinod tâlhăresc? De ce poporul nu are dreptul a mărturisi adevărul fără amenințări din partea ierarhilor? Unde este dragostea pentru poporul dreptcredincios, când nu se ține cont de durerea și frământările oamenilor cu privire la acest sinod? Dragostea, interesul ierarhilor noștri este mai mult aplecată spre eretici (catolici, protestanți, evrei, etc.), iar lacrimile și strigătele ortodocșilor sunt ignorate?!
Ce atitudine ar trebui a avea, noi, cei ce nu suntem luați în considerare de către acești ierarhi?
Ar trebui a lăsa bisericile goale, a nu mai participa la slujbele lor, până ce ei nu leapădă de toate ereziile prin care au făcut o prăpastie între cler și popor! Tot așa au procedat oamenii și în vremea Sfântului Marcu Evghenicul.
”O tăcere aproape dureroasă învăluia Biserica atunci, când în vremea Postului Mare, din 1440, bisericile au fost goale și nu s-au ținut slujbe. Nimeni nu voia a sluji cu episcopii ce semnaseră unirea cu latinii.”
Sfântul Marcu, nu numai ca nu a mai slujit cu ierarhii ce semnaseră, dar nu a fost de acord cu prezența acestora nici la moartea lui.
”Sfântul, cunoscând apropiata sa moarte, era îngrijorat ca nu cumva patriarhul sau ierarhii și clericii, să-i arate o părută cinstire la înmormăntarea sa, amăgind astfel poporul a crede că Marcu avea partășie cu ei. Deci înaintea unor oameni de încredere a spus fără ocolișuri că niciodată nu a primit părtășia cu prounioniștii, că leapădă unirea și dogmele latine.”
Apoi a spus: ”Sunt pe deplin încredințat că, cu cât stau mai departe de el (adică de patriarh), de cei ca el, cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu și de toți sfinții.”
Fericitul bărbat a poruncit apoi ca nimeni din acea partidă a nu se apropia de înmormântarea sa, nici de mormântul său. Apoi a poruncit ca nimeni din cei ce erau cu ei, a nu sluji împreună cu patriarhul și clerul său, în dumnezeieștile slujbe. El a spus că li se cade a nu se amesteca cu unioniștii, a rămâne osebiți de ei, până când Dumnezeu va da îndreptare și pace. În ziua fericitei sale adormiri, ultimele gânduri ale sfântului au fost pentru Ortodoxie, căreia își afierosise întreaga viață.” Așadar episcopului i se cere dreapta credință, pentru a putea rămâne în comuniune cu adevăratul Hristos, iar astfel a fi cu adevărat păstor al turmei sale și a lucra cele sfinte.
Sf.Teodor Studitul, în Scrisoarea 553 către soția unui spătar al cărui nume este Mahara, scria: ”Și mi-ai spus că te-ai temut a spune preotului tău a nu pomeni ereziarh (autorul unei erezii) la Liturghie. Ce să-ți spun acum, despre acest lucru, nu văd decât că întinarea are împărtășania din singurul fapt că-l pomenește (pe ereziarh), chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sf. Liturghie.”
Dacă Domnul a spus ”nu judecați pentru a nu fi judecați”, mulți își pun întrebarea cu ce drept judecăm mai marii noștri. Acestora le răspunde Arhim.Filotei Zervakos, ucenic al Sfântului Nectarie: ”Dacă rosteam, scriam papei sau patriarhului: « Eu sunt judecător, vă voi judeca și vă voi osândi», atunci aș fi fost călcător al poruncilor lui Dumnezeu, aș fi fost vrednic de condamnat, căci nici mie și nici altcuiva nu-i este permis a judeca aproapele. Dar a spune, a apăra adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele, legile, învățăturile, povețele, poruncile lui Dumnezeu, dogmele, Sfintele Canoane și Sfânta Tradiție, nu numai că nu este interzis a judeca, ci se impune a face aceasta. Atunci când Irod și-a lăsat soția legitimă, nesocotind Legea lui Dumnezeu, a luat femeia lui Filip, fratele său, cel mai mare dintre cei născuți din femeie, dintre prooroci, Sfântul Înaintemergător, ce locuia în pustia Iordanului, auzind aceasta, a părăsit pustia, liniștea, s-a ridicat împotriva lui Irod, fără a-i fi teamă de puterea împărătească, i-a spus cu mult curaj și îndrăzneală: ”Împărate, legea lui Dumnezeu, nu îți permite a lua femeia fratelui tău!” Nu i-a spus: «Eu sunt judecător și am venit a te judeca.» I-a adus aminte de Legea lui Dumnezeu pentru a-l înspăimânta și să înceteze fărădelegea.
În felul acesta, mulți Sfinți Părinți din pustie, mănăstiri: Antonie, Eftimie, Teodor Studitul, mulți alții, chiar stâlpnicii, în vremuri, împrejurări diferite, văzând că Biserica Ortodoxă este războită de împărați, arhierei, preoți, monahi, mireni eretici au părăsit pustiile, mănăstirile lor, au mers grabnic în orașe ca ostași și războinici buni ai Domnului. Înarmați cu armura Duhului Sfânt, s-au ridicat împotriva împăraților, stăpânilor, cercetând cu îndrăzneală rătăcirile, ereziile, nepăsându-le de chinurile tiranilor, de întemnițări, prigoniri, preferând a muri pentru Adevăr și Ortodoxie. Dacă nu existau astfel de luptători viteji (…), apărători ai Credinței noastre Ortodoxe, care să se războiască cu minciuna, amăgirea, cu ereziile, cu ereticii, astăzi nu ar fi existat Ortodoxia și învățătura sănătoasă.
14.Recunoașterea ”Consiliului Mondial al Bisericilor”(C.M.B.) ca model doctrinar, deși sunt binecunoscute atât originile, cât și scopul său ascuns:
Astfel, prin intrarea Bisericii Ortodoxe în C.M.B. se afirmă acordul acesteia cu următoarele învățături cu totul neacceptate:
”Scopul primordial al comuniunii bisericilor în Consiliul Mondial al Bisericilor este acela de a se chema una pe alta spre unitatea văzută într-o singură credință spre participarea la o singură Euharistie exprimată în cultul, în viața comună în Hristos, prin mărturie, slujire către lume și de a avansa către această unitate, pentru ca lumea să creadă.” (Constituția C.M.B., III)
În Declarația de la Toronto 4.3, despre Bisericile membre ale C.M.B., se afirmă:
”Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lor trup bisericesc. (…) Toate Bisericile creștine, inclusiv biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenența la biserica lor și apartenența la biserica universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei (extra muros), că aceștia aparțin bisericii în mod egal (aliquo modo) sau chiar că există biserică în afara bisericii.(ecclesia extra ecclesiam).”
Noi nu putem accepta că toate membrele C.M.B., inclusiv Biserica Ortodoxă, recunosc că toate bisericile participante la ea sunt nedepline, atunci când spun că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lui trup duhovnicesc; adică de la început se pun pe picior de egalitate toate membrele organismului C.M.B., iar dacă Biserica Ortodoxă acceptă prin participarea ei la C.M.B. că este nedeplină și printr-un sinod întărește aceasta ca fiind doctrina ei oficială, atunci se neagă pe sine însăși, își neagă unitatea, sfințenia, universalitatea, apostolicitatea, neagă pe Hristos, Îl reneagă, iar aceasta înseamnă că se leapădă de El. Biserica cea UNA a lui Hristos, nu suferă nici o știrbire. ”Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci, este Acelaşi.” (Evrei 13, 8)
Sf.Cuv.Teodosie de la Pecerska (1073) spunea: ”Păzește-te fiule, de cei cu credință strâmbă, de toate discuțiile lor, căci și pământul nostru s-a umplut de ei! Numai cel ce trăiește în Credința Otrodoxă, își va mântui sufletul.”
Părintele Haralambie Vasilopoulus a fost unul din cei mai mari apărători ai Ortodoxiei din sec. XX. Credința lui în Dumnezeu era vie și fermă. Prin predicile lui înflăcărate, prin cărțile revelatoare, a demascat cei ce luptă împotriva Ortodoxiei: pe masoni, ecumeniști, iehovoști și pe toți ereticii contemporani care luptă împotriva Adevărului.
”Într-adevăr este de neînțeles a lua parte la congrese, unde se hulește Sfânta Treime. Este păcat înfricoșător ca noi ortodocșii a merge la consilii ecumenice unde se străduiesc a zădărnici Ortodoxia. Ce căutăm noi, în acest noian al mării, bătut de valuri ai anarhiei ecumenismului? Ce avem noi în comun cu acei rebeli perfizi ce caută a surpa Ortodoxia?
Chiar nu vedem întunericul ce se ascunde în spatele strălucirii false? Nu vedem deznădejdea și haosul ce se cască după atâtea zâmbete ale fățărniciei? Nu ne dăm seama de pumnalul lor ucigaș. (…) Chestiunea nu este un fleac. Este vitală. Ne servesc pe tavă promisiuni grandioase. Ne vorbesc de ecumenism, de înfrățire mondială, de Consiliul Mondial al Bisericilor (vedeti, pun înăuntru și puțin ”Creștinism” pentru a face să pară adevărată, minciuna lor amăgitoare). Ascund cuțitul în ambalajul gingășiei. Nu-i credeți!
Adevărul, Hristos și Biserica, nu se află în această făcătură a ecumenismului. Dumnezeu nu șade acolo unde se pregătește tronul Antihristului. ”Biserica” C.M.B. nu este Biserica întemeiată de Hristos. Este un produs idolatru al oamenilor. Iar a merge acolo neortodocșii este cutremurătoare blasfemie față de Adevărul Evangheliei. (…) Acest adăpost șubred al ecumenismului, ce acoperă toate rătăcirile și ereziile, spre un monstru cu articulații demonice, aspirații masonice ce încearcă a zgudui temelia Ortodoxiei. Aleargă, din păcate, înșelați fiind delegații Bisericii Ortodoxe, ce discută și iau decizii, ”în numele Ortodoxiei”. Iar heterodocșii, rătăciții, ereticii, se justifică prin faptul că poate în ecumenism află nădejdea izbăvirii. Această idee îi fascinează, indiferent dacă se prăvălesc într-o nouă rătăcire mai satanică și mai grozavă. Însă noi ortodocșii, ce căutăm acolo? Ce vrem de la aceste târguri de idei? Ce să luăm? Biserica noastră este numai lumină. Un cer fără nori, viu. Noi avem ADEVĂRUL ÎNTREG. Suntem plini de lumina Evangheliei. Peste noi se revarsă bucuria, credința, dragostea, nădejdea.”
Profesorul Constantin Mouratidis, făcând referire la participarea Bisericii Ortodoxe în „C.M.B.”, se întreba încă din 1973:
„De ce ierarhia ortodoxă tolerează participarea în continuare la harababura mondială a ereziilor C.M.B., în ciuda încălcării vădite a Sfintelor Canoane celor de Dumnezeu inspirate şi a principiilor ecleziologice fundamentale, prin care se loveşte în însăşi calea mântuitoare a Ortodoxiei? […] De ce ierarhia ortodoxă, cel puţin după constatarea consecinţelor periculoase şi cu totul distructive ce rezultă din participarea la C.M.B., nu se retrage din el?” Întrebăm și noi: de ce se aduc la tăcere cuvioșii, profesorii, teologii ce vorbesc despre aceste abateri din cadrul „C.M.B.”? De ce se continuă acest demers pornit de la început pe o cale greșită, străină de Ortodoxie, lucru vădit și din roadele lui? De ce se persistă în aceste abateri grave de la dogmele și canoanele ortodoxe? Aceste abateri au mers chiar și până la recunoașterea femeilor, chiar a homosexualilor, în ministerul mincinos al ereticilor, mergând până acolo, că se recunoaște de către ortodocși putința oricui de a juca orice rol în teatrul „C.M.B.”?
Nu sunt străine în istoria B.O.R. actele de trădare a Ortodoxiei, ale unor patriarhi, clerici precum: Arie, Nestorie, Ioannis Vekkos, Atenagoras, nu în ultimul rând actualul patriarh ecumenic, Bartolomeu, ce este mentorul și inițiatorul acestui sinod tâlhăresc. Prin afirmațiile, faptele și înclinațiile sale spre ecumenism, dă dovadă de trădare, devenind astfel EREZIARH [EREZIÁRH s. m. șef al unei secte eretice; autor al unei erezii. – –conform DEX].

*************

Știind deja sau aflând acum toate acestea, ne putem cerceta fiecare pe sine însuși, punându-ne fiecare întrebarea: SUNT EU ÎN ADEVARUL LUI HRISTOS?

Sursa

O sud-coreeancă și un neamț s-au convertit la ortodoxie, primind Taina Botezului în Iaşi

1

1

1

aparatorul.md: Doi cetățeni străini, o sud-coreeancă și un neamț, au primit recent Taina Botezului. Evenimentul, săvârșit într-o biserică din Iași, a fost anunțat pe Facebook, fiind însoțit de mai multe fotografii.

”În apa botezului, de la Biserica Talpalari, din Iași, s-au întâlnit practic, doua lumi: răsăritul-Coreea de Sud și apusul-Germania.

Botezul a fost oficiat în limba engleză de un preot de origine americană, stabilit la Iași, de asemenea convertit la ortodoxie”.

Slujba a fost săvârșită de preoții Constantin Sturzu, Radu Brânză și Stephen – un american convertit la ortodoxie și stabilit în Iași. La ceremonie a asistat și soția germanului, o chinezoaică.