Dacă preotul sau arhiereul predică pe față o credință greșită atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

În ediția necenzurată de Patriarhia Română a cărții ”Din Ierihon către Sion” la pagina 39 găsim un fragment scris de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care îi rușinează încă o dată pe anti-ecumeniștii mincinoși de la noi și de pretutindeni, care susțin că ereticul ecumenist lucrează cu Harul Duhului Sfânt căci încă nu a fost caterisit de un sinod.

„…dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredințați că darul Sfântului Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească oricât de păcătos ar fi el. Numai atunci când este oprit sau caterisit de către sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe față vreo credință greșită, atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el. Atunci trebuie să te ferești de asemenea clerici.”

Vedem astfel că Sfântul Ioan Iacob împărtășea părerea Sfinților Părinți ai Bisericii cu privire la eretici, ceea ce nu putem spune despre cei ce astăzi duc spre pierzare sufletele creștinilor inventânt tot felul de teorii ca cea a părtașului la erezie care nu e eretic sau că ereticii necondamnați pot lucra cu harul Duhului Sfânt, aducând tot felul de argumente umaniste înșelătoare.

Sfantul Ioan Iacob

***

1

”După fel de fel de măscărici lumeşti şi păgâneşti, începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?”

„Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărti şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şant la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinti nu se mai poate auzi. Iar la luminatia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucătică din lume suntem şi noi, săracii.
Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?”

Sfantul Ioan Iacob Romanul, ”Din Ierihon catre Sion

Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși – SIBIU 2018

4

Reclame

Sacrilegiul de la Sibiu

În văzul întregii lumi ortodoxe, sub privirile pleromei ortodoxe din România, Patriarhul şi supuşii săi slujbaşi, ierarhi, clerici, au murdărit cu aceasta adunare ITO 2018, sufletele tineretului ortodox din România şi din afara ei.

1

Cum nu a remarcat nimeni Crucea patee, de origine templieră, masonică, sub oblăduirea căreia, s-a adus tribut masonilor şi antihristului, care au comandat această adunare de amploare, în care au triumfat, prin discurs, muzică şi fapte, gândiri străine Ortodoxiei care aduc hulă de neiertat Mântuitorului Hristos.

Discursul Patriarhului şi al emisarilor săi, în cel mai clar şi deşănţat limbaj de lemn, uimeşte şi umple de silă şi amărăciune (pentru tinerii manipulaţi, în mod perfid) pe cei care şi-au imaginat că textele ordonate de cabinetul de agitaţie si propagandă al pcr, au fost înmormântate definitiv.

Spune Patriarhul semnatar al ereziilor din Creta, despre tinerii ortodocşi, că reprezintă apostolii, cei care vestesc „comuniune între etnii, cooperare între popoare, emisari ai ”preteniei” între popoare.”

Ce cântec s-a interpretat pe scena ITO2018?

Pe scurt este vorba de melodia You raise me up, lansată de “Secret Garden” (un duo format din violonista de origine irlandeză Fionnuala Sherry şi pianistul norvegian Rolf Lovland). “Secret Garden” este un grup care promovează muzica New Age, fiind unii dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi interpreţi ai acestui gen! Ei s-au făcut remarcaţi în anul 1995 când au câştigat concursul Eurovision cu melodia “Nocturne”.

Cea mai cunoscută realizare a lor este melodia despre care discutăm azi, “You Raise Me Up”, melodie compusă în anul 2002 şi cântată de atunci de sute de interpreţi şi în multe variante.

“Tu mă ridici”, o melodie New Age care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Oare la cine s-a gândit iniţial cel ce a compus versurile când a spus: “tu mă ridici”? Cine era cel care îl ridica şi din ce? În cel mai bun caz era un om sau poate dumnezeul veacului acestuia, căruia cei din mişcarea New Age îi aduc închinare, Lucifer.

Veţi spune că nu am ştiut, că noi la Dumnezeu ne-am gândit când am cântat! Şi ce dacă? Aşa vrea şi diavolul, să nu ştim şi să facem tot felul de lucruri care nu au de-a face cu Dumnezeu dar să I le atribuim Lui!

Cum a fost posibil ca să se promoveze rock-ul creştin şi melodii new age?, într-o adunare care se pretinde ortodoxă, dar care nu reprezintă decât o hulă imensă adusă, neprihănitei Ortodoxii, Mântuitorului Hristos, prin insemne, declaraţii, cântece, care transformă şi manipulează tinerii şi nu numai, într-o uneltă ecumenistă, învăluindu-le creierul, mintea şi inima, într-o confuzie şi ceaţă, din care cu greu mai pot ieşi.

Despre prestatia maestrului de ceremonii antihristice şi masonice, Constantin Necula, remarcăm o dată în plus, că şi-a făcut bine treaba, el fiind, după cum ştim, propagandistul rock-ului creştin (!!!), de ale cărui „calitaţi”se folosesc din plin, uzurpatorul scaunului de patriarh şi ceilalţi umili slujbaşi cu sâmbrie, aflaţi vremelnic în scaunele sinodale. A se vedea cum îşi face crucea acest „preot”, care se pretinde a fi în slujba Mântuitorului Hristos!

Câtă ruşine, câtă trădare, câtă apostazie! Asta în timp ce toţi preoţii şi cinstiţii ierarhi cu obştile lor tac.

Dr. Gabriela Naghi

Tertullian: „Haeretici christiani esse non possunt! – Ereticii nu pot să fie creștini!”

După spusele Sfântului Ciprian, a fi creştin înseamnă a aparţine de Biserică şi a te supune ierarhiei pe care Dumnezeu a asezat-o în ea. Biserica este înfăptuirea dragostei lui Hristos şi orice despărţire de Biserică este o încălcare a acestei dragoste, si prin aceasta atât ereticii cât şi schismaticii păcătuiesc deopotrivă. Acesta este gândul de temelie al tratatului său „Despre unitatea Bisericii Soborniceşti”. Aceeaşi ideea se repetă mereu si în scrisorile aceluiaşi Sfânt Părinte. „Hristos ne-a dăruit pace; El ne-a poruncit a fi în armonie si într-un cuget; El ne-a poruncit a păzi în chip neştirbit şi neclătit legătura dragostei. Oricine încalcă dragostea lui Hristos, prin dezunirea cea fără de credinţă, nu va mai ţine de Hristos: cel ce nu are această dragoste, nu Îl are nici pe Dumnezeu. Căci cei ce nu doresc a fi într-un cuget în Biserica lui Dumnezeu, nu pot sălăşlui cu Dumnezeu.”[47]

Ereticii şi schismaticii nu au această dragoste, adică virtutea creştinească de temelie, de aceea ei sunt creştini numai cu numele. „Ereticii şi schismaticii nu păstrează nici unitatea Bisericii, nici dragostea frăţească.”[48] „Ei lucrează împotriva dragostei lui Hristos.”[49] „Marchian, care s-a alăturat lui Novaţian, s-a făcut vrăjmas al milosteniei si al dragostei.”[50] „Este bine cunoscut că ereticii s-au abătut de la dragostea şi unitatea Bisericii Universale.”[51] „Ce unitate vede, ce dragoste păstrează sau la care dragoste mai visează cel ce, lăsându-se în voia pornirilor dezbinării, sfâşie Biserica, nimiceşte credinţa, tulbură pacea, dezrădăcinează dragostea si spurcă Sfintele Taine?”[52]

Sfântul Ciprian a exprimat chiar gândul că nu numai că nu poate fi viaţă crestină în afara Bisericii, dar că nu poate fi nici învăţătură crestină. Credinţă curată există numai în Biserică.[53] Sfântul Ciprian mai dă Bisericii si numele de „Adevăr”[54] și învaţă că unitatea credinţei nu se poate despărţi de unitatea Bisericii[55], căci adevărul este unul, tot asa cum și Biserica este una.[56] Cel ce nu ţine la unitatea Bisericii nu poate gândi că păstrează credinţa.[57] Orice despărţire de Biserică este neapărat legată de o denaturare a credinţei. „Vrăjmasul a uneltit erezii si schisme ca să răstoarne credinţa, să strâmbe adevărul si să destrame unitatea. Iar slujitorii lui fac cunoscută înselăciunea sub chipul credinţei, vestesc pe antihrist în numele lui Hristos, și ascunzând minciuna sub înfăţișarea dreptăţii, cu iscusinţă și cu vicleșug nimicesc adevărul.”[58] „Asa cum Satana nu este Hristos, măcar că înșală în numele Său, tot așa nu poate fi creștin cel ce nu sălășluiește întru adevărul evangheliei și credinţei Lui.”[59] „Ereticul sfâșie Biserica și nimicește credinţa…”[60], „…el se întrarmează pe sine împotriva Bisericii. În privinţa credinţei este un vânzător; în privinţa evlaviei, este un prihănitor, slugă răzvrătită, fiu nelegiuit, frate împotrivnic.”[61] „Dacă vom cerceta credinţa celor ce cred în afara Bisericii, vom vedea că toţi ereticii au o credinţă cu totul osebită; în fapt, ei nu au decât fanatism sălbatic, hulă și o stricăciune ce se bate cap în cap cu sfinţenia și cu adevărul.”[62] Potrivit Sfântului Ciprian, a fi în afara Bisericii și a rămâne creștin este cu neputinţă, căci a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos.[63]

Cei ce se despart de Biserică și cei ce lucrează împotriva Bisericii sunt antihristi și păgâni. Iată ce scrie Sfântul Ciprian lui Antonianus despre Novaţian: „Ai dorit, preaiubite frate, să îţi scriu despre Novaţian, ce fel de erezie a scos. Întâi de toate, nu ar trebui să ne pese ce anume învaţă el atunci când învaţă în afara Bisericii. Căci oricine sau orice ar fi acesta, el nu este creștin, atâta vreme cât nu se află în Biserica lui Hristos”[64].
În sfârsit, în tratatul „Despre unitatea Bisericii Universale”, se pot citi faimoasele cuvinte, „Cel ce nu are Biserica drept mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată”[65]. Sfântul Ciprian refuză cu totul a mai da numele de „crestin” celor ce stau în afara Bisericii, ca și cum ar repeta strigătul plin de hotărâre al dascălului său, Tertullian: „Haeretici christiani esse non possunt! – Ereticii nu pot să fie creștini!”

Putem astfel să înţelegem cerinţa Sfântului Ciprian ca și novaţienii, care erau doar schismatici, să fie rebotezaţi când sunt primiţi în Biserică. Pentru Sfântul Ciprian, botezul schismaticilor la primirea în Biserică nu era nicidecum rebotezare, ci chiar botez. „Susţinem”, îi scria el lui Qvintus, „că noi nu botezăm din nou pe cei ce vin de acolo, ci botezăm (non rebaptizari apud nos, sed baptizari); căci nimic nu au primit aceia acolo unde nu este nimic.”[66] Botezul în afara Bisericii nu este decât „o desartă si necurată scufundare (sordida et profana tincto).”[67] „Acolo oamenii nu se spală, ci încă mai mult se pângăresc; păcatele nu se curăţesc, ci îndoite se iau. O astfel de naștere aduce copii diavolului, iar nu lui Dumnezeu.”[68] Convingerea Sfântului Ciprian despre nevaliditatea oricărui botez în afara Bisericii si despre necesitatea botezării din nou a tuturor convertiţilor la Biserică a fost întărită de un Sinod local al Bisericii care s-a adunat la Cartagina în 256 d.H., prezidat de către însuși Ciprian. În cuvântul său de încheiere, rezumând hotărârile Sinodului, Sfântul spunea: „Ereticii trebuie botezaţi numai cu botezul Bisericii, ca astfel să se preschimbe din vrăjmasi în prieteni si din antihristi în crestini”[69].

Părerile Sfântului Ciprian, citate mai sus, care în chip vădit erau împărtășite de întregul Sinod Cartaginez, aduc o mărturie limpede si adâncă despre totala contopire a Bisericii cu Crestinismul, și invers, în veacul al treilea.[…]

Actul despărţirii de Biserică este el însusi cel mai mare păcat care dovedeste că schismaticii nu au dragoste.[78] Cel ce s-a născut din nou prin botez dar nu se unește cu Biserica, nu are nici un folos din botez, fiindcă nu are dragoste; botezul îi poate fi binefăcător numai când se unește cu Biserica.[79] Harul botezului nu poate curăţi de păcat pe cel ce nu aparţine Bisericii; faptele lui sunt ca si paralizate de încăpăţânarea inimii schismatice de a rămâne în răutatea schismei.[80] Întrucât cel botezat în afara Bisericii își arată păcătoșenia și lipsa dragostei în el îndată după botez, intrând în întunericul schismei sale, păcatele se întorc degrabă la el. Faptul că păcatele iertate se reîntorc dacă nu există dragoste frăţească a fost arătat în chip limpede de către Domnul când a vorbit despre slujitorul pe care stăpânul l-a iertat de zece mii de talanţi. Când acelasi slujitor nu s-a milostivit de cel împreună-rob cu el care-i datora doar o sută de dinari, stăpânul i-a cerut plata întregii datorii. Așa cum slujitorul acela a fost iertat de datorie pentru o vreme, la fel și cel botezat în afara Bisericii este slobozit de păcatele sale pentru o vreme. Dar întrucât rămâne în afara Bisericii chiar și după botez, toate păcatele pe care le-a săvârșit înainte de a se boteza se vor pune din nou asupra lui. Păcatele sale se vor ierta doar atunci când el, prin dragoste, se unește cu Biserica.[81] Schismaticii se lipsesc de nădejdea mântuirii nu numai fiindcă botezul lor este nevalid, ci și fiindcă ei se află în afara Bisericii și în vrăjmășie cu ea.[82] Harul Duhului Sfânt se poate primi și păstra numai de către cel unit în dragoste cu Biserica.[83] Cel ce s-a despărţit de Biserică nu are dragoste. Cel ce nu iubeste unitatea Bisericii nu are dragostea lui Dumnezeu[84]; în zadar zice el că are dragostea lui Hristos.[85] Dragostea se poate păstra numai în prezenţa unităţii cu Biserica[86], fiindcă Duhul Sfânt însufleţește numai trupul Bisericii.[87]
Nu se află pricină legiuită si îndestulătoare pentru a te despărţi de Biserică[88]; cel ce se desparte de Biserică nu are pe Duhul Sfânt[89], așa cum mădularul tăiat din trup nu are duh de viaţă chiar dacă îsi păstrează o vreme identitatea de mai înainte.[90] Astfel, întrucât toţi cei ce s-au despărţit de Biserică se împotrivesc ei, acestia nu pot să fie buni; chiar dacă purtarea lor poate părea vrednică de laudă – simplul fapt al despărţirii lor de Biserică îi face răi.[91] În afara Bisericii este cu neputinţă de păstrat dragostea[94], fiindcă este cu neputinţă de primit Duhul Sfânt.[95] Creștinismul și Biserica sunt unul și același lucru numai atunci când nu privim Crestinișmul ca suma unor teze abstracte care nu obligă pe nimeni la nimic. O asemenea înţelegere a Creștinismului nu poate fi numită altfel decât drăcească. Urmează că asemenea creștini mărturisesc în felul dracilor, care și ei cred și se cutremură. Oare a cunoaște sistemul înseamnă a fi un adevărat creștin? Sluga care cunoaște voia stăpânului, dar nu o împlinește, va fi alungată și lepădată – firește, pe bună dreptate. „Crestinismul nu stă în încredinţarea tăcută, ci în măreţia făptuirii”, zice Sfântul Ignatie.[96] Nu, Hristos nu este un mare învăţător; El este Mântuitorul lumii, Care a dat omenirii o nouă putere, Care a înnoit omenirea. Noi nu am primit de la Hristos, Mântuitorul nostru, numai o învăţătură, ci viaţă. Dacă ar fi să înţelegem Crestinismul ca pe o nouă viaţă – nu după ale lumii, care cunoaște numai principiile egoismului și iubirii de sine, ci după Hristos, cu învăţătura Sa și cu chipul lepădării de sine și a dragostei – atunci în chip necesar Creștinismul va coincide deplin cu Biserica. A fi creștin înseamnă a aparţine Bisericii, căci Creștinismul este tocmai Biserica. În afara Bisericii nu este viaţă și nici nu poate fi. În sfârsit, ca să înţelegem cât de însemnat este conceptul de Biserică, este destul să ne uităm cu băgare de seamă la Simbolul Credinţei (Crezul), căci feluritele articole s-au așezat în Simbolul Credinţei după ce au apărut tot felul de eretici care au strâmbat un adevăr sau altul. Astfel că întreg Simbolul Credinţei se poate numi polemic. Istoria lui dezvăluie faptul că conţinutul său s-a amplificat ca urmare a luptelor cu o erezie sau alta. Nu tot așa stau lucrurile însă cu articolul 9, cel privitor la Biserică. Acest articol se află în Simbolul Credinţei încă de la început. El a fost așezat independent de orice învăţătură mincinoasă. Pe atunci nu existau încă protestanţi care să viseze la vreun fel de Creștinism fără Biserică. Este limpede că, încă de la început, conceptul de Biserică a stat în fruntea credinţelor creștine și că acest adevăr, că Creștinismul este tocmai Biserica, se poate socoti a fi fost dat de la Însuși Domnul Iisus Hristos. Ajungând la această înălţime a constiinţei bisericești, ar fi de mare folos să ne uităm la viaţa contemporană, la tendinţele și părerile ce sunt larg răspândite în ea și să le dăm o apreciere din punctul de vedere al Bisericii.

II

„Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică.” Așa își mărturiseste orice creștin credinţa în măreţul adevăr al Bisericii. Dar cu greu se va găsi vreun alt articol din Simbolul Credinţei care să fie mai puţin înţeles de către inima omului care l-a rostit cu buzele, decât acest al 9-lea articol unde se înfăţisează adevărul despre Biserică. În parte, lucrul este de înţeles, căci în acest al 9-lea articol din Simbolul Credinţei omul mărturisește legătura sa cu obștea văzută a celor ce urmează lui Hristos. Prin aceasta, în scurtele cuvinte ale mărturisirii, el se învoiește cu toate adevărurile învăţate de Biserică, recunoscută drept păstrătoarea învăţăturii lui Hristos. Pe latura practică, ne dăm consimţământul, o dată pentru totdeauna, a ne supune tuturor acelor legi prin care Biserica atinge ţelurile existenţei sale și potrivit cărora este ocârmuită ca societate trăitoare pe pământ. Se pare deci că nu greșim exprimându-ne gândul că adevărul Bisericii, mai presus de orice alte adevăruri, atinge însăși viaţa fiecărui crestin, definindu-i nu numai credinţele, ci și viaţa. A recunoaște Biserica înseamnă mai mult decât simpla visare despre Hristos: înseamnă a trăi în chip creștinesc, urmând calea dragostei și lepădării de sine. Pentru aceea, adevărul Bisericii este opusul principiilor de viaţă ce s-au strecurat încetul cu încetul chiar și în constiinţa și atitudinea comunităţii religioase rusești – deși, firește, aceasta s-a petrecut mai ales în rândurile așa-numitei societăţi intelectuale.

În tristele vremuri pentru Biserică din vremea domniei lui Petru I, pătura de sus a societăţii rusești s-a îndepărtat de viaţa bisericească a neamului și a început a duce o viaţă în părtășie mai degrabă cu alte popoare europene decât cu rușii. Supunându-se influenţei apusene în toate sferele vieţii, societatea rusească nu a putut scăpa de influenţa confesiunilor apusene asupra formării propriilor atitudini religioase. Aceste confesiuni au fost pe bună dreptate numite „erezii împotriva dogmei și esenţei Bisericii, si împotriva însăși credinţei sale”, de către un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe și al pământului natal, A. S. Homiakov.[97] El nu greșea defel socotind tăgăduirea Bisericii drept cea mai caracteristică trăsătură atât a Romano-Catolicismului cât si a Protestantismului. Adevărul Bisericii a fost grav deformat în Apus, după ce Roma a căzut din Biserică. În Apus, Împărăţia lui Dumnezeu a început a fi văzută mai mult ca o împărăţie pământească. Biserica Latină a întunecat conceptul creștin de Biserică în constiinţa mădularelor ei prin legalistele sale calcule ale faptelor bune, prin relaţia ei mercenară cu Dumnezeu și prin falsificarea mântuirii.

Latinismul a dat nastere unei odrasle legiuite, desi foarte neascultătoare, sub forma Protestantismului. Protestantismul s-a creat din pământul umanismului, care nu era un fenomen religios; dimpotrivă, toate ideile lui principale sunt pur pământești, omenești. El a creat respectul pentru omul în starea sa naturală. Protestantismul, care a mutat temeiurile umanismului în domeniul religiei, nu a fost un protest al constiinţei creștine a Bisericii din vechime împotriva formelor și normelor create de papismul medieval, așa cum adeseori vor să pretindă teologii protestanţi. Departe de asta: Protestantismul a fost un protest în exact același plan. El nu a reașezat vechiul Creștinism, ci numai a înlocuit o deformare a Creștinismului cu alta, iar noua minciună era cu mult mai rea decât cea dintâi. Protestantismul a fost ultimul cuvânt al Papismului, ducându-l la concluzia sa logică.

Adevărul și mântuirea sunt date dragostei, adică Bisericii – iată constiinţa Bisericii. Papismul, căzând din Biserică, a schimbat această constiinţă, proclamând că adevărul este dat unei persoane separate, Papa, care chivernisește mântuirea tuturor. Protestantismul nu a făcut decât să se împotrivească, zicând: „De ce adevărul s-a dat numai Papei?” – si a adăugat:„Adevărul și mântuirea sunt deschise fiecărui ins în parte, independent de Biserică”. Astfel fiece individ a fost promovat la rangul de Papă infailibil. Protestantismul a dat câte o tiară papală fiecărui profesor german, și astfel, cu nenumăraţii săi papi, a nimicit cu totul conceptul de Biserică, înlocuind credinţa cu raţiunea fiecărei persoane în parte. El a înlocuit mântuirea în Biserică cu o închipuită încredere în mântuirea prin Hristos, în egoistă izolare faţă de Biserică. Firește, în practică protestanţii s-au îndepărtat de principiul lor de căpetenie încă de la început și, pe căi ocolite, prin contrabandă, ca să spun așa, au introdus unele elemente ale dogmei despre Biserică, recunoscându-i o oarecare autoritate, deși numai în domeniul dogmei. Fiind o anarhie religioasă, Protestantismul pur, asemenea oricărei anarhii, s-a dovedit cu totul imposibil și, prin aceasta, ne-a dat mărturie despre adevărul de netăgăduit că sufletul omenesc este prin firea sa înclinat spre Biserică. Însă trăsătura de temelie a Protestantismului a fost bineplăcută omeneștii iubiri de sine și voirii de sine de toate felurile, căci iubirea de sine și voirea de sine au primit un fel de blagoslovenie din partea Protestantismului – fapt ce se vădește astăzi în nesfârșita divizare și sectarismul Protestantismului însuși. Protestantismul este cel ce a proclamat deschis cea mai mare minciună dintre toate: că poţi să fii creștin tăgăduind Biserica. Cu toate acestea, legându-și membrii de unele autorităţi și legi bisericești obligatorii, Protestantismul intră într-o contradicţie fără speranţă: chiar după ce a despărţit pe individ de Biserică, el pune totusi limite libertăţii sale. De aici răsare necontenita răzvrătire a protestanţilor împotriva celor câtorva jalnice rămășiţe de constiinţă bisericească ce încă se mai păstrează de către reprezentanţii oficiali ai denominaţiunilor lor. Nu este greu de înţeles că Protestantismul corespunde unei concepţii aproape în întregime păgâne, general acceptate în Apus. Acolo unde cultul individualismului înflorește luxuriant, găsindu-și prorocii în filosofia la modă si cântăreţii în arta literară, firește că idealul lui Hristos în privinţa Bisericii nu-și poate afla loc – căci el tăgăduiește iubirea de sine și voirea de sine din oameni și cere dragoste de la ei toţi. În societatea rusească contemporană există o influenţă directă a Protestantismului. Întregul nostru sectarism raţionalist rusesc își are rădăcinile ideologice în Protestantism, din care descinde în chip direct. La urma urmei, de unde vin toţi misionarii sectari, dacă nu din ţările protestante?

Toate punctele de dezacord între acesti sectari și Biserica Ortodoxă vin din tăgăduirea Bisericii în numele unui închipuit „Creștinism Evanghelic”. Însă, chiar si independent de Protestantism, mulţi ajung acum să tăgăduiască Biserica, asimilând, îndeobște, atitudinea vest-europeană ce s-a dezvoltat în afara Bisericii și care este cu totul străină, și chiar vrăjmașă duhului Bisericii. Tot mai mult din trufașa ideologie vest-europeană pătrunde în obștea noastră. Literatura rusă, care mai înainte propovăduia dragostea și renasterea morală, mai ales în lucrările marelui Dostoievski, a început în ultimii ani să se plece în faţa vest-europeanului Baal al individualismului semeţ. Când în societatea noastră ortodoxă dragostea este alungată de mândrie și iubire de sine (numite „nobile” – deși Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre iubire de sine și mândrie doar în legătură cu diavolul), când lepădarea de sine este înlocuită cu întemeierea în sine, iar blânda supunere este înlocuită cu mândra voire de sine – atunci o ceaţă groasă învăluie adevărul Bisericii, nedespărţit legat de idealuri cu totul opuse.

De-a lungul anilor, poporul rus a părăsit obiceiul de a se îmbiserici și a început a pierde cunoasterea Bisericii ca viaţă nouă în Hristos. Cândva, în vremuri mai bune, I. T. Pososkov lăsa moștenire fiului său această sarcină: „Eu, fiule, cu tărie îţi las moștenire și te leg cu jurământ să te alipești de Sfânta Biserică Răsăriteană, maica ce te-a născut… și să rupi de tine pe toţi cei ce sunt vrăjmași ai Sfintei Biserici, și să nu ai nici un prieteșug cu dânșii, căci sunt vrăjmașii lui Dumnezeu”[98]. După cugetul lui Pososkov, un vrăjmaș al Bisericii este, negreșit, un vrăjmaș al lui Dumnezeu. Mulţi oameni au și pierdut o asemenea limpezime a gândului și, puţin câte puţin, s-a format în zilele noastre cea mai cumplită măsluire a credinţei lui Hristos. Acești oameni privesc credinţa dintr-un punct de vedere pur abstract, ca o culegere de învăţături ce pot fi supuse la tot felul de experimente. Creștinismul, în înţelesul de viaţă bisericească și de omenire născută din nou prin Hristos Mântuitorul, este aproape uitat. Hristos Însuși a spus că El a zidit Biserica. Dar oare mai vorbește acum cineva despre această Biserică? Nu; acum se preferă să se vorbească despre Creștinism – ba încă și Creștinismul este socotit un fel de învăţătură filosofică sau morală. „Creștinism” – a ajuns să sune la fel ca Neokantianism sau Nitzcheanism!

Această substituire a Bisericii cu Creștinismul pătrunde ca un venin subtil chiar și în constiinţa obștii bisericești. Este o otravă subtilă, fiindcă se ascunde sub acoperemântul înflorat al discursurilor despre cusururile „Creștinismului istoric” (adică Biserica), despre faptul că nu ar corespunde, chipurile, cu nu stiu care Creștinism „pur”, „evanghelic”. Evanghelia și Hristos se pun în opoziţie cu Biserica care, nu se știe din ce pricină, este numită „istorică”, ca și cum ar exista sau ar fi existat vreodată o altă Biserică „ne-istorică”. Dar adevărul este că Satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijește de chivernisirea adevărului lui Hristos, ca și cum ar voi să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor. Fără să vrei îţi aduci aminte de înţeleptul grai al Preacinstitului Vincenţiu din Lerin: „Când auzim pre unii aducând zicerile apostolice ori cele prorocesti împotriva credinţei sobornicești, să nu ne îndoim că diavolul vorbește prin buzele lor; și, ca să se strecoare nevăzuţi între oile cele cu inima deschisă, ei își ascund înfăţișarea de lupi, fără a lepăda răutatea lor cea lupească. Aceștia se înveșmântează cu ziceri din Dumnezeiasca Scriptură ca și cu o lână de oaie, ca astfel, simţind moliciunea lânii, nimenea să nu se spăimânteze de colţii lor cei ascuţiţi”[99]. În realitate aceste încercări de a pune Evanghelia în opoziţie cu Biserica și de a substitui Bisericii un concept vag de Creștinism au produs o mulţime de rezultate jalnice: viaţa creștinească începe să se usuce. Ea pare a fi doar o altă învăţătură într-o nesfârșită serie de noi și vechi învăţături; și o învăţătură foarte neclară ca atare, căci fără Biserică se deschide putinţa unui nesfârșit număr de înţelegeri dintre cele mai arbitrare și reciproc contradictorii. În această privinţă Creștinismul stă mult mai slab decât multe școli filosofice. De fapt, întemeietorii scolilor filosofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai puţin clare ale sistemelor lor si s-au exprimat mai mult sau mai puţin complet, astfel că nu rămâne un spaţiu nelimitat pentru feluritele interpretări arbitrare ale învăţăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat un sistem al Său. El nu a scris nimic. Doar o singură dată se spune despre Dânsul, în Evanghelia după Sfântul Ioan, că a scris cu degetul, și chiar și atunci numai pe pământ.[100]

Astfel că nu este nimic mai ușor decât a reinterpreta învăţătura lui Hristos după gustul propriu și a inventa „Creștinismul”, punând sub acest nume visurile inimii tale și chipurile propriei fantezii deșarte. Scripturile Noului Legământ au fost scrise de către oameni practici – Apostolii – care nu erau cărturari. De-a lungul veacurilor au existat „corectori ai Apostolilor”, cum îi numeste Sfântul Irineu din Lion[101], inși ce s-au socotit mai presus decât Apostolii, „pescarii Galileani”. Se cuvine oare ca un European cu înaltă educaţie din veacul al XX-lea să accepte pe încredere tot ceea ce au spus niste „pescari”? Mulţi se eliberează de autoritatea Apostolilor și doresc să interpreteze învăţătura lui Hristos luându-se numai după preferinţele lor. Lev Tolstoi, de pildă, a declarat de-a dreptul că Apostolul Pavel nu a înţeles cum se cuvine învăţătura lui Hristos[102]; urmează că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel. Te crucești văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată Creștinismului. Tot ceea ce își doresc, găsesc îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putinţă a-ţi acoperi fiece vis deșert, și chiar vreun gând răuvoitor, cu autoritatea Evangheliei. Credinţa lui Hristos devine limpede și bine definită pentru om numai atunci când crede în chip nefăţarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele credinţei sunt limpezi, numai atunci credinţa rămâne slobodă de grămada murdarelor gunoaie ale tuturor părerilor și judecăţilor cu putinţă, ivite din voire de sine. Apostolul Pavel a grăit mai nainte despre aceasta, atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu „stâlp si întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15). În starea despărţirii de Biserică, chiar si învăţătura creștină pare a fi ceva foarte neclar, înșelător și mereu schimbător după dorinţele fiecăruia. Falsificarea Bisericii prin „Crestinism” duce la o altă groaznică falsificare – falsificarea lui Hristos, Dumnezeu-omul, prin omul Iisus din Nazaret. Asa cum credinţa în Biserică este nedespărţit legată de recunoasterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot asa tăgăduirea Bisericii duce negresit până la urmă la tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, tăgăduirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Nu este nicidecum nevoie ca Hristos să fie Dumnezeu-om pentru a da o anume învăţătură; este nevoie ca El să fie Dumnezeu-om numai dacă este văzut ca Mântuitorul Care a vărsat putere nouă în firea omenească si Care a întemeiat Biserica. Oare nu se vădeste din graiurile lui Iisus Hristos Însusi această legătură nedespărŢită între adevărul Bisericii si adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu? Simon Petru spunea: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”. Atunci Iisus, i-a zis: „Tu esti Petru, si pre această piatră(adică pe adevărul întrupării lui Dumnezeu, mărturisit de Petru) voiu zidi Biserica Mea, si porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16-18).

Biserica din vechime, dându-si multă silință, cu toată tăria a definit acest adevăr al deoființimii Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă ea înseta după adevărata înnoire a firii omenesti, după refacerea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forța lăuntrică ce a propulsat miscarea dogmatică a veacului al patrulea a fost neclătita credință în faptul că Fiul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut om, a descoperit tainele Împărăției lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor si, biruind moartea, S-a sculat din morți, deschizând calea îndumnezeirii omului nu numai cu sufletul, ci si cu trupul.[103] Oare de ce lupta cu arianismul a fost asa de înversunată? De ce oare au fost întâmpinați arienii cu atâta dezgust, încât Sfântul Athanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „crestini”?

[…]

În trecut, cel mai consecvent predicator al Crestinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi.108 Tolstoi a rătăcit pe multi cu propovăduirea sa, dar tocmai în tolstoism se poate vedea cel mai limpede falimentul Crestinismului fără Biserică. Se poate spune că punctul de plecare al mincinoasei învăŢături a lui Tolstoi a fost separarea netă a Crestinismului de Biserică. Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă în acelasi timp un admirator al Crestinismului. Însă curând Crestinismul a devenit pentru el numai o învăŢătură, iar Hristos un simplu învăŢător. Când ni se pune în faŢă o anume învăŢătură, nu este defel lipsit de importanŢă să stim cui apartine acea învăŢătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos si-a pierdut orice însemnătate si orice înŢeles. După ce I-a luat învăŢătura, Hristos Însusi părea că poate fi uitat. Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L cu cuvinte precum „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta Evanghelia era ruptă de însusi începutul ei, unde se vesteste nasterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, si era ruptă si de sfârsitul ei, unde se pomeneste de învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu si de înălțarea Sa la ceruri. Tolstoi nu s-a mărginit să rupă Evanghelia de începutul si sfârsitul ei, ci i-a restructurat si „mijlocul” după gusturile sale, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învățătorul de la Iasnaia Poliana.[109] Hristos Însusi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Dumnezeiescul Mijlocitor, este cinstit de Biserica lui Hristos ca izvorul noii si îmbelsugatei vieți a Bisericii care este darul harului. Asa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeste mereu despre Duhul Sfânt ce trăieste în Biserică. Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Duhul Sfânt. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în bătaie de joc, „a Duhului Sfânt”. Apoi s-a înjosit până într-atât încât să hulească sfintele Taine prin care mădularele Bisericii primesc harul Duhului Sfânt pentru o nouă viață. Botezul este taina nasterii din nou – pentru Tolstoi el a devenit „baia pruncilor”. Sfânta Împărtăsanie, fără de care, după învătătura lui Hristos Însusi, omul nu poate avea viată în el (In. 6, 53), a devenit în terminologia hulitoare a lui Tolstoi, „zeamă” (похлебка) care este „sorbită dintr-o linguriță”.

Putem multumi lui Tolstoi că a fost măcar consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos numai la învățătura Sa si tăgăduind Biserica, în chip logic Tolstoi trebuia să ajungă la toate aceste concluzii care i-au nimicit însusi Crestinismul. Cel puțin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne asteptăm din absurda separare a Crestinismului de Biserică si din negarea Bisericii în numele unui Crestinism imaginar. Cel ce desparte Crestinismul de Biserică nu mai are nevoie de dumnezeirea Mântuitorului, iar Duhul Sfânt nu îi mai este necesar.

Însă fără Duhul Sfânt si fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu – învățătura lui Iisus Nazarineanul are prea puțină însemnătate pentru viață, la fel ca orice altă învățătură; căci este cu neputință să împărtăsesti optimismul socratic potrivit căruia cunoasterea este virtute.
Falimentul concepției lui Tolstoi despre un Crestinism fără Biserică se vădeste în faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viață. Crestinismul este cu putință numai în unirea cu viul Dumnezeu-om Hristos si în unirea prin har a poporului cu Biserica. Nici una nici alta nu se află în tolstoism. În locul osârdiei mucenicilor si nevoitorilor Bisericii, în locul legăturii dragostei ce leagă pe Apostoli si pe credinciosi cu atâta tărie încât au „o inimă si un cuget” – în loc de toate acestea următorii lui Tolstoi au produs doar niste grotesti „colonii tolstoiste” lipsite de viață.

„Cela ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viața nu are” (1 In 5, 12). După spusele lui V. S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de felul celor ce sunt mereu gata să o apuce în orice direcție. „Marele Învățător”, după câte se pare, nu a învățat pe nimeni nimic, iar „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu de un toiag este nevoie pentru mântuire, ci de crucea lui Hristos.

[…]

Marea nefericire a vremurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să-si recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească si faptul că inima i s-a împietrit în asemenea măsură încât idealul crestin al Bisericii i-a devenit împovărător si chiar de neînțeles. Nu. Ci având aramă în loc de aur, omul ar dori să declare aurul fără nici o valoare. Acum el atacă Biserica cu înversunare, negând însusi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu fățărnicie în sforăitoare, anoste și bine alcătuite fraze-șablon despre „libertatea personală” si „interpretarea individuală” a Crestinismului si despre o religie a libertății si spiritului. Idealul lui Hristos despre o singură obste a Bisericii („ca toți una să fie” „precum Noi una suntem”) li se pare o deformare si desfigurare, pierzându-si astfel înțelesul ființial. Crestinismul fără Biserică, asa-zisul Crestinism „evanghelic”, ca si feluritele uniuni mondiale ale studenților, nu sunt nimic altceva decât o înjosire si deformare a cugetului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice autentică viață bisericească crestină plină de har. Dar oare să fie lucrurile despre care tocmai am vorbit singurul fenomen ce dă mărturie despre insuficienta înțelegere contemporană a legăturii de neîntrerupt dintre Crestinism si Biserică? Această lipsă de înțelegere o întâlnim la fiecare pas. Și totuși, oameni care abia de se gândesc la Dumnezeu, abia interesați de problemele religioase, care încearcă să-și întemeieze viața fără pic de credință vie, socotesc că este de datoria lor să se pronunțe în privința Creștinismului. Iar cuvintele lor, fireste, sună vădit fals și fățarnic. Nu am întâlnit până acum un deplin și fățis dispreț față de Creștinism – această limită nu a fost atinsă decât de vreo câțiva „asupriți de diavolul”(Fap. 10, 38), așa-zișii „progresiști” (dacă, firește, socotim progres calea către iad). Repetăm, omul obișnuit, „de pe stradă”, vorbește de obicei despre Creștinism cu o anume doză de respect: „Crestinismul, da, desigur, este o învățătură înaltă și măreață. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbește despre Crestinism, dar, în același timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opoziție, adesea chiar inconștientă, cu tot ce Ţine de Biserică.

În sufletul multora reușește oarecum să coexiste un anumit respect față de Creștinism, cu disprețul față de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Creștini, dar nu vor să audă de Biserică și se rușinează să arate prin ceva o oarecare constiință bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de nastere, sunt „de credință Ortodoxă”, arată cu degetul realele și, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vieții bisericești. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Și de pătimește un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.

În asa-zisa presă „progresistă” sânt mulți oameni care-si câstigă pâinea exclusiv din ponegrirea asezămintelor Bisericii si reprezentanților ierarhiei bisericesti. Ponegrirea a tot ce Ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negoț profitabil. Si totusi mulți se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o șovăire. Oamenii lipsiți de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmasii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat.

Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relația lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărțirii Crestinismului de Biserică: oamenii se socotesc creștini, dar nici nu vor să audă de Biserică. În mediile foarte îndepărtate de credință în general, există o neînchipuit de mare confuzie între noțiuni. Când oameni aflați departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esența Crestinismului și a Bisericii, și astfel înseși virtuțile Bisericii le apar drept lipsuri.
De pildă, câte răbufniri de oarbă vrăjmăsie împotriva Bisericii a stârnit moartea lui Tolstoi (adică refuzul Bisericii de a-l înmormânta)! Dar este oare vinovată Biserica pentru faptul că Tolstoi a părăsit-o, făcându-se vrăjmasul ei vădit si primejdios? Iată, el însusi s-a rupt de Biserică, de societatea ei văzută, socotindu-o chiar a fi un aşezământ dăunător. Dacă Biserica ar fi păstrat asemenea mădulare, oare nu ar fi însemnat că Biserica se tăgăduiește pe sine? Deci care este rostul tuturor atacurilor împotriva Bisericii din presă, de la întruniri si din convorbiri? Rațiunea refuză să înțeleagă toate acestea. Este cu totul imposibil să afli măcar și cea mai mică urmă de rațiune în cuvântările pe care le auzi si în acțiunile despre care citești.

Orice partid politic îsi rezervă dreptul de a exclude pe membrii care au trădat concepțiile partidului și au început să se comporte într-un mod dăunător partidului. Numai Biserica Ortodoxă, din nu știu ce pricină, nu poate să-l excludă pe cel ce a plecat singur din ea și s-a făcut vrăjmașul ei. Dar cine s-ar apuca să facă reprosuri sau să ocărască pe vreun social-democrat sau cadet fiindcă au întrerupt legăturile cu unul din foștii membri și l-au denunțat în mod public după ce acesta a trecut în tabăra monarhistilor?

Da, am văzut oarba si absurda răbufnire a răutății satanicești împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist este faptul că mulți au lovit Biserica în numele Creștinismului. Am citit de mii de ori cuvintele: „Iată, l-au excomunicat pe Tolstoi, dar oare nu era el un adevărat crestin?” Uitând toată hula lui Tolstoi si tăgăduirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, asemenea discursuri sunt repetate de oameni în mod vădit sinceri, și nu de către mincinoșii profesioniști ai ziarelor. Din nou întâlnim ideea, adânc înrădăcinată în cugetele contemporanilor, a putinței unui anume „adevărat Crestinism” lipsit de Biserică sau chiar cu totul ostil ei. Cum ar fi fost cu putință asa ceva, dacă ideea de Biserică ar fi fost limpede și nu ar fi fost înlocuită de alte valori cu totul de neînțeles și nedeslușite?
Și-ar putea închipui cineva că, în vremurile apostolice, Biserica Creștină ar fi fost supusă vreunui repros din partea păgânilor fiindcă a excomunicat pe unii membri nevrednici, de pildă pe eretici? Cu toate acestea, în primele veacuri excluderea din Biserică era cea mai obisnuită măsură a disciplinei bisericesti si toți o socoteau deplin legiuită si foarte folositoare. De ce se întâmpla astfel? Fiindcă pe atunci Biserica era văzută ca o valoare limpede si bine definită, ca Biserică, iar nu ca un oarecare „Crestinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că Crestinismul este un lucru iar Biserica un altul, ca si cum Crestinismul ar fi cu putință separat de Biserică.

Pe atunci, dușmănia față de Biserică era și dușmănie împotriva Crestinismului. Animozitatea față de Biserică, în numele unui presupus Creștinism, este doar un produs al tristelor noastre vremuri. Când Crestinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înțeles limpede și a recunoscut fără să vrea că Biserica si Crestinismul sunt unul si acelasi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definiție precisă pare să nu mai ajungă si unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toți sunt pusi pe acelasi plan, atât noi (cei din Biserică), cât și cei care cer ei înșiși să fie excomunicați.
Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică – nici mersul la dumnezeieștile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăsanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare și bine definite care să o osebească de „cei din afară”. Uneori pare că întreaga noastră Biserică este în risipire, ca într-un fel de neorânduială. Nimeni nu poate spune cine este de-al nostru si cine este vrăjmas. Asupra cugetelor domneste un fel de anarhie. Au apărut prea mulți „învățători” și s-a petrecut o „dezbinare în trupul” Bisericii (cf. 1 Cor. 12, 25). Episcopii Bisericii din vechime învățau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteste totuși îndreptățit să învețe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Acesti oameni îsi adună și își alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericești din „cearșafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericești sunt scrise de preoți răspopiți și de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica și nu simt față de ea nimic altceva decât dușmănie, ca de exemplu evreii.

Într-un asemenea noian de confuzie mulți se întreabă deja: „Unde este Biserica?” Iată de ce în vremea noastră există o mulțime de felurite și fantastice „căutări”. În vremurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, îndepărtându-se de cei din afară, care nu îndrăzneau să-i tulbure. Atunci nu se punea întrebarea: „Unde este Biserica?” Ea era o valoare clară si bine definită, bine osebită de tot ce nu era bisericesc. Acum între Biserică și „lume” se află un fel de treaptă intermediară si nu mai există acea separare clară: Biserica si ceea ce este în afara Bisericii. Există de asemenea un fel de Crestinism nedefinit, si chiar ceva ce nu este Crestinism, ci o religie generală si abstractă. Aceste concepte vagi despre Crestinism si despre religie au întunecat lumina Bisericii, încât ea abia de mai este zărită de către cei ce caută, si tocmai de aceea se întâmplă ca adeseori „căutarea” să dea în „rătăcire”. Iată pricina pentru care în zilele noastre sunt atât de mulți „cei pururea învățând-se, și niciodată putând la cunoștința adevărului să vie” (2 Tim. 3, 7). Am putea zice că a apărut un nou sport, acela al „căutării de dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scop în sine, iar dacă eforturile acelor oameni ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simți foarte nefericiți și îndată s-ar întoarce cu aceeasi osârdie, preschimbându-se din „căutători de Dumnezeu” în „luptători de Dumnezeu” (theomahi).

Mulți oameni chiar își fac un nume din sportul „căutării de dumnezeu”. Ne amintim aspra osândire a Episcopului Mihail (Gribanovki) adresată tuturor acestor „căutători”. „Ei caută”, spunea el, „fiindcă si-au pierdut toate principiile; si căutând unele mai bune, cele mai puțin bune profită de confuzie si însală fără mustrări de constiință: căci ce fel de constiință poate fi atunci când nimeni nu stie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău.”[118] Cei ce au o înțelegere aproximativă a religiei și Crestinismului nu fac decât să îndepărteze pe mulți de la adevăr, fiindcă pentru cel ce caută în chip sincer pe Dumnezeu aceștia sunt adevărate ispite. Mulți se alătură căii acestor căutători înfocați, dar foarte mulți nu reusesc să ajungă cu bine până la capăt. Un procent semnificativ dintre ei rămân „rătăcind împrejurul ispitelor”, neaflând blagoslovita pace.

În sfârsit, în acest tărâm de semi-lumină, de semi-adevăr, în acest tărâm al lipsei de înțelegere și al nedefinitului, în această „lume nedeslușită și netocmită”, însusi sufletul decade, se face slab si tot mai puțin primitor pentru însuflarea dată de har. Un astfel de suflet va încerca să caute chiar si când găseste. Astfel se zămisleste un jalnic tip de „leneș religios”, cum îl numea Dostoievski. Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sunt mădularele Bisericii sunt foarte vinovați, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, si mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înțelegerea abstractă a Crestinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu. După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putință a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeste cu toată ființa ideea de Biserică în asa fel, încât pentru el despărțirea dintre Crestinism și Biserică să fie de neînchipuit. Atunci începe adevărata pulsație a vieții bisericești. Omul simte că este o ramură a uriasului si mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se constientizează pe sine nu ca discipol al unei anume scoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeasi viață și de la Care primește această viață. Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieții si în îndreptarea vieții personale, cel ce a simțit în sine viața Bisericii, acela si numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedeslusit si neclar devine vădit si clar. Este un lucru deosebit de prețios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte asezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieste în Biserică. Nu este o teză uscată si dogmatică, păstrată numai din respect față de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit si cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de constiința Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag si neclar despre această viață plină de har. Sfântul Ilarie din Poitiers avea dreptate să spună că „virtutea osebitoare a Bisericii este aceea că ea se face usor de înțeles de îndată ce o primesti”[119]. Cel ce are o viață bisericească stie ce este viața bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.

Pentru un mădular al Bisericii, țelul vieții sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viața Bisericii și, în acelasi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Crestinismul, neînlocuind viața cu o învățătură uscată și abstractă. Prea adeseori se vorbeste despre insuficiența vieții în Biserică, despre „reînsuflețirea” Bisericii. Toată această discuție este greu de înțeles si sântem foarte înclinați a o socoti cu totul fără noimă. Viața în Biserică nu poate niciodată să se împuțineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieste în ea până la sfârsitul veacurilor.

[…]

Omul cu constiință bisericească se confruntă azi cu exclamația poemului în proză al lui Turgheniev: „Încă mai crezi? Se vede că esti un om cu totul înapoiat!” Și câți oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică, apartin Sfintei Biserici Ortodoxe, si deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putiță să ai viața cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poți ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – deci numai în Biserică este cu putință adevăratul progres!”

Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva și tu ești din ucenicii lui Hristos?” suntem înclinați a răspunde: „Nu-L știu pre El”. Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica si că este absurd să separi Crestinismul de Biserică si să vorbesti de vreun oarecare Crestinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.
Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulți țelul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învățătură fără de viață, ci prin viața Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din lațul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta si pe noi să identificăm viața Bisericii si „să adunăm pre despărțiții” copii ai Bisericii, ca toți una să fie, asa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa. Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfinții Părinți. Biserica este ca un stejar uriaș, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeți cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează puțin, apoi este întoarsă mult înapoi. Așa este și omul purtat de vânturile mincinoasei învățături. Dar la fel cum pasărea îsi află odihna în crengile dese ale copacului și privește liniștită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, așa si omul își află pacea când aleargă la Biserică. Din liniștitul său adăpost el privește la oamenii înrăiți, coplesiți de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-si afla adăpost sub îmbelșugatul ei har. Si se roagă Domnului: „Unește pre dânșii cu Sfânta Ta sobornicească și apostolicească Biserică, ca și aceștia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul și de mare cuviință numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

47 „Despre unitatea Bisericii Sobornicesti”, cap. 14, Opere, partea a 2-a, pp. 188-189.
48 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, Opere, partea 1, p. 236; „Scrisoarea către Stefan”, ibid., p. 330.
49 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 360.
50 „Scrisoarea 55 către Stefan”, ibid., p. 312.
51 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 361.
52 „Despre unitatea Bisericii Universale”, cap. 15, ibid., p. 190. Cf. „Despre Rugăciunea Domnească”, cap. 24, ibid., pp. 217-
218; „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 239.
53 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 371.
54 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326-327.
55 „Scrisoarea 61, către Pompei”, ibid., p. 353; „Scrisoarea 57, către Ianuarie”, ibid., p. 326.
56 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326; „Despre unitatea Bisericii”, ibid., p. 197.
57 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 179-180.
58 Ibid., p. 178.
59 Ibid., p. 189.
60 Ibid., p. 190; cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 334.
61 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 191-192.
62 „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., pp. 334-335.
63 „Scrisoarea 40, către Cornelie, ibid., p. 205.
64 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 212.
65 „Habere iam non potest Deum patrum, qui Ecclesia non habet matrem.” „Despre unitatea Bisericii”, Opere, partea a 2-a, cap. 6, p. 181. Cf. cap. 17, p. 191, „Cum ne-am putea închipui că acela ce lucrează împotriva preoților lui Hristos si se desparte pe sine de împreună-lucrarea cu clerul Lui si cu norodul, se poate afla cu Hristos?”
66 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, cap. 1, Opere, partea 1, ibid., p. 325.
67 Ibid., p. 326.
68 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 11, ibid., pp. 185-186. Cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 346.
69 Migne, PL, tom 3, col. 1077-1078.
78 Ibid.
79 De Baptismo, I, 10, 14. Migne, PL, tom 43, coll. 117-118.
80 De Baptismo, I, 12, 18. Migne, PL, tom 43, col. 119.
81 De Baptismo, I, 12, 19, 20; I, 13, 21. Migne, PL, tom 43, coll. 119, 120, 121.
82 De Baptismo, I, 15, 23. Migne, PL, tom 43, col. 121.
83 Contra Cresconium, II, 14, 17. Migne, PL, tom 43, col. 477.
84 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
85 Epistola 61, 2. Migne, PL, tom 33, col. 229.
86 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. De Baptismo, IV, 17, 24. Migne, PL, tom 43, coll. 312, 169.
87 Epistola 185, 10, 46. Migne, PL, tom 33, col. 813.
88 Contra epistulam Parmeniani II, 11, 25. Migne, PL, tom 43, col. 69.
89 Sermon 268, 2. Migne, PL, tom 43, coll. 476, 477.
90 Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, col. 811.
91 Epistola 208, 6. Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, coll. 952, 811. Contra epistulam Parmeniani II, 3, 6.
94 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. Migne, PL, tom 43, col. 312.
95 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
96 Ad Roman. III, 3.
97 Cf. A. S. Homiakov, „Câteva cuvinte ale unui crestin ortodox despre confesiunile occidentale”, în vol. Biserica este una, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 78. (N. trad.)
98 Diata Părintească, editată de E. M. Prilejaev, St. Petersburg, 1893, pp. 3 si 6.
99 Commonitoria I, cap. 25, 26.
100 In. 8, 6.
101 Adversus haereses 3, 1, 1.
102 Vezi Introducerea la ediŢia Geneveză a „rezumatului Evangheliilor.”
108 Tristul caz al lui Lev Tolstoi este familiar îndeosebi rusilor. Americanii sânt mai familiarizați cu secta Unitarienilor, care a luat multe din ideile sale din scrierile lui Lev Tolstoi. Considerațiile Arhiepiscopului Ilarion despre Crestinismul fără Biserică se dovedesc foarte întemeiate dacă cercetăm Unitarianismul, Quakerii (Societatea Prietenilor) sau secta Congregaționalistilor. (Nota trad. engl.)
109 Numele mosiei lui Tolstoi.
118 Scrisorile răposatului Mihail, episcop de Tavra, Simferopol, 1910, p. 178.
119 De Trinitate, VIII, 4.

Sfântul Arhiepiscop Ilarion (Troițki) Noul Mărturisitor, Crestinismul sau Biserica? ed. Egumenița 2005

1

Au înnebunit rusii: Botezul unor animale

 


foma.ru: Sâmbătă, 18 august, a avut loc o slujba de rugăciune pentru păstrarea creației lui Dumnezeu dedicat animalelor fără adăpost, în satul Lemeshovo, lângă Ilynsk, lângă Podolsk, lângă Moscova.

Ne rugăm pentru oameni care, prin mila lor, sunt gata să-și împărtășească dragostea cu câinii și pisicile nefericite fără adăpost și să participe la mântuirea lor – a spus rectorul bisericii, protopopul Peter Dynnikov.

1

1

1

2

Credincioșii au venit să se închine împreună cu pisicile și pisicile lor. La sfârșitul slujbei, parintele Petru a stropit animalele cu apă sfântă.

1

În timpul slujbei, au fost auzite următoarele cuvinte: „Priveste din cer, Doamne, și vezi, cum se plictiseste pământul, și copacii și trecutul au disparut, fiara și fiarele, și păsările din cer pier pentru răutatea celor ce locuiesc pe ea. Din acest motiv, în pocăință, cădem și strigăm la Tine, așa că nu distruge pacea și pe noi cu nelegiuirile noastre, ci acorda tratamentul fiului nebun al omului și salveaza și făpturile lor cucerite”.

La biserica din Lemeshovo, există un adăpost – ospiciu pentru câini și pisici, și toată lumea le-ar putea dona hrana.

Odată cu mărturisirea de credinţă, trebuie şi trezvie dogmatică, revenirea la învăţătura şi etosul Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia şi erezia, ca să fim în acelaşi duh şi să ne împărtăşim din acelaşi Potir cu ei!

„Cine n-a auzit „crede şi nu cerceta”? Au spus-o şi comuniştii, şi înaintea lor masonii şi liber-cugetătorii: „Uite, Biserica, popii ăştia răi, invidioşi şi monopolişti nu te lasă domnule(doamnă) să cercetezi un adevăr. Ei zic: crede aşa,orbeşte!” Credinţă oarbă. S–a spus: ,,Lumea e făcută în şase zile, pământul este în centru şi soarele se învârte în jurul lui (vor vorbi poate ceilalţi despre asta), nu se învârte pământul în jurul soarelui”, sau chestii de genul ăsta.
„Dar eu n-am voie să am o opinie?” „Nu, ci crede şi nu cerceta!” Când cineva ne–a atacat cu vorba aceasta îi răspundeam să caute în Scriptură şi să vadă că nu este luată de acolo. Ne apăram zicând că este un principiu de-al iezuiţilor. Acum nu este vorba de a vedea exact unde s-a spus acest lucru, ci de a nu iscodi, spun Sfinţii Părinţi. Să ştiţi că am găsit şi la Sf. Ioan Gură de Aur, şi la Sf. Grigorie Teologul: „nu iscodim!” Le spune un adevăr de credinţă, şi să ştiţi că acuma fac o paranteză şi o legătură cu frăţiorii care vor vorbi după aceea, va fi dialogul acesta, conflictul între religie şi ştiinţă sau între Biserică şi ştiinţă. Ştiţi care este deosebirea dintre ele? Teologia spune ce este şi pentru ce este. Dar nu spune cum.

Ştiinţa vrea să ştie cum.

Zic, iată, se preface apa aceasta prin pogorârea Duhului Sfânt, am făcut în case aghiasmă, şi întreabă omul de ştiinţă: „Cum”? „Nu ştiu”, zic eu.„Se pogoară Duhul Sfânt.” ,,Dar cum funcţionează? Arată–mi reţeta, formula, mecanismul!” Popa tace aicea. ,,A! deci nu poate sau nu vrea să răspundă. Bine părinte, stai liniştit şi eu voi scormoni să aflu mecanismul, măsor să văd cum se produce.” Aceasta este ştiinţa, vrea să ştie cum funcţionează. Şi eu l-am oprit:
„Stai liniştit. Nu întreba cum se preface.” Nu întreba cum S-a întrupat Dumnezeu, apropo de Bunavestire. E taină, şi taina înseamnă inexplicabil.
Eu cred că S–a întrupat în Fecioara,cred că aici e aghiasmă,cred că pâinea şi vinul se prefac în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dar nu ştim cum. Şi este imposibil a şti cum. Şi de aceea zic: „crede şi nu cerceta tainele”
„Cum?”, răspunde savantul, „eu nu vreau să cred şi să nu cercetez!” Şi cade în partea cealaltă: „Nu crede şi cercetează!” Acolo ajunge omul de ştiinţă şi acolo ajunge ereziarhul care zice„am aflat! Uitaţi cum se face.” Şi vine cu o explicaţie. Eretică. Explicaţia aceasta tulbură Biserica. Vine unul aşa, mai bun de gură decât mine şi mai deştept, cu argumente, şi convinge o sală, două, trei, patru, cinci sute, şi iată că se lăţeşte o învăţătură foarte periculoasă pentru trupul Bisericii. Acesta să zicem că a fost Arie, unul foarte deştept, un predicator excepţional, era filosof din Alexandria, în Egipt. Ritor mult priceput în cuvinte. Şi ce învăţa el?
Şi iată că apare momentul întrunirii Sfântului Sinod Ecumenic de la Niceea, pentru că era foarte grav ce se întâmpla, atât de grav încât pe alocuri arienii aceştia întreceau numeric pe ortodocşi. Să ştiţi că raportul numeric între ortodoxie şi erezie, sau între secte şi Biserică,–şi asta era o discuţie: ce înseamnă erezie, ce înseamnă sectă,–nicidecum să nu vă închipuiţi că, uite noi suntem ortodocşi şi găseşti pe–aicea vreo trei eretici, uneori se întoarce pe dos, au rămas trei ortodocşi şi restul au luat-o razna. Să nu vă închipuiţi că aşa se discută: „majoritatea are dreptate şi deci au rămas ortodocşi.” S–a întâmplat să iasă total pe dos. Şi arienii aceştia aveau şi puterea politică de partea lor, chiar la nivel de împăraţi.
Ortodoxia se ţinea într-un fir de aţă şi unul de păr. De multe ori cade total o biserică în erezie. Mulţime de popoare cad în erezie. Şi unii au căzut până azi şi nu şi-au mai revenit! De aceea, frăţiorilor, aceste lucruri nu sunt de joacă! Pentru că noi avem un fel de triumfalism în noi,mai ales în ortodoxie, probabil că şi romano–catolicii sau sectanţii. Ai aşa un sentiment de siguranţă: „măi, de 2000 de ani stăm pe stâncă, aşa!” Este un cuvânt pe care l-am mai spus:triumfalism, sentimentul că ai repurtat victoria, şi aveţi ca exemplu pe„pocăiţi”. Un sectant pocăit zice: „L-am primit pe Isus în inima mea, sunt mântuit, aliluia!” Şi este relaxat, cântă şi zâmbeşte fericit, sau un ,,hare-krişnic” care a rezolvat–o şi el. Şi a câştigat lupta înainte de a o da.
Noi ne pocăim, aceia sunt pocăiţi şi rezolvaţi. Ei bine, şi la noi la ortodocşi există o tendinţă de a fi foarte siguri pe harul sfinţitor, pe Tradiţie, se micşorează treptat starea de trezvie si deodată te trezeşti cum ortodoxia ta este doar o pânză de păianjen , (…) casa noastră a devenit de paie, şi trebuie să punem bulină roşie ca la blocurile astea de pe bulevard, că vine un cutremur ca în 1977 şi cad toate. Noi suntem de multe ori ca aceste blocuri cu bulină pe noi, şi credem că suntem de stâncă, şi vai şi amar! De ce? Cum s-a ajuns aici?
Iarăşi, nu pot eu să explic. Nu am studiat în arhivele noastre istorice. Când s-a petrecut în teologie. Aproximez şi eu, poate în sec. XIX. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt scrise în greceşte, multe şi în latineşte, dar ele trebuia traduse în româneşte, trebuia să le ştim. Dar noi am făcut facultăţi, nu ni s-a predat dogmatica avându-le în faţă, ca să ştim exact ce şi cum s–a hotărât.Ştim desigur în linii mari. Noi cunoaştem, bineînţeles, problema sinodului. A condamnat de ex.Sinodul I pe Arie, a stabilit data Paştelor, celelalte au condamnat pnevmatomahii, pe Nestorie, monofiziţii, desigur că ştim toate acestea, toţi le–am învăţat la dogmatică. Dar hotărârile acelea,spuneţi–mi, cum sună? Cum se exprimau Sfinţii Părinţi?
Şi iată cum, neştiindu-le nici în original, nici traduse,au mai venit şi nişte aburi din aceştia protestanţi şi tot felul de contacte pe care le–am avut în secolul trecut. Învăţătura de dincolo vine şi ne spune: ,,Ei, hai să vedem dacă sinoadele astea sunt oare ele aşa infailibile! Nu cumva împăratul Justinian l-a condamnat pe Origen şi pe ceilalţi din raţiuni politice, nu cumva celălalt împărat nu ştiu ce a mai făcut şi i–a obligat pe Părinţi să semneze? Nu cumva papa a fost şi el constrâns la Calcedon? şi… şi… şi…” Vorbuliţe din acestea care strecoară ghimpele îndoielii şi necredinţei: ,,dar dacă acele sinoade sunt luate aşa, puţin aşa, nu a fost chiar Duhul Sfânt, ci o lucrare omenească discutabilă, şi o putem reinterpreta? Mai reabilităm noi pe unii condamnaţi, invers, mai condamnă pe unii care nu au fost. Vă dau şi exemple: îl reabilităm pe Origen cel condamnat la atâtea Sinoade Ecumenice. Invers, Fericitul Augustin care este în calendar. Unii zic: acesta a dărâmat ortodoxia.

Începem să reinterpretăm, fără a cunoaşte aceste sinoade în profunzime, dintr–o falsă smerenie şi o falsă îngăduinţă. Pentru că, ceea ce este omul de astăzi, şi suntem noi toţi, şi noi, şi voi, avem o reţinere când auzim cuvântul ,,anatema”, că ştim că este un blestem şi ştim că o învăţătură de credinţă dogmatică, sau dacă nu ştim nu-i nimic, învăţăm acum, se afirmă aşa, de ex.: ,,Cine crede că a fost o vreme când Fiul nu a existat”, sau ,,că Mântuitorul are două naturi separate”, sau că, dimpotrivă ,,crede că are o singură fire, să fie anatema.”

,,Cine crede aşa, mireanul să se afurisească iar clericul să se caterisească.” Aşa spunea Sf. Sinod: anatema,afurisanie, excomunicare. Şi în sfârşit vine momentul să mai luăm şi Sf. Scriptură. De unde am scos noi pe aceasta cu anatema? Este şi în Vechiul Testament, dar luăm ca temei „Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel”, text inspirat de Dumnezeu, deci prototip pentru toate anatemele care de la dânsul până astăzi sau în viitor s-au dat sau se vor da contra ereziei. Spune aşa (o să citez nu numai pasajul respectiv, luăm puţin mai mult ca să fie şi în context, 2-3 versete mai sus.):
„Sunt uimit (vorbeşte către galateni, ştiţi cine, acei din Galata Sarai, adică din Turcia de azi, eraugali, foarte interesant că ajunseseră în Asia Mică. Nu asta este important, mai puţin contează contextul, deoarece se adresează tuturor, ce vedem aici este o învăţătură catolică, universal valabilă în timp şi în spaţiu şi deplină.) că de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos voi treceţi atât de repede la altă Evanghelie. Nu că este alta, ci numai că sunt unii care vă tulbură şi vor să strice Evanghelia lui Hristos.” Şi acum vine citatul pe care vă rog să–l reţineţi dacă nu cuvânt cu cuvânt, cel puţin ideea,neapărat: ,,dar, chiar dacă noi înşine sau înger din cer v–ar propovădui altceva decât ceea ce v-am propovăduit noi, să fie anatema!” Limba, dinţii, gura, cuvintele sunt ale Sf. Pavel. Mesajul e al Duhului Sfânt, pentru că zice în altă parte „orice păcat se ierta oamenilor, dar cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.” Hula împotriva Duhului Sfânt care este, frăţiorilor, socotită ca cel mai grav păcat, este exact erezia, el nu se va ierta nici acum, nici în veac, erezia nemărturisită, erezia nespovedită pe care n–ai părăsit–o, sau ai părăsit–o aşa, în două ape, eşti gata s–o reiei, le amesteci şi eşti hotărât şi cu desăvârşire, aceasta este hula împotriva Duhului Sfânt.
Remediul împotriva ei este anatema, deci lepădarea şi darea ei focului iadului, focului iadului, într-adevăr blestem. Şi noi zicem: „dar chiar să blestemăm pe cineva, să blestemăm o idee, o părere, dar are şi omul dreptul său, nu?” Constituţia zice libertate de gândire, de opinie, de exprimare. În ştiinţă ştiţi că nu există ortodoxie şi erezie, ci poate o teoremă corectă, sau una care a căzut, (se va vorbi mai departe despre evoluţionism), dar acolo nu există ortodoxie, nu există dogmă. Ştiţi şi discuţia: „eşti dogmatic, părinte, sunteţi dogmatici.” Deci afirmăm un adevăr absolut, nu negociem, spunem: ,,aşa este, aşa spune Scriptura, aşa spune Biserica, punct.” Nu mai este negociabil.
„A!, dar de ce, poate noi cercetări şi noi teoreme şi ipoteze…” Şi atunci uitaţi, pentru aceste noi teoreme, pentru aceste noi cercetări, pentru aceste noi ipoteze noi folosim acest cumplit cuvânt: anatema. Şi învăţăturii, şi celui care o răspândeşte. Aşa au făcut Sfintele Sinoade,am la mine hotărârile, nu le vom cita în detaliu.

(…)

Acum, dacă timpul ne permite, să vă mai amintesc numai de ,,teoria ramurilor” protestantă care spune aşa: Avem un trunchi iniţial, nu desenez pe tablă, dar vi–l închipuiţi. Avem Biserica primară, până la Sf.Constantin (ei spun că Biserica Catolică este biserica împăratului Constantin,dar v-am demonstrat că nu atunci apare catolicitatea, pe vremea lui Constantin în sec. IV, ci de la bun început), şi din ea apar pe parcurs nişte ramuri. Şi una din ramurile mai mari este ramura monofizită (sec. V): armeni, copţi, sirieni. Ei sunt o ramură. Mai târziu ramura romano–catolică,ramura ortodoxă, după care ramura luterană, cea reformată (calvină) şi cea anglicană (se. XVI–XVII). Urmează baptiştii, adventiştii, penticostalii şi toţi ceilalţi neo–protestanţi, aşa un trunchi frumos cu ramuri bogate, şi toţi aceştia îşi zic creştini şi se închină la acelaşi Dumnezeu.
Acum ia uitaţi–vă, este ca şi cum aş fi eu aşa. Deci mâinile mele sunt tot eu, nu-i aşa? Degetele mele nu sunt tot eu? De fapt eu sunt unul singur cu mâini, cu degete şi cu picioare cu tot. Ceea ce se întâmplă este că aceste mâini nu numai că le-am întins, ci ele s-au rupt!

Nu mai fac parte din acest trunchi. Trunchiul este întreg şi indestructibil.

Este o metaforă care zice ,,s–a sfâşiat biserica, s–a sfâşiat cămaşa lui Hristos.” Nu-mi place de loc metafora aceasta. Când a fost vorba de chiar cămaşa Mântuitorului au tras-o soldaţii la sorţi şi nu au sfâşiat-o. Era dintr-o singură cusătură. Biserica, dacă vreţi ca metaforă, dacă vreţi să-i spunem„cămaşa lui Hristos”, nu se poate sfâşia, sparge! Este o mare înşelare să spui în zilele noastre ,,să ne rugăm pentru unirea bisericilor sau unitatea creştinilor”, dar cum? Asta înseamnă că s–a spart cumva întregul şi trebuie lipit la loc ceea ce s–a făcut bucăţi. De unde lucrul acesta?
Nu s-a spart nimic, ci au căzut fâşii–fâşii mădulare întregi, popoare întregi, biserici întregi, da, au căzut, dar acelea nu mai fac parte din întreg.
Nu se poate să fie biserici, v-am mai spus, acelea nu sunt biserici, există o singură Biserică, un singur trup, un singur har, care nu se împarte. Ai sau nu ai! Şi v–am spus acuma deosebirea faţă de concepţia aceea foarte legalistă. Exisă într –adevăr o perioadă de graţie până când sinodul, ecumenic, sau chiar local, pronunţă hotărârea. „Cine crede că Duhul purcede şi din Fiul să fie anatema…”

Iar la ceilalţi: „Cine nu crede că în materie de credinţă şi morală papa ex cathedra este infailibil, să fie anatema…Cine nu crede în imaculata concepţiune (zămislire) a Fecioarei Maria, să fie anatema…
Cine nu crede în înălţarea la cer a Fecioarei Maria, să fie anatema…” Acestea sunt ultimele formulări dogmatice pronunţate la Conciliile 1 şi 2 Vatican, care aşa cum bine aţi auzit se termină fraţilor cu: „anatema”!
Deci noi,ortodocşii, suntem sub anatemă, şi nu odată, ci suntem de cel puţin 7 ori:

1)în privinţa purcederii Duhului şi din Fiul;
2)a primatului papal;
3)a purgatoriului;
4)a împărtăşirii cu azimă;
5)a infailibilităţii papei;
6)a imaculatei concepţiuni;
7)a înălţării Fecioarei.

Deci nu numai odată,ci sunt mai multe deosebiri şi anateme. Acestea nu se pot concilia decât cum? Eu mărturisesc că nu se pot uni bucăţi (părţi) , ci se pot întoarce la adevăr în această Biserică „una, sfântă, catolică şi apostolică, prin darea acelor erezii anatemei. Ceea ce se şi întâmpla într-un document, şi aici mă apropii de sfârşit, care se cheamă Sinodiconul Ortodoxiei.
Prima duminică din Postul Mare se numeşte ,,Duminica Ortodoxiei”, şi este cunoscută în general ca biruinţa Sfintelor icoane. Dar, i–auziţi, totuşi ea nu s–a numit ,,Duminica icoanelor”, sau ceva de acest fel, ci i s-a spus„Duminica Ortodoxiei”. Desigur s–a păstrat sensul de biruinţă a ortodoxiei încununată de biruinţa icoanelor asupra iconoclasmului. Exista iarăşi un document,lucrul nu este un secret, l-a spus deja pe la noi stareţul Efrem de la Vatopedi, l-a întrebat cineva,aşa cum sunteţi voi, cum fac ei la Athos cu sinodiconul, şi alţii au zis ceva poate de acest gen„dar noi n-am auzit sinodiconul acesta! Cum? Ce-i cu el? Unde este în România” Că auzim Pastorala Sf. Sinod, auzim tot felul de lucruri, dar pe Sinodicon nu-l cunoaştem.” Părintele stareţ a spus: ,,Nu-l aveţi? O să încerc să vi–l trimit eu.” (probabil tradus în româneşte) Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Triodul nostru nu–l conţine.
Dacă nu mă–înşel, prin 1812 a fost la Iaşi un fel de răzmeriţă populară, a ieşit ponos cu evreii, s-a lăsat şi niscai linşaj şi omor, şi s–a luat hotărârea de a nu-i mai instiga pe moldovenii noştri ortodocşi prin acest sinodicon care dă anatemei pe ereticii din toate timpurile şi locurile.Mitropolitul Veniamin Costache zice că a fost scos ,,din oarecari subţiri pricini” Din câte ştiu (cu oarecare rezerve), acest sinodicon nu a fost niciodată inclus în Triodul tradus în româneşte, cel puţin în ediţiile de după 1812. Dacă într–adevăr aşa stau lucrurile, înseamnă că de 200 de ani această importantă slujbă a ieşit din conştiinţa liturgică a ortodoxiei româneşti! Există o traducere făcută prin 1985 de către părintele I. Ică de la Sibiu, dar ea este quasi necunoscută, şi, aşa cum am mai spus, ea nu figurează în Triod. Deci ea rămâne străină preoţilor, monahilor şi credincioşilor români! La facultăţile de teologie se mai aminteşte de ea, dar în linii mari, generale.În sinodicon există două linii directoare clare: apărătorilor ortodoxiei enunţaţi nominal, patriarhi, clerici, împăraţi şi împărătese, li se spune „Veşnica lor pomenire!” (chiar aşa sună, ca la morţi, dar aici are un sens aparte); celorlalţi, ereziarhilor, li se spune scurt: „anatema!”.
Pomelnicul se citea din amvon, într-un limbaj colorat şi plin de putere, fără menajamente politic corecte, ca la Apostol şi Evanghelie şi poporul dădea răspunsurile menţionate. Urma o procesiune cu icoanele. Aşa se întărea şi perpetua conştiinţa dogmatică a Bisericii! Aşa s–a spus şi la noi, cel puţin 700 de ani. În numele acelei conştiinţe liturgice se murea pentru o singură iotă:homoousios (de aceeaşi fiinţă) sau homoiousios(o fiinţă asemenea). Sau dacă nu se murea, au fost daţi anatema sfinţi ca Sf. Grigore bătrânul, tatăl Sf. Grigore Teologul, pentru acea vocală, aparent neînsemnată, dar care pierdea mântuirea! Sf. Împărat Constantin cel Mare a oprit disputele pe marginea acestor„mici” diferenţe, ce erau de fapt poziţiile ortodoxă şi semiariană, nedându-şi nici măcar dânsul seama de consecinţele lor şi vrând să salveze liniştea şi buna înţelegere în Imperiu şi în Biserică.

La fel au procedat mai târziu şi alţi împăraţi bizantini, pe vremea Sf. Maxim

Mărturisitorul de pildă, când din motive politice au interzis disputele dogmatice ce divizau Imperiul şi Biserica. La fel a fost şi pe vremea Sf. Grigorie Palama, secolul XIV, când Imperiul era ameninţat puternic de către turci şi apuseni deopotrivă.

Ideea este următoarea: noi avem o tendinţă bolnăvicioasă la ora actuală, de a nu mai avea discernământul între ortodoxie şi erezie, cu toate că nominal ne–am declarat 87% ortodocşi.Odată făcută această mărturisire de credinţă, trebuie şi trezvie dogmatică, a reveni la învăţătura şi etosul Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia şi erezia, ca să fim în acelaşi duh şi să ne împărtăşim din acelaşi Potir cu ei! Ne oprim aici deocamdată şi aşteptăm întrebări…
…Aşa în încheiere, ca mică recomandare, circulă această carte pe la librăria Sofia şi prin alte locuri, cu titlul Biserica Ortodoxă şi ecumenismul de Sfântul Justin Popovici, şi dacă eu am spus şi prostii şi am vorbit nu ştiu cum, aicea vorbeşte Duhul Sfânt prin gurile Sfinţilor Justin şi Nicolae Velimirovici. Luaţi–o şi vă lămureşte mult mai bine ca mine Nu e prea scumpă, merită, v–o recomand cu toată căldura!

…..

Întrebări şi răspunsuri

Întrebare :

Părinte, putem să spunem că biserica catolică este şi ea ,,catolică” în înţelesul de care aţi vorbit dumneavoastră?

(Între timp, o serie de persoane părăsesc sala)

Părintele:

–„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână”(aplauze)
O ştiţi pe aceasta, nu? A fost spus fără răutate, nu ştim dacă nu sunt cumva binecuvântate pricini, timpul… Revenind la întrebare: Nu putem să spunem în acel înţeles, este doar un termen fără acoperire. V-am spus,„universal” înseamnă altceva decât doar extensie geografică, trebuie să mai existe şi deplinătatea harului, deplinătatea adevărului şi să fie ortodoxia credinţei. În momentul în care prima abatere gravă, acea a purcederii Duhului Sfânt şi din Fiul(filioque) a fost condamnată într –un moment sinodal în care toată Biserica (catolică şi ortodoxă!)a fost de acord cu această condamnare, căderea ulterioară a papilor în această erezie la 1014 a anulat acea perioadă de graţie, s-a dus ortodoxia, s-a dus şi catolicitatea! Deci actuala biserică romano-catolică nu este Biserica Catolică!

Întrebare:

Părinte, ignoranţa ortodoxă poate rezolva dialogul interconfesional?
Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?

Părintele:

Să se scoale cine a întrebat! E o întrebare pusă aşa, mai pe arţag… Hai s-o mai reluăm. Noi am vrut să fim mai pacifişti, dar n–avem condiţii, acum huruie războaiele,trăim vremuri destul de belicoase, şi chiar şi aicea…„
Ignoranţa ortodoxă…” A cui? A mea? Sau a cui?

„Rezolvă dialogul interconfesional.” Nu ştiu cum să pun cap la cap acestea două ca să obţinem o întrebare coerentă. Ce legătură are una cu alta? Cei care sunt angrenaţi în dialoguri interconfesionale sunt aproape întotdeauna bine titraţi, firoscoşi, şi nu s-ar încadra la„ignoranţa ortodoxă”. În schimb, ,,ortodocşii ignoranţi” nu dialoghează interconfesional, decât în mod excepţional. Deci nu se prea leagă întrebarea. Cel (sau cea) care a întrebat n-a reflectat suficient înainte de a o pune, ci a fost luat de avânt.
„Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?” Nu ştiu dacă râzând de eretici îi aducem în acest staul. Apropo de râsul de eretici, ia să schimbăm puţin rolurile şi vă întreb eu pe voi, avem oare în Biblie un moment când se râdea de eretici? Care sunteţi aşa tari în Scriptură? A făcut cineva pasul acesta? A râs de eretici? Ia! Ştiţi cine a râs?

O voce din sală: Ilie…

Părintele:

Am auzit, aşa, mai tare, mai tare, îndrăzniţi! Ilie a făcut asta când? Cum a râs?
Când i-a adus pe preoţii lui Baal şi ai Aşerei şi zicea: „Strigaţi mai tare la Baal, că poate doarme şi nu v–aude! Făcea cum se spune acum „băşcălie”. I–a luat pe aceia în râs şi după aceea i–a tăiat pe toţi proorocii lui Baal, 400 de inşi!De la râs s-a terminat cu plâns, pentru că i–a şi omorât.
Dar, într-adevăr a râs de ei. Aşa, noi, Biserica Ortodoxă, nu prea râdem. La dialoguri de-astea nu cunosc vre-un astfel de ton… mai am eu din când în când aşa, de destindere…
Dar aici nu este un dialog interconfesional, nu s-a anunţat aşa ceva. Eu nu particip la asemenea dialoguri nici ca„băşcălios”, nici ca ignorant. Deci nu ştiu cum să răspund.

A se aduce un eretic la staulul Bisericii sau la turmă, cum doriţi, se aduce aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi şi cum spune Biserica, eu nu pot să spun altfel. Îi spui aceluia: „iată învăţătura ortodoxă, iată erezia.” Aşa cum de ex. spuneau Părinţii de la Sinodul III Ecumenic lui Teodoret al Cirului. Spuneau: ,,Dai anatema pe Nestorie?”

,,Nu, că nu era chiar de tot rău!” ,,Încăo dată: îl dai anatemei?” „Păi, parcă nu s–ar face…” ,,Îl dai anatemei sau te dăm şi pe tine cu el?”Şi atunci l-a dat. ,,Nu-l mai recupera, nu-l mai petici! Nestorie este eretic, da sau ba?” Deci, vine momentul
când eşti la „da sau ba”. Acesta este momentul mărturisirii adevărului. Şi–ţi taie mâna dreaptă şi limba ca Sfântului Maxim, dar tu tot spui aşa. Şi atunci, ereticule, dai erezia anatemei,şi filioque, şi iconoclasmul, etc., atâtea şi atâtea, monofizismul dacă eşti armean, ş.a.m.d.? Ne întoarcem, nu ne unim!
Nu, ce-i aia, ,,ne unim”, nu există ne unim!

„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână” ştiţi cui se adresa aceasta? ,,Chemaţi”(catehumeni), adică cei care urmau să se boteze, să vină la ortodoxie, nu? Ori de unde ar fi venit ei.
„Rugaţi–vă cei chemaţi Domnului… Câţi suntem credincioşi să ne rugăm…” Deci ne rugăm pentru aceia ca „Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii, cuvântul adevărului, să–i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicească (catolică) Biserică. Pe dânşii să–i unească, nu să ne unim noi, adică să–i aducă înapoi de unde au căzut ei înşişi, sau strămoşii lor. Şi aceasta se face prin anatemizarea ereziilor.
În ediţiile Molitfelnicului dintre 1990–1996, dacă nu mă înşel, există slujba de ,,Primire la ortodoxie a celor de alte credinţe”: mozaici, ereticii luterani, calvini, baptişti, lipoveni molocani şi duhoborţi ori alţii,a schismaticilor romano-catolici, ori alţii,armenii gregorieni,lipovenii(staroveri) popişti (popovţi) şi nepopişti (bezpopoviţi). Interesant este că lipsesc musulmanii, budiştii şi cei de credinţe asiatice. Rânduielile acestea au în comun lepădarea de eresul respectiv şi darea acestuia anatemei.
Aceasta este modalitatea întoarcerii în staul, nici băşcălioasă, nici ignorantă! Nu este decât un singur drum: întoarcerea la ortodoxie şi aducerea tuturor eterodocşilor se face doar pe acest drum.Nu prin dialog.

Nu poate fi dialog. Este mărturisire! Nu prin dezbatere.Este iarăşi mărturisire,acceptarea Bisericii lui Hristos apostolice, a Sfinţilor Părinţi. În ea se intră pe un singur drum: dând erezia anatemei. Şi imediat acela este primit cu braţele deschide, şi ştiţi că în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos întors decât pentru 99 de drepţi. Şi cu asta cred că am dat un răspuns concludent…”

Preot Dan Badulescu

Fragment din Conferința ASCOR „Ortodoxie și erezie” București, 2003

s.o.

Îngrădire de erezie (întreruperea pomenirii episcopilor eretici) sau… ascultare de papa?

Ghenadie Scholarios, primul patriarh al capitalei Bizanțului după cucerirea acesteia de către turci (29 mai 1453), scria:

„Eu cred următoarele: cel care îl va pomeni pe papa sau va fi în comuniune cu cei care îl pomenesc sau va sfătui și va îndemna pe cineva să îl pomenească, îl voi considera exact cum a făcut Sfântul și Marele Sinod de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină (papistașă) și i-a condamnat pe cei care credeau în ea, adică pe patriarhul Ioannis Vekkos și pe cei de un cuget cu el.

De asemenea, nu consider că pomenirea papei sau a oricărui alt episcop este un lucru neînsemnat. De altfel, comuniunea duhovnicească a celor de aceeași credință și supunerea lor desăvârșită față de adevărații păstori se exprimă prin pomenirea numelui lor.

Sinoadele și Sfinții Părinți au hotărât că trebuie să ne ferim de comuniunea cu cei de al căror cuget ne lepădăm. Mai presus de toate, însă, Domnul Hristos ne spune: „Oile nu urmează glasul străinului , ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul lui.” (Ioan 10, 5)

Să nu cumva să se întâmple ca eu să fac să cadă în erezie Biserica mea, care este Mama Sfântă a ortodocșilor, acceptând pomenirea papei, căci papa mărturisește și crede cele pe care Biserica nu le acceptă.

Așadar, cel care vă mărturisi că papa drept învață acum drept cuvântul adevărului, mărturisește astfel că strămoșii noștri au fost eretici. Părerea mea a fost și este aceasta: urmând Sfinților Părinți, fără nicio îndoială nu voi fi vreodată în comuniune cu papa și cu cei care au comuniune cu el. Pentru că noi trebuie să imităm, să urmăm credința Sfinților Părinți, devreme ce nu avem sfințenia și înțelepciunea lor (ca să zicem că am putea face altfel).”

traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu