Predică la învierea fiicei lui Iair

Evanghelia duminicii in care se face pomenire de Invierea fiicei lui Iair:

„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.
Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic”.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este doar o imagine a ceea ce se petrece înăuntru. Toată natura cea efemeră e ca un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufletească. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd. Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi electricitate, cu puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale şi să umble şi să vorbească? Trebuie să fie, altfel soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştienţă. Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare şi pământ, de iarnă şi de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, „Iată a venit un bărbat, al cărui nume era lair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. În care vreme? Când s-au întâmplat acestea? În vremea când Domnul s-a întors peste mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan 12, 35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor şi stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu. şi a fost aşa” (Facere 1, 11).

Acest Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte. Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită: odată durerea de părinte, şi apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9, 18).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte, iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar Îl ruga: „zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea” (Matei 8), Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi puna mâna Sa deasupra fiicei care murise. Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta peste ea”. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna!

Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce, ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu 5, 21). Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţime se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea.

Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţă. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie! Această făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9, 21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apără în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.

„Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură de Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele Său!

De negrăit este acest lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, şi îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse ridica nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-au dat nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

„Şi a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu îi dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi puna mâna peste copila moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea Lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui.

La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri şi ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia, leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19).

Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care Îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă!

„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Din glasul şi din vorbele lui Hristos femeia şi-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala. În locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: „Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu. Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

„Credinţa ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu Şi-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi”. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă. „Nu mai supăra pe învăţătorul”. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare, de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: „Nu te teme”. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede numai. Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi „plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, şi-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum, călătorii rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri.

Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, dacă maşina se împotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum şi merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.

Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult. Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaică, rostite de Domnul când a atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: „Copilă, scoală-te!”

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă.

Aşa şi aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce, ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5, 42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat. Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios!

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecând pe femeie de curgerea sângelui şi înviind copila moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are într-însa otravă, aşa şi curiozitatea poartă într-însa un venin tare care distruge şi sufletul şi trupul. Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: „Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude” (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului şi trupului tău. Dumnezeu are telefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi. El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

 În numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

In vremea aceea, „Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-23).
Evocam momentul in care Petru marturisise „Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: „Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, sa nu se intample una ca asta!”. Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: „Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.
Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…
Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.
Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: „Doamne, bine este noua sa fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc („Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.
Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc!
La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: „Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: „Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”. Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.
O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace – pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: „Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.
Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata – chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, „Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.
Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.
Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: „Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: „Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.
Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.
Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport?
Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.
Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.
O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.

Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.
Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.
De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal…” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatal: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: „O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.
Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. „Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva „a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.
Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.
Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: „Cum iti este? Roaga-te!” Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!
Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. „Dumnezeu a pus in vistierii adancul” – retineti ideea aceasta!
Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: „Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: „Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: „Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: „Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, „caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Predică la Duminica a cincea după Rusalii

Aţi auzit ce s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni in care intraseră diavoli, L-au intâlnit şi au strigat: Ai venit aici mai inainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu.
Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu – iată, acesta este diavolul.

Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, independent de Adevărul Său, independent de Dreptatea Sa, independent de Legile Sale! Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu, şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. In diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important, el a proclamat ca cel mai puţin important.

A proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună; Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău; a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol. Vai, tot aşa şi noi, oamenii din această lume, mica făptură omenească, atunci când incepem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti, treptat omul se transformă in demon.

Iată pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi. Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze. Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Matei 8, 28), unde erau ei. Au trăit in morminte, infricoşători, cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, plini de energii demonice.

Frate, fiecare luptător impotriva lui Dumnezeu se află de fapt intr-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-15); şi când aceste gânduri au impărăţit intru el, au stăpânit fiinţa sa, el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic. Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi.

Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. Se spune în Sfânta Evanghelie: Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Romani 1, 22).

Zicând că sunt intelepti, au ajuns nebuni… Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu: „Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!”

Dar ce vei face, omule, atunci când diavolul va intra intru tine? Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi impotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos: De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Matei 8, 31), trimite-ne în ei. Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei. Iar voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret.

Si Mântuitorul le-a zis: Duceti-vă. Iar ieşind, s-au dus in turma de porci. Si iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm in mare şi a pierit in apă. (Matei 8, 32)

Fraţii mei, cât de cumplită este osândirea [din] această intâmplare pentru noi, oamenii. Ceea ce s-a intâmplat cu porcii, aceasta este pentru noi mica infricoşătoare judecată. Iată porcii nu au putut să suporte diavolii şi răutatea lor şi imediat s-au aruncat mare, in apă, s-au inecat, n-au putut să indure diavolii in ei. Dar oamenii?

Oamenii prin toate păcatele, prin toate patimile, de fapt îl cuprind pe diavol în ei si imprejurul lor. Cu cât este omul mai rău decât porcii! Insultă este pentru porc să-i spui că este om, dar nu este insultă pentru om să-i spui că este porc. Nu am inventat eu aceasta! Aceasta spune Evanghelia de astăzi! Porcii s-au arătat a fi mai presus decât oamenii, căci nu au putut să suporte diavolii in ei, iar oamenii ani şi ani trăiesc în mâini diavoleşti, petrec in fălcile diavoieşti şi se consideră fericiţi, consideră că acesta este raiul lor. Ce demenţă! Ce nebunie! Omul omul este fără indoială mult mai necurat decât orice porc.

Iată dovada. Cine a făcut să intre diavolul in această lume, cine a făcut să intre moartea în această lume? Omul! Omul, prin păcatele sale, căci intrând păcatul in această lume a făcut să intre moartea, a făcut să intre boala, a făcut să intre toată grozăvia şi a făcut să intre diavolul in această lume. Oare nu este omul mai rău decât porcii? Nu numai decât porcii, decât toate făpturile care vieţuiesc in această lume. Da, este ingrozitor să fii om fără Hristos, este ingrozitor să fii om în această lume fără Dumnezeu. Atunci omul devine de bunăvoie diavol. Există vreo nebunie mai mare decât aceasta?

Fiecare păcat, fraţii şi surorile mele, este o mică nebunie, fiecare patimă este o mică nebunie. Priveşte-te pe tine la mânie. Ce este mânia? Când te mânii, aceasta este o mică nebunie. Priveşte-te cum arăţi atunci. Si ce să spunem despre invidie? O, invidia este o astfel de nebunie a sufletului… Da, invidia il trădează şi pe Hristos Dumnezeu, căci se spune în Evanghelie că evreii L-au predat la moarte pe Domnul Hristos din invidie (Matei 27, 18).

Zici: Evenimentul din Evanghelia care s-a citit astăzi, s-a petrecut cu două mii de ani în urmă. Aceasta s-a intâmplat atunci, ce legătură are cu noi? Socoteşti că nu are. Are. Iată că aceleaşi evenimente evanghelice se petrec şi astăzi in Serbia. Pe pământul sârbesc astăzi se tămăduiesc demonizaţii, se tămăduiesc oamenii nebuni. Iată Sfânta Mănăstire Ostrog. Câţi oameni se tămăduiesc şi astăzi, aşa cum Domnul i-a tămăduit pe cei din Evanghelie.

Este aceeaşi putere pe care Domnul a lăsat-o Bisericii Sale şi aceeaşi putere iese din El şi astăzi şi-i tămăduieşte pe oameni de orice nebunie. Sârbule, să nu uiţi aceasta. Mergi la Sfântul Ostrog şi priveşte cu ochii tăi ce se intâmplă acolo. Mergi la Sfântul Prohor Pcinschi să vezi cum îi aduc pe nebunii demonizaţi şi după o săptămână de zile pleacă sănătoşi şi teferi. Mergi la Sfântul Ioanichie, din Devici (Kosovo), şi acolo vei vedea cum sunt aduşi oameni demonizaţi, şi ei, după o săptămână de zile, la moaştele Sfântului Ioanichie, sau pentru rugăciunile monahilor şi preoţilor, se tămăduiesc.

Omule, ţie, in fiecare zi şi in fiecare noapte Domnul îţi oferă Impărăţia Cerurilor. Aceasta este patria ta veşnică. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte pentru ce trăieşti pe pământ. Tu eşti o fiinţă nemuritoare. Dumnezeu te-a creat pentru nemurire. Pentru aceasta a venit El in această lume, pentru aceasta a dăruit Evanghelia Sa, pentru aceasta a intemeiat Biserica Sa şi ne-a dăruit in ea toate mijloacele de a ne izbăvi de orice păcat, de orice moarte, de orice diavol.

Da, El, Dumnezeu, a venit această lume ca noi să ne izbăvim de toate acestea, ca să ne dăruiască Viaţa veşnică. Lui, numai Lui, Singurului Adevăratului Dumnezeu în toate lumile, fie cinstea şi slava şi din partea noastră, a celor mici şi neinsemnaţi de pe pământul sârbesc. Amin”.

Sfantul Iustin Popovici, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenit

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului – Despre puterea rugăciunii pentru aproapele – Pr. Ilie Cleopa

Și a zis Iisus sutașului: Du-te! Fie ție după cum ai crezut“ (Matei 8, 13)

„Și a zis Iisus sutașului: Du-te! Fie ție după cum ai crezut“ (Matei 8, 13)

Iubiți credincioși,
În Sfânta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mântuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oști roman care locuia în Capernaum, un mic oraș de lângă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are câteva caracteristici aparte. Ea s-a săvârșit datorită credinței dregătorului roman păgân, care se închina la idoli. Apoi poate și sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgân, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mântuitorul vindecă bolnavul de la distanță, fără să fie adus de față, ceea ce mai rar se întâmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceți-l aici la Mine! Iar pe alții îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Și dacă bolnavul sau părinții și însoțitorii lui mărturiseau cu tărie credința în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvârșea și bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.
Pe sutașul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoștea credința inimii. Ba nici nu l-a așteptat să-i spună ce dorește. Ci îndată ce sutașul s-a apropiat de El și I-a zis: “Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se“; Mântuitorul, cu multă blândețe, i-a zis: “Venind, Îl voi vindeca“ (Matei 8, 6-7). Dar sutașul, pe lângă credință mare, avea și multă smerenie. De aceea răspunde: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea!“ Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credința sutașului și a zis: “Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință! De aceea vă spun că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii împărăției vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Apoi i-a zis sutașului: Du-te, și după cum ai crezut, fie ție! Și s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela“ (Matei 8, 7-13).
Vedeți credință la un om păgân? Vedeți cât poate credința curată unită cu smerenia? Amândouă la un loc fac adevărate minuni. Credința pogoară harul asupra aceluia ce se roagă și smerenia îi deschide inima. Vedeți leacul prin care se poate vindeca lumea? Credința și smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atât de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu și de smerenie. Necredința în Dumnezeu și mândria au adus ființa umană în starea în care se găsește astăzi. Vedeți care este calea cea scurtă și mai sigură a mântuirii noastre?
Credința și smerenia! Credința că Dumnezeu există și are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, și în același timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa și în inima noastră din cauza mulțimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie și dreaptă credință în Iisus Hristos și să se socotească cel mai păcătos de pe pământ.
Zicea sutașul roman către Hristos: Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ca să ne învețe și pe noi creștinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfânta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfânta Scriptură și mai ales de Sfânta Împărtășanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică și cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare și răutate în inimă, dacă citim Sfânta Scriptură cu mândrie și cu duh de iscodire, toate ne sunt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuți amintite mai sus – credința tare și smerenia. Aceeași osândă ne așteaptă dacă ne apropiem de Trupul și Sângele lui Hristos nevrednici, nepocăiți, cu păcate nespovedite, certați cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.
Vedeți că acest om, păgân după credință, avea inimă de creștin după faptă. Necreștin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară și ca mulți creștini din zilele noastre. De aceea Mântuitorul îl laudă în public, zicând: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credință! Nu numai între evrei, dar nici între creștinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credință ca acest sutaș. Credința și smerenia lui l-a mântuit, i-a vindecat sluga și l-a făcut nemuritor.
Iubiți credincioși,
Nu de mult am avut ocazia să discut cu niște oameni rătăciți de la dreapta credință. Printre altele ei susțineau despre copiii mici că nu pot fi botezați pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credință. Nu pot fi botezați spuneau ei, deoarece Mântuitorul a zis către Apostoli când i-a trimis la propovăduire: “Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 16).
Având în vedere că acești oameni rătăciți de la adevăr pe mulți îi înșală cu cuvintele lor greșite, m-am gândit ca în predica de azi să arăt că nu numai credința personală în Dumnezeu aduce mântuire și folos, ci și credința celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora și poate chiar sfinți pe alții și învia din morți. Așa de exemplu vedem în Legea Veche, că prin credința lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului până ce a trecut tot poporul și preoții cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23). Și tot cu credința sa a oprit soarele și luna din mersul lor pe cer până ce a bătut pe vrăjmașii săi (Iosua Navi 10, 10-14). Tot așa prin credința lui Ghedeon, cei trei sute de ostași au biruit pe Madianiți (Judecători 7, 16-25). Prin credința unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22), iar prin credința Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).
În Legea Nouă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe și mari minuni prin credința unora asupra altora. Așa vedem minunea pe care ne-o arată Sfânta Evanghelie de azi, cum Mântuitorul, prin credința cea mare și tare a sutașului, a vindecat de la distanță pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credința neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat și a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credința lui Iair, Mântuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credința femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credința Martei și Mariei, surorile lui Lazăr, Mântuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credință: “Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru“ (Ioan 11, 21). Iarăși, vedem că pentru credința tatălui său, Mântuitorul a vindecat pe tânărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare și înviere din morți poate face cineva prin credința altora, ci și sfințire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: “Se sfințește bărbatul necredincios prin femeia credincioasă“ (I Corinteni 7, 14).
Așadar, frații mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credință, voi le spuneți că ei cu adevărat nu au credință, dar la botez se sfințesc prin credința părinților lor și a nașilor de la botez care mărturisesc credința în locul pruncului celui ce se botează. Nașii de la botez sunt părinții spirituali ai pruncului care se naște la o viață nouă în Duhul Sfânt, așa cum părinții trupești l-au născut pe el trupește. Totodată nașii sunt și garanți în fața lui Dumnezeu și a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credința ortodoxă și va fi un om credincios.
Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu știe copilul când îl botezi, și deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creștin prin apă și prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturisește Sfântul Apostol Pavel, zicând: “În Hristos ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropați fiind cu El prin Botez“ (Coloseni 2, 11-12).
După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după nașterea pruncului și după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu știrea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), așa și pruncul în Legea Harului nu știe când a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinților și a nașilor care mărturisesc credința în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece “pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvântul“ (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).
Cât despre vindecarea bolnavilor și pocăința multor păcătoși prin credința și stăruința rudelor, este de ajuns să ne gândim la atâtea fapte minunate din zilele noastre. Câți creștini nu se roagă acasă și la biserică pentru cei dragi ai lor stăpâniți de beție, desfrâu și necredință? Dumnezeu văzând lacrimile, rugăciunea și credința lor, întoarce la credință și pocăință pe soții și fiii stăpâniți de păcate. Aceleași minuni se săvârșesc și cu rudele care fac Sfântul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de față și cu darul lui Hristos li se ușurează durerea sau se vindecă deplin. Câți nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei amenințați cu moartea și pentru cei din examen? Datorită credinței, rugăciunilor, Mântuitorul ajută și salvează pe cei din primejdie și împlinește cererea credincioșilor noștri.
Dar și slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfântul Altar pentru vii și morți, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă și neînțelegeri de familie. Credința lor și harul Duhului Sfânt, pe mulți bolnavi îi vindecă, pe cei certați îi împacă, ploile adapă pământul lovit de secetă, cei robiți de patimi se întorc la pocăință și multe suflete ale celor răposați în păcate sunt salvate din muncile iadului. Toate acestea sunt adevărate minuni ale credinței slujitorilor și credincioșilor noștri, care, în numele dragostei creștine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufletești ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul și mântuirea tuturor.
Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeți cum o femeie credincioasă, datorită credinței ei, și-a salvat copilul de la moarte și soțul de la necredință și ucidere.
O femeie de curând căsătorită a rămas însărcinată. Soțul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: „Chiar dacă te va lăsa sau te amenință, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te și dă-ți viața pentru copil și vei fi numărată în rândul mucenicelor, decât să-l ucizi și să fii chinuită în iad ucigaș. Roagă-te cu credință lui Dumnezeu pentru soțul tău și cred că-l va îmblânzi mila Lui”.
Rugându-se mult cu post și lacrimi într-o noapte femeia a adormit puțin și a avut un vis înfricoșat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinși de foc și câte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare și cioc de foc veneau și le mâncat pieptul. În stânga drumului, iarăși, copaci aprinși și femei ucigașe de prunci legate cu funii de ei, iar șerpi fioroși le sugeau sânii.
Plângând de spaimă, a văzut un tânăr frumos venind spre ea și l-a întrebat: „Doamne, tu ești Mântuitorul Hristos?” Iar el i-a răspuns: „Nu sunt Hristos, ci sunt sluga Lui și îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viață și am venit să te scot de aici. Și l-a întrebat femeia: „care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc așa de cumplit, legate de copacii încinși de foc?” Iar îngerul i-a răspuns: „Aceste femei au ucis copiii lor în pântece și n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea așa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui și tu, dacă ascultai pe bărbatul tău și-ți avortai copilul…”.
Deșteptându-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soțului ei. Iar el, mișcat de Duhul Sfânt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus și el la preot să-și mărturisească păcatele. Și așa credința femeii a salvat și copilul și soțul de la pierzare.
Iubiți credincioși,
Să cerem de la bunul nostru Mântuitor să ne dea și nouă credința sutașului roman din Evanghelia de astăzi. Credința și smerenia lui, ca și dragostea lui pentru sluga bolnavă, sunt virtuți care lipsesc multor creștini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credință și toate virtuțile părinților noștri, care ne-au născut și crescut. Oare de câte ori s-au rugat și s-au jertfit pentru noi tata și mama? Oare nu credința lor curată și lacrimile lor ne-au făcut de atâtea ori sănătoși, ne-au ajutat în necazurile vieții, ne-au întărit în credință și ne-au ținut aproape de Hristos?
Să facem deci și noi ce au făcut părinții și sfinții noștri. Să le imităm viața, credința, smerenia, răbdarea și jertfa lor. Să ne rugăm cu credință tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începând cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii și rudele noastre să aibă credință tare și curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte și păcate, să se vindece de boli sufletești și trupești și să urmeze în toate lui Hristos.
Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credințe și a unității creștine în lume. Să ne rugăm cu credință pentru cei bolnavi care suferă greu și așteaptă rugăciunea și mângâierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toți oamenii și pentru credința și dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii și al iubirii de oameni va primi rugăciunea și credința noastră, va intra în casele și inimile noastre, va întări credința și pacea în lume, va vindeca și va alina suferințele noastre sufletești și trupești, va binecuvânta pământul cu ploaie timpurie și târzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta și nouă păcatele și va mântui în dar sufletele noastre. Amin.

Duminica a VI-a dupa Pasti – Vindecarea orbului din nastere

Duminica a VI-a după Paşti. Vindecarea orbului din naştere (Ioan 9,1-38)

a) Amintirea (rememorarea) creaţiei

Orbul din naştere avea o particularitate: se născuse fără vedere. De aceea, atunci când vecinii l-au aflat cu vedere după minunea săvârşită de Hristos, ziceau: „Măi, oare acesta este cel care cerşea?” Alţii ziceau: „El este!” Alţii ziceau: „Nu, nu e el, dar seamănă foarte tare!” El însuşi spunea: Eu sunt (Ioan 9,8-9). Una dintre cele mai importante minuni făcute de Iisus a fost vindecarea orbului din naştere. Importanţa acesteia nu rezidă doar în faptul că orbul şi-a căpătat vederea – şi alţi orbi şi-au recăpătat-o -, ci în felul în care Iisus a făcut această minune; a transmis un mesaj deosebit de important: a amintit de Dumnezeu-Ziditorul – ceva ce fariseii cei vicleni, care nu voiau deloc aceste mesaje, au înţeles imediat. De aceea au şi iscat o polemică dură împotriva lui Hristos şi împotriva orbului. Era minunea care îi deranjase cel mai mult.

Era în luna octombrie, al treilea şi ultimul an al vieţii Sale publice. Domnul urcase la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor şi învăţa în templu(v. Ioan 7,14). Fariseii s-au înfuriat şi L-au înfruntat (v. Ioan 7, 8). Iisus, pentru a soluţiona „criza”, a plecat din templu (v. Ioan 8, 59). Ucenicii L-au urmat. Şi, în timp ce trecea, Iisus a văzut un orb din naştere (v. Ioan 9, 1). Ucenicii, privindu-l pe acest orb ciudat şi având în minte preceptele iudaice, conform cărora copiii plătesc păcatele părinţilor, şi că fătul poate păcătui din pântecele maicii sale, L-au întrebat pe Hristos: Invăţătorule, cine a păcătuit: el sau părinţii lui, de s-a născut orb (Ioan 9, 2). Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9,3). Apoi a continuat cu vindecarea orbului, nu doar cu cuvântul, cum făcuse până atunci (v. Luca 18,41), ci cu fapta. Ce preţ are saliva? Nici unul! Insă aceasta e valabil doar pentru saliva noastră, nu şi pentru saliva lui Hristos, care era ca o agheasmă şi izvor al vieţii. Şi ţărâna are acelaşi preţ – de aceea şi călcăm pe ea. Insă atunci când Hristos ia această ţărână în mâinile Sale, devine agheasmă şi izvor al vieţii. Exemplu: Adam, înainte de a deveni om, era ţărână.

Dumnezeu a luat ţărâna, a suflat peste ea şi omul a devenit viu, cu raţiune şi cu simţire. Ţărână şi salivă erau „materialele” pe care Hristos le-a folosit ca să zidească ochii orbului din naştere (v. şi Marcu 7, 33).

Nu a cerut să I se aducă ţărână din pământ, cum a făcut în alte situaţii – „Aduceţi-Mi pe orb aici”, a zis într-o altă situaţie, când orbul era alături de El -, ci El însuşi S-a aplecat şi a luat singur ţărâna. A scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului (Ioan 9, 6). Aceasta ne aminteşte de zidirea omului (v. Facerea 2, 7). De acelaşi lucru şi-au amintit şi iudeii, mai ales fariseii. Astfel au primit mesajul că Hristos este chiar Ziditorul omului, deci Hristos este Dumnezeu, deoarece Dumnezeu l-a făcut pe om. Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu, a zis Hristos ucenicilor Săi (Ioan 9, 3).

Orbul s-a dus, s-a spălat la scăldătoarea Siloam şi a văzut lumina (v. Ioan 9, 7), şi a devenit un om nou. Ne aminteşte iarăşi de Adam: de cum şi-a deschis ochii, a văzut zidirea minunată a lui Dumnezeu, închipuiţi-vă ce uimire şi ce minunare l-au cuprins! Exact aceeaşi experienţă a avut-o şi orbul din naştere: de cum şi-a deschis ochii, a văzut pentru prima dată oameni, animale, păsări, copaci, stele, soare, cer şi celelalte. Şi cât trebuie să se fi minunat! Imaginaţi-vă ce uimire simte omul atunci când i se deschid ochii duhovniceşti şi vede lumea duhovnicească, neasemuit mai înaltă decât această lume simţită! Ce uimire simt cei drepţi atunci când intră în împărăţia cerurilor şi văd cu ochii duhovniceşti pe Domnul slavei, Mântuitorul Iisus Hristos!

Să-L rugăm pe Domnul ca, aşa cum a deschis ochii orbului din naştere, să deschidă şi ochii noştri, ai sufletelor noastre, pentru a vedea şi noi Lumina adevărului, pentru a ne lumina şi a ne schimba şi viaţa noastră!

b) Când avem călăuze patimile

„Dacă te iei după ciori, ajungi doar la mortăciuni”, spune un proverb înţelept. Dacă ne luăm după patimi, ajungem în iad.

Să ascultăm o povestioară educativă: O caravană înainta de multe zile printr-un loc pustiu, cu multe cărări ce se încrucişau. Dacă oamenii o luau pe un drum greşit, erau pierduţi. Aveau cu ei şi o călăuză care le arăta drumul pe care să-l urmeze, aşa încât să ajungă cu bine la destinaţie. Insă s-a terminat apa pe care o aveau cu ei, s-a terminat şi pâinea, şi ei mai aveau mult de mers. Au început să înseteze, să flămânzească, iar setea şi foamea creşteau. Au început să saliveze. Aveau şi halucinaţii. Asta îi făcea să nu mai urmeze drumul indicat de călăuza experimentată, ci drumul arătat de halucinaţiile lor. „Aţi luat-o pe un drum greşit!”, striga călăuza. „Nu ştiu ce-ai păţit, noi mergem bine!”, îi răspundeau şi insistau pe drumul lor. Călăuza, văzând că sunt în pericol să se piardă în deşert, a urlat, zicând: „Aţi luat-o pe un drum greşit! Trebuie să schimbaţi drumul!” N-au mai rezistat, şi-au scos cuţitele ca s-o omoare. Chiar şi aşa, rănită, călăuza şi-a ridicat mâna şi le-a arătat drumul care trebuia urmat pentru a ajunge la destinaţie. Iar ei, de furie, i-au tăiat mâna şi şi-au continuat liniştiţi drumul.

Astfel de închipuiri, de halucinaţii, aveau şi fariseii, închipuiri care proveneau din ura ce o aveau faţă de Hristos. Aceste închipuiri îi făceau să nu dorească să vadă, să înţeleagă mesajul foarte important transmis de minunea săvârşită de Hristos cu orbul din naştere.

Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta (loan 9, 16), spuneau despre Hristos. Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a răspuns: Este profet (loan 9,17). Şi, pentru că nu au primit răspunsul pe care îl căutau patimile lor, au început să se îndoiască de minune. Au chemat pe părinţii celui care îşi dobândise vederea şi i-au întrebat zicând: Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s-a născut orb? Ei bine, cum de vede acum? (Ioan 9,19) – pe care voi deci îl consideraţi orb şi acum ni-l prezentaţi că vede, dar pentru noi nu este orb. Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum de vede el acum noi nu ştim. Intrebaţi-l pe el, e în vârstă. El despre sine va vorbi (loan 9, 20-21), au răspuns părinţii. Era cel mai bun răspuns.

Insă minunea se petrecuse. Şi, pentru că nu puteau s-o nege, încercau să dovedească că nu s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu, ci cu puterea celui viclean. L-au chemat iarăşi pe fostul orb în sinagogă şi l-au întrebat: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? (Ioan 9,26). De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic, a răspuns orbul (Ioan 9, 33). Iar împotrivirea lor a fost: Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut şi tu ne înveţi pe noi?, şi l-au dat afară (Ioan 9,34). In timp ce despre Hristos, Care făcuse minunea, spuseseră: Are demon, este nebun (Ioan 8,48).

Nu, voiau să accepte adevărul, deoarece aveau drept călăuză închipuirile, patimile lor. Nu erau singurii. Şi haldeii (babilonienii) înconjuraseră Ierusalimul în anul 586 î.Hr. Profetul Ieremia i-a avertizat pe iudei: Cetatea va fi predată în mâinile haldeilor. Iar iudeii s-au pornit împotriva profetului şi l-au închis într-o celulă subterană umedă (v. Ieremia 44). Ieremia continua să trimită în palatul lui Ioachim profeţiile sale despre cucerirea Ierusalimului de către haldei, profeţii scrise pe papirusuri. Iar regele, cu un cuţit, le făcea bucăţele şi le arunca în foc. Nu voia să audă astfel de lucruri. Insă, în scurt timp, Ierusalimul a fost predat haldeilor. „Toţi vrem adevărul, dar vai de cel care îl rosteşte!” spunea cu înţeles Tiziano Vecellio.

Oamenii bolnavi sufleteşte, fanaticii, egoiştii şi ceilalţi sunt capabili doar de minciună, neputând să accepte adevărul; deoarece au drept adevăr minciuna. Sunt capabili să te şi omoare dacă le arăţi minciuna pe care şi-o asumă drept adevăr. Şi, în timp ce păşesc strâmb, au falsa impresie că merg drept. în timp ce trăiesc în întuneric, au falsa impresie că sunt scăldaţi în lumină. Cât de grăitor descrie Prorocul Isaia această stare tragică – înşelarea – în care trăiesc oamenii păcatului: De aceea s-a îndepărtat de la ei judecata, iar dreptatea nu va da peste ei. Când aşteptau lumină, li s-a făcut întuneric, când aşteptau zorile, picioarele li s-au pomenit în ceaţă. Ca orbii vor pipăi peretele, aşa îl vor pipăi, ca şi cum n-ar avea ochi. In miezul zilei vor cădea ca-n miezul nopţii, şi ca nişte muribunzi vor suspina (Isaia 59, 9-10). Să ne ferească Dumnezeu de astfel de „lumini”!

c) Călăuze oarbe

Religia lui Israel în timpul lui Hristos era iudaismul. Fariseii erau reprezentanţii acestei religii, învăţători, călăuzitori ai poporului.

Stăteau în acelaşi scaun în care stătuse Moise (v. Matei 23,2). Această demnitate le-a recunoscut-o şi Hristos. A zis: Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii. Deci toate câte vă vor spune faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei spun, dar nu fac (Matei 23,2-3). Insă Moise avea ca scop călăuzirea poporului către pământul făgăduinţei, acolo unde urma să Se nască Mesia. Aşa şi fariseii aveau ca scop să călăuzească poporul către Mesia, să explice poporului că, pe baza Scripturilor, acest Iisus este Mesia cel aşteptat. însă, pentru a face asta, trebuia ca ei înşişi să creadă întâi în El. Şi nu credeau. Sau, mai bine zis, se făceau că nu cred, deoarece dovezile vorbesc de la sine (v. Matei 16, 2-4 şi Ioan 7, 28).

L-au sfidat şi L-au înfruntat. Câte nu spuneau despre Hristos orbului din naştere, pentru a-l face să nu creadă în binefăcătorul său (v. Ioan 9, 13-33)! Şi, deoarece n-au reuşit, l-au aruncat afară (probabil din sinagogă) (v. Ioan 9, 34). Era o pedeapsă grea pentru un iudeu.

Continuarea? Hristos, ştiind buna sa dispoziţie, dar şi starea lui deprimantă, deoarece fusese dat afară, căuta să-l găsească (v. Ioan 9,35) pentru a-l întări şi, mai mult decât atât, pentru a-l face să creadă. L-a găsit în templu şi l-a întrebat:Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns zicând: Cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi Iisus i-a zis: L-ai şi văzut. Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamnei Şi I s-a închinat (Ioan 9, 35-38). Se pare că pe aproape se aflau şi fariseii. Ei L-au văzut pe Hristos discutând cu fostul orb şi s-au apropiat de El. Iar Hristos a vorbit, insinuând despre orbirea lor sufletească. Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi. (Ioan 9, 39) „Dar ce, noi suntem orbi?” (v. Ioan 9, 40), L-au întrebat fariseii. Şi le-a răspuns: Dacă aţi fi fost orbi, păcat nu aţi avea (Ioan 9, 41), vrând să spună că, dacă ar fi fost orbi, n-ar fi ştiut Scripturile, şi deci nu le-ar fi cercetat. Insă acum, că le ştiau, le tâlcuiseră greşit, deşi ei credeau că le-au tâlcuit corect. De aceea şi aveau păcat. Acum ziceţi: Vedem (Ioan 9,41).

Nu erau orbi pentru că nu ştiau Scripturile, ci tocmai pentru că le tâlcuiau conform cu ceea ce aveau în mintea lor, şi nu conform cu ceea ce spuneau Scripturile. Aveau drept călăuză patimile lor, şi nu Scripturile insuflate de Dumnezeu. Şi ei credeau că au drept călăuză Scriptura. Aşa, ca o înşelare, funcţionează şi patimile omului: acoperă adevărul şi-i prezintă drept adevăr minciuna „gătită” de patimile lui. Şi, dacă acest om are de-a face doar cu sine, atunci se păgubeşte doar pe sine. Dacă însă are de-a face cu mii de oameni, care depind de cuvintele sale, atunci răul răspândit va fi mult mai mare şi de nevindecat.

Fariseii erau şi învăţători, conducători ai poporului, dar erau călăuze oarbe (v. Matei 23, 24). Predau poporului tâlcuirile lor eronate în legătură cu Hristos, adâncindu-l în întuneric. Făceau orice, aşa încât poporul să nu creadă în Hristos. Inţelegem noi oare această crimă de neiertat a lor? Păcatul vostru rămâne, le spune Hristos (Ioan 9,41).
Fariseii stăteau în scaunul lui Moise, în timp ce preoţii şi arhiereii stăteau în scaunul lui Hristos, în chipul şi locul lui Hristos, deşi ei învăţau poporul lucruri care nu aveau legătură cu litera sau cu Duhul lui Hristos. Prin urmare, păcatul lor va fi veşnic neiertat. Nu e deloc întâmplător că Hristos, imediat după acestea, a vorbit despre păstorul cel bun şi păstorul cel rău (v. Ioan 10,1-18).

„Gândeşte înainte de a vorbi!” – proverb chinezesc. Dacă asta e valabil pentru omul simplu, cu cât mai mult e valabil pentru păstori, care sunt călăuze ale sufletelor! Să luăm aminte!

Arhim. Vasilios Bacoianis, Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor, Editura Sophia

Duminica a-6-a Orbului din nastere




„Si trecand, a vazut un om orb din nastere” (In 9, 1)

Infuriindu-se impotriva Lui iudeii si incercand sa arunce in El cu pietre, Iisus iese indata din templu si scapa de dusmania prigonitorilor. In mersul Sau il vede indata pe orbul din nastere, dand si prin aceasta un semn foarte clar ca Se va desparti de rautatea iudeilor si va parasi multimea lor luptatoare impotriva lui Dumnezeu si va cauta mai mult la neamuri si va intoarce darnicia bunatatii Lui spre ele. Iar acestea se aseamana cu un orb din nastere, pen­tru ca au ajuns in ratacire si au fost golite inca din prima varsta de adevarata cunostinta a lui Dumnezeu, neavand lumina de la Dumnezeu, adica iluminarea prin Duhul. Trebuie observat iarasi ce vrea sa insemne faptul ca orbul este vazut de Hristos in trecere. Mie imi vine sa cuget ca Hristos n-a venit in mod principal la neamuri, ci numai la Israel, precum zice El insusi: „N-am fost trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24).

Iar vederea neamurilor s-a insanatosit numai printr-o trecere a lui Hristos, Care si-a indreptat mila spre ele, din pricina necredintei lui Israel. Aceasta a fost prezisa si ea prin Moise: „Eu ii voi intarata pe ei impotriva celor de alt neam, ii voi face sa se manie impotriva neamului necunoscator” (Deut. 33, 21). Caci neam necunoscator era cel ce slujea fapturii in locul Facatorului si pastea ca animalele necuvantatoare in toata neinvatatura si era alipit numai la cele de pe pamant. Dar deoarece Israel cel intelept, desi avea Legea si era cunoscator pentru ca avea pe Proroci, s-a maniat pe Dumnezeu, si-a atras ca urmare mania Lui si a fost trecut in locul celor mai inainte necunoscatori, carora Hristos Sa facut, dupa cum s-a scris, prin credinta si intelepciune, sfin­tenie si rascumparare (I Cor. 1, 30), adica si lumina, si vedere (I Cor. 1, 30).

„Si L-au intrebat pe El ucenicii Lui, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? A raspuns lisus: Nici acesta n-a pacatuit, nici parintii lui, ca sa se nasca orb, ci ca sa se arate lucrarile lui Dumnezeu in el” (In 9, 2-3)

Ucenicii, fiind dornici de invatarea celor bune si preaintelepti, s-au simtit indemnati sa afle acestea si intreaba nu atat spre folosul lor, cat al nostru. Caci suntem folositi nu putin de Cel ce stie toate. Fiindca, auzindu-se parerea adevarata despre acestea, se respinge uratenia unor dogme vestejite care cir­culau nu numai printre iudei, ci se afirmau si de unii care se lauda in chip nesuferit cu cunostinta Scripturii de Dumnezeu insuflate si, dandu-se drept crestini, indraznesc sa se complaca mai degraba in nascocirile lor, biruiti de voile lor, si nu se feresc sa amestece ratacirea elina (pagana) in dogmeleBisericii. Nenorocitii iudei, plangandu-se ca platesc pentru vinile inaintasilor si ca Dumnezeu arunca asupra lor in mod nerational pacatele parintilor, carteau nu putin si declarau aceasta drept judecata nedreapta. Ba chiar ziceau in forma de proverb: „Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). Iar cei asa-zisi crestini, bolnavi de o necunoslinta vecina si inru­dita cu a celor numiti inainte, sustin ca inainte de formarea trupului preexis­tau si subzistau sufletele oamenilor, care pacatuiesc cu placere si inainte de trupuri si de aceea sunt legate cu acestea, venind drept pedeapsa in ele. (Nota: Teoria aceasta a fost sustinuta si de Origen, si de unii dintre admiratorii lui.

Era o teorie luata de la Platon si care nu acorda materiei si trupului nici o importanta pozitiva. Nu vedea cat de necesara e materia pentru suflet, care o organizeaza atat de minunat: ca trup si se manifesta potrivit lui, avand un rol in tot cosmosul si imbogatindu-se prin el. Daca fiecare persoana se defineste prin trup, prin pozitia sa in cosmos si prin perioada istorica in care traieste, daca ar trece la nesfarsit in alte situatii, nu s-ar mai putea defini atat de bine. Observatia Sfantului Chiril ca ucenicii n-au intrebat aceasta pentru ei, ci pentru altii, raspunde unora care deduc din intrebarea lor ca si ucenicii credeau in teoria incarnarilor, ba ca ar fi admis-o chiar Hristos.

Acestia vor sa dea drept crestina teoria lor. Sf. Chiril respinge categoric asemenea teorii, pe baza traditiei crestine, cand spune ca ucenicii n-au intrebat aces­tea in folosul lor. El e sigur ca Apostolii nu credeau in astfel de teorii si socoteste ca nici Hristos nu le admite, daca nu le admiteau nici ucenicii Lui. Totul e clarificat de Sf. Chiril in atat de putine cuvinte) Dar Hristos a dezlegat printr-un singur si scurt cuvant neintelegerile aman­durora, afirmand ca nici orbul, nici parintii lui n-au pacatuit. Rastoarna dogma iudeilor, spunand ca nu s-a nascut omul orb nici din vreun pacat propriu, nici din vreunul stramosesc, nici din al tatalui sau, sau al mamei. Dar desfiinteaza si flecarelile urate ale altora, care spun ca sufletele pacatuiesc inainte de-a fi in trup.
Dar va intreba cineva pe drept cuvant: Spune-mi, te rog, cum zice Hristos ca nici orbul n-a pacatuit, nici parintii lui? Fiindca socotim ca ei nu sunt curati de orice pacat, ci, fiind oameni, era necesar sa cada in pacat. Ce timp indica deci Hristos, in care ni se va arata adevarat cuvantul Lui, ca n-a pacatuit nici orbul, nici parintii lui? E vadit ca indica timpul de dinainte de nastere, cand, nef ind aceia, nici n-au pacatuit. (Nota: La intrebarea unora: cum zice Hristos ca n-au pacatuit nici parintii orbului, nici el, odata ce exista un pacat stramosesc al inaintasilor, si acest pacat il avea in mod potential si orbul inainte de-a se naste, Sf. Chirii raspunde ca Hristos Se refera la pacatele personale. Si aceste pacate nu le puteau avea inainte de nastere nici inaintasii si nici orbul. Deci Hristos Se refera la timpul anterior nasterii personale, nu la pacatul stramosesc, prezent: in toata istoria. Deci nu pacatele personale le neaga. Caci nu poate veni la cineva din pacatul stramosesc general, ca in cazul orbului, o pedeapsa speciala. Aceasta inseamna insa ca inainte de nasterea persoanelor nu exista nici sufletele lor, care ar pacatui in timpul unei existente dinainte de venirea in trup.) Despre aceste lucruri si ca este o aiurea­la si cu adevarat o greseala a socoti ca au pacatuit sufletele si de aceea s-au incorporat si au venit in spatiul acesta pamantesc, am vorbit pe larg la inceputul Evangheliei, talcuind spusa: „Era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (In 1,9). De aceea, e de prisos sa vorbim acum iarasi despre acestea.
Dar e necesar sa spunem din ce motiv s-a intamplat iudeilor sa vina la aceasta parere prosteasca si sa aratam clar ca, neputand intelege spusa dumnezeiasca, au gresit fata de intelesul ei adevarat. Cand Israel se afla in pustie, Dumnezeu a chemat pe Moise, talcuitorul celor dumnezeiesti, in muntele Sinai. Dar cum el isi prelungea sederea acolo patruzeci de zile, poporul, socotind ca intarzie prea mult, s-a sculat, a venit la Aaron, care ramasese singur, si, fiind atras din descurajare spre idolatria din Egipt, a zis: „Fa-ne noua zei, care sa mearga inaintea noastra, caci lui Moise, omul care ne-a scos din Egipt, nu stim ce i s-a intamplat” (Ies. 32, 1-2). Ce-a urmat de aici socotesc ca trebuie sa spun pe rand. Si-au facut un vitel, dupa cum s-a scris, si S-a maniat Dumnezeu cu dreptate pentru aceasta. Apoi i-a amenintat ca va nimici deodata toata adunarea. Si a cazut Moise la pamant si a cerut iertare printr-o lunga rugaciune. Si a binevoit Facatorul sa-i ierte pe toti si sa nu mai pedepseasca poporul, dar lui i-a vestit ca nu se va mai sui cu poporul in pamantul fagaduintei, ci va trimite impreuna cu ei ca si conducator pe ingerul Sau. Aceasta i-a cazut greu lui Moise si, pentru ca Dumnezeu nu voia sa se suie si el impreuna cu poporul, cugeta bine ca nu a ajuns la sfarsitul deplin mania lui Dumnezeu.
Deci, L-a rugat iarasi cu staruinta pe Stapanul sa-l lase sa mearga cu ei, stiind ca nu va ajunge celor din Israel singura con­ducere a ingerului; sau, temandu-se, L-a rugat iarasi si a aflat ca „Domnul Dumnezeul indurator si milostiv, indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, Cel ce pazeste dreptatea si face mila miilor, Cel ce sterge faradelegile si nedreptatile si pacatele, pe cel vinovat nu-l va curati, rasplatind (trecand) pacatele parintilor in fii si in fiii fiilor, in cel de al treilea si al patrulea neam”. Deci iata ca se repeta iarasi ceea ce s-a spus la inceput: Dumnezeu Se afirma pe Sine avand o bunatate dumnezeiasca si o iubire de oameni fara asemanare. Caci spunem ca acest cuvant este al Lui, si nu al altcuiva, precum spun unii, nici al preainteleptului Moise, care inalta rugaciuni de multumire pentru popor.
Ca insusi Stapanul tuturor spune acestea despre Sine, ne va marturisi insusi fericitul Moise, invatandu-ne in cartea „Numerilor”, cand iarasi a certat pe israelitii cuprinsi de o frica necuvenita, cand s-au intors, intristati din tara fagaduintei unii care au vazut-o, fiind trimisi de Moise sa o vada la porunca lui Dumnezeu. Caci acestia, intorsi din tara celor de alt neam, au speriat poporul spunandu-i despre ea cuvinte amare, ca e o tara salbatica si inspaimantatoare, si greu de castigat de la cei ce o locuiau. Prin aceasta i-a atatat pe ascultatori la atata barfire, incat acestia, cu fetele pline de lacrimi, voiau mai bine sa se intoarca la munca obositoare din Egipt: „Sa ne alegem, ziceau, alt conducator si sa ne intoarcem in Egipt” (Num. 14, 4). Voind Dumnezeu sa-i piarda, iarasi s-a rugat Moise si, aducand lui Dumnezeu aminte de fagaduinta data lui, a strigat: „Si acum sa se inalte puterea Ta, Doamne, pre­cum ai spus, zicand: Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv si ade­varat, iertand faradelegile, nedreptatile si pacatele si nelasand nepedepsit, ci pedepseste nelegiuirile parintilor in ai pana la al treilea si al patrulea neam. Iarta deci pacatul oamenilor din poporul acesta, dupa mare mila Ta, precum milostiv Te-ai facut din Egipt pana acum” (Num. 14, 17-19).

S-a aratat deci cum Dumnezeul tuturor isi marturiseste El insusi iubirea de oameni si iertarea la culme. Deci trebuie sa se spuna cauza pentru care s-au ratacit iudeii, ca sa socoteasca pe Bunul nostru Dumnezeu tinand minte raul si ramanand suparat din cauza lui. Socotesc ca n-au inteles nicidecum cuvin­tele dumnezeiesti, sau ca le-au atribuit un inteles nefavorabil, pentru ca ei insisi nu s-au facut buni si au iesit mult din dreapta randuiala si de aceea patimesc de nepriceperea lor, incat socotesc ca pacatele parintilor trec la fii si prelungesc astfel mania lui Dumnezeu, incat se intinde pana la al treilea si al patrulea neam, pedepsind in chip nedrept pe cei ce n-au pacatuit, pentru ceea ce altii sunt vinovati. Cum n-ar fi trebuit ei sa se gandeasca in mod cuvenit, daca ar fi fost intelepti, ca nu poate face Izvorul dreptatii cele mai rele lucruri, intrecand chiar faptele noastre? Caci oamenii insisi supun pedepselor pe cei ce obisnuiesc sa calce legile, dar nu trec acestea asupra celor ce se nasc din ei, daca nu se fac unii cunoscuti ca impreuna-vinovati si partasi la acele pacate. Deci, Cel ce ne-a stabilit legile dreptatii in toate, cum ar supune oamenii unor pedepse pe care le dispretuim noi insine ca foarte nedrepte? Apoi, trebuie sa ne gandim si la aceasta: s-au dat prin Moise o multime de legi si s-au stabilit multe feluri de pedepse pentru cei ce vietuiesc in moduri ne-evlavioase, dar nicaieri nu se vede primejduindu-se, odata cu cei ce le calca, si urmasii lor. Pedeapsa s-a stabilit numai impotriva celor ce se fac vinovati fata de lege. Deci e neevlavios a gandi iudaic, si e lucru intelept a cugeta po­trivit voii dumnezeiesti si a pazi totdeauna cele potrivite Firii care stapaneste peste toate. Deci e drept sa ne bucuram de bunatatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieste sa ne minuneze prin nemarginita Lui iubire de oameni si de aceea se vesteste ca indelung-rab dator, mult-milostiv si adevarat, stergand faradelegile si pacatele.

Deci, cum ar vrea sa fie cunoscut ca fiind atat de neiertator, incat sa-si prelungeasca mania pana la al patrulea neam? Caci, cum ar mai fi in acest caz indelung-rabdator si mult-milostiv, sau cum ar mai sterge faradelegile si pacatele, cand nu se multumeste sa margineasca pedep­sele la capul celui ce-a pacatuit, ci le extinde pana dincolo de al treilea neam, prelungindu-le ca o lovitura si la cei nevinovati? Nu este deci cu totul nepotrivit si o ultima nepricepere a socoti ca trebuie sa se atribuie lui Dumnezeu o atat de nerationala manie? Apoi, cei ce cugeta acestea in mod iudaic nu vor adauga la acestea si ca Dumnezeu nu cunoaste timpul cuvenit pentru orice lucru? Si, daca Se fagaduieste a fi indelung-rabdator si Se arata tenuntand foarte usor la manie, pentru ce e vazut „pedepsind nelegiuirile parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”? Caci aceasta ce ar fi altceva decat a voi sa inspaimante pe cei ce asteapta de la El iertarea pacatelor, ca sa nu aiba nici o nadejde, daca El tine cu adevarat minte raul si este statornic in manie Cel ce s-a suparat pentru ele?

Dar, spune-mi, ce ne zice Moise, descoperitorul celor sfinte? Oare nu s-ar arata facand un lucru cu totul nerational daca, suparandu-L Israel pe Dum­nezeu si urmand sa fie pedepsit, el, in loc sa roage pe Dumnezeu de iertare si sa ceara iubirea Lui de oameni, ar zice catre Dumnezeu in mod nepotrivit: Esti astfel ca platesti fiilor pentru pacatele parintilor. Prin aceasta mai mult L-ar atata la manie, decat I-ar cere mila. I-ar cere mai mult sa tina minte raul, decat sa fie indelung-rabdator. Dar socotesc ca mai mult Ii place lui Dum­nezeu, daca I se aduce aminte de cele pe care le-a spus El insusi, cand I se aminteste cu curaj de bunatatea Lui. Caci, ca este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge faradelegile si pacatele, se va cunoaste mai mult cand nu este aspru. Dar socotesc ca trebuie sa lamurim in ce mod trebuie sa fie intelese cele spuse de Dumnezeu: „Domnul este indelung-rabdator si mult-milostiv, stergand faradelegile si pacatele” (Num. 14, 18). Dupa aceea vom citi cele spuse in continuare ca o intrebare: „Si nu va curati pe cel vinovat, prin curatiri”?, ca sa vedem intelesul textului intreg: „Dumnezeu, Cel indelung-rabdator si mult-milostiv, nu va curati prin curatire pe vinovat”? Nu ne putem indoi. il va curati desigur. Caci altfel, cum este indelung-rabdator si mult-milostiv si sterge pacatele?
Cum va ii aceasta, de nu va curati pe vinovat? Pe langa aceasta, mai aduce ca dovada a indelungii Lui rabdari si a iertarii si fap­tul ca va atribui pacatele parintilor fiilor pana la al treilea si al patrulea neam, dar nu intelegand aceasta ca pedepsind pe fiu pentru tata -sa nu socotesti aceasta -, dar nici adaugand ca o povara asupra nepotilor pacatele stramosilor, ci indicand aceasta: A fost poate cineva un om fara de lege si avand cugetarea plina de toata rautatea. Cel care a ales sa vietuiasca astfel ar trebui sa fie pedepsit fara nici un adaos (de nume). Dar Dumnezeu a rabdat uitand, neaducand asupra lui mania datorata. Apoi acesta a avut un fiu, intre-candu-se cu tatal in neevlavie si depasind in rautate pe tatal. Si Dumnezeu a privit si aceasta cu indelunga-rabdare.

Dar si din acesta s-a nascut al treilea, sau al patrulea din al treilea, in nici un fel mai mic in rautate decat parintii, practicand ca si aceia lipsa de evlavie. Dumnezeu le-a aratat de la inceput mania potrivita fiecarei generatii, iertand mereu, ba mai mult decat trebuia. Caci daca ar fi inmultit pedeapsa pana la a patra generatie, cum ar mai fi fost vrednica de lauda bunatatea cu adevarat dumnezeiasca? Ca n-a pedepsit pe fiul mai mult decat pe tatal, nici pe tatal mai mult ca pe fiul, nu e greu de aflat nici din cele ce le-a spus clar prin glasul lui Iezechiel proorocul catre iudeii care carteau pentru aceasta si ziceau: „Parintii au mancat agurida si dintii ailor s-au strepezit” (Iez. 18, 2). „Si a fost cuvantul Domnului catre mine, zicand: Fiu al omului, ce este voua pilda aceasta intre fiii lui Israel, care zice: Parintii au mancat agurida si dintii fiilor s-au strepezit? Viu sunt Eu, zice Domnul, de se va mai grai pilda aceasta in Israel. Fiindca toate sufletele sunt ale Mele. Sufletul care va pacatui, acela se va pierde. Iar fiul nu va lua asupra-si nedreptatea tatalui, nici tatal nu va lua asupra lui nedreptatea fiului. Fiecare va muri in rautatea lui, in care a pacatuit” (Iez. 18, 1- 4).

Dar socotesc ca nimeni nu va aiura atat de mult, incat sa creada ca lucrurile cele mai bune nu le-a legiuit Dumnezeu de la inceput, ci le-a schimbat dupa aceea, gandindu-le dupa aceea mai bine, si a gandit ca noi abia mai tarziu si la legiuirea celor cuvenite. Caci daca le laudam pe primele, le vom lauda prin aceasta pe cele de al doilea; iar daca le vedem biruind pe cele de al doilea, le vom condamna pe cele dintai. Si vom socoti ca Dumnezeu a legiuit cele contrare Lui si ca a gresit ca si noi fata de ceea ce trebuia, randuind odata acelea, alta data aces­tea. Dar socotesc ca nimeni nu va spune ca firea dumnezeiasca poate ii supusa in vreun mod absurditatilor amintite, nici ca greseste vreodata fata de ceea ce se cuvine. Deci, da ca o dovada a rabdarii Sale fara asemanare spusa amintita, adica: „Rasplatind pacatele parintilor in fii pana la al treilea si al patrulea neam”.

Iar ca este obiceiul iubitorului de oameni Dumnezeu sa nu pedepseasca indata pe cei ce au pacatuit, ci sa rabde mai degraba si sa amanetimp indelungat pedepsele (Nota: Aici avem explicatia finala a textului despre trecerea pedepselor parintilor pana la urmasii din a patra generatie. Dumnezeu rabda pe parintii ce se pocaiesc si, de asemenea, pe urmasi. Iar daca continua generatii in sir sa pacatuiasca si sa nu se pocaiasca, pedepseste mai departe pe urmasi, pana in a patra generatie, dar si mai departe. In aceasta se manifesta si rabdarea lui Dumnezeu, dar si dreptatea Lui. Caci daca pacatuiesc pe rand urmasii cuiva pana in a patra generatie, inseamna ca, cu toata rabdarea lui Dumnezeu, nu s-a ivit pocainta nici in primul dintre cei patru, nici in urmatorii trei. Persistenta raului in toti arata incapatanarea tuturor in pacat), o vei intelege din spusa Lui: „Si am plinit mania Mea si am oprit-o si nu i-am pierdut pe ei” (Ier. 6, II). In alt loc, iarasi: „Caci inca nu s-au plinit pana acum pacatele amoreilor” (Fac. 15, 16). Observi cum s-a plinit mania, caci lucrau cele in stare sa implineasca mania cat mai mult, dar El rabda ca Dumnezeu si amana sa aduca pierzania celor ce Il suparau. Dar ca sa-ti prezentam ca intr-un tablou dovada celor pe care le-am spus si ca sa-ti aratam clin realitatea insasi lauda bunatatii dumnezeiesti continuta in cele spuse in Sfintele Scripturi, vom incerca sa dovedim din insasi dumnezeiasca Scriptura ca trecerea pacatelor parintilor asupra iiilor pana in al treilea si al patrulea neam nu se face in mod nedrept, ci se datoreste celor ce patimesc aceasta; pe scurt, din cauza prelungirii acestei stari.
Astfel, precum citim in cartea a treia a Regilor, dupa altii peste Israel a imparatit Aliab care, cazand in cea mai nedreapta pofta a viei ce nu i se cuve­nea in nici un fel, ucide pe stapanul ei, Nabot Caci, desi poruncise el insusi sa nu se faca aceasta, n-a rezistat la indemnurile sotiei. Iar Dumnezeu S-a maniat in mod necesar pe acestea si zice catre el prin proorocul Ilie: „Acestea zice Domnul: Pentru ca ai ucis si ai mostenit, de aceea zice Domnul: In locul unde au lins porcii si cainii sangele lui Nabot, acolo vor linge cainii sangele tau” (III Rg. 21, 19).

Si indata iarasi: „Acestea zice Domnul: Iata, voi aduce asupra ta rele si voi matura si voi pierde din ai lui Ahab pe cei de parte barbateasca, pe cel inchis si parasit in Israel. Si voi da casa ta ca si casa lui Ieroboam, fiul lui Nabot, si casa lui Baesa, fiul lui Ahia, pentru supararile cu care M-ai maniat si ai facut pe Israel sa pacatuiasca… Si asupra Isabelei a grait, zicand: Cainii o vor manca pe ea inaintea zidului lui Israel. Si pe cei morti ai lui Ahab ii vor manca pasarile cerului in campie” (III Rg. 21, 21-24). Amenintand Stapanul tuturor ca va lucra si va face neindoielnic toate acestea, intrand Aliab, precum s-a scris, in casa lui, s-a intristat si s-a topit in lacrimi amare si si-a incins trupul in sac (III Rg 21, 27). Iar facand el acestea, Sa milostivit Dumnezeu de el si, potolindu-Si mania si punand frau supararii Sale, ii zice proorocului: „Ai vazul ca s-a umilit Ahab in fata Mea? Nu voi aduce asupra lui acelea in zilele lui, ci voi aduce raul in zilele fiului sau” (III Rg. 21, 29). Deci se cuvine sa vedem cu cine s-au indeplinit acestea. Din Ahab s-a nascut Ohozia, „care a facut rau inaintea Domnului si a mers pe calea tatalui sau si pe calea maicii sale” (III Rg. 22, 53). Dar si din Ohozia s-a nascut Ioram, despre care iarasi s-a sris ca a umblat in pacatele casei lui Ieroboara(IV Rg 3, 2).

Dar si dupa Ioram a imparatii al treilea Ohozia, despre care iarasi se spune ca a facut rau inaintea Domnului, precum casa lui Ahab. Iar deoarece era timpul in care trebuia sa fie pedepsita casa lui Ahab, nesfarsindu-se necredinta pana la neamul al patrulea, a fost uns ca imparat Iosafat, fiul lui Nimsi, care ucide pe Ohozia si impreuna cu el pe Isabela, dar ucide si alti saptezeci si doi de oameni ai lui Ahab, ducand la capat mania dumnezeiasca (IV Rg. 10, 17), impartasindu-se pentru aceasta de cinste si de har. Caci ce zice Dumnezeu catre el? „Pentru binele ce l-ai savarsit savarsind ceea ce e drept in ochii Mei si pentru toate pe care le-ai facut pentru inima Mea casei lui Ahab, patru fii ai tai vor sedea pe tronul tau” (TV Rg. 10, 30). Observa cum i-a pedepsit pe cei rai din cei rai in a patra generatie, iar celui ce L-a cinstit ii extinde mila pana intr-a patra generatie. Inceteaza, deci, iudeule, de a acuza dreptatea dumnezeiasca. Ni se va arata ca o lauda a Lui cuvantul: „Rasplatind pacatele parintilor in pina al treilea si al patrulea neam”.

„Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el”(In 9, 3)

Spusa aceasta este greu de explicat si foarte nelamurita si de aceea nu e un lucru neintelept a trece peste ea din pricina greutatii de-a o intelege. Dar ca nu cumva, nerezolvand niste pareri iudaice, sa lasi o tulburare inrudita cu a acelora, ca o radacina veninoasa odraslita din ele, dupa cuvantul lui Pavel (Evr. 12, 15), caci ar putea banui unii ca trupurile oamenilor au fost chemate ca sa se arate in ele lucrurile lui Dumnezeu, e de trebuinta sa spunem cateva cuvinte si spre respingerea unor vatamari ce provin clin ele si sa nu ingaduim nici o patrundere a unor cugetari ratacite. Ca Dumnezeu nu adauga fiilor pacatele parintilor, daca nu sunt partasi relelor purtari ale acelora, si ca nici incorporarea sufletului nu provine din pacate de mai inainte, am dovedit-o mai sus.

Hristos le-a respins intr-un mod iscusit ca absurde pe amandoua, de vreme ce Dumnezeu cunoaste toate, sau, mai degraba, de vreme ce este El insusi Vistiernicul tuturor lucrurilor noastre si Daruitorul celor cuvenite sau datorate tuturor. Caci, spunand ca orbul n-a pacatuit si deci nu sufera orbireapentru aceasta, respinge ca un lucru nebunesc a se socoti sufletul omului vinovat de pacate anterioare trupului. Iar spunand clar ca nici parintii n-au pacatuit, respinge si parerea nebuna a iudeilor. invatand deci pe ucenici cat era nevoie sa stie, prin respingerea acelor pareri, aratata de noi adineauri, si daruindu-le lor atat cat era necesar omului spre cunostinta, si nimic mai mult, adauga limpede ca pricina pentru care s-a nascut acela orb nu poate ii gasita in nici un pacat anterior, atribuind numai Urii dumnezeiesti cunostinta si iconomia tuturor acestora.

Dar in chip foarte folositor da si un alt raspuns: „Ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in el”. Dar va zice cineva: Oare ne da prin acestea Domnul ca o dogma ca se intampla trupurilor oamenilor sa patimeasca nu­mai ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu in ele? Mie mi se pare ca e cu totul prosteste sa cugete cineva astfel. Caci nu spune acestea ca o dogma, cum ar putea socoti cineva. Caci unora li se intampla sa sufere din pricina pacatelor, aflam de multe ori din Sfintele Scripturi. Fiindca Pavel scrie clar catre cei ce indraznesc sa se apropie de sfantul altar cu picioarele nespalate si sa se atinga cu mana intinsa si neevlavioasa de Cina tainica: „De aceea sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi si mor destui. Caci daca ne-am judeca noi pe noi insine, n-am fi judecati. Iar judecati fiind de Domnul, suntem certati, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (I Cor. 11, 30-32).

Deci uneori s-a adus celor ce s-au imbolnavit si au murit patimire si prin mania dumne­zeiasca. Dar si Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce a scapat pe slabanog de boala indelungata, a aratat in chip minunat un inteles sanatos, zicand: „Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau „ (In 5,14). I le spune acestea ca putandu-i-se intampla sa ajunga in si mai mari rele prin pacat, daca nu s-ar pazi, dupa ce a scapat odata si a fost izbavit prin harul Lui. Deci sa admitem ca acestea s-au spus cu dreptate. Dar pentru ce patimesc ceva neplacut din pruncie si din primele timpuri dupa nastere si aduc cu ei boala din pantecele maicii, nu e usor de inteles.

Caci nu credem ca sufletul exista mai inainte de trup. Caci cum ar pacatui cel ce nu a fost inca chemat la nastere? Deci, neexistand un pacat si nepreexistand nici o boala, ce motiv vom gasi bolii? Deci, cele ce sunt mult mai presus de noi sunt necunoscute intelegerii noastre si as sfatui pe cei intelepti, si inainte de toate m-as indemna pe mine insumi, sa renuntam la cercetarea acestora. Caci tre­buie sa cugetam mai degraba la cele ce ni s-au poruncit, si sa nu cercetamcele mai adanci, nici sa nu iscodim cele mai grele, nici sa incercam a descoperi in chip periculos cele ascunse in sfatul dumnezeiesc si negrait, ci sa lasam cu evlavie sa cunoasca numai Dumnezeu cele cuvenite Lui si mai presus de noi, admitand si crezand cu adevarat ca, fiind El izvorul a toata dreptatea, nu face si nu voieste altceva din cele ce ne privesc pe noi si toata creatia, decat ceea ce socoteste cuvenit si nu Se abate de la ratiunile dreptatii adevarate.
Deci, deoarece se cuvine sa cugetam astfel, socotesc ca nu in sens dogmatic a spus Domnul: „ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu prin el”, ci prin raspunsul Sau la intrebare chemandu-ne mai degraba pe alta cale si atragandu-ne spre cele mai cuvenite din adancimile ce nu ne sunt proprii. Caci si acest mod Ii este obisnuit. Ca acest fapt este adevarat, asculta iarasi cum, cand sfintii Ucenici doresc sa stie cele despre sfarsitul veacului si in­cearca sa afle in mod precis cele despre a doua Lui venire, ridicandu-se mult peste cele pe care le pot intelege oamenii, atragandu-i clar de la aceste intre­bari, le spune: „Nu este al vostru sa cunoasteti anii si vremurile pe care le-a pus Dumnezeu in puterea Sa.
Dar veti lua putere venind Sfantul Duh peste voi si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea” (Fapte 1, 7-8). Auzi cum nu ne lasa sa cautam cele ce nu trebuie, ci ne indeamna sa cautam ceea ce ne este necesar. Astfel si aici a spus clar ceea ce trebuia sa aflam, clar tace cu privire la rest, stiind ca numai Lui I se cuvine sa stie aceasta. Dar ca nu cumva, tacand cu totul, sa-i provoace sa intrebe iarasi, ca sa se apere de aceasta, zice in forma unui raspuns datorat: „ci ca sa se arate lucrurile lui Dumnezeu intru el”. Prin aceasta spune intr-un cuvant mai simplu: Nu s-a nascut acest om orb pentru pacatele lui sau ale parintilor, dar, deoarece i s-a intamplat sa patimeasca aceasta, e cu putinta ca si in el sa se slaveasca Dum­nezeu. Caci, odata ce printr-o lucrare de sus e eliberat de boala ce-l ne­cajeste si-l chinuieste, cine nu va admira pe Doctor? Cine nu va vedea in el puterea Celui ce l-a vindecat? Acest inteles socotesc ca se afla in spusa de fata.
Dar cei intelegatori pot descoperi si lucruri mai desavarsite. Iar deoa­rece unii socotesc ca au un motiv de sfada in spusa ca omul s-a nascut orb ca sa se slaveasca Hristos in el, le vom spune iarasi: Oare numai acela era orb din nastere in toata Iudeea in vremea venirii Mantuitorului nostru, si nici un altul? Socotesc ca vor recunoaste, fara voie, ca erau din acestia o multimegreu de numarat in toata tara. Cum deci numai unuia singur sau unui alt mic numar Si-a aratat Hristos bunatatea Lui? Socotesc ca e de prisos sa intin­dem cuvantul si asupra acestui fapt. De aceea gandesc ca, parasind ca pe un lucru prostesc ceea ce s-a spus mai inainte, sa spunem ca adevar ca, descoperindu-ne noua clin cele cautate atat cat trebuia sa aflam, muta pe Ucenici spre alt cuvant, atragandu-i cu maiestrie de la intrebarea dinainte.

„Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze” (In 9, 4)

In acestea ii mustra clar, dar bland pe ucenici ca interesandu-se de altce­va decat de ceea ce trebuia si ca, lasand calea umblata si stabila, au indraznit sa porneasca pe una care nu li se cuvenea. Caci de ce intrebati, zice, de cele despre care e bine sa se taca? Pentru ce, parasind ceea ce e potrivit timpului, va grabiti sa aflati cele mai presus de intelegerea omului? Caci nu e timpul cercetarii si al cautarii staruitoare a acestora, ci al lucrarii. Caci socotesc ca trebuie ca, lasand intrebarile despre acestea, sa ne silim sa implinim cele poruncite de Dumnezeu si, deoarece ne-a facut apostoli (trimisi), sa implinim lucrurile apostoliei. Dar unindu-Se Domnul cu cei trimisi si asezandu-Se in numarul celor ce trebuie sa lucreze, totusi le spune acestea ca fiind supus impreuna cu noi, sau ca unul dintre noi, voilor Celui ce a poruncit, nu dintr-o necesitate potrivita robului, ci pastrand ceva-obisnuit cuvantului si chipului familiar noua si practicat de noi. Caci noi obisnuim, cand voim sa convin­gem pe ascultatori, caci cuvantul nu lucreaza singur, sa le aratam ca ne unim si pe noi cu ei si simtim cu ei, precum preainteleptiil Pavel, graind corinte-nilor despre sine si Apollo, zice: „Ca sa invatati de la noi sa nu treceti peste ceea ce este scris” (I Cor. 4, 6).

Deci zice: „Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze”. Si ziua numeste aici timpul vietii in trup, iar noapte, timpul de dupa moarte. Deoarece deci ziua s-a randuit lucrarilor, iar noaptea, nelucrarii si somnului, de aceea timpul vietii, cand trebuie sa se lucreze binele, zice ca este zi, iar timpul in care se doarme, noapte, in care nu se poate lucra absolut nimic. Caci „cel ce a murit s-a curatit de pacat”, dupa spusa lui Pavel (Rom. 6, 7), deoarece, neputand face nimic, nu mai poate nici pacatui. Deci aici dum­nezeiasca Scriptura cunoaste si alt inteles al zilei, cel spiritual, si pentru noapte, nu mai putin altceva. Dar ziua e timpul potrivit in care fiecare gand primit ne descopera vederea neratacita a celor cautate. Iar indreptarea spre cele ce nu se cuvin si spre care nu trebuie sa se incerce a se atrage in mod fortat ceea ce este folositor istoriceste unei talcuiri duhovnicesti nu inseamna nimic altceva decat a confunda fara pricepere ceea ce e ulii si ceea ce e duhovniceste folositor, tulburandu-le pe toate.

„Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt” (In 9, 5)

Oare, fiindca socotim ca Hristos nu va fi odata in lume, deoarece Se va inalta dupa inviere la cer, nu credem ca El va fi inca intre cei din viata aceasta? Dar, fiind Dumnezeu adevarat, umple nu numai cerurile si cele de dincolo de tarie, ci si lumea noastra. Si precum, convietuind cu oamenii, n-a parasit cerurile -asa simtim, cugetand drept – in acelasi fel, desi a plecat din lume cu trupul, va fi prezent nu mai putin celor din ea, si firea dumnezeiasca va fi in toate, neplecand din nici una dintre cele ce sunt (dintre creaturi), sau neparasind pe vreuna, ci umpland universul si daruindu-i ceea ce se cugeta ca fiind dincolo de el.

Deci trebuie sa vedem ce inseamna ceea ce spune Domnul in aces­tea. Respingand ca desarta neincrederea iudeilor in El si aratandu-i staruind prosteste in dogme pieritoare, sfatuieste pe ucenicii Sai sa lucreze mai degraba cele ce plac Domnului Dumnezeu si sa invete sa se abtina de la cele de prisos. Si le insufla teama de-a lasa sa treaca timpul faptelor fara a face nimic, daca nu-si dau toata silinta de a bineplacea lui Dumnezeu pana ce sunt in aceasta lume cu trupul, dandu-Se ca pilda pe Sine insusi. Caci iata, zice, ca si Eu lucrez ceea ce Mi se cuvine Mie. Si, deoarece am venit luminand cele ce au nevoie de lumina, trebuie sa dau lumina si ochilor trupului care bolescde lipsa neplacuta de lumina, atunci cand unii dintre cei ce sufera de aceasta boala se apropie de Mine. Sa intelegem deci in sens istoric si simplu cuvantul spus acum. Dar e neindoielnic ca Unul-Nascut este lumina spirituala, Care poate sa lumineze nu numai cele din lumea aceasta, ci si toata cealalta zidire mai presus de lumea aceasta. Armonizand intelesul trupesc al celor spuse cu intelesul mai inalt, socotesc ca nu facem un lucru gresit.

„Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului(care se talcuieste: trimis). Deci s-a dus si s-a spalat si a venit vazand” (In 9, 6-7)

Luand vindecarea acestui orb ca si chip al chemarii neamurilor, vom descoperi, recapituland pe scurt, intelesul tainei. intai, ca vede pe orb trecand si parasind templul iudeilor. Apoi vom adauga la aceasta cu folos si aceea ca, fara vreo cerere, sau vreo rugaminte, ci mai degraba printr-o pornire bene­vola si spontana, Mantuitorul isi arata vointa de vindecare a omului, dand-o si pe aceasta ca semn ca, fara sa se produca nici o rugaminte din partea nea­murilor – caci toti se aflau in ratacire -, fiind Dumnezeu bun si prin fire bun, a trecut de la Sine la mila fata de ele. Caci cum sau in ce mod ar fi cerut mila de la Dumnezeu marele numar al elinilor, sau mintea neamurilor infundata in cunostinta ratacita in asa fel, ca nu putea vedea pe Luminator? Deci, precum orbul vindecat n-a vazut pe Iisus, dar a fost facut sanatos fara sa fi nadajduit, prin mila si iubire de oameni, asa s-a intamplat si cu neamurile, prin Hristos. Iar vindecarea se savarseste sambata, caci ziua aceasta poate implini astfel rolul de chip al vremii din urma a veacului acestuia, in care a stralucit Man­tuitorul neamurilor. Caci sambata este sfarsitul saptamanii, iar Unul-Nascut a venit si S-a aratat noua tuturor in ultimul ceas si in timpurile din urma ale veacului. Dar, mirandu-ne si de modul vindecarii, se cuvine sa spunem: „Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne! Toate intru intelepciune le-ai facut” (Ps. 103,25).

Dar pentru ce, va zice poate cineva, desi poate face toate cu usurinta prin cuvant, face tina prin scuipat si, ungand ochii celui orb, Se arata poruncind sa se faca inca o lucrare: „Mergi de te spala in scaldatoarea Siloainuhii”? Soco­tesc ca in cele spuse este un inteles adanc. Caci nimic nu face Domnul fara rost. Unge cu tina, adaugand firii ochiului ceea ce-i lipseste, sau vindecand ceea ce e slabit, si aratand prin aceasta ca El a fost Cel ce ne-a creat la inceput, Creatorul si Facatorul tuturor. Fapta are insa si un inteles tainic. Si vom spune ce gandim despre el. Nu se putea inlatura altfel din neamuri orbirea intiparita in ele si nu li se putea da puterea sa vada lumina dumnezeiasca si sfanta, adica cunostinta Sfintei si dumnezeiestii Treimi, decat facandu-se par­tase de Sfantul Lui trup si spalandu-se de pacatul ce le-a intinat, lepadand stapanirea diavolului prin Sfantul Botez. Iar deoarece Hristos a imprimat in orb starea de dinaintea Tainei, a implinit puterea impartasirii de El prin ungerea cu scuipatul Lui. Iar faptul ca, poruncind sa mearga si sa se spele in Siloam, face din aceasta un chip al Botezului, e talmacit si aratat de inteleptul purtator de Dumnezeu Evanghelist prin explicarea necesara a numelui. Caci socotim ca nimeni altul nu este trimis decat Fiul Unul-Nascut, Care a venit si a fost trimis la noi de sus, de la Tatal, spre pierzarea pacatului si a puterii diavolului.

Pe Acesta cunoscandu-L, afundati in chip nevazut in apele cristel­nitei, cu credinta, ne spalam, precum s-a scris, nu de inlinaciunea trupului (I Pt. 3, 21), ci de boala si necuratia ochilor intelegerii, ca, ajunsi curati, sa putem privi in chip curat frumusetea dumnezeiasca. Deci, precum credem ca trupul lui Hristos este facator de viata, deoarece este templul si lacasul lui Dumnezeu Cuvantul cel viu, avand in Sine toata lucrarea, asa zicem ca este si pricinuitor de iluminare. Caci este trupul Luminii celei dupa fire si adevarate. Si precum cand a inviat pe fiul unul-nascut al vaduvei, ce era mort, nu S-a multumit numai sa porunceasca, zicand: „Tinere, tie iti zic: scoala-te”, desi era obisnuit sa faca toate prin cuvant, asa cum voia, ci a pus mana pe cadavru, aratand ca si trupul Sau are lucrarea de-viata-facatoare, asa si aici unge cu scuipat, aratand ca trupul Lui este si el pricinuitor de lumina prin simpla atingere. Caci este, precum am spus, trupul Luminii celei adevarate. Si pleaca orbul, spalandu-se cat mai repede, si indeplineste porunca fara intarziere, aratand in sine ascultarea neamurilor, despre care s-a scris: „Ia aminte cu urechea Ta la pregatirea inimii lor”(Ps. 10,17, dupa textul ebraic). Caci netrebnicii iudei sunt invartosati la inima, dar cei dintre neamuri sunt dispusi la ascultare si prin ea se marturisesc ca incercati. Si orbul leapada indata orbirea, spalandu-se, si se intoarce vazand. Caci nu putea sa placa alt­fel lui Hristos. Buna e deci credinta, caci ne pregateste pentru harul dat de Dumnezeu, in timp ce indoiala ne pagubeste. „Caci omul care se indoieste e nestatornic in toate caile lui”, precum s-a scris (Iac. 1, 8), si nu va primi de la Domnul nimic.

„Iar vecinii si cei ce-l vazusera mai inainte ca era orb ziceau: Nu este acesta cel ce sedea si cersea? … Altii ziceau: Nu este el, ci seamana cu el. Dar acela zicea: Eu sunt” (In 9, 8-9)

Minunile mai presus de fire si ceea ce intrece intelegerea omului nu se primesc usor, ci se primesc abia cand se confirma. Caci incercarea de-a patrunde cele mai presus de minte si ratiune nu e ceva usor. De aceea socotesc ca n-au crezut unii dintre cei ce il cunoscusera mai inainte pe orb stand la rascruci, clar se mirau totusi, deoarece il vedeau in chip neasteptat privind cu ochi luminosi. Iar altii erau sfasiati de indoiala fata de aceasta intamplare, incat, privind mai atent la marimea acestui fapt, spuneau ca nici nu e el omul acesta, ci unul foarte asemanator cu cel cunoscut. Si nu e de mirare sa fi patit unii aceasta asa de mult, incat sa refuze adevarul, fiind impinsi prin marimea acestui semn dumnezeiesc pana la nascocirea unor povesti mincinoase. Altii dintre cei mai priceputi si-au eliberat intelegerea si, laudand minunea cu respect si cu frica, au declarat ca acest om e chiar acela. Aceasta cearta o rezolva. indata cel vindecat, dand marturia cea mai vrednica de crezare despre sine insusi. Caci nu se ignora cineva pe sine insusi, chiar daca ar boli mult de aiureala. Prin aceasta el face sa fie vazut Facatorul faptelor celor mari, desi nu e crezut de unii ca ar avea o putere ce depaseste toate.

„Deci au zis lui: Cum ti s-au deschis ochii?” (In 9, 10)

Sunt cu greu de acord cu el, necrezand ca el este acela pe care l-au cunoscut mai inainte. Si, parasind indoiala cu privire la aceasta, il intreaba cum a scapat de orbire si care a fost modul acestei fapte nesperate. Caci este totdeauna un obicei al celor ce se minuneaza de anumite fapte, sa intrebe mai amanuntit si sa se intereseze de modul cum s-au savarsit ele. Aceasta au facut-o si ei, nu ca sa recunoasca pe Dumnezeu, ci ca sa afle – nu de bunavoie -puterea Mantuitorului nostru, poveslindu-le si vestindu-le clar orbul fapta Lui. Acesta este un chip al faptului ca cei ce se convertesc dintre neamuri se vor face invatatori ai celor din Israel, dupa ce vor scapa de vechea orbire si vor dobandi prin Duhul lumina de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Ca ceea ce s-a spus e adevarat, ne vor arata faptele insesi.

„A raspuns acela: Omul care se numeste Iisus a facut tina si a uns ochii mei; si mi-a zis: Mergi la scaldatoarea Siloamului si te spala. Deci, ducandu-ma si spalandu-ma, am vazut” (In 9, 11)

Se arata inca nesiiind ca Mantuitorul este Dumnezeu dupa fire. Caci n-ar fi vorbit despre El atat de modest. Se arata cugetand si judecand despre El ca despre vreun sfant. Precum se pare, era stapanit de o parere ce circula prin tot Ierusalimul si de un fel de a se vorbi despre El peste tot. De altfel, nu vedem pe cei cu trupul mutilat si suferind de vreo nevoie preocupati de straduinta de-a cunoaste pe altii, ei cheltuindu-si toata grija lor cu boala de care nu puteau scapa. Deci Il numeste, simplu, om, si descrie modul vin­decarii sale. Convins de marimea minunii, trebuia sa atribuie Celui ce a facut minunea slava firii celei mai presus de oameni, dar, crezand ca sfintii pot savarsi astfel de fapte minunate prin Dumnezeu, e atras si indemnat sa cugete ca cel ce l-a vindecat este unul dintre sfinti.

„Si au zis lui: Unde este Acela? Si el a zis: Nu stiu” (In 9, 12)

Nu dintr-o cugetare iubitoare de Dumnezeu cauta aceia pe Iisus, nici nu se grabesc sa stie unde se afla Acela, ca sa ceara de la El ceva din cele ce pot contribui la folosul lor, ci, orbiti in ochiul intelegerii mai rau decat acela in ochiul trupului, se aprind de cea mai nedreapta manie si se reped ca niste fiare furioase, socotind ca s-a calcat de catre Mantuitorul nostru porunca Legii, care opreste sa se lucreze sambata. Si s-au infuriat nu putin pentru ca a indraznit sa atinga tina facuta cu degetul din pamant si, pe langa aceasta, a poruncit ca acela sa se spele sambata. De aceea nu se feresc sa intrebe cu nerusinare si ura: „Unde este Acela?”. Nu puteau iesi din micimea de suflet cauzata de iubirea de slavire bogata, desi ar fi trebuit, daca ar fi fost buni si daca ar fi cunoscut puterea lui Dumnezeu, sa se minuneze de El si sa-L incu­nuneze cu laudele cuvenite. Dar se abat de la ceea ce era drept sa cugete si sa faca, impinsi de rautatea nemasurata a vointei spre pizma necuvenita si se gandesc in chip condamnabil ca trebuie sa apere Legea, socotita de ei ne­dreptatita. De aceea, Il cauta pe Iisus ca pe cel ce a lucrat sambata si, prin vin­decarea acestui om, a calcat porunca ce trebuia respectata. Apar astfel cre­zand intr-un Dumnezeu Care se arata sambata lipsit de blandete si neindurat si maniindu-Se foarte, chiar daca vad izbavit pe omul facut dupa chipul si asemanarea Lui, pentru care este si sambata. „Fiul Omului este Domn si al sambetei”, dupa spusa Mantuitorului (Lc. 6, 5).

„L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecand orb. Si era sambata in ziua in care facuse Iisus tina si i-a deschis ochii” (In 9, 13-14)

Aduc pe om la capetenii nu ca sa afle cele despre El si sa se minuneze. Caci nu era de asteptat sa simta ceva clin acestea cei ce mocneau de o pizma neasemanata impotriva Mantuitorului nostru, ci ca, facand vadita, precum socoteau, faradelegea Lui, sa-L declare vinovat de calcarea Legii pentru pregatirea linei sambata. Neminunandu-se deloc pentru minunea savarsita, privesc fapta aceasta ca pe un pacat, folosind ca dovada pe orbul asupra caruia a indraznit sa savarseasca minunea. Li se pare ca fac un lucru ce intareste credinta iudaica fata de pagani, socotind ca sustin pana la capat porunca Legii. De fapt in Deuteronom, Dumnezeu cel prin fire si adevarat invata ca mintea iubitoare de Dumnezeu nu trebuie sa se indrepte in alta parte, nici sa creada ca afara de El sunt alti dumnezei, poruncind sa ramana cu adevarat numai langa El si sa condamne aspru pe cei ce indraznesc sa cugete altfel decat asa.

Caci zice: „De te va chema pe tine fratele tau din tatal tau sau din mama ta, sau fiul tau, sau fiica ta, sau femeia la de la sanul tau, sau prietenul tau deopotriva cu sufletul, pe ascuns, zicand: Sa mergem si sa ne inchinam unor dumnezei straini…, sa nu te invoiesti cu ei si sa nu asculti de ei si sa nu-i crute ochiul tau, nici sa te induri de ei, nici sa-i acoperi pe ei, ci sa-i ucizi” (Deut. 13, 6-8). Iudeii, privind numai la pacatele altora si critica unei fapte intinzand-o neintelegator la toate, pe cei ce ii socoteau gresind fata de vreo latura externa a Legii ii aduceau la capetenii, cugetand ca cinstesc si prin aceasta pe Datatorul Legii. Pentru aceasta cauza il cautau pe Iisus, zicand: „Unde este Acela?” Iar, neputandu-L afla pe Acela, in locul Lui, l-au dus pe cel pentru care s-a savarsit minunea, intarind prin glasul lui acuza ca s-a calcat pentru el Legea de catre Cel ce l-a vindecat sambata. Ca nu putin s-au suparat pentru ca s-a pregatit lina sambata, ne-o arata clar fericitul Evanghelist. Caci, mentionand ca dovada aceasta fapta neinsemnata, adauga: „Si era sambata in ziua in care facuse fisus tina” (In 9, 14).

„Deci iarasi il intrebau si fariseii cum a vazul”(In 9, 15)

Il iscodesc despre modul vindecarii, aprinzand mai tare in ei focul pizmei. Il intreaba mult, neignorand, cum mi se pare, minunea. Si cum nu e cu totul absurd ca, desi cei ce l-au adus pe orb la ei au spus cauza aducerii, nu le-a ajuns aceasta pentru a acuza pe Hristos, ci il silesc si pe acela sa marturiseaca prin glasul propriu ceea ce s-a intamplat, crezand ca prin aceas­ta isi vor intari motivul defaimarii? Caci, ia seama ca nu-l intreaba numai sim­plu daca a fost vindecat, ci cauta sa afle mai degraba cum a vazut. Ei tineau sa auda ca: „A facut tina si mi-a uns ochii”. In aceasta socoteau prosteste ca sta calcarea Legii, caci, vazand ca au fost dispretuite legile de sus, aveau motiv sa se indigneze si cugetau ca trebuie sa invinuiasca pe Cel ce le-a dis­pretuit.

„Iar el le-a spus: A pus tina pe ochii mei si m-am spalat si vad” (In 9, 15)

Primesc cu lacomie marturisirea minunii ca pe o hrana a pizmei si si-o insusesc ca pe o materie a furiei impotriva Lui. Invalidul de odinioara prezinta simplu intamplarea, laudandu-L intr-o marturisire scurta pe doctorul sau si, aratandu-se uimit de ceea ce s-a intamplat, socoteste ca pe un lucru minunat faptul ca, fiind uns de Acela cu lina ca si cu un leac neobisnuit, a fost facut sa vada. Dar socotesc ca a dat o mare insemnatate si un inteles subtire spusei: „A facut lina si a uns ochii mei”. Cineva l-ar putea vedea zicand prin aceasta: Stiu ca vorbesc la urechea unor pizmasi, totusi nu ascund adevarul. Ras­platesc cu multumiri pe Binefacatorul meu, facand ceva mai bun decat sa aleg tacerea necuvenita.

Voi cinsti prin marturisirea mea pe Doctor, Care nu S-a folosit de un mod obisnuit de vindecare, n-a facut acest lucru cu vreun cutit, prin taieturi (anatomice), n-a implinit ceea ce-mi era de folos prin amestecari de leacuri, nu S-a folosit de o metoda cunoscuta, ci a implinit aceasta fapta prin mijloacele aflate de o gandire neobisnuita: „A facut tina, a uns ochii mei, m-am spalat si vad”. E de admirat pe drept cuvant omul care adauga in chip folositor la cuvintele despre aceasta, ca pe o coroana, cuvan­tul „vad”. Numai ca nu spune si prin aceasta: Nu voi nega puterea Celui ce m-a vindecat, nu voi tagadui harul. Caci am ceea ce doream odinioara. Am fost vindecat eu, care eram orb de la zamislire, cel bolnav inca din embrion si din pantecele maicii mele, si vad, adica nu vad numai ochiul deschis acoperind in adanc intunericul, ci vad in mod real. Am in vaz cele ce le aveam inainte numai in urechi. imi straluceste lumina injur, lumina soarelui.

Ochiul meu este inconjurat de frumusetea unor vederi necunoscute inainte. De abia acum am cunoscut Ierusalimul si vad in el stralucind templul dumnezeiesc; vad in mijlocul lui sfantul altar si, daca ma aflu in afara partilor lui, privesc in jur toata Iudeea, si intr-o parte vad muntele, intr-alta, campia cu ierburi. Iar cand se apropie seara, frumusetea minunilor de sus nu scapa ochiului meu, nici spatiul luminat de stele, nici lumina aurita a lunii. Ma uimesc prin aceas­ta de maiestria Celui ce-a intins cerul, cunosc si eu pe Facatorul din fru­musetea fapturilor. Aceasta largime de vederi si bogatie de cuvinte o cuprin­de spusa lui, „vad”, urmata dupa: „a facut tina si a uns ochii mei”. Caci nu lipseste din vedere frumusetea, nici cuvantul nostru bisericesc. Le spune deci acestea, afirmand cu adevarat, pe cat ii era cu putinta, puterea de nedefaimat a Celui ce l-a vindecat, cel ce a fost miluit de Hristos, intrebat de preoti.

„Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata” (In 9, 16)

Nu este de la Dumnezeu, spun aiurind, Cel care are puterea sa faca cele ale lui Dumnezeu! Caci, vazandu-L incununat pe Fiul cu masura egala a slavei cuvenite Tatalui, nu se rusineaza sa arunce asupra Lui in chip ne­bunesc acuza necredintei. Si, respingand minunea, opun Facatorului ei pizma lor si-L acuza fara teama de pacat pe Cel ce nu stie de pacat. Ba cred in chip neintelegator ca a calcat Legea prin miscarea indrazneata a unui singur deget sambata, desi ei luau boul de la iesle si-1 duceau la apa, ba ridicau cu multa osteneala, cum s-a scris, si oaia cazuta in groapa (Mt 12, 11); deci strecoara tantarul, dupa cuvantul Mantuitorului (Mt. 23, 24). Acesta era la ei un obicei des. Foarte nebuneste si cu disperare nu recunosteau minunea lui Hristos, nici nu voiau sa cunoasca din minunea Lui cine este El, ci il dispretuiau pen­tru calcarea sambetei si-L scoteau cu totul din familiaritatea cu Dumnezeu, socolindu-se pe ei ca au toata virtutea prin simplul fapt ca nu lucreaza si in ziua sambetei.

Deci ziceau ca El nu este de la Dumnezeu, desi trebuia sa inteleaga ca este Stapanul legilor Sale si ca este iubit si placut lui Dumnezeu a face bine si sambata si a nu lasa pe cel ce are nevoie de mila lipsit de nadejde. Caci, cand n-ar lauda cineva pe lucratorul celor bune, sau ce timp e mai tare ca vir­tutea? Dar aceia, desi admirau pe acel vechi Iosua care a cucerit Ierihonul sambata si a poruncit parintilor lor sa faca cele obisnuite biruitorilor, nedand vreo insemnatate odihnei de sambata (Iosua Navi 6, 1), pornesc impotriva lui Hristos si, pe masura rautatii lor, nu-L scot numai din slava cuvenita lui Dumnezeu, ci Il lipsesc si de cinstirea cuvenita sfintilor. Convinsi prin pizma lor sa-si inchipuie ca nu are in El nimic sfant, pe Cel ce aduce dreptate lumii si a venit la noi pentru aceasta de la Tatal il declara lipsit de evlavie.

„Dar altii ziceau: Cum poale un om pacatos sa faca astfel de semne? Si era dezbinare intre ei”(In 9, 16)

Gandeau aceste lucruri mici, graind si gandind ca despre un simplu om. Dar altii, luand in seama minunea dumnezeiasca savarsita in timpul odihnei de sambata, se fac judecatori mai drepti. Caci, fara a socoti ca o greseala si ca un pacat ceea ce a facut sambata, cum nu-L inarmeaza impotriva celor porun­cite referitor la ea? Si ei spun aceasta printr-o judecata corecta, vazandu-L pe Iisus avand in Sine multa intelegere. Pentru ei se impune ca o marturisire sigura ca Dumnezeu n-ar da putere sa faca ceva bun celor ce dispretuiesc Legea dumnezeiasca si socotesc ca nimic cele randuite prin hotararea de sus. Deci, ca iudei, ei considera ca Dumnezeu I-a dat aceasta putere lui Hristos, desi a calcat Legea privitoare la sambata. Socotesc ca, facand un bine sambata, nu a facut un pacat si nici nu ar trebui sa spuna cineva ca odihna in aceasta zi e mai importanta ca lucrarea binelui. Si, de fapt, cum spune insusi Mantuitorul, levitilor li se ingaduie sa implineasca cele sfinte sambata si ocuparea cu aceas­ta nu le este spre paguba, ba, mai mult, nu le este fara pagubire oprirea de la ele. Caci i-ar putea invinui cineva ca jertfesc viteii sambata, sau ca savarsesc si celelalte feluri de jertfe? Ar fi mai degraba invinuiti daca n-ar implini cele ce tre­buie si sunt impuse de legile cultului. Daca deci sambata pot urca in chip neimpiedicat cu jertfele la dumnezeiescul altar pentru mantuirea unora, cum nu s-ar impartasi in mod si mai cuvenit unui om harul prin care se savarseste chiar o minune? Deci unii dintre iudei, ajutati printr-o cugetare dreapta sa judece drept, au lepadat ceata de pe ochii intelegerii proprie nepriceperii unui pagan, si se minuneaza de slava Mantuitorului, desi nu inca in mod cu totul cuvenit, fiindca spun inca despre El lucruri mai mici decat cele ce trebuiau, desi se despart de cei ce Il osandesc cu usurinta. Caci aceia, dand frau pizmei neevlavioase, si nu cugetarii cuvenite, isi atribuie puterea sa-L invinuiasca de faradelege; iar acestia, vazand drept firea lucrului, condamna nebunia acelora.

Dar in mod cuvenit ei voiesc sa spuna si altceva cand zic: „Cum poate un om pacatos sa faca astfel de semne?. Ei voiesc sa lupte pentru a lauda pesfinti. Caci daca admitem, zic, ca si cei ce obisnuiesc sa pacatuiasca se pot impodobi cu cele mai presus de lire si pot fi vazuti ca facatori de minuni, ce piedica ar fi ca si cei ce dispretuiesc pe Prooroci si nesocotesc pe fericitul Moise, nedandu-le nici un respect, sa fie recunoscuti ca savarsitori ai celor mai bune fapte? Si cei ce fac aceasta, lauda si slava parintilor pentru Hristos, primind cele ale Lui ca pe un motiv al iubirii fata de aceia.

„Deci zic iarasi orbului: Ce spui tu despre El, ca ti-a deschis ochii?” (In 9, 17)

Fariseii socotesc ca gresesc cei ce prefera sa judece drept. Dar mie mi se pare ca au uitat cu totul pe Cel ce spune „Judecati judecata dreapta” (Deut. 1, 16). Caci, tinuti in lanturile pizmei, nu suporta vreun cuvant care cinsteste pe Hristos, ci-l resping ca pe unul care, sustinand minunea, vrea sa fie totusi de acord cu cei ce le sunt contrari. Si, ramanand la gandurile din capul lor, isi intorc cuvintele cu ingamfare spre omul care a fost vindecat si intreaba iarasi despre ceea ce au auzit de multe ori, numind din nou rau si pacatos pe Cel ce a lucrat sambata. Aratandu-se astfel si condamnand impreuna cu El pe orb, arata ca vor sa-si ascunda multumirile pentru scaparea de boala, temandu-se de mania lor si asa sa-l acuze impreuna cu el pe Cel ce l-a vindecat calcand legea sambetei. E neindoielnic ca acest gand al fariseilor e plin de viclenie. Caci ce ar fi putut slabi puterea minunii ca glasul unui nemultumitor? Sau cum nu ar fi fost Hristos lipsit de slava dumnezeiasca daca orbul ar fi fost invins de frica, sau daca ar fi negat harul, refuzand sa sufere ceva de la cei ce obisnuiesc sa aduca suparare? Si pizma e puternica in a convinge pe cei in care se naste, sa lucreze cu fierbinteala, chiar daca sfarseste in a fi luata in ras. Insa mintea scapata de aceste porniri invinge gandurile neintelepte, salvandu-si netulburata frumusetea ei, ramanand stapanita de ceea ce se cuvine si neiesind din granitele adevarului. Netrebnici si ingamfati sunt fari­seii, care socotesc pe cei ce s-au hotarat sa cugete si sa spuna cele drepte ca gresesc, si il silesc sa spuna cele ce nu se cuvin despre Cel ce cheama in mod minunat spre cele nadajduite pe cel gata spre multumire, ajuns prin minune aproape de cunoasterea luminoasa.

„Iar el a spus ca e proroc” (In 9, 17)

Primesc o sageata ascutita in inima cei ce nu se conduc de ratiunea dreapta, ci se silesc sa vaneze numai ceea ce convine pizmei. „Caci nu castiga vicleanul prazi”, dupa cum s-a scris (Is. 49, 25), fiindca straduinta lor se abate de la ceea ce se cuvine si ceea ce aud pe neasteptate nu le implineste nadejdea. Caci aud: „Ca e proroc”. Cel vindecat, zicand acestea, socotea ca face bine, cugetand in acord cu altii. Caci cei ce priveau cu neintelegere la ceea ce s-a petrecut socoteau ca n-a putut face nimic din acestea un om pacatos. Deci cel asupra caruia s-a savarsit minunea, simtind parerea acelora, zice ca este prooroc. Caci, deoarece n-a aflat exact cine este Acela cu adevarat, urmeaza gandirii obisnuite a acelora. Fiindca era obiceiul lor de-a numi prooroci pe cei ce savarseau minuni, ca unii ce sunt prin aceasta marturisiti de Dumnezeu ca sunt buni. Deci, precum aceia, judecand drept, nu dispretuiau, din respect fata de sambata, marimea minunii dumnezeiesti si de aceea spuneau ca cel ce a facut aceasta nu e vinovat de pacat, la fel si acesta, parasind dispretuirea din pricina sambetei, Il inalta in slava pe Cel ce i-a daruit vederea, pe Care, punandu-L si in randul sfintilor, Il numeste proroc. De aceea socotesc ca nu dadea prea mare importanta poruncilor Legii. Caci altfel nu s-ar Ji minunat atat de mult de El, nici nu L-ar fi socotit pe Doctorul lui in randul proorocilor, odata ce Acela a calcat parula opreliste a sambetei. Folosit deci de minune si intemeiat pe obiceiul mai inalt al iudeilor, acorda Facatorului minunii dreptul de-a se fi ridicat peste pazirea Legii, facandu-si nevinovata calcarea ei prin savarsirea unui bine.

„Dar n-au crezut iudeii despre el ca era orb si a vazut, pana ce n-au chemat pe parintii celui ce vedea. Si i-au intrebat pe ei, zicand: Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb? Cum deci vede acum?” (In 9, 18-19)

Pizma puternica impotriva Celui ce a vindecat nu-i lasa sa creada in ceea ce marturiseau toti. Tiranizati de manie, se intereseaza prea putin de adevar. De aceea l-au silit intai pe orb sa spuna minciuni impotriva lui Hristos, iar acum, si pe parintii aceluia. Dar lucrul iese cu totul dimpotriva. Socotesc ca e cu totul de prisos ca aduc spre intrebare pe parintii fostului orb si, dintr-o nemasurata neintelepciune, necinstesc insasi Legea pe care ei vor sa o respecte si sa o apere. Caci cei mai apropiati l-au adus si ei pe cel mai inainte orb si, prezentandu-l celor ce-i intrebau, au declarat ca s-a nascut orb si au marturisit ca acum vede. Si pentru ca Legea declara limpede ca tot cuvantul e cunoscut ca adevarat pe baza a doi sau trei martori (Deut. 19, 15), ei n-au adus numai marturia a doi sau trei martori, ci au chemat si pe altii, rudenii ale celui vindecat. Dar sunt socotiti facand un lucru nelegiuit si nepriceput. Caci Legea nu este pentru ei nimic, odata ce se grabesc sa-si implineasca placerea lor.

Deci vom spune ca, deoarece minunea ii umilea fara voie prin marturisirea ei de catre vecini si prin glasul celui vindecat, fariseii au socotit ca pot convinge pe cei intrebati de ei sa nu respecte adevarul, ci sa spuna mai degraba parerea lor. Caci iata ce zic, intreband cu multa asprime: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceati ca s-a nascut orb?”. Numai ca nu afirma ca le vor face toate relele si-i sperie cu necazuri nemasurate, cerandu-le sa spuna de nevoie si sila ceea ce voiau ei sa auda. Iar aceasta era: Nu s-a nascut orb. Caci unul era scopul necredintei lor: sa anuleze increderea multimii in Hristos si sa desfiinteze credinta celor ce Il afirmau fara sa-L cunoasca inca. Caci precum cei ce se straduiesc sa nimiceasca o cetate foarte intarita, o inconjoara de jur imprejur, asediind-o in toate felurile si cauta cand sa-i surpe temeliile, cand indreapta lovituri in turnurile ei din armele lor, asa si fariseii atotindrazneti asediaza minunea cu minciunile lor si nu lasa nefolosit nici un mod al necredintei. Dar nu puteau anula ca nereal ceea ce era cunoscut tutu­ror si nu puteau sterge din minti ceea ce era in admiratia multora.

„Au raspuns parintii lui si au zis: Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb. Dar cum de vede acum, noi nu stim. Inlrebati-l pe el, caci este in varsta. Va grai el insusi despre sine” (In 9, 20-21)

Marturisesc ca adevar ceea ce nu era in nici un mod indoielnic si ceea ce nu se putea nega. Declara ca stiu ca e nascut din ei si nu neaga faptul nasterii lui din ei si spun limpede ca s-a nascut cu boala lui. Dar se retin de la isto­risirea minunii, lasand sa fie aratata aceasta de insasi firea faptei intamplate si socotind ca e mai potrivit sa lase pe fiul insusi sa spuna in ce mod s-a vin­decat. Caci frica de pericol poate retine pe cineva de la spusa a ceea ce se cuvine. De aceea, tremurand de teama cruzimii fariseilor, n-au respectat ceea ce bine s-a spus: „Lupta pana la moarte pentru adevar” (Eccl. 4, 28). Ei n-au facut aceasta, caci saracul este fricos totdeauna. Neputand sa se opuna altora din pricina saraciei, se retrage de multe ori in tacerea nedorita si in rabdarea silita. Caci, apasat mereu de povara saraciei, nu voieste sa fie impovarat si de alte rele. Aceasta s-a intamplat si parintilor orbului, desi cuvantul lor nu voia sa se abata de la adevar. Caci, desi ei cunosteau mai bine pe cel nascut din ei decat se cunostea el insusi, totusi pe Doctor Il cunostea mai bine el decat parintii, prin experienta ce o avea din trairea minunii. Deci marturisesc clar ceea ce stiu, ca unii ce sunt chemati sa faca aceasta in mod cuvenit. Dar despre ceea ce putea spune mai adevarat acela, avand despre aceea o cu­nostinta mai exacta, cer sa fie intrebat acela insusi. Si nu mi se pare ca adauga fara gandul la Dumnezeu, la cuvintele lor: „caci este in varsta”.

Caci deza­proba prin aceasta necredinta fariseilor. Findca cel ce a dobandit vederea are de la vreme si de la varsta puterea de-a cugeta, cand vorbeste despre minu­nea aceasta si despre modul in care s-a savarsit cu el, si nu va vorbi cu o minte copilareasca, ci va grai bine, dintr-o minte inaintata, si va sti sa laude cum se cuvine cele ce voieste. Din aceasta se va putea vedea in mod necesar necre­dinta nerusinata a fariseilor. Caci se va arata ca nu cred nici celor apropiati, nici orbului insusi si ca el nu spune acestea nici dintr-o minte slaba, nici lunecand cu usurinta dintr-o intelegere copilareasca intr-o graire mincinoasa, ci avand o varsta care nu ignora firea lucrurilor.

„Acestea le-au spus parintii lui, fiindca se temeau de iudei. Caci iudeii planuisera ca, daca cineva va marturisi ca El este Hristosul, sa fie dat afara din sinagoga” (In 9, 22)

Bine si potrivit le spune Domnul nostru Iisus Hristos fariseilor: „Vai voua, invatatorilor Legii, ca ati luat cheia cunostintei si voi nu intrati si pe cei ce vor sa intre ii opriti” (Lc. 11, 46). Sa spuna iarasi iubitorul de Dumnezeu daca nu vede in cele afirmate frumusetea adevarului. Fiindca nu va minti vre­odata Hristos. Caci iata ca, pe langa faptul ca nu se grabesc sa invete pe nimeni despre venirea Lui, ii sperie si pe cei ce Il pot cunoaste din stralucirea faptelor Lui, cu o teama greu de suportat, si prin salbaticia lor silnica ii impiedica sa marturiseasca pe Cel ce isi arata puterea in minunile Lui. Caci nu se rusineaza netrebnicii sa scoata pentru aceasta clin sinagoga pe cel recunoscator si care de aceea e si dispus sa creada, folosindu-si puterea pen­tru a instraina intr-un mod oarecare pe cel ce se lipeste de Dumnezeu si pen-tru a indemna pe Domnul tuturor sa-Si indrepte mania impotriva dusmanilor lor. Dar minunatul Evanghelist ii apara si zice ca cei intrebati au fost biruiti de frica si de aceea n-au voit sa spuna ca Hristos a vindecat pe cel nascut din ei, ca, dezvaluind marimea urii iudeilor, sa o faca cunoscuta si celor de dupa ei. Caci, ce poate fi mai neomenesc ca fapta care pricinuieste pedepse celor recunoscatori pentru binele ce li s-a facut si duce spre trebuinta de-a fi osanditi cei ce au cunoscut pe Cel vestit prin Lege si Prooroci? Dar vom afla din Sfintele Scripturi ca nu e necunoscuta Sfintilor Prooroci gandi­rea necredincioasa a iudeilor.

Caci se zice: „Cel ce cerci inima si rarunchii” (Ps. 7, 9), strabatand pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evr. 4, 12), Caruia Ii sunt goale si descoperite (Evr. 4, 13). Vai, fii razvratiti! „Acestea zice Domnul: Facul-aii sfat, si nu prin Mine, si tocmeli, nu prin Duhul Meu, ca sa adaugati pacate peste pacate” (is. 30,1). Caci cel ce zice ca Domn este Iisus, zice numaidecat in Sfantul Duh, dupa cuvantul lui Pavel (I Cor. 12, 3). Dar cugetand cineva cele opuse nu o face in Duhul Sfant, ci va grai mai degraba in Belzebut. Deci nu pzin Sfantul Duh sunt tocmelile iudeilor, caci au adaugat pacate peste pacate. Iar prin aceasta si-au atras inainte de toate pieirea capetelor lor. Dar au transmis-o si altora prin impiedi­carea acelora de a marturisi pe Hristos. Caci fapta lor este plina de extrema necredinta. Si de ei zice Psalmistul ca se afla intr-o stare de pacat si lipsita de orice folos: „Doamne, intru mania Ta ii vei tulbura pe ei si-i va manca pe ei focul. Rodul lor il vei pierde de pe pamant si samanta lor dintre aii oamenilor, ca s-au abatut spre rele, au cugetat sfaturi care nu vor putea sa stea” (Ps. 20, 10-12). Caci n-au putut sa dea tarie sfatului lor cel opus lui Dumnezeu, desi au incercat de multe ori si prin zeci de mii de moduri sa faca sa dispara slava lui Hristos. Caci I-au intors spatele, adica au iesit de la fata si din ochii Stapa-nului tuturor. De aceea, cu dreptate veti umbla in lumina focului vostru si in flacara de care ati ars.

„Deci cum chemat a doua oara pe omul care fusese orb si i-au zis lui: Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca Omul Acesta este pacatos” (In 9, 24)

Neputand sa impiedice pe om sa vorbeasca bine despre Hristos, incearca prin alt argument sa obtina aceasta si se grabesc sa-l atraga spre scopul lor printr-un mijloc bland. Neamintind deloc de Hristos, nici declarandu-L Doctor, uneltesc prin multe cuvinte sa-l convinga cu multa viclenie sa atribuie lui Dumnezeu slava pentru minunea savarsita.

Prefacandu-se prin aceasta ca sunt evlaviosi, ii cer sa simta si sa creada impreuna cu ei, desi ei sunt stapaniti de cea mai mare necredinta, si declara pacatos pe Cel ce a venit spre nimicirea pacatului. Si, neaducand nici o dovada a barfirii, ci insusindu-si si cugetand ceva mare si inalt despre ei, si prin aceasta socotindu-se indreptatiti sa invete poporul, ii poruncesc sa le acorde credinta pentru importanta persoanelor lor si sa-i asculte din obli­gatie. Caci prin cuvantul „noi stim”, se arata stapaniti de o mandrie asemenea cu a celor ce nu-si cunosc mintea si nu cred ca au mereu de invatat. Dar si aceasta ne face sa ne miram de mintea prostita a iudeilor. Caci, poruncind sa se atribuie lui Dumnezeu slava pentru minune, ca singurul lucrator prin putere proprie al acestor fel de fapte, totusi Il condamna pe Dumnezeu, si nu numai ei, ticalosii, ci silesc si pe altii sa cugete ca ei.

Fiindca atribuind numai cunostintei lor faptul de-a sti sigur ca Hristos e pacatos, nu isi dau seama ca au in capetele lor cugetarile cele mai rele. Caci, obisnuiti fiind sa se laude cu invataturile castigate din Lege si impovarati din greu de Sfintele Scripturi, vor plati cu pedeapsa mai mare pentru cele pe care le stiau despre taina lui Hristos, prefigurata si graita in multe feluri in Lege si Prooroci, dar prin multa nepasare si-au atras nestiinta, desi stiau exact ceea ce trebuia sa faca si sa vrea cu toata ravna. Fiindca trebuia sa indrume mintea turmelor ca sa cu-noasca tainele privitoare la Hristos si sa incerce sa invete mai degraba pe altii ca sa afle ceea ce trebuia sa afle. Dar cei largi in vorbe si tari in mandrie, strigand cu multa ingamfare: „Noi stim”, resping cuvintele Legii, socotind, ca alt norod, ca cele ale lui Moise si ale proorocilor nu sunt nimic.

Caci nu iau in seama cele vestite prin glasul proorocilor despre vremea venirii Domnului nostru Iisus Hristos. „Caci atunci, zice, se vor deschide ochii orbilor si vor auzi urechile surzilor. Atunci va sari schiopul ca cerbul si va a limpede limba gangavilor” (Is. 35, 5). Caci s-a tamaduit slabanogul in cristelnita Vitezdei, dupa ce a vietuit treizeci si opt de ani in neputinta lui, precum s-a scris (In 5, 1 s. u.), la un singur cuvant al Mantuitorului, parasind patul si sarind ca un cerb. Dar, in loc sa se minuneze de Iisus pentru aceasta, se plangeau ca a calcat sambata si, sustinand ca a nesocotit Legea, respingeau prin speculatii harul minunii. Fiind scos demonul, a vorbit mutul. Dar aceia s-au rostogolit intr-o neintelegere atat de mare, incat n-au dobandit nici cel mai mic folos din aceasta. A vazut orbul, s-a implinit prevestirea prooroceasca, cuvantul cel prin Duhul a ajuns la capat. Si ce-au facut? Iarasi bolesc aceia vazand acestea, declarand pacatos pe Cel ce straluceste dumnezeieste si arata prezent ceea ce se astepta de vreme indelungata sa vina de sus.

„Deci a raspuns acela: De este pacatos, nu stiu. Una stiu: ca, fiind orb, acum vad” (In 9, 25)

Un har indoit a primit, precum se vede, orbul de odinioara, de la Hristos: i s-a deschis impreuna cu ochii trupului si mintea. Si precum soarele nostru da lumina ochilor trupesti, lumina cea prin Duhul se salasluieste ca o raza spirituala in cele dinlauntrul si ia loc in inima. Caci auzi cum, din multa iubire fata de Hristos, se opune rautatii capeteniilor si numai ca nu-i loveste in mod cuvenit pe cei imbatati si lepadati. Si, impletind cuvantul cu un respect core­spunzator si acordand treptei invatatorilor cinstirea datorata, spune cu sme­renie: „De este pacatos, nu stiu”. Dar pentru aceasta nu afirmam ca omul nu stia ca Hristos nu era pacatos, ci socotim ca el raspunde acelora acestea: N-are decat sa spuna cineva aceasta. Dar, silit fara voie sa aud cele ce nu trebuie, nu pot defaima pe Binefacatorul meu si nu sunt de acord cu cei ce voiesc sa necinsteasca pe Cel caruia I se datoreaza toata cinstirea. Nu voi numi pacatos pe Facatorul unei astfel de minuni, nu voi rosti o sentinta rea fata de Cel ce poate sa savarseasca cele ale lui Dumnezeu. Minunea pe care-o vad in mine nu ma lasa sa consimt la cuvintele voastre. Caci eram orb si vad. Nu am crezut pentru ca am auzit vorbind pe altul de faptele Lui; nu sunt cucerit de povestiri straine, nu ma minunez de fapte savarsite cu altii. Eu insumi, zice fostul orb, vazand, am devenit dovada puterii Aceluia, aratand in mine fru-musetea iubirii Lui de oameni. Acestea socotesc ca se cuvine sa se inteleaga din cuvintele celui ce a vazut. Caci, spunand: „De este pacatos, nu stiu”, a adaugat indata: „Una stiu: ca, fiind orb, acum vad”. Deci nu adauga o simpla expunere, ci un argument foarte intelept.

„I-au zis deci lui iarasi: Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii?” (In 9, 26)

Se intereseaza iarasi si intreaba despre modul minunii, nefacand acest lucru cu inima buna si cu dorinta buna de invatatura, ci, desi lasau in afara de orice critica si de orice cuvant rau pe Hristos cel laudat de toti, reiau toate acestea socotind ca omul nu va spune aceleasi lucruri, ci se va clatina cumva in explicarea faptei si va spune ceva contrar celor de dinainte, iar ei» folosindu-se de vreo contrazicere in ceea ce spune acela, sa-l descopere ca pe un nascocitor si mincinos. Caci staruiau in multa neintelegere si cugetau la ceea ce s-a savarsit cu gandul ca macar in simplele cuvinte ale omului vor afla vreo contrazicere. Fiindca cei ce nu renunta sa urasca pe nedrept voiesc sa ameteasca pe ceilalti cand se intereseaza de ceva ce li s-a intamplat si soco­tesc ca nu li s-a intamplat aceasta cu adevarat. Ei voiesc sa auda nu o data, ci de multe ori aceleasi lucruri de la cei ce le istorisesc, ca sa-si intarate iarasi mania, devenita mai putin vie, impotriva acelora. Caci constiinta ne umileste mereu privind cele din noi si nu inceteaza sa ne acuze de nedreptate, chiar daca o anumita impatimire ne face dulce tendinta de-a nedreptati. Deci il instiga pe cel vindecat sa repete iarasi fara sa vrea si sa revina prin aceleasi cuvinte, indemnandu-se unii pe altii sa observe de nu cumva s-a facut ceva contrar Legii prin minunea dumnezeiasca savarsita sambata. Caci constiinta potoleste por­nirea salbatica din ei, opunandu-i o mustrare, asemenea unui frau.

„Le-a raspuns: V-am spus adineauri si n-ati auzii? De ce voiti sa auziti iarasi?” (In 9, 27)

E un lucru de prisos, zice, sa vorbesc iarasi urechilor neascultatoare. Degeaba ma intrebati de multe ori despre acestea, voi, care nu va folositi cu nimic. Caci, desi ati aflat si v-ati putut convinge, imi porunciti sa repet din nou aceleasi cuvinte fara nici un folos, precum imi arata experienta. Prin acestea cel vindecat ii mustra pe farisei ca nu inteleg nimic, deoarece isi intorc, pre­cum s-a scris, urechea de la adevar (II Tim. 4, 4) si, infuriati fara motiv pentru calcarea Legii, poruncesc celui ce voieste sa laude pe Facatorul minuni: sa primeasca rolul de acuzator, in loc sa-l lase sa fie un admirator al lui Iisus. Acesta era cu adevarat scopul lor. Caci le era cu totul indiferenta si fara nici o importanta calcarea Legii. De aceea, parasind judecata dreapta, se gandeau numai la ceea ce le placea lor, desi declarau ca se gandesc la Dumnezeu, Care zice: „Buzele preotului vor grai si vor pazi judecata; si vor cere Legea din gura lui” (Mal. 2, 7).

„Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?” (In 9, 27) A marturisit clar, fara nici o retinere, ca el s-a facut ucenic, chiar daca nu prin cuvant, caci prin minune a crezut, prin faptul ca a capatat vederea in chip minunat dorind sa fie unul dintre cei ce primesc invatatura. Caci, zicand catre aceia: „Nu cumva voiti sa va faceti si voi ucenici ai Lui?”- desi isi ascunde mai intai intentia de a se face si apoi faptul de a deveni ucenic -, se gandeste in­tr-un fel oarecare, inainte de credinta deplina, la cuvantul: „in dar ati luat, in dar sa dati”, deci arata ca e pregatit cu mult belsug sa-i indemne si pe aceia in mod neobosit sa se gandeasca la ceea ce le este de folos. Deci s-a gandit foarte bine la spusa din cartea Pildelor: „Vorbeste la urechile celor ce aud” (Pilde 25, 9).

Prin acestea pare sa le dea de inteles ceva ascuns. Si ceea ce este aceas­ta, voi spune pe scurt. Erau unii dintre capetenii care recunosteau ca este cu adevarat Hristos Cel ce a facut minunea, dar, tinand ascunsa in ei aceasta cunostinta despre El, ea ramanea necunoscuta de cei multi. Aceasta ne-o va marturisi si insusi inteleptul Evanghelist, zicand: conducatorii cunosteau ca El este Hristosul, dar n-o marturiseau din pricina fariseilor. Dovada despre aceasta o da si Nicodim, zicand direct catre Domnul nostru Iisus Hristos: „Rabbi, stiu ca ai venit de la Dumnezeu si ca nimeni nu poate face minunile pe care Tu le faci, daca nu este Dumnezeu cu el” (In 3, 2). Stiau deci aceasta unii dintre conducatori si cuvantul despre aceasta circula prin tot Ierusalimul si multimea iudeilor banuia ca fariseii stiau, dar ca nu voiesc sa marturiseasca din pricina rautatii si a pizmei. Iar ca si acest lucru era adevarat, o vom arata din Scripturile evanghelice.

Caci insusi fericitul Ioan, care se afla in templu cand invata Iisus si spunea cele ce pareau, dupa judecata ascultatorilor, ca nesocotesc Legea, zice despre capeteniile iudeilor ca nu faceau nici o mis­care, ba nici nu indrazneau sa spuna vreun cuvant, cand El nu inceta sa spuna cele ce se abateau de la Legea Veche. Totusi, erau priviti cu banuiala de catremultime, asa cum ni se spune si aici. Si, de fapt, precum s-a scris, unii dintre ierusalimiteni ziceau: „Nu este Acesta Cel pe Care cauta sa-L ucida? Iata ca acum vorbeste pe fata si nimic nu-i zic. Nu cumva Acesta este Hristos?” (In 7, 26). Numai ca nu spune Evanghelistul ca invatatorii stiau ca El este cu adevarat Hristos. Caci, desi se gandeau cu multa indrazneala sa-L ucida si vorbeau despre aceasta, uneori se fereau de cuvintele directe. O astfel de banuiala fiind deci raspandita in tot Ierusalimul, stia de ea si fostul orb, si avea in urechi cuvantul despre aceasta. Pe drept cuvant deci, dandu-i in oare­care fel pe fata, zice: „Oare imi porunciti in zadar sa repet aceleasi cuvinte si sa laud in oarecare fel minunea, sau cereti cu placere istorisirea ei, insetand sa va faceti ucenicii Lui, dar va temeti sa va umiliti unul pe altul si preferati rusinea nerecunostintei, cunostintei cele atat de minunate?”.

„Si l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenicul Aceluia, noi suntem ucenicii lui Moise” (In 9, 28)

Evanghelistul surade oarecum spunand aceasta. Caci vede pe cei che­mati la preotie cazuti in atata prostie, incat socotesc un lucru atat de venera­bil, cum e indrumarea de catre Hristos, ca obiect de ocara, desi unii dintre sfinti o cauta cu iubirea cea mai mare. Caci unii spun: „Cat de dulci sunt cuvintele Tale limbii mele, mai mult decat mierea in gura mea” (Ps. 118,103). Altul iarasi spune Domnului nostru Iisus Hristos despre cei ce nu cred in El: „Pierde-i pe ei, si va fi cuvantul Tau mie spre veselie si bucurie inimii mele” (Ier. 15, 16). Deci, neschimband nimic din aceste sfinte cuvinte, socotesc vinovat pe cel invatat de Hristos, Care declara dogmele adevarate contrare lor. Il fac invatator al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. Si de fapt nea­murile au fost luminate de Hristos prin invatatura evanghelica, iar Israel a murit in tipurile date prin Moise si s-a scufundat in umbra literei. De aceea Pavel zice despre ei: „Caci pana azi, cand se citeste Moise, sta un acopera­mant pe inima lor” (II Cor. 3, 15). Si nu e nici o indoiala ca am infatisat isto­ria privitoare la orb ca pe un chip pentru neamuri. Caci cele spuse despre el in chip, s-au stramutat in adevarul cu privire la ele.

Dar e de notat si aceea ca osanda aruncata asupra orbului din cauza lui Hristos este un lucru placut si plin de toata slava. Caci cei ce nu se feresc sa-i prigoneasca pe iubitorii lui Hristos prin cele ce socotesc ca ii intristeaza, ii inveselesc fara sa stie, declarandu-i mai degraba luminati prin cele care socotesc ca i-ar injosi. Caci nenorocitii de farisei isi coboara capetele lor, si nupe Hristos, cand spun despre orb ca e ucenic „al Aceluia”. Fiindca isi sporesc ingamfarea, cand zic: „Iar noi suntem ai lui Moise”.

„Noi stim cei lui Moise i-a grait Dumnezeu. Iar pe Acesta nu-L stim de unde este” (In 9, 29)

Mandrindu-se iarasi, avand ca arma nebunia lor obisnuita si foarte iubita, si bazandu-se pe o nerusinare neinfranta, declara: „Noi stim”. Iar adaugand: „ca lui Moise i-a grait Dumnezeu”, prin aceasta socotesc ca cinstesc pe Moise, dar de fapt il defaimeaza, nedand nici un pret invataturilor aceluia. Caci con­damna cu neintelegere pe Cel pe Care inca nu-L cunosc, mai bine-zis II necin­stesc dupa ce L-au cunoscut, desi Legea declara ca nu e ingaduit vreunora sa faca si sa spuna ceea ce nu e drept si nu se cuvine.

De fapt ei zic iarasi aceasta: E lucru recunoscut ca Dumnezeu a grait catre Moise. Nici o ratiune nu indeamna la indoiala ca prin el s-au dat unele legi si ca el a stabilit normele pentru fiecare lucru din cele ce trebuie impli­nite. De aceea, nesocoteste Sfintele Scripturi cel ce cugeta contrar aceluia si calca porunca privitoare la sambata. S-a facut o vindecare sambata. Pe Cel ce a facut aceasta nu e drept a nu-L cunoaste ca vrednic de osanda. Deci cu drep­tate spunem ca n-a pazit legea dumnezeiasca. Astfel, cand spun despre Hristos: „Nu-L stim de unde este”, nu spun aceasta ca nestiind cine sau de unde este. Caci in alt loc au marturisit clar cele privitoare la El: „Nu este Acesta fiul teslarului, al carui tata si a carui mama ii cunoastem? Cum deci ace ca: M-am pogorat din cer?” (Mt. 13, 55).

Deci nu luam in inteles de necunoastere cuvantul: „Nu-L stim de unde este”, ci vom privi aceasta ca rod al ingamfarii lor. Ei spun acest cuvant dis-pretuindu-L si socolindu-L ca pe nimic. Ba se arata voind si aceasta: sa ne convinga ca, cugetand ceea ce se cuvine, sa trecem la o patrundere mai sub­tire. Zicand: „Stim ca Dumnezeu a grait lui Moise”, afirma: Deci vom crede fara sovaiala celor spuse prin el si vom pazi cele poruncite de Dumnezeu, dar pe Acesta nu-L stim. Caci n-a grait prin El Dumnezeu, nici n-am cunoscut asa ceva prin El. Dar fariseii, desi erau obisnuiti cu o intelepciune aparenta si se laudau mult cu cunostinta cuvintelor dumnezeiesti, nu se gandeau si la aceea ca Dumnezeu -Tatal, prevestind prin preainteleptul Moise ca va veni la vremea Sa Iisus, zice: „Proroc ca pe tine voi scula dintre fratii lor si voi da cuvantul Meu in gura Lui si va grai lor cum voi porunci Lui. Si pe omul care nu va asculta cele ce va grai Prorocul acela in numele Meu, Ma voi razbuna pen­tru El” (Deut. 18, 14-15).

Deci cu dreptate ar putea spune cineva iudeilor: Voi, care spuneti doar ca nu stiti decat sa ascultati, daca va lasati convinsi de cuvintele lui Moise, fiindca lui i-a grait Dumnezeu, de ce nu faceti aceasta si cu Hristos, pe Care II auziti zicand: „Cuvintele pe care Eu le graiesc nu sunt ale Mele, ci ale Tatalui Care M-a trimis” (In 14, 21). Si iarasi: „De la Mine nu graiesc, ci Tatal, Care M-a trimis, El Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa graiesc” (In 14, 10). Deci cuvintele fariseilor sunt minciuna si nascociri ale unor cugetari desarte. Daca din pricina aceasta spun ca trebuie sa ur­meze lui Moise, fiindca i-a grait Dumnezeu, de ce nu cugeta acestea si despre Hristos, Care a spus clar cele pe care le-am amintit adineauri? Cinstind pe de o parte Legea si facandu-se ca o socotesc vrednica de respect pentru pla­cerea lui Dumnezeu, pe de alta parte o dispretuiesc, nevrand sa primeasca ceea ce este mai potrivit timpului. Aceasta o faceau cu Hristos pentru icono-mia Lui in trup, desi era prevestit ca Prooroc.

„A raspuns omul si a zis lor: Aceasta este minunea, ca voi nu stiti de unde este, si El mi-a deschis mie ochii” (In 9, 30)

Sunt uimit, zice, cand spuneti ca nu cunoasteti pe Cel dovedit plin de atata sfintenie si putere dumnezeiasca prin cele ce le-a lucrat! Si faceti aceas­ta socotindu-va ca stati nedespartiti langa Dumnezeu si ca va bucurati de Sfintele Scripturi si ca ati fost insarcinati cu conducerea si cu grija de-a fi buni. Caci cui i s-ar cuveni sa cunoasca bine pe facatorii de minuni prin Dum­nezeu, daca nu celor randuiti ca preoti si carora li s-au dat in grija tainele vrednice de respectat? Deci, zicand ca se mira de ei, care se afirma necu­noscatori ai Celui ce a savarsit cu el o minune dumnezeiasca, atat de vrednica de respect si de extraordinara, ii cearta indirect ca sunt atat de departe de sfintenie si de simtirea evlaviei, incat marturisesc ca nici nu cunosc deloc pe Sfantul adevarat, adica pe Hristos.
Caci, daca tinem seama de ratiunea care ne e proprie, trebuie sa recu­noastem ca adevarata si spusa ca toata vietatea iubeste ceea ce-i este aseme­nea. Dar atunci, cum, daca sunt sfinti si buni, refuza sa se alipeasca de Cel sfant si bun? Deci spusa de mai sus cuprinde o mustrare evidenta a purtarii fariseilor. Caci socotesc ca intelegerea celor ravnitori doreste sa se adauge la cele ce se vad, ca prin ea sa se vadeasca mai clar ceea ce este ascuns in ele. Si ce era ascuns aici? in toata Iudeea era raspandit zvonul despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dar ca despre un prooroc. Caci asa II prevestise Legea ca va veni, zicand: „Proroc va scula voua Dumnezeu din fratii vostri” (Deut 18, 18). Dar aveau nadejdea ca, aratandu-Se la vremea Sa, le va grai lor cele mai presus de Lege, si, implinind vointa Datatorului Legii, ii va invata cele ce se cuvin si mai mult. Si sa nu te miri daca exista la iudei aceasta nadejde si astfel de vorbire, odata ce si la cei de alt neam era raspandita o astfel de nadejde. Femeia samarineanca zice: „Stiu ca vine Mesia, Care se numeste Hristos. Cand va veni Acela, ne va vesti noua toate” (In 4, 25). Deci stiau iudeii foarte clar ca va veni Hristos, caci El este Mesia, si El va descoperi voia mai inalta a lui Dumnezeu, ba, pe langa aceasta, va deschide si ochii orbi­lor. Caci a fost marturisit astfel de catre Isaia, care a spus clar: „Ca atuncise vor deschide ochii orbilor” (Is. 35, 5). Dar circula in Ierusalim si alt cuvant. Deoarece proorocul Isaia a spus ca Fiul negrait al lui Dumnezeu-Tatal este necunoscut, zicand: „Iar neamul Lui cine-1 va spune?” (Is. 58, 8), iudeii, su­cind intelesul acestei spuse in sensul gandit de ei, declarau ca Hristos nu se va cunoaste deloc, nestiind nimeni de unde este, desi dumnezeiasca Scrip­tura ne va arata deplin nasterea Lui dupa trup, spunand de aceea: „Iata Fecioara in pantece va avea si va naste Fiu” (Is. 7, 14). Dar, pentru ca iarasi mintea iudeilor era anevoie de calauzit spre intelegerea celor necesare si socoteau ca Hristos nu se va cunoaste, nu e greu de-a vedea din cele aratate de fericitul Evanghelist Ioan ce ziceau ierusalimitenii despre El: „Deci ziceau unii dintre ierusalimileni: Nu este oare Acesta pe care-L cautau sa-L ucida? Si iata ca vorbeste pe Iata si ei nu-Izic nimic. Nu cumva au cunoscut capeteni­ile cu adevarat ca Acesta este Hrislos? Dar pe Acesta il stim de unde este. Insa Hristosul, cand va veni, nimeni nu stie de unde este” (In 7, 25-27).

In timp ce iudeii cugetau in chip neintelegator unele ca acestea despre Hristos, orbul de mai inainte a primit indata de la minune intelegerea Lui si numai ca nu rapeste spre intarirea cugetarii sale cuvantul fariseilor. „Caci acesta, zice, e lucru de mirare, ca nu stiti de unde este, si El mi-a deschis ochii”. Vad doua minuni, zice, si foarte clare, care-mi confirma ca El este Hristos. Caci nici nu stiti de unde este, dar El deschide ochii mei. Deci El este in mod clar Cel prevestit prin Lege si marturisit prin glasul proorocilor.

„Stim ca pe pacatos nu-l asculta Dumnezeu. Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta”(In 9, 31)

Stiind intr-un fel oarecare de mai inainte de prezicerile proorocilor si vazandu-le implinite, constatand si ca ei nu stiu de unde este Hristos, si ca prin El s-au deschis ochii orbilor, din toate isi aduna siesi ajutoarele pentru credinta. Dar la acestea mai adauga si un alt temei. Deci din aceste multe temeiuri ce se impun spre marturisire, cautarea lui folositoare si cuvenita il determina sa ajunga la o concluzie de Dumnezeu iubitoare. Cugetand cele bune, el afirma ca Dumnezeu cel iubitor de dreptate si de virtute nu asculta niciodata pe iubitorii de pacat. Si considera aceasta concluzie ca pe una care trebuie admisa in mod neindoielnic si care nu poate fi in nici un fel contrazisa. In baza ei, cei obisnuiti sa cinsteasca pe Dumnezeu vor asculta pe Domnul tuturor. Scopul acestei concluzii se refera la Hristos, dar poate avea si un ca-racter mai larg, avand o semnificatie generala. Caci, precum am aratat inainte, fostul orb are o intelegere mai modesta despre Hristos, intrucat n-a aflat mai exact ca este Dumnezeu dupa fire si de aceea cugeta si vorbeste despre El ca despre un prooroc, despre care se poate vorbi cu evlavie. Dar ceea ce spune se potriveste lui Hristos, caci El este Dumnezeu dupa fire si, ca atare, cere slujirea de la cei evlaviosi ca jertfa duhovniceasca.

„Din veac nu s-a auzii sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere” (In 9, 32)

Foarte indignat, precum se vede, indurerat de defaimarea lui Hristos si intristat la culme, deoarece, osandindu-l, i-au zis: „Tu esti ucenicul Aceluia, iar noi suntem ucenicii lui Moise”, fostul orb se grabeste sa-L apere pe invatatorul sau si opune celor facute de Moise faptele stralucitoare ale Mantuitorului nostru, aratand ca, pe cat este de mare in fapte minunate, pe atat este mai inalt in cele bune. Caci oare nu e necesar ca Cel ce savarseste lucruri mai mari sa fie mai inalt si in slava? Da, fara indoiala. Si arata aceasta indata, amintind vechea proorocie care a prevestit despre prezenta lui Hristos, zicand: „Atunci se vor deschide ochii orbilor”. Si nimeni n-a savarsit inainte o astfel de minune. Acest lucru s-a implinit numai prin El, pe Care voi nu-L cunoasteti, deoarece nu va sfiiti sa-L numiti pacatos. Desi s-a aratat o mare ceata de Sfinti Prooroci, si Sfintele Scripturi ne infatiseaza cete nenumarate de drepti, dar „din veac nu s-a auzit ca cineva sa fi deschis ochii unui orb din nastere”. Deci nu este Acesta Hristosul Care S-a aratat in frun­tea vestirilor proorocilor, Care a dus la implinire cele anuntate odinioara? Caci claca nimeni afara de El n-a deschis ochii orbilor, ce se va opune credintei in El? Ce va opri marturisirea Lui? Sau cum, lipsind orice indoiala, nu ne va arata calea cea mai sigura spre cunoasterea tainei Lui?
Deci tamaduitul se face si prin acestea aparatorul Mantuitorului Hristos. Si observa cu cata maiestrie isi tese cuvantul apararii! Caci era fapta foarte curajoasa sa spuna ca Hristos este mai mare si mai stralucitor decat Moise si prorocii. Dar nu era greu nici sa inteleaga ca fariseii, suparati de aceasta, voiau sa lupte, pe de-o parte pentru apararea sfintilor, care ar fi fost dispre­tuiti, pe de alta incercau sa pedepseasca pe acest om, ca nu cumva, fiind vazut de toti, sa fie o dovada a slavei lui Hristos si un chip al puterii Lui dum­nezeiesti. De aceea, ferindu-se de mania lor si ocolind planul lor de ucidere, intoarce cuvantul sau spre indicarea a ceva general, folosind expresia „din veac”, nespunand precis cu cine s-a savarsit fapta implinita de Hristos pentru el. Iar prin aceasta n-a indicat nimic altceva decat ca Hristos este mai mare si mai slavit decat toti, caci a aratat prin fapte o astfel de putere, cum n-a avut nici unul dintre sfinti vreodata. Incununeaza deci pe Doctorul sau prin superioritatea Lui fata de toti, folosind ca dovada ceea ce nu s-a facut si nu s-a implinit de catre altii. Iar aceasta a fost inlaturarea orbirii sale.

„Daca n-ar fi Acesta, de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic” (In 9, 33)

Cel ce vede acum si a fost eliberat in mod minunat de vechea orbire patrunde adevarul mai mult decat cei invatati prin Lege. Caci, iata, s-a folosit de foarte multe si intelepte cuvinte ca sa dovedeasca falsa si reaua gandire a fariseilor. Fiindca au spus, lipsiti de minte, despre Hristos: „Nu stim de unde este”, ii mustra iarasi cu hotarare, ca pe unii ce cugeta in chip pacatos cand spun ca nu cunosc deloc pe un astfel de Facator de minuni, odata ce le e tuturor evident ca nu poate sa faca ceva din cele ce se savarsesc prin lucrarea dumnezeiasca Cel ce nu este de la Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu face ase­menea lucruri numai prin sfinti. Altuia, sau celui ce n-a ajuns la credinta in El, nu ii da vreodata puterea sa se imbrace in astfel de slava. Sa spuna deci fariseul lipsit de minte, care este deosebirea in fata lui Dumnezeu intre sfant si intinat, intre drept si pacatos, intre cel lipsit de evlavie si iubitorul de Dumnezeu. De va spune ca fiecare straluceste neschimbat prin fapte egale, nefiind nici o deosebire intre ei, toate se confunda si vom spune cu dreptate ceea ce s-a scris: „Oare ajunge sa-I slujim Lui? Sau ce folos avem sa ne intal­nim cu El?” (Iov 21, 15). Caci daca, precum a zis careva dintre poetii elini: „Ramane la fel si cel ce lupta pentru cele rele” (Homer, Iliada, K, 318) si se afla in aceeasi cinste cel rau si cel bun, cum nu e lucru desert sa se suporteosteneli neplacute pentru virtute? Dar nu vom cugeta ca asa stau lucrurile in realitate. Caci zice Dumnezeu: „Pe cei ce Ma slavesc pe Mine ii voi slavi, si cei ce Ma defaima vor fi defaimati” (I Rg. 2, 30).

Deci, voi zice catre fariseii aparent intelepti: daca Dumnezeu lucreaza acestea, fara deosebire, si prin pacatosi, pentru ce n-a lucrat aceleasi prin marele Moise, si prin magii din Egipt? Pentru ce, nesavarsind minuni egale cu ale lui, n-au ajuns la aceeasi slava cu el? Vei zice ca toiagul lui Moise, ca­zand pe pamant, s-a facut sarpe, insa s-au facut nu mai putin sarpe si toiegele magilor (Ies. 7, 10 – 12). Insa se va auzi de la noi ca ale acelora nu s-au facut serpi, ci au fost o amagire si o nalucire, care a inselat vederea omeneasca, si un mestesug vrajitoresc care arata toiagul ca sarpe. Dar al lui Aaron s-a pre­facut cu adevarat in sarpe si s-a preschimbat in firea animalului.
Iar din deose­birea infatisata in Sfintele Scripturi se poate vedea adevarul celor spuse. Caci toiagul lui Aaron a inghitit toiegele acelora. Fiindca acestea erau numai for­me ale serpilor, pe cand al lui Aaron, fiind cu adevarat ceea ce se vedea, si-a aratat mania. Caci era viu, si nu mai era toiag. Dar si-a aratat si o putere negraita, mai presus de puterea sarpelui, Dumnezeu usurand aceasta fapta. Sa-mi spuna fariseul: cum au imbracat aceia toiegele lor in chipuri de serpi si cum n-au putut curati mana umpluta de lepra, si de aceea, recunoscandu-si neputinta, au zis ca acesta „este degetul lui Dumnezeu” (Ies. 8,19)? Si, spune-mi, cum preotii lui Baal nu au adus foc din cer, desi Ilie l-a coborat? A cautat Dumnezeu la fata oamenilor? Sa nu fie! Ci, fiind drept si iubitorul celor drepti, isi face lucratoare prin sfinti harismele si minunile, dar nicidecum prin cei ce pacatuiesc. Cu foarte multa dreptate orbul de mai inainte cearta gurile fara usa ale fariseilor si ii mustra pe cei ce cugeta in chip pacatos, deoarece spun ca nu e de la Dumnezeu Cel a carui dovada marturisita de dumnezeire sta in puterea de a face minuni.

„Au raspuns si i-au zis: Te-ai nascut intreg in pacate, si tu ne inveti pe noi? Si l-au scos afara”(In 9, 34)

Multora le sunt greu de primit ranile pe care le pricinuiesc mustrarile si vointa altora de a-i indrepta. Dar celor intelepti le sunt placute si dulci, deoarece au in ele mult folos si puterea de a-i face mai buni, chiar daca sunt intepatoare. Dar le sunt amare celor iubitori de pacate. Si asculta pentru care pricina: avand intelegerea inradacinata in placerile rele, aceasta ii goleste de cumintenie, si de aceea se supara si socotesc ca o paguba lipsirea de cele dulci, nedand nici un pret pe ceea ce este de folos. Caci, precum cei cazuti din corabie pier scufundati in valul raului, nemaiputand face nimic ca sa scape si socotesc o greseala sa inoate impotriva valului, fiind dusi de curent, la fel si cei despre care a fost adineauri cuvantul, biruiti de tirania placerilor proprii, se lasa in seama tuturor pornirilor spre acestea, nemaiavand curaj sa li se opuna.
Deci se indigneaza netrebnicii farisei si, repezindu-se ca niste fiare impotriva celui ce le descopera cele bune, pornesc spre inceputurile maniei si, umplandu-se de parga nebuniei, il defaima in chip dezonorant, si, trecand la dispretul care le este propriu, declara pe orb ca s-a nascut in pacat, lasan-du-se dusi spre aceasta de nebunia iudaica si bazandu-se in chip neinvatat pe o prejudecata neintemeiata. Ca nici unul dintre oameni nu se naste nici din pricina lui, nici pentru cei ce l-au nascut orb, sau cu o alta boala trupeasca, si ca nici pacatele parintilor nu le trece Dumnezeu asupra fiilor, am aratat, pre­cum mi se pare, in mod neartificial, printr-o lunga expunere anterioara, expli­cand cuvintele: „Rabbi, cine a pacatuit, acesta, sau parintii lui, ca sa se nasca orb?” Fiindca fostul orb i-a mustrat pe farisei, nu a fost numai batjocorit de ei, ci si scos afara. Si intelege iarasi ceea ce s-a savarsit ca pe un chip al realitatii adevarate. Din cele pe care le-au spus fariseii catre el se va cunoaste ca cei din Ierusalim vor defaima pe cei din neamuri, crescuti in pacate, pen­tru ratacirea lor de mai inainte. il arunca pe acela afara si vor arunca si res­pinge iudeii pe toti cei ce vor propovadui cuvantul lui Hristos.

„A auzit Iisus ca l-au scos pe el afara” (In 9, 35)

Dumnezeiescul Evanghelist nu spune ca Domnul nostru lisus Hristos a auzit in sens propriu, nici ca cineva L-a anuntat din vreun motiv ceea ce s-a intamplat, ci precum a zis careva dintre intelepti: „Duhul Domnului a umplut lumea” si: „urechea Lui aude toate” (Int. Sol. 1, 7, 10). Caci, oare, cum zice Psalmistul: „Cel ce a sadit urechea nu aude? Si cel ce a tocmit ochiul nu iaaminte?” (Ps. 93, 9)? Cand deci suntem batjocoriti pentru El, sau cand rabdam ceva din cele ce ne supara de la cei ce obisnuiesc sa lupte impotriva lui Dumnezeu, sa credem ca Dumnezeu vede si aude incercarea care ne vine. Caci insasi firea lucrului si ceea ce e mai intim in cei ce ne ocarasc din cauza Lui are sunet puternic in urechile dumnezeiesti.

„Si aflandu-l pe el, i-a zis: Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?” (In 9, 35)

A fost scos afara de catre farisei fostul orb, dar nu dupa lung timp il cauta pe el Hristos. Iar aflandu-l, ii da cunostinta cea tainica. E si acesta un semn ca cei ce voiesc sa-L apere pe Dumnezeu se afla in grija Lui si nu au sa se teama de vreo primejdie pentru credinta in El. Caci auzi cum, facandu-Se pe Sine vadit ca buna rasplata, Se grabeste sa-i sadeasca clarul desavarsit al credintei. Si-i insufla intrebarea, ca sa primeasca raspuns la ceea ce incepe sa cugete.
Caci acesta este modul de-a ajunge la credinta. Pentru aceasta cei ce merg la dumnezeiescul Botez intai sunt intrebati de cred si, consimtind si marturisind, ii primim prin har ca credinciosi adevarati. Aici incepe deci chi­pul realitatii la care ajungem noi, si de la insusi Mantuitorul nostru Hristos am invatat in ce mod trebuie sa ne declaram credinta. De aceea si dumne­zeiescul Pavel a afirmat ca ne marturisim credinta inaintea multor martori (I Tim. 6, 12), adica inaintea sfintilor ingeri. Si daca e infricosator a spune min­ciuni inaintea ingerilor, cu cat mai mult va fi inaintea lui Hristos! DeciIisus nu il intreaba simplu pe fostul orb de voieste sa creada, ci adauga la intrebare si in cine sa creada. Caci credinta trebuie sa fie in Fiul lui Dum­nezeu, si nu ca intr-un om ca noi, ci ca in Dumnezeu cel facut om. Caci aceasta este taina deplina a lui Hristos. Iar intrebandu-l: „Crezi tu?”, numai ca nu-l intreaba: Voiesli sa vezi mai presus de nebunia lor? Tu, care ai ajuns sa invingi necredinta lor, primeste credinta! Caci, zicand tu, afirma opozitia lui fata de ceilalti.

„Si cine este, Doamne, ca sa cred in El?” (In 9, 36)

Sufletul, pregatit de o cugetare cuminte, cercetand cu ochii liberi ai intelegerii ratiunea adevarului, care acosteaza in el neimpiedicat, ca intr-un port, are in el usa deschisa spre ceea ce-i este de folos. Dovada a celor spuse ne este iarasi fostul orb. Caci se minuneaza prin multe cugetari de taina mi­nunii reprezentata de Hristos. Dar e si coplesit de puterea Lui negraita, din cele pe care nu altcineva, ci el insusi le-a trait. Si astfel se afla gata spre crezare si inainteaza in ea fara sovaiala. Si iata ca intreaba cui trebuie sa daruiasca credinta sadita mai inainte in el. Fiindca ii lipseste lui, celui pregatit sa creada, numai aceasta, precum am spus.

„Si a zis Iisus: L-ai si vazut! Si Cel ce vorbeste cu tine Acela este” (In 9, 37)

Intrebat Hristos in cine se cuvine sa creada, Se indica pe Sine. Si nu sim­plu, ci zice: Eu sunt. El, Cel ce e vazut si graieste, zice ca e Fiul lui Dumnezeu, Care are pretutindeni grija de ceea ce ne este de folos si ale Carui ajutoare ne pregatesc in mod felurit calea neratacita si neintoarsa spre credinta, ca nucumva, socotind ca ne aflam in dreapta credinta, sa cadem in laturile si cursele diavolesti, abatandu-ne cu neintelegere de la adevarul tainei. Caci si acum chiar, unii dintre cei ce par sa fie crestini, neintelegand exact scopul iconomiei cu trupul, au indraznit sa desparta de Dumnezeu-Cuvantul templul luat pentru noi din femeie si L-au impartit intr-o doime de firi pe Fiul Cel Unul si cu adevarat. Si refuza sa marturiseasca cum se cuvine, pentru multa lor nebunie, ca Sa facut om, fapt pe care a voit sa-l savarseasca pentru noi Unul-Nascut: „Caci fiind in chipul lui Dumnezeu, dupa cum s-a scris, nu rapire a socotit sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luand” (Filip. 2, 6-7), ca sa Se faca om ca noi, afara de pacat. Dar ei cugeta in chip prostesc voia dumnezeiasca si de oameni iubitoare, si de aceea, respingand prin judecata lor caracterul de Fiu adevarat al Celui ce a luat templul din femeie, nu primesc smerenia Lui, intelegand slava in mod foarte strain de adevar.
De aceea spun ca altul este Fiul Unul-Nascut a lui Dumnezeu si Tatal, adica Cuvantul nascut din fiinta Lui, si altul, fiul nascut din femeie. Dar Scriptura de Dumnezeu insuflata, propovaduind ca Unul pe Fiul si Hristos, cum nu vadeste pe acestia ca plini de toata necredinta, cand separa in doua pe Fiul Cel Unul?. Intrucat Dumnezeu-Cuvantul este Dumnezeu, Se inte­lege ca fiind altul decat trupul. Iar intrucat este trup, Se intelege ca e altul decat Cuvantul. Dar intrucat Cuvantul cel din Dumnezeu-Tatal S-a facut om, inceteaza cu totul sa fie Altul si altul, pentru unirea si legatura negraita dintrecele doua firi. Caci spunem ca e Unul si singur Fiul si inainte de unirea cu trupul, si dupa ce S-a unit cu trupul, dar prin trup numim omul intreg, adica pe cel format din suflet si trup. Din aceasta cauza, Domnul, intrebat cine este Fiul lui Dumnezeu, in mod foarte potrivit, n-a spus simplu Eu.
Caci erau unii care considerau cu neintelegere ca numai Cuvantul aratat din Dumnezeu-Tatal este si se indica prin Acesta, indoindu-se ca prin acest cuvant S-a aratat pe Sine. De aceea, spune: „L-ai si vazut” si Se arata pe Sine, Cuvantul salasluit in trup, adaugand: „Si Cel ce graieste cu line Acela este”. Observi deci cata unitate are cuvantul spus. Caci nu afirma vreo deosebire, ci spune ca este El insusi si Cel ce cade sub ochii trupului, si Cel cunoscut din vorbire. Deci, cand spune cineva omul Hristos, o face lipsit de invatatura si in mod necredincios si necugetat. Caci, fiind Dumnezeu, S-a facut Om si este neim­partit intrucat este Dumnezeu si Fiu si cu trupul. Aceasta e desavarsita marturisire si cunoastere a Lui.

„Iar el a spus: Cred, Doamne! Si s-a inchinat Lui”(In 9, 38)

Fostul orb e prompt in marturisirea credintei si fierbinte in evlavie. Iar deoarece a cunoscut prezenta si a vazut pe Fiul cu adevarat Unul-Nascut, I s-a inchinat Lui ca lui Dumnezeu. Caci, desi Il vedea in trup, neavand slava cuvenita lui Dumnezeu, era luminat in inima de puterea si stapanirea aflate in El. De aceea e inaltat in mod corespunzator Lui la ganduri intelepte si bune si-si inchipuie frumusetea firii Lui dumnezeiesti si negraite. Caci nu s-ar fi inchinat ca lui Dumnezeu daca n-ar fi crezut ca e Dumnezeu, fiind condus de minunea savarsita cu sine la o astfel de cugetare.
Iar deoarece tot ce s-a petrecut cu el reprezinta ceea ce s-a petrecut cu neamurile, sa vorbim iarasi despre acestea. Observa implinindu-se prin inchi­nare chipul slujirii in duh, spre care au fost calauzite popoarele prin credinta. Caci poporul Israel avea obiceiul sa slujeasca dupa porunca Legii pe Domnul tuturor, prin jertfe de vitei, prin tamaieri si prin aduceri de animale. Dar cei ce au crezut dintre neamuri nu cunosc aceasta cale a slujirii, ci s-au stramutat la alta, adica la cea duhovniceasca, pe care o iubeste cu deosebire Dumnezeu si care ii este placuta. „Caci nu voi manca, zice, carne de tauri, nici nu voi bea sange de tapi” (Ps. 49, 14). Ci ne porunceste mai degraba sa-I aducem jertfa de lauda, adica inchinarea insotita cu cantarea, la care se vor inalta popoarele prin credinta in Duhul Sfant, cum spune Psalmistul, care zice adresandu-se Domnului si Mantuitorului nostru: „Tot pamantul sa se inchine Tie si sa-Ti cante Tie, si toti sa cante numelui Tau” (Ps. 65, 3).

Dar si insusi Domnul nostru Iisus Hristos, aratand ca slujirea duhovniceasca este mai inalta decat cea a Legii, zice catre femeia din Samaria: „Crede Mie, femeie, ca vine ceasul cand nici in muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Vme ceasul, si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar. Caci si Tatal ii cauta pe cei ce se inchina astfel Lui. Duh este Dumnezeu. Si cei ce I se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si adevar” (In 4, 21, 23-24). Dar, cugetand drept, socotim ca prin acest mod de inchinare se disting sfintii ingeri. Ei Ii aduc lui Dumnezeu inchinarea ca pe o daruire duhovniceasca. De fapt Duhul a poruncit celor de sus sa aduca Celui intai si Unuia-Nascut cinstirea cuvenita lui Dumnezeu, zicand: „Si sa se in­chine Lui toti ingerii lui Dumnezeu” (Ps. 96, 8). Dumnezeiescul psalmist ne-a chemat si el la aceasta, zicand: „Veniti sa ne inchinam si sa cadem inain­tea Lui”(Ps. 94, 6). Si nu e greu sa prelungim cuvantul despre acestea. Insa, impunand celor spuse masura cuvenita, ne vom retine in prezent de la re­petarea acestora. Vom reaminti totusi faptul ca fostul orb a implinit chipul slu­jirii neamurilor, unind inchinarea cu marturisirea credintei.

Sfantul Chiril al Alexandriei

✝)  Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Arhim. Zaharia Zaharou: Duminica Slăbănogului

În Duminica Slăbănogului Îl auzim pe Hristos adresând o întrebare paradoxală celui care zăcuse bolnav vreme de trei­zeci şi opt de ani: “Voieşti să te faci sănătos?“(Ioan 5, 6). Aşa cum vedem în multe locuri din Sfânta Evanghelie, pentru a pu­tea săvârşi minunea milostivirii Sale, Domnul încearcă mai întâi să trezească înlăuntrul omului credinţa în cuvântul Său. Fireşte, Hristos ştia că slăbănogul rămăsese lângă scăldătoare, aşteptând să se întâmple minunea însănătoşirii sale, însă El ne cinsteşte libertatea şi nu face niciodată nimic fără con­simţământul şi conlucrarea noastră. Toate se săvârşesc prin împreună-lucrarea a doi factori: cel dumnezeiesc, care este infinit de mare, şi cel omenesc, care este infinit de mic, însă de neapărată trebuinţă. Voia lui Dumnezeu „ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim. 2, 4) este un dat imuabil. Prin ur­mare, toate depind de răspunsul propriei noastre voi. Nimic nu este pasiv, nimic nu se întâmplă numai din voia lui Dum­nezeu, după cum nimic nu poate să se întâmple doar din voia omului, de vreme ce fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Domnul caută neîncetat inima omului, însă depinde de noi dacă Îi vom deschide uşa inimii.

1Adresându-i slăbănogului acea întrebare, Hristos voiește ca acesta să-şi exprime dorinţa de a-şi recăpăta sănătatea, pentru că numai atunci va putea să-Şi exercite în chip liber puterea vindecătoare şi să-l tămăduiască. Domnul încearcă sa trezească în sufletul slăbănogului dorinţa de vindecare, la fel cum Biserica, „în multe rânduri şi în multe chipuri”(Evrei 1, 1) stârneşte în credincioşi tânjirea după darurile Cincizecimii şi îi îndeamnă să-şi exprime această sete în rugăciunile lor, pentru ca ei să se unească cu slăvitul Trup al lui Hristos, „îm­preună cu toţi sfinţii” (Efes. 3,18), împreună cu toţi cei înzes­traţi cu har din Cer şi cu aleşii Lui de pe pământ.

Consimţământului slăbănogului i-a urmat tămăduirea, însă, întâlnindu-l puţin mai târziu în templu, Domnul i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 5, 14). Fireşte, aici apare întrebarea cum să păstrăm harul pe care l-am primit în dar de la bunul Dumnezeu. Este ca şi cum Hristos i-ar spune slăbănogului: „Ţi s-a împlinit dorinţa, ai pri­mit darul tămăduirii, păzeşte-l înlăuntrul tău. De acum încolo, încearcă să trăieşti lăsându-te în voia Domnului, ca un om răstignit pe pământ, mort patimilor lumii acesteia şi păcatului.”

Şi noi, având simţământul adânc al nevredniciei noas­tre, cerem Domnului zi de zi să ne vindece de patimile şi de akedia care ne paralizează întreaga fiinţă. Îl rugăm stăruitor să ne dea harul Lui mântuitor, singurul care poate să arunce o punte peste „prăpastia mare”(Luca 16, 26) ce desparte lu­mea aceasta de mult râvnita Împărăţie a lui Dumnezeu. Do­mul cel mult-milostiv, uşor de înduplecat şi îndelung-răbdător răspunde rugăciunii noastre de cerere, dăruindu-ne harul Său, însă pentru a-l păstra trebuie să încetăm a mai păcătui şi să ne încredinţăm cu totul sfintei Sale voi.
Prin împlinirea poruncilor, noi gustăm într-o anumită măsură din moarte, pentru a pătrunde mai apoi în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Atunci, „aducându-ne aminte de Iisus Hristos, Cel Înviat din morţi“ (cf. 2. Tim. 2, 8), putem striga cu glas mare: „Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18). În felul acesta, viaţa credinciosului devine bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, Care o îmbogăţeşte necontenit cu harul Său, iar omul devine din ţinta batjocurii demonilor o mare şi veş­nică bucurie pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din moarte cu scump Sângele Său.

Minunea de la scăldătoarea Vitezda a dezvăluit identita­tea mesianică şi dumnezeiască a Domnului Iisus. La temelia tuturor minunilor stă marea minune a credinţei, atunci când este însoţită de supunerea voii noastre celei mici şi neputin­cioase faţă de voia cea mare şi desăvârşită a lui Dumnezeu.

În această perioadă, Sfânta Biserica încearcă să reaprindă înlăuntrul nostru aşteptarea şi tânjirea după darul Cincizeci­mii. Evanghelia din această duminică pune în lumină o lege duhovnicească ce-şi găseşte expresia în răbdarea şi credinţa slăbănogului: „Darurile lui Dumnezeu se dau fiecăruia fără refuz (cf. Matei 7, 7-11), însă în măsura setei şi credincioşiei fiecăruia din noi faţă de Dătătorul – unora din belşug, altora cu măsură.“

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018