Vindecarea lunaticuluiDuminica a 10 -a dupa Rusalii – Vindecarea lunaticului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

In vremea aceea, „Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-23).
Evocam momentul in care Petru marturisise „Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: „Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, sa nu se intample una ca asta!”. Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: „Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.
Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…
Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.
Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: „Doamne, bine este noua sa fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc („Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.
Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc!
La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: „Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: „Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”. Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.
O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace – pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: „Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.
Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata – chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, „Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.
Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.
Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: „Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: „Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.
Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.
Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport?
Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.
Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.
O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.

Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.
Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.
De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal…” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatal: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: „O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.
Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. „Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva „a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.
Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.
Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: „Cum iti este? Roaga-te!” Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!
Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. „Dumnezeu a pus in vistierii adancul” – retineti ideea aceasta!
Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: „Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: „Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: „Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: „Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, „caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Reclame

Comentarii Patristice – Evanghelia potolirii furtunii pe mare

(Mt. 14, 22) Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Înțelesul duhovnicesc din aceasta trebuie văzut comparând firea celor trecătoare cu descoperirea ce se va face. Însingurarea Sa de cu seară anticipează un eveniment viitor: singurătatea Sa din vremea patimilor, când toți ceilalți vor fugi de spaimă.
Poruncește apoi ucenicilor să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării cât El va da drumul mulțimilor. După ce a făcut aceasta, urcă în munte, ceea ce prefigurează că El este și pe mare și în Biserică. Poruncește să fie dus prin toată lumea până ce se va întoarce la a doua venire la toți cei care au rămas din casa lui Israel, când va aduce mântuirea și iertarea păcatelor.
În sfârșit, dând drumul mulțimilor, Domnul le permite în chip simbolic să intre în împărăția cerurilor. Apoi pleacă să mulțumească lui Dumnezeu Tatăl, ceea ce anticipează primirea locului Său în slavă și măreție.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 23) Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.
De ce se duce în munte? Pentru ca să ne învețe că singurătatea și pustia sunt bune atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu retrăgându-Se în pustie, petrecându-Și adesea nopțile în rugăciune ca să ne învețe cu toată tăria să căutăm liniște ca să ne rugăm, dacă timpul și locul ne permit. Pentru că pustia este mama liniștii, un port al liniștii în care scăpăm de toate necazurile.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Ucenicii sunt din nou aruncați în valuri, fiind prinși de o furtună la fel de mare ca și cea de dinainte. Ușor și treptat îi duce pe ucenici către lucruri mult mai înalte, chiar până la punctul de a-i face să îndure totul cu bărbăție. Dacă la furtuna de dinainte Îl aveau pe Hristos cu ei în corabie, acum erau singuri. Chiar și dormind în corabie, era gata să-i ajute în necaz dar nu era mai era cu ei.
Acum îi duce într-o încercare mai înaltă pentru că acum nu mai era cu ei. S-a îndepărtat și permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea erau ca să-i întărească și să nu privească către o speranță de scăpare pământească venită dintre cele pământești. Apoi îngăduie să fie învăluiți de furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o născuse. Îi trimite într-o situație în care ei să-L dorească mai mult și să-și țină mintea în permanență îndreaptă către El.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Între timp, corabia cu ucenicii în ea, adică Biserica, se lovește și se clatină în mijlocul furtunii ispitelor, în timp ce vântul vuiește potrivnic. Cu alte cuvinte, dușmanul diavol se luptă să oprească vântul de a se liniști. Dar mai puternic este Cel care stă de partea noastră, pentru că în mijlocul schimbărilor din viața noastră, El este cel care ne dă încredere. El vine și ne întărește ca să nu ne lovim de corabie și să fim aruncați peste bord. Pentru că, deși corabia este aruncată în ape tulburi, rămâne corabie. Singură duce pe ucenici și primește pe Hristos. Pe apă se află într-adevăr în primejdie, dar fără ea, nu ar mai rămâne decât moartea. De aceea, stai în corabie și cheamă-L pe Dumnezeu. Când tot sfatul cel bun cade, când cârma nu mai este de folos și când pânzele duc mai spre primejdie decât să ajute, când nu mai există nici un ajutor și nici o putere omenească, singura scăpare pentru corăbieri rămâne să strige la Dumnezeu. Așadar, va lăsa El, Cel care ajută celor ce sunt pe mare să ajungă în port, pe Biserica Sa și o va împiedica să ajungă în pace și liniște?
(Fericitul Augustin,Predica 75.4,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Cine altul decât Creatorul universului este cel care a mers pe mare? Cu adevărat Cel, despre care Sfântul Duh a vorbit cu mult înainte prin fericitul Iov: El singur este Cel ce întinde cerurile şi umblă pe valurile mării (Iov 9, 8). Solomon este cel care a vorbit despre El ,spunând că: Eu întru cele înalte m-am sălăşluit şi scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta cerului şi în fundul adâncurilor am umblat (Eclesiasticul 24, 4-5). Proorocul David a spus și el în psalmi: În mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe şi urmele Tale nu se vor cunoaşte (Ps. 76, 18). Asemenea și Avacum: …puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său (Avac. 3, 10).
Ce este mai evident și mai clar decât această mărturie? Ea trimite la Hristos care merge pe apă precum o face pe uscat. Acesta este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care demult și după voia Tatălui a întins cerurile și în vremea lui Moise a arătat oamenilor drumul în chipul stâlpului de nor.
(Cromațiu, Tratat la Matei 52.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Între timp, ucenicii sunt loviți de vânt și de mare. În mijlocul necazurilor din lume, luptându-se cu duhurile necurate, sunt aruncați încoace și-n colo. Dar Domnul vine la straja a patra din noapte. Căci la ceasul al patrulea, se va întoarce la o Biserică rătăcită și pierdută. La straja a patra din noapte, neliniștea este cea mai mare. Prima strajă a fost a legii, a doua a proorocilor, a treia a venirii Domnului în trup, iar cea de-a patra, a venirii Sale în slavă. Dar va găsi biserică tulburată și hăituită de către duhul lui Antihrist și de către lume. Și așa cum ne așteptăm de la Antihrist, vor suferi ispite de tot felul, chiar și la venirea Domnului vor fi îngroziți de către înfățișările înșelătoare ale lucrurilor și nălucilor ce le vor vedea ochii lor. Iar atunci, Domnul le va vorbi și le va alunga spaima spunând: Eu sunt. Va alunga teama de apropiata distrugeri, prin credința lor în Cel ca va să vină.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Să ne îndreptăm atenția către înțelesul celei de-a patra străji din noaptea în care Domnul vine la ucenicii Săi prinși de furtună. Prima strajă a nopții, adică a lumii prezente, este înțeleasă a fi de la Adam până la Noe, a doua de la Noe până la Moise, cel prin care s-a dat legea. Straja a treia a fost de la Moise până la venirea Domnului și Mântuitorului nostru. În timpul acestor străji, Domnul, chiar înainte de a veni în trup, prin atenția îngerilor, apără taberele sfinților Săi de la cursele vrăjmașului, adică ale diavolului și ale îngerilor Săi, care de la începutul lumii au uneltit împotriva mântuirii celor drepți. În straja întâi sunt ocrotiți Abel, Set, Enos, Enoh, Matusalem și Noe. În straja a doua, Avraam, Melchisedec, Isaac, Iacov și Iosif. În cea de-a treia, Moise, Aron, Iosua fiul lui Nun și după aceea, către ceilalți drepți și prooroci. Straja a patra reprezintă vremea de la nașterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea despre care a promis ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).
(Cromațiu, Tratat la Matei 52.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 26) Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Acesta este felul în care Domnul se îngrijește de frica noastră, nu ezită să aducă lucruri mai grele, care mai îngrozitoare decât cele de dinainte (această modalitatea se aseamănă cu ceea ce psihologii numesc terapie de șoc pentru desensibilizarea răspunsurilor cauzate de frică n.tr.). Ucenicii nu erau înfricoșați numai din cauza furtunii, ci și din cauza distanței mari de țărm. Ia seama că nu a alungat întunericul de-ndată și nici nu a venit ca un fulger ca să-i salveze ca să-i întărească precum am spus, lăsând în mijlocul spaimei și învățându-i să fie răbdători ca să le îndure.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 27)Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpați, frica a fost din nou înmulțită în ei.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
Cea de-a patra strajă înseamnă sfârșitul nopții. Fiecare strajă are trei ore, ceea ce înseamnă că la sfârșitul lumii, Domnul va veni să mântuiască mergând pe apă. Deși această corabie este lovită de furtunile ispitelor, vede în slavă pe Domnul mergând pe valurile mării, adică călcând peste toate puterile acestei lumi. Căci prin vocea patimilor Sale, a dat pildă de smerenie în trup. Acele valuri ale mării, în fața cărora cu voie S-a supus, au fost liniștite, după cum spune și profeția: intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit (Ps. 68, 3).
(Fericitul Augustin,Predica 75.7,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
Petru este aflat ca având tot timpul o credință arzătoare. Când ucenicii sunt întrebați cine spun oamenii că este Iisus, Petru afirmă că El este Fiul lui Dumnezeu. Deși greșește, vrând să urmeze pe Hristos la patimi, prin dragostea sa nu greșește. Nu dorește moartea Celui pe Care cu puțin mai înainte îl numește Fiu al lui Dumnezeu. Petru este printre primii care merge cu Mântuitorul pe munte și singurul care Îl urmează la patimi. Cu lacrimi amare spală de-ndată păcatul lepădării în care a căzut de teamă. După patimi, pe când pescuiau pe lacul Ghenizaretului, Domnul stătea la mal, în timp ce ceilalți erau pe mare. Atunci nu a șovăit nici o clipă, și-a luat haina și s-a aruncat în mare. Iar acum, cu aceeași înfierbântare a credinței pe care a avut-o dintotdeauna, în timp ce restul apostolilor erau copleșiți, crede că poate face prin voia Stăpânului ceea ce acesta poate face prin natura Sa. Porunceşte să vin la Tine pe apă. Doar spune cuvântul și de-ndată valurile se vor întări, iar trupul care de la sine este greu se va ușura.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.14.28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
Ce simbolizează cuvintele Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine dacă nu, Doamne dacă ești Tu cu adevărat, să se preamărească Biserica Ta și în această lume, precum au spus și proorocii despre Tine? Fă-o să pășească pe apă și va veni la Tine, despre care s-a spus: împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale (Ps. 44, 3).
(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 29) El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
De ce l-a lăsat Hristos pe Petru să vină? Se spunem că i-ar fi răspuns: Nu, nu poți veni, și Petru, cu îndrăzneala sa, ar fi protestat din nou. Dar atunci când Petru a văzut marea și vântul, a amețit și, s-a temut și începând să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă!
Povestind același moment de pe mare, Ioan mai spune că voiau să-L ia în corabie, şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (In. 6, 21). Aceasta înseamnă că atunci când au fost aproape să ajungă la țărm, Hristos a intrat în corabie. Dar Petru, coborând din corabie, a mers la Iisus, bucurându-se nu atât de mult pentru că pășește pe apă, ci pentru că mergea la El.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Marea l-a amețit, dar frica i-a fost adusă de către vânt. Marea era cea mai mare primejdie, iar vântul cea mai mică. Pentru că luptându-se cu marea, era neliniștit mai mult din cauza vântului. Așa este firea omului, să înfrângă cele mai mari necazuri și se teamă de cele mai mici dintre ele.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Faptul că dintre toți cei din corabie, doar Petru vorbește și cere să i se poruncească să vină la Domnul pe apă, arată puterea voinței din vremea patimilor. Întoarcerea sa singur și urmarea pașilor Domnului, fără a privi la agitația lumii … Timiditatea sa, este un semn ce vădește slăbiciunea în fața ispitei. Pentru că, deși s-a aventurat, a început să se cufunde. Prin slăbiciunea trupului și frica de moarte, ajunge în punctul de a se lepăda. Dar strigă la Domnul și-I cere ajutorul. Strigătul este sunetul pocăinței. Deși Domnul încă nu pătimise, Petru a aflat scăpare în pocăință și la vreme potrivită, primește iertarea pentru lepădarea sa deoarece Hristosavea să sufere pentru răscumpărarea tuturor oamenilor.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 31) Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
În timp ce pe Domnul, slava lumii acesteia nu-L ispitește, oamenii sunt adesea tulburați și fermecați de slava oamenilor și de cinstea din Biserică. Petru, pe mare fiind, s-a înspăimântat de puterea furtunii și cu adevărat, cine nu se înfricoșează la vocea care spune: Cei care te conduc te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi? Și pentru că sufletul se luptă împotriva dorinței după slava lumească, singura scăpare dintr-un asemenea pericol este rugăciunea ca nu cumva cel fermecat de slavă să fie lovit de mustrări. Scufundându-se, să strige Petru Doamne, scapă-mă! Domnul Și-a întins mâna și l-a mustrat pe Petru spunând puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? adică, de ce, apropiindu-te și privind la Domnul tău ai început să te mândrești de asta? Cu toate acestea, Hristos l-a ridicat pe Petru din valuri și nu l-a lăsat să piară pe cel care tocmai își arătase slăbiciunea și-I ceruse ajutorul.
(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 32) Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
După ce Domnul a intrat în corabie, vântul și marea s-au liniștit. După dăruirea înapoi a măreției veșnice, pacea și liniștea sunt puse deoparte pentru Biserică, iar cu venirea Sa, toți vor striga: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Atunci toți vor mărturisi vădit și pe față că Fiul lui Dumnezeu a redat pacea Bisericii, nu o pace din lumea aceasta, ci pe cea a slavei cerești.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Prin furtună, Domnul a urcat în corabie și vântul a încetat, iar cei care erau acolo au venit și I s-au închinat. Aceasta înseamnă că Domnul și Mântuitorul nostru, după ce va trece furtuna prigonirilor, va veni din nou la ucenici și la Biserica Sa. Pentru aceasta l-a învrednicit pe Petru, pe cel dintâi dintre apostoli și i-a încredințat turma Sa, spunându-i: Paşte oile Mele (In. 21, 17). Atunci când apostolii au văzut slava învierii Domnului, adunați fiind în Biserica celor credincioși ca să I se închine și așezați în corabie așa cum apucaseră să fie, au mărturisit oamenilor că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
(Cromațiu, Tratat la Matei 52.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
*
(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Vedeți cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe mare, poruncindu-i și lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credința lor a fost întărită și mai mult. Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci își arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I se închină credincioșii și spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce se apropiau de El în continuare.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Din ospatul Domnului

Drept muritorilor   crestini

Cu fiecare citire evanghelica luam cunostinta de noi fapte si cuvinte ale Mantuitorului Iisus Hristos. Nu este capitol din Sfanta Evanghelie, nu este verset, nu este rand, nu este cuvant si fapta evanghelica fara invatatura ei dumnezeiasca. In aceasta duminica, a opta dupa Rusalii, Sfanta Evanghelie ne aminteste una dintre minunile Mantuitorului, care a uimit lumea de atunci si continua sa uimeasca si lumea din zilele noastre.
Era dupa taierea, de catre Irod Antipa, a capului Sfantului Ioan Botezatorul, neinfricatul propovaduitor al pocaintei si Inaintemergatorul lui Hristos, ,,cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au ingropat trupul lui si au mers sa vesteasca Mantuitorului Iisus Hristos moartea acestuia.
Intristat, Mantuitorul a parasit locul unde se afla si a trecut cu corabia de cealalta parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip sa ramana nestiut si necautat de multime. De prin orase si sate s-au adunat, deci, multimi de oameni si au venit la El cu dorinta de a-L asculta si, totodata, de a le vindeca bolnavii de suferintele lor.
Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, cautand mila lui Hristos. Nu o data si-a manifestat Mantuitorul Iisus Hristos mila Sa pentru multimea necajita, flamanda si insetata de dreptate, de mangaiere, de cuvantul si mila Lui. Din mila Mantuitorul Iisus Hristos vindeca paralitici, din mila vindeca orbi (Matei 24; 34), din mila vindeca leprosi (Marcu 1; 3); mila facandu-I-se pe cale, a inviat pe fiul unic al vaduvei din Nain (Luca 7; 13), din mila si pentru aceasta mila dumnezeiasca a venit Mantuitorul Iisus Hristos pe pamant.
Dar sa ascultam inca o data cuvantul Evangheliei si sa descoperim impreuna invatatura de credinta care isvoraste de aici:

,,In vremea aceea Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor. (Matei 14; 14-22)
Iubiti frati si surori intru Domnul

Din Evanghelie vedem ca Mantuitorului I s-a facut mila de multimea cea mare adunata de departe ca sa-si vindece bolnavii si sa-si sature sufletul de hrana dumnezeiasca si sa-l adape la izvorul de apa vie. Dar se facu seara, si lumea cea multa era obosita si flamanda trupeste, cetatile lor si satele erau departe, si mancare nu aveau. Aveau, in schimb, hrana sufleteasca din belsug, si foamea de aceasta hrana ii tineau langa Hristos pana la ceasul acela tarziu, de seara, in pustie. Au venit la Mantuitorul Iisus Hristos ucenicii spunand: ,,Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; slobozeste multimea ca sa se duca prin sate sa cumpere de mancare”. Iisus le-a zis: ,,N-au trebuint` sa se duca, dati-le voi sa manance” (Matei 14; 17). Cu gand dumnezeiesc si cu talc adanc a spus Mantuitorul aceste cuvinte despre acesti oameni care, saturand multimea dumnezeieste, avea s-o sature, indata, si trupeste. Nu trebuia sa sufere de foame cei care cautau hrana sufleteasca. ,,Nu trebuie sa mearga” inseamna ca oamenii aceia si toti cei dornici de hrana sufleteasca nu trebuie sa se indeparteze de Hristos. Ei trebuie sa ramana langa El. Castigati Lui si imparatiei lui Dumnezeu, sa-i ramana credinciosi si ascultatori Lui, sa fie El al lor si ei ai Lui.
,,Dati-le voi sa manance” avea sa insemne nu numai ca ucenicii trebuiau sa se gandeasca la hrana multimii in ceasul acela, ci ca ei trebuie sa poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, sa indestuleze pe oameni cu invatatura Lui, cu hrana Lui cea mantuitoare; sa aduca lumii hrana cea din cuvantul lui Hristos si al Evangheliei. Nu atat acelor care erau atunci de fata si nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor multi din lumea larga aveau sa duca ucenicii hrana si apa vie prin cuvantul Evangheliei lui Hristos.
Ca multimea aceea era flamanda si nu avea ce sa manance, iar satele erau departe, cu atat mai bine pentru talcul si folosul imprejurarii. Binevenit si fericit a fost acest prilej de hrana in pustie, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos sa invete multimea cum hraneste Dumnezeu pe oameni, cum stie si poate El sa-i hraneasca pe cei care il asculta si cred.
Mantuitorul Iisus Hristos ,, poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii” (19-21). In aceste trei versete evanghelice si, in special, in fragmentul ,,privind la cer a binecuvantat” se cuprinde o fapta dintre cele mai minunate si o invatatura, pentru noi, dintre cele de neuitat.
Mantuitorul Iisus Hristos, luand cele cinci paini si doi pesti, a privit, nu la sate sau cetati, nici la pamantul pustiu, ci la cer, le-a binecuvantat si, frangandu-le, a indestulat de hrana si de mila lui Hristos o multime de oameni, de hrana binecuvantata si primita ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mantuitorului era implinita: multime de bolnavi vindecati, multimea toata indestulata! Sanatatea si hrana, deci viata si invatatura cea mare, castig sufletesc si trupesc, pentru ca si minunea vindecarilor si minunea painilor indestulau si foloseau si trupeste si sufleteste multimii aceleia de care Ii era mila lui Hristos.
Iisus miluia pe oameni si trupeste si sufleteste, miluia pe omul intreg. Ii era mila de bolnavi si ii vindeca; ii era mila de flamanzi si ii satura; voia si facea oamenilor tot binele, le dadea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca sa invete oamenii din aceasta a cunoaste mila si daruirea lui Dumnezeu si firea si nevoia omeneasca. Omul este un suflet intr-un trup si un trup cu suflet, unite intr-o fiinta pe care Dumnezeu asa o cunoaste, o iubeste si o voieste, precum El armonios a alcatuit-o.
Mila pe care o da Mantuitorul Iisus Hristos poporului este o mila adancita in suferintele lui. Caci ce insemneaza mila, cuvantul acesta sfant si cald ca o lacrima? Inseamna transpunerea ta in durerea semenului tau si vointa de a-i vindeca aceasta durere sau macar de a o alina. Cand Mantuitorul a rostit ,,Mila mi-e de popor”, El traia in clipa aceea intreaga stramtorare a multimii flamande.
Dar mila lui Hristos nu s-a oprit la aceasta expresie verbala, care ar fi ramas ca o simpla constatare, ci a transformat-o in fapta imediat, prin saturarea multimii flamande.

Nici o religie din lume nu cuprinde intr-un mod atat de hotarat puterea dragostei si a milei, asa cum o are crestinismul.
Din aceasta dragoste si mila au crescut, ca o holda plina de belsug si binecuvantare, nenumarate institutii de binefacere: spitale, azile, camine pentru bolnavi si batrani, care au alinat suferintele omului, i-au linistit foamea si i-au acoperit goliciunea. Ba, o multime de oameni s-au lepadat de lume si de placerile ei si au facut din toata viata lor o jertfa continua pentru durerile aproapelui.
Ceea ce trebuie sa retinem insa, in chip special, din pericopa evanghelica de astazi este aceea ca Mantuitorul nu a saturat numai trupeste multimile, care nu-i dadeau nici o clipa de ragaz, ci El a hranit, mai ales, sufleteste aceste multimi. Si le-a hranit in asa fel, incat aceste multimi au uitat pur si simplu de nevoia hranei trupesti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sfintei Scripturi, care zice ca ,,nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4; 4). Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem in a ne castiga cinstit cele necesare existentei noastre trupesti, ba din contra, intareste aceasta.
Exista o realitate pe langa care, se pare, adesea trecem fara s-o luam prea mult in seama, si anume ca si sufletul nostru trebuie hranit, si nu oricum. Exista, este adevarat pentru oricine, o foame a trupului, dar exista si o foame a sufletului. Exista o sete a trupului, dar exista si o sete a sufletului. Daca hranim trupul pentru a creste spre a-si implini rostul pe care il are, sa ne hranim si sufletul, caci numai astfel sporesc in noi intelepciunea, priceperea, bunatatea, modestia, dragostea, cumintenia, cinstea si alte asemenea insusiri de care avem atata nevoie, mai ales in zilele noastre. Dupa aceasta hrana sufleteasca, mai ales, au alergat si multimile despre care vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi, care ,,au mancat si s-au saturat” nu numai cu paine si peste, ci au plecat la casele lor imbogatite launtric, sufleteste.
Caci cu adevarat ,,viu si lucrator este cuvantul lui Dumenzeu” (Evrei 4; 12) si acest lucru este adeverit de sirul nesfarsit de sfinti, de crestini adevarati, care si-au facut din el hrana zilnica, indreptar de viata aleasa, placuta lui Dumnezeu si folositoare oamenilor.

Iubiti credinciosi
Painea a fost si va fi intotdeauna absolut necesara vietii. Ea constituie hrana noastra cea de toate zilele. De aceea si Mantuitorul, cand ne-a invatat cum sa ne rugam ne-a indrumat sa cerem nu „hrana” ci „painea”. Aici nu este vorba numai de painea facuta din grau, ci mai ales de painea spiritual, care este hrana sufleteasca.
Inmultirea painilor in pustie preinchipuieste jertfa Euharistica, care se va repeta in Sfanta Sfintelor pana in veacul cel din urma. Dragostea Mantuitorului a fost atat de mare, incat ne-a lasat nu numai invatatura Sa sublima in Evanghelie, minunile si pilda vietii Sale, ci a instituit Taina Sfanta prin care El insusi e pururea cu noi si se jertfeste pentru mantuirea noastra. Aceasta a facut-o in clipa ultimei seri petrecute cu ucenicii Sai, la Cina cea de Taina, cand luand painea si paharul le-a binecuvantat si le-a dat lor zicand: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea mea” (Luca 22; 19).
Ascultand acest „testament” al Mantuitorului, Sfintii Apostoli si Biserica au continuat sa savarseasca neintrerupt cele ce Domnul a randuit la Cina cea de Taina. Sfanta Liturghie este deci Cina Domnului. Painea si vinul ce se aduc ca jertfa la Sfantul Altar, sunt insusi trupul si sangele Domnului Iisus care se dau ca „hrana cereasca spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Dragostea pe care a aratat-o Mantuitorul la inmultirea painilor in pustie, se revarsa mereu nemarginit prin Sfanta Euharestie asupra oamenilor. Mantuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, ne impaca si pe noi cu Dumnezeu prin Sfanta Sa jertfa fara de sange.
Sfanta Impartasanie este conditia esentiala pentru mantuirea sufletelor, dupa cum bine spune Sfantul Apostol Pavel: „oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fii vinovat fata de Trupul si de Sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar” (I Corinteni 11; 27-28).
Se cade asadar, cand ne impartasim, sa dezlegam legaturile patimilor si pacatele noastre, curatindu-ne prin baia Spovedaniei. Numai cu o astfel de pregatire ne putem apropia „cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste” de Mantuitorul Iisus Hristos ,,painea vietii vesnice”. Cunoastem ca Mantuitorul insusi, inainte de a randui chipul jertfei Sale tainice, a luat painea in mainile Sale cele fara de prihana si „a multumit si apoi, sfintindu-o si frangand“ a dat-o Sfintilor Apostoli. Dupa chipul acesta si noi avem datoria sa multumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile de care ne-a invrednicit.
Asadar, vedem ca minunea inmultirii painilor in pustiul Betsaidei este icoana Sfintei Impartasanii, pe care Mantuitorul a instituit-o in joia Patimilor, spre mantuirea noastra. Prin rugaciune sa ne apropiem si noi cu credinta si cu dragoste de hrana euharistica. Sa primim cu vrednicie „Trupul Domnului cel ce se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste”, recunoscand jertfa cea mare si sfanta pe care a adus-o pe cruce pentru mantuirea noastra. Ori de cate ori ne aflam in fata Sfantului Altar, pe care sta Fiul lui Dumnezeu si ne asteapta sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Sau, sa fim cu un cuget si cu o simtire si sa preamarim cu o inima si cu o gura „preacinstitul si de mare cuviinta numele Sau.”
Mantuitorul Hristos a avut mila de durerile omenesti si mantuirea pacatosilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos si pentru aceasta sa ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tamaduit, pentru flamanzii pe care i-a saturat, pentru napastuitii pe care i-a mangaiat, pentru pacatosii pe care i-a iertat, i-a indreptat si i-a mantuit. Traim din viata ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tamaduim cu puterea si ajutorul Lui, ne indestulam trupeste si sufleteste din bogatia Lui de lumina, de mila si de har pe care le-a lasat mostenire Bisericii.
In fata multimilor flamande, istovite, mistuite de chinuri trupesti si sufletesti si deznadajduite, Mantuitorul Iisus Hristos ne porunceste, ca odinioara apostolilor: ,,Dati-le voi sa manance!”, ,Dati-le voi sa manance, preoti si propovaduitori ai iubirii, din nesfarsitele vistierii de mila ale Bisericii! Dati-le voi sa manance din ,,painea ce s-a pogorat din cer” (Ioan 6; 41), din care ,,de va manca cineva… va fi viu in veci” (Ioan 6; 51). Si dati-le voi sa bea din apa cea vie, din care de va bea cineva ,,nu va inseta in veac” (Ioan 4; 14). Si atunci cand se vor inviora toti la masa Lui, din painea, din apa si din cuvantul Lui, se va pogori peste aceasta multime de oameni flamanzi si inversunati de azi, indestularea si pacea din acea binecuvantata seara din pustiul unde a vindecat si a hranit multimea care a flamanzit pentru invatatura lui Iisus Hristos, cea mantuitoare de suflet. Amin
Preot David Marian, Parohia Nuntasi, Constanta

Sursa: Crestin Ortodox

+ Duminica a VIII-a după Rusalii (înmulţirea pâinilor

„Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat (In. 6, 26)

Dreptmaritori crestini,

Intr-una din zile, aflandu-Se Domnul pe malul lacului Ghenizaret si vazand multimile care se inghesuiau sa-L cunoasca si sa-I asculte invatatura, a inceput sa le vorbeasca, predicandu-le pana seara tarziu. Atunci au venit ucenicii si I-au zis:
„Da drumul multimilor ca sa se duca in sate si sa-si cumpere de mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance! Iar ei i-au raspuns: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici”! Si I-au fost aduse. Si luandu-le in maini, Si-a inaltat privirea catre cer, S-a rugat Parintelui Sau, le-a binecuvantat si le-a dat ucenicilor Sai, iar ucenicii multimilor. Si nu erau putine persoane, ne spune evanghelia, erau cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, si toti aceia, prin minune dumnezeiasca s-au saturat, ba inca au mai si ramas douasprezece cosuri de faramituri.

Aceasta este, pe scurt, minunea pe care o relateaza evanghelia de astazi! Si este lesne de inteles ca toata lumea a fost bucuroasa in seara aceea, pentru ca a primit in dar hrana. A primit hrana sufleteasca, prin invatatura Mantuitorului, dar a primit si hrana aceasta pamanteasca.
Ce se intampla, insa, in continuare? Imediat dupa aceea, Mantuitorul dispare de la locul minunii, iar multimile auzind ca a trecut de cealalta parte a lacului, luand mai multe corabii, au mers dupa Dansul. Acolo insa L-au aflat pe Iisus stand singur, rugandu-Se si fiind trist… Toata lumea se bucura de minune, pentru ca a mancat si s-a saturat, iar Hristos era trist! Atunci le-a adresat El cuvintele acestea dojenitoare, cu care ne-am inceput si noi predica astazi:
“Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat” (In. 6,26). Ce-a vrut sa spuna Mantuitorul Hristos, oare? Pai, daca ne gandim ca nu peste multa vreme Domnul urma sa fie arestat, trebuie ca a cunoscut cu duhul ca aceiasi oameni, care beneficiau acum in mod constant de minunile, de darurile si de binefacerile Lui, vor fi intre cei care, cu nerecunostinta Il vor renega, cerandu-I condamnarea la moarte.
Apoi, Mantuitorul le da pe fata „adevaratul lor entuziasm”: Il cautau nu pentru ca au inteles ca aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci pentru ca le-a dat sa manance gratuit painea pe care indeobste trebuiau sa si-o castige „in sudoarea fetei” (Fac. 3,19). Contemporanii lui Hristos n-au putut sa „vada” pana acolo unde tintea de fapt Domnul – si anume ca au de-a face cu Mesia Hristos, Care a venit pentru mantuirea, schimbarea, pocainta si inteleptirea lor -, ci au ramas „blocati” aici, la cele materiale, bucurandu-se ca au mancat si s-au saturat…
Isi vor fi zis, poate: iata un „Om” care ne da totul pe degeaba! Haideti degraba dupa El! Un astfel de „conducator” ne trebuie! Si „a cunoscut Iisus ca au sa vina sa-L ia cu sila ca sa-L faca rege” (In. 6, 15).
Asa L-au privit cei mai multi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducator pamantesc ce trebuia sa-i scape de romanii cotropitori sau care, iata, este gata sa le dea de mancare gratuit. De aceea, in momentul in care Domnul le va vorbi despre „painea cea cereasca”, in locul celei de astazi, si despre Imparatia Cerurilor (In. 18, 36), in loc sa intemeieze o „imparatie pamanteasca“, ii vor intoarce spatele (In. 6, 27-66), uitand prea repede minunea de astazi si cautandu-si de-ale lor pana in clipa in care, auzind ca toata lumea este pornita impotriva Lui, strigand lui Pilat “rastigneste-L, rastigneste-L!” vor veni si ei si se vor alatura acelor voci vinovate vesnic de moartea Sa. Iata, asadar, de ce era Hristos trist, desi multimile il cautau „entuziasmate”! Savarseste o minune de care se bucura toata lumea, dar se retrage in pustie sa se roage, ramane singur, trist si neinteles…
Iubiti credinciosi,

Auzind astazi aceste lucruri, s-ar putea ca sufletele noastre sa se fi umplut de indignare si de revolta fata de contemporanii lui Hristos, pentru ca nu L-au inteles. Dar haideti, totusi, sa nu ne grabim sa-i condamnam prea repede pe aceia, ci sa ne gandim mai bine daca nu cumva si noi, la casele si rosturile noastre, nu avem aceeasi atitudine de neintelegere si de neintelepciune, neputandu-ne ridica pana la El, ci ramanand incurcati tot in lucrurile cele materiale si trecatoare.
Toata lumea stie sa se bucure de hrana pe care ne-o da Dumnezeu, de apa cu care ne potolim setea zilnic, de natura aceasta frumoasa pe care a creat-o El!… Cati, insa, reusesc sa se ridice la intelegerea Celui ce a zidit toate aceste minunatii si sa spuna: Multumesc Tie, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat: pentru aerul pe care-l respir, pentru hrana de care ma indulcesc zi de zi, pentru apa curata cu care imi potolesc setea, pentru sanatatea de care ma bucur, multumesc, multumesc, multumesc!…
Cati dintre noi – si suntem astazi pe pamant mai mult de cinci miliarde de oameni, iar aceasta tara are peste douazeci si doua de milioane -, cati dintre noi intelegem ca, in zi de sarbatoare, sa ne lasam ocupatiile cotidiene si sa incercam sa pasim mai departe de bunurile acestea materiale, venind, iata, inaintea lui Dumnezeu si spunandu-I: Iti multumesc, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat mie peste saptamana!…
Stim, indeobste, cu totii sa ne bucuram de ceea ce este frumos: de o floare, de iarba verde, de padure, de aer curat si, intr-un cuvant, de toata creatia lui Dumnezeu, dar prea putini reusim sa trecem si dincolo de toate acestea, la Cel care le-a facut pe ele. Comunistii, care ne-au guvernat atatea decenii, stiau sa se bucure de natura, stiau sa pretuiasca lucrurile marete, dar nu voiau sa auda de Cel care a creat frumosul si maretul, de Dumnezeu, Care a facut toate lucrurile frumoase si marete din lumea aceasta. Iata de ce spun ca nu trebuie sa ne pripim in a-i condamna pe cei care L-au intristat astazi pe Mantuitorul Hristos! Stia El ca entuziasmul lor este de moment; ca, de fapt, nu L-au inteles si ca nu-I vor fi recunoscatori pana in sfarsit. Caci, dragii mei, nu trebuie sa fim recunoscatori si multumitori lui Dumnezeu numai la vreme de bucurie, pentru ca, din nefericire, ca orice sentiment, si bucuria este trecatoare; fericirea in viata aceasta nu este un lucru constant, caci nu intotdeauna putem sa afirmam ca suntem fericiti, multumiti si bucurosi!
A venit un tanar la duhovnicul lui si i-a zis:
– Parinte, sunt atat de multumit si de fericit ca in ultimele luni am reusit sa savarsesc asa lucruri frumoase… Dumnezeu ma iubeste! Nu mai pot de fericire, nu mai pot de multumire!
Si i-a povestit duhovnicului pe larg cate realizari avusese el. Iar duhovnicul, un om cu multa experienta si care mai intalnise in viata acest gen de entuziasm, i-a spus:

– Bucura-te, caci asa trebuie, sa te bucuri de clipele frumoase pe care ti le rezerva Dumnezeu! Fii multumit si da-I slava pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-ai putut savarsi in ultimele luni, dar pastreaza o buna parte din aceasta fericire si pentru atunci cand iti va fi greu, cand Dumnezeu te va lasa pentru o clipa singur, ca sa poti alerga inaintea Lui si sa-I multumesti si atunci, asa cum o faci astazi!…
Tanarul n-a inteles nimic. Era prea neincercat si prea entuziast. Toata lumea era a lui, viitorul ii suradea atat de promitator si stia atat de putine despre suferinta despre care ii vorbea parintele. A trecut insa o vreme si s-a intors tanarul nostru „strivit” si coplesit de greutatile vietii, a ingenunchiat inaintea duhovnicului sau si i-a zis:
– Parinte, a cazut cerul pe mine! Nu mi-am inchipuit ca poate un om sa indure atata suferinta! Nu mi-am putut imagina ca as putea trece de la bucuria aceea la o asa de cumplita durere!… Si l-a intrebat duhovnicul:
– Il mai iubesti pe Dumnezeu?

– Crede-ma parinte, a spus, am sentimentul ca ma tarasc, ca abia mai rezist, dar nu vreau sa ma despart de El!
– Fiule, l-a sfatuit parintele, nu inceta sa-L iubesti pe Dumnezeu, caci El rezerva astfel de incercari fiecaruia dintre noi nu ca sa ne piarda; nu pentru ca nu ne mai iubeste, ci ca sa ne intareasca!
Din nou nu a inteles nimic tanarul. Cum ar putea aceasta stare sa-l intareasca, de vreme ce el simte ca se prabuseste?… Nu stiu cati dintre dumneavoastra intelegeti de ce Dumnezeul acesta bun, care a facut atatea lucruri frumoase pentru noi, ne lasa, totusi, in anumite momente ale vietii, prada nefericirii? Prea putini oameni de pe pamant au parte de o fericire constanta, caci toti, aproape, trecem din cand in cand prin „iad”. Pe aproape toti ne lasa Dumnezeu sa trecem prin aceste clipe de suferinta. De ce oare, dragii mei?
Iata de ce! Fericirea pe care o semnala tanarul la inceput era o fericire triumfalista, ce izvora din bucuria unor succese trecatoare. Suferinta insa, paradoxal, zamisleste la crestinul intelept o fericire mult mai „durabila”, pentru ca izvoraste din smerenie, rabdare, experienta si recunostinta. Astfel, adevarata fericire se traieste doar atunci cand suntem deplin constienti si stim sa pretuim cu recunostinta darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Niciodata nu vom putea pretui aceste daruri, daca le vom primi prea usor sau cu „entuziasm inconstient”. De aceea obisnuieste El sa ni le dea, apoi sa ni le ia, si iar sa ni le dea, pentru a vedea cum este fara ele si, astfel, sa le putem pretui cum se cuvine. In felul acesta, Domnul ne face sa constientizam ca suntem oameni, si inca neputinciosi, si ca nu trebuie niciodata sa incetam a-I fi recunoscatori; ne arata ca intotdeauna, cat va dainui pamantul acesta, fericirea se va afla numai in mana Sa.
Dragii mei,

Am vazut cu totii ca oamenii din vremea Mantuitorului s-au aratat incapabili sa pretuiasca minunea ce s-a savarsit sub ochii lor. Mai mult, L-au inteles gresit, cautandu-L mai mult pentru painea cea trecatoare decat pentru dumnezeirea Sa, mai mult pentru hrana de aici decat pentru cea de dincolo, lucru ce se intampla adeseori si cu noi, cand aratam aceeasi nerecunostinta, aceeasi neintelepciune, aceeasi „deruta”, confundand raul cu binele, pacatul cu virtutea, trupul cu sufletul, nonvaloarea cu valoarea. Si, ca sa intelegem si mai bine cele spuse, as vrea sa aduc de fata o poveste care, de multe ori, se dovedeste a fi si povestea multora dintre noi:
„Se spune despre o femeie vaduva saraca, ce avea si un copil de crescut ca, nemaiavand ce sa-i dea de mancare fiului ei, intr-o zi l-a luat si a plecat la oras, hotarata sa cerseasca. Pe drum insa, undeva, sub o stanca, a vazut – ca in povesti – niste porti uriase deschizandu-se, si un glas strigandu-i:
– Intra, ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!
A intrat femeia, curioasa sa vada ce este acolo, si a aflat bijuterii, tezaure si bogatii fara de numar. Glasul misterios, insa, repeta intr-una:
– Ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!
Lacoma, femeia a inceput sa stranga cu disperare tot ce-i venea la mana, adunand intr-una si uitandu-se mereu la usi, nu cumva sa treaca timpul si sa ramana inchisa in pestera. La un moment dat, glasul a strigat:
– Gata, s-a sfarsit timpul, ia-ti cele pe care le-ai strans, dar vezi sa nu uiti ceea ce este mai de pret!
Si strangand toate cate adunase si vazand ca usile uriase pornisera a se inchide, s-a avantat cat a putut de repede afara, iar in urma ei, cu zgomot mare, usile s-au inchis. In clipa aceea insa, si-a dat seama ca a uitat inauntru… copilul. A aruncat tot ce stransese, s-a repezit la usi, a inceput sa bata si sa strige, dar, zadarnic, pentru ca timpul se scursese…”
Ei bine, dragii mei, aceasta este si povestea multora dintre noi. Caci, adeseori si noi, in viata aceasta, ne lasam rapiti de „farmecul” lucrurilor pieritoare si uitam sau neglijam sa pretuim cum se cuvine „sufletul”. Abia cand se sfarseste viata noastra ne dam seama ca ceea ce aveam mai de pret a fost, de fapt, uitat si neglijat. Asa se va intampla si cu noi, daca nu vom sti sa apreciem cum se cuvine viata acesta si mai ales pe Cel ce este Stapanul ei, adica pe Dumnezeu; daca vom proceda ca multimea din evanghelia de astazi care a stiut sa se bucure doar pentru faptul ca a mancat si s-a saturat, dar n-a luat seama ca in fata ei se afla insusi Dumnezeu. Nu a inteles faptul ca mesajul, tinta misiunii lui Iisus, nu era sa creeze paine si pesti, ci sa o constientizeze pe ea sa se pocaiasca, sa se mantuiasca, sa puna pret mai mult pe suflet decat pe trup.
Mantuitorul Hristos S-a intristat astazi, asadar, vazand tendinta omului de a se bucura mai mult de trup decat de suflet si ca Il cauta din interes mai degraba, decat din iubire si recunostinta. Iata, ne sta inainte perioada aceasta de post! Prilej ca fiecare dintre noi sa mai uitam o vreme de lucrurile cele materiale, care ne ravasesc de multe ori si ne deruteaza, si sa ne aducem aminte ca purtam cu noi „copilul” acesta de pret – sufletul – care nu va muri odata cu trupul, ci va trebui sa mearga in fata Dreptului judecator si sa raspunda pentru faptele noastre. Este aceasta perioada un prilej ca fiecare dintre noi – care, poate, n-am avut pana acum puterea sa calcam pe egoismul si mandria din noi – sa mergem si sa recunoastem in fata duhovnicului ca suntem pacatosi, spovedindu-ne si impartasindu-ne cu Sfintele Taine. Sa facem aceasta, ca sa putem spune cu sufletul astfel primenit:
“Doamne, Iti multumesc pentru minunile pe care le faci cu mine in fiecare zi, dar mai ales pentru ca am cunoscut ca esti Dumnezeu adevarat”. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa putem da si noi, in viata aceasta, cu intelepciune „Cezarului, cele ale Cezarului, si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mc. 12, 17). Sa ne daruiasca discernamant sfant, ca sa putem aprecia lucrurile la justa lor valoare, slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, iar nu lui mamona (Lc. 16,13), si mai ales iubindu-L pe Hristos cu entuziasm sfant, iar nu din obligatie ori interes, Amin.
PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

(Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Sursa

“Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM!

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor:

În ciuda păcatelor noastre, nădăjduim!

Domnul tămăduia orice neputinţă din popor (v. Matei 9, 27-35). Domnul, în calitate de Dragoste, tuturor le face bine fără deosebire. Este de ajuns ca omul să vrea şi să creadă. De vreme ce credinţa este darul lui Dumnezeu, ea este asumată de omul care vrea şi are dispoziţia să creadă, de acela care caută mila lui Dumnezeu. Aşadar, Domnul, fără să facă deosebiri după tiparele exterioare, sau după formele religioase ale oamenilor, ca Părinte, le face bine tuturor şi tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor. Acest lucru îl vedem şi astăzi, când i-a tămăduit pe cei doi orbi care au cerut mila Lui, dar şi pe demonizat. Orbii, având conştiinţa stării lor, apropriindu-se de Domnul, I-au cerut să-i miluiască.
Cuvintele „miluieşte-mă” – „milă” au mare forţă. Cuvântul are putere. Cuvintele nu sunt moarte, ci cuprind un duh. Aşadar, cuvintele „milă” şi „miluieşte-mă” au o extraordinară putere. Din ce motiv? Atunci când cer milă, milostivire de la Domnul, exprim propria mea neputinţă, dar şi credincioşia mea în puterea Domnului.
jesushealsÎi spun Domnului: „Eu sunt eşecul, Tu eşti reuşita; eu sunt neputinţa, Tu eşti puterea; eu sunt boala, Tu eşti sănătatea şi cer mila Ta”.
Aşadar, aceasta este starea rugătoare, aceasta este starea noastră în faţa Domnului. O astfel de gândire formează şi un ethos corespunzător în viaţa noastră. Aşadar, rugăciunea nu este doar o stare prin care ne apropiem de Dumnezeu şi ne arătăm dispoziţia noastră în faţa Lui, sau ne exprimăm nevoia noastră, ci este un proces cotidian în viaţa noastră, o practică concrescută odată cu respiraţia noastră.
Cel ce se simte neputincios, nevolnic, ratat, cel ce caută din adâncul inimii sale ajutorul şi mila lui Dumnezeu, poate să fie aspru faţă de fratele său? Rugăciunea ne înmoaie, ne face oameni delicaţi, ne face îngăduitori şi sensibili, dacă rugăciunea noastră este adevărată. Aşadar, în acest înţeles se formează şi starea corespunzătoare faţă de fratele nostru. Omul devine mai moale, devine delicat, devine sensibil. Îşi dezvoltă simţurile lăuntrice, pentru a-l înţelege şi pentru a-l simţi pe celălalt om.
Inima împietrită a apărut în viaţa noastră din pricina faptului că nu ne rugăm. Nu este pentru că noi suntem oameni răi sau indiferenţi. Omul nerugător este un om mort. Este o existenţă biologică ce se preumblă fără de scop pe aici şi pe colea şi doar cârteşte sau caută o dreptate înlăuntrul său, pe care însă nu o găseşte.
Adevărata dreptate se află în mila lui Dumnezeu, este prezenţa lui Dumnezeu, este simţirea lui Dumnezeu în viata noastră.
Atunci când lipseşte Dumnezeu din viaţa noastră, ne simţim mizerabil, nu ne simţim îndreptăţiţi, dar căutăm o dreptate consumându-ne trupurile noastre sau pe al fratelui nostru, sau plângându-ne în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, ceea ce ne tămăduieşte, ceea ce este pocăinţa noastră, ceea ce este echilibrarea noastră, este starea de rugăciune. Este acel strigăt al orbilor: „Miluieşte-ne pe noi, fiule al lui David!”. Ne aflăm într-o stare urâtă, ne aflăm în cădere, ne aflăm în neputinţă? Să nu ne acuzăm atât de mult pe noi înşine pentru starea noastră ticăloasă, pentru că a mă acuza pe mine însumi pentru păcatul meu este pierdere de timp, este o formă de egoism. Există o stare mai importantă: să cerem grabnic din inimă şi cu putere mila lui Dumnezeu, punându-ne nădejdea în El. Aceasta este adevărata stare duhovnicească. Să nu ne anulăm viaţa noastră, să nu ne împiedicăm pe noi înşine de la această abordare mântuitoare, prin care gustăm mila lui Dumnezeu.
Şi ce se întâmplă prin toate aceste alegeri mântuitoare? Domnul îi tămăduieşte pe cei bolnavi. De ce au mers şi au spus fariseilor? In loc să-L slăvească pe Dumnezeu, în loc să se bucure pentru tămăduirea fraţilor lor, ce au făcut fariseii? În loc să-L slăvească pe Acela, au zis: „Acela? Dar El le face pe acestea sub înrâurire demonică. Deoarece îl are pe stăpânul demonilor şi stăpâneşte peste demoni, din acest motiv îi tămăduieşte pe oameni”, adică printr-o putere demonică.
Prin urmare, aţi văzut? Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.

Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”. Cei cu gânduri viclene le văd pe toate urâte. Ce este diavolul? Ce este demonismul: el face frumuseţea urâţenie. Şi ce este Dumnezeu? Ce este dragostea? Urâţenia o face cunoscută ca frumuseţe.
Care este răspunderea noastră? Noi credem că omul capabil este omul deştept, cel isteţ, care are o asemenea putere analitică şi o asemenea minte pătrunzătoare, încât să tragă o concluzie sigură şi obiectivă, anume că altul este strâmb, în vreme ce el este sănătos. Această poziţie concretă este boală.
Care este starea duhovnicească? Aceea care ne dă nădejde nouă înşine şi celorlalţi. Aceasta este vederea duhovnicească. Aceasta este luminarea: să-l vezi pe păcătos şi să-i dai nădejde; prin urâţenie să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele ei şi să dăm posibilităţi fratelui nostru si nouă înşine.
Aceasta este nădejdea lui Dumnezeu. Aceasta este răspunderea noastră. Dacă ne surprindem pe noi înşine că ne plângem, că cârtim, că acuzăm, atunci ne aflăm într-o stare de cădere. “Să fim foarte deştepţi şi să le înţelegem pe toate”. Această deşteptăciune este păcătoasă, este blestem. Mai bine să fim mici, neînsemnaţi, să nădăjduim şi să ne bucurăm de fiecare om şi să nu deznădăjduim de orice lucru rău.
Marta si Maria in genunchi, la picioarele lui IisusAşadar, este o mare cursă deşteptăciunea de acest fel, care este întunecime duhovnicească. Să desfiinţăm această deşteptăciune a noastră, să ne răstignim gândul nostru, să devenim neînţelepţi, mici, neînsemnaţi. Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află la picioarele Domnului nostru şi să cerem, căzând la picioarele Lui, mila Sa. Să înţelegem că nu ne mântuim pentru că suntem vrednici, ci întrucât există Cineva Atotputernic care ne iubeşte.
[…]
Această abordare creştină bolnavă, care-l vede „pretutindeni pe Antihrist”, „peste tot rău”, „pretutindeni păcat”, într-o oarecare măsură este o stare demonică, nu este a lui Dumnezeu. Cum priveşte omul lui Dumnezeu: „Vai, vai, în ce nefericire este lumea, este într-un impas, dar… aproape este izbăvirea ei“. Cu cât mai fără de ieşire sunt lucrurile, cu atât mai aproape este Dumnezeu, deoarece unde s-a înmulţit păcatul mai mult a prisosit harul.

Ce să facem? Să dobândim această vedere. Aşadar, care este această vedere? Să nădăjduim. Ne aflăm în situaţii urâte? Nu! Ce grăieşte omul lui Dumnezeu? „Mă aflu într-o situaţie dureroasă, dar până voi muri nu voi înceta să nădăjduiesc şi să mă bucur în ciuda păcatului meu; şi nu numai pentru mine voi nădăjdui, voi nădăjdui pentru fiecare om”. Îl vom vedea pe om că este în pragul morţii, că este în păcatul său şi vom nădăjdui.
Ce ne odihneşte? Ce ne dă iertare? Faptul că, în ciuda păcatelor noastre, nădăjduim! Şi care este lucrul demonic? Să fim în Biserică şi să spunem: “Vai, vai, nu mai este mântuire”, „vai, vai, suntem pierduţi”. Da, suntem pierduţi, dar, din pricina iubirii lui Dumnezeu, nădăjduim, este de ajuns să avem această credinţă şi încredere.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Sursa

Evanghelia vindecării a doi orbi și a unui mut – Comentarii patristice

 
Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 

Duminica a 7-a după Rusalii (Ev. Matei 9, 27-35)
 
(Mt. 9, 27) Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.
În acel moment, încep să meargă după Domnul pe când El trecea pe acolo. Dar se pune întrebarea, dacă ei nu puteau să vadă, cum au știut de trecerea Domnului pe acolo și apoi, cum au știut numele Său? Mai mult decât atât, l-au numit Fiu al lui David și au cerut să fie vindecați. În cei doi orbi se împlinesc toate prefigurările (proorociile și cuvintele Mântuitorului) de mai devreme. Fiica conducătorului pare să fie din rândul acestor oameni, adică dintre fariseii și ucenicii lui Ioan care făcuseră cauză comună punându-L la încercare pe Domnul. Acestor persoane neștiutoare, legea le-a arătat pe Cel pe care acum Îl rugau să-i vindece. Le-a arătat că Mântuitorul lor, după trup, era din neamul lui David. Tot El a făcut lumină în cugetele celor care erau orbi din cauza păcatelor făcute. Ei nu puteau să-L vadă pe Hristos, dar li s-a povestit despre El. Domnul le-a arătat prin aceasta că credința nu trebuie privită ca un rezultat al vindecării, ci vindecarea trebuie privită ca pe un rezultat al credinței. Orbii au văzut pentru că au crezut; ei nu au crezut pentru că au văzut. Din aceasta înțelegem că ceea ce dorim să primim trebuie să o facem prin credință și că aceasta nu trebuie practicată din pricina celor obținute. Pentru că au crezut li se oferă vederea și li se cere acestora să rămână tăcuți pentru că sarcina de a propovădui avea să aparțină în exclusivitate apostolilor.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 9.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 27) Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.
Conform unei interpretări alegorice, acești doi orbi simbolizează cele două regate în care au fost împărțiți iudeii (după moartea lui Solomon, între Roboam și Ieroboam). Potrivit unei alte interpretări, putem considera că iudeii și neamurile sunt prefigurați prin acești doi orbi. Însă acest lucru nu ar fi potrivit, pentru că ar putea oare neamurile, înainte de a fi luminați, să-L declare pe Hristos ca fiu al lui David fără să fi auzit din lege sau din prooroci despre El? Pentru aceasta, mai bine este privim pe acești doi orbi ca pe unii ce au auzit din lege și de la prooroci că Hristos este fiul lui David. Amândoi erau orbi prin necredința lor, pentru că nu puteau vedea Lumina cea adevărată, pe singurul Fiul al lui Dumnezeu, proorocit în lege și prin prooroci. Lipsiți de lumina credinței și acoperiți de vălul legii, erau ținuți în bezna orbirii, după cum și Sfântul Apostol spune: Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor;Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica (2 Cor. 3, 15-16). Și în alt loc: până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos (2. Cor. 3, 14). De aceea, orbilor li s-a redat vederea de-ndată ce și-au exprimat credința în Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru ne arată că oricine va crede că Fiul lui Dumnezeu a venit să mântuiască pe om, va primi cunoștința Luminii celei adevărate imediat ce orbirea păcatelor este vindecată.
(Cromațiu, Tratat la Matei 48.2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 28) După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!
Pe când Domnul ieșea din casa dregătorului și se îndrepta spre a Sa (precum citim mai înainte): Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa (Mt. 9, 1),deodată doi orbi au venit la El strigând şi zicând: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Hristos nu-i vindecă pe cale, precum s-ar fi așteptat, ci numai după ce ajung la casa Sa. Orbii se apropie și intră înăuntru. Mai întâi, s-a discutat credința lor ca să primească lumina credinței celei adevărate. Încă un semn se adaugă celui dintâi pe care l-am pomenit despre fiica dregătorului și femeia cu scurgere de sânge, pentru că ceea ce moartea și boala au demonstrat într-un caz, orbirea a demonstrat în celălalt. Amândoi erau orbi la vremea când Domnul trecea prin această lume în drum spre casa Sa. Dacă n-ar fi strigat și n-ar fi zis: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David și la întrebarea lui Iisus:Credeţi că pot să fac Eu aceasta? n-ar fi afirmat: Da, Doamne!, n-ar fi primit lumina cea curată.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.27, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 29) Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!
De ce în timp ce ei strigau și cereau vindecare, Hristos le-o întârzie, întrebându-i de credința lor? Pentru că și aici, Iisus ne învață să ne-mpotrivim din toată firea slavei care vine din mulțime. În apropiere se afla o casă. I-a luat cu El în acea casă ca să-i vindece departe de ochii celorlalți. Apoi le-a poruncit să nu spună nimănui.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 30) Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.
Această poruncă  a tăcerii nu este deloc o sarcină ușoară pe care Hristos o dă din nou căpeteniilor iudeilor. Ochii acestor doi bărbați fuseseră distruși. Apoi au primit credința doar prin cele auzite. Și acum puteau vedea și ei înșiși minunea. Însă, cu toate că acum primiseră vederea pentru a observa ce se întâmplă, li s-a poruncit să nu spună nimic. Poți auzi râvna în strigătele lor, în simpla lor cerere de a se milostivi spre ei și în rugăciunile lor. Și l-au numit Fiul lui David pentru că acest nume era cel mai cinstit dintre toate și era numele prin care proorocii chemau pe cei pe care voiau să-i laude cel mai mult și să-i preacinstească.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 31) Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.
Orbii nu au ascultat de porunca Sa, ci au devenit imediat propovăduitori și binevestitori. Deși li s-a spus să tacă în privința a ceea ce s-a săvârșit, ei eu spus mai departe. Să ne amintim că într-un alt loc, altcuiva i-a spus: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu (Lc. 8, 39; cf. Mc. 5, 19). Acest lucru nu este în opoziție față de ceea ce El spune aici, ci completează învățătura pentru că ne învață să nu spunem nimic despre noi. De fapt, ne învață chiar și să oprim și să nu îi lăsăm pe cei care vor să ne laude să facă aceasta. Dar ne învață și că, dacă este adusă slavă lui Dumnezeu, nu numai că nu trebuie să oprim aceasta, ci chiar trebuie să poruncim ca acest lucru să fie săvârșit (această poruncă de a nu lăsa pe nimeni să nu știe despre vindecarea orbului ne oferă o pildă de smerenie, dar nu ne împiedică să slăvim pe Dumnezeu când lucrează pentru noi).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 32) Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.
Starea în care omul se afla nu era normală, ci era viclenia diavolului [Iisus vindecă boala cauzată de demon într-un chip diferit de cum le vindecă pe celelalte. Pentru că vindecarea sa nu a fost una asemănătoare cu a altora care făceau vindecări. Exorcismele, vindecările și alte fapte ale Sale vădesc natura Sa], de aceea omul are nevoie de alții ca să-l aducă la Iisus. Nu putea să ceară singur, pentru că nu putea vorbi și nici nu putea să ceară celorlalți pentru că demonul îi legase limba și împreună cu limba, îi încătușase și sufletul. De aceea, Iisus nici nu a cerut credință de la el, ci i-a vindecat de-ndată boala, căci se spune că: fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”. Aceste cuvinte ale mulțimii au deranjat în special pe farisei, pentru că mulțimile L-au așezat pe Iisus înaintea tuturor și nu numai înaintea celora care trăiau la acea vreme, ci și înaintea  tuturor celor care au fost vreodată. Și L-au așezat cel dintâi, nu pentru că vindeca pe oameni, ci pentru că vindeca cu ușurință; vindeca de-ndată; vindeca nenumărate boli și vindeca boli la care nu se cunoștea leac. Pentru aceasta oamenii au reacționat așa.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 32) Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.
Cuvântul grecesc kophos înseamnă mai mult surd decât mut, însă Scriptura folosește fără nici o diferență kophos pentru spune și mut și surd. În sens duhovnicesc, precum orbul a primit lumina, la fel și mutului i s-a dezlegat limba ca să vorbească și să aducă slavă Celui de care mai înainte se lepădase.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.933, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 33) Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.
În omul surd, mut și demonizat se arată nevoia neamurilor de o vindecare desăvârșită. Asaltați din toate părțile de necazuri, au fost asemănați cu un trup ce suferă toate felurile de boli. Și pentru aceasta, trebuie observată o anumită ordine a lucrurilor. Pentru că mai întâi este scos afară demonul și mai apoi se adaugă celelalte bucurii ale trupului. După ce este alungată nebunia tuturor superstițiilor prin cunoașterea lui Dumnezeu, sunt rostite cuvintele de vindecare a vederii, auzului și a vorbirii. Afirmația celor de față a urmat uimirii lor față de ceea ce s-a petrecut: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Și cu adevărat, așa a fost: cel pe care nu l-au putut ajuta a fost vindecat prin puterea Cuvântului, iar surzii și muții au adus laude lui Dumnezeu. Neamurilor le fusese dată mântuirea, căci toate cetățile și satele erau acum luminate de puterea și prezența Lui Hristos, iar oamenii erau vindecați de fiecare slăbiciune a veșnicelor boli.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 9.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 33) Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.
Boala demonizatului mut nu era naturală ci era lucrarea diavolului. Deci demonizatul a fost adus la El. Pentru că nu avea glas să vorbească pentru sine, neputând să ceară vindecare pentru sine fiind fără glas. Nu putea să ceară acest lucru nici altora, pentru că diavolul îi legase limba. Și precum limba îi fusese robită la fel îi era și sufletul.
De aceea Iisus nu a cerut ca el să-și mărturisească credința ci l-a vindecat de-ndată. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 9, 34) Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.
Această vindecare i-a supărat în special pe farisei. Îi deranja faptul că Iisus era cinstit mai mult decât erau ceilalți, nu doar mai mult decât cei contemporani ci mai mult decât toți oamenii care au fost. Pentru că făcea ceea ce făcea cu atâta ușurință și atât de repede. Vindeca nenumărate boli care erau și fără de leac. Pentru aceasta, lumea Îl slăvea, iar fariseii continuau să discrediteze lucrările Sale, fiind în contradicție cu ceea ce ei înșiși declarau. Este o răutate a spune în disperare că cu domnul demonilor scoate pe demoni.
Ce poate fi mai nesăbuit de atât! Este o nesăbuință aceasta în primul rând pentru că, așa cum va spune și El mai târziu, este imposibil  să scoți afară pe demoni cu domnul demonilor (Mt. 12, 25-26). Căci obiceiul demonilor este de a încuraja pe cei ce lucrează cele ale lor, nu de a se opune lucrărilor lor. În al doilea rând, nu numai că El scotea afară pe demoni, ci și curățea pe leproși, învia pe cei morți, liniștea marea, ierta păcatele, propovăduia împărăția și era aproape de Tatăl. Demonii nu ar vrea să facă aceste lucruri niciodată și nici nu ar fi în stare vreodată să le săvârșească.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Lc. 9, 35) Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
Iisus nu numai că S-a ferit să îi pedepsească pe cei ce-L batjocoreau pentru încăpățânarea lor, ci nici nu i-a mustrat în vreun fel. Aceasta este încă o dovadă a blândeții Sale și le respinge cuvintele pizmașe. Le arată mai multe dovezi ale slavei prin semnele ce aveau să urmeze și lepădările care vor deveni mai explicite. Pentru aceasta, a mers prin toate cetățile, prin sate și prin sinagogi, învățând pe oameni ca celor care îi atacă să le răspundă cu cea mai mare bunăvoință și nu prin defăimări și cuvinte de batjocură. Faceți bine tovarășilor voștri nu pentru bine lor, ci și pentru cel al Dumnezeu. Orice v-ar face, voi nu încetați a le face bine, iar răsplata voastră va fi mai una mare. Dacă atunci când sunteți batjocoriți încetați a mai săvârși binele, înseamnă că voi căutați slava celorlalți și nu pe cea a lui Dumnezeu.
Pentru aceasta a fost trimis Hristos, ca să ne învețe că a venit doar ca să facă bine și ați văzut că nu a așteptat pe cei bolnavi să vină ei la El, ci El însuși s-a grăbit spre ei, aducându-le o îndoită binecuvântare: Evanghelia împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea bolilor lor. Și ca să facă acest lucru a mers peste tot, fără a ocoli chiar și cel mai mic sat.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
doxologia.ro 

DUMINICA VINDECARII CELOR DOI DEMONIZATI DIN TINUTUL GADAREI. “Ce duhuri stau in spatele multora dintre faptele si obisnuintele noastre?“

Vindecarea celor doi demonizati din ţinutul Gadarei:

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizati, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Il rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. (Matei 8,28-34. Duminica a 5-a după Rusalii)



– R Rădulescu: Doi oameni demonizati ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Il recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?

– Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul. Vedem şi în Evanghelia de astăzi, cum se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu:
„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).
Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este, după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru, pe care l-am mai spus în dialogurile noastre şi care aş dori să fie reţinut: personajul principal al întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.
Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul, să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al împreuna-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.

– R Rădulescu: Evanghelia ne spune că erau oameni periculoşi, nimeni nu îndrăznea să treacă pe acolo pe unde erau ei. Se manifestau, bănuiesc, agresiv, violent. Erau ca nişte oameni nebuni. Este vreo legătură părinte profesor, între demonizare şi nebunie? Oamenii nebuni, dereglaţi psihic, suferă de un soi de demonizare? Pentru că mai rar ne întâlnim astăzi cu demonizaţi. Iar dacă aveţi experienţa întâlnirii vreunui om demonizat, explicaţi-ne care este diferenţa dintre un om nebun şi unul demonizat?

– Pr. Coman: Cu oarecare regret am să vă mărturisesc că nu am studiat acest domeniu. Nici eu şi nici în jurul meu nu cunosc pe cineva care să fi studiat această problemă, şi anume care este diferenţa dintre cineva bolnav şi o stare generată de prezenţa sau stăpânirea demonului. Cred că este destul de greu să facă cineva delimitarea exactă. Oricum, un lucru este foarte clar: în perioada în care medicina era un pic mai modestă, multe dintre situaţiile medicale erau asimilate cu demonizările, cu posedările de demoni, iar în perioada în care ştiinţa medicinii a avansat foarte mult, multe au fost scoase din această zonă. Nu pot spune când era mai bine! În principiu, aş spune că nici Biserica nu trebuie să identifice toate stările despre care vorbim cu posedarea sau lucrarea nemijlocită a diavolului, dar nici medicina nu trebuie să le asimileze pe toate patologiei medicale. Fără îndoială că atunci când se descoperă cauze organice, avem de-a face cu stări medicale.
Teologii mai puţin, dar duhovnicii Bisericii noastre, părinţii avansaţi din punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Din păcate, chiar şi în lumea noastră teologică, am renunţat să mai vorbim despre duhuri, deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes. 6,12).
In sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul, cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi, aspecte pe care psihologia le studiază din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar riscă izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască. Se poate întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică patologia medicală.
Oricum, din experienţa şi din istoria Bisericii, putem verifica un lucru, şi anume că prin intervenţia dumnezeiască, în urma rugăciunilor, în urma participării la viaţa Bisericii, la slujbele Bisericii – exorcismele, Spovedania, Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăşanie -, omul se pune sub o protecţie extraordinar de puternică în lupta şi cu duhurile şi cu bolile. Cu bolile care pot fi trupeşti şi sufleteşti. Antropologia noastră nu delimitează foarte clar nici zona trupului de cea a sufletului şi nici zona problemelor duhovniceşti de zona patologică.
Clar este că puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Biserica noastră învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la normalitate, de nesănătate, este păcatul. Păcatul propriu sau păcatele înaintaşilor şi ale semenilor. Este clar că Dumnezeu nu a făcut o fire omenească supusă bolilor, ci a făcut o fire omenească „bună foarte”, ca şi întreaga zidire. Căderea din această stare se datorează libertăţii omului şi stării de păcat, care a afectat şi afectează continuu firea omenească.

– R Radulescu: Demonizaţii sunt vindecaţi, se liniştesc dintr-o dată. Demonilor, Hristos le face o „concesie”, îi lasă să intre în turma de porci. Dacă nu le-ar fi îngăduit să intre în turma de porci, ar fi fost chinuiţi, ei se referă la un chin, prezenţa lui Hristos era un chin pentru ei, ar fi fost chinul mai mare? Ii miluieşte în vreun fel lăsându-i să meargă în turma de porcii? Cum să interpretăm acest gest, transferul demonilor din oameni în porci?

– Pr. Coman: Intr-una din rugăciunile de la exorcismele de la Botez se spune, despre respectivele personaje, că nici peste porci nu au avut stăpânire. Deci demonii, în prezenţa lui Hristos, nici peste porci nu mai au putere.

– R. Rădulescu: Dacă ar fi avut putere, porcii nu s-ar fi aruncat în mare.

– Pr. Coman: Porcii nu s-ar fi aruncat în mare. Nu demonii au dus porcii în mare, ci porcii au dus demonii în mare. Prin urmare, demonii nu au avut putere nici peste porci. Aceasta este erminia Bisericii noastre.

– R. Rădulescu: Dar, asupra unor oameni pe care îi posedă, au putere demonii? Pentru că omul este fiinţă liberă.

– Pr. Coman: Da, pentru că omul este liber şi „cooperant” în acelaşi timp. Aici este marea responsabilitate a omului. În timp ce animalul, în baza instinctului, este mai puţin cooperant cu răul, omul este foarte cooperant cu răul din pricina libertăţii lui. Acest dar extraordinar al libertăţii poate fi, în egală măsură, şi marea dramă a omului. Libertatea presupune responsabilitate, presupune o anumită educaţie, presupune simţul puterilor de a lupta, de a-ţi impune voinţa şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important al demonologiei, dacă doriţi să vorbim despre demonologie, pentru că omul însuşi generează sau cheamă, invită duhurile necurate în sine şi le cultivă, până într-acolo, încât el însuşi poate deveni rău, în parte sau în totalitate, lăsându-se stăpânit de duhuri rele cum sunt: duhul desfrânării, duhul lăcomiei, duhul minciunii, duhul beţiei, duhul hoţiei – foarte răspândit astăzi -, duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire etc.

– R. Rădulescu: Gesturi care devin obişnuinţă…

– Pr. Coman: Devin obişnuinţă şi la un moment dat omul se identifică cu ele atât de mult încât se simte cucerit de aceste duhuri, asfixiat. Noi avem, ca duhovnici, experienţe în acest sens. Probabil că şi mulţi dintre ascultătorii dumneavoastră, dacă ar încerca să-şi controleze, să-şi monitorizeze gândurile, imboldurile, iniţiativele, ar constata că foarte multe sunt generate de astfel de duhuri: al lăcomiei, al iubirii de stăpânire, al mândriei, al iubirii de slavă deşartă cum spunem noi, al lenevirii, al iubirii de arginţi şi multe altele.

– R. Rădulescu: Al erotismului, acum…!

– Pr. Coman: Al erotismului, nu mai vorbim. Dacă am contabiliza aceste situaţii — şi ar trebui să facem lucrul acesta – ne-am speria noi înşine. Ne-am speria constatând înstrăinarea de propria noastră fiinţă. Ne-am speria constatând că suntem capacităţi, asediaţi chiar, de anumite gânduri care nu sunt, de fapt, ale noastre, ci sunt generate şi întreţinute de aceste duhuri care se instalează în inima şi în mintea noastră. Ne-am speria constatând că nu mai trăim noi, ci am devenit pur şi simplu instrumente pasive la dispoziţia patimilor noastre.
Eu propun şi studenţilor mei şi credincioşilor un exerciţiu, care ne este foarte necesar. Acela de a investiga cu multă onestitate să vadă ce imbolduri tainice, lăuntrice, ascunse stau la baza iniţiativelor sau faptelor lor de fiecare zi, de fiecare clipă. Există o motivaţie declarată, mai puţin adevărată, a lucrurilor, dar există şi o motivaţie ascunsă, mai adevărată. Ne surprindem, de exemplu, că foarte multe faptele noastre au la temelie lenea, comoditatea, pentru care se găsesc justificări formale, exterioare, legitime. Ele par legitime în exterior, dar noi ştim că nu sunt, dacă suntem oneşti cu noi înşine. Acesta ar fi rolul preotului la spovedanie, să-l ajute pe credincios să se citească pe sine, să descifreze în adâncul fiinţei lor adevăratele motive sau adevăraţii stimuli ai atitudinilor şi faptelor sale. Oamenii trebuie ajutaţi să descopere că din lăuntrul lor izvorăsc lucrurile, şi mai ales gândurile rele. Cauzele exterioare sau împrejurările exterioare, pe care noi le invocăm, de obicei pentru a ne justifica, sunt numai nişte pretexte. Din cauza faptului că se instalează în noi legiuni de demoni, legiuni de duhuri necurate, suntem victime uşoare patimilor şi răului în general. Să luăm pe omul care are „darul” beţiei. Ce ironie, în popor se spune „are darul beţiei”! Acest om, cu darul beţiei, nu-şi mai aparţine. Am la spovedit soţii de astfel de bărbaţi, care devin nişte brute pur şi simplu, dincolo de orice închipuire. In momentele, foarte puţine de altfel, când sunt treji, sunt oameni foarte calmi, foarte aşezaţi, dar când se activează darul beţiei, devin inumani! Se vede clar că nu se mai pot stăpâni, se vede clar că sunt stăpâniţi de un duh rău. Ei înşişi se dau în mâna acestor duhuri. Acestea se instalează foarte adânc în om. Fiecare dintre noi se luptă cu una sau cu mai multe patimi, care sunt rezultatul acestor duhuri.
Astăzi tinerii se confruntă cu provocări foarte puternice. Erotismul de care aţi amintit, este cultivat pe toate canalele. Internetul deschide oricui, tânăr sau bătrân, accesul „protejat” fără limite la cea mai diabolică industrie pornografică. Noi, ca duhovnici, luăm act de această provocare şi de dimensiunile ei la spovedanie. Nu numai tinerii, ci şi oameni maturi devin captivi acestor noi instrumente ale vrăjmaşului. Deşi îşi dau seama că nu este corect, îşi dau seama că îşi fac foarte mult rău, că este afectat comportamentul faţă de soţie sau faţă de soţ, că se produce o întinare a lumii lăuntrice, a minţii, a gândului, a simţămintelor, în ciuda acestui fapt, nu se pot dezlipi de sursa răului. De ce, oare, are răul atâta putere? Pentru că se foloseşte de un instinct foarte puternic al omului, cel trupesc, al reproducerii.
Dar de ce omul nu se poate stăpâni? De ce omul nu poate fi stăpân pe sine? De multe ori — nu veţi crede probabil – pur şi simplu pentru că nu vrea să fie stăpân pe sine. Se complace în situaţia de stăpânit. In măsura în care el nu este stăpân pe sine, în aceeaşi măsură este stăpânit de patimă. Ori, stăpânirea se cheamă posesie. Iar posedarea de rău se cheamă demonizare. Într-un procent sau altul, toţi facem parte din această categorie. Eliberarea şi emanciparea este foarte grea şi presupune foarte multă nevoinţă şi mai ales recursul la puterea lui Dumnezeu. „Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului!“, spune un canon al Bisericii, ilustrând în felul acesta starea de captivitate în care se află omul robit patimilor. 

– R Rădulescu: Tot de un duh rău sunt stăpâniţi şi locuitorii cetăţii din Evanghelie, părinte profesor? Ei Il alungă pe Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, au acelaşi reflex pe care l-au avut diavolii când L-au văzut pe Hristos? „Lasă-ne în pace!” Ii spun şi oamenii. Ce se întâmplă?

– Pr. Coman: Ei confirmă ce am spus până acum. Toţi erau într-un grad anume de posedare, toţi se simt jenaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Inchipuiţi-vă ce reacţie am avea noi, în casă la noi, la serviciu, pe stradă, în sălile de curs, oriunde, dacă ne-am trezi într-o bună zi cu Hristos în faţa noastră!!!

Cred că am avea aceleaşi sentimente de respingere. Ne-am simţi foarte jenaţi, ne-am simţi agresaţi în starea noastră, ne-am simţi oricum incomodaţi în starea în care ne complăcem, deşi ştim că este rea, pentru că s-ar oglindi numaidecât necurăţia din noi şi am prefera, cum foarte multă lume preferă, ca Dumnezeu să fie cât mai departe de noi. Ne-ar fi mai confortabil aşa. Suntem un pic credincioşi, ne facem un pic de rugăciune, mai mergem şi pe la biserică, suntem umani, mai dăm şi un pic de milostenie, dar Dumnezeu ar fi bine să stea departe.
Se vede lucrul acesta în atitudinea pe care o au copiii faţă de Dumnezeu. Copiii, fără excepţie până la o vârstă anume, vin spre biserică, vin spre Dumnezeu, spre tot ce este dumnezeiesc, fără nici o ezitare sau reţinere. Dacă se întâmplă totuşi să întâlnim copii care au reţineri, se feresc sau fug de lucrurile sfinte, de tot ceea ce trimite la Dumnezeu, trebuie să luăm aminte. Este posibil să moştenească, la nivelul zestrei genetice, lucruri grele de la părinţi. In general, copiii vin cu mare deschidere spre Dumnezeu. Dar cum încep să crească şi încep să se aşeze şi să lucreze în dânşii duhurile rele: minciuna, lăcomia, răutatea, invidia etc, încep să fugă, să se îndepărteze. Ajung în postura celor mari care, atunci când văd un preot venind pe stradă, preferă să treacă pe trotuarul celălalt, sau sa se prefacă că nu l-au văzut. Evită, de fapt, orice întâlnire cu un simbol, cu un semn care spune: „Ştii, este şi Dumnezeu pe aici pe undeva!“. Aceasta este şi atitudinea gadarenilor, care sunt deranjaţi de apariţia intempestivă a lui Hristos Dumnezeu.
Mai este un aspect, pe care poate ar trebui să-l discutăm. Este un pic mai ascuns! Este posibil ca în adâncul sufletului lor să fi fost şi regretul însănătoşirii celor bolnavi. Este greu de crezut un astfel de lucru, dar el se întâmplă. Se întâmplă mai ales la nivelul subconştientului. Oricât ni s-ar părea de ciudat, pentru cei sănătoşi, existenţa celor bolnavi este uneori un lucru convenabil, profitabil, desigur, atunci când nu este vorba despre o persoană dragă, ci despre un străin. Existenţa celor bolnavi este confirmarea stării noastre de sănătate. In situaţia aceasta, dispariţia bolnavilor cu diagnostic clar din societate echivalează cu anularea unui argument puternic al faptului că ceilalţi sunt sănătoşi. Spitalele, ca şi închisorile, sunt instituţii care marchează graniţa între sănătoşi şi bolnavi, între oamenii cinstiţi şi hoţi. Dispariţia spitalelor şi a închisorilor ar nelinişti mult pe cei sănătoşi ca şi pe cei cinstiţi, tocmai pentru că nu ar mai fi pusă în evidenţă sănătatea sau corectitudinea lor. Existenţa spitalelor şi a închisorilor dă bine pentru cei care nu sunt nici în spitale nici în închisori. Le hrăneşte impresia că sunt şi sănătoşi şi virtuoşi. Dacă ar veni cineva şi ar vindeca pe toţi bolnavii şi pe toţi păcătoşii, cei care nu sunt nici în spitale şi nici în închisori ar fi foarte deranjaţi.

– R. Rădulescu: Motivul de îndreptăţire.

– Pr. Coman: Adevărul este că graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală, ca şi cea dintre cinste şi cea necinste nu se poate marca prin spital şi prin închisoare. Nu toţi cei care nu sunt în spitale sunt sănătoşi, după cum nu toţi cei care nu sunt în închisori sunt oameni cinstiţi. Ştim aceasta foarte bine. Dar ne place să avem şi închisori şi spitale, pentru că acestea ne confirmă, într-o complicitate socială aproape generalizată, că suntem mai buni decât ceilalţi. In virtutea acestei impresii, n-am fi deloc bine impresionaţi, dacă, printr-o minune, s-ar vindeca lumea din jurul nostru şi de boli şi de patimi”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursa