Soborul Maicii Domnului, a doua zi de Craciun

Caci unde s-a inmultit pacatul, acolo harul covarseste (Rom. 5,20). Ne-a chemat pe toti Maria, vasul cel de mult pret si fara de intinaciune al fecioriei, Raiul cel cuvantator al celui de-al doilea Adam (Rom. 5,14; I Cor. 15, 21-22, 45-59), Cel ce a lucrat unirea celor doua firi, lauda legamantului celui mantuitor, patul de nunta unde Cuvantul S-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins (Ex. 3,2) al firii omenesti pe care focul cel arzator al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevarat norul cel usor (Is. 19,1) care a purtat cu trupul pe Cel purtat de heruvimi, lana cea preacurata (Jud. 6, 37-38) udata de roua cea din cer cazuta, cu care Pastorul a imbracat mieluseaua (In 10, 11), roaba si maica, fecioara si cer, singur pod al lui Dumnezeu catre oameni, urzeala infricosatoare a iconomiei, intru care s-a tesut tunica unirii (In 19, 23), al carui urzitor este Duhul Sfant, a carei tesatoare a fost Puterea celui Preainalt care a umbrit-o (Lc 1, 35), iar lana – vechea tunica a lui Adam. Firul impletitor era trupul fara de prihana din Fecioara, acul – harul nemasurat al celui purtat, iar tesator este Insusi Cuvantul cel intrat prin auz.
Cine a cunoscut, cine a auzit ca Dumnezeu S-a salasluit necircumscris in pantece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pantecele nu L-a ingradit, ci din Fecioara S-a nascut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astazi S-a nascut, poarta care odinioara era a pacatului a aratat-o usa a mantuirii. Caci acolo unde sarpele a varsat veninul prin neascultare, acolo Cuvantul, prin ascultare, intrand in altar, S-a intrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintai ucenic al pacatului, Cain, acolo izbavitorul neamului omenesc, Hristos, fara de samanta a odraslit, fara a se rusina iubitorul de oameni de durerile nasterii din femeie. Caci Viata era lucrul ce se savarsea. Nu S-a intinat salasluindu-Se, insusindu-Si madulare pe care Insusi fara de prihana le-a creat. Daca Maica Domnului nu ramanea Fecioara, Cel nascut ar fi ramas un simplu om, iar nasterea nu ar mai fi fost straina si mai presus de fire. Dar daca si dupa nastere a ramas Fecioara, atunci in chip de negrait S-a nascut Cel care si prin usile incuiate (In 20, 19-26) fara impiedicare a intrat. Si oare nu insotirea celor doua firi Toma o vesteste cand zice: „Domnul meu si Dumnezeul meu…” (In 20,28)
Nu te rusina de durerile nasterii, omule, ca acestea s-au facut penru noi temei de mantuire. Caci daca nu s-ar fi nascut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a instapanit asupra mortii, adica diavolul (Evr. 2,14). Caci nu este nicio intinaciune pentru arhitect sa intre in casa pe care a zidit-o, nici nu intineaza vasul pe olarul care innoieste pe cele ce a plasmuit. La fel, nu Il intineaza pe Cel fara de prihana faptul ca a iesit din pantece fecioresc, de care nu S-a intinat atunci cand l-a facut si pentru aceasta, iesind din el, nu Se spurca.
O, pantece in care s-a dat inscrisul eliberarii noastre a tuturor! O, pantece intru care s-a faurit arma impotriva mortii, o tarina intru care Semanatorul intregii fapturi, Hristos, ca pe un rod fara de samanta l-a odraslit! O, templu intru care Dumnezeu S-a facut preot nu preschimband firea, ci imbracand din mila pe cel dupa randuiala lui Melchisedec (Evr. 6, 20; 7, 11; Ps. 09, 4)! (…) O, Fecioara, care ai deschis lui Adam raiul, sau mai degraba fiind mai slavita decat raiul! Caci acela a fost sadit de Dumnezeu, iar ea L-a lucrat dupa trup pe Insusi Dumnezeu. (…)
O, taina infricosatoare si straina! Cine a mai vazut vreodata ca Imparatul a purtat chipul blestemului? Sau ar putea vreodata ochiul cuprinde soarele intreg? Dar trupul ar putea altcandva sa fie unit dupa fire cu Dumnezeu in chip neschimbat, daca nu ieri? Cand Sfanta Fecioara pantecele a imprumutat, iar Cuvantul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfant a plasmuit templul cel viu, iar Cel Preainalt in chipul robului S-a desertat pe Sine. Dar taina dumnezeiestii iconomii a purtat-o pantecele Fecioarei, o, pantece mai lat decat cerurile! O, nastere care ai purtat mantuirea! O pantece de lut si camara de nunta a Creatorului! O, Nastere izbavitoare a pacatului lumii! O, taina, al carei chip este cu neputinta a-l talcui! O, nastere dar nu inceput al existentei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiintei, nu micsorare a puterii, nu despartire de Cel ce fara de inceput S-a nascut ci unirea lui Dumnezeu si cu trupul, in impreunarea firilor, binecuvantarea nasterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsa in Dumnezeu (Col. 1, 26), taina nedespartirii firilor, dezlegarea blestemului (Gal. 3, 13), ridicarea osandei (Gen. 2, 17) si existenta cea fara de inceput a Fiului celui Unul-Nascut, si nasterea din fecioara dupa trup si inchinarea de la toata zidirea si daruind si binevestind poporului intreg! Lui fie slava in vecii vecilor. Amin!”

Sfântul Proclu al Constantinopolului,
Omilii la Naşterea Domnului, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

Predică la Duminica Cincizecimii -Preot Cleopa Ilie


Predică la Duminica Cincizecimii  Despre darul vorbirii în limbi 

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,
Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: „Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de „limbă” sau de „limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite „limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.
Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.
Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.
Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).
2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, „Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi… (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.
De ce se numeşte Sfîntul Duh „Mîngîietorul” şi „Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.
Duhul Sfînt se numeşte „Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte „la tot adevărul” Duhul Sfînt, care rămîne cu noi „în veac”, adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt „va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi „va vesti”, adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.
Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.
Iubiţi credincioşi,
Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.
Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea „Împărate ceresc Mîngîietorule”. Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea „Sfinte Dumnezeule”, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.

Sursa

Ca să primim binecuvântarea Bunei Vestiri, să ne pregătim sufletul prin post și rugăciune

Despre Dumnezeiescul Gavriil și despre Bunavestire a Maicii lui Dumnezeu

1. [***] cel ce tăgăduiește și disprețuiește orice sfat folositor pentru mântuire, este limpede că este bolnav de moarte[1]. Pentru aceea nici nu se apropie de hrana duhovnicească, ci tinde în fiecare zi să se apropie pe nesimțite de porțile iadului[2] și ale morții duhovnicești. Urât-a sufletul lor orice mâncare și s-au apropiat de porțile morții[3]. Așa și este. Căci oricine urăște orice mâncare, fie trupească, fie duhovnicească[4], este limpede că este bolnav cumplit și pe potriva bolii lui, fie trupești, fie sufletești, s-a apropiat de porțile morții. Așa cum cel ce se hrănește trupește cu poftă dă semn de sănătate trupească și de viață, la fel și cel ce flămânzește și se hrănește din îndemnuri duhovnicești dă semne de viață și sănătate sufletească. Așadar, să ne străduim, fraților, să flămânzim și să ne hrănim din această hrană și sănătate, ca să fim învredniciți nu doar de săturare, ci și de fericire.

2. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura[5]. Și voi veți fi fericiți ca unii care flămânziți și însetoșați și vă săturați de o asemenea hrană necheltuită. Fericit sunt și eu ca unul care vorbesc unor urechi ascultătoare, iar nu unei aspide surde care-și astupă urechile ei[6], care nu aude glasul celor ce cântă, potrivit lui David, ci ca unul care vorbesc unor urechi deschise pentru învățătura Domnului[7] potrivit iarăși unui alt dumnezeiesc proroc și ca unul care nu aruncă mărgăritarele înaintea porcilor[8], ci ca unul care le aruncă în fața oamenilor, a voastră, adică a celor care au fost cinstiți cu rațiune, și ca unul care nu seamănă pe o cale călcată în picioare de toți, nici între spini, nici în pietriș, ci ca unul care-și aruncă sămânța cuvântului cea frumoasă și bună de la care nădăjduiesc rod de treizeci, de șaizeci și de o sută[9].

3. Din această pricină și altele asemenea, cum spuneam, sunt și eu fericit. Dar fericiți sunteți și voi, când vă veți cultiva pământul vostru, inima, pentru rodire și când vă veți deschide urechile pentru învățătura Domnului[10] și când flămânziți de virtute și însetoșați de dreptate și vă străduiți să vă îndestulați cu ea. Căci cel ce flămânzește astfel și însetoșează și astfel se hrănește și bea nu va mai înseta, nici nu va mai flămânzi, nici nu se va îmbolnăvi, nici nu va muri în veac: Cel ce Mă mănâncă pe Mine – zice – va trăi prin Mine[11] și cel ce însetează să vină la Mine și să bea[12], adică din învățăturile Mele cele stăpânești, că folosul din acestea se aseamănă unui izvor unduitor veșnic care revarsă de la Dumnezeu[13] pentru totdeauna mântuitoarele-i unde din care se adapă tot pământul însuflețit credincios, adică sufletul ascultător al oricărui iubitor de Dumnezeu și iubitor de Hristos, și odrăslește răsadul virtuții celei plăcute lui Dumnezeu și cultivă spicul vieții celei nemuritoare și vântură grâul vrednic al Cultivatorului sufletelor, adică grâul cel vrednic de a fi închis în dumnezeieștile jitnițe.

4. De acolo, așadar, dintr-un asemenea izvor, izvorăște orice bine, de acolo izvorăște toată cunoștința de Dumnezeu, de acolo este întoarcerea din păcate și pocăința către Dumnezeu, de acolo frica lui Dumnezeu, de acolo dorul de Dumnezeu, de acolo depărtarea de orice rău, de acolo dobândirea virtuții. De acolo, așadar, dintr-un asemenea izvor preasfânt, cel al învățăturii duhovnicești, izvorăsc[14]neîncetat aceste unde și toți cei care se lipsesc de această învățătură au murit de sete și de uscăciune, și invers, toți cei care s-au adăpat din ea, s-au îngrășat, s-au îndulcit, s-au îndestulat și s-au săturat și au dat și altora. Căci dacă un asemenea izvor unduitor de scrieri nu s-ar revărsa de la Dumnezeu către noi necruțat, de unde am mai cunoaște cele despre Dumnezeu și despre puterile cele înțelegătoare, și minunata facere a lumii, și cine este Ziditorul a toate și Atotțiitorul, și când anume au fost întemeiate creaturile cele de deasupra pământului, cele de pe pământ și cele de sub pământ în chip preaînțelept, și plăsmuirea strămoșului, și pricina călcării lui de poruncă[15], și modul virtuții cel plăcut lui Dumnezeu al celor din vechime, adică Abel[16], Set[17], Enos[18], Enoh[19], Noe[20], și restul patriarhilor și drepților și, dimpotrivă, răutatea celor răi și zavistnici și a pizmașilor, adică a lui Cain[21] și a urmașilor lui, și voia cea destrăbălată a poporului potopit din vremea lui Noe, și a nimicirii Sodomei[22] și a celorlalte rele, și a pedepsei veșnice, și a vieții celei fără de sfârșit? Și, ca să închei cu vechile istorisiri, voi uni cuvântul meu cu noua și prezenta sărbătoare. Căci dacă izvorul de care a fost vorba mai înainte, al învățăturii celei de Dumnezeu inspirate, nu ne-ar fi adăpat cu acestea pe noi din belșug[23], de unde am avea a cunoaște taina cea din veac ascunsă a dumnezeieștii voiri și Întruparea Cuvântului și Bunavestire a lui Gavriil și luarea în pântece a Fecioarei pe care o și prăznuim astăzi, că prin cuvântul îngeresc cu părinteasca bunăvoire și cu împreună-lucrarea Duhului, pe Cuvântul mai presus de cuvânt, Fecioară fiind[24], L-a zămislit și, născându-L, iarăși Fecioară, ca mai înainte de naștere, a rămas[25]. Pentru aceea și, bucurându-ne, să medităm la câteva lucruri pe scurt cu privire la această mare sărbătoare.

5. Căci astăzi este bunavestire a bucuriei, astăzi, întâmpinarea nesfârșitei bucurii, astăzi, cedarea blestemului, astăzi, venirea binecuvântării. Astăzi, slobozirea din muncă și sărbătoarea libertății. Astăzi, dumnezeiască împăcare cu oamenii din milostivire neasemuită. Căci acel Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine[26] și binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău[27], ce altceva putea să arate decât bucuria, potrivnica întristării, și binecuvântarea, care este nimicirea blestemului și dezlegarea păcatelor ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii și chemarea din nou a poporului disprețuitor de lege care a ajuns până în cămările iadului și care s-a sălășluit în locașul de sub pământ și, găsind sălaș în chip jalnic până la întunericul cel fără rază și ajungând până la crudul și întunecatul și cu totul nenorocitul și necuratul vierme și † care pătrunde până la el tiranic potrivit cu dreapta amenințare a Stăpânului †. Căci pentru aceea S-a și pogorât mare conducător de cete și voievod de oștiri, pentru ca celor aflați în legăturile cele mai de jos să le arate izbăvirea prin preacurata Fecioară. Pentru aceea din locașul acela de sus prealuminos și neînserat a fost trimis un Strateg pentru ca muritorilor condamnați în locul cel mai de jos și cel mai noptatic să le răsară mângâierea luminii. De aceea de la cele mai de sus ale celor ce se bucură a venit cu bucurie la cele de jos, pentru ca să le fie arătată nădejdea bucuriei și veseliei celor mai de jos ale celor întristați. De aceea de la cel mai mare Împărat a fost trimis un Strateg strălucit pentru ca, în calitate de tâlcuitor al tainelor, să facă cunoscută, prin Fecioara, Prunca lui Dumnezeu, venirea Împăratului și izbăvirea celor robiți[28] și nimicirea tiranului și chemarea celor disprețuiți și învierea celor căzuți și mângâierea grabnică a celor ce plâng. De aceea marele taxiarh mutându-se astăzi din țara celor ce prăzuiesc și în glas de bucurie[29], venind cu picior nematerialnic și vesel la Fecioara, a strigat cu bucurie: bucură-te, ceea ce ești plină de har[30] Maria, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău [31] că Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri[32].

6. Să ne sârguim, așadar, iubiților, și noi să ne împărtășim de această bucurie mântuitoare și să ne arătăm vrednici de rodul binecuvântat al pântecelui fecioresc, ca să ne atragem venirea Duhului Sfânt și umbrirea puterii Celui Preaînalt, ca să zămislim și noi în pântece dorul și frica de Dumnezeu și să naștem prin chinuri de naștere, cum spunea Isaia și să naștem duh de mântuire pe pământ[33]. Așadar, această zămislire este minunată și nașterea este mântuitoare. Dar există și zămislire nelegitimă și naștere pierzătoare, după cum tâlcuiește ruda Domnului că pofta zămislește păcatul, iar păcatul, odată săvârșit, naște moartea[34]. Dar noi ne rugăm să ne slobozească Domnul de o astfel de zămislire și de o asemenea naștere și ne rugăm și ne străduim pentru mântuirea noastră să naștem frica și dorul de Dumnezeu, totdeauna, dar în special în aceste zile al postului celui fără de prihană.

7. Să postim ca să ne hrănim. Nu să ne hrănim fără de vreme și cu adevărat să flămânzim. Să nu hrănim inimile noastre ca în ziua tăierii[35], potrivit cu dumnezeiasca Scriptură, să nu desfrânăm cu trupul și să nimicim sufletul. Să ne smerim mai degrabă pe noi înșine în post, plângere și jale și să ne sfâșiem inimile, iar nu veșmintele noastre, cum spunea Ioil[36] și prin faptul că suntem tulburați de cugete necurate și atrași spre fapte nelegiuite, să ne smerim sufletul prin post[37], potrivit dumnezeiescului David, și să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva să se îngreuneze inimile noastre în mâncare și băutură[38], zice Domnul. Fiindcă este și o beție fără vin, o beție bună: îmbătatu-s-au de grăsimea casei Tale[39]. Dar este și altă beție, rea, întru care este desfrânare. Căci faptul de a paște pururea dobitoace și animale necuvântătoare, faptul de a se sătura și a nu cunoaște postul, nici înfrânarea îl pătimesc și unii dintre monahii noștri mai tineri: unii au primit ascultarea la brutărie, unii la bucătărie, unii la chelărie, unii la grădinărit și alții, tineri, să slujească la masă. Aceștia, pentru faptul că află mereu la îndemână mâncărurile, nu vor să audă de pașii postului, ci așteaptă vremea liturghiei, ca să primească binecuvântarea și să fie binecuvântați și apoi astfel să mănânce, nici prin minte să le treacă să postească[***].

[1] In 5, 16.
[2] Is. 38, 10; III Mac. 5, 51; Mt. 16, 18.
[3] Ps. 106, 18.
[4] Cf. I Cor. 10, 3.
[5] Mt. 5, 6.
[6] Ps. 57, 5-6.
[7] Is. 50, 5.
[8] Mt. 7, 6.
[9] Mt. 13, 3-8, 20, 22, 23.
[10] Is. 50, 5.
[11] In 6, 57.
[12] In 7, 37.
[13] Cf. Fc. 4.
[14] Ενναιζουσι.
[15] Fc. 3.
[16] Fc. 4.
[17] Fc. 4, 25.
[18] Fc. 5, 6
[19] Fc. 5, 18.
[20] Fc. 5, 28.
[21] Fc. 4.
[22] Fc. 18, 20.
[23] Efes. 3, 9; Col. 1, 26.
[24] Lc. 1, 26-38.
[25] Vezi Ioan Damaschinul, Cuvânt la Bunavestire, PG 96, 656B (Kotter, V, p. 444)
[26] Lc. 1, 28.
[27] Lc. 1, 42.
[28] Is. 61, 1; Lc. 4, 19.
[29] Ps. 41, 5.
[30] Lc. 1, 28.
[31] Lc. 1, 42.
[32] Lc. 1, 35.
[33] Is. 26, 18
[34] Iac. 1, 15.
[35] Ier. 12, 4; Iac. 5, 5.
[36] Ioil, 2, 13.
[37] Ps. 34, 13.
[38] Lc. 21, 34.
[39] Ps. 35, 9. Vezi Eusebiu al Cezareei, Tâlcuire la Psalmi, 35, PG 23, 321B și 36, 325C

Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. 
Bunavestire (Lc. 1, 24-38)

1, 24-25 Elisabeta se bucură de noua stare
De ce s-a tăinuit Elisabeta
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta s-a tăinuit din cauza tulburării lui Zaharia. Sau s-a ascuns de rușine, pentru că fusese cunoscută de Zaharia. Astfel, Elisabeta s-a ascuns din cauza vârstei. Dar vedeți, Moise nu a scris referindu-se la Sara că s-a tăinuit, atunci când, la nouăzeci de ani, l-a născut pe Isaac, nici de Rebeca, însărcinată cu gemeni. Elisabeta s-a ascuns timp de cinci luni, până când pruncul său avea să se dezvolte destul de mult încât să salte înaintea Domnului (Lc. 1, 41), dar și pentru că Maria era pe cale să primească vestea cea bună a nașterii Mântuitorului.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.24.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Smerenia Elisabetei
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta, care fără îndoială își dorea prunci, cinci luni s-a tăinuit pe sine. Care a fost motivul pentru aceasta, dacă nu smerenia? Căci există o vârstă recomandată pentru orice lucru și ce este potrivit la o vârstă este nepotrivit la o alta, iar schimbarea vârstei schimbă de obicei natura fiecărei fapte … Ea, care odată a tăinuit că a zămislit un fiu, a început să fie încrezătoare, pentru că purta în pântece un prooroc, ea care s-a rușinat înainte de a fi binecuvântată, ea care se îndoise înainte de a fi întărită. Că iată, a zis ea, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu (Lc. 1, 44). Astfel a strigat cu glas mare când a înțeles venirea Mântuitorului, pentru că a crezut în nașterea dumnezeiască. Nu avea de ce să se rușineze atunci când a acceptat nașterea proorocului ca pe o naștere dăruită, nu dorită.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 1. 43, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 26-29 Gavriil salută pe Fecioara Maria
Gavriil, tăria Domnului
(Lc. 1, 26) Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.
Gavriil înseamnă tăria Domnului. Pe bună dreptate a strălucit cu un asemenea nume, întrucât prin mărturia sa a fost martorul nașterii lui Dumnezeu după trup. Proorocul a spus aceasta în psalm: Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război (Ps. 23,8). Este fără îndoială de acea luptă în care Hristos a venit să se lupte cu stăpânitorul puterii văzduhului (Efes. 2, 2) și să scape lumea de tirania sa.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria îi oferă Domnului darul fecioriei sale
(Lc. 1, 27) Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit, prin voință divină, ca prima dintre femei, să Îi ofere Domnului cel mai glorios dar, cel al fecioriei sale. Întrucât se străduia să imite viața îngerilor, era demnă de a se învrednici de vedenia unui înger și de a vorbi cu el. Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit să-I dea naștere lui Iisus Hristos, Cel prin care harul şi adevărul au venit (In. 1, 17). Și astfel, Domnul a fost într-adevăr cu cea pe care a înălțat-o de la dorințele pământești, la cele lumești, într-o lume neauzită a purității și sfințită după aceea, prin natura Sa umană cu toată împlinirea sfințenie Sale. Într-adevăr, binecuvântată printre femei este aceea care a fost singura din rândul oamenilor care s-a bucurat de cinstea de a fi mamă, păstrând în același timp frumusețea și fecioria, așa cum se cuvenea ca o mamă fecioară să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Veșnica feciorie a Mariei
(Lc. 1, 28) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Sfântă Fecioară, binecuvântată Marie, maică și fecioară, fecioară înainte de a naște, fecioară după ce ai născut! Și eu, la rândul meu, mă minunez cum un neprihănit se naște dintr-o fecioară, iar după naștere, maica Sa să rămână fecioară.
Vreți să știți cum s-a născut din fecioară și cum, după naștere, maica a rămas fecioară? Astfel: Uşile fiind încuiate, a venit Iisus (In. 20, 19-26), iar despre aceasta nu există nici o îndoială. Acela care a intrat prin ușile închise nu a fost nici duh, nici vedenie. A fost Om adevărat cu trup adevărat. Mai mult decât atât, ce a spus? A spus: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Era din carne și oase, iar ușile erau încuiate. Cum poate trece un om în carne și oase prin ușile încuiate? Ușile sunt încuiate, iar El intră, și noi nu Îl vedem intrând. Pe unde a intrat, căci totul este închis? Nu este nici un loc pe unde ar putea să intre. Cu toate acestea, Acela care a intrat este înăuntru, iar cum a intrat nu se știe. Nu știm cum s-a făcut aceasta, și ne gândim că este lucrarea lui Dumnezeu. Atunci, să atribuim puterii lui Dumnezeu și faptul că s-a născut din fecioară și că fecioara însăși, după ce a născut, a rămas fecioară.
(Fericitul Ieronim, Omilia 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria prefigurează Biserica
(Lc. 1, 27) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Și astfel, acela care își asumase să dovedească taina pură a întrupării a considerat inutil să caute dovezi ale fecioriei Mariei, ca să nu fie văzut un apărător al Fecioarei ci, un susținător al tainei. Cu siguranță, când ne-a spus că Iosif era drept, a spus că el nu putea prihăni templul Sfântului Duh, adică pe maica Domnului Său, pe pântecele tainei.
Am cunoscut genealogia Adevărului. Am aflat sfatul Său. Să aflăm acum și taina Sa. Așa cum se cuvenea, ea era logodită, însă fecioară pentru că întruchipează Biserica cea neîntinată dar căsătorită. O fecioară ne-a zămislit de la Duhul, o Fecioară ne naște fără chinuri. Și astfel, poate că Maria, logodită cu unul, a fost plinită de Altul, pentru că și Bisericile separate sunt într-adevăr umplute de Duh Sfânt și de har și totuși se unesc la apariția Preotului vremelnic.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
De ce trebuia ca Maria să fie logodită cu Iosif
(Lc. 1, 27) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Mulți dintre Sfinții Părinți au încercat să dea un răspuns potrivit la întrebarea de ce Acesta a dorit să fie zămislit și născut nu doar dintr-o simplă fecioară, ci din una logodită cu un bărbat. Cel mai bun răspuns a fost pentru ca Maria să nu fie găsită vinovată de desfrânare dacă ar fi purtat în pântece un fiu, fără să fie căsătorită. Apoi, așa cum se cuvine pentru îngrijirea căminului, femeia însărcinată trebuia să fie ocrotită prin grija soțului. Așadar, Fecioara Maria trebuia să aibă un soț care să fie mărturisitorul fecioriei sale și un tată adoptiv de încredere pentru Domnul și Mântuitorul nostru, Care avea să se nască. Iosif era soțul care, potrivit legii, trebuia să aducă jertfe la templu pentru prunc. L-a dus pe el, împreună cu mama lui, în Egipt atunci când erau amenințați de prigoană. Avea să Îl aducă înapoi și să se îngrijească de nevoile cauzate de slăbiciunea umanității pe care Iisus și-o asumase. Nu era mare lucru dacă, pentru o vreme, unii au crezut că el era fiul lui Iosif, din moment ce prin predica apostolilor după Înălțare ar fi devenit evident pentru toți credincioșii că El s-a născut dintr-o fecioară.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Întâmpinarea Mariei de către Arhanghel a fost unică
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Arhanghelul a întâmpinat-o pe Maria, adresându-se într-un mod pe care eu nu l-am mai regăsit în altă parte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi. O să explic pe scurt această expresie. Îngerul spune Bucură-te, ceea ce eşti plină de har… (Lc. 1, 28). Nu îmi amintesc să fi citit asta nicăieri în altă parte în Sfânta Scriptură. O expresie de acest tip Bucură-te, ceea ce ești plină de har, nu se adresează niciunui bărbat. Acest salut a fost păstrat doar pentru Fecioara Maria.
(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Prezența Domnului, misterioasă și tulburătoare
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Domnul este cu tine. De ce este Domnul cu tine? Pentru că El vine nu ca să ne facă o vizită, ci se pogoară într-o nouă taină, aceea prin care se va naște. Pe bună dreptate, îngerul a adăugat Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Prin blestemul pe care și l-a adus asupra sa, Eva a adus femeilor durerile nașterii. Acum, în ceea ce privește problema maternității, Maria, prin binecuvântarea pe care a primit-o de a naște pe Mântuitorul, se bucură, este preacinstită și înălțată. Acum și femeia a devenit într-adevăr mamă a celor care trăiesc prin har, așa cum mai înainte erau predispuși la moarte prin natura lor …
Fecioara Maria a cunoscut de-ndată că a primit în ființa sa pe Judecătorul dumnezeiesc, în același loc unde îl văzuse pe arhanghelul din ceruri. Printr-o mișcare liniștitoare și afecțiune divină, Dumnezeu a transformat o fecioară în maica Sa și a transformat o roabă a Sa într-un părinte. Cu toate acestea, pieptul său a fost tulburat, mintea s-a temut, și întreaga ființă a început să se cutremure, când Dumnezeu, cel de necuprins în toată creația, și-a pus întreg Sinele în pântecele său și s-a făcut om.
(Petru Hrisologul, Predica 140, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Moarte printr-o femeie, viață printr-o alta
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Prima cauză a căderii oamenilor a apărut atunci când șarpele a fost trimis de diavol la o femeie care avea să fie înșelată prin duhul mândriei. Mai mult decât atât, diavolul însuși preschimbat în șarpe, care odinioară i-a înșelat pe protopărinții noștri, a golit omenirea de slava nemuririi. Întrucât moartea a venit din cauza unei femei, se cuvenea ca viața să se întoarcă tot printr-o femeie. Prima, înșelată de șarpe, i-a adus bărbatului gustul morții, cealaltă, prin lucrarea lui Dumnezeu și a îngerului, a născut lumii pe Mântuitorul său.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 30-33 Gavriil proorocește zămislirea lui Iisus
Domnul împrumută trupul Mariei pentru a duce pe oameni la slavă
(Lc. 1, 30-33)
Dezvăluindu-ți sfatul veșnic, Arhanghelul Gavriil a venit și ți-a stat înainte, roabă a lui Dumnezeu, și te-a salutat zicând: Bucură-te, pământ nesemănat; Bucură-te, rug aprins care nu te-ai mistuit; Bucură-te, adânc cu neputință de a fi cercetat; Bucură-te, pod care duce la cer; Bucură-te, scara ridicată la cer și văzută de Iacob; Bucură-te, dumnezeiesc potir al manei; Bucură-te, izbăvire din blestem; Bucură-te, restaurare a lui Adam, căci Domnul este cu tine!
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maică și totuși fecioară
(Lc. 1, 26-33) Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.
Foc ceresc, nu trup, nici sânge părintesc și nici trupească dorință Îl naște (Ioan 1, 13),
Ci din puterea lui Dumnezeu, o fecioară fără de păcat zămislește,
Căci în pântecele său neatins, Duhul prinde viață.
Taina nașterii ne întărește credința că Hristos este Dumnezeu: o fecioară cu Duhul unită, neîntinată de iubire;
Fecioria sa rămâne neatinsă, purtând prunc în pântece,
Luminoasă în rodnicia-i pură, Mamă și fecioară, mamă fără să fi cunoscut bărbat.
De ce, necredinciosule, dai din cap a îndoială?
Un înger rostește vestea cu sfintele-i sale buze.
De ce nu vrei să asculți cuvântul îngeresc?
Binecuvântata Fecioară, l-a crezut pe vestitorul luminos și prin credința sa, Îl naște pe Hristos. Hristos vine la oamenii cu credință și respinge inimile care șovăie  a crede și a se închina. Credința Fecioarei l-a adus pe Iisus în pântecele său, ocrotindu-L până la naștere.
(Prudențiu,Dumnezeirea lui Iisus 566-84, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului
(Lc. 1,31-32)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Ar trebui să luăm seama la ordinea cuvintelor acestea și cu cât sunt mai adânc sădite în inima noastră, cu atât devine mai evident că suma totală a pocăinței noastre constă în ele. Întrucât acestea spun foarte clar că Iisus Hristos, adică Mântuitorul nostru, a fost atât Fiul lui Dumnezeu, Tatăl și cu adevărat Fiul Maicii, care a fost om. Şi iată, îi spune, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, să conștientizăm că acest om și-a asumat adevărata materie a cărnii din trupul Fecioarei! Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema – se mărturisește de asemenea că același fiu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul împreună veșnic al Tatălui veșnic!
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus va mântui oamenii din păcat
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Cuvintele în a șasea lună (Luca 1,26) sunt calculate în legătură cu sarcina Elisabetei. A fost trimis îngerul către o fecioară, și i-a zis iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31). Îngerul se referea la Cel care avea să se întrupeze. Acesta nu i-a zis al cărui nume este chemat Iisus, ci vei chema numele lui. Aceasta arată că acest nume reprezintă iconomia care este prin trup, întrucât Iisus în ebraică înseamnă Mântuitor. Căci îngerul a spus vei chema numele lui Iisus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcate. Acest nume se referă, așadar, nu la natură Sa, ci la faptele Sale.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Zămislirea lui Iisus vestește recrearea lumii
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Arhanghelul cetelor cerești a fost trimis de Dumnezeu Cel Atotputernic la Fecioara Maria pentru a da vestea cea bună a unei minuni tainice și nemaiauzite: aceea că Dumnezeu se va naște ca prunc și om din ea, fără de sămânță, modelând din nou întreaga omenire. De aceea, să propovăduim vestea cea bună a recreării lumii.
(Autor necunoscut, Exapostilaria Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria zămislește pe Creatorul lumii
(Lc. 1, 26-32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
Gavriil s-a pogorât din bolțile cerești și a venit în Nazaret, stând înaintea Fecioarei Maria și zicându-i: Bucură-te! Vei naște un fiu care este de dinainte de Adam, pe Creatorul tuturor și Mântuitorul celor care îți cântă: „Bucură-te, fecioară preacurată!”
Îngerul Gavriil a adus din ceruri vești bune Fecioarei și i-a zis: Bucură-te! Vei naște pe cel pe care lumea nu-l poate cuprinde, dar pântecele tău Îl va cuprinde și vei purta în pântece pe Cel care a strălucit în fața Tatălui înaintea luceafărului dimineții (Ps. 109, 3).
Cuvântul împreună veșnic cu Tatăl, Care este fără de început, Care nu s-a despărțit de lucrurile cele din înălțime, S-a pogorât acum pe pământ, din iubirea sa nețărmurită milostivindu-se de omenirea căzută. Iar aici și-a asumat sărăcia lui Adam, luând o formă necunoscută Lui.
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Genealogia Mariei: Casa lui David și a lui Levi
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Din spusele îngerului către Maria, și anume Elisabeta, rudenia ta (Luca 1, 26), s-ar părea că Maria făcea parte din casa lui Levi. Cu toate acestea, până atunci, proorocirea se făcea doar în legătură cu capul familiei, care era bărbatul. Familia lui David continuase până la Iosif, care se căsătorise cu ea, iar la nașterea fiului său, a fost recunoscută prin cadrul bărbaților, pentru casa lui David. Prin Hristos, seminția și casa lui David sunt întregite. Sfânta Scriptură nu vorbește despre genealogia Mariei întrucât genealogia bărbaților era cea care conta și care era socotită. Dacă Sfânta Scriptură ar fi obișnuit să indice linia familială a mamelor, am fi putut căuta familia Mariei. Însă, pentru ca nu cumva să se înțeleagă din cuvintele Elisabeta, rudenia ta, că și Maria era din casa lui Levi, observați că Evanghelistul a spus în altă parte, despre Iosif și Maria, că erau amândoi din casa lui David (a se vedea Lc. 1, 27; 2, 4). Îngerul nu a spus Mariei că Elisabeta era sora sa, ciElisabeta, rudenia ta.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Taina fără de timp este cuprinsă în timp
(Lc. 1, 33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Minune! Dumnezeu a coborât printre oameni, El, cel de necuprins, este cuprins în pântece, veșnicia întră în timp și o, ce mare taină: zămislirea Sa este fără de sămânță, deșertarea Sa trece dincolo de cuvinte! Atât de mare este taina aceasta! Căci Dumnezeu se golește pe Sine, se întrupează și este modelat într-o ființă omenească, atunci când îngerul îi vestește Fecioarei preacurate despre zămislirea Sa: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28).
(Ioan Monahul, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Casa lui David și a lui Iacov reprezintă Biserica Universală
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Venise vremea ca, după ce a răscumpărat lumea cu sângele Său, să fie recunoscut drept rege nu doar al casei lui David, ci al întregii Biserici și mai mult decât atât, drept Creatorul și Conducătorul tuturor oamenilor. Prin urmare, pe bună dreptate, îngerul a spus după aceea şiDomnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Lc. 1, 32), după care a adăugat:Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Lc. 1, 33). Aici, casa lui Iacov se referă la Biserica Universală, care prin credința sa și prin mărturisirea lui Hristos face parte din moștenirea patriarhilor, fie dintre cei care și-au luat firea trupească din rândul patriarhilor, fie dintre cei care, deși s-au născut după trup în alte țări, au renăscut în Hristos prin botezul duhovnicesc.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 34-35 Zămislirea lui Iisus și alte denumiri ale lui Mesia
Taină ce depășește orice înțelegere
(Lc. 1, 34-35)Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Însă nașterea Mântuitorului Iisus Hristos merge dincolo de înțelegerea noastră și nu are precedent.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 30.4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Jurământul feciorie făcut de Maria
(Lc. 1, 34-35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Într-adevăr, însăși fecioria sa a fost  mai frumoasă și mai plăcută, întrucât Hristos, la zămislirea Sa, nu a luat ceea ce a fost păstrat ca nu să fie atins de om, adică fecioria, ci, înainte de a fi zămislit, a ales pe cineva care fusese deja făgăduită lui Dumnezeu și din care El avea să se nască.
(Fericitul Augustin, Sfânta Feciorie 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea fecioarei, o taină dumnezeiască
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Aici, Maria pare să fi tăgăduit, însă doar dacă nu ești destul de atent ți se poate părea aceasta, căci nu se cuvine ca cea aleasă pentru a-L purta pe singurul Fiu născut al lui Dumnezeu să pară că și-a pierdut credința. Și cum s-ar putea aceasta? Deși prerogativul de Maică, pe baza căruia i s-a conferit îndată unul și mai mare (fecioară), este neatins, cum se putea ca Zaharia, care nu a crezut, să fie redus la tăcere, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, să fie înălțată prin unirea cu Duhul Sfânt? Însă odată cu un privilegiu și mai mare, trebuie să i se atribuie o și mai mare credință pentru aceasta. Maria trebuie să creadă și, în același timp, să nu strice lucrurile dumnezeiești. Trebuie să îl creadă pe înger și să nu strice lucrurile sfinte căci nu este ușor să descoperim taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu(Efes. 3, 9; cf. Col 1, 26), ce nu era cunoscută nici măcar mai-marilor puteri. Cu toate acestea, nu și-a negat credința, nu a refuzat misiunea, ci s-a supus și a făgăduit ascultare. Căci, cu adevărat, atunci când a spus Cum va fi aceasta (Lc. 1,34) nu s-a îndoit de faptă, ci a cercetat natura acesteia.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Îngerul Gavriil ar trebui să se teamă de Maria, și nu Maria de îngerul Gavriil
(Lc. 1, 34-35) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Tâlcuiește-mi, cum eu, o fecioară, o să Îl port în pântece?
Îngerul:Fecioară, vrei să afli de la mine calea prin care se va face zămislirea, însă aceasta e dincolo de orice înțelegere! Duhul Sfânt se va pogorî peste tine cu puterea Sa creatoare și o va împlini.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Când mama mea, Eva, s-a îndulcit de ispita șarpelui, i s-au interzis bucuriile cerului. Așadar, mă tem de vestirea ta străină, pentru că nu vreau să alunec în păcat.
Îngerul: Am fost trimis ca mesager al Domnului pentru a-ți arăta care este voința lui Dumnezeu. De ce te temi de mine, fecioară? Mai curând eu ar trebui să mă înfricoșez de tine! De ce mă slăvești, O, Doamnă, când eu trebuie să mă închin ție?
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Duhul care pătrunde
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Omul a trebuit să fie răscumpărat: Duhul Meu s-a pogorât
Si a pătruns în carnea creată din pământ prin natura sfântă;
Dumnezeu și-a asumat omenirea, unind-o cu dumnezeirea,
Și a aprins în inimile oamenilor o nouă dragoste față de Mine.
(Prudențiu, Împotriva lui Simah 2.265-69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea lui Iisus prefigurează nașterea noastră la o nouă viață
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Care S-a născut din Duhul Sfânt. Tocmai de aceea se naște Iisus pentru noi, în așa fel încât să ne schimbe propriul mod de a ne naște… Mai înainte, moartea ne aștepta ca  un apus al vieții noastre, însă Dumnezeu a dorit să avem o nouă naștere a vieții.
Care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Acolo unde Duhul Sfânt zămislește iar o Fecioară naște, totul este de natură dumnezeiască, nimic nu mai este omenesc.
(Petru Hrisologul, Predica 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Apa botezului este precum pântecul fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Fiecare om se face părtaș al acestei origini duhovnicești prin nașterea din nou. Pentru fiecare, atunci când renaște, apa botezului este precum pântecele Fecioarei, căci același Duh Sfânt umple cristelnița, care a umplut pântecele Fecioarei, pentru ca păcatul, zdrobit de acea zămislire sfântă, să fie îndepărtat prin această spălare tainică.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 24.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Libertate prin nașterea Fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Primul care a păcătuit, primul călcător de lege, i-a făcut pe păcătoși slabi în fața morții. Pentru a-i vindeca, Mântuitorul s-a întrupat din Fecioară; deoarece nu a venit în această lume la fel cum am venit noi, pentru că nu a fost creat din dorința unui bărbat și a unei femei, și nici din lanțul poftelor trupești. Căci se spune: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Aceasta s-a spus Fecioarei ce strălucea de credință, și nu  poftea la plăcerile trupești.Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri. Fiind astfel umbrită, cum ar fi putut ea fierbe de fierbințeala poftelor trupești? Ne eliberează de păcat pentru că nu s-a născut în această lume precum am făcut-o noi.
(Fericitul Augustin, Predica 153.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Rodnică prin Duhul Sfânt
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Când venirea lui Dumnezeu se apropie, îngerul
Gavriil merge de lângă Tronul din Înalturi al Tatălui și intră
În casa Fecioarei și-i spune: Marie, Duhul Sfânt te va face roditoare,
Și vei naște pe Hristos, o, preaslăvită Fecioară.
(Prudențiu, Fragmente din istoria sacră, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Umbra Sfântului Duh sfințește creația decăzută
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Se cuvenea ca Arhitectul întregii creații să vină și să înalțe casa care căzuse și ca umbra Sfântului Duh să sfințească lucrarea necurată, adică trupurile. Astfel, dacă Tatăl și-a încredințat judecata ce va să vină Fiului Său, este evident că a împlinit crearea oamenilor și, totodată, restaurarea lor prin Sine. A fost cărbunele viu care a venit să aprindă mărăcinii și spinii (vezi și Fac. 3, 18; Is. 9, 18). A locuit în pântece și l-a curățat și a sfințit locul de naștere al durerii și al blestemelor (Fac. 3, 16). Flacăra pe care a văzut-o Moise umezea rugul (Ex. 3, 2-3) și topea grăsimea pentru ca să nu ardă. Asemănarea cu aurul curățit prin foc se poate observa în cazul rugului care, deși ardea, nu se mistuia. Aceasta s-a petrecut pentru a vesti că focul vieții care avea să vină la sfârșit, udând și umezind pântecele Fecioarei și îmbrăcându-l precum focul, a îmbrăcat rugul.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria reprezintă acum templul, chivotul și arca
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Îngerul:Bucură-te doamnă; bucură-te preacurată fecioară! Bucură-te, vasul lui Dumnezeu! Bucură-te candelă a luminii, salvarea lui Adam și mântuirea Evei! Bucură-te munte sfânt și altar strălucitor! Bucură-te mireasă și cameră a nemuririi!
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Pogorârea Sfântului Duh mi-a curățit sufletul; mi-a sfințit trupul; m-a făcut templu al lui Dumnezeu, un chivot sfințit, altar viu și maică sfântă a vieții.
Îngerul:Ești precum o candelă luminoasă, o cameră de mireasă făcută de Dumnezeu! Fecioară preacurată, ca un chivot de aur, primește-L pe Dătătorul de Lege, care prin tine a mântuit natura decăzută a oamenilor!
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Sfântul Duh aduce o nouă creație
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Prin invocare, puterea de a umbri a Sfântului Duh devine o ploaie care udă acest nou răsad. Căci toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat au fost făcute prin lucrarea Sfântului Duh și tot prin lucrarea Duhul Sfânt s-au făcut și aceste lucruri care depășesc firea și nu pot fi deslușite decât prin credință. Cum va fi aceasta, a spus Fecioara, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Iar Arhanghelul Gavriil a răspuns: Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 34-35). Iar acum vă întrebați cum pâinea devine trupul lui Iisus iar vinul și apa, sângele lui Hristos. Iar eu vă spun că Duhul Sfânt se coboară și își revarsă lucrarea asupra acestor lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere și devin cu neputință a fi descrise.
(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 36-38 Semnul trimis Mariei și răspunsul credinței sale
Iisus din casa regilor și preoților
(Lc. 1, 36) Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
Acum, când Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) a venit în lume, se cuvenea ca El să se tragă din ambele case întrucât, în condiția umană pe care și-o asumase, avea să aibă atât rolul unui preot, cât și al unui împărat.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Ascultarea Mariei în contrast cu neascultarea Evei
(Lc. 1, 38) Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.
Domnul a venit în trup la ai săi. Născut prin propria poruncă necreată pe care El însuși o poartă, prin ascultarea pomului a reînnoit și a inversat ceea ce se făcuse mai înainte din neascultare în legătură cu pomul. Puterea acelei ispite prin care fecioara Eva, logodită deja cu un bărbat, a fost sedusă de puterile necurate s-a risipit atunci când îngerul a venit în adevăr și i-a vestit Fecioarei Maria care, prin logodna sa, aparținea deja unui bărbat. Întrucât Eva a fost ispitită de cuvântul unui înger să plece de la Domnul, răzvrătindu-se împotriva Cuvântului, Maria, prin cuvântul unui înger, a primit vestea cea bună că Îl va purta în pântece pe Dumnezeu, ascultând de Cuvântul Său. Prima a fost ispitită să nu dea ascultare lui Dumnezeu și astfel a decăzut, însă cea din urmă a fost convinsă să Îl asculte pe Dumnezeu, pentru ca Fecioara Maria să poată deveni susținătoarea Evei. Întrucât omenirea a fost supusă morții prin fapta unei fecioare, a fost mântuită tot de o fecioară și balanța s-a echilibrat prin ascultarea acesteia. Apoi, într-adevăr, păcatul omului primordial a fost ispășit prin chinurile Celui întâi Născut, viclenia șarpelui a fost cucerită de simplitatea porumbelului, iar lanțurile prin care am fost robiți de moarte s-au rupt.
(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 5. 19-20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Sursa

Ajunul Bobotezei; Sfantul Mucenic Teotempt si Sfanta Mucenita Teona; Cuvioasa Sinclitichia

In Ajunul Bobotezei se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Potrivit canonului 1 al Sfantului Teofil al Alexandriei, in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru.

Postul din ziua de 5 ianuarie dateaza din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune pentru primirea Sfantului Botez a doua zi. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita – Agheasma Mare.
Credinciosii gusta din Agheasma Mare timp de 8 zile de la Boboteaza, pana pe 14 ianuarie inclusiv, cand se incheie praznicul cu slujbele si cantarile Bobotezei, dar si in zile de post, la indemnul duhovnicului.
Sfantul Teopempt a fost episcop si a trait la sfarsitul secolului al III lea, in vremea imparatului Diocletian. Pentru ca a marturisit ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu a fost aruncat intr-un cuptor cu foc, i s-a scos un ochi si i s-a dat otrava. Ramane in viata dupa toate aceste chinuri si il converteste la crestinism pe vrajitorul Teona. Pentru ca nu au lepadat credinta in Hristos, lui Teopempt i s-a taiat capul, iar Teona a fost ingropat de viu.
Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfintei Sinclitichia;

– Sfantului Cuvios Grigorie din Acrita;

– Sfantului Cuvios Fostirie;

– Sfantului Mucenic Sais;

– Sfantului Mucenic Teoid;

– Sfintei Cuvioase Domnina;

– Sfintei Cuvioase Tatiana;

– Sfantului Cuvios Mucenic Romano din Carpensia.
Maine, 6 ianuarie, praznuim Botezul Domnului (Boboteaza).
Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

De ce postim în ajun de Bobotează?

Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am  primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi  am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei. Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin  proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.
Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiazma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii  alura de poveste. Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive, slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care  a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei, sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și  prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiazma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni.  O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.
Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, așa cum este în acest an, în 2014. Deja am auzit voci nedumerite. De ce  postesc duminica? Cum să fie harți vineri, iar duminică să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă… amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei, având în vedere că e zi de duminică și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare. În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în zi de duminică, rânduiala trebuie respectată și ca să o putem împlini ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul. Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiazmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare. Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a  ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.
Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală, ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiazmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.

Sursa

Sarbatoarea Taierea imprejur a Domnului

Taierea-împrejur a Domnului. Sfantul Vasile cel Mare

Intrucât Anul Nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul acestui an. Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul Nou în viaţa duhovnicească.

In viaţa duhovnicească, An Nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc în nepăsâre începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe din afara lui toate se reclădesc pe temeiuri noi – cele vechi trec şi se fac toate noi. Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o – şi va fi la tine Anul Nou.

Se mai apropie şi cinstita prăznuire a Tăierii-împrejur a Domnului şi a pomenirii Sfântului Vasile cel Mare. Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să trăiască numai pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care afla desfătare; taie patimile şi aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-împrejur a inimii – de care pomeneşte şi la care ne îndatorează prăznuirea Tăierii-împrejur a Domnului şi a cărei pildă ne-o înfăţişează prin sine însuşi Sfântul Vasile cel Mare. Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-împrejur a inimii. Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul Nou într-acest chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va prăznui Anul Nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să petreacă creştineşte întregul an. De următorul An Nou, el va trebui doar să reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.

Sfantul Teofan Zavoratul

Anul nou

Astăzi, 1 ianuarie, începe noul an. Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an. Alteori, îl înfățișau ținând o cheie cu care încuia anul care a trecut și deschidea ușa celui nou. Alteori, purta în mâini numărul „trei sute șaizeci și cinci”, scris cu litere grecești, exprimând numărul zilelor anului, ca și cum ar spune că acest zeu stăpânește anii și veacurile, conduce inimile și pașii noștri de-a lungul anilor.
Dar zeul Ianus nu există. Cel care a făcut cerul și pământul și ne-a adus la viață, El ține în mâinile Sale anii și vremile, tot El, și astăzi, ne-a pus în albia anului nou. El este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a venit în lume ca să ne dea bucuria Dumnezeirii Lui.
Dar să vedem care poate fi bucuria și reușita noastră, cum putem să străbatem cele 365 de zile care încep acum și care vor reîncepe peste un an, și apoi în toți ceilalți ani, ca să nu ne pară rău și să spunem că viața noastră s-a scurs în zadar.

4_5753838278560.jpg

Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie am cântat un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Mântuitorul a primit să poarte firea omenească și, în plus, să-Și taie împrejur trupul Său. Lucrul acesta vrea să ne arate că Hristos este în fiecare zi cu noi, că au trecut acele milenii în care oamenii îl așteptau pe Dumnezeu să vină pe pământ, pentru că Îl simțeau că este dincolo de astre și de ceruri. Cine poate să ajungă la Dumnezeu, câtă vreme El este mai presus de ceruri? Cine poate să aibă un Dumnezeu Care este atât de departe de inima omului? Omul se lupta și se întreba unde este Dumnezeu.Dar troparul spune: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Pentru că am căzut în păcat, la pământ, a coborât împreună cu noi și Dumnezeu, dar, ca să nu fie nevăzut și necunoscut, S-a îmbrăcat cu firea omenească și S-a făcut Prunc. În a opta zi a suferit cea mai mare înjosire, tăierea împrejur. Tăierea împrejur arăta că pruncul era păcătos. Îl dezbrăcau pe o masă, în Templu, și îi tăiau ce se taie cu ocazia aceasta. Curgea sângele, pe copil îl durea și plângea. L-au dezbrăcat și pe Hristos și L-au pus pe masa pe care trecuseră păcătoșii, și I-au tăiat ce se taie cu ocazia aceasta, ca și cum ar fi fost cel mai mare păcătos. Care minte și-ar fi putut închipui așa ceva?

4f796ca692ac4-1677220029.jpgCe sens are acest lucru? Așa cum spun troparele noastre, Vechiul Legământ și teologia noastră, Tăierea împrejur a lui Hristos a fost pentru noi un tip [chip, prefigurare – n.n.]. Adică Hristos a purtat trupul nostru în așa fel, încât să nu-l mai poată lepăda și să ne poarte cu El în nesfârșitele veacuri. Dumnezeu a făcut ceea ce am făcut și noi oamenii: S-a supus la cele mai înjositoare ritualuri ale Legii, ca să ne spună: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, în mijlocul leilor, și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău..” Așa cum Hristos nu-Și mai leapădă trupul, tot așa nici noi nu-L pierdem pe Dumnezeu, care a pătruns în propriul nostru trup. Suntem nedespărțiți, de acum, de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, în trupul meu, în pleoapele mele, în mâinile mele bătătorite sau însângerate, în inima mea păcătoasă, în durerea mea profundă.

Tăierea împrejur este o preînchipuire a tăierii împrejur cea nefăcută-de-mână, adică a Botezului. Biserica ne botează și ne naște „în Hristos”, ne face oameni noi. Astăzi ne spune:

„Copiii mei, odată cu Noul An și cu Tăierea împrejur a lui Hristos, vă înnoiesc, vă botez din nou, vă fac <<făptură nouă>> (2 Cor. 5, 17), ajunge să vă deschideți inima ca să mă cuprindeți.” Asta înseamnă că ne-am împărtășit de cea mai mare taină, pe care nu și-a putut-o închipui niciun om înainte de Hristos.

sf-vasile-cel-mare-1-ianuarie838278560.png

Ca să putem înțelege mai bine, Biserica aduce astăzi împreună cu Hristos și un martor al sfințeniei Lui, pe Marele Vasile, primul sfânt pe care îl prăznuim în fiecare an. Marele Vasile ne arată cum putem să fim uniți cu Dumnezeu fără să ne vătămăm. De aceea și în slujba lui se spune că „strălucește tuturor în chip duhovnicesc”. Sfântul Vasile este atât de mare, încât te face să-ți închizi ochii de multa lumină pe care o răspândește, pe care o strălucește în chip duhovnicesc de pe cerul lumii. Biserica l-a numit „gura înțelepciunii”, „temelie neclintită a Bisericii”, ceea ce înseamnă că Sfântul a întemeiat Biserica pe temelia lui Hristos și a apostolilor, ca să nu o poată birui nimeni.

De asemenea, la apolisul slujbei spunem: „Pentru rugăciunile celui între sfinți Părintelui nostru Vasile cel Mare, arătătorul de cele cerești.” „Arătător de cele cerești” înseamnă că lumina lui, măreția lui, slava lui ajung până la cer. Cuvântul „arătător de cele cerești” are și un al doilea înțeles: după ce Marele Vasile a cunoscut cerul, ne descoperă cum este Dumnezeu și cum să-L avem pururea cu noi. Cerurile s-au uimit văzând slava Marelui Vasile.
Sfântul era tuberculos, gârbovit, slăbănog, nu mânca nimic. Și totuși întrecea cerurile, pentru că Dumnezeu ne-a făcut un dar. Spune asta și unul dintre tropare, precum și Apostolul care se citește la Liturghie: „În Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Când oamenii L-au văzut pe Hristos, unii L-au luat în râs, unii L-au bătut cu pietre, alții voiau să-L arunce de pe spinarea muntelui, iar alții, în cele din urmă, L-au răstignit. În El însă locuia toată Dumnezeirea. Tot așa și în noi locuiește toată Dumnezeirea. De aceea Marele Vasile, așa cum spun troparele, le-a părăsit pe toate, „alegând împreuna-viețuire cu Dumnezeu”, ca să trăiască zi și noapte cu Dumnezeu.

dsc_1728-1-428x1024-1677220029.jpg

Troparul Sfinților Trei Ierarhi îi numește pe aceștia „preamari luminători”. Primul luminător este Marele Vasile. Cuvântul „luminător” înseamnă „lanternă”. Așa cum în întuneric aprindem lanterna și dintr-o dată le vedem pe toate, tot așa o mare lanternă, un reflector este și Marele Vasile, care prin viața lui ni-L descoperă pe Hristos. Ne privește în ochi și ne spune: „Uite, aici este Hristos!”. Noi nu vedem lumina, dar o mărturisește și teologia Marelui Vasile, iar Sfântul devine o fereastră prin care noi, oamenii, Îl privim pe Dumnezeu în adâncurile noastre, acolo unde L-am pus prin Botez. Dar fiecare detaliu ne spune că am făcut o nuntă cu Dumnezeu, una care nu e nici lumească, nici exterioară și care nu se mai dezleagă. Este o căsătorie de nedezlegat. În nunta cu Hristos nu există divorț.

Prin urmare, Îl avem cu toții pe Hristos? Desigur, ne-o spune Sfântul. Dar când păcătuim, ce se întâmplă? Să luăm un exemplu. Un tată a strâns cu trudă o avere pe care o lasă moștenire copilului său, căruia îi spune: „Copile, toate acestea sunt ale tale, să facem deci un act, ca să nu ți le poată lua nimeni.” Dar copilul îi răspunde: „Nu vreau, tată!”. Tatăl le-a pregătit pe toate și așteaptă numai semnătura copilului. Dacă el nu va semna, e cu neputință să-și primească moștenirea care îi aparține. Tot așa și Dumnezeu, vrând-nevrând, Se află înlăuntrul nostru, dar nu ne poate convinge, vrea ca inimile noastre să consimtă cu El și abia atunci lucrează. Dar când noi nu vrem, El șade întristat în noi și nu face nimic.
De aceea Sfânta Scriptură spune: „Nu întristați pe Duhul Sfânt!” (Ef. 4, 30). Lăsați-L pe Dumnezeu să vă îmbrățișeze, să vă lumineze, la fel ca pe Marele Vasile! Lăsați-L să facă din fiecare zi a voastră o amiază însorită! Așa s-a întâmplat cu Sfântul Vasile. Fratele lui, Grigorie de Nyssa, spune numai două propoziții: „În timpul nopții, pe când el se ruga, casa se umplea de strălucirea unei lumini”. În timp ce Sfântul se ruga noaptea, pe întuneric, peștera și el însuși se umpleau pe neașteptate de o lumină imaterială, dumnezeiască, iar el devenea cu totul strălucitor, un luminător. De atunci, Sfântul Vasile vorbește neîncetat despre lumina necreată și despre faptul că, îndată ce Îl cerem pe Dumnezeu, El ni le dă pe toate.

wp-image838278560.jpgFrații mei, Marele Vasile răscolește toată istoria Bisericii și a legăturii lui Dumnezeu cu neamul omenesc! De aceea aseară, la Vecernie, Biserica noastră a citit din Vechiul Legământ textul care spunea: „S-a arătat Domnul lui Avram și i-a spus: <<Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!>>” Avraam L-a recunoscut de îndată pe Dumnezeu, a căzut la pământ și I s-a închinat. Atunci Dumnezeu, ca să-i dea curaj, i-a spus: „Iată legământul Meu cu tine! Ți-am făcut multe făgăduințe, că din tine va ieși un popor ales, poporul care Îl va avea cu el pe Dumnezeu în fiecare zi. Și acum, privește-Mă, Eu sunt Dumnezeul tău! Tu, cel muritor, Mă vezi și nu mori. Iată legământul Meu! Tot ce ți-am spus este adevărat. Fiindcă mă vezi acum, se vor plini și toate celelalte” (cf. Fc. 17, 1).

După Avraam, L-au mai văzut pe Dumnezeu Isaac, Iacov și miriade de miriade de sfinți, numai și numai ca inimile noastre oarbe să creadă. Dar ce înseamnă acest „Eu” din cuvintele „Eu sunt Dumnezeul tău”? Când auzi pe neașteptate strigătul „Eu”, tresari. Dumnezeu a vrut ca prin cuvântul „Eu” să-l facă pe Avraam să fie atent. „Aici sunt Eu, îi spune, aici este și testamentul Meu.” Oamenii își semnează testamentul la notar, dar „pentru testamentul Meu, zice Dumnezeu, nu e nevoie să mergi nicăieri. Aici unde sunt Eu, tot aici ești și tu. Suntem adunați la un loc și tot ce aștepți se va împlini cu siguranță”.
Și tu, fratele meu, acolo unde stai, plin de lipsuri, zdrobit, acolo unde spui că ești necredincios, că nu există Dumnezeu, numai puțin dacă îți amintești de El, se poate să-I auzi glasul! Acel „Eu” al lui Dumnezeu înseamnă că nu ești singur: „Aici sunt și Eu, Dumnezeul tău!”.  Trebuie să fim foarte învârtoșați la inimă ca să nu putem pricepe asta!
Dar este cu putință ca noi, cei atât de păcătoși, care L-am uitat în viața noastră de zi cu zi, să-L avem lângă noi atât de ușor, cu toate că ochii noștri nu L-au văzut, fiindcă slujesc deșertăciunii și stricăciunii? În mod sigur, da! Ce este Sfânta Liturghie pe care am săvârșit-o astăzi? Ce este biserica în care ne-am adunat? Ce lucru săvârșiți de fiecare dată când veniți la biserică? Ce este slujba noastră bisericească? La Utrenie, Icosul Marelui Vasile spune:

15094372_1617499108267599_2479767033308903787_n-768x511-1677220029.jpg

„Veniți, așadar, să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor, cu căldură!”, adică: Veniți să mergem să-L vedem pe Hristos! Aici nu există nimic care să nu fie putător de Dumnezeu, și de aceea zice: „să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor”. Oriunde am privi, acolo este și Dumnezeu! Dumnezeirea întreagă a fost acoperită de trupul lui Hristos, și noi suntem acoperiți în întregime de dumnezeirea lui Hristos. Prin urmare, slujba noastră bisericească ne învăluie cu dumnezeirea lui Hristos. După cum, în trecut, mama învelea copilul cu feșe, așa și Hristos ne învăluie cu dumnezeirea Lui, ca să ne ocrotească.

Astăzi vorbim despre Marele Vasile, arătătorul de cele cerești. Dar oare nu fiecare slujbă și fiecare viață de sfânt vorbesc despre trăirile lui cu Dumnezeu? Unde există un sfânt și acolo unde citești viața unui sfânt, acolo poți să auzi glasul lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieș. 20, 2). Acolo unde citești, între carte și ochii tăi, sunt Eu, zice Dumnezeu, și toate câte le-a făcut sfântul, martiriul lui, pătimirile, slava lui – toate mărturisesc că Eu eram cu el.
100_5323Să-i imităm pe sfinți, să le imităm credința, să credem cum au crezut ei! Și în ce credeau? În Dumnezeul cel nevăzut, Care Se arată în semne văzute. De asemenea, să le imităm căldura! Ce minuni a făcut fiecare sfânt! Ce lei a biruit! Ce împărați a disprețuit! Fiecare sfânt a întrecut orice gândire omenească, pentru că avea râvnă dumnezeiască. Așa cum aprindem o lumânare și se face puțină căldură, tot așa să facem puțină căldură în sufletul nostru. În sfârșit, să le imităm smerenia! Dar ce înseamnă smerenie? În timp ce suntem păcătoși, năpăstuiți, să avem, cu toate acestea, curajul să mărturisim: „Da, aici se află Dumnezeu!” Sau să avem smerenia să mărturisim dumnezeirea Lui, așa cum au mărturisit-o sfinții! Locul unde se află Dumnezeu devine sălașul Lui, și noi, de asemenea, devenim sălașele lui Dumnezeu.
Suntem purtători de Dumnezeu. Când ne mișcăm, să ne amintim că Îl ducem cu noi pe Hristos peste tot. El acceptă să rămână înlăuntrul nostru – însă nu ia parte la păcatul nostru –, iar îndată ce vărsăm o lacrimă ori ne facem cruce ori spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, ne luminează îndată cele dinlăuntru și ne dăruiește lucrarea Sa nezidită și dumnezeiască. Prin urmare, noi suntem sălașurile lui Dumnezeu.

ob_b0e9b7_meeting-of-pyotr-and-fevronia-1677220029.jpg

Dar casa noastră ce este? Când mergi, iubitul meu, acasă și din iubire îți îmbrățișezi și îți săruți nevasta, când ești unit cu ea și-i porți de grijă cu dragoste, cu dor și cu jertfă, ce crezi că faci? Îți faci casa purtătoare de Dumnezeu. Să nu vă impresioneze ceea ce vă spun. Prorocul Maleahi îi spune bărbatului: femeia cu care te-ai căsătorit este „părtașa ta și femeia legământului tău” (Mal. 2, 14). Ce înseamnă asta?

Când avea loc o nuntă în Vechiul Legământ, perechea mergea în prima sâmbătă la sinagogă, bărbatul cu prietenii săi, iar femeia cu prietenele ei. Preoții îi puneau cu cinste în față, și pe bărbat îl socoteau drept cap al femeii, ca fiind un tip [chip, prefigurare – n.n.] al lui Hristos Care avea să vină, și îi dădeau să citească Legea și Prorocii. În acest fel voiau să arate că nunta nu este atât conviețuirea bărbatului cu femeia, cât un acord cu Legea și Prorocii. La fel și noi, prin căsătorie ne legăm viața noastră de Hristos. Iar când au avut loc păcate înainte de căsătorie, Biserica are și atunci îndelungă-răbdare, nu înlătură iubirea ei, milostivirea ei. Episcopul semnează contractul, care înseamnă că cei doi s-au unit cu Hristos. După cum Hristos S-a pironit pe lemnul Crucii, tot așa ne pironim și noi pe Hristos, ca să ne slăvească și să ne dăruiască viață.
Dumnezeu a vrut ca cei căsătoriți să aibă neîncetat bucurie și reușită. De aceea, să vedem realitatea zilnică. Când mergem acasă, unde ne ducem de fapt? La Dumnezeu. Când ne îmbrățișăm soția și copiii, acolo este Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune: când se căsătoresc doi tineri, nu e îngăduit, în primul an, ca soțul să meargă în armată, chiar dacă țara se află în cea mai mare primejdie, pentru că oastea înseamnă primejdie, frică, zbucium. Eu vreau, zice Dumnezeu, ca femeia să se veselească, să se bucure, să fie fericită cu bărbatul ei și bărbatul cu femeia lui (cf. Deut. 24, 5), ajunge să priceapă că Eu fac toate acestea.
Dar ce facem când le dăm copiilor noștri o educație creștinească, atunci când îi învățăm cum să trăiască după voia lui Dumnezeu? Ochișorii lor devin adâncurile lui Dumnezeu, pline de milă și de iubire. Când ne ajutăm copilul cu răbdare și cu smerenie, dar îi respectăm libertatea, adică îi îngăduim să trăiască fără să-i fie frică de noi, ce facem? Mărturisim libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Așadar, și casa noastră este casa lui Dumnezeu. Acolo unde intră soții și copiii, acolo este și Hristos.

39_israel_-_ghetsimani_-_locul_inaltarii_domnului-36-e1483212105557-1677220029.jpg

 În sfârșit, ce facem când ne rugăm? Ați văzut câte izvoare ni-L dăruiesc pe Hristos – „apa săltătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14)? Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. O spun toți Părinții, toți sfinții Bisericii, și o veți pricepe și voi dacă o să încercați. Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni. Așadar, când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, Îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru. Îi așternem durerea noastră, necazul nostru, dorințele noastre, nădejdile, credința și necredința noastră. Hristos primește să-I așternem înainte chiar și păcatele noastre, ca să le calce în picioare măgărușul – fiindcă a intrat în Ierusalim pe mânz de asin (cf. In 12, 15) și – să le risipească, așa încât omul care se roagă să audă: „Și Eu, Dumnezeu, intru înlăuntrul tău!”

La rugăciune, împreună cu greutățile și nădejdile noastre, întindem și mrejele ca să-L prindem pe Hristos. Ucenicii au aruncat mrejele ca să prindă pești și, în cele din urmă, L-au prins pe Hristos. Avem și noi mrejele noastre. Sunt toate cele pe care le facem și-I plac lui Dumnezeu: virtuțile noastre, postul, privegherea, rugăciunea noastră, chiar și numai o jumătate de oră pe zi. Tot ce facem, Dumnezeu primește ca un covor și pășește pe el împărătește, ca să ne binecuvânteze și să ne îmbogățească.

p1018918-e1483212437653-521x1024838278560.jpgSă știm că suntem neîncetat împreună cu Hristos. Cine nu va fi un om fericit când va înțelege aceasta? Am spus că Hristos a luat trup. Hristos nu se poate să mai trăiască fără trupul Său. Tot așa nici noi nu mai putem trăi fără Hristos. Prin urmare, trupul nostru Îl învăluie pe Hristos, Care S-a îmbrăcat cu acest trup. În Vechiul și în Noul Legământ există același simbolism. În Vechiul Legământ Dumnezeu se numea „Iahve”. Numai ce auzi numele acesta și te înfricoșezi! Și totuși, în Noul Legământ, S-a smerit și S-a făcut cum suntem noi, S-a întrupat în Hristos, S-a aplecat ca să ne mântuiască. De aceea nu mai este cu putință să ne despărțim de El. Suntem neîncetat nedespărțiți de Hristos! La Sfânta Liturghie turnăm în Sfântul Potir vin și apă, iar după sfințire, punem și o părticică din Sfânta Pâine. Binecuvântăm vinul și îl facem Sângele lui Hristos. Hristos este acolo. Dar de ce punem și vin, și apă? Dacă nu punem și apă, nu devine Hristos. Dacă punem numai apă și nu turnăm vin, iarăși nu devine Hristos. De ce? Ca să ne amintească de întâmplarea praznicului de azi. Vinul este simbolul lui Hristos Care îmbată inimile, iar apa este poporul lui Dumnezeu. Așa cum Hristos nu poate să existe fără trup – Dumnezeu nu acceptă să mai stea undeva fără om, fără popor –, tot așa, unde sunt eu, acolo Se află și Dumnezeu. Prin urmare, bucuria noastră este tihnită și ușor de dobândit, pentru că El este bucuria noastră.

Vă doresc, frații mei, ca noul an să fie plin de bucurie și reușită! Vă urez „La mulți ani!”, ani mulți, ca bucuria și reușita voastră să sporească! Ani mulți, care să vă dăruiască vouă și familiilor voastre bunătățile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov, ale patriarhilor, ale prorocilor, ale sfinților! Fie ca toate bunătățile să vină în satul vostru și în casele voastre! Știu că sunteți poporul iubit al lui Dumnezeu. Așadar, „La mulți ani!”, ca să putem spune ce spune Megalinariul de azi: „Mărește, suflete al meu, pe Marele între ierarhi Vasile!”, pentru că ne-a dat simțământul lui Dumnezeu, Care este unit cu viața noastră. Deschis-ai, arătătorule de cele cerești, Vasile, cerurile, și ne-ai descoperit că de acolo a coborât Dumnezeu și a venit peste noi!
Să încheiem cu o întâmplare. Cineva s-a dus la biserică să-L găsească pe Dumnezeu. A îngenuncheat plin de dorință și se ruga. Avea mare nevoie. Nu a simțit nicio pace, n-a înțeles nimic. S-a dus acasă, și noaptea, l-a înconjurat dintr-o dată o lumină imaterială, lumina Dumnezeirii. S-a schimbat, s-a luminat, s-a bucurat, a prăznuit, a înțeles că era Dumnezeu. A îngenuncheat, ca să I se închine și să-L roage, dar uitase ce voia să-L roage. Nu mai avea nimic să-L roage. Totul se schimbase înlăuntrul său. Totul devenise o prezență dumnezeiască.
Tot așa să fie prezența lui Dumnezeu și în voi, și așa vă doresc să trăiți ani mulți!



(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

Sursa

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici: Fuga în Egipt a Maicii Domnului

fuga3-1047977593.jpeg


La Liturghia Zilei a Doua de Crăciun

Matei 2:13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1).

Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

1Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.
Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu.1De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.
Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.
Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.
Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de 1Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.
La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.
Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Ham’s_sinEgipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.
Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea de rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe1 toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.

Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer. Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

2Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret. Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

Soborul Maicii Domnului; Sfantul Nicodim de la Tismana

Soborul Maicii Domnului

In ziua de astazi, 26 decembrie, praznuim sarbatoarea cu numele de „Soborul Maicii Domnului.” Cuvant bisericesc, „sobor” insemneaza „adunare de oameni” si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul „sobor” ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului.
Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om. E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, „frati mai mici” ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; „Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin.”

„Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara.”

wp-image-4503476132225349993.jpg

Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+1406)

Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani. Istet de mic, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sai au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul pe care le aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

 Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana

In timpul domniei voievodului roman Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si, ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim, cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare. Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu. Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de marea framantare pentru „rugaciunea mintii.” Sfantul venea la noi, intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate, prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in preajma manastirii sale.

A trait si a lucrat pe pamantul romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit, dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe „barbatul cinstit si sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri, intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta credinta”. Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.

A adormit cu pace in Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de calugari si de multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.

Pentru dragostea lui catre Domnul si pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Sursa