Soborul Maicii Domnului, a doua zi de Craciun

Caci unde s-a inmultit pacatul, acolo harul covarseste (Rom. 5,20). Ne-a chemat pe toti Maria, vasul cel de mult pret si fara de intinaciune al fecioriei, Raiul cel cuvantator al celui de-al doilea Adam (Rom. 5,14; I Cor. 15, 21-22, 45-59), Cel ce a lucrat unirea celor doua firi, lauda legamantului celui mantuitor, patul de nunta unde Cuvantul S-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins (Ex. 3,2) al firii omenesti pe care focul cel arzator al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevarat norul cel usor (Is. 19,1) care a purtat cu trupul pe Cel purtat de heruvimi, lana cea preacurata (Jud. 6, 37-38) udata de roua cea din cer cazuta, cu care Pastorul a imbracat mieluseaua (In 10, 11), roaba si maica, fecioara si cer, singur pod al lui Dumnezeu catre oameni, urzeala infricosatoare a iconomiei, intru care s-a tesut tunica unirii (In 19, 23), al carui urzitor este Duhul Sfant, a carei tesatoare a fost Puterea celui Preainalt care a umbrit-o (Lc 1, 35), iar lana – vechea tunica a lui Adam. Firul impletitor era trupul fara de prihana din Fecioara, acul – harul nemasurat al celui purtat, iar tesator este Insusi Cuvantul cel intrat prin auz.
Cine a cunoscut, cine a auzit ca Dumnezeu S-a salasluit necircumscris in pantece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pantecele nu L-a ingradit, ci din Fecioara S-a nascut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astazi S-a nascut, poarta care odinioara era a pacatului a aratat-o usa a mantuirii. Caci acolo unde sarpele a varsat veninul prin neascultare, acolo Cuvantul, prin ascultare, intrand in altar, S-a intrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintai ucenic al pacatului, Cain, acolo izbavitorul neamului omenesc, Hristos, fara de samanta a odraslit, fara a se rusina iubitorul de oameni de durerile nasterii din femeie. Caci Viata era lucrul ce se savarsea. Nu S-a intinat salasluindu-Se, insusindu-Si madulare pe care Insusi fara de prihana le-a creat. Daca Maica Domnului nu ramanea Fecioara, Cel nascut ar fi ramas un simplu om, iar nasterea nu ar mai fi fost straina si mai presus de fire. Dar daca si dupa nastere a ramas Fecioara, atunci in chip de negrait S-a nascut Cel care si prin usile incuiate (In 20, 19-26) fara impiedicare a intrat. Si oare nu insotirea celor doua firi Toma o vesteste cand zice: „Domnul meu si Dumnezeul meu…” (In 20,28)
Nu te rusina de durerile nasterii, omule, ca acestea s-au facut penru noi temei de mantuire. Caci daca nu s-ar fi nascut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a instapanit asupra mortii, adica diavolul (Evr. 2,14). Caci nu este nicio intinaciune pentru arhitect sa intre in casa pe care a zidit-o, nici nu intineaza vasul pe olarul care innoieste pe cele ce a plasmuit. La fel, nu Il intineaza pe Cel fara de prihana faptul ca a iesit din pantece fecioresc, de care nu S-a intinat atunci cand l-a facut si pentru aceasta, iesind din el, nu Se spurca.
O, pantece in care s-a dat inscrisul eliberarii noastre a tuturor! O, pantece intru care s-a faurit arma impotriva mortii, o tarina intru care Semanatorul intregii fapturi, Hristos, ca pe un rod fara de samanta l-a odraslit! O, templu intru care Dumnezeu S-a facut preot nu preschimband firea, ci imbracand din mila pe cel dupa randuiala lui Melchisedec (Evr. 6, 20; 7, 11; Ps. 09, 4)! (…) O, Fecioara, care ai deschis lui Adam raiul, sau mai degraba fiind mai slavita decat raiul! Caci acela a fost sadit de Dumnezeu, iar ea L-a lucrat dupa trup pe Insusi Dumnezeu. (…)
O, taina infricosatoare si straina! Cine a mai vazut vreodata ca Imparatul a purtat chipul blestemului? Sau ar putea vreodata ochiul cuprinde soarele intreg? Dar trupul ar putea altcandva sa fie unit dupa fire cu Dumnezeu in chip neschimbat, daca nu ieri? Cand Sfanta Fecioara pantecele a imprumutat, iar Cuvantul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfant a plasmuit templul cel viu, iar Cel Preainalt in chipul robului S-a desertat pe Sine. Dar taina dumnezeiestii iconomii a purtat-o pantecele Fecioarei, o, pantece mai lat decat cerurile! O, nastere care ai purtat mantuirea! O pantece de lut si camara de nunta a Creatorului! O, Nastere izbavitoare a pacatului lumii! O, taina, al carei chip este cu neputinta a-l talcui! O, nastere dar nu inceput al existentei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiintei, nu micsorare a puterii, nu despartire de Cel ce fara de inceput S-a nascut ci unirea lui Dumnezeu si cu trupul, in impreunarea firilor, binecuvantarea nasterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsa in Dumnezeu (Col. 1, 26), taina nedespartirii firilor, dezlegarea blestemului (Gal. 3, 13), ridicarea osandei (Gen. 2, 17) si existenta cea fara de inceput a Fiului celui Unul-Nascut, si nasterea din fecioara dupa trup si inchinarea de la toata zidirea si daruind si binevestind poporului intreg! Lui fie slava in vecii vecilor. Amin!”

Sfântul Proclu al Constantinopolului,
Omilii la Naşterea Domnului, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

Predică la Duminica Cincizecimii -Preot Cleopa Ilie


Predică la Duminica Cincizecimii  Despre darul vorbirii în limbi 

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,
Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: „Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de „limbă” sau de „limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite „limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.
Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.
Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.
Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).
2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, „Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi… (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.
De ce se numeşte Sfîntul Duh „Mîngîietorul” şi „Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.
Duhul Sfînt se numeşte „Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte „la tot adevărul” Duhul Sfînt, care rămîne cu noi „în veac”, adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt „va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi „va vesti”, adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.
Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.
Iubiţi credincioşi,
Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.
Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea „Împărate ceresc Mîngîietorule”. Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea „Sfinte Dumnezeule”, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.

Sursa

Ca să primim binecuvântarea Bunei Vestiri, să ne pregătim sufletul prin post și rugăciune

Despre Dumnezeiescul Gavriil și despre Bunavestire a Maicii lui Dumnezeu

1. [***] cel ce tăgăduiește și disprețuiește orice sfat folositor pentru mântuire, este limpede că este bolnav de moarte[1]. Pentru aceea nici nu se apropie de hrana duhovnicească, ci tinde în fiecare zi să se apropie pe nesimțite de porțile iadului[2] și ale morții duhovnicești. Urât-a sufletul lor orice mâncare și s-au apropiat de porțile morții[3]. Așa și este. Căci oricine urăște orice mâncare, fie trupească, fie duhovnicească[4], este limpede că este bolnav cumplit și pe potriva bolii lui, fie trupești, fie sufletești, s-a apropiat de porțile morții. Așa cum cel ce se hrănește trupește cu poftă dă semn de sănătate trupească și de viață, la fel și cel ce flămânzește și se hrănește din îndemnuri duhovnicești dă semne de viață și sănătate sufletească. Așadar, să ne străduim, fraților, să flămânzim și să ne hrănim din această hrană și sănătate, ca să fim învredniciți nu doar de săturare, ci și de fericire.

2. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura[5]. Și voi veți fi fericiți ca unii care flămânziți și însetoșați și vă săturați de o asemenea hrană necheltuită. Fericit sunt și eu ca unul care vorbesc unor urechi ascultătoare, iar nu unei aspide surde care-și astupă urechile ei[6], care nu aude glasul celor ce cântă, potrivit lui David, ci ca unul care vorbesc unor urechi deschise pentru învățătura Domnului[7] potrivit iarăși unui alt dumnezeiesc proroc și ca unul care nu aruncă mărgăritarele înaintea porcilor[8], ci ca unul care le aruncă în fața oamenilor, a voastră, adică a celor care au fost cinstiți cu rațiune, și ca unul care nu seamănă pe o cale călcată în picioare de toți, nici între spini, nici în pietriș, ci ca unul care-și aruncă sămânța cuvântului cea frumoasă și bună de la care nădăjduiesc rod de treizeci, de șaizeci și de o sută[9].

3. Din această pricină și altele asemenea, cum spuneam, sunt și eu fericit. Dar fericiți sunteți și voi, când vă veți cultiva pământul vostru, inima, pentru rodire și când vă veți deschide urechile pentru învățătura Domnului[10] și când flămânziți de virtute și însetoșați de dreptate și vă străduiți să vă îndestulați cu ea. Căci cel ce flămânzește astfel și însetoșează și astfel se hrănește și bea nu va mai înseta, nici nu va mai flămânzi, nici nu se va îmbolnăvi, nici nu va muri în veac: Cel ce Mă mănâncă pe Mine – zice – va trăi prin Mine[11] și cel ce însetează să vină la Mine și să bea[12], adică din învățăturile Mele cele stăpânești, că folosul din acestea se aseamănă unui izvor unduitor veșnic care revarsă de la Dumnezeu[13] pentru totdeauna mântuitoarele-i unde din care se adapă tot pământul însuflețit credincios, adică sufletul ascultător al oricărui iubitor de Dumnezeu și iubitor de Hristos, și odrăslește răsadul virtuții celei plăcute lui Dumnezeu și cultivă spicul vieții celei nemuritoare și vântură grâul vrednic al Cultivatorului sufletelor, adică grâul cel vrednic de a fi închis în dumnezeieștile jitnițe.

4. De acolo, așadar, dintr-un asemenea izvor, izvorăște orice bine, de acolo izvorăște toată cunoștința de Dumnezeu, de acolo este întoarcerea din păcate și pocăința către Dumnezeu, de acolo frica lui Dumnezeu, de acolo dorul de Dumnezeu, de acolo depărtarea de orice rău, de acolo dobândirea virtuții. De acolo, așadar, dintr-un asemenea izvor preasfânt, cel al învățăturii duhovnicești, izvorăsc[14]neîncetat aceste unde și toți cei care se lipsesc de această învățătură au murit de sete și de uscăciune, și invers, toți cei care s-au adăpat din ea, s-au îngrășat, s-au îndulcit, s-au îndestulat și s-au săturat și au dat și altora. Căci dacă un asemenea izvor unduitor de scrieri nu s-ar revărsa de la Dumnezeu către noi necruțat, de unde am mai cunoaște cele despre Dumnezeu și despre puterile cele înțelegătoare, și minunata facere a lumii, și cine este Ziditorul a toate și Atotțiitorul, și când anume au fost întemeiate creaturile cele de deasupra pământului, cele de pe pământ și cele de sub pământ în chip preaînțelept, și plăsmuirea strămoșului, și pricina călcării lui de poruncă[15], și modul virtuții cel plăcut lui Dumnezeu al celor din vechime, adică Abel[16], Set[17], Enos[18], Enoh[19], Noe[20], și restul patriarhilor și drepților și, dimpotrivă, răutatea celor răi și zavistnici și a pizmașilor, adică a lui Cain[21] și a urmașilor lui, și voia cea destrăbălată a poporului potopit din vremea lui Noe, și a nimicirii Sodomei[22] și a celorlalte rele, și a pedepsei veșnice, și a vieții celei fără de sfârșit? Și, ca să închei cu vechile istorisiri, voi uni cuvântul meu cu noua și prezenta sărbătoare. Căci dacă izvorul de care a fost vorba mai înainte, al învățăturii celei de Dumnezeu inspirate, nu ne-ar fi adăpat cu acestea pe noi din belșug[23], de unde am avea a cunoaște taina cea din veac ascunsă a dumnezeieștii voiri și Întruparea Cuvântului și Bunavestire a lui Gavriil și luarea în pântece a Fecioarei pe care o și prăznuim astăzi, că prin cuvântul îngeresc cu părinteasca bunăvoire și cu împreună-lucrarea Duhului, pe Cuvântul mai presus de cuvânt, Fecioară fiind[24], L-a zămislit și, născându-L, iarăși Fecioară, ca mai înainte de naștere, a rămas[25]. Pentru aceea și, bucurându-ne, să medităm la câteva lucruri pe scurt cu privire la această mare sărbătoare.

5. Căci astăzi este bunavestire a bucuriei, astăzi, întâmpinarea nesfârșitei bucurii, astăzi, cedarea blestemului, astăzi, venirea binecuvântării. Astăzi, slobozirea din muncă și sărbătoarea libertății. Astăzi, dumnezeiască împăcare cu oamenii din milostivire neasemuită. Căci acel Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine[26] și binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău[27], ce altceva putea să arate decât bucuria, potrivnica întristării, și binecuvântarea, care este nimicirea blestemului și dezlegarea păcatelor ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii și chemarea din nou a poporului disprețuitor de lege care a ajuns până în cămările iadului și care s-a sălășluit în locașul de sub pământ și, găsind sălaș în chip jalnic până la întunericul cel fără rază și ajungând până la crudul și întunecatul și cu totul nenorocitul și necuratul vierme și † care pătrunde până la el tiranic potrivit cu dreapta amenințare a Stăpânului †. Căci pentru aceea S-a și pogorât mare conducător de cete și voievod de oștiri, pentru ca celor aflați în legăturile cele mai de jos să le arate izbăvirea prin preacurata Fecioară. Pentru aceea din locașul acela de sus prealuminos și neînserat a fost trimis un Strateg pentru ca muritorilor condamnați în locul cel mai de jos și cel mai noptatic să le răsară mângâierea luminii. De aceea de la cele mai de sus ale celor ce se bucură a venit cu bucurie la cele de jos, pentru ca să le fie arătată nădejdea bucuriei și veseliei celor mai de jos ale celor întristați. De aceea de la cel mai mare Împărat a fost trimis un Strateg strălucit pentru ca, în calitate de tâlcuitor al tainelor, să facă cunoscută, prin Fecioara, Prunca lui Dumnezeu, venirea Împăratului și izbăvirea celor robiți[28] și nimicirea tiranului și chemarea celor disprețuiți și învierea celor căzuți și mângâierea grabnică a celor ce plâng. De aceea marele taxiarh mutându-se astăzi din țara celor ce prăzuiesc și în glas de bucurie[29], venind cu picior nematerialnic și vesel la Fecioara, a strigat cu bucurie: bucură-te, ceea ce ești plină de har[30] Maria, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău [31] că Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri[32].

6. Să ne sârguim, așadar, iubiților, și noi să ne împărtășim de această bucurie mântuitoare și să ne arătăm vrednici de rodul binecuvântat al pântecelui fecioresc, ca să ne atragem venirea Duhului Sfânt și umbrirea puterii Celui Preaînalt, ca să zămislim și noi în pântece dorul și frica de Dumnezeu și să naștem prin chinuri de naștere, cum spunea Isaia și să naștem duh de mântuire pe pământ[33]. Așadar, această zămislire este minunată și nașterea este mântuitoare. Dar există și zămislire nelegitimă și naștere pierzătoare, după cum tâlcuiește ruda Domnului că pofta zămislește păcatul, iar păcatul, odată săvârșit, naște moartea[34]. Dar noi ne rugăm să ne slobozească Domnul de o astfel de zămislire și de o asemenea naștere și ne rugăm și ne străduim pentru mântuirea noastră să naștem frica și dorul de Dumnezeu, totdeauna, dar în special în aceste zile al postului celui fără de prihană.

7. Să postim ca să ne hrănim. Nu să ne hrănim fără de vreme și cu adevărat să flămânzim. Să nu hrănim inimile noastre ca în ziua tăierii[35], potrivit cu dumnezeiasca Scriptură, să nu desfrânăm cu trupul și să nimicim sufletul. Să ne smerim mai degrabă pe noi înșine în post, plângere și jale și să ne sfâșiem inimile, iar nu veșmintele noastre, cum spunea Ioil[36] și prin faptul că suntem tulburați de cugete necurate și atrași spre fapte nelegiuite, să ne smerim sufletul prin post[37], potrivit dumnezeiescului David, și să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva să se îngreuneze inimile noastre în mâncare și băutură[38], zice Domnul. Fiindcă este și o beție fără vin, o beție bună: îmbătatu-s-au de grăsimea casei Tale[39]. Dar este și altă beție, rea, întru care este desfrânare. Căci faptul de a paște pururea dobitoace și animale necuvântătoare, faptul de a se sătura și a nu cunoaște postul, nici înfrânarea îl pătimesc și unii dintre monahii noștri mai tineri: unii au primit ascultarea la brutărie, unii la bucătărie, unii la chelărie, unii la grădinărit și alții, tineri, să slujească la masă. Aceștia, pentru faptul că află mereu la îndemână mâncărurile, nu vor să audă de pașii postului, ci așteaptă vremea liturghiei, ca să primească binecuvântarea și să fie binecuvântați și apoi astfel să mănânce, nici prin minte să le treacă să postească[***].

[1] In 5, 16.
[2] Is. 38, 10; III Mac. 5, 51; Mt. 16, 18.
[3] Ps. 106, 18.
[4] Cf. I Cor. 10, 3.
[5] Mt. 5, 6.
[6] Ps. 57, 5-6.
[7] Is. 50, 5.
[8] Mt. 7, 6.
[9] Mt. 13, 3-8, 20, 22, 23.
[10] Is. 50, 5.
[11] In 6, 57.
[12] In 7, 37.
[13] Cf. Fc. 4.
[14] Ενναιζουσι.
[15] Fc. 3.
[16] Fc. 4.
[17] Fc. 4, 25.
[18] Fc. 5, 6
[19] Fc. 5, 18.
[20] Fc. 5, 28.
[21] Fc. 4.
[22] Fc. 18, 20.
[23] Efes. 3, 9; Col. 1, 26.
[24] Lc. 1, 26-38.
[25] Vezi Ioan Damaschinul, Cuvânt la Bunavestire, PG 96, 656B (Kotter, V, p. 444)
[26] Lc. 1, 28.
[27] Lc. 1, 42.
[28] Is. 61, 1; Lc. 4, 19.
[29] Ps. 41, 5.
[30] Lc. 1, 28.
[31] Lc. 1, 42.
[32] Lc. 1, 35.
[33] Is. 26, 18
[34] Iac. 1, 15.
[35] Ier. 12, 4; Iac. 5, 5.
[36] Ioil, 2, 13.
[37] Ps. 34, 13.
[38] Lc. 21, 34.
[39] Ps. 35, 9. Vezi Eusebiu al Cezareei, Tâlcuire la Psalmi, 35, PG 23, 321B și 36, 325C

Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

Comentarii Patristice la Evanghelia Buneivestiri  

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. 
Bunavestire (Lc. 1, 24-38)

1, 24-25 Elisabeta se bucură de noua stare
De ce s-a tăinuit Elisabeta
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta s-a tăinuit din cauza tulburării lui Zaharia. Sau s-a ascuns de rușine, pentru că fusese cunoscută de Zaharia. Astfel, Elisabeta s-a ascuns din cauza vârstei. Dar vedeți, Moise nu a scris referindu-se la Sara că s-a tăinuit, atunci când, la nouăzeci de ani, l-a născut pe Isaac, nici de Rebeca, însărcinată cu gemeni. Elisabeta s-a ascuns timp de cinci luni, până când pruncul său avea să se dezvolte destul de mult încât să salte înaintea Domnului (Lc. 1, 41), dar și pentru că Maria era pe cale să primească vestea cea bună a nașterii Mântuitorului.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.24.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Smerenia Elisabetei
(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
Elisabeta, care fără îndoială își dorea prunci, cinci luni s-a tăinuit pe sine. Care a fost motivul pentru aceasta, dacă nu smerenia? Căci există o vârstă recomandată pentru orice lucru și ce este potrivit la o vârstă este nepotrivit la o alta, iar schimbarea vârstei schimbă de obicei natura fiecărei fapte … Ea, care odată a tăinuit că a zămislit un fiu, a început să fie încrezătoare, pentru că purta în pântece un prooroc, ea care s-a rușinat înainte de a fi binecuvântată, ea care se îndoise înainte de a fi întărită. Că iată, a zis ea, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu (Lc. 1, 44). Astfel a strigat cu glas mare când a înțeles venirea Mântuitorului, pentru că a crezut în nașterea dumnezeiască. Nu avea de ce să se rușineze atunci când a acceptat nașterea proorocului ca pe o naștere dăruită, nu dorită.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 1. 43, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 26-29 Gavriil salută pe Fecioara Maria
Gavriil, tăria Domnului
(Lc. 1, 26) Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.
Gavriil înseamnă tăria Domnului. Pe bună dreptate a strălucit cu un asemenea nume, întrucât prin mărturia sa a fost martorul nașterii lui Dumnezeu după trup. Proorocul a spus aceasta în psalm: Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război (Ps. 23,8). Este fără îndoială de acea luptă în care Hristos a venit să se lupte cu stăpânitorul puterii văzduhului (Efes. 2, 2) și să scape lumea de tirania sa.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria îi oferă Domnului darul fecioriei sale
(Lc. 1, 27) Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit, prin voință divină, ca prima dintre femei, să Îi ofere Domnului cel mai glorios dar, cel al fecioriei sale. Întrucât se străduia să imite viața îngerilor, era demnă de a se învrednici de vedenia unui înger și de a vorbi cu el. Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit să-I dea naștere lui Iisus Hristos, Cel prin care harul şi adevărul au venit (In. 1, 17). Și astfel, Domnul a fost într-adevăr cu cea pe care a înălțat-o de la dorințele pământești, la cele lumești, într-o lume neauzită a purității și sfințită după aceea, prin natura Sa umană cu toată împlinirea sfințenie Sale. Într-adevăr, binecuvântată printre femei este aceea care a fost singura din rândul oamenilor care s-a bucurat de cinstea de a fi mamă, păstrând în același timp frumusețea și fecioria, așa cum se cuvenea ca o mamă fecioară să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Veșnica feciorie a Mariei
(Lc. 1, 28) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Sfântă Fecioară, binecuvântată Marie, maică și fecioară, fecioară înainte de a naște, fecioară după ce ai născut! Și eu, la rândul meu, mă minunez cum un neprihănit se naște dintr-o fecioară, iar după naștere, maica Sa să rămână fecioară.
Vreți să știți cum s-a născut din fecioară și cum, după naștere, maica a rămas fecioară? Astfel: Uşile fiind încuiate, a venit Iisus (In. 20, 19-26), iar despre aceasta nu există nici o îndoială. Acela care a intrat prin ușile închise nu a fost nici duh, nici vedenie. A fost Om adevărat cu trup adevărat. Mai mult decât atât, ce a spus? A spus: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Era din carne și oase, iar ușile erau încuiate. Cum poate trece un om în carne și oase prin ușile încuiate? Ușile sunt încuiate, iar El intră, și noi nu Îl vedem intrând. Pe unde a intrat, căci totul este închis? Nu este nici un loc pe unde ar putea să intre. Cu toate acestea, Acela care a intrat este înăuntru, iar cum a intrat nu se știe. Nu știm cum s-a făcut aceasta, și ne gândim că este lucrarea lui Dumnezeu. Atunci, să atribuim puterii lui Dumnezeu și faptul că s-a născut din fecioară și că fecioara însăși, după ce a născut, a rămas fecioară.
(Fericitul Ieronim, Omilia 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria prefigurează Biserica
(Lc. 1, 27) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Și astfel, acela care își asumase să dovedească taina pură a întrupării a considerat inutil să caute dovezi ale fecioriei Mariei, ca să nu fie văzut un apărător al Fecioarei ci, un susținător al tainei. Cu siguranță, când ne-a spus că Iosif era drept, a spus că el nu putea prihăni templul Sfântului Duh, adică pe maica Domnului Său, pe pântecele tainei.
Am cunoscut genealogia Adevărului. Am aflat sfatul Său. Să aflăm acum și taina Sa. Așa cum se cuvenea, ea era logodită, însă fecioară pentru că întruchipează Biserica cea neîntinată dar căsătorită. O fecioară ne-a zămislit de la Duhul, o Fecioară ne naște fără chinuri. Și astfel, poate că Maria, logodită cu unul, a fost plinită de Altul, pentru că și Bisericile separate sunt într-adevăr umplute de Duh Sfânt și de har și totuși se unesc la apariția Preotului vremelnic.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
De ce trebuia ca Maria să fie logodită cu Iosif
(Lc. 1, 27) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Mulți dintre Sfinții Părinți au încercat să dea un răspuns potrivit la întrebarea de ce Acesta a dorit să fie zămislit și născut nu doar dintr-o simplă fecioară, ci din una logodită cu un bărbat. Cel mai bun răspuns a fost pentru ca Maria să nu fie găsită vinovată de desfrânare dacă ar fi purtat în pântece un fiu, fără să fie căsătorită. Apoi, așa cum se cuvine pentru îngrijirea căminului, femeia însărcinată trebuia să fie ocrotită prin grija soțului. Așadar, Fecioara Maria trebuia să aibă un soț care să fie mărturisitorul fecioriei sale și un tată adoptiv de încredere pentru Domnul și Mântuitorul nostru, Care avea să se nască. Iosif era soțul care, potrivit legii, trebuia să aducă jertfe la templu pentru prunc. L-a dus pe el, împreună cu mama lui, în Egipt atunci când erau amenințați de prigoană. Avea să Îl aducă înapoi și să se îngrijească de nevoile cauzate de slăbiciunea umanității pe care Iisus și-o asumase. Nu era mare lucru dacă, pentru o vreme, unii au crezut că el era fiul lui Iosif, din moment ce prin predica apostolilor după Înălțare ar fi devenit evident pentru toți credincioșii că El s-a născut dintr-o fecioară.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Întâmpinarea Mariei de către Arhanghel a fost unică
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Arhanghelul a întâmpinat-o pe Maria, adresându-se într-un mod pe care eu nu l-am mai regăsit în altă parte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi. O să explic pe scurt această expresie. Îngerul spune Bucură-te, ceea ce eşti plină de har… (Lc. 1, 28). Nu îmi amintesc să fi citit asta nicăieri în altă parte în Sfânta Scriptură. O expresie de acest tip Bucură-te, ceea ce ești plină de har, nu se adresează niciunui bărbat. Acest salut a fost păstrat doar pentru Fecioara Maria.
(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Prezența Domnului, misterioasă și tulburătoare
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Domnul este cu tine. De ce este Domnul cu tine? Pentru că El vine nu ca să ne facă o vizită, ci se pogoară într-o nouă taină, aceea prin care se va naște. Pe bună dreptate, îngerul a adăugat Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Prin blestemul pe care și l-a adus asupra sa, Eva a adus femeilor durerile nașterii. Acum, în ceea ce privește problema maternității, Maria, prin binecuvântarea pe care a primit-o de a naște pe Mântuitorul, se bucură, este preacinstită și înălțată. Acum și femeia a devenit într-adevăr mamă a celor care trăiesc prin har, așa cum mai înainte erau predispuși la moarte prin natura lor …
Fecioara Maria a cunoscut de-ndată că a primit în ființa sa pe Judecătorul dumnezeiesc, în același loc unde îl văzuse pe arhanghelul din ceruri. Printr-o mișcare liniștitoare și afecțiune divină, Dumnezeu a transformat o fecioară în maica Sa și a transformat o roabă a Sa într-un părinte. Cu toate acestea, pieptul său a fost tulburat, mintea s-a temut, și întreaga ființă a început să se cutremure, când Dumnezeu, cel de necuprins în toată creația, și-a pus întreg Sinele în pântecele său și s-a făcut om.
(Petru Hrisologul, Predica 140, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Moarte printr-o femeie, viață printr-o alta
(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
Prima cauză a căderii oamenilor a apărut atunci când șarpele a fost trimis de diavol la o femeie care avea să fie înșelată prin duhul mândriei. Mai mult decât atât, diavolul însuși preschimbat în șarpe, care odinioară i-a înșelat pe protopărinții noștri, a golit omenirea de slava nemuririi. Întrucât moartea a venit din cauza unei femei, se cuvenea ca viața să se întoarcă tot printr-o femeie. Prima, înșelată de șarpe, i-a adus bărbatului gustul morții, cealaltă, prin lucrarea lui Dumnezeu și a îngerului, a născut lumii pe Mântuitorul său.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 30-33 Gavriil proorocește zămislirea lui Iisus
Domnul împrumută trupul Mariei pentru a duce pe oameni la slavă
(Lc. 1, 30-33)
Dezvăluindu-ți sfatul veșnic, Arhanghelul Gavriil a venit și ți-a stat înainte, roabă a lui Dumnezeu, și te-a salutat zicând: Bucură-te, pământ nesemănat; Bucură-te, rug aprins care nu te-ai mistuit; Bucură-te, adânc cu neputință de a fi cercetat; Bucură-te, pod care duce la cer; Bucură-te, scara ridicată la cer și văzută de Iacob; Bucură-te, dumnezeiesc potir al manei; Bucură-te, izbăvire din blestem; Bucură-te, restaurare a lui Adam, căci Domnul este cu tine!
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maică și totuși fecioară
(Lc. 1, 26-33) Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.
Foc ceresc, nu trup, nici sânge părintesc și nici trupească dorință Îl naște (Ioan 1, 13),
Ci din puterea lui Dumnezeu, o fecioară fără de păcat zămislește,
Căci în pântecele său neatins, Duhul prinde viață.
Taina nașterii ne întărește credința că Hristos este Dumnezeu: o fecioară cu Duhul unită, neîntinată de iubire;
Fecioria sa rămâne neatinsă, purtând prunc în pântece,
Luminoasă în rodnicia-i pură, Mamă și fecioară, mamă fără să fi cunoscut bărbat.
De ce, necredinciosule, dai din cap a îndoială?
Un înger rostește vestea cu sfintele-i sale buze.
De ce nu vrei să asculți cuvântul îngeresc?
Binecuvântata Fecioară, l-a crezut pe vestitorul luminos și prin credința sa, Îl naște pe Hristos. Hristos vine la oamenii cu credință și respinge inimile care șovăie  a crede și a se închina. Credința Fecioarei l-a adus pe Iisus în pântecele său, ocrotindu-L până la naștere.
(Prudențiu,Dumnezeirea lui Iisus 566-84, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului
(Lc. 1,31-32)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Ar trebui să luăm seama la ordinea cuvintelor acestea și cu cât sunt mai adânc sădite în inima noastră, cu atât devine mai evident că suma totală a pocăinței noastre constă în ele. Întrucât acestea spun foarte clar că Iisus Hristos, adică Mântuitorul nostru, a fost atât Fiul lui Dumnezeu, Tatăl și cu adevărat Fiul Maicii, care a fost om. Şi iată, îi spune, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, să conștientizăm că acest om și-a asumat adevărata materie a cărnii din trupul Fecioarei! Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema – se mărturisește de asemenea că același fiu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul împreună veșnic al Tatălui veșnic!
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Iisus va mântui oamenii din păcat
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Cuvintele în a șasea lună (Luca 1,26) sunt calculate în legătură cu sarcina Elisabetei. A fost trimis îngerul către o fecioară, și i-a zis iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31). Îngerul se referea la Cel care avea să se întrupeze. Acesta nu i-a zis al cărui nume este chemat Iisus, ci vei chema numele lui. Aceasta arată că acest nume reprezintă iconomia care este prin trup, întrucât Iisus în ebraică înseamnă Mântuitor. Căci îngerul a spus vei chema numele lui Iisus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcate. Acest nume se referă, așadar, nu la natură Sa, ci la faptele Sale.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Zămislirea lui Iisus vestește recrearea lumii
(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Arhanghelul cetelor cerești a fost trimis de Dumnezeu Cel Atotputernic la Fecioara Maria pentru a da vestea cea bună a unei minuni tainice și nemaiauzite: aceea că Dumnezeu se va naște ca prunc și om din ea, fără de sămânță, modelând din nou întreaga omenire. De aceea, să propovăduim vestea cea bună a recreării lumii.
(Autor necunoscut, Exapostilaria Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria zămislește pe Creatorul lumii
(Lc. 1, 26-32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
Gavriil s-a pogorât din bolțile cerești și a venit în Nazaret, stând înaintea Fecioarei Maria și zicându-i: Bucură-te! Vei naște un fiu care este de dinainte de Adam, pe Creatorul tuturor și Mântuitorul celor care îți cântă: „Bucură-te, fecioară preacurată!”
Îngerul Gavriil a adus din ceruri vești bune Fecioarei și i-a zis: Bucură-te! Vei naște pe cel pe care lumea nu-l poate cuprinde, dar pântecele tău Îl va cuprinde și vei purta în pântece pe Cel care a strălucit în fața Tatălui înaintea luceafărului dimineții (Ps. 109, 3).
Cuvântul împreună veșnic cu Tatăl, Care este fără de început, Care nu s-a despărțit de lucrurile cele din înălțime, S-a pogorât acum pe pământ, din iubirea sa nețărmurită milostivindu-se de omenirea căzută. Iar aici și-a asumat sărăcia lui Adam, luând o formă necunoscută Lui.
(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Genealogia Mariei: Casa lui David și a lui Levi
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Din spusele îngerului către Maria, și anume Elisabeta, rudenia ta (Luca 1, 26), s-ar părea că Maria făcea parte din casa lui Levi. Cu toate acestea, până atunci, proorocirea se făcea doar în legătură cu capul familiei, care era bărbatul. Familia lui David continuase până la Iosif, care se căsătorise cu ea, iar la nașterea fiului său, a fost recunoscută prin cadrul bărbaților, pentru casa lui David. Prin Hristos, seminția și casa lui David sunt întregite. Sfânta Scriptură nu vorbește despre genealogia Mariei întrucât genealogia bărbaților era cea care conta și care era socotită. Dacă Sfânta Scriptură ar fi obișnuit să indice linia familială a mamelor, am fi putut căuta familia Mariei. Însă, pentru ca nu cumva să se înțeleagă din cuvintele Elisabeta, rudenia ta, că și Maria era din casa lui Levi, observați că Evanghelistul a spus în altă parte, despre Iosif și Maria, că erau amândoi din casa lui David (a se vedea Lc. 1, 27; 2, 4). Îngerul nu a spus Mariei că Elisabeta era sora sa, ciElisabeta, rudenia ta.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Taina fără de timp este cuprinsă în timp
(Lc. 1, 33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Minune! Dumnezeu a coborât printre oameni, El, cel de necuprins, este cuprins în pântece, veșnicia întră în timp și o, ce mare taină: zămislirea Sa este fără de sămânță, deșertarea Sa trece dincolo de cuvinte! Atât de mare este taina aceasta! Căci Dumnezeu se golește pe Sine, se întrupează și este modelat într-o ființă omenească, atunci când îngerul îi vestește Fecioarei preacurate despre zămislirea Sa: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28).
(Ioan Monahul, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Casa lui David și a lui Iacov reprezintă Biserica Universală
(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Venise vremea ca, după ce a răscumpărat lumea cu sângele Său, să fie recunoscut drept rege nu doar al casei lui David, ci al întregii Biserici și mai mult decât atât, drept Creatorul și Conducătorul tuturor oamenilor. Prin urmare, pe bună dreptate, îngerul a spus după aceea şiDomnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Lc. 1, 32), după care a adăugat:Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Lc. 1, 33). Aici, casa lui Iacov se referă la Biserica Universală, care prin credința sa și prin mărturisirea lui Hristos face parte din moștenirea patriarhilor, fie dintre cei care și-au luat firea trupească din rândul patriarhilor, fie dintre cei care, deși s-au născut după trup în alte țări, au renăscut în Hristos prin botezul duhovnicesc.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 34-35 Zămislirea lui Iisus și alte denumiri ale lui Mesia
Taină ce depășește orice înțelegere
(Lc. 1, 34-35)Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Însă nașterea Mântuitorului Iisus Hristos merge dincolo de înțelegerea noastră și nu are precedent.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 30.4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Jurământul feciorie făcut de Maria
(Lc. 1, 34-35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Într-adevăr, însăși fecioria sa a fost  mai frumoasă și mai plăcută, întrucât Hristos, la zămislirea Sa, nu a luat ceea ce a fost păstrat ca nu să fie atins de om, adică fecioria, ci, înainte de a fi zămislit, a ales pe cineva care fusese deja făgăduită lui Dumnezeu și din care El avea să se nască.
(Fericitul Augustin, Sfânta Feciorie 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea fecioarei, o taină dumnezeiască
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Aici, Maria pare să fi tăgăduit, însă doar dacă nu ești destul de atent ți se poate părea aceasta, căci nu se cuvine ca cea aleasă pentru a-L purta pe singurul Fiu născut al lui Dumnezeu să pară că și-a pierdut credința. Și cum s-ar putea aceasta? Deși prerogativul de Maică, pe baza căruia i s-a conferit îndată unul și mai mare (fecioară), este neatins, cum se putea ca Zaharia, care nu a crezut, să fie redus la tăcere, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, să fie înălțată prin unirea cu Duhul Sfânt? Însă odată cu un privilegiu și mai mare, trebuie să i se atribuie o și mai mare credință pentru aceasta. Maria trebuie să creadă și, în același timp, să nu strice lucrurile dumnezeiești. Trebuie să îl creadă pe înger și să nu strice lucrurile sfinte căci nu este ușor să descoperim taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu(Efes. 3, 9; cf. Col 1, 26), ce nu era cunoscută nici măcar mai-marilor puteri. Cu toate acestea, nu și-a negat credința, nu a refuzat misiunea, ci s-a supus și a făgăduit ascultare. Căci, cu adevărat, atunci când a spus Cum va fi aceasta (Lc. 1,34) nu s-a îndoit de faptă, ci a cercetat natura acesteia.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Îngerul Gavriil ar trebui să se teamă de Maria, și nu Maria de îngerul Gavriil
(Lc. 1, 34-35) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Tâlcuiește-mi, cum eu, o fecioară, o să Îl port în pântece?
Îngerul:Fecioară, vrei să afli de la mine calea prin care se va face zămislirea, însă aceasta e dincolo de orice înțelegere! Duhul Sfânt se va pogorî peste tine cu puterea Sa creatoare și o va împlini.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Când mama mea, Eva, s-a îndulcit de ispita șarpelui, i s-au interzis bucuriile cerului. Așadar, mă tem de vestirea ta străină, pentru că nu vreau să alunec în păcat.
Îngerul: Am fost trimis ca mesager al Domnului pentru a-ți arăta care este voința lui Dumnezeu. De ce te temi de mine, fecioară? Mai curând eu ar trebui să mă înfricoșez de tine! De ce mă slăvești, O, Doamnă, când eu trebuie să mă închin ție?
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Duhul care pătrunde
(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Omul a trebuit să fie răscumpărat: Duhul Meu s-a pogorât
Si a pătruns în carnea creată din pământ prin natura sfântă;
Dumnezeu și-a asumat omenirea, unind-o cu dumnezeirea,
Și a aprins în inimile oamenilor o nouă dragoste față de Mine.
(Prudențiu, Împotriva lui Simah 2.265-69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nașterea lui Iisus prefigurează nașterea noastră la o nouă viață
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Care S-a născut din Duhul Sfânt. Tocmai de aceea se naște Iisus pentru noi, în așa fel încât să ne schimbe propriul mod de a ne naște… Mai înainte, moartea ne aștepta ca  un apus al vieții noastre, însă Dumnezeu a dorit să avem o nouă naștere a vieții.
Care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Acolo unde Duhul Sfânt zămislește iar o Fecioară naște, totul este de natură dumnezeiască, nimic nu mai este omenesc.
(Petru Hrisologul, Predica 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Apa botezului este precum pântecul fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Fiecare om se face părtaș al acestei origini duhovnicești prin nașterea din nou. Pentru fiecare, atunci când renaște, apa botezului este precum pântecele Fecioarei, căci același Duh Sfânt umple cristelnița, care a umplut pântecele Fecioarei, pentru ca păcatul, zdrobit de acea zămislire sfântă, să fie îndepărtat prin această spălare tainică.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 24.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Libertate prin nașterea Fecioarei
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Primul care a păcătuit, primul călcător de lege, i-a făcut pe păcătoși slabi în fața morții. Pentru a-i vindeca, Mântuitorul s-a întrupat din Fecioară; deoarece nu a venit în această lume la fel cum am venit noi, pentru că nu a fost creat din dorința unui bărbat și a unei femei, și nici din lanțul poftelor trupești. Căci se spune: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Aceasta s-a spus Fecioarei ce strălucea de credință, și nu  poftea la plăcerile trupești.Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri. Fiind astfel umbrită, cum ar fi putut ea fierbe de fierbințeala poftelor trupești? Ne eliberează de păcat pentru că nu s-a născut în această lume precum am făcut-o noi.
(Fericitul Augustin, Predica 153.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Rodnică prin Duhul Sfânt
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Când venirea lui Dumnezeu se apropie, îngerul
Gavriil merge de lângă Tronul din Înalturi al Tatălui și intră
În casa Fecioarei și-i spune: Marie, Duhul Sfânt te va face roditoare,
Și vei naște pe Hristos, o, preaslăvită Fecioară.
(Prudențiu, Fragmente din istoria sacră, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Umbra Sfântului Duh sfințește creația decăzută
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Se cuvenea ca Arhitectul întregii creații să vină și să înalțe casa care căzuse și ca umbra Sfântului Duh să sfințească lucrarea necurată, adică trupurile. Astfel, dacă Tatăl și-a încredințat judecata ce va să vină Fiului Său, este evident că a împlinit crearea oamenilor și, totodată, restaurarea lor prin Sine. A fost cărbunele viu care a venit să aprindă mărăcinii și spinii (vezi și Fac. 3, 18; Is. 9, 18). A locuit în pântece și l-a curățat și a sfințit locul de naștere al durerii și al blestemelor (Fac. 3, 16). Flacăra pe care a văzut-o Moise umezea rugul (Ex. 3, 2-3) și topea grăsimea pentru ca să nu ardă. Asemănarea cu aurul curățit prin foc se poate observa în cazul rugului care, deși ardea, nu se mistuia. Aceasta s-a petrecut pentru a vesti că focul vieții care avea să vină la sfârșit, udând și umezind pântecele Fecioarei și îmbrăcându-l precum focul, a îmbrăcat rugul.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Maria reprezintă acum templul, chivotul și arca
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Îngerul:Bucură-te doamnă; bucură-te preacurată fecioară! Bucură-te, vasul lui Dumnezeu! Bucură-te candelă a luminii, salvarea lui Adam și mântuirea Evei! Bucură-te munte sfânt și altar strălucitor! Bucură-te mireasă și cameră a nemuririi!
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Pogorârea Sfântului Duh mi-a curățit sufletul; mi-a sfințit trupul; m-a făcut templu al lui Dumnezeu, un chivot sfințit, altar viu și maică sfântă a vieții.
Îngerul:Ești precum o candelă luminoasă, o cameră de mireasă făcută de Dumnezeu! Fecioară preacurată, ca un chivot de aur, primește-L pe Dătătorul de Lege, care prin tine a mântuit natura decăzută a oamenilor!
(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Sfântul Duh aduce o nouă creație
(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
Prin invocare, puterea de a umbri a Sfântului Duh devine o ploaie care udă acest nou răsad. Căci toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat au fost făcute prin lucrarea Sfântului Duh și tot prin lucrarea Duhul Sfânt s-au făcut și aceste lucruri care depășesc firea și nu pot fi deslușite decât prin credință. Cum va fi aceasta, a spus Fecioara, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Iar Arhanghelul Gavriil a răspuns: Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 34-35). Iar acum vă întrebați cum pâinea devine trupul lui Iisus iar vinul și apa, sângele lui Hristos. Iar eu vă spun că Duhul Sfânt se coboară și își revarsă lucrarea asupra acestor lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere și devin cu neputință a fi descrise.
(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
1, 36-38 Semnul trimis Mariei și răspunsul credinței sale
Iisus din casa regilor și preoților
(Lc. 1, 36) Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
Acum, când Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) a venit în lume, se cuvenea ca El să se tragă din ambele case întrucât, în condiția umană pe care și-o asumase, avea să aibă atât rolul unui preot, cât și al unui împărat.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Ascultarea Mariei în contrast cu neascultarea Evei
(Lc. 1, 38) Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.
Domnul a venit în trup la ai săi. Născut prin propria poruncă necreată pe care El însuși o poartă, prin ascultarea pomului a reînnoit și a inversat ceea ce se făcuse mai înainte din neascultare în legătură cu pomul. Puterea acelei ispite prin care fecioara Eva, logodită deja cu un bărbat, a fost sedusă de puterile necurate s-a risipit atunci când îngerul a venit în adevăr și i-a vestit Fecioarei Maria care, prin logodna sa, aparținea deja unui bărbat. Întrucât Eva a fost ispitită de cuvântul unui înger să plece de la Domnul, răzvrătindu-se împotriva Cuvântului, Maria, prin cuvântul unui înger, a primit vestea cea bună că Îl va purta în pântece pe Dumnezeu, ascultând de Cuvântul Său. Prima a fost ispitită să nu dea ascultare lui Dumnezeu și astfel a decăzut, însă cea din urmă a fost convinsă să Îl asculte pe Dumnezeu, pentru ca Fecioara Maria să poată deveni susținătoarea Evei. Întrucât omenirea a fost supusă morții prin fapta unei fecioare, a fost mântuită tot de o fecioară și balanța s-a echilibrat prin ascultarea acesteia. Apoi, într-adevăr, păcatul omului primordial a fost ispășit prin chinurile Celui întâi Născut, viclenia șarpelui a fost cucerită de simplitatea porumbelului, iar lanțurile prin care am fost robiți de moarte s-au rupt.
(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 5. 19-20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Sursa

Ajunul Bobotezei; Sfantul Mucenic Teotempt si Sfanta Mucenita Teona; Cuvioasa Sinclitichia

In Ajunul Bobotezei se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Potrivit canonului 1 al Sfantului Teofil al Alexandriei, in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru.

Postul din ziua de 5 ianuarie dateaza din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune pentru primirea Sfantului Botez a doua zi. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita – Agheasma Mare.
Credinciosii gusta din Agheasma Mare timp de 8 zile de la Boboteaza, pana pe 14 ianuarie inclusiv, cand se incheie praznicul cu slujbele si cantarile Bobotezei, dar si in zile de post, la indemnul duhovnicului.
Sfantul Teopempt a fost episcop si a trait la sfarsitul secolului al III lea, in vremea imparatului Diocletian. Pentru ca a marturisit ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu a fost aruncat intr-un cuptor cu foc, i s-a scos un ochi si i s-a dat otrava. Ramane in viata dupa toate aceste chinuri si il converteste la crestinism pe vrajitorul Teona. Pentru ca nu au lepadat credinta in Hristos, lui Teopempt i s-a taiat capul, iar Teona a fost ingropat de viu.
Tot astazi, facem pomenirea:

– Sfintei Sinclitichia;

– Sfantului Cuvios Grigorie din Acrita;

– Sfantului Cuvios Fostirie;

– Sfantului Mucenic Sais;

– Sfantului Mucenic Teoid;

– Sfintei Cuvioase Domnina;

– Sfintei Cuvioase Tatiana;

– Sfantului Cuvios Mucenic Romano din Carpensia.
Maine, 6 ianuarie, praznuim Botezul Domnului (Boboteaza).
Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

De ce postim în ajun de Bobotează?

Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am  primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi  am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei. Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin  proslăvirea Botezului Domnului, numită atât de frumos de înaintașii noștri, Teofania ori Boboteaza.
Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiazma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii  alura de poveste. Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive, slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care  a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei, sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și  prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiazma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni.  O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.
Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, așa cum este în acest an, în 2014. Deja am auzit voci nedumerite. De ce  postesc duminica? Cum să fie harți vineri, iar duminică să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă… amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei, având în vedere că e zi de duminică și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare. În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în zi de duminică, rânduiala trebuie respectată și ca să o putem împlini ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul. Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiazmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare. Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a  ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.
Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală, ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiazmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.

Sursa

Sarbatoarea Taierea imprejur a Domnului

Taierea-împrejur a Domnului. Sfantul Vasile cel Mare

Intrucât Anul Nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul acestui an. Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul Nou în viaţa duhovnicească.

In viaţa duhovnicească, An Nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc în nepăsâre începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe din afara lui toate se reclădesc pe temeiuri noi – cele vechi trec şi se fac toate noi. Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o – şi va fi la tine Anul Nou.

Se mai apropie şi cinstita prăznuire a Tăierii-împrejur a Domnului şi a pomenirii Sfântului Vasile cel Mare. Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să trăiască numai pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care afla desfătare; taie patimile şi aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-împrejur a inimii – de care pomeneşte şi la care ne îndatorează prăznuirea Tăierii-împrejur a Domnului şi a cărei pildă ne-o înfăţişează prin sine însuşi Sfântul Vasile cel Mare. Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-împrejur a inimii. Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul Nou într-acest chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va prăznui Anul Nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să petreacă creştineşte întregul an. De următorul An Nou, el va trebui doar să reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.

Sfantul Teofan Zavoratul