Sfântul Teodor Studitul desființează inovațiile conform cărora „părtașul la erezie nu e eretic” și „ereticul săvârșește Sfintele Taine”

g.s.: „Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt că ereticii nu au taine, afară de Biserică fiind ei și toate ale lor neprimite și spurcate sunt”

În ultimul an au apărut două erezii propagate cu abilitate ”teologică” atât în mediul online cât și prin sinaxe, predici sau viu grai. Ambele au mai fost desființate pe acest portal, însă acum vom aborda puțin diferit problema. Prima erezie se referă la faptul că părtașul la erezie nu ar fi de fapt eretic, ci s-ar situa într-o stare intermediara, între ortodox și eretic. Iconomiștii apostați, căci ei propagă această idee vin cu puține argumente, zic ei, patristice și anume niște fragmente din scrisorile Sfântului Teodor Studitul. Toate bune și frumoase numai că traducerea pe care ei o folosesc este greșită. Ca termen de comparație vom folosi „Scrierile Sfântului Teodor Studitul” – traducere de Academia teologică St. Petersburg 1867.

Așadar, fragmentul din SCRISOAREA 49 – Fiului Naucratie – „Dreapta Credința în Scrierile Sfinților Părinți, traducere de pr. Marcel Hancheș suna asa:

„Dar dacă[preotul]pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă[preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie.”

Același fragment extras din „Scrierile Sfântului Teodor Studitul” – traducere de Academia teologică St. Petersburg 1867, în limba rusă:

Послание 49. „К Навкратию, сыну Если же он поминает епископа-еретика, то, хотя бы он ублажал, хотя бы сам мыслил православно, нужно воздерживаться от Божественного приобщения вместе с ним и от общей трапезы, если при этом надлежит помянуть того.”

În limba română:

Scrisoarea 49. Fiului Naucratie „Dar dacă el pomenește episcopul-eretic, chiar dacă are o viață fericită, chiar dacă gândește ortodox, trebuie să ne abținem de la Dumnezeiasca împărtășanie cu el și de la trapeză dacă la aceasta va trebui pomenit.”

SCRISOAREA 553 – Către soţia unui spătar al cărui nume e Mahara

Traducerea pr. Marcel Hancheș:

„Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la liturghie. Ce să-ţi spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.”

Traducere de Academia teologică St Petersburg 1867:

În limba rusă: „Ты говоришь мне, что боишься сказать своему пресвитеру, чтобы он не поминал ересеначальника. Что сказать тебе на это? Я не оправдываю его: если общение через одно поминовение производит нечистоту, то поминающий ересеначальника не может быть православным.”

În limba română:

„Tu îmi zici că te temi să-i spui preotului tău ca să nu-l pomenească pe ereziarh. Ce pot să-ți răspund la asta? Eu nu îl îndreptățesc: dacă comuniunea prin simpla pomenire produce necurăție, atunci cel care pomenește pe ereziarh nu poate fi ortodox.”

A doua erezie conform căreia ereticul poate să sfințească Sfintele Taine oricât de eretic ar fi, atât timp cât nu e caterisit de un sinod, propagata cu multă dibăcie în primul rând de ”luminătorii” greci, la care s-au alăturat și câțiva preoți români folosește ca argument un fragment din Epistola 452 către egumenul Nichita, a Sfântului Theodor Studitul.

În varianta tradusă de pr Marcel Hancheș, fragmentul respectiv sună așa:

„De ce îi crede ajutători pe sfinţii care sunt [de fapt] împotrivitori faţă de el? Deja şi numai acordul sau dezacordul[lăuntric] în ceea ce priveşte mărturisirea şi lepădarea [de credinţă] se socoteşte[dogmatizetai] de ei [de sfinţi] a faptei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că numai se atinge de jertfă [cu gura, iar cu mintea petrece nedespărţit de Hristos] – şi nu[zic] [jertfa] idolească, ci nici când e vorba de jertfa propriu-zisă [a lui Hristos, săvârşită de eretici]. Şi exemplele sunt nepotrivite.”

Traducerea facută de Academia teologică St. Petersburg 1867:

În limba rusă: „Как может он считать своими защитниками святых, которые говорят против него? Ибо, по их мнению, одно только подтверждение или отрицание в деле исповедания или отречения есть уже полное действие; и лицемерия даже только в прикосновении к жертве, не только идольской, но и частным образом закланной, они не допускали, чему есть бесчисленное множество примеров.”

În limba română:

„Cum îi poate considera ca apărători ai lui pe sfinții care vorbesc împotriva lui? Căci după opinia lor, simplul acord sau dezacord în privința mărturisirii sau lepădării de credință deja este ca un fapt deplin, iar fățărnicia cu atingerea de jertfă, nu doar idolească, dar și jertfa particulară, ei n-o permiteau, iar acest fapt e dovedit de exemple nenumărate.”

După cum puteți observa în traducerea făcută de ruși nici măcar nu apare numele Mântuitorului, cu atât mai mult ”jertfa lui Hristos săvârșită de eretici”

Cine dorește să cerceteze le punem la dispoziție cartea originală în format PDF – „Scrierile Sfântului Teodor Studitul” – traducere de Academia teologică St. Petersburg 1867

Reclame

Sfântul Cuvios Teodor Studitul – O viață avem, o viață să luptăm pentru curățirea de patimi și unirea cu Hristos!

O viață avem, o viață să luptăm pentru curățirea de patimi și unirea cu Hristos!

Gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.
Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință
Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus [1], având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Teodor Studitul, Cateheze către ucenicii săi. Cateheza 1, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)
[1] II Cor. 4, 10.
https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti

Sfântul Cuvios Teodor Studitul – Cuvinte duhovniceşti- Alegerile înțelepte pentru viața aceasta le facem atunci când privim mereu spre viața veșnică

Alegerile înțelepte pentru viața aceasta le facem atunci când privim mereu spre viața veșnică
Pentru ce socotim ca vrednică de îmbrățișat această viață vremelnică? Pentru ce suntem pironiți de relația cu ea? Pentru ce ne vine greu să ne smulgem din ea la ieșirea din ea? Căci al celor fără de minte este să nu vrei să te întorci acasă din surghiun, nici să revii din război, la pace.

Foto: Oana Nechifor

Foto: Oana Nechifor
Despre pomenirea morții și despre faptul de a urî lumea și cele ale lumii

Frați și părinți, cât de bună este cateheza, cât de folositor îndemnul, pregătindu-ne pe noi să ne trezvim și să priveghem pentru făptuirea celor datorate! Și niciodată să nu ne împuținăm a face aceasta, nici să încetăm din gândul la Dumnezeu, nici din dragostea către El, nici din gândul despărțirii de trupul nostru. Căci negreșit ne vom despărți de el puțin după aceea și vom muri, precum toți părinții noștri, și ne vom muta în altă lume, la altă petrecere, nesfârșită și fără capăt. Aici este o viață care trece ca umbra și ca visul, în puțini ani încheindu-se. Să nu privim distanța temporală de la întemeierea lumii și până la sfârșitul veacului, ci viața fiecăruia, că se întinde până la limitele davidicești [1], și aceasta rar se întâmplă, iar mai departe nu înaintează. Cugetând astfel, au trăit toți sfinții, toți aceștia, cum mărturisește Apostolul, au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-le de departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei își caută lor patrie. Într-adevăr dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieșiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se rușinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate[2]. Aceasta este cetatea noastră, aceasta este patria. Aici sunt părinții și frații noștri, cei după trup și cei după duh.

Pentru ce, atunci, socotim ca vrednică de îmbrățișat această viață vremelnică? Pentru ce suntem pironiți de relația cu ea? Pentru ce ne vine greu să ne smulgem din ea la ieșirea din ea? Căci al celor fără de minte este să nu vrei să te întorci acasă din surghiun, nici să revii din război, la pace. Dar noi, ca niște înțelepți, frați iubiți, ca unii care spre aceasta ne-am lepădat de lume și am fugit de ea și de cele ale lumii, să facem din viața noastră o permanentă cugetare la moarte și prin această cugetare să respingem orice poftă, orice împuținare, orice moleșeală, orice lâncezeală, orice răutate, pentru ca astfel făcând cele plăcute Domnului, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Cateheza 76, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] Adică 70-80 de ani. Cf. Ps. 89, 10.

[2] Evr. 11, 13-16.

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti

Sf. Teodor Studitul: Întru toate să fim buni între noi, milostivi, binevoitori, supuși, plini de milă și de roade bune

Cateheza 54: Despre post și nepătimire, rostită la începutul Postului Mare

Frați și părinți, vremea Postului Mare comparat cu tot anul pare ca un port neînvăluit de valuri, în care revărsându-se toți oamenii, se bucură de seninătate duhovnicească. Căci nu numai pentru monahi, ci și pentru laici, mici și mari, conducători și conduși, împărați și preoți, pentru orice neam și pentru orice vârstă este mântuitor timpul ce ne stă înainte. Căci orașele și satele mai ales se opresc din toată zarva și tulburarea lor. Dar se întăresc psalmodiile și doxologiile, rugăciunile și citirile, pentru care Bunul nostru Dumnezeu, milostivindu-Se, liniștește duhurile noastre, ne iartă greșalele noastre, dacă vom cădea înaintea Lui cu inimă sinceră, cu frică și cutremur, și vom plânge făgăduindu-I Lui îmbunătățirea noastră pe mai departe. Dar pentru cei ce trăiesc în lume să vorbească parohii bisericilor cele cuvenite. Căci au nevoie cei ce aleargă în arenă de încurajarea celor ce luptă împreună cu ei. La fel și cei ce postesc au nevoie de mângâierea învățătorilor. Dar fiindcă eu am fost pus în fruntea voastră, a cinstiților, vouă vă și vorbesc și aceasta pe scurt.
Postul, așadar, este înnoirea sufletului. Căci zice sfântul Apostol: chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi[1]. Iar dacă se înnoiește, este limpede că se înfrumusețează potrivit frumuseții arhetipului. Iar înfrumusețat fiind atrage asupra sa dragostea Celui ce a zis: Eu și Tatăl Meu vom veni și ne vom face sălaș la el[2]. Dacă, așadar, atât de mare este harul postului, încât ne face pe noi sălaș al lui Dumnezeu, suntem datori, fraților, să-l primim cu bucurie, fără să ne simțim împovărați de simplitatea regimului, știind că Domnul, deși putea să hrănească îmbelșugat, a primit cu pâine și cu apă miile de oameni din pustie. Apoi ceea ce este neobișnuit (postul), ușurat fiind prin râvnă, va deveni neîntristător. Dar postul nu se limitează numai la mâncăruri, ci constă în depărtarea de orice rău, precum au spus dumnezeieștii noștri părinți. Să ne depărtăm, așadar de acedie, de trândăvie, de lene, de pizmă, de ceartă, de răul obicei, îngăduință față de sine, de idioritmie. Și să ne depărtăm de pierzătoarea poftă, fiindcă șarpele cel cu multe chipuri întinde curse celor ce postesc. Să-L auzim pe cel ce zice: „Era frumos la vedere și bun de mâncare rodul care m-a omorât”. Și vezi că a zis că era frumos la vedere, nu cu firea. Așa cum cineva care ține mult o rodie trecută în coajă roșie o va afla stricată, în același mod și plăcerea fățărnicind dulceață nespusă, dar când este luată, se află mai amară ca fierea, înghițind sufletul prins de ea mai mult decât o sabie ascuțită cu două tăișuri. Ceea ce a pătimit strămoșul nostru Adam amăgit de șarpe. Fiindcă s-a atins de mâncarea interzisă, a aflat moarte în loc de viață. Aceasta pătimesc toți care de atunci și până acum sunt înșelați de balaur în același chip. Căci așa cum el însuși fiind înduneric se preface în înger de lumină tot așa știe să prefacă răul în bine, amarul în dulce, întunericul în lumină, urâtul în frumos, ceea ce este ucigător în ceea ce este viu. Și astfel cel prearău nu pierde niciodată ocazia să amăgească lumea. Dar noi, fraților, să nu ne înșelăm prin feluritele lui înșelări, nici să pătimim același lucru cu păsările care, apropiindu-se cu lăcomie de mâncarea pusă la vedere, cad în lațul vânătorului. Ci să dăm la o parte vălurile păcatului cu ajutorul minții și să vedem răul gol-goluț și să fugim de el foarte.

Pe lângă acestea, să fim gata la vreme de psalmodii, râvnitori la cântări, atenți la citiri, plecându-ne genunchii după măsura dată în fiecare ceas lucrând cu mâinile noastre, fiindcă este bine să lucrăm, fiindcă cel ce nu lucrează nu este vrednic nici să mănânce, purtând poverile unii altora, fiindcă unul este slab, altul este tare, folosindu-ne cu măsură de mâncare și băutură și de celelalte necesare, încât să nu râvnim la cei ce viclenesc[3], ci să râvnim în bine. Întru toate să fim buni între noi, milostivi, binevoitori, supuși, plini de milă și de roade bune Și pacea lui Dumnezeu care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre[4]. Și acum să fiți învredniciți să ajungeți fără de vină ziua cea stăpânească a Învierii, în veacul viitor, la Învierea din morți, ca să dobândiți Împărăția cerurilor, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Teodor Studitul, Catehezele mici, în pregătire la Editura Doxologia, în colecția „Viața în Hristos. Pagini de Filocalie”, nr. 10.

[1] 2 Cor. 4, 16.
[2] In 14, 23.
[3] Ps. 36, 1.
[4] Filip. 4, 7.

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

~ + ~
     SCRISOAREA 40 


     Fiului Naucratie



Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

În trei se împarte problema. Căci marcioniţii, tascor­diur­­­ghenii, maniheii şi cei din aceeaşi categorie cu ei, până la melchisedieni, adică 25 de erezii, se botează [de că­tre Biserică]. Se ung cu Sfântul Mir quartodecimanii, no­vaţienii, arienii, macedonienii, apolinariştii, adică cinci ere­zii. Iar cei care nu se boteză, nici nu se ung, ci numai [tre­buie] să dea anatemei erezia lor şi oricare altă erezie, sunt meletienii, nestorienii, eutihienii şi cei din aceeaşi ca­­tegorie cu aceştia, până la erezia de acum[7], pe care nu‑i enu­­măr acum, din pricina mulţimii de diviziuni a [ereziei] ace­falilor şi a lungimii scrisorii[8].

Iar dacă spui că nu face diferenţe canonul[9], ci în chip ho­tărât spune că cei hirotoniţi sau botezaţi de eretici nu pot să fie nici clerici, nici credincioşi, aceea socoteşte‑o, că apostolicescul canon pe aceia i‑a numit eretici care nu sunt botezaţi sau nu botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi aceasta suntem învăţaţi din dum­ne­ze­iescul glas al marelui Vasile.[10] Căci numeşte erezii pe ce­le rupte cu totul şi înstrăinate în ce priveşte însăşi cre­din­ţa [creştină], iar schisme, pe cei ce s‑au deosebit unii de alţii pentru oarecare pricini bisericeşti şi chestiuni care s‑ar putea rezolva; adunări lăturalnice [numeşte] adună­ri­le făcute de către preoţi sau episcopi nesupuşi şi de către no­roadele cele neînvăţate.

Pentru prima categorie el însuşi aduce un exemplu şi zice către Sfântul Amfilohie: „Pentru ce trebuie osândit bo­­tezul pepuzienilor şi al celor ce botează în [numele] Ta­tă­lui şi al Fiului şi al lui Montan sau Priscilla? Fiindcă cei bo­tezaţi în cele nepredanisite nouă nu au fost [de fapt] bo­te­zaţi”. Deci, pe aceştia şi pe cei ca ei, canonul şi Pă­rin­ţii, precum zice dumnezeiescul Vasile, i‑au numit ere­tici.

Din cea de‑a doua categorie, Sfântul Vasile aduce ia­răşi ca exem­plu pe catari, care sunt dintre cei schismatici. Iar dacă ai spune: «Şi cum sunt numiţi eretici şi aceştia, şi toţi cei din categoria lor?»[11], aceasta o spunem şi o gân­dim: Cei dintâi sunt în chip propriu eretici, din pricină că ne­cinstesc însăşi partea vitală a credinţei noastre treimice, iar cei din categoria a doua [sunt numiţi aşa], prin abuz de lim­baj şi ca unii ce s‑au desprins din primii[12], dar totuşi ei măr­turisind deopo­tri­vă şi că cred, şi că botează în Treime, şi proprietatea spe­ci­fică fiecărui ipostas, iar nu că este un singur [ipostas] al ce­lor Trei, chiar dacă în altele sunt eretici.

Iar ca exemplu pentru a treia categorie, însuşi Sfântul ia­răşi aduce pe cel care, fiind dovedit pentru vreo gre­şea­lă, s‑a rupt de liturghie şi nu s‑a supus ca­noa­ne­­lor, ci şi‑a adjudecat sieşi conducerea şi liturghia. Şi du­pă cum cei din a doua categorie sunt omonimi[13] cu cei din­­tâi, aşa şi cei din a treia sunt omonimi cu cei din a do­ua. De pildă, cei vechi îi numesc pe meletieni schisma­tici, ca unii care s‑au despărţit [de Biserică], împreună cu schis­­maticul Meletie, deşi ei nu sunt rău‑credincioşi[14]. Căci dând anatemei propria schismă, pre­cum zice, sunt primiţi în Biserica sobornicească.

Dar întreaga erezie se aseamănă cu un lanţ împletit de diavol, ţinându‑se o [erezie] de alta, toate atârnând ca de un capăt de o singură necinstire şi necredinţă în Dum­nezeu, chiar dacă ele se deosebesc prin nume şi timp, şi loc, şi cantitate, şi calitate, şi putere, şi lucrare. Fi­indcă nici unul şi acelaşi trup nu este numai un sin­gur mădular, ci multe; şi diferite sunt lucrările şi pute­ri­le, şi însuşirile, şi aşezările, şi cinstirile acestora, unele în raport cu altele.

Despre celelalte întrebări ale tale:

La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s‑a răspuns mai înainte[15], dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi îm­­preună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceş­tia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mân­­cat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvânta­rea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dum­ne­­zeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, tre­buie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajun­ge mărturisirea, nu ştiu decât că aceasta este în chip lim­pe­­de un vicleşug.[16] Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vre­­mea în care nu este erezia dezlănţuită şi [numai] în le­gă­­tură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede sun­tem în­­văţaţi de Părinţi să nu cercetăm.[17] Dar un asemenea pre­ot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ere­ticii, rar se găseşte acum.

A doua, despre iubitorul de Hristos care cheamă [un pre­ot ortodox] în casa lui de rugăciune ca să facă prive­ghe­re şi dacă trebuie [preotul] să liturghisească în ea şi îm­­preună cu cine trebuie. E limpede că poate să dea as­cultare şi să meargă, şi să cânte împreună cu ei, dacă or­to­docşi sunt cel ce‑l cheamă şi psalţii, şi dacă amândoi [gaz­da şi psalţii] se păzesc de părtăşia cu ereticii. Şi tre­bu­ie să liturghisească în casa de rugăciune, dacă mărturi­seş­te cel ce o are că nu mai liturghiseşte vreun eretic în ea. Căci s‑a spus mai înainte că este necesar să se întrebe în­tru toate din pricina dezlănţuirii ereziei.

A treia: dacă un [preot] ortodox primeşte de la cineva o bi­serică şi este obiceiul ca în fiecare an, o dată sau de do­uă ori, să se strângă poporul în ea şi să se pomenească la li­tur­ghie vreun eretic, [ce să facă]? A psalmodia aco­lo, da­că e ne­apărată trebuinţă, ar putea fi iertat, dar a li­tur­ghisi nu. Dar dacă se poate întrerupe obiceiul, se poate şi liturghisi.

A patra: dacă este o biserică în care cel ce litur­ghi­seş­te îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox are al­tar sfinţit pe pânză de in sau pe vreo placă de lemn[18], se cu­vine ca acesta [antimisul] să fie pus în ace­eaşi bi­se­ri­că, nefiind de faţă preotul care pomeneşte [pe eretic], şi [pre­otul] ortodox să liturghisească pe el [pe antimis]? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapă­rată tre­buinţă, [să se liturghisească] într‑o casă de obşte, în­tr‑un oarecare loc mai curat, anume ales.

A cincea: dacă pe drum se întâmplă ca un ortodox să fie poftit la masă de unul sfinţit[19] sau de un mirean şi ar fi vre­mea psalmodiei, cum trebuie să procedeze? Am spus, şi iarăşi spun: cât timp ţine erezia şi nu este depusă prin­tr‑un sinod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ce­ea ce priveşte dumnezeiasca împărtăşanie, şi în ceea ce pri­­veşte simpla masă în comun, şi nici o vreme nu este ne­­potrivită şi neprielnică pentru aceasta. Dar dacă pri­meşti pur şi simplu pâine de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi primeşti găzduire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate. Dar în celelalte cazuri[20] trebuie neapărat întrebat.

A şasea: dacă un ortodox, în călătorie, află o biserică aproa­pe de oraş sau sat, trebuie ca el să se roage acolo sau să şi rămână, [încercând] să evite să fie oaspete mi­re­nilor? Poate să se şi roage, să şi rămână dacă este mă­năs­tire. Dar şi în casa unui mirean sau a unuia sfinţit, pre­cum s‑a spus, la fel poate rămâne şi găzdui, dacă vreun ceas de nevoie îl obligă, şi poate, fără să cerceteze, să ia cele spre trebuinţă, în afară de cazul, precum am spus, când cel ce‑l primeşte este cunoscut de mai înainte de cel pri­­mit că este necredincios sau nelegiuit. Dar e necesar [să zic] că nu e bine să primească oricum cele spuse mai îna­­inte, ci să cerceteze şi să găzduiască la un ortodox şi, dacă e nevoie, de la el să‑şi ia merindele de drum. Căci aşa porunceşte Domnul prin sfinţii Lui.

Preotului şi egumenului le‑ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhie­re­ul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s‑a făcut sinodul[21] şi că „pierim”. Fi­ind­­că pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu‑se de erezie, ca să rămână epis­cop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [vala­bi­­le] hirotoniile lui![22] Dar de ce, fiind limpede erezia [lui], egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi? Aşa­dar, dacă cel ce i‑a hirotonit s‑ar fi îndreptat, puteau de­în­dată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în ere­zie, prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie, chiar da­că ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i‑a hi­ro­to­nit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumne­zeu. Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s‑a aprins în egu­men şi se sârguieşte să‑şi agonisească cununa măr­tu­ri­si­rii, nici să liturghisească în biserica în care se află sca­unul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pome­neş­te pe eretic], nici să‑l pomenească pe el la liturghie ca episcop. Şi fericit este acesta, făcându‑se pildă de mân­­tuire şi multor altora. Dar fiind pus jertfelnic [an­ti­mis] în aceeaşi biserică, nu e nici o piedică să se litur­ghi­seas­că acolo.[23] Şi ceea ce am uitat să însemnez mai sus, voi pomeni aici. Şi fiindcă Sfântul Vasile zice despre cei ca­re sunt în adunările lăturalnice că adesea şi cei din treap­­ta [clericală] care s‑au abătut împreună cu cei nesu­puşi, dacă se căiesc, sunt primiţi în aceeaşi rânduială [treap­­tă] [de mai înainte], să nu creadă evlavia ta că cu­vân­­tul se împotriveşte canonului apostolic, care zice: „da­că un cleric se va ruga cu un cleric caterisit, să fie ca­te­ri­sit şi el”, ci să ţină seama că, precum a fost deosebit de că­tre Părinţi că altceva ar fi ereziile faţă de schisme, aşa a fost deosebit – desigur după o cugetare analoagă – că al­tul este canonul care depune în chip de neocolit pe cel ce s‑a rugat cu cel caterisit [preotul eretic], faţă de ca­nonul re­feritor la cel aflat în adunările lăturalnice. Fiindcă unul ştie că în chip mărturisit [pe deplin conştient şi pe faţă] s‑a rugat cu cel caterisit, şi în mod firesc este îndată ca­te­ri­sit, ca unul care nu a luat aminte la canon şi s‑a purtat fa­ţă de el indiferent, pe când celălalt nu a crezut că este ca­terisit când s‑a depărtat împreună cu mulţimea [de Bi­se­rică] şi de aceea, dacă se căieşte, este primit în ace­eaşi rân­duială. Iar faptul că s‑a adăugat acest „adesea” în cu­vân­tul Sfântului, arată că este cu putinţă ca cel care s‑a că­it să nu fie primit în aceeaşi rânduială [treaptă][24]. Deci şi acest cuvânt [al Sfântului Vasile] trebuie primit, şi cano­nul apostolic trebuie ţinut neapărat şi fără discuţie.

Iar că Hristofor cel cu nume mincinos[25] s‑a întors iarăşi la vomitătura sa, nu m‑am minunat defel, ştiind nestator­ni­cia lui. Iar că Clidonie a răbdat pentru adevăr închi­soa­re şi bătăi de la necredincioşi numai o singură zi, m‑am ui­mit foarte. Aşa că, dacă până acum rămâne sta­tornic, prin pu­terea lui Dumnezeu, să nu‑ţi fie greu nici ţie, nici altor fraţi să‑i întindeţi mâna, orice ar fi.

Iar despre cele spuse mai înainte, adică despre cei bo­te­­zaţi şi cei unşi cu Sfântul Mir şi cei care dau anatemei ere­zia, nu ţi‑am scris după cum a ordonat şi a numărat dum­nezeiescul Epifanie ereziile, ci după cum am aflat în­tr‑o însemnare a unui bărbat iubitor de osteneală, dintre cei vechi şi care a făcut o cercetare şi le‑a aflat din cărţile Bi­sericii din Bizanţ.

Fratele Grigorie te salută cu căldură.

[1] Aluzie la obiceiul ca faptele faimoase ale regilor să fie înscrise pe columne spre a rămâne posterităţii.

[2] Nu osândea pe eretici, ci plângea pentru ei.

[3] Preotul şi monahul nu trebuie să aibă legătură cu oastea, dar nici să admită părtăşia cu alt preot sau monah care ar face acest compro­mis. (Probabil că a doua întemniţare a lui Naucratie avea legătură cu un astfel de refuz al acestuia faţă de vreo propunere imperială.)

[4] De întristări.

[5] Deci problema învingerii întemniţării este tot una cu a gânduri­lor de la diavol. Nepătimirea (lipsa unei legări pătimaşe de cele mate­ria­­le) este necesară, ca omul să nu mai fie legat trupeşte de condiţiile ex­­terioare şi să aibă astfel putere să lupte cu gândurile.

[6] E vorba de una din lucrările Panarion şi Ancoratus ale Sfintei Epi­­fa­nii, care tratează despre erezii.

[7] Iconomahii.

[8] Probabil că, fiind Sfântul în închisoare, nu avea destul material spre a trimite scrisori lungi şi de aceea era constrâns să scrie în mă­su­ra ma­te­ria­lului disponibil şi să se restrângă la chestiunile cele mai im­portante.

[9] Cf. canoanele 46, 47, 68 apostolice.

[10] Cf. canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

[11] Cu alte cuvinte: Dacă Sfântul Vasile a spus că unii sunt schis­ma­­tici, de ce totuşi sunt numiţi eretici.

[12] Totuşi nu întotdeauna schismaticii sunt proveniţi din eretici prin­­tr‑un fel de „îndulcire” a ereziei.

[13] Li se dă acelaşi nume, prin abuz de limbaj.

[14] Au credinţa dogmatică adevărată.

[15] Probabil scrisoarea 49.

[16] Cât timp ţine erezia, trebuie ca cel suspect să fie cercetat în legă­tu­ră cu dogmele credinţei şi cu starea lui canonică, nu doar să i se ceară mărturisirea formală.

[17] Prin urmare, în vreme de manifestare făţişă a ereziei şi în ceea ce priveşte persoanele care în chip limpede pactizează cu erezia, e clar că trebuie făcută o cercetare.

[18] Altarul sfinţit este sfântul antimis, care, în acea vreme, putea să fi fost o pânză sfinţită, având sfintele moaşte, sau o placă de lemn sfin­­ţită, având introduse în ea sfinte moaşte.

[19] Cineva din catalogul preoţesc sau călugăresc.

[20] Dacă avem oarecare ştire sau bănuială că persoana respectivă este în erezie sau păcate.

[21] Posibil să se refere la Sinodul al VII‑lea Ecumenic.

[22] Sfântul se miră cum de pot fi primite hirotoniile lui, date fiind con­diţiile descrise.

[23] Alt antimis presupune comuniunea cu alt episcop ortodox.

[24] Faptul că cel care s‑a căit a fost primit adesea în rânduiala dina­in­­te, arată că adesea nu a fost primit, căci altfel ar fi formulat „tot­dea­u­na”, nu „adesea”.

[25] Hristofor înseamnă purtător de Hristos, dar avea nume minci­nos, ca unul ce cu fapta se lepăda de Hristos.

extras din cartea “Învăţăturile Bisericii Ortodoxe – între iubire şi toleranţă”,Com. Poligrafic, Chişinău 2010, pagina 240

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Scrisoarea 553
Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara

 Ce frumoasă e epistola nobleţei tale, pe de-o parte, dic­tată în limba ţinutului tău, pe de alta, revărsîndu-se de multul har al smeritei cugetări şi, ceea ce e uimitor, avînd un mod de a spune lucrurile neobişnuit, ca şi cum ar avea ceva dăruit de Dumnezeu pe dinăuntru. Însă de unde, fi­ind noi păcătoşi, este atît de mare credinţa ta şi revărsarea ta evlavioasă faţă de noi? Ori [poate faci aceasta] pentru ca să ne fie cunoscută şi nouă care şi ce fel de evlavie ai, atrăgînd la ea împreună cu tine, ca pe o mîncare pusă pe o masă dumnezeiască, şi pe domnul şi capul tău [soţul], dar şi pe doamnele surori?

Prin urmare, în acest fel este dumnezeiesc de încîntă­toare epistola voastră şi pune în valoare şi mai frumos tră­săturile dreptei voastre credinţe. Dar eu nu sunt destoinic în a vă spune să vă dăruiţi cu totul smereniei mele[1]. Însă nu nouă, ci lui Dumnezeu daţi-vă cu totul. De aceea sun­tem datori şi să ne bucurăm de viaţa voastră bună, şi să ne rugăm pentru ca să [aveţi parte de] cele sfinte, şi să vă împărţim, [însă] doar ceea ce avem, şi să vă oferim cu­vîntul nostru sărac. Pe acesta dîndu-ţi-l acum, te întreb, pentru ce motiv caută domnia ta ca eu să-i arăt despre dumnezeiasca împărtăşanie şi pentru ce te împărtăşeşti [aşa de] rar, [doar] la cîţiva ani? Căci acest lucru trebuie să aibă un oarecare motiv. Fiindcă problema nu constă pur şi simplu în a te împărtăşi rar sau în fiecare zi, ci tre­buie să ne împărtăşim cu conştiinţă curată. „Căci cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie”, zice, „osîndă lui îşi mă­nîncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29).

Prin urmare, dacă în acest mod cercetezi cele ale tale şi eşti cu evlavie [trezvie], aşteptînd vremea [curăţi­rii conştiinţei], bine faci, fie că [te împărtăşeşti] mai des, fie mai rar; şi hotar în acest lucru nu este altul decît apropierea cu inimă curată, pe cît îi este cu putinţă omului. Dar dacă cineva, din pricina unei greşeli, are o [stare] ce îl opreşte de la împărtăşanie, e limpede că acela atunci se [poate] împărtăşi cînd împlineşte canonul pentru ea.

Iar [la întrebarea] dacă trebuie să se cerceteze iarăşi din pricina ereziei, [răspunsul este]: acest lucru e absolut necesar[2]. Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul învinuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne face familiari diavolului.

Aşadar, cercetează [bine], o, fericito, şi să se potriveas­că cercetarea ta într-un oarecare fel cu cele spuse [mai îna­inte] şi în acest chip apropie-te de [Sfintele] Taine. Şi să fie  ştiut tuturor că acum erezia care stăpîneşte în Biserica noastră este cea a adulterilor. [O], de-ar fi cruţate de ea şi cinstitul tău suflet împreună cu surorile şi capul tău!

Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la liturghie.

Ce să-ţi spun acum de­spre acest lucru nu văd, decît că întinare are împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfînta Liturghie.

Iar Domnul, Cel Ce vă conduce pe voi în atîta măsură a dreptei credinţe, însuşi să vă păzească şi să vă păstreze nevătămaţi şi întregi şi cu trupul, şi cu sufletul, spre tot lucrul bun şi spre toată îndestularea în viaţă, mă refer şi la căsnicia voastră, şi la preaevlavioasele surori, rugîndu-vă toţi pentru nevrednicia noastră.

 Sursa: „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”, vol. I, ed. Sophia, Bucureşti, 2006; traducere din greaca veche – Pr. Marcel Hancheş

[1] Probabil în scrisoare acea doamnă scria că se dăruie întru totul călăuzirii cuviosului Teodor.

[2] Doamna întrebase dacă trebuie ca omul să cerceteze în legătură cu preotul unde se împărtăşeşte.

Sursa

Sfantul Teodor Studitul s-a nascut in anul 759, in cetatea Constantinopol, si a trecut la cele vesnice in ziua de 11 noiembrie 826, la varsta de 67 de ani. A fost unul dintre cei mai puternici aparatori ai cinstirii sfintelor icoane si cel mai de seama staret al Manastirii Studion, care, sub indrumarea sa, ajunsese sa aibe o obste de aproape o mie de calugari.
Sfantul Teodor Studitul, in afara ravnei pentru apararea sfintelor icoane, a fost modelul desavarsit al vietii de obste; spovedania deasa, ascultarea fata de un singur duhovnic, trairea in dragoste fata de ceilalti. Sfantul Teodor Studitul a avut o viata plina de incercari, el fiind prigonit pe nedrept si exilat de mai multe ori.

Sfantul Teodor Studitul (759-826)



Sfantul Teodor Studitul s-a nascut in anul 759, in cetatea Constantinopol, intr-o familie nobiliara. La scurt timp dupa nasterea sa, parintii sai, Fotino si Teoctista, au hotarat de comun acord sa imbratiseze viata monahala. Ei au impartit saracilor o mare parte din averea familiei, iar pe fiul lor, Teodor, l-au incredintat in grija unchiului sau, monahul Platon, care se nevoia in apropiere de Muntele Olimp.
Tanarul a primit o educatie aleasa. Desi putea sa continue o cariera de seama, in administratia imperiala, in anul 781, la varsta de 22 de ani, el a hotarat sa urmeze pilda parintilor sai, adica sa intre intr-o manastire.
Impreuna cu unchiul sau, Sfantul Teodor a participat la lucrarile Sinodului al VII-lea Ecumenic, intrunit in localitatea Niceea, in anul 787. Impreuna cu cei 360 de Sfinti Parinti adunati la Sinod, Sfantul Teodor s-a aratat drept un aprig aparator al cinstirii sfintelor icoane, impotriva iconoclastilor.
In anul 787, Sfantul Teodor a fost hirotonit preot. Apoi, impreuna cu unchiul sau, monahul Platon, si cu cei doi frati ai sai, Iosif si Eftimie, Sfantul Teodor a hotarat sa infiinteze o manastire de calugari. El a donat banii si terenul necesar construirii viitoarei manastiri, in localitatea Sacudion, aflata langa Muntele Olimp. Bserica manastirii a fost inchinata Sfantului Ioan Evanghelistul. Noua obste a fost organizata potrivit indrumarilor mostenite de la Sfantul Vasile cel Mare. In anul 794, sfantul a fost ales si numit egumen.
In anul 795, cand imparatul Constantinopolului a divortat si a poruncit ca sotia lui sa fie tunsa in monahism in mod fortat, Sfantul Teodor Studitul s-a pronuntat cu multa hotarare impriva acestei fapte. Exemplul imparatului a fost luat de mai multi demnitari imperiali. Pentru ca Sfantul Teodor nu l-a primit pe imparat in manastirea sa, tinand usile incuiate, el a fost batut puternic si, apoi, exilat in cetatea Tesalonic. Sfantul Teodor s-a adresat episcopului din Roma, care a sustinut protestul sau, condamnand fapta imparatului.
In anul 797, scaunul imperial a fost ocupat de imparateasa Irina, care l-a ajutat pe Sfantul Teodor sa revina in cetatea imperiala. In continuare, sfantul a refuzat comuniunea cu patriarhul Tarasie al Constantinopolului, care nu il caterisise pe preotul care a incuviintat casatoria imparatului Constantin al VI-lea cu o ruda de-a tatalui sau. In cele din urma, patriarhul a inteles gravitatea faptei si l-a caterisit pe cel responsabil.
In anul 798, Sfantul Teodor a fost randuit in Manastirea Studion, aflata in Constantinopol. Sub staretia lui, manastirea a cunoscut cea mai infloritoare perioada a sa, obstea acesteia adunand aproape o mie de calugari.
In anul 806, imparatul Nichifor I i-a cerut Sfantului Teodor Studitul sfatul in privinta alegerii urmatorului patriarh. Acesta l-a sfatuit sa nu puna in aceasta mare treapta un laic, dar imparatul nu l-a ascultat. Pentru opozitia sa fata de noul patriarh, in urma unui sinod intrunit in anul 809, sfantul a fost exilat, iar obstea Manastirii Studion a fost imprastiata. In anul 811, patriarhul si-a recunoscut greseala, iar Sfantul Teodor si o parte din obstea sa au putut sa se reintoarca in manastire.
Pentru lupta sa continua in apararea sfintelor icoane, in anul 815, Sfantul Teodor a fost exilat din nou, de catre imparatul Leon al V-lea Armeanul. El s-a intors in Constantinopol in vremea domniei imparatului Mihail al II-lea Gangavul, dar pentru putina vreme. Manastirea Studion fusese distrusa. Sfantul Teodor Studitul a trecut la cele vesnice in ziua de 11 noiembrie 826, la varsta de 67 de ani, in apropiere de Nicomedia.

Teodor Danalache

Sursa