O sud-coreeancă și un neamț s-au convertit la ortodoxie, primind Taina Botezului în Iaşi

1

1

1

aparatorul.md: Doi cetățeni străini, o sud-coreeancă și un neamț, au primit recent Taina Botezului. Evenimentul, săvârșit într-o biserică din Iași, a fost anunțat pe Facebook, fiind însoțit de mai multe fotografii.

”În apa botezului, de la Biserica Talpalari, din Iași, s-au întâlnit practic, doua lumi: răsăritul-Coreea de Sud și apusul-Germania.

Botezul a fost oficiat în limba engleză de un preot de origine americană, stabilit la Iași, de asemenea convertit la ortodoxie”.

Slujba a fost săvârșită de preoții Constantin Sturzu, Radu Brânză și Stephen – un american convertit la ortodoxie și stabilit în Iași. La ceremonie a asistat și soția germanului, o chinezoaică.

Un predicator musulman trece la Ortodoxie

Vă prezentăm în cele ce urmează o convorbire cu un nou dreptslăvitor creştin din Londra, ce a luat numele de Daniil. Daniil nu a fost un musulman de rând. Deşi, inevitabil, vestea acestei convertiri va ajunge la musulmanii din Londra, am ales ca pentru moment să nu dăm foarte multe amănunte, deoarece adesea au loc violenţe şi ameninţări, ajungându-se uneori şi la uciderea foştilor musulmani de către fanatici. Interlocutorul lui Daniil este părintele Nikolai Savcenko, paroh interimar al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor – Patriarhia Rusă).

– Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.

– Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.

– Care a fost poziţia sa?

– Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.

– Ce te-a purtat către Hristos?

– Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.

– Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?

– Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.

– Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?

– Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.

– Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?

– Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.
Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.

– Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?

– Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui. Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.

Traducere: Radu Hagiu

sursa

[1] Arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul Bisericii Anglicane (în prezent, Rowan Williams) (n.tr.)
[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).

A fi orfan duhovnicește (cazul pastorului protestant care s-a botezat ortodox!)

 

Un preot care slujește de mulți ani Biserica lui Hristos (adică Sfânta Ortodoxie – n.trad.) în America, la un moment dat a hotărât să facă un pelerinaj în Sfântul Munte Athos și mai ales să meargă să îl cunoască pe Cuviosul Paisie Aghioritul. Și-a manifestat dorința să vină împreună cu el și un pastor protestant.

Gheronda Paisie i-a primit cu multă bunătate. I-a servit cu o bucată de rahat și cu un pahar cu apă și s-a așezat lângă ei. Au trecut câteva minute și pastorul protestant a deschis o discuție despre Sfintele Moaște. El susținea că toate osemintele oamenilor sunt la fel și nu trebuie ca pe unele să le deosebim de celelalte și să ne închinăm înaintea lor. Atunci Gheronda i-a spus, cu multă bunătate:

– Nu este așa cum zici, pentru că, iată, ieri a venit aici un tată, care l-a adus cu el pe fiul lui, care avea duh mut și surd și copilul nu vorbise niciodată, deloc în viața lui. La un moment dat eu am intrat în chilia mea, ca să aduc o bucățică de Sfinte Moaște, un deget al Sfântului Arsenie Capadocianul, pe care îl am acolo.

Când am luat Sfintele Moaște în mână, fiind încă în chilia mea, fără să mă vadă nimeni, atunci afară în curte copilul demonizat și mut a început să strige:
– Nu, mă va arde!
Așadar, când am ieșit și l-am însemnat în chipul Sfintei Cruci pe copil cu Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie, copilul s-a făcut bine și din acea clipă el vorbește și totul este bine!
– Vezi, eu nu îți vorbesc teoretic, ci am o mare experiență și am trăit multe astfel de situații.

Gheronda s-a uitat apoi la pastorul protestant cu acea privire curată, plină de bunătate și a continuat:

– Îți voi spune ceva, însă te rog să nu mă înțelegi greșit, pentru că nu o spun din mândrie, ci din smerenie și din dragoste. Noi, ortodocșii, o avem ca mamă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în timp ce voi sunteți ca niște orfani, fără mamă, pentru că nu o cinstiți.

După ce s-a întors în America și au trecut șase luni de la vizita lor la Gheronda Paisie, pastorul a mărturisit că a simțit intens starea de orfan duhovnicesc și apoi, cu rugăciunile lui Gheronda Paisie, pastorul s-a botezat și a devenit ortodox.

(Din cartea Vasul cel ales a ieromonahului Hristodoulos)

Sursa – https://paterikiparadosi.blogspot.com/2018/07/blog-post_85.html#more

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

sursa:http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/07/13/a-fi-orfan-duhovniceste-cazul-pastorului-protestant-care-s-a-botezat-ortodox/

Un american a primit botezul ortodox la Piteşti

basilica.ro: Cetăţeanul american Philip Bruce Trapnell Jr., de confesiune protestantă, a trecut marţi la ortodoxie şi a fost botezat la Piteşti.
Convertirea este procesul prin care o persoană decide să devină ortodoxă, spre deosebire de intrarea în ortodoxie din copilărie.
Philip Bruce Trapnell Jr. s-a născut în Baltimore, Maryland, USA şi şi-a exprimat dorinţa de a trece la credinţa ortodoxă, potrivit site-ului oficial al Eparhiei Argeşului şi Muscelului.
Rânduiala liturgică a fost oficiată în biserica Parohiei Găvana III din Protoieria Piteşti.

După ce s-au împlinit rânduielile tipiconale prevăzute în Molitfelnic şi a citit Mărturisirea de Credinţă Ortodoxă, candidatul la Ortodoxie a primit Taina Botezului, a fost miruit şi cuminecat cu Sfintele Taine.
La finalul slujbei, noul membru al Bisericii lui Hristos, dimpreună cu naşii şi familia, au primit icoane şi cărţi de rugăciune.

Primirea la Ortodoxie a unui stilist schismatic (de rit vechi): lepădări, Botez, mirungere

ortodoxinfo: La Biserica Românească „Panaghia Odighitria” din Pireu a avut loc, duminică 14 ianuarie, în timpul Sfintei Liturghii – Botezul ortodox al lui Macarie, care s-a născut în credința schismatică a lipovenilor popoviți (de la  mitropolitul Amvrosii Popovici), numiți și creștini de rit vechi.

Paul Fotiou, un rabin care s-a convertit la Ortodoxie


Printre numeroșii oameni convertiți la ortodoxie se numără și rabinul evreu Paul Fotiou din comunitatea evreiască din Arta, Grecia, care s-a convertit de la iudaism și a fost botezat ortodox împreună cu familia sa. Arhimandritul Nektarios Ziompolas scrie următoarele despre Paul Fotio:

„Am ajuns să-l cunosc pe Paul Fotiou întâlnindu-l în diverse locuri și biserici sfinte din Atena unde predica și l-am auzit discutând deseori despre cum s-a convertit de la iudaism la ortodoxie. Îl ascultam cu înfiorare și emoție și aveam mereu întrebări pentru el. Trăia cu intensitate viața sacramentală a Bisericii. Fața și personalitatea sa impuneau respect, aproape că „mirosea” a tămâie. Voi povesti un moment anume legat de Paul Fotiou la care am fost și eu martor. Din câte îmi amintesc, s-a petrecut între 1960 și 1962 la Atena.

Era noaptea din Joia Mare și ne aflam la o biserică din Atena la Liturghia de Sfintele Paști. Eram mirean pe atunci și stăteam alături de Paul Fotiou lângă iconostas, în fața icoanelor lui Hristos și a Sfântului Ioan Botezătorul. Când părintele a citit cu o voce foarte frumoasă pasajul acesta din Biblie: „Și văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se face, luând apă, și-a spălat mâinile înaintea mulțimii zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea. Iar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Matei 27:24-25), Paul Fotiou a căzut inconștient pe jos. În timp ce părintele citea, noi l-am mutat din biserică. Un doctor din congregație l-a văzut imediat și a făcut ce era necesar, astfel că și-a revenit în scurt timp, dar nu a vrut să plece înainte ca slujba să se fi terminat. Desigur, mulțimea aflase ce se întâmplase și se credea că leșinase de la statul în picioare. Puțini știau că a leșinat când a auzit înfricoșătoarele cuvinte din Biblie. Altfel spus, acele cuvinte i-au transmis ceva și a fost foarte mișcat trăind după două mii de ani mărturisirea neînțeleaptă a compatrioților evrei din care făcea parte la acel moment… Sufletul său l-a aflat pe adevăratul Mântuitor. A leșinat pentru că a conștientizat oribila crimă săvârșită pe Golgota…”
Paul Fotiou a scris despre convertirea sa într-o carte scrisă în limba greacă intitulată:„Convertirea mea la Hristos” din care am preluat fragmentul următor:
Convertirea mea la Hristos
Probabil că știți, sau nu, din ziare despre marele eveniment din viața mea și a familiei mele care s-a petrecut acum zece ani din mila Domnului. Este vorba despre întoarcerea mea la Hristos și botezul meu și al familiei mele în ziua Pogărârii Sfântului Duh în 1952 la Sfânta Metropolis din Arta. Pentru mine și familia mea, acesta a fost punctul de turnură din viețile noastre și îi mulțumim întotdeauna lui Dumnezeu prin Fiul Său și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, pentru mila și cinstea cea mare de a ne fi invitat pe calea Lui spre mântuire. Îi suntem profund recunoscători și îndatorați pentru ceilalți, în special pentru frații noștri israeliți care prin interpretarea greșită a Sfintelor Scripturi, resping și Îl urăsc cu violență pe Hristos cel deja venit. Pe acela pe care străbunii noștri l-au condamnat la o moarte rușinoasă, dar pe care Tatăl lui L-a înviat în cea de-a treia zi după Scripturi. Scriu această cărticică în special pentru ei, pentru a-i ajuta, împreună cu Biblia, să-și dorească mai ușor să se întoarcă și să-L accepte pe Mântuitor care nu va mai veni să salveze ci să judece vii și morții.
Aparițiile Domnului spre iluminarea mea
Prima apariție a Domnului
Ne aflam în perioada Triodului, în cea de-a doua săptămână a Fiului Rătăcitor, o perioadă când Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință și post pentru a sărbători Patimile și Răstignirea ce urmează. Astfel am văzut în somn următoarele. Am văzut că eram la Vecernia de Sâmbătă în timp ce studiam Pentateuhul de pe un pergament, am văzut trei cuvinte grecești scrise cu aur din pasajul exodului din Egipt: „Credință Libertate Națiune”

Dând pagina, mă găseam într-o casă mare păzită de doi soldați la intrare. În acel moment a apărut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul a bătut la poartă și am coborât imediat să-I deschid. După ce a intrat, a scos din buzunat o poză cu 360 de persoane și mi-a dat-o, zicând:„Atâția dintre voi au plecat prizonieri și atâția v-ați întors din Arta:360. E timpul să vă pocăiți pentru păcatele înaintașilor vostri, adică pentru răstignirea Mea.” Mi-a arătat apoi găurile din mîinile Lui. Iar după ce mi-a tălmăcit interpretarea capitolului 26 din Levitic, a dispărut…
Cea de-a doua apariție a Domnului
Două luni mai târziu, timp în care am continuat să studiez diverse cărți ortodoxe și să merg la Sfintele Liturghii, am ajuns în Joia Mare. În noaptea de Joia Mare am adormit foarte supărat din cauza a ce auzisem în biserică. Pentru a doua oară mi s-a arătat Hristos.
Eram cu familia mea care fusese exterminată în Germania și luam masa în holul casei mele. A bătut atunci poștașul la ușă, a intrat și mi-a dat o scrisoare. Am deschis scrisoarea și am găsit fotografia pe care mi-o dăduse prima dată Mântuitorul și o declarație de renunțare de la rabinul comunității evreiești. Am fost din nou extaziat de fotografia celor 360 de persoane. O voce necunoscută a pătruns în casă atunci și mi-a zis: „Atât de mulți ați plecat și atât de mulți v-ați întors. E timpul să nu mai auzi pe nimeni. Ia-ți familia și urmează-Mă, păcatul străbunilor tăi te torturează. Pocăiește-te și vino la Mine ca să fii mântuit.”
Din acel moment, credința mea s-a aprins și mai puternic și mi-am anunțat familia, îndemnându-i și pe ei, să mergem cât mai repede la metropolitul Seraphim pentru catehizare și botez. Ziua următoare am aflat de la un prieten că frații mei israeliți de atunci ticluiseră un plan pentru a mă îndepărta din sinagogă dacă mergeam acolo sâmbătă, precum scribii și fariseii din zilele Domnului. Am evitat deci să merg și în cea de-a treia zi de Paști am fost la mitropolit pentru catehizarea familiei, promițând Preasfinției Sale că îl vom anunța cu zece zile înaintea botezului.
A treia apariție a Domnului
Se scurseseră patruzeci de zile între Paști și seara Înălțării, moment în care se sărbătoresc Rusaliile israeliților. Obișnuiam să petrecem noaptea în diferite case se aflau peste 20 de persoane în fiecare pentru a studia tradiția legii mozaice de la Sinai. În noaptea aceea, împreună cu familia, studiam o carte ce cuprindea conversația Sf. Gregorie Arhiepiscopul cu un rabin numit Erwan care fusese invitat de regele Etiopiei să discute despre Hristos. Rabinul ceruse un răgaz de patruzeci de zile pentru a studia Biblia și apoi să discute. La sfârșitul celor patruzeci de zile, a discutat timp de trei nopți și trei zile cu șaptezeci de profesori. În cele din urmă, iudeii au spus că vor crede dacă li se arată Hristos, ceea ce s-a și întâmplat. Însă din cauza credinței slabe a evreilor, de îndată ce le-a apărut Hristos „în timp ce ușile erau închise” (a venit pe un nor în mijlocul camerei), arhiepiscopul se rugă iar ei au orbit. Apoi, orbi fiind, arhiepiscopul i-a îndemnat să se boteze. După botez li s-au deschis ochii sufletului și au crezut în Mântuitorul Hristos și împreună cu ei regele și curtea sa, un total de 1500 de oameni din jurul orașului s-au botezat. Era miezul nopții când citeam și am auzit trei bătăi pe acoperișul casei; am închis temător cartea și m-am întins în pat. Am auzit apoi o bătaie la ușa camerei urmată de intrarea lui Hristos având o bucată de bumbac înmuiată în ulei în mână și cu care m-a uns cu semnul crucii pe față și mi-a spus: „Paul, Paul, de mâine vei fi al meu. Orice s-ar întâmpla, să nu te clatini căci eu voi fi în tine.” M-am ridicat imediat și i-am povestit soției și tuturor membrilor familiei să ia aminte și să nu se clintească din lașitate sau din dorința de bani, oricât ni s-ar oferi, ceea ce s-a și întâmplat din nefericire ziua următoare.

Tentativa de mituire
Ziua următoare, ziua întâi a Rusaliilor evreiești, tot consiliul comunității a apărut acasă la mine în jurul orei 11 dimineața pentru a mă convinge oferindu-mi sume uriașe de bani. Chiar și rudele mele care veniseră din Corfu au participat. Fiind însă prevenit de Hristos, și eu și familia mea priveam cu nădejde la viitoarea credință adevărată și la botezul în numele Sfintei Treimi.

8 iunie 1952
Următoarea zi l-am anunțat pe mitropolitul Seraphim al Artei că dorim să ne botezăm. Astfel, duminică pe 8 iunie 1952, de Rusaliile ortodoxe, la 12 ziua, am fost botezat împreună cu cei trei membri ai familiei mele în fața clericilor, a autorităților orașului și a multor alte persoane care au atins în total peste 300 de oameni.

Epistola lui Paul Fotiou, fost Rabin de Arta către rabinii și liderii Israelului
„Iar cei ce vor rămâne din voi se vor usca pentru păcatele lor în pământurile vrăjmașilor voștri, se vor usca și pentru păcatele părinților lor. Atunci își vor mărturisi fărădelegile lor și fărădelegile părinților lor, cum au săvârșit ei nelegiuiri împotriva Mea și au pășit împotriva Mea.”(Leviticul 26:39-40).
Dragii mei evrei, iată ce se află în spatele distrugerii noastre zilnice de către germani, care, din nefericire, ne-au luat și ne-au anihilat din cauza păcatelor părinților noștri care au sucit interpretarea Sfintei Scripturi și l-au răstignit pe Iisus Hristos Mântuitorul, iar păcatul crucificării a fost aruncat asupra noastră când fariseii avizi au glăsuit înaintea lui Pilat: „Sângele Lui asupra noastră și a copiilor noștri” (Mat. 27:25) iar restul mulțimii îi aproba zicând Amin…
În sfârșit, dragii mei, găsim în limba iudaică un cuvânt mai mare în scris decât toate celelalte cuvinte pe care îl strigăm cu putere melodică și intonație: „Amintește-ți legea lui Moise dată la Horeb” etc. E nevoie să studiem cu mare atenție acest capitol împreună cu al 26-lea capitol din Levitic în care sunt scrise toate catastrofele prin care vor trece evreii pentru că au nesocotit Legea lui Dumnezeu până chiar în punctul în care suntem un popor vinovat pentru faptele noastre…
Dragii mei, nu vorbesc din interese materiale, ci prin harul Sfântului Duh pe care l-am primit în mine prin Hristos în ziua botezului. Vă vorbesc cu pocăință, atât pentru mine cât și pentru întreaga omenire, în fața lui Hristos care este Mântuitorul și salvatorul tuturor păcătoșilor care se căiesc. Fie ca noi toți să devenim turma pe care o paște Păstorul-Hristos. Amin.
Cu dragoste întru Hristos,

Paul Fotiou

Traducere pentru Familia Ortodoxa de Aura Mircea, dupa http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/06/14/rabinul-care-s-a-convertit-la-ortodoxie-de-pogorarea-sfantului-duh-in-anul-1952/

SURSA: http://www.familiaortodoxa.ro/2012/06/27/paul-fotiou-un-rabin-care-s-a-convertit-la-ortodoxie/

Congolezul convertit la ortodoxie de către Iustin Pârvu. „M-a văzut, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: «Tu al cui eşti?»“

Un cetăţean congolez, ajuns în România din cauza tulburărilor politice din ţara natală, a fost botezat creştin-ortodox la Mănăstirea Petru Vodă de către un sobor de preoţi condus de Iustin Pârvu. După 10 ani de la acel moment spune că este ataşat la fel de mult de noua lui religie şi că a devenit un credincios practicant.
Aime Lema (48 de ani) este un cetăţean originar din Congo care trăieşte în Bucureşti de 26 de ani. Este fiul unui diplomat de carieră, fost secretar de stat al preşedintelui Mobutu Sese Seko Kuku.

Tatăl lui l-a îndemnat încă din adolescenţă să plece la studii în străinătate. Tânărul era obişnuit cu schimbările dese de domiciliu deoarece, până la 18 ani, locuise cu familia în zece ţări, acolo unde părinţii au ajuns cu slujbele. De altfel, dintre cei zece copii ai familiei, unul singur a rămas în Congo. Restul locuiesc în ţări europene, urmând sfatul părinţilor de a-şi găsi loc în zone sigure pentru a evita eventualele repercusiuni cauzate de schimbările de putere violente.
A venit să studieze Chimie Industrială
„Am venit în România în ianuarie 1991, să studiez Chimie Industrială la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Am plecat din Africa, de la o temperatură de 34 de grade, iar când am ajuns la Bucureşti erau -13 grade. A fost un şoc destul de puternic şi m-am gândit imediat să plec înapoi. Am făcut anul pregătitor, în care trebuia să învăţ limba romănă, la Piteşti“, îşi aminteşte Aime Lema de primul contact cu ţara noastră.
A reuşit să depăşească cu brio problemele de adaptare şi privirile ciudate pe care i le aruncau pe stradă cetăţenii în România anilor ‘90. A descoperit că oamenii erau mai mult curioşi decât răutăcioşi, fapt datorat sistemului comunist din care abia ieşiseră.
După facultate, Aime Lema a deschis o afacere cu o mică firmă de construcţii şi a rămas în România, beneficiind de statutul de azilant politic.
Tot în anii ’90, a început să joace fotbal, la „Acumulatorul Bucureşti” – în divizia C, la Roşiorii de Vede – tot în C, la Dacia Unirea Brăila şi la Oneşti, unde s-a accidentat la ligament şi a fost nevoit să renunţe.
Datorită fotbalului şi-a cunoscut şi viitoarea soţie. ”Ne-am cunoscut pe terenul unde jucam noi, la Politehnică,  prin intermediul cumnatei mele. Ea era pietenă cu un amic de-al meu care nu mai e în ţară şi care juca şi el fotbal. Au fost probleme foarte mari pentru socrul meu nu a vrut să mă accepte.  Cu soacra mea nu au fost probleme. El nu a vrut sub nicio formă. Chiar au fost discuţii de genul că e o ruşine pentru ei o atfel de căsătorie”, mărturiseşte Aime.
Aime Lema, alături de soţia româncă şi cei doi copii FOTO Arhivă personală
Credinţa i-a schimbat viaţa

În 2007, în timpul unei călătorii prin ţară, a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ, unde l-a cunoscut pe duhovnicul Iustin Pârvu. „Eu nu ştiam cine este, nu-l cunoaşteam pe părintele Iustin. Am ajuns acolo, am vizitat mănăstirea de maici, n-am vrut să intru la părintele pentru că era coada prea mare. Dar m-a văzut el, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Tu al cui eşti?». Toată lumea mă întreabă asta. Mi s-a părut un om deschis. «Eu sunt din Congo», i-am răspuns. «Dar al cui din Congo?», m-a mai întrebat. I-am zis atunci «Dar eu mai ştiu al cui sunt, la cât am umblat prin lume…?»“, povesteşte Aime Lema primul său dialog cu Iustin Pârvu. „Părintele era un om la care te uitai, dar parcă nu vedeai nimic. Simţeai că-i un spirit. Parcă nu era acolo. De când erai în anticamera sa ştia cine vine şi cu ce probleme“, a completat congolezul.

Imediat după această întâlnire, aflând că are o firmă de construcţii, părintele Iustin i-a cerut lui Lema să-l ajute la construirea unui azil de bătrâni în incinta aşezământului monahal.

Deşi era botezat catolic, Lema mărturiseşte că părintele este cel care a reuşit să-i insufle dragostea de Dumnezeu. „N-am fost niciodată un practicant. Când te botezi, te botezi de mic, nu alegi, aleg părinţii pentru tine. Eu, o parte din şcoală am facut-o la protestanţi, alta la catolici. Mă duceam la biserică, ştiam că există Dumnezeu pentru că n-ai cum să nu crezi în ceva, dar nu eram practicant“.
Deoarece se căsătorise doar civil, iar soţia sa era ortodoxă şi el catolic, Lema i-a cerut părerea părintelui Iustin Pârvu despre posibilitatea oficierii căsătoriei religioase. Mai întâi, duhovnicul i-a spus că o să-i facă o mirungere (n.r. – împărtăşirea darurilor şi a harismelor Duhului Sfînt, săvârşită prin invocarea Duhului Sfînt şi ungerea cu mir). Apoi, părintele Iustin i-a spus să se pregătească pentru a primi botezul ortodox.

Ioan din Congo

„Au venit şapte preoţi. Aşa m-am botezat. Mi-au dat o haină albă, m-au băgat într-un cazan foarte mare. M-au băgat ca şi cum aş fi fost un copil mic. Era frig, era noiembrie. Simţeam că sunt foarte uşurat. Mă gândeam la lucrurile la care nu m-am gândit niciodată. Stând pe lângă un altfel de om te gândeşti la faptele rele pe care le faci şi la faptele bune pe care ar trebui să le faci. La mine începuse o luptă, trebuia să fiu atent la tot ceea ce făceam, o chestie care nu conta înainte“, sunt amintirile din clipa în care congolezul a devenit membru al Bisericii Ortodoxe Române.

A primit la botez numele de Ioan, un nume de care este mândru şi pe care-l sărbătoreşte ori de câte ori în calendar este menţionat acest sfânt. A devenit un creştin practicant. „Sunt un om cu mult mai echilibrat, mult mai calculat şi un om care accepta tot ce i se întamplă deoarece nimic nu este întâmplător. Eu am zis că a fost o întâmplare, dar n-a fost întamplare. Aşa a fost scris pentru mine“, concluzionează Aime Lema. După botez, Aime Lema a întrerupt orice legături cu preotul de la Petru Vodă, care l-a sfătuit atunci să-şi caute un duhovnic la Bucureşti.

Căsătorit cu o româncă

Congolezul este căsătorit cu o româncă, pe care a cunoscut-o în perioada facultăţii, şi are o familie fericită. O fiică la liceu şi un băiat în şcoala generală, ambii sportivi de performanţă, sunt mândria sa. Îşi dedică o bună parte din timp antrenând echipa de fotbal Romprim, din Liga a IV-a. Nu-şi mai doreşte decât să obţină, după 26 de ani, cetăţenia română: „Când plec din România am dorul de casă. La mine, în ţara natală, stăteam câte 2 ani şi plecam unde era trimis tatăl meu ca diplomat. Practic, cunosc România mai bine dacât Congo. Nu sunt încă în acte, dar eu sunt român chiar dacă alţii nu vor. Eu sunt român, România este casa mea. Şi când pierd ceva îi mulţumesc lui Dumnezeu“.

Controversatul duhovnic de la Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Iustin Pârvu este unul dintre cei mai respectaţi duhovnici ai Ortodoxiei Române din toate timpurile. A murit în 2013 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Petru Vodă, dar a rămas controversat pentru declaraţiile sale prin care a susţinut mişcarea legionară. Adeziunea lui la curentul de sorginte fascistă l-a adus de mai multe ori în centrul unor scandaluri cu ecouri internaţionale. Oficialii Institutului „Ellie Wiesel” i-au cerut în repetate rânduri să se dezică de afirmaţiile sale referitoare la „evrii care conduc lumea din umbră” şi au cerut autorităţilor statului român să nu-l includă în rândul martirilor din temniţele comuniste.

În urmă cu câteva zile, numele duhovnicului a fost pomenit în contextul atrocităţilor comise de naţionaliştii albi la Charlottesville, în Statele Unite ale Americii. Unul dintre iniţiatorii protestului transformat ulterior în mişcări de stradă violente, Matthew Heimbach, a apărut la tribunal cu un tricou pe care era inscripţionat numele şi chipul lui Corneliu Zelea Codreanu. Jurnaliştii care au analizat momentul au descoperit că Heimbach declarase într-un interviu de acum câţiva ani: „Cred că Codreanu şi legiunile sale erau susţinute activ de Biserică în acea vreme. Dacă stau la acelaşi nivel cu domnul Justin Pârvu, care a sprijinit Legiunile, atunci stau în spatele lui Codreanu şi stau în spatele declaraţiilor lui”.

Sursa

Marturia video a lui Serafim Larsen, cel care L-a vazut pe Hristos in apa botezului ortodox

Primise Taina Mirungerii in exarhatul rus de Constantinopol inainte de botez. A fost excomunicat pentru ca s-a botezat! Cea mai mare binecuvantare este sa fii afurisit de Patriarhul ecumenist de Constantinopol si de acolitii lui.

Journey to Life: Baptized into Christ in the Orthodox Church

 nota: trebuie sa specificam faptul ca in cazuri speciale si un mirean crestin ortodox  poate boteza pe cineva in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, iar daca nu are apa poate folosi si pamant sau nisip. Dar daca botezul e savarsit de un eretic, chiar daca ar face randuiala botezului perfect, prin afundare, tot nu este botez ci minciuna, conform Sinodului de la Cartagina din 256, canonul 1.                   Sinodul Trulan care reglementeaza prin iconomie primirea diferitilor eretici in Biserica, fie prin marturisirea credintei, fie prin Taina Mirungerii, fie prin Botez, fiind iconomie, a fost aplicat la cazurile particulare de atunci. In nici un caz nu poate deveni iconomia sau pogoramantul regula in Biserica. Motivul pentru care astazi eterodocsii sunt primiti in Biserica prin Taina Mirungerii, in anumite cazuri,are legatura cu erezia ecumenista si recunoasterea botezului savarsit de eterodocsi (eretici). Sfintii Parinti niciodata nu au recunoscut tainele eterodocsilor si cu atat mai mult botezul lor. Taina Mirungerii nu tine loc de Botez si nici nu poate umple haric un botez savirsit de eterodocsi, chiar daca ar fi savarsit  prin afundare.  Deja avem aproape 1000 de ani de cand Roma s-a despartit de Biserica cea Una, cazand din erezie in erezie.

Serafim Larsen, dupa numele complet Serafim Jens Christian Larsen s-a  nascut in erezia Luterana si a fost pseudobotezat acolo prin stropire. Pentru ca nu era multumit de acest pseudo crestinism in care fusese crescut, inceput sa caute adevarul si linistea sufleteasca in religiile

Pr. Matei Vulcanescu impreuna cu Serafim Larsen in Grecia (18 Octombrie 2012)

orientale. Ajunsese  practicant al meditatiei budiste dar si  posedat de demoni, mai ales din cauza  experientelor  sale tibetane. A inceput sa apeleze la diferiti vindecatori orientali, dar totul a fost in desert.

In anul 2006 a ajuns in insula Creta pentru a-si petrece vacanta.  Aici a vizitat o  manastire ortodoxa. In aceasta manastire a simtit liniste sufleteasca si pace. Cu alta ocazie a cumparat o icoana a Maicii Domnului, care i-a placut lui  si a mers in camera hotelului sau unde a inceput sa isi faca meditatiile yogine obisnuite. In acel timp un miros de tamaie a intrat in camera si a auzit un glas din interior care il indemna ca nu e bine ce face si ca ar trebui sa caute Biserica Ortodoxa. A gasit scris pe spatele icoanei: Icoana Crestin Ortodoxa dupa un original Bizantin.

Cand sa intors in Danemarca a inceput sa caute pe internet o biserica ortodoxa.

In felul acesta a dat de biserica parintelui Paul Sebbelov, biserica a unei comunitati rusesti din Kopenhaga (biserica Acoperamantui Maicii Domnului), ce tinea insa de patriarhia de Constantinopol sub Exarhul Patriarhului Bartolomeu, si anume Arhiepiscopul Gabriel de Comane cu sediul la Paris (Colegiul Ortodox Sfantul Serghie, Paris).
In urmatoarea saptamana a mers la parintele Paul Sebbelov care l-a primit in Biserica Ortodoxa prin Taina Mirungerii, dupa o iconomie prost inteleasa, ce nu poate fi aplicata ereticilor din ziua de azi (papistasilor si celor ce se trag din ei- luteranilor, baptistilor, etc) pentru ca ei nu respecta nici macar tipul botezului, ci stropesc cu trei picaturi de apa. Iar conform Sfantului Ciprian de Cartagina si a constiintei Bisericii, Botez inafara Bisericii Ortodoxe nu este valabil. Desi era primit prin Taina Mirungerii, pe baza recunoasterii de la Balamant a pseudo-tainelor ereticilor, si mai ales a pseudo-botezului eretic, Jens Christian Larsen nu se simtea deloc bine si era suparat de demoni.  Un gand de la Dumnezeu a  venit in mintea lui, si anume sa mearga in Valahia, in Romania. Aici a ajuns la Schit. De cum a ajuns la Schit , le-a spus parintilor ca a fost primit in Biserica Ortodoxa si ca se bucura nespus ca e si el ortodox. Parintii insa, i-au explicat faptul ca ii lipseste Taina esentiala prin care se merge in Imparatia Cerurilor si anume Taina Sfantului Botez in Biserica cea Una, cea DreptslavitoareParintii au adus in sprijinul afirmatiei si cartea Pidalion sau Carma Bisericii unde i-au aratat conform canoanelor ( Canonul 1 al Sinodului din Cartagina din anul 256) ca nu exista Botez inafara Bisericii. In Canon se explica si faptul ca apa Botezului trebuie curatita si sfintita prin ruga preotului si prin Darul Duhului Sfant, iar ereticii si schizmaticii nu sunt preoti, iar botezul lor nu poate fi primit de Dumnezeu pentru ca sunt vrajmasii lui Dumnezeu si antihristi. Sfantul Vasile cel mare recunoaste acest Sinod de la Cartagina, iar Sinodul Trulan nu il inlatura, acest canon ramanand valabil in toata Biserica, fiind recunoscut de Sinoadele Ecumenice. Iconomia avand un caracter local si temporal, nu poate fi aplicata economia bisericeasca pentru a intari o erezie, asa cum este erezia ecumenista.                                                                                                                                                                               Jens Christian Larsen a acceptat sa fie botezat.

Astfel duminica a fost savarsita Taina Botezului de catre parintele de la Manastire. In momentul botezului, la a doua afundare, “in numele Fiului”, Serafim marturiseste ca L-a vazut pe Hristos in apa botezului asa cum este in icoana, si l-a imbratisat. A simtit apoi cum demonul a iesit din el. Din clipa aceea a devenit un Om Nou, renascut prin Taina Botezului Ortodox, asa cum spunem in Simbolul de Credinta: “Cred intr-Un Botez spre iertarea pacatelor” si cum spune Sfanta Scriptura: “Este Un Domn, O Credinta, Un Botez” (Efeseni 4, 5). Dupa primirea Tainei Sfantului Botez, Serafim Jens Christian Larsen a plecat in Danemarca si i-a spus preotului Paul Sebbelov faptul ca: “Deabea cum sunt crestin ortodox! Am primit Botezul in Romania la Schitul din Arges.” Redau mai jos in limba engleza scrisoarea pe care a primit-o Serafim Larsen de la preotul ecumenist Paul Sebbelov, care a anuntat pe arhiepiscopul sau, anume pe IPS Gabriel de Comane care a trimis arhiepiscopului Calinic al Argesului o scrisoare de reclamatie la adresa  ieromonahului  care a indraznit sa il boteze pe Serafim Larsen, iar pe Serafim la excomunicat(afurisit) din Biserica.  Arhiepiscopul Calinic al Argesului a cerut din partea lui Serafim Larsen o scrisoare in care sa povesteasca ce s-a intamplat. Motivatia afurisirii lui Serafim era  pentru indraznirea de a calca porunca Patriarhului Ecumenic ca papistasii, luteranii, anglicanii si alti eretici sa fie primiti prin Taina Mirungerii si nu prin Botez Serafim a fost insa primit in Biserica Ortodoxa ce tine de Patriarhia Moscovei si are duhovnic in acea Biserica:

Iata ce imi scrie Serafim:

“Draga p. Matei,

Aici se afla scrisoarea (in limba daneza) si traducerea ei in limba engleza pe care Parintele Paul Sebbelov mi-a trimis-o  (email) dupa cateva zile dupa ce mi-a spus ca nu ma mai poate primi la Sfanta Impartasanie (aceasta insemna excomunicare):

To: valentin vulcanescu <valentin.vulcanescu@gmail.com>

                           Dear F. Matthew,

 Here is the letter I wrote (attached), and the translation regarding the email, that Fater Paul Sebbelov me some days after he told he could not receive me in his Church for the Holy Communion:

“You were received at my hand and ministry, in our Lords church by the holy confession, the holy anoitment and the holy communion. All three parts you have thrown to wreckage by letting you baptise in another place”
“It is important that you understand the implication of this act, most of the guilt is related to your priest in Rumania, who has commited a serious sin by ignoring the holy mysteries, lawfully ordained by a danish priest who is under a canonic orthodox bishop!
“You have accepted the Priests unlawful premises, by letting you baptise by him!And together with him you have insulted and put down: “Protection by Theotokos”(our parish), my priesthood, our diocese under Archbishop Gabriel and his apostolic authority, and finally the Ecumenic Patriarcate”

“For this reason it is at this moment not possible for me to let you receive for the holy communion. It is my intention to inform our Dean of Skandinavia and the Arcbishop for their evaluation”

“ I do not know whether you at all are interested to have any further contact with our parish and with me as a priest. If you wish to return, there is a need for a totally different attitude to what has happened, and by the arrogance by which you were relatin me and others from the perish about you totally unallowed acts”

Priest Father Paul Sebbelov
( Church Protection of the Theotokos Kopenhaga)

Med venlig hilsen / Best Regards
Seraphim  Jens Christian Larsen”

Traducerea in limba romana a scrisorii preotului Paul Sebbelov de catre siteul grai ortodox:

„Ai fost primit prin mâna şi slujirea mea în Biserica Domnului nostru, prin Sfânta Mărturisire, prin Mirungere şi Sfânta Împărtăşanie. Toate acestea le-ai azvârlit  ca pe nimic, îngăduind să fii botezat altundeva. Este important să înţelegi implicaţia acestui act (gest), în  care cea mai mare parte de vină o are preotul tău din România, cel care a făcut un mare păcat, dispreţuind Sfintele Taine săvârşite în mod legitim de un preot danez, aflat în ascultare canonică de episcopul sau. Ai aceptat (premisa) lucrarea necanonică a preotului, lăsându-te botezat de el! Şi, împreună cu el ai jignit şi ai lepădat Acoperământul Maicii Domnului (parohia noastră), preoţia mea, dioceza noastră, aflată sub păstorirea Arhiepiscopului Gavriil şi a autorităţii sale apostolice, ba chiar şi Patriarhia Ecumenică. Din aceste pricini, pentru moment, îmi este cu neputinţă să îţi îngădui să primeşti Sfânta Împărtăşanie. Mă văd nevoit să îl înştiinţez de acest lucru şi pe vicarul (protopopul) nostru din Scandinavia, precum şi pe Arhiepiscop, pentru a le cere părerea în această problemă”. Nu ştiu dacă mai eşti interesat în vreun fel să mai ai vreo legătură cu parohia noastră, ori cu mine, în calitate de preot. Dacă vrei să te întorci, e nevoie să îţi schimbi în întregime atitudinea faţă de cele întâmplate, precum şi să lepezi aroganţa cu care mi-ai istorisit mie, precum şi altor parohieni faptele tale cu totul nepermise.

                                             Preot,

                                             Părintele Pavel Sebbelov,

                                             Biserica (Parohia) Acoperământul Maicii Domnului,

                                             Copenhaga.

Pentru ca interviul telefonic cu Serafim Larsen e lung si poate obositor redau mai jos esenta lui:

Fragment dintr-un interviu telefonic cu Serafim Larsen, un danez de confesiune luterana, care a ajuns sa cunoasca Ortodoxia prin minune dumnezeiasca si apoi, vrand sa se boteze, s-a lovit de prejudecatile preotilor ecumenisti care doar l-au miruns, dar Dumnezeu nu l-a lasat, ci a ajuns in Romania, unde ieromonahul l-a botezat la Schitul Bradet din Arges.

Pr. Matei Vulcanescu:   Domnule Serafim Larsen, cum v-ati simtit atunci cand ati fost afurisit de episcopul Gabriel de Comane (din Patriarhia de Constantinopol) pentru ca ati indraznit sa incalcati hotararea Patriarhiei Ecumenice de a veni la Ortodoxie numai prin Mirungere, fara Botez?

Serafim Larsen: In apa botezului, am vazut pe Hristos care m-a imbratisat! Credeti ca ma intereseaza de afurisirile oamenilor atata timp cat Hristos m-a luat in brate in cel mai real mod in timpul Botezului oficiat de Parintele de la schit?

Pr. Matei Vulcanescu: Ati mai putut merge la Biserica dumneavoastra dupa ce ati fost afurisit din motivul botezului?

Serafim Larsen: Nu am mai fost primit in Biserica ce tinea de Mitropolitul Gabriel de Comane ci am plecat in Biserica ce tine de Patriarhia Moscovei, unde am gasit si un duhovnic bun si de atunci sunt in aceasta Biserica si ma lupt cu patimile mele.

Pr. Matei Vulcanescu:Va multumesc, domnule Larsen!

Aici puteti vedea fotografiile de la Botezul lui Serafim:http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/10/01/cea-mai-mare-binecuvantare-este-sa-fii-afurisit-sau-caterisit-de-patriarhul-de-constantinopol-pentru-motivul-ca-marturisesti-ortodoxia-si-anatematizezi-ecumenismul-afurisirile-episcopilor-ecumenisti/

Fraza aceasta de mai jos, scrisa de mine, este eronata, mai jos puteti citi ce spune Canonul 19. nota: Daca cineva este preot sau episcop si a fost primit prin Taina Mirungerii in Biserica Ortodoxa, deci fara Taina Botezului,  Harul Duhului Sfant lucreaza pentru credinciosi prin el, dar pe preot sau episcop il osandeste, pentru ca ramane doar un organ al Harului, fara ca el sa primeasca o schimbare interioara.ata canonul 19 al SInodului I ecumenic:
CANON 19
Pentru cei ce s-au făcut următori lui Pavel (Samosatelui), apoi au năzuit la
Catoliceasca Biserică, sau pus hotărâre a doua oară a se boteza ei negreşit. Iar dacă
unii în timpul trecut, s-ar fi rânduit în Cler, de s-ar arăta neprihăniţi şi nemânjiţi
după ce de al doilea se vor boteza Hirotonisească-se de Episcopul Catoliceştii
Biserici. Iar dacă certare i-ar afla pe ei neharnici, se cuvine a se caterisi ei. Aşişderea
încă şi pentru Diaconiţe, şi de Obşte pentru toţi cei cercetaţi [număraţi] în Canon,
aceastaşi închipuire se va păzi. Am pomenit însă pentru Diaconiţe care se numără în
Schimă; fiindcă nici vreo hirotesie oarecare au, negreşit între mireni să se numere
ele. [Apostol: 47; Sobor 1: 2; Sobor 5: 95; Laodiceea: 7, 8; Cartagina: 66] [Sobor 4: 15;
Sobor 5: 14, 40; Vasilie: 44; Cartagina 5, 51, 135]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte pentru cei ce s-au născut în eresul lui Pavel
Samosateului, iar după aceasta au năzuit la Catoliceasca Biserică, zicând că, Canon şi
tip s-au dat ca negreşit a doua oară să se boteze ereticii cei de acest fel (vezi însă că cu
rea întrebuinţare numeşte Sinodul Botez pe Botezul Pavlianíştilor, şi alăturându-l pe el
cu Botezul nostru, nu cu însuşi acela al lor, au întrebuinţat graiul acesta, adică a doua
oară să se boteze; şi vezi Prolegomena Sinodului din Calcedon, fiindcă nu se botează ei
întocmai ca şi cei Dreptslăvitori). Iar dacă unii dintr-înşii s-au Hirotonisit Clerici mainainte
de Drepslăvitorul Botez, neştiind Arhiereii ce i-ar fi Hirotonisit, că sunt eretici,
sau că au Hirotonisiţi în Clerul Pavlianiştilor. Aceştia zic după ce a doua oară se vor
Boteza în Dreptslăvitorul Botez, de se va vedea viaţa lor neprihănită, şi nemânjită, să se
Hirotonisească de Episcopul Catoliceştii şi Dreptslăvitoarei Biserici, fiindcă întâia
Hirotonie ce au luat eretici fiind, cu totul nici se socoteşte Hirotonie. Căci cum este cu
putinţă cel ce nu este Botezat după Dreptslăvitoarea Credinţă, a lua venirea Sfântului
Duh, şi Darul şi Hirotonie? Iar cercetându-se de se vor afla nevrednici de Preoţie, se
133
cuvine a se caterisi, adică a se scoate din Cler. Că cu rea întrebuinţare s-au luat aici
caterisirea de scoatere. Fiindcă se cateriseşte chiar, cel ce s-a ridicat mai-nainte la
înălţimea Ierosirii şi a Clirosului. Iar aceştia ce nici ca cum au luat Hirotonia, din care
înălţime se vor caterisi? Cu adevărat nici din una. Sau poate că zice, a se caterisi din
Preoţia şi Clirosul Pavlianiştilor. Că precum Botez au numit pe cel după a lor rânduială
făcut, aşa au numit şi Cler pe cel al lor, şi prin urmare caterisis; precum şi Canonul al 8-
le al celui din Laodiceea Cler numeşte pe cel al Montaniştilor. Şi aceasta ce am zis
pentru bărbaţi, trebuie a se păzi fără schimbare, şi la femei. Adică dacă unele din
femeile Pavlianiştilor se vor fi Hirotonisit de Episcop Dreptslăvitor Diaconiţe, neştiind
eresul lor, sau de vor fi şi fost Hirotonisite în ceata Diaconiţelor cea a Pavlianiştilor,
acestea, zic, să se Boteze a doua oară, şi de se vor arătat vrednice de Diaconie după
Botez, Hirotonisească-se Diaconiţe (şi vezi şi Canoanele 46 şi 47 Apostolesc, şi pe al 7-
lea al Sinodului al 2-lea). Iar ceea ce adaugă Canonul, zicând: Am pomenit de Diaconiţe
care se numără în shimă, fiindcă nici au vreo hirotesie, negreşit între mireni să se
numere ele; măcar că este cu anevoie de înţeles. Însă înţelegerea este aceasta, că, am
pomenit însă osebit pentru Diaconiţe, care la Pavlianişti avea shima aceasta, adică
slujba Diaconiţelor, că şi acestea, precum şi ceilalţi Clerici ai lor, ca nişte mireni se
cuvine a se socoti. Pentru că, precum acia nu aveau vreo hirotonie, lipsiţi fiind de
Dumnezeiescul Dar, aşa şi Diaconiţele cele ce erau la dânşii, numai shima (adică
chipul) Diaconiţelor aveau, iar hirotesie adevărată, şi de Dar dătătoare nu aveau. încât,
ca nişte mirence se cade a se cunoaşte şi ele după botez, precum era şi mai-nainte.

/http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/:

     

Convertirea Părintelui Matthew la Ortodoxie

1Copil fiind, am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii familiei mele din partea tatălui sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit așa după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateu convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut aproape fără nici o influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune în ebraică, de Hannuka, atunci când aprindeam menorah. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent, sunt singurul din familia mea care crede în vreun fel în divinitate. De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Pe bunicul meu nu l-am întâlnit decât atunci când era pe patul de moarte, iar eu eram în liceu. Din cauza acestui amestec de religii, eu am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. În copilărie, din când în când mergeam la o biserică luterană, dar asta nu era un aspect important al vieții noastre. Eu credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El. Părinții mei au divorțat pe când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra, așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot nu intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam.

Pe când aveam 14 ani, m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem, însă, că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez.
Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori pe săptămână. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum: odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez, așa credeam.

Entuziasm

După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica aceea făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme și credeam că simțim Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii, credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină.
După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor din biserica noastră, căci dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze în deplinătatea facultăților mintale, după s-a pocăit și L-a recunoscut pe Hristos ca Domn și Mântuitor.

Îndoială și descoperire

În tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația atee în care crescusem m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune, chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Din fericire, însă, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un singur cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante, precum Apărarea lui Hristos a lui Lee Strobel și alte lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută?
Acest gând mi s-a strecurat în minte încet, încet. Într-o zi, ca printr-o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată, când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată, fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă și ea era deschisă numai jumătate de an pentru grecii din New York care veneau acolo în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate.

1

Nu după mult timp, mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (coptă, armeană etc.). Am văzut că, deși bisericile ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică.) Imaginați-vă un proces: doi martori, care nu sunt prieteni, ba chiar își sunt ostili unul altuia câteodată, spun că un lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Nu ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili? Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Biserica Ortodoxă și cea Monofizită sunt atât apropiate ca doctrină, fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă aceasta, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!

Ortodoxie și protestantism

Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu, obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și împotriva cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau cu el în acea perioadă.
Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc vreun Sfânt Părinte: ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă ar citi scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107), ar putea vedea că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul adevărat și Sângele adevărat al lui Hristos. Iar dacă ar citi Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386), ar vedea credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea.
Protestanții mai spun și că nu putem avea încredere decât în Scriptură, pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă, în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373), Noul Testament a luat forma finală, cuprinzând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Scriptura provine din tradiție [și nu invers], de ce protestanții condamnă tradiția?
Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă, în Vechiul Testament, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă perdele pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8) și să facă Chivotul Legii, care avea, de asemena, imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles, evreii aveau conștiința că, cinstind Chivotul, dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele.
În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, anume că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.

Ortodox

La începutul anului al doilea de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că, din cauza aceasta, unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta, în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea.

1

Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon, în anul 2011, și preot, în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.

1

Preoteasa Rebecca Markewich

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi, nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot păreri greșite aveam. Acum, când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea.
Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă: în facultate am condus un cerc de studiu al Scripturii, eram una dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica noastră și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce aveam să-mi iau masterul în istorie.
Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. De fapt, a fost un eveniment de o zi în care, mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal, țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei.
În acel semestru am urmat un curs intensiv despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit cu un student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem chestiuni teologice, ceea ce m-a făcut să încep să strâng dovezi despre faptul că Ortodoxia nu era așa de corectă precum penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra asta. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini, am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos?
Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam accepta marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și credința Bisericii primare. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori, eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni și în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, dar care aveau în continuare aceeași boală. Dacă vrei ca Dumnezeu să te vindece și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo?
Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau multe argumente bune în favoarea faptului că nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. El menționează, de asemenea, faptul că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult.
Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea, pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru faptul că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca trecerea să fie și mai tensionată este faptul că, pe când am decis să mă convertesc, am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc ca să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod cert îmi era greu să le explic. A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat, pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este mai slabă în comparație cu cea a penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam bănui. În bisericile penticostale, oricine se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca bolnavi. Fiecare se simte bine atunci când știe că este atât de important. În Ortodoxie, însă, numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și faptul a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”.
De asemenea, penticostalii pun adeseori mare preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă, am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite, nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală.

1

O altă diferență interesantă este modul în care penticostalii și ortodocșii Îl văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult, dar tot te va osândi la un iad veșnic, dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi, iadul înseamnă a fi despărțit de Dumnezeu, și este alegerea noastră, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre.
De când locuim lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia, o iubesc atât de mult!

sursa