Sfânta şi Marea Marţi

image

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, luni seara cu Denia, adică Utrenia din Sfânta şi Marea Marţi. În cadrul acestei slujbe s-au citit pericopele evanghelice de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul XXII, versetele 15 la 46 şi capitolul XXIII, versetele de la 1 la 39.

În cadrul aceleaşi Denii aflăm şi semnificaţiile din Sfânta şi Marea Marţi prin lectura Sinaxarului din care aflăm: „Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie şi în acelaşi timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârşitul vieţii. Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei – şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr mare – dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci din ele le numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi multul şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, căci deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. În adevăr, moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să le dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns, zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă la cei ce vând, adică la săraci, şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arăta învederat şi Iisus în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi bătând în uşă strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar Însuşi Domnul le dă acea hotărâre înfricoşătoare, zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire, dacă nu aveţi ca zestre milostenia».

Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif să trăim în curăţie, iar prin minunea uscării smochinului să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi, ruşinaţi. Şi într-adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.” („Deniile din Postul Mare”, Editura TRINITAS 1999)

Marţi se săvârşeşte Liturghia darurilor înainte sfinţite unită cu Vecernia din Sfânta şi Marea Marţi în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieşirea capitolul II, versetele 5 la 10 şi cartea Iov capitolul I, versetele 13 la 22. În cadrul acestei Liturghii se citeşte pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul XXIV, versetele 36 la 51, capitolul XXV, versetele de la 1 la 46, capitolul XXVI, versetele de la 1 la 2. Lecturarea textelor evanghelice este specifică Liturghiilor darurilor înainte sfinţite din Săptămâna Patimilor care se săvârşesc în zilele de luni, marţi şi miercuri unite cu Vecernia zilei următoare.

Sursa: basilica.ro

Carturari fatarniti si vaduva saraca. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. Sa nu fim concesivi fata de propiile pacate “marunte” care ne slabesc vointa si ne tocesc sensibilitatea constiintei.

“Deprinde-te sa biruiesti cele mici daca vrei sa le birui pe cele mari”

2

*

1

Sfantu Vasile al Kinesmei:Lucrurile care nu-l lasă pe om să-I slujească lui Dumnezeu cu adevărat

[Talcuire la Evanghelia dupa Marcu (Capitolul 12, versetele 35-44)]

Acest pasaj din Evanghelie cuprinde trei părţi, trei teme între care nu există, aparent, mare legătură.

Versetele 35-37 cuprind ideea, întemeiată pe Psalmul 109 al lui David, că Hristos-Mesia e Dumnezeu.

Versetele 38-40 cuprind un avertisment împotriva cărturarilor şi fariseilor, conducătorii duhovniceşti ai lui Israel, şi arătarea principalelor vicii ale acestora.

În versetele 41-44 este povestit episodul cu văduva sărmană ce aruncase în vistieria Templului doi oboli.

În pofida aparentei incoerenţe a relatării, între aceste trei părţi există o neîndoielnică legătură lăuntrică.

După ce a definit, pe temeiul poruncilor vechi-testamentare, esenţa vieţii religioase şi principala îndatorire a omului, care este iubirea de Dumnezeu, Domnul, în continuare, îi călăuzeşte pe ascultători la ideea că Mesia, cel făgăduit prin Proroci, e şi El Dumnezeu, şi ca atare omul este dator neapărat să aibă faţă de El iubire şi devotament fără margini. Vorbind despre Mesia, cărturarii subliniau, cel mai des, obârşia Lui omenească, amintind de El în primul rând ca de un urmaş al lui David. Asta le linguşea trufia şi orgoliul, fiindcă în ei înşişi vedeau nişte rude după trup ale Marelui Mesia – dar, pe de altă parte, slăbea simţământul religios de evlavie faţă de El ca Dumnezeu, mutându-l pe tărâmul relaţiilor omeneşti obişnuite de dragoste între rude. Or, chiar şi pentru David, strămoşul lui Hristos, Mesia a fost mai întâi de toate Domn şi Dumnezeu, înaintea Căruia Regele Psalmist se pleca plin de evlavie religioasă. Despre aceasta le şi aminteşte Domnul ascultătorilor Săi, prevenindu-i cu privire la greşeala fariseilor. Răspunsul nerostit, presupus, la întrebarea Mântuitorului trebuia să fie: „Da, Hristos-Mesia e fiul şi urmaşul lui David după firea Sa omenească, însă El este Dumnezeu după fiinţa Sa”. Poate că aici Domnul le dă de înţeles pentru prima dată ucenicilor şi poporului, chiar dacă nu de-a dreptul, că El nu este simplu om, ci Dumnezeu-Om. Oricum, greu de presupus că L-a înţeles deplin cineva din popor, şi poate că numai câţiva din ucenicii Lui pătrund întrucâtva în această taină, ce încă le rămâne tulbure.
Dacă Hristos este Dumnezeu, mai întâi de toate trebuia să priceapă asta cei ce se socoteau îndrumători ai poporului şi stăteau la straja vieţii lui duhovniceşti, adică preoţii şi cărturarii. Aceştia ar fi trebuit să-L recunoască cei dintâi în Domnul Iisus pe Mântuitorul şi Mesia şi să nutrească faţă de El iubirea cuvenită lui Dumnezeu.
Ei însă nu voiau şi nu puteau face asta, iar principala cauză este aceea că în inima lor nu exista năzuinţă şi dragoste sinceră de Dumnezeu. Se iubeau numai pe ei înşişi, iubeau onorurile, gloria, respectul gloatei, iubeau foloasele materiale ale vieţii, şi toată slujirea pe care o aduceau lui Dumnezeu era făţarnică, făcută cu scopul de a le atrage preţuire şi cinstire din partea oamenilor. Cu asemenea inimă nu aveau cum să se apropie de Dumnezeu, să ghicească dumnezeirea Mântuitorului şi să-L iubească aşa cum se cuvenea să-L iubească pe Dumnezeu. Ca atare, o grea osândă era inevitabilă pentru ei.

1Mult mai aproape de Dumnezeu se aflau oamenii simpli, sărmani, dar care Îl iubeau din toată inima. Văduva cea săracă, ce dăduse Templului ultimii săi bănuţi, era infinit mai presus decât acei cărturari înfumuraţi, făţarnici, trufaşi, încrezuţi, şi tocmai pe ea o dă exemplu Domnul ucenicilor Săi, fiindcă odată cu bănuţii ea îşi dăduse şi inima.

Aceasta este legătura lăuntrică dintre cele trei părţi ale pasajului evanghelic.

Ele sunt unite de o idee fundamentală: necesitatea slujirii sincere, din inimă, a lui Hristos.

Obstacolul principal care stă în faţa slujirii acesteia este alcătuit din viciile pe care Domnul le observă la cărturari, cu privire la care îi avertizează pe ascultători şi care pot fi numite vicii principale ale inimii, în prezenţa cărora viaţa creştinească e imposibilă, fiindcă ele reduc la zero şi condamnă la nerodire toate încercările şi sforţările voinţei evlavioase.

Aceste vicii sunt definite în cuvintele Mântuitorului după cum urmează:

Luaţi seama la cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi (ceea ce arată slava deşartă), şi să li se plece lumea în pieţe (iubirea de slavă), şi să stea în băncile dintâi în sinagogi, şi să stea în capul mesei la ospeţe (iubirea de cinstiri). Ei, care secătuiesc casele văduvelor (lăcomia de câştig) şi de ochii lumii se roagă îndelung (făţărnicia), îşi vor lua mai multă osândă (38-40).

Aşadar, slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de cinstiri, lăcomia de câştig şi făţărnicia: iată viciile principale care împiedică slujirea creştinească a lui Dumnezeu!

Nu este greu de observat că toate viciile acestea sunt în esenţa lor doar slujire adusă de om lui însuşi, propriului eu, şi aceasta este toată nenorocirea. Nu poţi sluji deodată la doi domni, şi cel care alături de Dumnezeu îşi pune în inimă propriul eu se va depărta, inevitabil, de Domnul. Am văzut deja şi ştim că centrul vieţii şi activităţii omului trebuie să fie unul singur: Dumnezeu. Viciile arătate reprezintă o falsificare a acestui centru, ceea ce şi explică de ce ele fac stearpă viaţa creştină.

Primele trei – slava deşartă, iubirea de slavă şi iubirea de cinstiri – sunt de acelaşi gen, şi în ele motivul principal este iubirea de glorie omenească. Omul se îngrijeşte în primul rând de părerea celorlalţi despre el, de atitudinea lor faţă de el, se îngrijeşte de respectul şi buna lor voinţă faţă de el. Pentru el a părea e mai important decât a fi, şi părerea gloatei este mai de preţ decât sentinţa lui Dumnezeu.

Aşa erau fariseii, care au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (In1 12, 43). Lucrul acesta îi împiedica, mai mult decât orice altceva, să-L recunoască pe Mesia în Iisus Hristos.

Cum puteţi voi să credeţi, le reproşează Mântuitorul, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44).

Tot ce făceau, ei făceau pentru a fi ridicaţi în slăvi de oameni – dar obţinând aceasta, şi-au luat plata lor (Mt. 6, 2), nemaiavând dreptul să aştepte plată de la Dumnezeu. După cum spune Cuviosul Nil Sinaitul,

„creştinul care suferă de slava deşartă este lucrător fără plată: osteneala o poartă, dar plată nu primeşte”.

E pe deplin firesc să fie aşa: de vreme ce omul nu slujeşte lui Dumnezeu, ci sieşi şi slavei de la oameni, bineînţeles că slujirea lui nu poate fi un merit înaintea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ea reprezintă un păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu, ca încălcare directă a poruncii a doua. Iată de ce pentru păcatele trufiei şi iubirii de cinstiri Domnul îi pedepsea cu asprime până şi pe oamenii care erau plăcuţi înaintea Lui, după cum vedem din exemplul lui Ozia, nefericitul rege al Iudeii.

Ozia era de şaisprezece ani când a fost făcut rege şi a domnit cincizeci şi doi de ani în Ierusalim… Acesta a făcut lucruri care erau plăcute înaintea ochilor Domnului, întocmai aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său, căci el a alergat la Dumnezeu în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica lui Dumnezeu, şi în timpul cât a alergat el la Domnul şi Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine. Într-o vreme a plecat el de s-a bătut cu filistenii şi a dărâmat zidurile cetăţii Gat şi zidurile cetăţii Iabne şi zidurile cetăţii Aşdod; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi între filisteni… Aşa că chiar amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia încât s-a dus vestea de numele lui până la hotarele Egiptului, căci ajunsese foarte puternic. Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim… şi în pustiu, şi a săpat multe fântâni, pentru că avea multe vite şi pe şes şi pe vale; avea lucrători de pământ şi vieri în munte şi pe Carmel… A mai avut Ozia şi oştire… putere ostăşească de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi, care puteau să meargă la luptă cu bărbăţie ostăşească, pentru a ajuta pe rege împotriva duşmanului… Apoi a făcut în Ierusalim maşini construite cu meşteşug… ca să arunce cu ele săgeţi şi pietre mari. Şi s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat şi s-a făcut puternic. Şi când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; şi a săvârşit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii, dar după el a intrat şi Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni aleşi, şi s-au împotrivit1regelui Ozia şi i-au zis: „Nu ţi-e dat ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoţilor, fiilor lui Aaron, care sunt sfinţiţi să tămâieze; ieşi din locaşul sfânt, căci ai făcut o fărădelege şi nu-ţi va fi deloc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu.” Ozia însă s-a supărat pe ei, şi cum ţinea în mâna lui cădelniţa ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în faţa preoţilor, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii. Iar dacă s-au uitat la el cu luare aminte Azaria arhiereul şi toţi preoţii, iată el avea pe fruntea lui lepră; şi l-au silit să iasă de acolo, dar şi el însuşi s-a grăbit să iasă, căci îl lovise Domnul. Şi a fost lepros regele Ozia până în ceasul morţii lui; după aceea el a trăit ascuns într-o casă osebit, fiind oprit de a mai intra în templul Domnului (II Cronici 26: 3-6, 8-13, 15-21).

Aceasta a fost pedeapsa exterioară pe care Domnul i-a trimis-o lui Ozia pentru păcatul slavei deşarte şi al iubirii de cinstiri, iar urmarea lăuntrică inevitabilă a acestui păcat este apostazierea de la Dumnezeu şi uitarea de El.

Duhul slavei deşarte este „duh cu felurite chipuri, schimbător, subţire”, şi ca atare este foarte primejdios.

1„Slava deşartă, zice Cuviosul Ioan Scărarul, se bucură de toate virtuţile. De pildă, mă slăvesc în deşert atunci când postesc, însă când dezleg postul ca să ascund de oameni înfrânarea mea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept. Sunt biruit de slava deşartă îmbrăcându-mă în haine bune, dar şi când mă îmbrac în haine proaste mă slăvesc în deşert. Încep să vorbesc? Sunt biruit de slava deşartă. Tac din gură, şi iarăşi sunt biruit de către aceasta. Oricum ai arunca acest tripod, unul din vârfuri rămâne în sus.”

„Orice om căruia îi place să arate lucrarea sa se slăveşte în deşert. Postul celui ce se slăveşte în deşert rămâne lipsit de plată, iar rugăciunea lui e neroditoare, căci pentru a fi lăudat de oameni le face pe amândouă.”

„Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, răpitoare a comorilor sufletului… furnică în arie, care, măcar că este mică, răpeşte toată osteneala şi roada.”

„Cel care se slăveşte în deşert este închinător la idoli… El crede că-L cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt face nu placul lui Dumnezeu, ci pe al oamenilor.”

Creştinul adevărat trebuie, mai întâi de toate, să facă placul lui Dumnezeu, trebuie să ţină întotdeauna seama de judecata Lui şi de poruncile Lui, neîngrijindu-se de ceea ce va spune de­spre el lumea, ci punându-şi de fiecare dată doar întrebarea: “Este plăcut lucrul acesta în ochii lui Dumnezeu?”

Alt viciu, nu mai puţin primejdios, care îl depărtează pe om de Dumnezeu, este iubirea de câştig. Apostolul Pavel spune chiar că

iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri (I Tim. 6, 10).

„Creştinul legat de materie, scrie Cuviosul Efrem Sirul, seamănă cu un şoim ce zboară cu picioarele legate: oriunde s-ar aşeza, se încurcă îndată. Iar cel ce nu este legat de materie e ca un călător întotdeauna gata de drum.”

Această patimă, care ajunge până la treapta avariţiei, e absolut nesăţioasă: oricât ar1agonisi omul, tot i se pare prea puţin, şi grija de cele pământeşti, materiale, de profit, îi abate gândul de la Cer, de la Dumnezeu. Mamona – care este, poate, cel mai josnic şi grosolan dintre idolii în faţa cărora se pleacă oamenii – stă mereu ca un zid între om şi Dumnezeu şi nu îngăduie faptele milostivirii şi dragostei de aproapele, stârpeşte din suflet toate simţămintele înalte şi nobile, făcându-l grosolan şi neomenos. S-ar părea că nu este pe lume fărădelege pe care omul să n-o facă din patima de bogăţie.

Despre acest idol Domnul spune de-a dreptul:

Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Mt. 6, 24)

– şi înfricoşătorul adevăr al acestor spuse s-a arătat asupra lui Iuda, unul dintre ucenicii Lui apropiaţi, ce şi-a vândut Învăţătorul pentru treizeci de arginţi.

În Viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos, care a trăit în secolul al X-lea în Constantinopol, există următoarea istorisire.

Mergând odată la piaţă, Sfântul Andrei a întâlnit un călugăr pe care toată lumea îl lăuda pentru viaţa lui îmbunătăţită. Ce-i drept, acesta se nevoia precum se cuvine călugărilor, însă era aplecat către iubirea de arginţi. Mulţi dintre locuitorii oraşului, mărturisindu-şi la el păcatele, îi dădeau aur ca să împartă săracilor. El nu dădea din aur nimănui, ci tot punea la ciorap şi se bucura văzând cum îi sporeşte bogăţia. Şi iată că Fericitul Andrei a văzut, cu ochii duhovniceşti, că în jurul iubitorului de arginţi era scris în văzduh cu slove întunecate:

„Rădăcina tuturor relelor e şarpele iubirii de arginţi.”

Privind îndărăt, Sfântul a văzut doi tineri ce se certau; unul dintre ei era negru şi avea ochi întunecaţi. Celălalt – un înger al lui Dumnezeu – era alb ca lumina cerului.

Cel negru zicea:

– Călugărul este al meu, fiindcă împlineşte voia mea. Nu este milostiv şi n-are parte cu Dumnezeu; îmi slujeşte ca un închinător la idoli.

– Ba nu, este al meu – se împotrivea îngerul –, fiindcă posteşte şi se roagă; pe lângă asta, este blând şi smerit.

Şi aşa se sfădeau, fără să poată ajunge la o înţelegere. Şi s-a făcut glas din Cer către îngerul purtător de lumină:

– N-ai parte în călugărul acesta; lasă-l, pentru că nu slujeşte lui Dumnezeu, ci lui mamona!

După aceasta, îngerul Domnului s-a depărtat de la el şi duhul întunericului a primit stăpânire aspra lui. Întâlnindu-l pe stradă pe acel călugăr, Sfântul l-a luat de mâna dreaptă şi i-a grăit:

– Robule al lui Dumnezeu, ascultă-mă fără întărâtare pe mine, robul tău, şi primeşte cu milostivire cuvintele mele sărăcăcioase. Nu mai pot să rabd faptul că tu, care era prieten al lui Dumnezeu, te-ai făcut acum slugă şi prieten al diavolului. Erai soare, însă te-ai pogorât în noapte întunecată, nenorocită. În timp ce alţii mor de foame, de frig şi sete, tu te veseleşti privind la mulţimea aurului. Te rog, împarte-ţi averea săracilor şi orfanilor! Străduieşte-te să fii iarăşi prieten al lui Dumnezeu!

1Cel de-al treilea viciu pe care Domnul îl observă la cărturari este făţărnicia. Aceasta se întâlneşte rareori în formă pură. A fi făţarnic numai de dragul de a fi făţarnic nu are sens. De obicei, făţărnicia reprezintă doar o mască ce ascunde un viciu lăuntric. La cărturari şi farisei, ea le acoperea slava deşartă şi iubirea de câştig. Rugându-se îndelung şi cu osârdie de ochii oamenilor, bineînţeles că nu se gândeau cum să placă lui Dumnezeu, ci cum să se facă drepţi şi evlavioşi în ochii oamenilor. Aşadar, această mască a evlaviei exterioare era îmbrăcată cu scopul de a-i amăgi pe ceilalţi.

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Mt. 23, 27-28).

Poate că principala primejdie a făţărniciei constă în aceea că, amăgindu-i pe ceilalţi, omul începe, puţin câte puţin, să se amăgească pe sine însuşi. Bucurându-se de respectul oamenilor pentru păruta sa sfinţenie, văzând această veneraţie în faţa „dreptăţii” sale, cade şi el, fără să vrea, sub hipnoza opiniei generale, se pătrunde de un respect exagerat faţă de propria persoană, pe care oamenii o preţuiesc atât de mult, şi în cele din urmă începe să ia de bună falsa dreptate a evlaviei exterioare, confundând-o cu aurul curat al sfinţeniei. Ajungând în starea aceasta, omul devine aproape irecuperabil pentru Împărăţia lui Dumnezeu, căci încetează să înţeleagă că în slujirea lui Dumnezeu este nevoie de sinceritate, de simţământ lăuntric şi de iubire neprefăcută. Obişnuindu-se să se mulţumească numai cu exteriorul făţarnic, devine incapabil de o slujire sinceră. Aşa erau oamenii care se înghesuiau în jurul Mântuitorului în timp ce El, însoţit de ucenicii Săi, şedea în dreptul cutiei darurilor din Templu şi Se uita cum pune poporul bani în ea. Şi aici I se înfăţişa tabloul aceleiaşi făţărnicii şi evlavii de faţadă. Mulţi bogaţi puneau mult, deschizându-şi pungile încet, cu solemnitate, numărau arginţii sunători fără grabă, cu o înfăţişare prefăcut nepăsătoare, dar observând cu agerime pe sub sprâncene dacă îi privesc cei din jur, extaziaţi de dărnicia lor. Aceştia erau vrednici ucenici ai îndrumătorilor lor.
Pe fondul acestei îngâmfări deşarte şi făţărnicii emfatice a cărturarilor şi vizitatorilor1bogaţi ai Templului se conturează atât de îmbucurător figura văduvei sărace, modeste şi inimoase în osârdia sa către Dumnezeu! Ea s-a apropiat cu sfială de cutia darurilor şi, pe furiş, roşind şi ruşinându-se pentru darul său neînsemnat, a pus acolo ultimii săi bănuţi.

Dar cât de mare a fost darul acesta în ochii lui Dumnezeu!

Chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis:

„Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (43-44).

Aşa preţuieşte Domnul sinceritatea, râvna şi dragostea.

Din aceasta reies pentru noi o mare lecţie şi o mare îndatorire. Adeseori suntem înclinaţi să spunem că nu putem sluji cu nimic lui Dumnezeu, fiindcă nu avem nici mijloace, nici talente. Pe unii această idee îi deprimă, pe când alţii, dimpotrivă, găsesc în ea, nu fără satisfacţie, o îndreptăţire a leneviei şi indiferenţei lor. Exemplul văduvei sărace ne învaţă că până şi micile sacrificii, până şi gesturile mărunte pot fi de preţ înaintea lui Dumnezeu dacă sunt făcute cu râvnă din inimă – iar dimensiunile neînsemnate ale acestor sacrificii le fac posibile şi accesibile pentru oricine. Ca atare, nimeni nu se poate scuza spunând că nu are suficiente mijloace ca să slujească lui Dumnezeu. Darul poate fi mic, şi acesta nu este un păcat. Rău e atunci când în inimă nu se află osârdie şi dorinţă de a face ceva pentru Dumnezeu.

„Viaţa, scrie Preasfinţitul Teofan Zăvorâtul, este vreme de negustorie. Vinde ce ai, chiar dacă ai numai opinci sau curmeie. Oricine are ceva. Cercetează-te singur şi vezi ce ai şi ce poţi să dobândeşti, şi lucrează fără lenevire.”

„Dar eu sunt un om atât de mărunt, vor spune unii, şi cum pot sluji eu, în nimicnicia mea, Marelui Dumnezeu, ce poate cere Domnul de la mine?”

Pentru Dumnezeu nu există însă oameni mărunţi şi neînsemnaţi. Pentru El toţi sunt deopotrivă de scumpi, pentru că sunt copiii Lui. Văduva modestă, care era mai săracă decât ceilalţi şi mai prejos ca poziţie socială, s-a priceput, în osârdia sa, să Îi aducă lui Dumnezeu darul cel mai bogat.

„Dar eu pot să fac atât de puţin, vor spune alţii, în puterile mele stau doar servicii fără însemnătate şi sacrificii mărunte. Ce preţ pot avea în faţa Celui Preaînalt mărunţişurile acestea?”

1În viaţa duhovnicească nu există mărunţişuri: totul e important, fiindcă şi cele mari se alcătuiesc aici din cele mărunte.

Iată de ce creştinul trebuie să fie foarte atent chiar şi la aspectele mărunte ale purtării sale.

Din nefericire, adeseori noi nu dăm nici o însemnătate acestor „mărunţişuri” ale vieţii. Certurile mărunte, zeflemelele uşoare, vorbele muşcătoare aruncate în treacăt – toate acestea ni se par atât de neînsemnate… Şi totuşi, după cum spunea un psiholog francez,

„orice succes important se explică prin atenţia acordată detaliilor. Napoleon a obţinut marile sale victorii doar pentru că era neobişnuit de atent faţă de toate detaliile pregătirilor militare, fără să scape din vedere nimic, până la ultimul nasture soldăţesc… Foarte mulţi se apucă cu entuziasm şi pasiune de orice treabă care le place, dar nu suportă munca seacă, plictisitoare, de care este nevoie în ea. De asta şi pier foarte multe talente fără nici un rezultat practic”.

Marele se clădeşte din cele mici, fiindcă marele este rezultatul acumulării treptate, şi nesocotind cele mici nu vei ajunge niciodată la cele mari. Fiecare nevoinţă se clădeşte pe calea acumulării de mici strădanii.
Lucrul acesta trebuie subliniat cu deosebire în ce priveşte dezvoltarea voinţei şi a caracterului moral. Voinţa omului se dezvoltă numai şi numai pe calea victoriilor mărunte. În calea voastră a răsărit o ispită. Nu aţi cedat tentaţiei, printr-o încordare a voinţei aţi înăbuşit dorinţa cea rea, v-aţi biruit pornirea spre păcat: voinţa voastră s-a întărit puţin, a devenit mai puternică, fiindcă orice exerciţiu făcut cu încordare este însoţit atât în organismul fizic, cât şi în suflet de o acumulare de forţe. A doua, a treia biruinţă vă vor întări şi mai mult voinţa… Şi aşa, treptat, creşte forţa caracterului şi statornicia acestuia în bine. Sfinţenia nu este altceva decât un lung şir de biruinţe morale, un şir nesfârşit de puncte strălucitoare, care pentru observatorul dinafară se contopesc într-o linie luminoasă neîntreruptă, asemenea Căii Laptelui. Uitaţi-vă noaptea la cerul limpede, înstelat. Veţi vedea deasupra voastră o nebulozitate luminoasă care se întinde de la un orizont la altul ca o panglică ondulată. Este Calea Laptelui, ce pare un râu de foc neîntrerupt – dar dacă veţi privi mai atent, veţi vedea că este alcătuită din nenumărate stele aparte.
Se spune că la monetăria din Philadelphia există o cameră a cărei podea este acoperită cu un strat compact de aur. La finisarea monedelor, particule foarte fine din aur au căzut mereu pe podea şi, cu timpul, au aurit-o.
Aşa stau lucrurile şi în om: adeseori admirăm frumuseţea morală, blândeţea, curăţia de cristal a sufletului cuiva, însă ştim oare cât l-a costat să devină astfel şi cum a ajuns să aibă asemenea calităţi? Cel mai des nu este vorba de un dar al naturii, cu care omul este înzestrat din născare, ci de rezultatul unor nenumărate sforţări şi mici victorii morale asupra propriilor patimi.
Pe de altă parte, şi calităţile negative ale sufletului se dezvoltă pe calea repetatelor concesii şi înfrângeri morale. Fiecare concesie de acest gen descompune energia morală a voinţei. Picuraţi o picătură de murdărie din baltă într-un pahar cu apă curată, şi apa va deveni tulbure. Otrava este dăunătoare şi în doze mici, şi trebuie să ne ferim de ea. Dacă coarda viorii slăbeşte cât de puţin, face să sune fals toată armonia concertului. Iată de ce trebuie să avem o atitudine severă şi atentă chiar şi faţă de slăbiciunile şi greşelile mici.

Aţi văzut vreodată cum se formează şiroaiele de apă ce curg tulburi pe străzi în vremea1ploilor de toamnă? Uitaţi-vă pe fereastră: umezeala ploii cade ca o măruntă pulbere de apă pe geamul rece; din această pulbere iau naştere picături mari, acestea cresc, alunecă în jos, ­unindu-se cu altele în mici şiroaie, la care se adaugă tot mereu picături noi… şi iată că deja prin rigole fug şuvoaie murdare, tulburi. Aşa e şi în viaţa morală: şuvoaiele murdare ale patimii şi viciului iau naştere prin repetarea de multe ori a unor fapte păcătoase. Adeseori, păcatele mărunte se acumulează devenind un viciu mare. Aşadar, feriţi-vă de păcatele mărunte!

Feriţi-vă de ele, mai ales fiindcă atunci slăbeşte simţul moral şi conştiinţa se toceşte. Iese ceva de genul obişnuitei istorii cu copilul şi haina nouă. De obicei, copiii au mare grijă de hainele noi şi le curăţă cu mult zel, dar odată cu prima pată piere orice sentiment de respect faţă de lucrul nou. Copilul nu mai are grijă de haină, şi aceasta ajunge imediat între costumele de toată ziua, acoperindu-se în scurt timp de pete şi petice.
La fel se întâmplă şi cu sufletul. Uneori, omul se păzeşte de păcat vreme îndelungată, dar după cea dintâi cădere se poate lăsa păgubaş de curăţia, păstrată cu grijă până atunci, a sufletului, spunându-şi: „Nu m-am abţinut!.. Acum este totuna! Ce-a fost, a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce! N-am de ce să mă mai strădui, nu mai merită să mă feresc de murdărie!..” Şi în scurt timp haina curată a sufletului este acoperită toată de petele păcatului.

Dar ce zic pete? Suntem acoperiţi de bube şi lepră din creştet până în talpă, cum zice Prorocul Isaia. Toată îmbrăcămintea sufletului nostru este murdară. Şi atunci, de ce să ne mai păzim?

Nu este chiar aşa. De pildă, minţim, dar ne străduim ca pe anumiţi oameni (mama, prietenii apropiaţi) să nu-i minţim. Această bucăţică a fost furată pentru dreptate de la sufletul deprins cu minciuna, şi acest colţişor de dreptate îl păstrăm cu grijă. Ajunge însă o singură concesie, şi „gardul” e stricat. Prin breşă năvălesc valurile păcatului, şi în scurt timp din colţişorul de dreptate rămâne doar amintirea tristă. Aşadar, feriţi-vă de păcatele mărunte şi de concesiile morale!

În cea mai mare parte, urmările exterioare ale păcatelor mici sunt neînsemnate, dar influenţa lor asupra sufletului este foarte dăunătoare.

Cel ce defaimă cele puţine, pe puţintel va cădea, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (Sir. 19, 1), adică „cine dispreţuieşte cele mici va decădea puţin câte puţin”.

„Să nu spui: cum poate cădea cel duhovnicesc? – scrie Sfântul Marcu Ascetul în Cuvântul despre pocăinţă. Atunci când va primi ceva mărunt dintre cele păcătoase şi nu va izgoni din sine acest ceva prin pocăinţă, lucrul cu pricina, prinzând rădăcini şi crescând în el, nu mai suferă să petreacă în singurătate, ci îl mână pe om şi la alte răutăţi de acelaşi soi cu el, ca şi cum l-ar trage cu sfoara. Dacă omul duhovnicesc intră în luptă cu acest rău şi-l alungă prin rugăciune, rămâne la măsura sporirii sale, pierzând, totuşi, în parte nepătimirea în măsura în care şi-a îngăduit să se împătimească de răul furişat în el.”

Intrând în ochi, firul de praf îl irită. La fel de sensibilă este şi conştiinţa în ce priveşte îngăduirea păcatelor mărunte, dar dacă acestea sunt repetate devine ca un stomac de struţ, care suportă chiar şi fierul. Ea mai poate fi comparată cu un lac care vara nu ţinea la suprafaţă nici măcar o pietricică, dar iarna, îngheţând, poate să ţină şi o căruţă.
Conştiinţa este paznicul sufletului, care la început este ager şi vigilent, însă păcatele mărunte îi astupă acestui paznic şi ochii, şi urechile. Iată un exemplu de pierdere a sensibilităţii inimii în urma unui singur păcat. Alipie, prietenul lui Augustin, ura priveliştea sângeroasă a luptelor de gladiatori, însă odată, când, la stăruinţele unui prieten, s-a dus în amfiteatru, la început, de groază şi de dezgust, nu şi-a deschis ochii, însă când spectatorii au început să aplaude cu entuziasm a tras, timid, cu ochiul, şi de atunci a îndrăgit aceste lupte…
De la mic începe marele. Moscova a ars de la o mică lumânare. Un singur vierme ajunge ca să distrugă un stejar, o mică crăpătură face să se scufunde o corabie. De la o gură de vodcă, băută cu dezgust, se poate ajunge la beţie. Rareori începe cineva direct cu păcatele grosolane, căci împotriva unor asemenea păcate se revoltă conştiinţa, însă aceasta le îngăduie pe cele mici. Putregaiul păcatului molipseşte sufletul doar treptat. A trecut un hoţ mic, îi deschide uşa unuia mare. Şi boala, şi incendiul trebuie înăbuşite în faşă.

„Deprinde-te să biruieşti cele mici dacă vrei să le birui pe cele mari”,

ne învaţă Ioan Scărarul.

Atunci când creştinul, înainte de a săvârşi păcatul, se linişteşte singur spunându-şi că este un păcat mărunt, prin această viclenie a sa sporeşte greutatea păcatului. Păcate mici… dar ele ne împresoară ceas de ceas, zi de zi, an de an. Numele lor este „legiune”. Ce consolare e să ­pieri nu de mâna unui singur Goliat, ci de săbiile unei mulţimi de filisteni? Lăcusta nu e mare şi nu-i puternică, dar prin mulţimea sa aduce nenorociri unei ţări întregi.
Atenţia faţă de lucrurile mărunte este, de obicei, o măsură a caracterului omului, un fel de barometru al sufletului. Cu cât este mai înalt omul duhovniceşte, cu atât este mai sensibil la lucrurile mărunte. Un scriitor rus povesteşte de­spre un om care, uitând să-şi ia rămas bun de la tovarăşii de drum cu care stătuse pe vapor sau în vagonul de tren, se întorcea câteodată o jumătate de kilometru ca să îndeplinească această datorie a politeţii şi să nu jignească nişte oameni aproape necunoscuţi. Cuviosul Ambrozie de la Optina plângea în hohote la spovedanie, mâhnindu-se că din pricina neputinţei trupului îşi îngăduise să mănânce un ou miercurea. Cuviosul Macarie Egipteanul, fiind deja la ­adânci bătrâneţi, îşi plângea încă un păcat din copilărie, şi anume că mâncase pe ascuns o păstaie găsită pe drum, pe care o pierduse unul dintre băieţii de o vârstă cu el.
Lipsa noastră de sensibilitate faţă de păcatele de acest gen este un indicator fidel al poluării sufletului. Cu cât e mai sensibil omul faţă de lucrurile mărunte, cu atât e mai înaltă treapta de moralitate pe care se află. Este greu de crezut că are o inimă mare omul capabil să necăjească pe cineva, fără să-şi dea seama, în mărunţişuri.
Atunci când un păcat sau altul este numit „mărunt”, aceasta arată o concepţie greşită asupra dreptăţii, care s-ar arăta, chipurile, în fapte eroice. Dreptatea nu este eroism, care îl face pe om, în urma unei porniri de o clipă, să-şi sacrifice viaţa şi să săvârşească fapte de o vitejie neobişnuită. Dreptatea se arată zi de zi în lucrurile mărunte, deşi ajunge câteodată la treapta eroismului. În ultimă instanţă, viaţa dreaptă, plină de luptă stăruitoare cu lucrurile mărunte, este mai presus de o faptă eroică sau foarte ascetică. Eroul poate să fie un om care duce o viaţă rea, pe când dreptul este întotdeauna bun. Eroismul este adesea rezultat al excitării nervoase sub influenţa unui impuls de o clipă, pe când dreptatea este rezultatul convingerii morale şi luptei stăruitoare, prelungite, a omului cu sine însuşi. A nu minţi, a nu osândi, a fi milostiv, a ierta, a te înfrâna, a te smeri – iată lucrurile mărunte în care ucenicul lui Hristos trebuie să fie credincios. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Încălcarea acestei voi, fie ea şi parţială, poate fi numită „păcat mărunt”? Falsificatorul de bani este vinovat şi atunci când falsifică un bănuţ. Adeseori, nelegiuirea voinţei se arată mai mult printr-un păcat mărunt decât prin­tr-unul mare.

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

cuvantulortodox

1

Cuvant la Sfânta şi Marea Marţi



„Daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”
(Mt. 22, 21)

Impotriva lenevirii de a veni la Biserică

Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.
Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc?
Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ. El a fost dojenit nu pentru vreo purtare fără de orânduială în viaţa sa privată, nici pentru vreo necesitate, căci el a întors totul neatins. Dar vinovăţia lui a stat în aceea că el n-a dobândit talantul, nu 1-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândit. Din aceasta vedem că, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi înşine să fim aprinşi ele râvnă pentru slujirea de Dumnezeu; cineva trebuie să îndoiască talantul său, iar aceasta se face când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci şi de a confraţilor noştri.
Sluga aceea, desi a zis. „Iată, ce-i ai al tău” (Mt. 25, 25), totuşi aceasta n-a fost deajuns pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dânsul: „Se cuvenea ţie să fi dat argintul meu schimbătorilor”.
Socoteşte acum cât de uşoare sunt poruncile Domnului ! Adică omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stăpânul său, ca ea să-i aducă iarăşi îndărăt; Dumnezeu însă nu face aşa; El cere numai ca talantul să fie dat cu împrumut, şi nu ne face răspunzători de înturnarea lui. Aceasta va să zică: îndeamnă pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar a-1 îndupleca nu stă în puterea ta.
Dumnezeu cere numai ca tu să pui talantul tău şi să-l dai la dobândă.
Ce este mai lesne decât aceasta? Şi cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul său aspru şi nemilostiv. Aşa fac slugile cele rele şi leneşe, ele totdeauna aruncă greşalele lor asupra stăpânilor. De aceea a fost acela pedepsit şi legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Pentru aceea, ca să nu ne întâmpine si pe noi acelaşi lucru, să îndemnăm şi să sfătuim pe fraţii noştri, fie că ascultă ei cuvintele noastre sau nu. Dacă ei ne vor urma, se vor ferici şi pe dânşii şi pe noi; iară dacă nu ne vor urma, vor trage asupră-le cea mai grea osândă, fără ca noi, în ce ne priveşte, să suferim cea mai mică vătămare.
Noi ne-am făcut datoria, le-am dat sfatul şi povăţuirea cea bună; ne-urmarea lor nu poate a ne aduce vreo vătămare. Nu atunci păcătuim noi, când nu câştigăm pe alţii, ci numai atunci când neglijăm de a le da îndemn şi povăţuire. Iară dacă noi totdeauna i-am îndemnat şi i-am sfătuit bine, de acolo înainte, Dumnezeu nu pe noi, ci pe dânşii are să-i tragă la socoteală.
însă omul pe care cineva de-a pururea îl sfătuieşte şi-1 învaţă, abia este cu putinţă ca la sfârşit să nu se îndrepteze şi să nu se facă râvnitor. Eu pot la aceasta să aduc o zicătoare cunoscută, care spune că apa, picând necontenit pe o piatră, la sfârşit o găureşte. Ce este mai moale decât apa şi ce este mai vârtos decât piatra? Cu toate acestea, necontenirea picurării biruieşte firea cea vârtoasă a pietrei. Iară dacă necontenirea poate birui chiar firea, cu atât mai vârtos va putea ea să biruiască voia; creştinătatea, iubiţilor, nu este o jucărie, un lucru de a doua mână. Aceasta noi o spunem de-a pururea, şi totuşi nimica nu isprăvim. Ce gândiţi voi, câte dureri simt eu, când observ că în zilele de sărbători mulţimea cea mare se aseamănă cu valurile cele nenumărate ale mării, iară acum nu se arată la slujirea de Dumnezeu nici a suta parte din acea mulţime?
Unde sunt acum aceia care ne îmbulzesc în zilele de sărbători? Eu îi caut, îi jelesc acum, gândind câţi dintre dânşii iarăşi se duc la pieire după ce au fost mântuiţi odată, cât de mulţi fraţi văd eu lipsind, cât de mic este numărul celor ce doresc mântuirea şi ce mare parte a Bisericii se aseamănă unui trup mort şi nemişcat. Dar voi veţi zice, poate: ce ne pasă nouă?
Trebuie să vă pese foarte mult. Vai acelora care nu caută să mântuiască pe confraţii lor, nu-i îndeamna, nu le dau sfat! Trebuie să vă pese vouă, celor ce nu-i siliţi şi nu-i întoarceţi de la uşurătatea minţii şi de la lenea lor. Cum că noi nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci si pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Mt. 5, 13; 14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi avantajoase pentru alţii.
Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru aceia care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci la ce foloseşte lumina dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric?
Si ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimenea şi nu întoarce pe nimenea în fapta cea bună?
Tot aşa sărează sarea, nu pe sine însăşi, ci împiedicând alte trupuri ca să nu treacă în putrejune şi nelasându-le să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta membrele care trec în putrejune, adică pe confraţii tăi, care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti, a-i depărta de lene ca de putrejune; şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat, încă şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi. Chiar de aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa si voi puteţi întoarce la râvnă un număr mult mai mure, numai de veţi voi.
Invinovăţiţi vara, căci aud pe unii făcând aceasta şi zicând: „Căldura acum este prea mare, zăduful este nesuferit, nu putem să ne strângem şi să ne înghesuim într-o adunare prea mare, ne umplem de sudoare şi de năduşeală”; cand ziceţi aceasta, în adevăr mie-mi este ruşine de voi, căci acestea sunt vorbe femeieşti, de nimica şi fără putere.
Este o adevărată ruşine măcar a răspunde la astfel de dezvinovăţiri, dar totuşi trebuie să facem aceasta; căci dacă voi nu vă roşiţi a spune acestea, cu atâta mai puţin trebuie să roşim noi de a vă răspunde. Deci, ce să vă răspundem noi la aceste pricinuiri ? Eu vă voi aminti istoria celor trei bărbaţi din cuptorul cel cu foc, care în mijlocul flăcărilor ce-i înconjurau din toate părţile, ce se atingeau de gura şi de ochii lor şi ameninţau a-i năbuşi, totuşi n-au încetat a aduce Domnului Dumnezeu cântarea cea sfântă a laudei, în mijlocul focului îl lăudau mai veseli decât pe o drăgălaşă pajişte.
Pe lângă aceasta vă voi aminti de Daniil şi de groapa leilor din Babilon, încă şi de o altă groapă plină de noroi, care era aproape să înăbuşească pe profetul Ieremia. Pe cei ce vor să dezvinovăţească nevenirea lor la Biserică prin arşiţă, îndată îi voi duce de la această groapă la temniţă şi le voi arăta cum Pavel şi Syla sunt încătuşaţi acolo, plini de vânătăi şi de răni, cu trupul sfâşiat de mulţimea loviturilor, cum ei totuşi în mijlocul nopţii cântau laude lui Dumnezeu şi săvârşeau prea sfânta lor priveghere. Toţi aceşti sfinţi din cuptorul cel înfocat, din groapa leilor, din temniţă, din câtuşi şi din tot felul de pătimiri nespuse, niciodată nu s-au îngreuiat de toate acestea, ci le-au suportat cu o râvnă neobosită, într-o evlavie arzătoare şi preamărire a lui Dumnezeu.
Noi însă, care nici măcar o mică parte din pătimirile acelor sfinţi nu am răbdat, am vrea să ne lăsăm de îngrijirea mântuirii sufletelor noastre pentru căldură, pentru puţină arşiţă şi sudoare, a ne feri de adunările servirii dumnezeieşti, şi în locul lor să ne amestecăm în societăţile cele pierzătoare, care nu au în sine nimic sănătos ? Nu este aceasta o nebunie ?
Cuvântul lui Dumnezeu este o rouă atât de plăcută şi drăgălaşă, iar tu vorbeşti de arşiţă ? Hristos zicea curat: „Apa pe care Eu o dau omului se va face într-însul izvor săltător întru viaţa cea veşnică” (In. 4, l, 4); şi iarăşi: „Cel ce crede întru mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38).
Când ai tu izvoarele şi râurile cele duhovniceşti, spune-mi, te mai temi de arşiţa cea trupească ? Când este vorba de târg, unde este aşa de mare zgomot, aşa de cumplită înghesuială si aşa de nesilnică arşiţă, nu te aperi cu căldură, şi totuşi nu poţi zice, că în târg suflă numai vânt plăcut şi răcoros, iară aici în Biserică s-a strâns tot pripecul şi arşiţa.
Mai degrabă este cu totul dimpotrivă, căci Biserica este podită cu pietre răcoroase, împotriva razelor soarelui ea este apărată prin ziduri şi acoperământ şi prin bolţi înalte, acolo, din contră, fiecare loc este expus razelor celor arzătoare ale soarelui, pe lângă aceea, acolo domneşte o înghesuială cumplită, mult fum şi praf, şi încă multe altele, care pricinuiesc greutăţi. Din aceasta vedem că astfel de pricinuiri şi dezvinovăţiri ale nevenirii la Biserică, precum le-am pomenit eu, trebuie a le însuşi lenevirii şi moleşirii sufletului care nu este încălzit de flacăra Sfântului Duh. Insă eu adresez vorba mea nu tocmai celor absenţi, ci mai vârtos vouă, care nu-i atrageţi aici, nu-i opriţi de la lenevirea lor şi nu-i faceţi să vină la această masă mântuitoare. Când slugile voiesc să săvârşească o lucrare împreună, cheamă pe toţi soţii lor; voi însă când aveţi să săvârşiţi o slujbă duhovnicească Domnului Dumnezeu, slujirea cea dumnezească, nu vă îngrijiţi de soţii voştri la slujire, ci-i lăsaţi a pierde acest mare câştig. Dar dacă ei nu voiesc? Va zice cineva: stăruieşte asupră-le, nu-i lăsa până ce vor voi! Dacă vor vedea că noi nu-i slăbim, ba necontenit îi zorim, vor voi şi ei. Dar toate acestea sunt numai o îndoială şi o dezvinovăţire de nimic.
Câţi părinţi sunt aici care n-au cu dânşii pe copiii lor ? Nu poţi tu oare nici pe copiii tăi să-i aduci aici ? De aici înţelegem noi că mulţi lipsesc din această adunare nu numai pentru lenevirea lor, ci şi pentru că voi nu v-aţi făcut datoria. Dacă voi până acum nu aţi fost râvnitori la aceasta, trebuie să fiţi cu atât mai mult de acum înainte. Fiecare să aducă, de acum, la Biserică, împreună cu dânsul, pe vreunul dintre cei de aproape ai săi; tatăl să-şi aducă fiul, fiul pe tatăl său, bărbatul pe nevasta sa, femeia pe bărbatul său, stăpânul pe sluga sa, fratele pe frate, prietenul pe prieten; unul să încurajeze şi să îndemne pe altul a se arăta toţi aici. Ba nu numai pe prietenii noştri, ci încă şi pe vrăjmaşii noştri să-i invităm la această comună comoară ele norocire. Şi când vrăjmaşul va vedea această grijă a ta pentru mântuirea sufletului său, desigur îi va trece ura asupra ta.
Zi celui ce nu voieşte să meargă la Biserică: nu te ruşinezi tu oare de jidovi, care cu aşa mare stricteţe păzesc sâmbăta lor şi chiar înaintea serii acelei zile se opresc de orice lucru ? Vineri, când soarele se pleacă spre apus, ei curmă toate afacerile, cumpărarea şi vânzarea încetează. Jidovii încă şi acum păzesc legea lor atât de curat, măcar că vremea ei a trecut şi măcar că ea nu le ajută, ci mai mult îi vătăma; iară tu, care de la umbră ai trecut la lumină şi te-ai învrednicit a vedea soarele dreptăţii, tu, care ai dreptul de cetăţenie al cerului, si căruia ţi s-a încredinţat adevărul, tu nu vei voi oare să arăţi o râvnă aşa de mare ca jidovii?
Numai pe o mică parte a zilei te chemăm aici şi tu nu vei voi oare nici această mică parte să o întrebuinţezi spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu? Spune-mi, ce iertare poţi tu nădăjdui ? Cu ce poţi tu oare să te dezvinovăţeşti temeinic şi cuviincios ? Este cu neputinţă, aşa cum este cu neputinţă ca cineva, fiind atât de leneş şi uşuratic de minte, să dobândească iertare, chiar de ar făptui el mii de treburi şi isprăvi pământeşti.
Nu ştii tu că, dacă vei veni aici şi te vei ruga lui Dumnezeu, atunci treburile tale vor merge mai bine?
Tu ai multe griji vremelnice ! Tocmai de aceea vino aici, pentru ca prin părtăşia ta la această adunare să câştigi ajutorul lui Dumnezeu şi, liniştindu-te, iarăşi să te duci de aici. Tu vei câştiga atunci pe Dumnezeu întru ajutorul tău şi, susţinut de mâna cea cerească, nu vei mai fi biruit de duhurile cele rele.
Dacă tu iei parte la rugăciunea Episcopului, părintelui nostru, şi la evlavia obştească, dacă auzi cuvântul lui Dumnezeu, dacă cu chipul acesta dobândeşti ajutorul cerului şi ieşi de aici înarmat cu aceste arme, atunci nici Satana nu te va mai putea vătăma, nici vreunul dintre oamenii cei înrăutăţiţi, a căror ocupaţie este de a jigni şi de a cleveti pe alţii.
Iară dacă tu fără aceste arme te duci de la casa ta la târg, lesne vei putea fi biruit de toţi cei ce te pândesc. De aici vine că multe din afacerile noastre, atât private, cât şi publice, nu merg după dorinţa noastră; de aici vine că noi nu ne grijim înainte de toate de suflet şi de duh, ci nesocotim orânduiala, pradă treburilor celor lumeşti. De aici vine că toate merg aşa pe dos şi fără de rânduială, si domneşte o confuzie aşa de mare.
Mai zic încă o dată, socotiţi ce durere mare trebuie să simtă sufletul meu, cand gândesc că în sărbători toată cetatea de la sine şi fără invitare se grămădeşte aici; iară dacă a trecut sărbătoarea, nimeni nu mai vine aici, chiar de m-aş osteni şi i-aş invita toată ziua ?
Aceasta cu adevărat mi-a pricinuit mult necaz, şi eu am zis în sine-mi: sfatul şi îndemnarea sunt zadarnice, voi faceţi toate numai din obicei, şi prin predicarea mea nu vă faceţi mai buni şi mai râvnitori. în sărbători veniţi aici mulţime, iară dacă a trecut sărbătoarea, atunci se vede că predica mea nu a adus nici un folos.
Nu dovediţi voi oare cu acestea, că predica mea, întrucât va priveşte pe voi, este nefolositoare şi de prisos?
Poate că noi pe mulţi i-am supărat cu cuvintele noastre. Dar tocmai cei leneşi nu prea iau la inimă dojana noastră, altminterea ar trebui ca ei să lepede uşurătatea minţii şi să se facă mai osârdnici.
Spune mie, poţi tu oare trage din vreo afacere lumească atât de mare folos, pe câtă pagubă îţi aduce lipsirea de la Biserică? Este cu neputinţă de a trage din vreo altă societate atâta folos, pe cât din această sfântă adunare.
Tu gândeşti poate la sala judecăţii, la casa sfatului, sau la palatul împărătesc. Este adevărat, noi aici în Biserică nu dăm nimănui vrednicii şi dregătorii, comandamente ori altele asemenea; dar noi dăm aici o vrednicie, care este mai mărită decât cea împărătească; de fapt nu noi, ci harul lui Dumnezeu dă aici această vrednicie. Dar care este acea mare vrednicie pe care o primesc cei ce vin aici ? Ei se învaţă a birui patimile cele nebuneşti, a stăpâni poftele cele păcătoase, a învinge mânia, a înăbuşi zavistia şi a subjuga deşertăciunea.
Un împărat, care sade pe tronul său împodobit cu coroană, nu este aşa de mărit ca omul la care mintea sade pe scaun, domneşte peste patimile cele înjosite şi se împodobeşte cu această putere precum cu o coroană mărită. Spune-mi, ne folosesc oare porfira şi hainele cele pompoase, si coroana cea înfrumuseţată cu pietre scumpe, dacă sufletul este robul patimilor?
Ce ne foloseşte nouă a fi liberi şi mari, dacă partea cea mai însemnată a noastră, sufletul, suspină într-o robie înjositoare ? Precum nu ne foloseşte nouă nimic, când trupul nostru din afară pare sănătos iară înlăuntru îl ard frigurile, aşa nu ne ajută nouă stăpânirea cea pământească, ba chiar nici tronul cel împărătesc, când înlăuntru sufletul este sfâşiat de poftele cele sălbatice şi duhul este răsturnat de pe tronul stăpânirii de către patimi, încât se gârboveşte de silnicia lor şi tremură de năpădirile lor.
Deci pentru ca să nu ni se întâmple una ca aceasta, de aceea aleargă la noi Profeţii şi Apostolii, din toate părţile, cu Sfintele Scripturi şi cu îndemnurile şi sfătuirile lor domolesc patimile noastre, îmblânzesc sălbăticia poftelor noastre, ajutându-ne a ajunge la o domnie care este mai mărită decât o împărăţie.
Pentru aceasta am zis eu că cel ce se depărtează de la slujirea de Dumnezeu şi se lipseşte de aceste sfătuiri, singur se răneşte pe sine de moarte, vatămându-se însuşi mai mult decât orice altă vătămare ar putea să fie pe pământ. Dimpotrivă, cei ce vin aici trag mai mare folos decât de oriunde de aiurea, precum am arătat în curgerea cuvântării noastre.
Legea lui Moise a zis: „Să nu te arăţi înaintea Domnului Dumnezeului tău deşert” (leş. 23, 15) Deci, dacă fără de jertfă nici la templul Vechiului Testament nu se putea merge, cu atât mai mult trebuie a aduce cu sine jertfa, când cineva se adună cu fraţii săi la slujirea de Dumnezeu cea creştinească.
Iară jertfa, pe care cineva trebuie să o aducă cu sine, este mai mărită şi mai nobilă decât aceea din legea veche, căci aici omul are să aducă jertfă lui Dumnezeu propriul său suflet.
Nu ştii că sunt păsări care ademenesc la sine pe altele ? Aşa să facem şi noi, căci cum ne vom putea noi oare dezvinovăţi, când animale necuvântătoare ademenesc la sine pe altele de felul lor, iară noi, care suntem înzestraţi cu minte şi cu judecată, să neglijăm oare o astfel de prinsoare?
De aceea eu vă zic: mergeţi pe la casele confraţilor voştri, aduceţi-i cu voi la maica noastră cea obştească, la Biserică.
Nu este de ajuns să auzim; trebuie să şi facem. Ba încă ne atragem o pedeapsă mai mare, când noi măcar că de-a pururea auzim sfătuirile, dar nu facem ce se zice. Apostolul zice aşa: „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Rom. 2, 13).
Aceasta în ce-i priveşte pe cei ce ascultă. Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvântarea sa, dacă purtarea lui nu corespunde învăţăturii sale şi dacă nu pune în concordanţă viaţa sa cu cuvântarea sa.
Ascultă ce zice Psalmistul şi Apostolul. Psalmistul scrie: „Păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele, şi iei aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iară tu ai urât învăţătura” (Ps. 49, 17-18).
Iar Apostolul Pavel aşa grăieşte către cei ce se îngâmfează pentru învăţătura lor: „Tu te bizuieşti a fi povăţuitorul orbilor şi lumină celor din întunerec, îndreptător celor fără de minte, învăţător celor neştiutori; dar pentru ce înveţi numai pe alţii, iară pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2, 19-21).
Deci, fiindcă mie predicarea, iară vouă ascultarea nimic nu ne folosesc, dacă nu facem ceea ce se zice, ba încă prin aceea mai mult se măreşte osânda noastră, de aceea noi să nu ascultăm numai în linişte cuvântul lui Dumnezeu, ci să-1 şi aplicăm în fapte.
Este foarte bine când cineva de-a pururea aude cuvântul lui Dumnezeu; dar oricât de bine este aceasta, totuşi rămâne fără folos, dacă nu unim cu ea şi ascultarea, care împlineşte voia lui Dumnezeu. Aşadar, să nu veniţi aici în zadar şi fără roadă, ci precum eu de multe ori v-am rugat, şi nu voi înceta de a vă ruga, puneţi toată râvna voastră, spre a-i aduce aici pe fraţii voştri; îndemnaţi pe cei rătăciţi si daţi-le sfat bun, nu numai cu cuvintele, ci şi cu fapta, că învăţarea prin fapte este cea mai puternică.
Chiar de nu ai vorbi, dar dacă la ieşirea ta din Biserică vei arăta celor ce au rămas afară de ea, prin aerul tău, prin căutarea ta, prin glas, prin mers şi prin toată fiinţa ta, folosul ce ai câştigat de la Biserică, chiar aceasta este de ajuns, spre a-i sfătui şi îndemna şi pe dânşii să vină la Biserică. Adică noi trebuie să ieşim din Biserică, aşa cum am ieşi din locul cel mai sfânt, aşa cum am ieşi chiar din cer, mai îndreptaţi, mai înţelepţi, mai serioşi şi mai legiuiţi în toate cuvintele şi faptele noastre. Când femeia pe bărbat, tatăl pe fiu, fiul pe tată, sluga pe stăpân, prietenul pe prieten şi vrăjmaşul pe vrăjmaş se vad astfel ieşind din Biserică, atunci toţi trebuie să recunoască de ce mare folos ne-am împărtăşit noi aici; ei trebuie să recunoască folosul acesta, când vor vedea că noi ne-am făcut mai blânzi, mai răbdători şi mai cucernici. Gândeşte numai la ce taine ai fost de faţă în Biserică, că tu aici ai fost în ceata Serafimilor, ai fost în rândul cetăţenilor cerului, ai cântat cu îngerii, ai vorbit cu Domnul întru rugăciune şi te-ai unit cu Hristos. Dacă noi înşine suntem într-o întocmire dreaptă, nu avem nevoie de vorbe multe ca să îndemnăm a veni la Biserică pe cei ce lipsesc, ci mai vârtos ei vor pricepe, din folosul cel mare de care ne-am împărtăşit, pierderea pe care ei au suferit-o, iar pe viitor se vor grăbi a veni şi ei la Biserică, ca să se împărtăşească la rândul lor de acest folos.
Când ei chiar din cele din afară ale voastre vor vedea frumuseţea sufletului vostru, ei de ar fi oricât de nesimţitori, totuşi desigur se vor aprinde de dorul unei asemenea frumuseţi. De aceea noi să împodobim omul nostru cel dinlăuntru, iar ceea ce am auzit aici în Biserică, în afară de ea să le punem în lucrare ! Precum luptătorul dă dovadă la săvârşirea luptei de cele ce a învăţat în şcoala de gimnastică, aşa şi noi în afacerile vieţii trebuie să arătăm cele ce am învăţat aici în Biserică. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

sursa

Denia din Sfanta si marea marti. Inima milostiva, untdelemnul iubirii, trezirea sufletului din somnul nepasarii si nevoia de priveghere

Talcuirea parintelui Andrei Coroian la pilda celor zece fecioare: Inima milostiva si untdelemnul iubirii:

*

1

Protoiereu Grigorie Diacenko:Nu sunt, oare, molipsit de duhul nesimţirii şi nu sunt asemenea fecioarelor nebune?

Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui (Mt. 25,1).

Dacă există vreun loc în Scriptură, pe care toţi ar trebui să-l ştim pe de rost, este tocmai această pildă a Mântuitorului despre cele zece fecioare. Aici este soarta noastră, cea de acum şi cea viitoare; aici este mântuirea sau osândirea noastră.
Ce înfăţişează ea? Înfăţişează starea sufletelor ce aşteaptă Venirea Mirelui Ceresc, gătirea lor pentru întâmpinarea Lui, însăşi întâmpinarea şi primirea lor diferită de către Mire, pricinuită de sosirea lor diferită şi de negătirea unora pentru ospăţul cel de nuntă. Această înfăţişare înclină totul în chip vădit spre a ne arăta cum trebuie să-L aşteptăm pe Mirele Ceresc, cum să ieşim întru întâmpinarea Lui, ce anume să agonisim şi să avem spre a nu rămâne la uşile cămării celei de nuntă. Vom pătrunde acum în conţinutul pildei.

1Câte fecioare erau? Zece. Toate erau fecioare, adică suflete, care se logodiseră cu Domnul şi toate aşteptau Venirea Mirelui. Şi, totuşi, nu toate au fost primite la nunta Mirelui; la cinci dintre ele li s-a spus: Nu vă cunosc pe voi (Mt. 25,12). De unde această diferenţă în ceea ce priveşte soarta lor? Nu din faptul că acestea cinci, care nu au fost primite, erau nebune? Însă erau nebune nu din firea lor, ci ele singure s-au făcut aşa. De ar fi voit, şi ele ar fi putut face tot ceea ce au făcui fecioarele înţelepte. Pilda le numeşte nebune datorită faptelor lor nesăbuite, datorită faptului că, năzuind la ţintă, nu s-au gândit la mijloacele fără de care ea nu poate fi atinsă.
Ce anume le-a împiedicat să intre la nunta Mirelui? Somnul şi lipsa untdelemnului din candele. Adormind, nu s-au trezit curând, iar când s-au trezit, în loc să meargă degrabă în întâmpinarea Mirelui, au plecat să caute untdelemn; astfel a trecut timpul, iar ele au sosit când uşile erau deja închise şi, de aceea, au rămas lângă ele.
Nici fecioarele înţelepte nu au fost cu totul slobode de somn: întârzierea venirii Mirelui le-a făcut şi pe ele să aţipească: au aţipit toate şi au adormit (Mt. 25, 5). Însă somnul fecioarelor înţelepte a fost un somn uşor, apropiat de veghe, un somn, ca cel despre care spune mireasa în Cântarea lui Solomon: De dormit dormeam, dar inima-mi veghea (Cânt. cânt. 5, 2). Dând ascultare neputinţelor firii, şi ele adormeau uneori, îşi încetineau lucrarea lor duhovnicească şi chiar o curmau de tot, însă inima lor veghea şi era cu Mirele; sufletul lor se afla totdeauna acolo unde era Comoara lui. Pe lângă acestea, aveau pregătite nu numai candelele goale, ci şi untdelemnul faptelor bune. De aceea, îndată ce a răsunat glasul: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! (Mt. 25,6), ele s-au sculat şi au pornit întru întâmpinare.

Mai este nevoie să lămurim în amănunt ce înseamnă acest somn primejdios şi ce înseamnă lipsa untdelemnului? Somnul acesta este uitarea de moartea noastră şi de Judecata care ne aşteaptă, este înrobirea noastră faţă de trup şi de lume şi cufundarea în iubirea de plăceri, este nepăsarea faţă de sufletul nostru şi curmarea faptelor bune. Iară lipsa untdelemnului este lipsa dragostei curate faţă de Dumnezeu şi de aproapele, care poate singură să întreţină flacăra în candela credinţei.
Cum se cufundă sufletul în acest somn? Gândind, precum arată pilda, că Mirele vine târziu şi, poate, nu vine deloc. Pe de o parte, vede că moartea este încă departe, că va avea vreme să se pocăiască şi să se îndeletnicească cu lucrarea mântuirii; iar pe de altă parte, vede farmecul lumii şi al bunurilor ei, simte atracţie faţa de ele prin natura sa păcătoasă şi se pleacă în faţa acestei ispite; la început doar aţipeşte, doar îşi încetineşte faptele chemării sale, apoi încetul cu încetul adoarme în chip desăvârşit, pierde conştiinţa şi simţul duhovnicesc, încremeneşte, devine mort duhovniceşte şi se dedă faptelor întunericului.
De ce nu se îngrijeşte sufletul la timp să-şi agonisească untdelemn? Din aceeaşi pricină. Crede că va avea încă timp să şi-l procure sau să-l împrumute de la ceilalţi, aşa cum, probabil, au crezut şi s-au înşelat cu acest gând şi fecioarele nebune. Şi de la cine să-l împrumute? De la sfinţii lui Dumnezeu, precum gândesc uneori păcătoşii. Căci nu se întâmplă deseori ca, având nădejde în rugăciunile vreunui plăcut al lui Dumnezeu, oamenii să nu se îngrijească de îndreptarea vieţii şi a obiceiurilor lor? Pun înaintea icoanei lumânări, slujesc moleben-uri [Moleben-ul este o slujbă necunoscută în cultul ortodox de dincoace de Prut; în Basarabia se cunoaşte din influenţa rusească. Este un fel de Paraclis, care se poate adapta oricărui Sfânt.], iar, ca să-şi sfinţească sufletul cu acele virtuţi, cu care s-a împodobit plăcutul lui Dumnezeu, să se curăţească prin aceleaşi lacrimi de pocăinţă, prin care el s-a curăţit toată viaţa lui – la acestea nici nu se gândesc. Unii nici chiar până la venirea Mirelui, nici chiar până la moartea lor nu ştiu dacă au untdelemn sau nu în candelele lor.
Ţineţi minte acestea, iubiţi fraţi şi surori, şi vă păziţi de somnul păcatului şi al nesimţirii! Aşadar, plecând la culcare, să ziceţi: „Nu va fi aceasta noaptea aceea, în care va veni Mirele şi va trebui să ies întru întâmpinarea Lui cu candela?” Sculându-vă din somn, să ziceţi: „Nu va fi aceasta ziua aceea în care voi vedea pentru ultima dată lumina soarelui şi voi merge în întunericul umbrei morţii?” Uitaţi-vă în jurul vostru: câţi dintre cei cu care aţi trăit, împreună cu care v-aţi rugat, aţi plâns şi v-aţi bucurat acum sunt deja dincolo – ori în cămară, ori la uşile cămării! Şi înaintea noastră stă aceeaşi soartă; moartea nu stă în loc, în fiecare an ia pe câte cineva şi ne va lua pe toţi; toţi vom zăcea în mormânt, vom fi acoperiţi cu pământ, vom merge la Judecată.
Să ne sârguim, dar, să agonisim untdelemnul faptelor bune cât mai este timp. Să mergem din timp la cei ce vând – la cei, pe care i-am nedreptăţit şi, cerându-le iertare, să agonisim untdelemnul păcii şi al nerăutăţii; să mergem la cei sărmani şi nevoiaşi – şi, dându-le ajutor, să agonisim untdelemnul milei; să ne îngrădim cu postul şi cu rugăciunea – şi să agonisim untdelemnul curăţiei şi al nevinovăţiei; să-L avem cât mai des cu putinţă înaintea ochilor pe Mântuitorul nostru, spânzurat pe Cruce – şi să agonisim untdelemnul răbdării şi al lăsării în voia lui Dumnezeu. Picătură cu picătură se va umple candela şi nu vom fi nevoiţi a striga vreodată: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre (Mt. 25, 8).

Priveghez eu cu duhul?

Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Pet. 5,8).

Cu orice am asemăna viaţa omenească, în orice caz pentru cei vii greşeala este în afara legii şi vătămătoare, iar prudenţa şi atenţia sunt de folos şi plăcute lui Dumnezeu. De vom asemăna viaţa omenească cu marea, învolburată de furtuna năpastelor este nevoie de prudenţă şi atenţie pentru ca propria noastră corabie să nu se izbească de stâncile mării şi să nu piară, fără a ajunge la limanul cel liniştit; de o vom asemăna cu câmpul de luptă, pe care trebuie să luptăm împotriva vrăjmaşilor celor puternici şi vicleni – prudenţa şi atenţia devin şi mai necesare, pentru că de vei fi leneş şi nepăsător vei ceda vrăjmaşilor biruinţa.

Ce să facem, aşadar, veţi spune voi, noi, nişte păcătoşi slabi? Privegheaţi şi vă rugaţi, răspunde Mântuitorul. Privegheaţi şi vă rugaţi, spune El, ca să nu intraţi în ispită (Mt. 26, 41) păcatului, a morţii şi a osândirii la chinurile veşnice. Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Pet. 5, 8).

Privegheaţi la straja minţii voastre şi nu-i îngăduiţi vicleanului să strecoare în ea gânduri rele, nelegiuite şi hulitoare spre întinarea credinţei voastre curate şi împiedicarea voastră în împlinirea îndatoririlor voastre creştineşti.

Privegheaţi la straja voinţei voastre şi nu-i îngăduiţi vicleanului să nască în ea dorinţe necurate şi nelegiuite ca nu cumva prin ele să vă ducă la căderea ce îl face să se bucure în chip răutăcios.

Privegheaţi la straja inimii voastre, ca sălaş al tuturor cugetelor bune şi rele şi nu-i îngăduiţi vicleanului s-o desfăteze cu ceva rău, nelegiuit şi potrivnic lui Dumnezeu, ca nu cumva prin acestea să înăbuşe în ea tot ce este bun, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.

Privegheaţi la straja imaginaţiei voastre şi nu-i îngăduiţi vrăjmaşului mântuirii noastre s-o umple cu imagini ruşinoase şi înşelătoare ca nu cumva prin ele să întunece în voi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Privegheaţi la straja amintirii voastre şi nu-i îngăduiţi diavolului să scoată din ea vechile păcate şi fărădelegi ca nu cumva prin amintirea lor să vă îndemne a le repeta.

Privegheaţi la straja trupului vostru şi nu-i îngăduiţi demonului să-l scoată din ascultarea faţă de duh, ci smeriţi-l pe acest vrăjmaş apropiat şi primejdios prin post şi osteneli.

Cu atenţia faţă de sine şi supravegherea a tot ceea ce se petrece în voi înşivă uniţi rugăciunea neîncetată, însoţind-o cu semnul Crucii, săvârşit cu credinţă, evlavie şi frică de Dumnezeu şi îndreptaţi-vă mintea şi inima către Dumnezeu, cerându-I ajutorul plin de har spre săvârşirea nevoinţelor întru lucrarea mântuirii.

Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Mt 26, 41).

Nu am început să cad în acea stare, în care îmi va fi cu neputinţă să mă pocăiesc?

Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi (Efes. 5,15).

Starea aceasta a căderii morale nu se iveşte dintr-o dată, ci se dezvoltă treptat, de aceea este nevoie de priveghere, ca să nu scăpăm momentul prielnic reînnoirii noastre. Să veghem asupra stării noastre morale şi, de vom observa că în sufletul nostru începe aţipirea duhovnicească, ce treptat se va preface în somnul duhovnicesc, primejdioasa nepăsare faţă de tot ceea ce este sfânt şi duhovnicesc şi faţă de soarta noastră de după moarte, datorită căreia negreşit încep să sporească aceste căderi morale, atunci să deşteptăm mai des sufletul nostru din somnul duhovnicesc, cel atât de pierzător, ce este adus şi de vătămarea firii noastre, şi de ispitele vrăjmaşului mântuirii noastre, şi de ademenirile lumii viclene. Să spunem mai des sufletului nostru cuvintele Apostolului Pavel: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos (Efes. 5,14).

Starea omului care petrece în păcat şi nu se îngrijeşte de mântuirea sa în Cuvântul lui Dumnezeu este asemănată somnului. Şi întocmai aşa cum cel ce doarme nu vede nimic din ceea ce se petrece în jur şi nu simte primejdia, când îl ameninţă, în acelaşi chip nici păcătosul cel nepăsător nu vede cu mintea sa nici starea sa, nici starea lucrurilor duhovniceşti din jurul lui, nici soarta cea amară, pe care el însuşi şi-o pregăteşte prin viaţa sa cea rea şi care este gata să-l lovească în orice clipă. Cele duhovniceşti parcă nici nu se ating de el, căci el doarme pentru ele.

Doarme păcătosul, nebăgând de seamă pieirea, ce i se apropie. Cine îl va deştepta din acest somn primejdios?

Iubitorul de oameni Dumnezeu îl deşteaptă prin toate mijloacele pe păcătosul care doarme, ca el să se dezmeticească, să deschidă ochii şi să-şi vină în simţire. Dumnezeirea îl deşteaptă prin Cuvântul Său, proorocesc şi apostolesc, îl deşteaptă prin glasul conştiinţei ce răsună în inima lui plin de îngrijorare, îl deşteaptă prin feluritele împrejurări exterioare, cărora este supus însuşi păcătosul şi apropiaţii lui. Din toate părţile răsună către păcătosul cel fără frică şi nepăsător strigarea: „Deşteaptă-te cel ce dormi, deşteaptă-te! Cât să mai dormi?”

Dacă cineva, să dea Dumnezeu, va auzi această strigare şi va lua aminte la ea, cea dintâi lucrare a ei se va descoperi prin faptul că păcătosul va cădea pe gânduri cu privire la sine însuşi – va cădea pe gânduri şi va începe să judece singur în sinea sa, zicând: „Dar cum va fi atunci, la sfârşit? De voi rămâne aşa, vai de mine va fi! Nu ar fi mai bine să lepăd faptele mele netrebnice?” Clipa în care se nasc aceste întrebări pline de îngrijorare, este foarte preţioasă în ceea ce priveşte soarta păcătosului. Cu aceasta începe îndreptarea lui. Faptul că aceste gânduri au luat naştere se datorează harului lui Dumnezeu. Acum păcătosul trebuie să se îngrijească de sine însuşi şi să-şi înduplece sufletul să renunţe, în sfârşit, la viaţa sa egoistă şi să înceapă a se osteni spre a plăcea lui Dumnezeu, spre veşnica sa mântuire.

Spre a ajuta la înduplecarea sufletului, propunem modele de înduplecare a sufletului. Spune sufletului tău:

„Una din două va fi: ori vei pieri în veci, de vei rămâne aşa, ori, de nu voieşti pieirea, pocăieşte-te şi întoarce-te la Domnul şi la poruncile Lui! Pentru ce să mai amâni? Cu cât amâni mai mult, cu atât este mai rău. Păzeşte-te, că moartea e la uşă! E prea greu? Începe numai, mergi numai înainte. Domnul e aproape şi e gata să-ţi dea tot ajutorul. Ce bine va fi!… De vei lepăda această povară şi aceste lanţuri, vei intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu. De ce te chinui, ca un vrăjmaş? Nici ziua, nici noaptea nu ai tihnă. Tot timpul numai tulburare şi nelinişte. Dar numai o schimbare să faci înlăuntru şi toate acestea vor pieri şi vei simţi bucuria vieţii. Uite, toţi au pornit deja spre Domnul… Şi acela s-a întors, şi celălalt, şi al treilea. Tu de ce stai? Mergi şi tu! Oare tu eşti mai rău decât ceilalţi? Totul în jurul tău trăieşte şi totul te cheamă la viaţă. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor(Mt. 22,32). Fii şi tu părtaş cu cei ce au viaţa Lui. Mergi şi bea din izvorul apei vii”.

În acest chip ridicând sufletul tău din somnul păcatului, nicio clipă să nu scapi din vedere că te afli între două limite: ori îţi schimbi viaţa, ori vei pieri. În acest caz simţământul păzirii de sine îndată va începe a te îndemna la fapte. Pe lângă aceasta, să îţi fie limpede cât de mare este binele, ce îţi vine din schimbarea vieţii în mai bine, cât de uşor este să faci aceasta şi cât eşti de apt pentru aceasta şi chemat şi că ai la îndemână toate mijloacele, cum toţi cei buni – şi în Cer şi pe pământ – se vor bucura, vor intra cu tine în comuniune, te vor lua de mână şi va începe bucuria întru viaţa cea de obşte cu toţi cei ce trăiesc întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Spune toate acestea sufletului tău şi va căpăta puteri cu ajutorul harului lui Dumnezeu, va căpăta puteri voinţa ta cea slabă şi se vor îndrepta genunchii tăi slăbiţi.

Ostenindu-ne astfel cu noi înşine, vom tămădui din ce în ce mai mult orbirea şi nepăsarea noastră.

Dar osteneşte-te, şi osteneşte-te neobosit. Există în sufletul cel păcătos o viclenie, datorită căreia sufletul prin toate mijloacele se abate de la osteneala cea întru lucrarea mântuirii. Vino, ia-l şi pune-l la lucru – şi nu ţi se va împotrivi, zicând că nu voieşte a se osteni. în lumea ta lăuntrică nimeni nu poate fi stăpân în afară de tine însuţi. Tu însuţi intră în tine, tu însuţi frânge-te pe tine, biruieşte-te, mustră-te, tu însuţi poartă o discuţie cu tine înaintea feței lui Dumnezeu, tu însuți te înduplecă şi te îndeamnă! În lucrarea schimbării chibzuirea cu tine însuţi, putem spune, este singura uşa către această schimbare. Dar de nu vei judeca şi nu vei chibzui singur cu tine însuţi, ce va fi?

Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos.

(Protoiereu Grigorie Diacenko, “Cerceteaza-te pe tine insuti inaintea Spovedaniei si a Sfintei Impartasanii“, Editura Egumenita, 2012

cuvantulortodox

MARTEA MARE: De unde cumpărăm UNTDELEMNUL HARULUI ca “să nu rămânem afară din cămara lui Hristos”? “Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu”

“Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte la săraci şi câştigă prieten pe Domnul…”


Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămânem afară din cămara lui Hristos!


Pr. Ioan Valentin Istrati: Afară din cămara de nuntă a lui Hristos – meditaţie în Sfânta şi Marea Marţi


Sfânta şi Marea Marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (Denia de Luni seara) vorbeşte despre fecioarele care aşteptau venirea Mirelui.
Este un fragment de Scriptură care ne arată nouă starea noastră de înstrăinare de har şi modele de urmat pentru a intra împreună cu Hristos pe calea Pătimirilor Sale mântuitoare.
Cele zece fecioare sunt toate dornice să intre la nunta cea de taină a Mirelui ceresc. Aşteaptă cu dor, se gătesc pentru marea întâlnire cu Logodnicul, îşi împodobesc candelele lor. Însă ceva neprevăzut se întâmplă: Mirele întârzie, pregătirea păleşte, oboseala îşi face simţită prezenţa, aşteptarea doare. Îngrijorate de absenţa celui iubit, cele zece fecioare aţipesc şi adorm toate. Este moartea, care vine înaintea parusiei, adormirea necesară a fiecăruia dintre noi în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă aici nu le simţim uneori mângâierea. La miezul nopţii, în prăpastia dintre două zile, la răscrucea vremii şi a firii, iată se aude strigarea cea mare: Iată, Mirele vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Fecioarele îşi freacă ochii plini de somn, se pregătesc de întâlnirea vieţii lor, însă doar cinci dintre ele, jumătate adică, au untelemn de rezervă. Atunci când veniseră, toate erau pline de bucurie şi de lumină de la candele, acum însă, candelele au nevoie de reîmpodobire. Aici se vădeşte limita dăruirii: nu poţi dărui faptele tale bune. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că untdelemnul este milostenia, care unge sufletul şi îl luminează cu lumina dăruirii de sine. Poţi da tot ce ai primit în viaţa asta, te poţi ruga pentru toţi, însă mântuirea nu este de vânzare, nu poate fi dăruită de un om altuia. Este netransmisibilă, pentru că e lumina pe care ai strâns-o în suflet prin rugăciune întreaga viaţă şi care te călăuzeşte pe cărările întunericului şi ale morţii. La judecată se va face diferenţa dintre cei care au primit daruri şi le-au străluminat prin bunătate şi cei ce au primit daruri şi le-au ascuns, consumat, epuizat prin plăcere şi păcat. Toţi au primit candele în dar, dar numai unii ştiu să le împodobească, ca să lumineze până la sfârşit.

290036ec82dbb8a9cac5b8d23d4bbe70.jpg

Fecioarele neînţelepte pleacă să cumpere untdelemn, însă ratează sosirea întru slavă a Mirelui, şi întorcându-se găsesc uşa încuiată. Aici nici măcare rugăciunea: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă nu mai are efect. Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor. Nu putem susţine că-L ştim, dacă nu L-am căutat la cei ce vând untdelemn, adică la sărmanii acestei lumi. Hristos este acolo în piaţă: El este fiecare sărac, sărman sau bolnav, vânzător al luminii care ne ţine întru fiinţă „atunci când toate luminile acestei lumi se vor fi stins”.
Şi mai e ceva: nu putem găsi nicăieri untdelemn pentru candela inimii noastre, decât în lumea celor năpăstuiţi. Acolo este singura sursă de ulei a lumii, acolo unde plângerea şi foamea, sărăcia şi durerile pregătesc pe cei sărmani pentru o veşnicie de fericire.
Hristos nu le cunoaşte pe cele neînţelepte pentru că n-au fost să-şi cumpere untdelemn la vreme, de acolo de unde izvorăsc durerile acestei lumi. Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu. Milostenia este aşadar singura poartă către cer, începătura zidirii noului pământ în mâinile frânte de durere ale celor sărmani.

***

Sfânta şi Marea Marţi – Săptămâna Sfintelor Pătimiri în imnele poetice ale Bisericii

Nicolae Pintilie

“Pe Mirele, fraţilor să-L iubim, candelele noastre să le grijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă. Ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului, căci Mirele ca un Dumnezeu, dă tuturor cununa cea nestricăcioasă” (Sedealna I de la Denia din Sfânta şi Marea Marţi)
Imnografia sfântă a Bisericii, compusă de melozi şi imnografi este modul prin care Biserica aduce pe buzele credincioşilor învăţătura de credinţă. Dogma a prins viaţă în imnul liturgic, adevărul de credinţă a fost pus în versuri, ca să fie mai uşor înţeles şi trăit de către credincioşi. Versul şi melodia au devenit moduri prin care cultul creştin şi-a împărtăşit bucuria Învierii Mântuitorului Hristos, dar şi durerea pentru sfintele Sale pătimiri.
Dacă Sfânta şi Marea Luni aduce în prim plan pe Iosif, fiul lui Iacov şi pilda smochinului ce s-a uscat, Sfânta şi Marea Marţi ne zugrăveşte o altă pildă spusă de către Însuşi Hristos – pilda celor zece fecioare. Hristos, cel ce se pregăteşte să meargă spre judecată, pălmuire, scuipare, răstignire şi moarte de bună voie, pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu este văzut drept „adevăratul Mire”.
Simplul fapt de a călca pragul Bisericii în această perioadă plină de tristeţe duhovnicească devine participare la nuntă. Pătimirile lui Hristos şi bucuria unei nunţi unde totul radiază devin noţiuni cu acelaşi înţeles. Un paradox, am putea spune. Însă, teologia aşa a văzut mereu întâlnirea cu Dumnezeu – la Biserică şi, mai ales, în primirea Sfintei Euharistii, drept cea mai mare bucurie, egală cu bucuria unei nunţi: „Ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi”. Condiţiile participării la bucurosul eveniment sunt minime şi simple: „în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă”, la care se adaugă candela sufletului nostru – mereu aprinsă!
***

Pilda talantilor si conștientizarea darurilor primite de la Dumnezeu

Sfânta și Marea Marți este prilej pentru Biserică de a ne aminti de pilda talanților. Un oarecare stăpân pleacă într-o călătorie îndepărtată, dar înainte de a pleca, împarte robilor săi părți din averea sa. Unuia îi dă cinci talanți, altuia doi, iar celui de-al treilea un talant. După întoarcerea sa, robii îi dau socoteală. Cel care a primit cinci talanți a lucrat și dă înapoi zece, cel care a primit doi dă înapoi patru, pe când cel care a primit un talant, îl dă înapoi, deoarece socotește că stăpânul său este aspru și vrea să secere acolo unde nu a semănat. Atunci stăpânul poruncește să-i ia talantul și să-l dea celui care are zece, iar pe el să-l pedepsească, tăindu-l de la comuniunea cu ceilalți.
În Icosul de la Sinaxarul zilei citim o frază interesantă, ce se adresează fiecăruia dintre noi: „Talantul cel dat ție, cu iubire de osteneală lucrează-l”. Harisma, căci acesta este talantul pe care îl are fiecare dintre noi, să-l lucrăm cu iubire de osteneală, cu grijă și cu râvnă, ca să-l înmulțim. Harismele sunt daruri prețioase ale lui Dumnezeu, dăruite fiecărui om și există la unul mai mult, iar la altul mai puțin, dar sunt dăruite tuturor. Întrebarea este cât de mult sunt înmulțite.
De obicei, oamenii se mândresc pentru calitățile lor. Este adevărat că mulți se nevoiesc cu asprime pentru a reuși în viața lor, nu numai profesională. Bunul renume, recunoașterea și respectul societății față de anumite persoane, datorită purtării lor morale și a strădaniei lor de a fi buni și foarte buni constituie imbolduri principale pentru lupta în viață. Cu toate acestea, împreună cu calitățile pătrunde în osteneală și o dispoziție egoistă, care face din harismă nu o pricină de prinos și jertfă pentru aproapele, ci o pricină de mândrie și egoism.
Omul care reușește în viață se socotește adeseori purtătorul desăvârșirii. Harisma nu i se face pricină de libertate, de jertfă pentru aproapele, ci de satisfacere a interesului propriu și a iubirii de slavă. Pe de altă parte, există sentimentul posesivității, că harisma ne aparține și putem să dispunem de ea, așa cum vrem noi. De aceea și atunci când ni se pun la îndoială harismele, ne simțim foarte jigniți.
Biserica propune omului să conștientizeze că orice dar pe care îl are, l-a primit de la Dumnezeu, ca să-l cultive spre folosul său, dar mai ales pentru folosul celorlalți.
Sursa: marturieathonita.ro/pilda-talantilor

*

Stihile de la Laude din Sfanta si Marea Marti:

Întru luminările sfinţilor Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să intru împreună în cămară, haina mă vădeşte, că nu este de nuntă, şi legat mă vor scoate îngerii afară. Curăţeşte-mi, Doamne, spurcăciunea sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni.
De lenea sufletului meu dormind eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din fapte bune şi m-am asemănat fecioarelor celor nebune, trândăvindu-mă în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale! Ci, scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă bagă în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: Doamne, mărire Ţie.
Auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu; ci vesteşte minunile Lui; ca înmulţind darul, să intri întru bucuria Domnului tău.
Stihirile de la Stihoavnă

Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; iar altul să săvârşească slujba luminării, să-şi împărtăşească credinciosului cuvântul său, celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai darului, ne vom învrednici bucuriei celei stăpâneşti. Căreia ne învredniceşte pe noi, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.
Când vei veni întru slavă, Iisuse, cu puterile îngereşti şi vei şedea pe scaunul cel de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun; că ştii căile cele de-a dreapta, iară cele de-a stânga sunt strâmbe. Deci să nu mă pierzi împreună cu caprele, pe mine cel înţelenit în păcat. Ci alăturându-mă cu oile cele de-a dreapta, să mă mântuieşti, ca un iubitor de oameni.
Mire, cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale. Şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale celei înfrumuseţate, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv.
Iată, că-şi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă şi vei auzi glasul cel fericit: Intră, slugă, întru bucuria Domnului tău. Căreia mă învredniceşte pe mine cel rătăcit, Mântuitorule, pentru mare mila Ta.