Patericul Românesc (vol 1)

EPISCOPUL EVANGHELICUS al Tomisului (290 – 300)
Acest fericit urmas al Sfantului Apostol Andrei este cel dintai episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului (Constanta de azi), din Dacia Pontica (Scythia Minor-Dobrogea). Episcopul Evanghelicus a pastorit pe crestinii autohtoni geto-daco-romani de la Gurile Dunarii si din toata Dacia Pontica in ultimul deceniu al secolului III. Episcopia Tomisului exista, desigur, cu mult inainte de aceasta data, intrucat crestinismul a fost semanat pe teritoriul tarii noastre de Sfantul Apostol Andrei, cel intai chemat, inca de la jumatatea secolului intai, cum spune Eusebiu de Cezareea (+ 340) in cartea sa, „Istoria Bisericeasca”, III.

Episcopul Evanghelicus, originar din Tracia, a convertit la credinta in Hristos pe multi locuitori din Scitia Mica, ce ramasesera inca in intunericul paganismului. El este amintit in actul martiric al Sfintilor Epictet preotul si Astion monahul, care au fost martirizati pentru Hristos la Halmyris (azi Dunavat), cetate antica greceasca, situata pe bratul de sud al Dunarii, „intr-o zi de 8 iulie”, in timpul persecutiei lui Diocletian. In acest document se afirma ca „prea fericitul Evanghelicus era episcopul si intaistatatorul sfintelor lui Dumnezeu biserici din aceasta provincie”, adica din Scitia Mica (Dobrogea). In actul martiric se spune ca parintii Sfantului Mucenic Astion, originari din Asia Mica, veniti la Tomis in cautarea fiului lor, au fost convertiti la crestinism de catre preotul Bonosus si apoi botezati de episcopul Evanghelicus la Halmyris, in a paisprezecea zi de la martiriul Sfintilor Epictet si Astion.

Se crede ca insusi Sfantul Evanghelicus a primit cununa muceniciei prin acelasi imparat, pentru marea lui dragoste si ravna ce o avea catre Hristos.
SFINTII MUCENICI EPICTET PREOTUL SI ASTION MONAHUL (+290)
Acesti doi sfinti martiri erau originari din Asia Mica, probabil dintr-un oras al Frigiei. Epictet s-a nascut din parinti crestini si a invatat de mic carte, fiind foarte ravnitor pentru cunoasterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind sa slujeasca toata viata lui Hristos, a parasit casa parintilor sai si s-a facut calugar in una din manastirile Frigiei.

Pentru sfintenia vietii sale, fericitul Epictet s-a invrednicit de darul preotiei si a devenit un neobosit propovaduitor al Evangheliei lui Hristos in patria sa, convertind la crestinism si botezand in numele Preasfintei Treimi multi locuitori frigieni. Printre cei convertiti a fost si un tanar ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmand dascalului si parintelui sau duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, facandu-se calugar, probabil, in aceeasi manastire, asa cum marturisesc actele martirice.

Datorita persecutiei lui Diocletian (284-305), in jurul anului 290, fericitii Epictet preotul si Astion monahul si-au parasit patria lor si, ravnind sa marturiseasca pe Hristos, s-au stabilit in Scitia Mica (Dobrogea), in orasul Halmyris (Almiridensis), numit si Salmorus, situat pe bratul de sud al Dunarii. Aici au propovaduit cu mult curaj Evanghelia lui Hristos, convertind la crestinism un mare numar de pagani.

Auzind de aceasta, guvernatorul Latronianus a dat porunca sa inchida in temnita la Halmyris pe fericitii marturisitori Epictet preotul si Astion monahul, chinuindu-i cumplit pentru a se lepada de Hristos. Vazand insa barbatia si taria credintei lor, guvernatorul a poruncit sa li se taie capetele de catre Vigilantius, unul din judecatorii celor doi martiri. Martiriul Sfintilor Epictet si Astion a avut loc la Halmyris, intr-o zi de 8 iulie, cand li se face pomenirea in intreaga Biserica crestina in fiecare an. In „Acta Sanctorum Julii”, t. II (29), Parisiis et Romae, 1867, p. 540-551, ca si in celelalte acte martirice, sunt numiti „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia”.

Parintii tanarului mucenic Astion monahul, Alexandru si Marcelina, pornind in cautarea fiului lor, au ajuns pana la Halmyris. Aici, auzind de mucenicia Sfantului Astion, au fost convertiti la credinta in adevaratul Dumnezeu de preotul Bonosus, fiind botezati de episcopul de Tomis, Evanghelicus, in a paisprezecea zi de la mucenicia Sfintilor Epictet si Astion.
SFANTUL MUCENIC EFREM – episcop al Tomisului (secolul IV)
Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de pastor al Daciei Pontice, dupa atestarea sinaxarelor grecesti si latine, a fost Sfantul Mucenic Efrem. El s-a nascut in sudul Dunarii din parinti crestini, care l-au crescut de mic in frica de Dumnezeu. Mergand sa se inchine la Sfintele Locuri, a ramas aici si a fost facut preot si slujitor la una din biserici. La vremea aceea in Imperiul Roman se slujea in limbile greaca, latina, siriana, si traca (besa).

Ajungand apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregatit din tinerete sa propovaduiasca Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare” de la Gurile Dunarii si din jurul Pontului Euxin (Marii Negre). La inceputul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon sa pastoreasca pe credinciosii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la crestinism numerosi daci, romani, goti si sciti si rascumparand de la moarte multi sclavi, pe care apoi ii crestina. In timpul pastoriei acestui fericit episcop, au fost martirizati pentru credinta in Hristos zeci de crestini daco-romani, sciti, besi, traci, greci si capadocieni surghiuniti in Dacia Pontica, ale caror sfinte moaste episcopul Efrem le rascumpara, le ingropa in locuri tainuite, inalta biserici de lemn sau de piatra peste ele si randuia preoti sa slujeasca noaptea Sfanta Liturghie.

In marea persecutie a lui Diocletian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, intemnitat si chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepada de adevaratul Dumnezeu si a se inchina idolilor. Insa, marturisind ca este gata sa-si dea viata pentru Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, i s-a taiat capul in anul 304 si i se face pomenirea la 7 martie. In „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae”, col. 517, la 7 martie, cand se sarbatoreste Sfantul Mucenic si episcop Efrem, se spun urmatoarele: „7 martie, in timpul imparatiei lui Diocletian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi in Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”. Desi sunt pareri ca Efrem ar fi fost episcop in Scitia Mare, ele nu sunt intemeiate, caci in Viata Sfintilor Epictet si Astion, se mentioneaza la Tomis, in Scitia Mica, un episcop Efrem.
SFINTII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE, FILIP SI ALTI 31 DE LA NICULITEL (secolul IV – 4 iunie)
Intreaga Scitie Mica, adica Dobrogea de astazi, acum doua milenii facea parte din Imperiul Roman si era destinata, in timpul marilor persecutii crestine din secolele I-IV dupa Hristos, pentru surghiunirea si martirizarea crestinilor care refuzau sa se inchine idolilor pagani si sa le aduca jertfa. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat intre Dunare si Marea Neagra, mai ales Delta Dunarii si codrii seculari dintre Macin, Isaccea, Niculitel si Babadag, ca si zona de sud a Dobrogei dintre Cernavoda, Adamclisi, Mangalia si Constanta (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.

Dintre cele zece persecutii romane impotriva crestinilor desfasurate intre anii 64 si 324, care au umplut cerul de sfinti si au sfintit pamantul cu sangele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sangeroase: persecutia lui Deciu (249-251), a lui Diocletian si Maximian (284-305) si a lui Liciniu (308-324), in Rasarit, care au dat cei mai multi mucenici. In timpul acestor persecutii au fost surghiuniti in Scitia Mica mii de crestini, ostasi, dregatori, clerici si cetateni romani de toate varstele si starile sociale.

Unii dintre ei mureau aici de foame si de frig, sau din cauza batailor pe care le rabdau cu barbatie, ca niste sfinti marturisitori ai Sfintei Evanghelii. Altii reuseau sa se repatrieze dupa terminarea surghiunului sau dupa moartea imparatilor si guvernatorilor persecutori. Iar altii, poate sute dintre ei, fiind mai tari in credinta si mai ravnitori pentru Hristos, erau greu chinuiti si apoi martirizati aici, intre Dunare si Marea Neagra, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaste, erau luate in graba de crestini si ingropate provizoriu in locuri de taina, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tamaiau, se rugau si aprindeau lumanari. Ei pastrau pe ascuns evlavia sfintelor moaste si scriau scurte biografii cu viata si patimirea sfintilor mucenici. Asa luau nastere actele martirice, iar martirii intrau in memoria crestinilor, in cultul Bisericii lui Hristos si in sinaxarele ei.

Asa au fost salvati de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman si peste o suta din Dobrogea. Mai tarziu, cand focul persecutiilor straine se stingea si se facea iarasi pace in imperiu, crestinii scoteau din paduri si din morminte moastele ascunse ale sfintilor mucenici si le asezau cu cinste in cripte, anume zidite de ei, numite”martirioane”, peste care zideau biserici (bazilici) de piatra si caramida, ale caror numeroase ruine se vad si astazi in toata Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole crestine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse si profanate de popoarele barbare, care navaleau mereu peste tarile crestine. Iar altele au ramas pana astazi ascunse in pamant, pentru nevrednicia crestinilor, ca niste margaritare de mult pret.

Cu randuiala lui Dumnezeu, in anul 1971, luna septembrie, paraul satului Niculitel-Tulcea, venind mare, a descoperit, sub soseaua ce trece prin mijlocul localitatii, cel mai vechi si mai bine pastrat”martirion” crestin din intreaga Peninsula Balcanica si printre cele mai rare si pretioase din lume. Cripta martirica de la Niculitel, construita din caramida, cu dimensiunile de 3,70×3,50×2,30 m, este impartita in doua mici incaperi supraetajate. In incaperea de sus s-au gasit patru moaste intregi de martiri, asezate intr-o racla comuna, de lemn, dupa traditia ortodoxa cunoscuta, cu mainile pe piept si cu capul spre apus. Toti martirii aveau capetele taiate, din care trei erau asezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stanga intrarii se afla sapata in mortar urmatoarea inscriptie in limba greaca:”Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta scrie:”Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos”, avand deasupra crucea monogramata (Hr).

In incaperea de jos, impartita si ea in mici sectiuni, s-au gasit aproape o suta de bucati de oase sfinte, care apartineau altor doi martiri necunoscuti, care, probabil, patimisera odata cu ceilalti patru in localitatea romana din apropiere, numita Noviodunum, astazi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisa aceasta mica inscriptie:”Aici si acolo (se afla) sangele (vlaga) martirilor”.

Martirologiul siriac si mai ales Martirologiul ieronimian fixeaza data patimirii acestor sfinti martiri la 4 iunie si, alaturi de cei patru amintiti mai sus, insira si alti martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio si alti 25 ostasi ai lui Hristos, ale caror nume nu sunt scrise in aceste sinaxare (vieti de sfinti).

Deasupra criptei martirice de la Niculitel s-a construit o bazilica din piatra si caramida destul de mare, care a servit, probabil, ca lacas de cult al unei stravechi manastiri, in secolele IV-VII. In anul 602, datorita invaziei slavilor si bulgarilor, care traverseaza Dobrogea spre sudul Dunarii, majoritatea bazilicilor si a centrelor crestine organizate din Dacia Pontica sunt devastate si raman in ruina.

Sfintii Mucenici de la Niculitel, Zotic, Atal, Camasie si Filip, impreuna cu ceilalti 31 de martiri, cu nume si fara nume, de origine greci, romani, traci, daci si capadocieni, au patimit pentru Hristos prin taierea capului, fie in timpul persecutiei lui Diocletian, in anii 303-304, fie in timpul ultimei persecutii sangeroase din timpul imparatului Liciniu, in anii 319-324.

Dupa ce moastele lor au fost asezate provizoriu in morminte simple si discrete de frica ostasilor romani, sub imparatia Sfantului Constantin cel Mare, dupa anul 324, cand capitala imperiului este mutata la Constantinopol, crestinii din Scitia Mica (Dobrogea), ajutati de episcopii de la Tomis, construiesc o cripta noua in comuna Niculitel si inalta biserica mare deasupra, unde asaza definitiv moastele martirilor amintiti.

Asa a binecuvantat Dumnezeu pamantul nostru strabun cu numerosi martiri crestini, inca din primele secole si pana in zilele noastre. Asa ne-a descoperit Mantuitorul moastele intregi ale celor patru martiri, care au sfintit pamantul neamului cu jertfa si sangele lor. Jertfa Sfintilor si Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie si Filip, impreuna cu a celorlalti 31 de mucenici, de la Isaccea-Niculitel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din tara noastra. Numai jertfa marelui domn si martir Constantin Brancoveanu, cu a celor patru fii ai sai, poate fi pe masura sfintilor mucenici de la Niculitel.

Descoperirea acestor patru sfinte moaste intregi, unele dintre cele mai vechi si mai bine pastrate moaste crestine din lume, formeaza o minune a lui Dumnezeu savarsita cu noi si un semn al milei Tatalui ceresc cu poporul roman, credincios si atat de mult incercat. Ele sunt o dovada ca Mantuitorul inca ne iubeste, ca nu ne-a parasit pentru pacatele noastre si ca ne cheama si pe noi, prin rugaciunile sfintilor mucenici, la pocainta, la smerenie, la credinta si la o viata crestina cat mai curata, pana la jertfa suprema pentru dragostea lui Hristos, stiind ca fara jertfa crestina nu este mantuire. Din toamna anului 1971, moastele celor patru sfinti martiri de la Niculitel au fost depuse in biserica Manastirii Cocos, spre inchinarea credinciosilor iubitori de mucenici. Ele formeaza cea mai mare cununa a Bisericii lui Hristos din Romania, pentru care laudam pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita.

Pomenirea Sfintilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip si a celor impreuna cu dansii se face la 4 iunie.

Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa mantuiasca sufletele noastre!
SFINTII MUCENICI TIT SI GORDIAN – episcopi ai Tomisului (secolul IV)
Acesti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia (Asia Mica), pastorind turma lui Hristos din Dacia Pontica (Dobrogea) in primele doua decenii ale secolului IV, pana la ultima si marea persecutie a lui Liciniu din anii 320-323.

Dupa moartea martirica a episcopului Efrem, a urmat pe scaunul episcopal al Tomisului episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovaduit si aparat credinta ortodoxa in Dacia Pontica mai mult de zece ani, catehizand si botezand nu putini daco-romani si mai ales „barbari”, goti, huni si besi, care locuiau pe teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra.

Episcopul Tit a fost protector si parinte sufletesc al multor sfinti martiri autohtoni si din intreg Imperiul Roman, exilati la Gurile Dunarii si apoi martirizati aici de catre imparatii Diocletian, Galeriu si Liciniu, pana in anul 323. Parat fiind la imparatul Liciniu, insusi fericitul episcop Tit a fost prins, chinuit si inecat in Marea Neagra la 3 ianuarie, cand i se face si pomenirea. Sfintele sale moaste au fost luate si ingropate de ucenici la Tomis. Un fragment de piatra funerara a fost descoperit recent la Constanta (Tomis), despre care se crede ca este a episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: „Aici odihneste martirul lui Hristos si episcopul …”.

Urmandu-i pe scaunul de la Tomis episcopul Gordian, acesta a continuat cu si mai multa ravna si curaj opera apostolica de convertire, catehizare si botezare a daco-romanilor din Dacia Pontica si Gotia (Dacia de la nordul Dunarii). Auzind de aceasta, tiranul imparat Liciniu l-a aruncat in temnita, iar in timpul sangeroaselor persecutii de la Gurile Dunarii, din anii 320-323, i s-a taiat fericitul cap „intr-o zi de 15 septembrie”, impreuna cu alti cinci martiri – Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian si Valerian. Sinaxarele grecesti si cartile de slujba romanesti pomenesc pe Sfantul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) il pomenesc impreuna cu Macrobiu si Valerian, la 15 septembrie, numindu-l pe Sfantul Gordian „episcop”.
UN EPISCOP NECUNOSCUT AL TOMISULUI (secolul IV)
In timpul Sfantului Constantin cel Mare, procesul de crestinare in Dacia Pontica (Dobrogea) si Dacia propriu-zisa, care formeaza actualul spatiu romanesc carpato-dunarean, se desfasura deschis, fara nici o rezistenta din interior si fara nici o ingradire din afara. Pe scaunul Episcopiei Tomisului, in locul episcopilor martiri, se asaza de acum episcopi teologi si apologeti, profund cunoscatori ai Sfintei Scripturi, capabili sa apere credinta ortodoxa in Iisus Hristos, atat cu cuvantul vorbit si scris, cat si cu exemplul vietii lor.

Numele episcopului tomitan din timpul Sfantului Constantin cel Mare (dupa 323), din nefericire, nu ne este cunoscut. Din marturiile pe care le avem, el era un mare aparator al Ortodoxiei, apreciat de imparat si de numerosi ierarhi ai timpului sau. Episcopul Eusebiu de Cezareea, in lucrarea sa „Viata fericitului imparat Constantin”, insirand pe episcopii prezenti la marele Sinod de la Niceea (325), pe langa cei doi episcopi din Dacia si din „Bosporus”, si Teofil al Gotiei, afirma ca „nici schitanul nu lipsea din ceata”. Si acesta era, desigur, episcopul Tomisului, care a luat parte activa la Sinodul I ecumenic si a luptat cu tarie impotriva ereziei lui Arie, cerand condamnarea lui.

Acest episcop tomitan a depus o intensa activitate misionara in Dacia Pontica de convertire la crestinism si de aparare a dreptei credinte in eparhia sa fata de eresul lui Arie. A zidit, desigur, bazilici in orasele cetati mai importante ca: Tomis (Constanta), Histria (Istria), Calatis (Mangalia), Axiopolis (Cernavoda), Adamclisi, Halmyris, Niculitel si Noviodunum (Isaccea) si a dat amploare vietii monahale in eparhia sa. Tot acum ia fiinta viata ascetica in pesteri si in codrii seculari din podisul Dobrogei si Muntii Macinului, unde mai tarziu aveau sa se formeze marii teologi daco-romani, Ioan Casian, Dionisie cel Mic si Ioan Maxentiu, renumiti in tot imperiul, sau acei vestiti „calugari sciti”, cunoscuti pana la Roma si in eparhiile Africii.

O grija deosebita avea episcopul Tomisului, in aceasta epoca infloritoare, de moastele sfintilor ucisi in Dacia Pontica pentru dragostea lui Hristos. El aduna unele din aceste moaste in cripte martirice, peste care inalta biserici rotonde sau adevarate bazilici si randuieste preoti pentru pomenirea lor. O asemenea cripta martirica zidita, probabil, la porunca lui este si cea de la Niculitel, descoperita in anul 1971, unica in Romania, unde s-au asezat moastele Sfintilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip, astazi pastrate in biserica Manastirii Cocos – Tulcea.
SFANTUL MARE MUCENIC SAVA (12 aprilie 372)
Cel mai vechi si mai cinstit sfant mucenic, cunoscut si martirizat pe pamantul tarii noastre in secolul IV, este Sfantul Mare Mucenic Sava, numit uneori „Gotul” (Geto-Dacul), iar alteori „Romanul”. Acest mucenic era „got de neam si traia in Gotia”, cum se spune in actul sau martiric, nascut intr-un sat de pe valea raului Buzau, din parinti crestini alesi, care i-au dat o crestere duhovniceasca.

Fericitul Sava a fost crescut de mic in dragoste de Dumnezeu, in post, in rugaciune si feciorie, ajungand la tinerete cantaret la biserica unde slujea preotul Sansala, bunul sau pastor si parinte sufletesc. Putem crede ca tanarul Sava s-a facut calugar, probabil, in comunitatea monahala din Muntii Buzaului, intemeiata pe la mijlocul secolului IV de calugari veniti din Eparhia Tomisului, de teama „barbarilor” care migrau prin Dobrogea spre vestul Europei. Atat preotul Sansala, cat si fericitul Sava erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si „barbari” inchinatori de idoli.

Intre anii 370-372, regele gotilor, Athanaric, stabilit in Dacia nord-dunareana, a ridicat razboi impotriva imparatului romano-bizantin Valens, si a pornit o puternica persecutie impotriva crestinilor. Atunci multi crestini au fost prinsi, batuti, inecati si arsi de vii in Dacia Traiana. Altii, de frica, se refugiau in sudul Dunarii, in Moesia si Dacia Pontica.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, sub conducerea unui dregator, Atarid, au prins, atat pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn greu de gat, l-au aruncat in raul Buzau (Mousaios). Ostasii voind sa-l elibereze, el le-a raspuns: „impliniti porunca ce vi s-a dat. Eu vad dincolo de rau ceea ce voi nu puteti vedea. Vad pe cei care asteapta sa ia sufletul meu si sa-l duca in lacasul slavei lui Dumnezeu…”.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava, dandu-si fericitul sau suflet in mainile lui Hristos. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372, a cincea zi dupa Sfintele Pasti, fiind in varsta de 38 de ani. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, „au fost trecute din tara barbara in Romania”, adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, capadocian si el, care ii era ruda, „de a-i trimite moaste de sfinti”, prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o lunga si frumoasa scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau, poate, de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica curgea sange de martiri pentru Evanghelia lui Hristos. Scrisoarea este redactata in limba greaca si este prima lucrare cunoscuta pana astazi, scrisa pe teritoriul tarii noastre.

Marele ierarh al Cezareei Capadociei, drept raspuns, i-a adresat episcopului Ascholius al Tesalonicului doua scrisori de multumire (Epistolele 164 si 165), prin care numeste pe Sfantul Sava „atlet al lui Hristos”, „un martir al adevarului care a luat cununa dreptatii”. Apoi adauga: „Noi l-am primit cu mare bucurie si am dat marire lui Dumnezeu”. Iar catre episcopul amintit scrie: „Tu ai cinstit pamantul patriei tale (Capadocia) cu un martir care a inflorit de curand pe pamantul barbar (Gotia), care este invecinat cu al vostru”.

Pomenirea Sfantului Mare Mucenic Sava se face la 12 aprilie in toate bisericile crestine din Rasarit si Apus si in chip deosebit in Biserica Ortodoxa Romana.

Sfinte Mare Mucenice Sava, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
SFANTUL MUCENIC NICHITA (ROMANUL) (+372)
Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adica „Biruitorul”, care a patimit martiriul de la goti in anul 372 pe pamantul tarii noastre, dupa Sfantul Mucenic Sava, este Sfantul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec dupa parinti, din aceeasi patrie cu Sfantul Apostol Pavel, adica Cilicia din Asia Mica. Parintii sai au fost adusi de goti si colonizati in Dacia, dupa anul 258.

Fericitul Nichita s-a nascut intr-un sat din Campia Dunarii (poate Valea Argesului), la inceputul secolului IV si a invatat tainele credintei in Hristos de la episcopul Teofil al Scitiei si Gotiei (Daciei). Calugarindu-se la una din manastirile din sudul Dunarii sau poate in Muntii Buzaului, unde era o mica asezare monahala cunoscuta, tanarul ostas al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de acelasi Teofil si ajunge prezbiter misionar prin sate, catehizand si botezand multi daco-romani si goti.

Vazand mai-marii gotilor credinta si biruinta lui asupra paganilor si pornindu-se marea persecutie a lui Athanaric impotriva crestinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostasi in biserica, pe cand slujea, si ars de viu in fata sfantului altar, dupa obiceiul gotilor, in ziua de 15 septembrie. Vina lui era ca indemna pe crestini sa nu jertfeasca unui idol al gotilor, pe care il purtau intr-o caruta, prin sate.

Sfintele sale moaste, cate au mai ramas din foc, au fost adunate de crestini si cinstite cu mare evlavie. Apoi in anul 451 au fost duse in patria sa strabuna, Cilicia, si asezate intr-o biserica din orasul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” in toata Biserica crestina.

PREOTUL SANSALA (secolul IV)
Prezbiterul Sansala era un vestit preot got din secolul IV, cunoscut pe teritoriul Daciei Carpatice, amintit in actul martiric al Sfantului Mucenic Sava.

Sansala preotul s-a nascut, probabil, in tinutul Buzaului, din parinti goti, convertiti la crestinism de misionari capadocieni sau „sciti” veniti din Dacia Pontica. Din tinerete, invrednicindu-se de darul preotiei, a ajuns pastor si slujitor al Evangheliei lui Hristos la un sat de pe valea raului Buzau (Mousaios), facand multi crestini dintre pagani, indeosebi goti. Cel mai apropiat ucenic si fiu sufletesc al sau era un tanar de neam capadocian, anume Sava Gotul, care il ajuta la slujbele din biserica, cantand psalmi.

Despre preotul Sansala, despre evlavia, ravna si curajul cu care marturisea el pe Hristos in tinutul Buzaului se vorbeste pe larg in „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu care se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Aceasta epistola a insotit moastele Sfantului Mucenic Sava din Dacia in Capadocia, la cererea Sfantului Vasile cel Mare, prin anii 373-374.

In timpul persecutiei regelui got Athanaric din anul 372, au fost prinsi si chinuiti pentru Hristos, atat preotul Sansala, cat si cantaretul bisericii sale, Sava. Apoi, preotul fiind eliberat, iar Sava inecat in raul Buzau, la 12 aprilie 372, parintele sau duhovnicesc i-a luat sfintele sale moaste si, cu sfatul prezbiterilor din Dacia, le-a trimis pe ascuns la episcopul Ascholius, in sudul Dunarii, iar de aici in Capadocia.

Slujind Biserica lui Hristos inca multi ani si convertind la crestinism mai multi daco-romani si goti, fericitul preot Sansala s-a mutat la cele vesnice spre sfarsitul secolului IV.
CUVIOSUL EUTIHIE PREOTUL (secolul IV)
Despre numele, viata si ravna cuviosului prezbiter Eutihie, ca si despre dragostea lui pentru Hristos, si misiunea sa evanghelica in Dacia carpato-dunareana, ne vorbeste pe scurt Sfantul Vasile cel Mare in epistola 164. Din cele relatate de el, intelegem ca preotul Eutihie era capadocian de neam din orasul Cezareea, contemporan cu Sfantul Vasile cel Mare, caruia ii era bine cunoscut. El a fost indrumat de Duhul Sfant sa vina in Dacia Carpatica si sa-l marturiseasca pe Hristos la pagani. Aici Eutihie, ca preot misionar, propovaduieste Evanghelia, probabil in tinutul Buzau – Vrancea, unde desfasoara o activitate intensa de catehizare, convertire si botezare a numerosi geto-daco-romani, goti si alte neamuri „barbare”, care migrau prin centrul Daciei. Dupa anul 348, cand episcopul Ulfila se retrage la sudul Dunarii din cauza prigoanei regelui Athanaric, fericitul Eutihie devine cel mai aprig propovaduitor al Evangheliei lui Hristos in centrul Daciei secolului IV.

Auzind de aceasta, Sfantul Vasile cel Mare il lauda pentru succesele sale printre „barbari”, pe care ii imblanzea prin puterea Sfantului Duh si prin lucrarea harismelor sale. Fericitul Eutihie era, intr-adevar, un mare ascet si se invrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de minuni si al vindecarii bolilor. Sfantul Vasile spune urmatoarele despre Eutihie in epistola sa adresata episcopului Tesalonicului: „Pentru faptul ca ai amintit si de fericitul barbat Eutihie si ai preamarit patria noastra (Cezareea Capadociei), ca una care a crescut semintele credintei, ne-ai bucurat de amintirea celor trecute, dar ne-ai intristat de cele ce vedem. Caci nimeni dintre ai nostri nu se aseamana cu Eutihie. Noi suntem atat de departe de a imblanzi pe barbari prin puterea Duhului Sfant si lucrarea darurilor Sale, incat si cei ce sunt blanzi (dintre ei) se inraiesc din pricina multimii pacatelor noastre. Ne imputam noua insine si pacatelor noastre cauza intinderii mari a stapanirii ereticilor. Caci aproape nici o parte a pamantului n-a scapat de aprinderea ereziei…”.

Asa il lauda marele ierarh pe fericitul Eutihie. Numele lui sta alaturi de al preotului Sansala si ale Sfintilor Mucenici Nichita si Sava, ca si ale atator calugari, preoti si episcopi misionari, majoritatea capadocieni, care au marturisit pe Hristos si au semanat credinta ortodoxa in Dacia carpato- dunareana, ale caror nume si fapte sunt scrise in ceruri.
SFANTUL IERARH VETRANION (Bretanion) – episcop al Tomisului (secolul IV)
Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadociana. El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului probabil prin anul 360, dovedindu-se un devotat pastor al turmei lui Hristos si aprig aparator al credintei ortodoxe niceene. Ducea o viata ascetica de sfintenie si se impotrivea cu darzenie sa nu patrunda arianismul in hotarele eparhiei sale, care se intindea intre Dunare si Marea Neagra.

Despre acest episcop sfant au scris doi scriitori bisericesti vestiti – Sozomen si Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbeste de vizita imparatului arian Valens (364-378) la Tomis, in anul 369, pe cand se intorcea dintr-o expeditie impotriva gotilor. Autorul spune in „Istoria bisericeasca” a sa, ca imparatul a intrat in biserica episcopala si a cerut episcopului Vetranion sa intre in comuniune cu arienii, pe care ii simpatiza, si sa slujeasca impreuna cu ei. Marele episcop a aparat dreapta credinta si „a vorbit imparatului cu indrazneala despre hotararile celor 318 Sfinti Parinti de la Sinodul I de la Niceea (325) impotriva lui Arie, pe care nu le putea calca”.

Apoi, bunul pastor al turmei lui Hristos s-a retras cu credinciosii sai intr-o alta biserica din Tomis, lasand pe imparat singur. Imparatul, maniindu-se, a incercat sa-l exileze, dar indata a revenit, de teama sa nu se rascoale „scitii” din Dacia Pontica. Aceeasi infruntare avea s-o patimeasca Valens dupa cativa ani in Cezareea Capadociei, din partea Sfantului Vasile cel Mare (f 379), care era bun prieten si, probabil, parinte duhovnicesc al Sfantului Vetranion.

Sozomen isi incheie relatarea sa cu urmatoarele cuvinte: „Iata in ce chip a infruntat Vetranion zelul imparatului, el fiind, de altfel, barbat destoinic si renumit prin viata sa virtuoasa, precum marturisesc si scitii insisi”.

Teodoret, episcopul Cirului, spune si el: „Iar Vetranion, fiind impodobit cu tot felul de virtuti si incredintandu-i-se sarcina de arhiereu peste cetatile din toata Scitia (Dacia Pontica), si-a inflacarat cugetarea cu ravna si a infruntat stricarea invataturilor dreptei credinte si faradelegile comise de Valens impotriva dreptcredinciosilor…”.

Fericitul episcop Vetranion a incurajat mult viata ascetica si nevointa sihastrilor de prin pesteri si mici bisericute rupestre, dupa obiceiul sihastrilor din Capadocia. El a calauzit in copilarie, spre nevointa monahala, pe tanarul Ioan Casian cu prietenul sau Gherman si tot el, probabil, a inaltat o bazilica pe cripta cu moastele celor patru martiri de la Niculitel, ale carei ruine, impreuna cu „martirionul”, au fost descoperite in anul 1971. In timpul pastoriei sale existau in Eparhia Tomisului cateva asezari monahale de renume, cu calugari carturari si teologi.

Sfantul Vetranion este considerat de unii teologi autorul „Scrisorii Bisericii Gotiei (Daciei Traiane) catre Biserica din Capadocia…”, care a insotit moastele Sfantului Sava Gotul, martirizat de goti la 12 aprilie 372, cerute de Sfantul Vasile cel Mare in patria sa de origine. El a contribuit impreuna cu guvernatorul Daciei Pontice, Iunius Soranus, la transportarea moastelor Sfantului Mucenic Sava Gotul din Dacia la Cezareea Capadociei.

Cu putin inainte de anul 381, Sfantul Episcop Vetranion si-a dat sufletul in mainile Domnului, si este cinstit de Biserica Ortodoxa, ca sfant, la 25 ianuarie.
SFANTUL IERARH GHERONTIE (Terentie) – episcop al Tomisului (circa 380-390)
Dupa Sfantul Vetranion, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de episcopul Gherontie, un alt ierarh devotat pentru Hristos, de aceeasi ravna si sfintenie cu inaintasul sau. Actele Sinodului II ecumenic (381) si istoricul bisericesc Sozomen atesta ca episcopul Gherontie (Terentius), dupa o lista sinodala siriaca, a participat la Sinodul ecumenic de la Constantinopol din partea Episcopiei Tomisului, ca a semnat actele sinodului si a osandit invatatura eretica a lui Macedonie. Tot Sozomen spune ca la 31 iulie 381, dupa sinod, imparatul Teodosie cel Mare (379-395) l-a imputernicit pe episcopul Gherontie „de a veghea la pastrarea curata a Ortodoxiei in orasele din Scythia Minor”.

Acest fericit urmas al Sfintilor Apostoli era cunoscut Sfantului Grigorie de Nazianz si multor ierarhi vestiti din imperiu. El a continuat sa zideasca noi bazilici si a mentinut viata manastireasca din Dacia Pontica la un inalt nivel de traire ascetica, fiind in stransa legatura cu monahismul capadocian, palestinian si egiptean, unde se nevoiau si calugari daco-romani.

Deci, bine savarsindu-si calatoria acestei vieti, s-a stramutat cu pace la cerestile lacasuri, numarandu-se in ceata sfintilor ierarhi ai lui Hristos.

SFANTUL IERARH TEOTIM I ” SCITUL” – episcop al Tomisului (secolele IV-V)
Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontica. El este considerat cel dintai dascal si parinte duhovnicesc al Sfintilor Ioan Casian si Gherman, cu care era contemporan, format in tinerete in aceeasi manastire din „hotarele Casienilor si ale Pesterilor”. Aceasta manastire, care a dat calugari carturari si sporiti in fapte bune, era o adevarata vatra monahala de sfintenie, de cultura si profunda teologie din Eparhia Tomisului, confirmata de inaltul nivel spiritual, teologic si literar la care au ajuns cei trei sfinti daco-romani contemporani – Ioan Casian, Gherman si Teotim I, supranumit de istoricii paleocrestini „Scitul” si „Filosoful”.

Acest episcop urca pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, dupa mutarea din viata a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima data in anul 392, de Fericitul Ieronim (t 420), in celebra sa lucrare „De viris illustribus” (Despre barbati ilustri), despre care spune ca era pastor stralucit, cu mare dragoste de Dumnezeu si de oameni, teolog invatat si scriitor talentat si neobosit. El afirma ca „a scris scurte tratate (carti) sub forma de dialoguri, in stilul vechii elocinte”, ceea ce dovedeste vasta sa cultura in retorica si filosofia antica, greaca si latina. Apoi, fericitul Ieronim incheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud ca scrie si alte lucrari”.

Unele fragmente din scrierile Sfantului Teotim se pastreaza in lucrarea Sfantului Ioan Damaschin (t 749), „Paralele sfinte”, din care reiese „ca a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el ca era „scit” (daco-roman) de neam, ca „traiul ii era modest” si ca era taumaturg (vindecator de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocrestin, spune ca fericitul episcop Teotim I „era cunoscut de toti – imparati, episcopi, calugari, credinciosi si „barbari” – pentru evlavia si corectitudinea vietii sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfantul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei romanesti”. In gandirea sa a fost, desigur, influentat de Sfantul Ioan Gura de Aur si de parintii capadocieni. Teotim I vorbeste foarte frumos despre linistea mintii si a inimii.

Sub pastoria lui Teotim I, manastirile si sihastriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceza si isihie (liniste), au trait o epoca de aur, devenind in secolele V-VI cunoscute in intreg imperiul prin vestitii „calugari sciti”, raspanditi, atat la nord de Dunare pana in Carpati, cat si la sud pana la Ierusalim, Constantinopol, Roma si Africa. Bazilicile inaltate de el, ale caror ruine si astazi se vad, erau mari si frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeste numarul impresionant de credinciosi, precum si frumusetea cultului si arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfantul Teotim I era tot atat de ravnitor pentru Hristos ca si inaintasii sai. El avea mult de suferit din partea „barbarilor” migratori, pe care reusea sa-i imblanzeasca cu greu prin daruri, prin rugaciuni si prin sfintenia vietii sale. Din aceasta pricina, paganii il numeau „zeul romanilor”.

Sfantul Teotim „Scitul” era bine cunoscut imparatului Arcadie si mai ales Sfantului Ioan Gura de Aur, caruia ii era prieten devotat. In anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim calugari misionari „pentru nomazii sciti de la Istm”, adica pentru huni. In anul 400, Sfantul Teotim I ia parte la un sinod local in Constantinopol, convocat de Sfantul Ioan Gura de Aur, impotriva invataturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. In anul 403, episcopul Teotim I este din nou in Constantinopol si ia apararea marelui patriarh si dascal a toata lumea, impotriva acuzatiilor aduse de Sfantul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adanca legatura duhovniceasca dintre episcopul straroman Teotim I si Sfantul Ioan Gura de Aur.

Pe la sfarsitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a stramutat cu pace din viata aceasta, la cerestile lacasuri. Pentru viata sa curata, pentru opera sa misionara si pentru credinta sa dreapta cu care a marturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxa l-a trecut in randul sfintilor si se face pomenirea lui la 20 aprilie. In „Acta Sanctorum” se spun urmatoarele despre Sfantul Teotim I: „La Tomis, in Scythia, se face pomenirea Sfantului Teotim (Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredinciosi, pentru sfintenia si minunile lui”.

SFANTUL IOAN CASIAN (circa 360-435)
Acest mare ascet, teolog, organizator de manastiri, dascal, apologet si scriitor bisericesc de renume al Bisericii lui Hristos, din secolele IV-V, era de neam daco-roman. El s-a nascut pe la anul 360 d. Hr. in Dacia Pontica (Scythia Minor – Dobrogea de azi), anume in Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest de orasul Constanta, in „hotarele Casienilor si al (districtului) Pesterilor”.

Parintii sai, crestini evlaviosi si cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adica „din partile Casienilor”) o educatie crestineasca aleasa, deprinzandu-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi si practicarea unei inalte trairi duhovnicesti, in rugaciune, asceza, feciorie si ravna pentru cele dumnezeiesti. Fiind insetat pentru invatatura cartii, a fost dat din copilarie la una din scolile timpului sau, ce functionau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din manastirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici si filosofi greci si latini, iar mai tarziu si scrierile patristice din secolele II-IV, care circulau in nord-estul Imperiului Roman.

In una din „Convorbirile” sale, Sfantul Ioan Casian evoca cu duiosie casa parinteasca, manastirile si frumusetea locurilor natale din Dacia Pontica (Dobrogea secolului al IV-lea). Iata ce ne spune el: „Catre acest avva Avraam am intors asaltul gandurilor noastre, marturisind tulburator ca zilnic eram impinsi de cugetul de a ne intoarce in provincia noastra si de a ne revedea parintii. Pentru ca ne reaminteam ca parintii nostri erau inzestrati cu asa de mare credinta si pietate, ni s-a nascut dorinta puternica si presupunerea ca ei nu vor impiedica planul nostru. Ne gandim ca din ravna lor noi aveam de castigat, in sensul ca nu trebuia sa ne ocupam noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrana, pentru ca ei implineau cu bucurie si din plin toate cele de trebuinta nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hraneam sufletul cu speranta bucuriilor desarte si cu credinta ca vom recolta roada bogata din convertirea multora care trebuiau indrumati pe calea mantuirii, prin exemplul si indemnul nostru.

In afara de asezarea locului, unde se afla o proprietate mostenita de la stramosii nostri, mi se zugravea inaintea ochilor farmecul placut al acestei regiuni, care se intindea gratios in spatiile singuratatii, in asa fel incat ascunzisurile codrilor nu numai ca puteau desfata un monah, dar erau in masura sa ofere si maximum de provizie pentru hrana” (Convorbirea 24, 1-3).

Dupa propria sa marturie, Sfantul Ioan Casian „inca din copilarie (a pueritia nostra) a trait printre calugari, ale caror indemnuri le auzea si ale caror exemple le vedea”. In codrii seculari din mijlocul ca si din nordul Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe manastiri si cu zeci sau, poate, sute de calugari „sciti” si sihastri iubitori de Hristos „in sanul carora au inflorit regula calugareasca, deprinderea de a trai in feciorie si o asceza deosebit de severa… al caror fel de viata este cu totul vrednic de admiratie”, cum afirma Sfantul Epifanie al Ciprului (340-403) in cartea sa „Impotriva a optzeci de erezii”, referindu-se la calugarii audieni din Dacia Pontica.

Vazand sfintenia, ravna pentru Hristos si nevointa „calugarilor sciti” din patria sa, Sfantul Ioan Casian se hotara din frageda tinerete sa ia jugul cel bun al lui Hristos, calugarindu-se intr-una din manastirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia si prietenul sau de toata viata. Bunul sau nume, viata sa aleasa, ravna pentru Dumnezeu, ca si cultura vasta ce si-o agonisi, il facura pe tanarul calugar Ioan Casian (de la localitatea Casian) prieten al marilor episcopi de Tomis – Sfintii Vetranion (a doua jumatate a sec. IV) si Teotim I „Scitul” (c. 392-403).

Dorind sa se inchine la Sfintele Locuri si mai ales la Mormantul datator de viata al lui Hristos, in anul 380, cand avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan Casian a plecat la Ierusalim impreuna cu sora sa si cu Cuviosul Gherman, ruda si prietenul sau. Aici, cei doi calugari s-au stabilit la o manastire din Betleem, aproape de pestera unde s-a nascut Hristos. Dupa mai bine de cinci ani de asceza si nevointa duhovniceasca la Betleem, Sfantul Ioan Casian, impreuna cu prietenul sau Gherman, au fost calauziti de harul Duhului Sfant sa viziteze manastirile si sihastriile din Egipt, patria monahismului crestin. Timp de mai bine de sapte ani, cei doi calugari daco-romani de la gurile Dunarii au cercetat pe cuviosii calugari, egumeni, anahoreti si dascali ai pustiului egiptean, invatand de la toti mestesugul nevointei duhovnicesti, desavarsindu-se in sfintenie, in rugaciune si smerenie. Tot aici a inceput sa scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa opera literara in 24 de carti, numita „Convorbiri cu Parintii” (Collationes), cerand si primind sfaturi si cuvinte de invatatura de la marii anahoreti ce se nevoiau pe Valea Nilului, in Schiteea, Teba, Muntele Nitriei, in Rait si Muntele Sinai. Bunii ostasi ai lui Hristos poposeau din loc in loc, de la un sihastru la altul, adunand de la fiecare, ca niste albine, nectarul intelepciunii Duhului Sfant.

Dupa o scurta revenire la Betleem, cei doi sihastri daco-romani se reintorc in Egipt si zabovesc aici pana in anul 399. Apoi, ivindu-se unele tulburari in manastirile de pe Valea Nilului provocate de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, Sfantul Ioan Casian, impreuna cu prietenul sau Gherman, se duc la Constantinopol, la Sfantul Ioan Gura de Aur, despre care auzisera si pe care il iubeau atat de mult. Marele patriarh si dascal a toata lumea, vazand sfintenia vietii Cuviosului Ioan Casian, precum si adanca sa cultura teologica, l-a hirotonit diacon si l-a facut ucenic al sau. Cinci ani de zile a trait Sfantul Ioan Casian in preajma Sfantului Ioan Gura de Aur, invatand de la el multe fapte si cuvinte de folos. Surghiunirea din scaun a marelui patriarh, in anul 404, a silit pe Cuviosul Ioan Casian sa plece la Roma, impreuna cu prietenul sau nedespartit Gherman, pentru a lua apararea Sfantului Ioan Gura de Aur in fata Papei Inocentiu I. Apoi, auzind de moartea in exil a bunului lor parinte si pastor, care a avut loc la Cucuso-Armenia, in anul 407, Sfantul Ioan Casian, scarbindu-se de o asa mare nedreptate a imparatului Arcadie, nu s-a mai intors in Rasarit, nici in patria sa de la Gurile Dunarii, ci s-a stabilit definitiv in sudul Galiei, la Marsilia. Aici a intemeiat doua manastiri, una de calugari, inchinata Sfantului Victor, si alta de calugarite, dupa modelul Cuviosului Pahomie si Sfantului Vasile cel Mare, organizand astfel, cel dintai, monahismul in Apus, dupa regulile vietii monahale aduse din Rasarit.

Hirotonindu-se preot si ajungand egumen al celor doua manastiri, Sfantul Ioan Casian a adunat in jurul sau numerosi ucenici carora le-a asezat duhovnici, randuiala de nevointa si viata monahala ca in Rasarit, iar el si-a inchinat anii batranetii indeosebi scrisului. Opera sa, pastrata si cunoscuta pana astazi, cuprinde trei lucrari:
1. Despre asezamintele manastirilor de obste si despre tamaduirea celor opt pacate principale, lucrare scrisa in anul 420 in douasprezece carti, la rugamintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galiei. In primele patru carti, Sfantul Ioan Casian vorbeste despre imbracamintea monahilor din Palestina si Egipt, despre rugaciunile si psalmii de noapte, despre slujbele zilnice si despre conditiile de primire in manastire ale noilor incepatori. In celelalte opt carti, Sfantul Ioan Casian vorbeste despre cele opt pacate de moarte, numite de el „ganduri ale rautatii”, si anume: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de argint, mania, intristarea, lenea (acedia), slava desarta (trufia) si mandria.

2. Convorbiri cu Parintii (Collationes Patrum), in douazeci si patru de carti sau convorbiri, care formeaza cea mai de seama opera literara ramasa de la Sfantul Ioan Casian. Lucrarea este impartita in trei parti. Partea intai, in zece carti, cuprinde primele zece convorbiri avute cu parintii din pustia schetica in a doua sa calatorie prin Egipt (393-399), dedicata episcopului Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde sapte carti, convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu parintii din tinutul Panephisis. Partea a treia, ultimele sapte carti, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu parintii din tinutul Diolcos. Aceasta opera a fost scrisa intre anii 420-429.

3. Despre Intruparea Domnului, contra lui Nestorie, in sapte carti, scrisa tot in sudul Galiei, intre anii 429-430. Aceasta ultima lucrare a Sfantului Ioan Casian are un profund caracter dogmatic si apologetic si combate erezia lui Nestorie, care nu voia sa numeasca pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu (Theotocos), ci numai Nascatoare de Hristos (Hristotocos).
In primele doua opere, Sfantul Ioan Casian prezinta crestinismului din Apus, pentru prima data, regulile vietii monahale din Rasarit, facand astfel o statornica punte de legatura intre tarile crestine din Orient cu cele din Occident. Iar prin a treia sa lucrare, teologul daco-roman face cel dintai cunoscuta in Apus doctrina eretica, antiortodoxa a lui Nestorie. Astfel, Sfantul Ioan Casian devine primul organizator si intemeietor al monahismului in apusul Europei, unde face cunoscuta pentru prima data gandirea patristica si mistica, precum si experienta duhovniceasca a marilor Parinti din Egipt, Sinai si Palestina. Totodata, Sfantul Ioan Casian este considerat si un mare apologet al credintei apostolice si profund cunoscator al dogmelor ortodoxe, luptand cu toata puterea impotriva nestorianismului, a pelagianismului si suprematiei harului.

Dupa o nevointa ascetica si statornica de peste 60 de ani in viata monahala, Sfantul Ioan Casian s-a savarsit cu pace la manastirea sa din Marsilia, in anul 435, dandu-si sufletul sau in mainile lui Hristos si lasand in urma cateva sute de ucenici. Sfintele sale moaste se afla intr-o capela subterana din Manastirea Sfantul Victor, la Marsilia, iar capul si mana dreapta se afla expuse in biserica spre inchinare. El a fost considerat sfant inca din viata. Pomenirea lui se face la 29 februarie.

Redam cateva texte in legatura cu cele opt pacate de moarte, numite „ganduri ale rautatii”:
Despre infranarea pantecelui
„…Sfintii Parinti n-au lasat un singur canon de postire, nici un singur chip al impartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi varsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului. Insa un lucru au randuit tuturor: sa fuga de imbuibare si de saturarea pantecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decat cea de trei sau de patru zile, sau decat cea intinsa pana la o saptamana. Caci zic: cel ce peste masura intinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se intampla ca uneori, din covarsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trandav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, din prisosul mancarii, se ingreuiaza si face sa se nasca in suflet nepasare si molesire…”
Despre duhul desfranarii si al poftei trupesti
„… de ne va veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice, indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui, adica inceputul gandului vatamator prin care acela incearca sa se serpuiasca in sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gandului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica invoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neingaduita…”
Despre iubirea de argint
„…Boala iubirii de argint venind dinafara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infrant. Caci e „radacina tuturor rautatilor”, dupa Apostol…patima iubirii de argint nu-si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batranete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere, nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sint foarte parasiti si ca de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui.

Dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care sa nu stie Avva, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il insala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugra-vindu-i in minte castigul ce-l va avea din lucrul mainilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la intunerecul desnadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are parte de castig; ci precum altora li se face dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul … Banii cei pusi de o parte, dand ajutor socotintei acesteia stricate, il sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in manastire ca ar avea trebuinta de indreptare, nu baga in seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratic, iesind fara pricina din manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna lucrator la fapta sa cea rea…”
Despre manie
„A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru ! Caci mocnind aceata tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavir-sirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca, „caci s-a tulburat, zice, de manie ochiul meu” … Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: „Toata amaraciunea si iutimea si mania si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea”. Iar cand a zis „toata”, nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvantul Evangheliei: „Doctore, vindeca-te pe tine insuti”.
Despre intristare
” … Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati … Scurt vorbind intristarea tulbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-l ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul desnadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. In sfarsit, ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de tulburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu din afara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranele sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem, ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand cu ei.”
Despre trandavie
A sasea lupta o avem impotriva duhului trandaviei, care e injugat cu duhul intristarii si lucreaza impreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neincetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, intristare si scarba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de insasi citirea dumnezeiestilor Scripturi. Ii pune in minte si ganduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta intr-alte locuri, desarta ii va fi toata vremea si osteneala … Sa luam aminte cat de lamurit ne arata Apostolul pricinile trandaviei, cand numeste „fara de randuiala” pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvant multele lor pacate. Caci cel fara de randuiala este si fara de evlavie si obraznic in cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trandaviei …”
Despre slava desarta
” … Patima aceasta este foarte felurita si foarte subtire si nu o baga de seama usor nici insusi cel ce patimeste de dansa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usoara oarecum lupta cu dansele, caci sufletul cunoaste pe protivnicul sau si indata il rastoarna prin impotrivirea cu cuvantul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, avand multe infatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. El incearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice indeletnicire, prin glas, prin cuvant, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugaciune, citire, liniste, pana si prin indelunga rabdare.

Pe cel ce nu izbuteste sa-l amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, incearca sa-l ispiteasca prin imbracamintea proasta si pe cel ce nu l-a putut face sa se ingamfe prin cinste, pe acela il duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut impinge la slava desarta pentru destoinicia in cuvant, il amageste prin tacere facandu-l sa-si inchipuie ca a dobandit linistea. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, il slabanogeste prin postul pe care il tine de dragul laudelor…”

CUVIOSUL GHERMAN DACO-ROMANUL (secolele IV-V)
Cuviosul Gherman era ruda si prieten din copilarie al Sfantului Ioan Casian, nascut pe la jumatatea secolului IV, probabil, tot in „hotarele Casienilor si ale Pesterilor”, din Eparhia Tomisului. Fiind mai varstnic decat compatriotul sau, Gherman a intrat din tinerete in nevointa calugareasca la una din manastirile existente in Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. Intrucat multi asceti „sciti” se nevoiau in pesteri, cum atesta numeroasele toponime paleocrestine de „Pestera”, „Pesteri”, „Bisericuta”, „Biserica Omului” etc, se crede ca si Cuviosul Gherman s-a nevoit la inceput intr-una din aceste pesteri.

Acest ascet tomitan a fost primul parinte duhovnicesc al Sfantului Ioan Casian si cel dintai dascal al sau, care l-a initiat pe calea mantuirii spre Hristos. Dupa o scurta nevointa impreuna cu prietenul sau la una din manastirile din Dacia Pontica, Cuviosul Gherman se nevoieste un timp cu Sfantul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Pestera Nasterii Domnului. Apoi pleaca impreuna cu prietenul sau in Egipt si viziteaza toate marile manastiri, sihastriile de pe Valea Nilului si pe sfintii calugari anahoreti din Muntele Nitriei si din Sinai. In anul 399, Cuviosul Gherman se stabileste cu Sfantul Ioan Casian la Constantinopol, in preajma Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care il iubeau atat de mult.

In anul 404, Sfantul Ioan Gura de Aur fiind exilat si depus din scaun de imparatul Arcadie, Cuviosul Gherman impreuna cu Sfantul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci in favoarea marelui patriarh si dascal al lumii crestine, in fata Papei Inocentiu I. De aici nu se stie unde s-a retras la batranete Cuviosul Gherman. El s-a savarsit, fie la manastirea intemeiata de Sfantul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reintors la manastirea din patria sa, in Dacia Pontica, unde se crede ca si-a savarsit calatoria acestei vieti in primele doua decenii ale secolului V.

EPISCOPUL TIMOTEI al Tomisului (prima jumatate a secolului V)
Nu se cunoaste originea acestui episcop tomitan. Se crede ca era nascut la sudul Dunarii, calugarit si format duhovniceste la una din manastirile din Capadocia, unde, datorita Sfantului Vasile cel Mare, viata monahala devenise foarte infloritoare in secolele V-VI. Ca si inaintasii sai, episcopul Timotei era un bun teolog ortodox, profund cunoscator al dogmelor stabilite de Sfintii Parinti, precum si al disputelor teologice ale timpului sau, care tulburau intreg Imperiul Bizantin. In eparhia sa, fericitul episcop Timotei era la fel de activ ca si inaintasii sai, Vetranion, Gherontie si Teotim I. A zidit si innoit mai multe bazilici si manastiri, protejand mult monahismul autohton daco-roman si catehizand pe „nomazii sciti” (goti si huni), inca neconvertiti la crestinism.

Episcopul Timotei a pastorit Eparhia Tomisului in prima jumatate a secolului V si a participat activ la al treilea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431, care apara cultul Maicii Domnului impotriva ereticului Nestorie, fiind insotit, probabil, de cativa egumeni si calugari „sciti” invatati. Aici a semnat cele „12 anatematisme” ale Sfantului Chirii al Alexandriei, precum si hotararea de condamnare a ereticului Nestorie, fiind cel de al 170-lea semnatar.

Dupa o pastorire rodnica de peste zece ani, fericitul Timotei, pastorul cel bun al turmei lui Hristos de la Tomis, s-a stramutat cu pace la cele vesnice, numarandu-se in ceata cuviosilor parinti.

EPISCOPUL IOAN al Tomisului (secolul V)
Dupa episcopul Timotei, scaunul episcopal din Tomis a fost ocupat de un alt mare teolog al secolului V si aprig aparator al Ortodoxiei in Dacia Pontica, anume Sfantul episcop Ioan. Acest episcop a luat permanent parte la disputele teologice din preajma Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), fiind prezent adesea in Constantinopol. El poseda o vasta cultura latina si greaca, traducand mai multe scrieri bisericesti din limba greaca in cea latina. Scriitorul latin contemporan Marius Mercator scrie despre episcopul tomitan Ioan ca era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” si unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului si eutihianismului” (monofizismului), dovedindu-se, ca si toti ierarhii tomitani, un devotat aparator al invataturii ortodoxe, cum reiese din putinele fragmente pastrate de la el. Inainte de anul 449, episcopul Ioan s-a savarsit cu pace la Tomis si s-a adaugat inaintasilor sai.

EPISCOPUL ALEXANDRU al Tomisului (secolul V)
Acest ierarh tomitan a ocupat scaunul Eparhiei Tomisului pe la jumatatea secolului V, in timpul marilor framantari hristologice monofizite, create de ereticul Eutihie. Noul pastor al Daciei Pontice era un bun teolog, capabil sa apere Ortodoxia, atat de amenintata in intreg Imperiul Bizantin.

Episcopul Alexandru a luat parte la Sinodul din anul 449, convocat de imparatul Teodosie II si patriarhul Flavian la Constantinopol, sinod care a reinnoit hotararile luate in anul 448, de respingere a invataturii eretice monofizite si condamnare a lui Eutihie. Episcopul Alexandru semneaza al saptelea actele sinodului: „Alexander reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae”. La marele Sinod ecumenic de la Calcedon, tinut in anul 451, episcopul daco-roman n-a mai putut lua parte din cauza navalirii hunilor „nomazi” in eparhia sa, dar a semnat ulterior actele sinodului. El insa a ramas credincios Evangheliei lui Hristos si hotararilor luate de sinoadele ecumenice, pana la sfarsitul vietii sale, aparand cu darzenie dreapta credinta la Gurile Dunarii, zidind noi biserici si manastiri in Dobrogea si continuand procesul de crestinare in Dacia Pontica, prin calugarii misionari daco-romani. Dupa o pastorie rodnica de peste un deceniu, fericitul episcop Alexandru si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.

EPISCOPUL TEOTIM II al Tomisului (a doua jumatate a secolului V)
Eparhia Tomisului avea in anul 458 un pastor nou, in persoana episcopului Teotim II. El era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontica. Acest ierarh tomitan a continuat sa-si extinda jurisdictia eparhiei sale, prin calugari si preoti misionari trimisi de la Tomis, pana in inima Daciei Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atat Campia Dunarii si zona subcarpatica, cat si sudul Moldovei. Aceasta actiune de crestinare a Daciei era deja inceputa inca din secolele II-III, in Banat, Oltenia si Transilvania, prin colonistii romani, iar in Muntii Buzaului, Vrancea, Baragan si Moldova de sud, in secolul IV, prin calugarii si preotii misionari daco-romani, veniti din Eparhia Tomisului. Activitatea misionara de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul si nordul Dunarii era destul de puternica sub episcopul Teotim II.

Pe langa lucrarea sa misionara, episcopul Teotim II era si un devotat teolog si aparator al Ortodoxiei Sfintilor Parinti. El a facut dovada aceasta in raspunsul cerut de imparatul Leon I Tracul (457-474), in legatura cu hotararile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon si cu alegerea patriarhului monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria ca primeste intru totul hotararile Sinodului de la Calcedon si cere depunerea ierarhului monofizit de la Alexandria. Raspunsul sau in limba latina, foarte ortodox si categoric, „se distinge prin simplitatea si claritatea lui”.

Se pare ca fericitul episcop Teotim II a avut o pastorire lunga la Tomis, incununata de multa izbanda, prin continuarea procesului de crestinare a „nomazilor sciti” (huni), ale caror migratii si incursiuni faceau multe tulburari crestinilor autohtoni. Dupa mutarea sa la cele vesnice, in ultimele decenii ale secolului V, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale caror nume ne raman necunoscute. Jertfa lor insa nu a ramas zadarnica in acest colt de pamant daco-roman.

CUVIOSUL DIONISIE CEL MIC „ROMANUL” (circa 470-545)
Al doilea mare teolog, cunoscut traducator de scrieri patristice si calugar plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat Dacia Pontica, dupa Sfantul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adica „Smeritul”, iar in limba latina „Exiguul”. Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a nascut in Scitia Mica pe la anul 470 si s-a calugarit din tinerete la una din renumitele manastiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat in secolele IV-VII numerosi „calugari sciti”, cunoscuti in intreg imperiul ca teologi, asceti si aparatori ai Ortodoxiei.

Unul din dascalii sai din tinerete, pe care avea sa-l evoce mai tarziu in „Prefata scrisorii sinodale a Sfantului Chirii al Alexandriei catre Nestorie”, tradusa in latina, a fost un anume Petru, ajuns la batranete episcop. Acesta fusese, probabil, egumenul manastirii dobrogene, unde s-a calugarit Cuviosul Dionisie, caruia i-a fost parinte sufletesc si care l-a deprins cu nevointa duhovniceasca si frica de Dumnezeu. Iata cu ce cuvinte pline de recunostinta, de smerenie si duiosie, calitati specifice sufletului nostru romanesc, se adreseaza fericitul Dionisie cel Smerit dascalului sau: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Cuvioase Parinte si podoaba aleasa a invatatorilor lui Hristos, si am mereu inaintea ochilor mintii ravna sfanta pentru hrana duhovniceasca pe care o cheltuiati cu mine cand eram copil, ravna pe care nici spatiul, nici timpul n-o pot uita. Va rog sa primiti o multumire pe care stiu ca nu pot sa v-o dau la inaltimea cuvenita”.

Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit si „Romanul”, se duce in Orient, la Mormantul Domnului si in Asia Mica, apoi se stabileste la o manastire din Constantinopol. Era un teolog ortodox desavarsit si cunostea perfect limbile greaca si latina. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un calugar invatat spre a-i traduce in Apus canoanele Sinoadelor ecumenice si unele opere patristice, Dionisie este trimis in Italia.

In anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intra in Manastirea Sfanta Anastasia si ajunge traducator renumit din greaca in latina si preda multi ani dialectica cu prietenul sau Casiodor la Universitatea Vivarium din sudul Italiei – Calabria.

Biograful si prietenul sau Casiodor spune despre fericitul Dionisie ca era „de neam scit, dar de obiceiuri intru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscator perfect al Sfintei Scripturi si al dogmaticii”. Era, de asemenea, „intelept si simplu, invatat si smerit, cu vorba putina, feciorelnic, bland, plangand cand auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fara sa osandeasca pe cei care mancau”.

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trait si a scris sub zece papi, de la Anastasie II pana la Vigiliu. Fiind rugat, atat de pastorii Romei, care doreau sa cunoasca mai bine scrierile Parintilor din Rasarit, cat si de compatriotii sai, calugarii sciti, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greaca in latina scrieri ale Sfintilor Grigorie de Nyssa, Chirii al Alexandriei si Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, in doua editii; editeaza „Decretele pontificale” si traduce vieti de sfinti ca: „Descoperirea capului Sfantului Ioan Botezatorul”, „Pocainta minunata a Sfintei Taisia” si „Viata Sfantului Pahomie”.

Cuviosul Dionisie cel Mic era si un bun cunoscator al astronomiei, stiinta ce o invatase la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a intemeiat era crestina dionisiaca, in locul erei pagane, incepand calendarul si numaratoarea anilor „De la intruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la imparatul Diocletian, ca pana atunci, pentru ca astfel sa fie tuturor mai cunoscut inceputul nadejdii noastre si pentru ca sa apara mai clara cauza rascumpararii neamului omenesc, adica Patimile Mantuitorului nostru”. A scris in acest scop doua lucrari: „Carte despre Sfintele Pasti” si „Argumente Pascale”. Era crestina intemeiata de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat in vigoare la Roma in anul 527, iar pana la inceputul mileniului al doilea a fost adoptata in toata lumea crestina.

A mai scris si un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la mai multi Sfinti Parinti din Rasarit, Apus si Africa, intitulat „Exempla Sanctorum Patrum”. Atat prin originea si formarea sa daco-romana, cat si prin scrierile si traducerile sale din greaca in latina, fericitul Dionisie cel Mic „a intins o adevarata punte de legatura intre Rasarit si Apus, punand intr-un contact mai apropiat cele doua romanitati crestine”.

La batranete, fericitul Dionisie „Romanul” isi aducea aminte din Italia, patria sa adoptiva, de Dobrogea, patria sa natala, si de compatriotii sai blanzi, dreptcredinciosi si smeriti, despre care scrie aceste frumoase cuvinte in Prefata catre „venerabilii domni si frati preaiubiti, Ioan si Leontiu”: „Poate pare lucru nou celor nestiutori ca Scythia, care se arata ingrozitoare prin frig si in acelasi timp prin barbari, a crescut barbati plini de caldura si minunati prin blandetea purtarii. Ca lucrul sta asa, eu il stiu nu numai printr-o cunoastere din nastere, ci mi l-a aratat si experienta. Se cunoaste ca acolo (in Scythia Minor), intr-o comunitate pamanteasca deschisa, am fost renascut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului si am fost invrednicit sa vad viata cereasca in trup fragil a preafericitilor Parinti cu care acea regiune se slaveste ca de o rodire duhovniceasca deosebita.

Credinta lor stralucind prin legatura cu fapta buna era pentru toti pilda de viata si sinceritate. Ei nu erau prinsi in mreaja nici unei griji lumesti si puteau spune cu Apostolul: Cetatea noastra este in ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco-romanii) au tinut cu tarie neinfricata totdeauna dogmele credintei ortodoxe, caci, desi erau simpli in cuvant, in stiinta nu erau nepriceputi…”.

Pentru sfintenia vietii lui, pentru gandirea si scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit si „Romanul”, este cinstit, atat in Rasarit, cat si in Apus, ca un calugar desavarsit, filolog si ctitor al erei crestine, ascet si teolog de renume. Trei mari virtuti l-au impodobit in toata viata sa: credinta ortodoxa, smerenia inimii si dragostea fata de Dumnezeu si de oameni, calitati specifice milenare ale intregului popor roman.

Savarsindu-si calatoria acestei vieti, Cuviosul Dionisie cel Smerit si-a dat sufletul cu pace in mainile lui Hristos prin anul 545 si este numarat in ceata Cuviosilor Parinti.
CUVIOSUL IOAN MAXENTIU (secolele V-VI)
Acest cuvios parinte era „cel mai invatat calugar scit” contemporan cu Cuviosul Dionisie cel Mic, nascut in Dacia Pontica, pe la jumatatea secolului V. El s-a calugarit si a invatat adancul teologiei din anii tineretii, la una din manastirile Eparhiei Tomisului, a calatorit la mai multe manastiri din Rasarit si a locuit uneori in preajma Constantinopolului.

Fericitul calugar Ioan Maxentiu a scris opt carti „libelli”, care trateaza diferite probleme hristologice si antropologice si combate cu tarie nestorianismul si monofizismul lui Eutihie. Iata cateva titluri din scrierile sale: Libellus fidel, Capitole doctrinare, Marturisire de credinta ortodoxa, Unirea Cuvantului lui Dumnezeu cu propriul Sau trup, Raspuns contra achefalilor…, Contra Nestorienilor, Raspuns la Epistola Papei Hormisda.

Impreuna cu alti patru calugari sciti, Petru, Ioan, Leontiu si Ioan, Cuviosul Ioan Maxentiu a scris si Epistola calugarilor sciti, adresata episcopilor africani Datin si Fortunat, in care se sustine formula teologica „theopashita” ca „unul din Treime a patimit cu trupul”.

Dupa o indelungata osteneala, prin scris si asceza, de aparare a dreptei credinte ortodoxe si de marturisire a Evangheliei lui Hristos, intr-o epoca atat de framantata de dezbinari si erezii, fericitul calugar daco-roman Ioan Maxentiu s-a stramutat cu pace la cele vesnice.
MITROPOLITUL PATERNUS al Tomisului (prima jumatate a secolului VI)
Venerabilul mitropolit tomitan Paternus era, dupa nume, de origine latina, adica daco-roman autohton, probabil, calugarit si format teologic si spiritual in una din vestitele manastiri ale Eparhiei Tomisului. El a ajuns pastor al Daciei Pontice, dupa o lunga perioada de circa 60 de ani (460-520), pentru care nu se cunoaste inca numele nici unui episcop tomitan.

Prima atestare documentara este inscriptia latina de pe un vas de cult din argint aurit, descoperit in anul 1912 (astazi la Muzeul Ermitaj – Sankt- Petersburg), facut de Paternus la inceputul secolului VI pentru Catedrala mitropolitana din Tomis, unde donatorul este intitulat „episcopus mitropolitanus”. Dupa aceasta insemnare si alte cateva de mai tarziu se atesta ca Episcopia Tomisului a fost ridicata la inceputul secolului VI la rang de mitropolie si ca avea sub jurisdictia sa un numar de 14 episcopii sufragane, existente in toate orasele mari ale Daciei Pontice. Intr-o „Lista” a tuturor scaunelor mitropolitane si episcopale din Patriarhia ecumenica, existente la inceputul secolului VI, publicate in anul 1891 de bizantinologul Cari de Boor, sub denumirea de „Notitia Episcopatuum”, sunt trecute sub jurisdictia Mitropoliei Tomisului urmatoarele 14 scaune episcopale: Axiopolis (Cernavoda, jud. Constanta), Capidava (Capidava, jud. Constanta), Carsium (Harsova, jud. Constanta), Callatis (Mangalia), Constantiana (jud. Constanta), Histria (Istria, jud. Constanta), Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanta), Troesmis (Iglita, jud. Tulcea), Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea), Aegyssus (jud. Tulcea), Salsovia (Mahmudia, jud. Tulcea), Halmyris (Dunavatul de Jos, jud. Tulcea), Zaldapa (jud. Tulcea), Dionysopolis (Balcic).

Toate aceste scaune episcopale au fost infiintate la inceputul secolului VI, in fiecare oras – „polis” – din Scitia Mica si din intreg Imperiul Bizantin, sub imparatul Anastasie (491-518), in urma unei legi a inaintasului sau, imparatul Zenon (474-491), ca fiecare oras sa aiba un episcop al sau si un anume teritoriu.

Sub mitropolitul Paternus, Eparhia Tomisului a ajuns poate la cea mai mare inflorire duhovniceasca si organizatorica. Numarul mare al episcopiilor sufragane dovedeste in buna parte incheierea procesului de crestinare a poporului roman din Dacia Pontica, care avea in secolul VI peste 100 de bazilici (biserici) si bisericute, cu numerosi preoti (prezbiteri) si manastiri bine organizate, cu sute de calugari, sihastri, cavioti (traitori in pesteri) misionari si cu teologi de o inalta cultura clasica si mistic-dogmatica, recunoscuta peste tot. Astfel, vestitii „calugari sciti”, contemporani cu arhiepiscopul Paternus, erau preocupati de dogma Sfintei Treimi, creand formula teologica numita „theopashita”, ca „unul din Sfanta Treime a patimit in trup” (unus de Sancta Trinitate passus in corpus).

Fericitul mitropolit Paternus, refuzand sa accepte ca ortodoxa aceasta formula dogmatica, calugarii sciti se duc, in anul 519, la imparatul Justin I (518-527) si cer recunoasterea invataturii lor. De aici merg la Roma si cer Papei Hormisda acelasi lucru. Aceasta dovedeste preocuparile hristologice ale calugarilor daco-romani din Dobrogea secolului VI, renumele lor in intreg Imperiul Romano-Bizantin, precum si grija dintotdeauna a episcopilor din Dacia Pontica de a apara cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunarii.

In anul 520, mitropolitul Paternus, fiind la Constantinopol, a participat cu alti 20 de ierarhi la alegerea noului patriarh ecumenic, Epifanie. In scrisoarea adresata Papei Hormisda cu acest prilej, Paternus semneaza al saptelea sub titlul: „Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus”.

In cadrul arhiepiscopiei sale, mitropolitul Paternus pregateste calugari si preoti misionari, pe care ii trimite la nord de Dunare, in Dacia Carpatica, ajungand sa organizeze parohii si mici asezari monahale pana in vaile Oltului si Argesului, Campia Baraganului, Codrii Vlasiei, tinutul Buzaului, Tara Vrancei si sudul Moldovei.

Asa ostenindu-se mai mult de un deceniu, pentru lauda lui Dumnezeu si triumful crestinismului pe pamantul tarii noastre, venerabilul mitropolit Paternus si-a dat sufletul cu pace in mainile lui Hristos.

MITROPOLITUL VALENTINIAN al Tomisului (secolul al VI-lea) p
Ultimul ierarh si pastor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tomisului, inainte de marea migratie a avarilor, slavilor si bulgarilor din anul 602, a fost arhiepiscopul Valentinian. Dupa nume era latin, adica daco-roman, probabil, nascut si format in Eparhia Tomisului, la conducerea careia ajunge pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el dateaza din anul 595 intr-o scrisoare a diaconilor Rusticus si Sebastianus, care ii relateaza despre condamnarea de catre imparatul Justinian, in anul 544, a „Celor trei capitole”, adica a scrierilor episcopilor Teodor de Mopsuestia (+ 428), Teodoret al Cirului (458) si Ibas de Edessa (+ 457), considerate eretice. Arhiepiscopul Valentinian ii scrie Papei Vigiliu, care ii raspunde la 18 martie 550, adresandu-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de Tomis, provinciae Scythiae” (Preaalesului frate Valentinian, episcopul Tomisului din provincia Scitia-Dobrogea), asigurandu-l ca nu a scris nimic impotriva celor patru Sinoade ecumenice si ca il invita la Constantinopol sa se convinga de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian nu raspunde la invitatie si nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod ecumenic de la 5 mai 553.

Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia Pontica (Dobrogea) traieste, probabil, epoca sa cea mai infloritoare din perioada de formare a poporului roman, cu biserici si preoti in fiecare sat, cu vestite asezari monahale, cu preoti si calugari misionari raspanditi pe o larga arie in Dacia de la nordul Dunarii. Insusi procesul de crestinare a populatiei autohtone este aproape incheiat in Dacia Pontica. Iar peste Dunare existau in secolul VI mai multe comunitati monahale in zona subcarpatica, din care cele mai puternice erau in Muntii Buzaului si ai Vrancei. Se presupune chiar existenta unei episcopii in Tara Vrancei, care va deveni mai tarziu Episcopia Milcovia. La sfarsitul deceniului al saselea, dupa o rodnica activitate evanghelica, mitropolitul Valentinian se muta la cele vesnice.

CUVIOSII DAMIAN SI IOSIF Asezamantul monahal de la Basarabi – Constanta (secolele IX-X)
In anul 1957 s-a descoperit intr-un deal de creta din comuna Basarabi, judetul Constanta, un ansamblu monahal de sihastri, din epoca daco-romana si medievala (sec. IV-XI), format din sase bisericute rupestre, unice pana in prezent in tara noastra. Desigur, au fost mult mai multe bisericute si, probabil, pesteri pustnicesti, unele deja distruse de vreme, altele inca nedescoperite, care formau o adevarata „lavra a pesterilor” in Dacia Pontica.

Intrucat ansamblul monahal de la Basarabi este aproape de „hotarele Casienilor si ale Pesterilor”, locul de nastere al Sfantului Ioan Casian, se deduce ca in Eparhia Tomisului, adica in perimetrul dintre Constanta – Cernavoda – Medgidia si Histria, era cel mai puternic centru monahal si pustnicesc din Scitia Mica. Pe langa marile manastiri organizate cu scoli de teologie, care au dat pe vestitii calugari sciti in secolele IV-VI, existau zeci de pesteri si bisericute rupestre, astazi disparute, in care se nevoiau marii sihastri daco-romani iubitori de liniste. Asemenea sihastriilor de pe valea Nilului care erau conduse nu de egumeni, ci de „prezbiteri”, adica de ieromonahii duhovnici care slujeau cele sfinte pentru ei, credem ca si ansamblul pustnicesc de la Basarabi era povatuit duhovniceste de asemenea duhovnici.

Doi dintre acesti parinti sufletesti ai sihastrilor de la Basarabi, recent descoperiti, au fost „Damian preotul” si „Iosif preotul”. Numele lor sunt incrustate pe peretii bisericutei B4. Iata cateva dintre aceste inscriptii in limba slava veche: „(Eu) Dimian (Damian) preotul merg pe drum, pun lumanari pentru pacatele mele … omule, in aceasta biserica, iar Dumnezeu sa va miluiasca cu Sfintii Parinti. Amin. Dimian (luna) mai”. Alta insemnare: „A venit parintele aici, in acest loc … luna octombrie, 4. A venit la noi… am scris… luna ianuarie”. Alta inscriptie: „in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, s-a inchinat nevrednicul rob Simeon prima data in biserica, in luna august, 31”. Probabil era un dregator local sau un calugar venit sa se inchine aici. In limba greaca scrie: „Doamne, ajuta pe robul tau Iosif (preotul)”. Si alta: „Luna martie, indictionul 10” (anul 982).

Celelalte cinci bisericute sunt mult mai mici, de forma dreptunghiulara, cu dimensiunile de circa 6x2x2 metri, sapate in stanca de creta, apropiate una de alta si unele cu mici incaperi anexate, pentru calugarii nevoitori. Pe peretii lor se afla numeroase inscriptii runice, multe nedescifrate, cruci, simboluri paleocrestine, figuri dacice traditionale. In bisericuta B1 scrie in caractere vechi slave: „Anul 650” (992).

Cuviosii „Damian preotul” si „Iosif preotul” au fost doi ieromonahi din cei mai distinsi, care au condus comunitatea sihastrilor de la Basarabi, probabil in secolele IX-X. Cel dintai pare sa fi fost Damian, apoi Iosif. Amandoi erau preoti slujitori si parinti duhovnicesti ai acestei asezari pustnicesti. Ei savarseau cele sfinte, primeau si formau pe calugari, spovedeau, impartaseau pe fiecare cu Trupul si Sangele Domnului si ii cercetau la pesterile si chiliile lor. Pentru sfintenia vietii lor si pentru cinstea de care se bucurau, ucenicii lor le-au sapat numele pe peretii bisericutei din mijloc, care, probabil, era centrul duhovnicesc al acestei sihastrii din Dobrogea.

Doamne, numara in ceata cuviosilor parinti pe toti calugarii care au sihastrit in aceste locuri sfinte.

SFANTUL GRIGORIE DECAPOLITUL de la Bistrita – Valcea (secolele VIII-IX)
Viata
Sfantul Grigorie, ale carui moaste se pastreaza intregi la Manastirea Bistrita, din judetul Valcea, s-a nascut in jurul anului 780, in Isauria – Asia Mica, din parinti ortodocsi devotati, anume Serghie si Maria, si a copilarit in una din cele zece cetati ale Isauriei, Irinopolis, din care cauza se numeste pana astazi „Decapolitul”.

Bizantul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, dupa terminarea studiilor, renunta la nunta si intra in nevointa monahala, ostenindu-se mult pentru apararea Ortodoxiei si cinstirea sfintelor icoane in Constantinopol, in Asia Mica, la Roma si in Macedonia. Nevoindu-se mult cu postul si rugaciunea, a biruit toate cursele nevazutilor diavoli si s-a invrednicit de darul facerii de minuni si al inaintevederii.

In ultimii ani ai vietii s-a ostenit in Manastirea Sfantul Mina, aproape de Tesalonic, invrednicindu-se de harul preotiei. Si aici a facut multe minuni si vindecari de boli, vestind cele viitoare. Renumit in tot Bizantul pentru sfintenia vietii lui, la batranete, Sfantul Grigorie Decapolitul se imbolnaveste de hidropica si se muta la Hristos, la 20 noiembrie, anul 842, fiind inmormantat la o manastire din Constantinopol.

Acest mare cuvios si marturisitor al lui Hristos era cinstit ca sfant si facator de minuni inca din viata. Dar si dupa moarte se vindecau bolnavii la mormantul lui. Vazand aceasta, monahii acelei manastiri i-au scos sfintele sale moaste din pamant si le-au pus in biserica spre inchinare si ajutorul tuturor.

In anul 1453, cazand Bizantul sub turci, moastele Sfantului Grigorie sunt duse in partile Dunarii, ajungand in mainile unui dregator turc. Auzind de minunile ce se faceau la aceste moaste, banul Tarii Romanesti, Barbu Craiovescu, le cumpara cu multi bani, prin anul 1498, si le duce la Manastirea Bistrita – Ramnicu-Valcea, ctitoria sa, unde se afla si astazi. Racla de argint, in care se pastreaza cu sfintenie acest odor de mare pret, a fost lucrata la Brasov, in anul 1656.
Fapte si cuvinte de invatatura
Sfantul Grigorie Decapolitul a fost ales de Dumnezeu sa marturiseasca pe Hristos si dreapta credinta pe pamant inca din pantecele maicii sale. Inima lui era ranita din pruncie pentru cele ceresti, iar sufletul lui nu avea odihna in valtoarea grijilor pamantesti. De aceea, renuntand la casnicie, s-a logodit cu Hristos pentru a trai in veci cu El.

Intrand in nevointa vietii monahale, Sfantul Grigorie ravnea doua lucruri, fara de care nici un crestin nu se poate mantui. Mai intai cauta sa se dezbrace de cugetele rele si sa se indumnezeiasca prin rugaciune, prin post si priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie si iubire. Apoi dorea sa marturiseasca dogmele dreptei credinte si sa apere Ortodoxia de tot felul de eresuri care loveau in vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului Sfant, in putina vreme a biruit ispitele tineretii si toate cursele vrajmasului diavol. Apoi, Sfanta Evanghelie si invataturile dumnezeiestilor Parinti i-au intarit credinta si l-au pregatit, ca pe un bun ostas al lui Hristos, sa intre in lupta cea duhovniceasca impotriva hulitorilor iconoclasti care distrugeau sfintele moaste si sfintele icoane, numindu-le idoli.

Cu atata tarie se impotrivea pe fata luptatorilor de icoane, aparandu-le, incat mergea din loc in loc, din manastire in manastire, de la Constantinopol in Asia Mica, de la Decapole in Tesalonic, apoi la Roma, in Sicilia si din nou la Tesalonic. Peste tot apara cultul ortodox al sfintelor icoane, invatand, imbarbatand, mustrand si uneori rabdand batai, prigoniri si amenintari cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostas al lui Hristos nu se temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toti ii invata ca „cinstea pe care o dam sfintelor icoane se ridica la chipul cel dintai”, dupa invatatura Sfantului Vasile cel Mare. Adica, cinstind si inchinandu-ne la icoane, cinstim si ne inchinam Mantuitorului si sfintilor pictati pe ele. Apoi invata ca cel care a facut prima icoana este insusi Tatal Care a nascut pe Fiul „mai inainte de toti vecii”, caci Fiul lui Dumnezeu este icoana Tatalui. El invata ca si omul creat de Dumnezeu este chipul, adica icoana Preasfintei Treimi, dupa

uvantul de la Facere 1 cu 26: Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra. Cinstea pe care o dam Fiului se inalta deopotriva si celorlalte persoane ale Preasfintei Treimi, iar cinstea pe care o dam icoanelor se inalta Insusi Mantuitorului si sfintilor pictati pe ele.

Pe masura ce se ostenea pentru apararea icoanelor si dogmelor ortodoxe, Sfantul Grigorie Decapolitul ducea, totodata, o inalta viata duhovniceasca. Pentru aceasta, ajungand vas ales al Sfantului Duh, a primit darul facerii de minuni si al cunoasterii celor viitoare. Amintim cateva din numeroasele sale minuni savarsite in timpul vietii. Intr-o noapte, facand rugaciune din inima catre Dumnezeu, a cazut in uimire si a vazut stralucind din cer o lumina ca soarele, inconjurand pestera si locul din jur, urmata de o buna mireasma care a umplut chilia si inima cuviosului. Lumina si mireasma cereasca au tinut mai multe zile.

Ajungand la masura desavarsirii, Dumnezeu nu a lasat aceasta faclie sub obroc. Odata, pe cand se ruga, a auzit acest glas de sus: „Grigorie, daca voiesti sa ajungi la desavarsire, iesi din pamantul tau si de la rudele tale si te instraineaza pentru folosul tau si al celor ce au nevoie de invatatura ta”. Din ceasul acela, Cuviosul Grigorie a parasit linistea pustiei si ajuta lumea pe calea mantuirii.

Odata dorea sa mearga cu corabia in Italia, dar stapanul ei nu voia sa plece, caci se temea de talhari. Atunci a zis sfantul catre corabieri: „Indrazniti, caci Dumnezeu va va pazi si nu veti patimi nici un rau”. Intr-adevar, au calatorit bine, fara nici o primejdie, caci mana Domnului era cu Sfantul Grigorie.

Multi oameni stapaniti de duhuri rele erau vindecati cu rugaciunea Sfantului Grigorie. Astfel, o femeie, avand duh necurat, a fost izbavita numai prin cuvantul lui. Un om cuprins de un demon cumplit a fost tamaduit cu rugaciunile sfantului. Altadata, vazand sfantul un om chinuit de diavol, s-a rugat pentru el, zicand: „Doamne, miluieste zidirea Ta si n-o lasa sa fie stapanita de diavolul”. Dupa aceste cuvinte, indata a fugit duhul rau din om. Dar, vazand cuviosul ca il cauta si il lauda oamenii, indata a fugit din locul acela. Altadata, un om demonizat a sarit in spatele cuviosului si isi batea joc de el. Dar fericitul, rugandu-se din inima, a izgonit diavolul din acel om.

O femeie saraca si vaduva, stricandu-i-se casa, a cerut milostenie de la Sfantul Grigorie ca sa-si zideasca alta, iar el i-a spus: – Femeie, du-te si incepe lucrul, si Dumnezeul saracilor iti va trimite ajutor! Punand temelie, vaduva a gasit in pamant smoala, pe care vanzand-o, si-a terminat casa si si-a cumparat cele de nevoie vietii.

Un monah sihastru din apropiere, cu mainile lucra si cu buzele se ruga. Iar Sfantul Grigorie, cunoscand ca i-a sosit sfarsitul vietii, i-a zis: – Frate, lasa lucrul mainilor si te ingrijeste de suflet, ca ti s-a apropiat sfarsitul si vei calatori pe cale straina, pe care niciodata n-ai calatorit! Dupa cateva zile, acel sihastru si-a dat sufletul in mainile Domnului.

Un ieromonah, Teodul, a venit la cuviosul pentru cuvant de folos. La plecare, Sfantul Grigorie i-a spus:

– Mergi cu pace si spune parintelui tau duhovnicesc sa-si pregateasca mormantul, caci in curand va pleca la Domnul!

Dupa putine zile, batranul acela a adormit cu pace.

Altadata, un monah numit Petru a fost muscat de doua vipere si, fiind foarte aproape de moarte, a alergat la ajutorul Cuviosului Grigorie, care, milostivindu-se spre el, s-a rugat lui Dumnezeu si indata cel muscat de vipere s-a facut sanatos.

Un om bolnav de friguri de multi ani a venit pe ascuns la chilia Sfantului Grigorie si s-a imbracat cu rasa lui, pe cand il scuturau frigurile, si indata s-a facut sanatos.

Un alt om cuprins de raceala se ruga cuviosului sa-l vindece, insa el nu voia. Atunci, bolnavul s-a culcat pe ascuns, cu mare credinta, in patul Sfantului Grigorie. Gasindu-l in asternutul lui, cuviosul i-a zis sa plece de acolo. Dar batranul i-a raspuns: „Nu ma voi scula din patul tau, parinte, pana nu ma voi face sanatos!” Atunci, cuviosul, atingandu-se de acel bolnav, l-a vindecat, si s-a ridicat sanatos din patul lui.

O data si de mai multe ori vorbind ucenicul cu dascalul sau, a vazut iesind foc din gura Cuviosului Grigorie, care ii lumina fata cu raze ca de soare. Deci, cazand ucenicul la picioarele sfantului, l-a rugat sa-i descopere acea taina minunata. Cuviosul a zis catre dansul:

– Aceasta o pricinuieste credinta ta, fiule, caci eu ma stiu pe mine om pacatos. Insa, de se va curati omul pe dansul de patimile trupului si ale sufletului si se va face curat si vrednic de primirea Duhului Sfant, atunci, precum a zis Hristos, Tatal si Fiul si Sfantul Duh vin si se salasluiesc in el. Atunci, nu mai graieste omul, ci Dumnezeu, care locuieste in el. Deci si tu, fiule, daca te vei nevoi a te curati pe tine de patimile trupului si ale sufletului si daca vei taia cu sabia Duhului spinii patimilor si daca te vei ruga cu staruinta lui Dumnezeu, ca El Insusi sa arda cu focul cel dumnezeiesc materia patimilor si sa inmulteasca in sufletul tau roadele faptelor bune, atunci te vei face lacas curat si sfant al lui Dumnezeu, iar cuvintele tale vor straluci de puterea si lumina Duhului Sfant.

Dupa mutarea la cer a Sfantului Grigorie Decapolitul si dupa caderea Bizantului in mainile turcilor, au ajuns cinstitele lui moaste in mainile unui dregator turc. Evlaviosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, auzind despre aceste moaste si de nenumaratele minuni care se faceau aici, a cheltuit mari sume de bani si, in anul 1498, a adus moastele Sfantului Grigorie Decapolitul la Manastirea Bistrita – Valcea, ctitoria sa, spre mangaierea tuturor.

In traditie se spune ca turcul a vandut sfintele moaste pe bani de aur, punandu-se la cantar. Dar, cu rugaciunile sfantului, moastele sale au devenit usoare la cantar si turcul n-a primit multi bani, asa cum dorea. Mai tarziu turcul, vazandu-se amagit de crestini, a venit la Manastirea Bistrita sa ia moastele inapoi sau sa i se dea mai multi bani. Atunci, fericitul ctitor, calugarit aici cu numele de Schimonahul Pahomie, auzind de venirea turcului, a ascuns sfintele moaste intr-o pestera din muntele apropiat, unde s-a ridicat si un mic paraclis in cinstea Sfantului Grigorie. Asa au scapat sfintele moaste din mana paganilor. Apoi turcul, maniindu-se, a jefuit manastirea si, dandu-i foc, s-a dus in tara lui. Ctitorul a zidit manastirea din nou si a adus din pestera sfintele moaste, care se pastreaza in biserica mare pana astazi, ca un odor de mare pret. Numai in vremuri de mare primejdie se ascund in pestera.

De-a lungul celor cinci secole de existenta a moastelor Sfantului Grigorie Decapolitul pe pamantul tarii noastre, s-au facut multe si nenumarate minuni si vindecari de boli, care s-au uitat cu vremea. Dintre cele putine care s-au scris, amintim cateva minuni savarsite, mai ales, in zilele noastre.

Dupa o veche traditie ortodoxa, in vremuri de primejdie si de mare seceta, se faceau procesiuni prin orase, prin sate si pe camp cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul si cu icoane miraculoase. Moastele se scoteau de obicei vara, in Tara Romaneasca si mai ales in Oltenia, pe timp de seceta, si, cu rugaciunile cuviosului, trimitea Domnul pe pamant ploaie timpurie si tarzie. Cea mai veche procesiune pentru ploaie cu moastele Sfantului Grigorie, cunoscuta in Tara Romaneasca, a avut loc in vara anului 1765. Recoltele lovite de seceta au fost salvate si poporul cel binecredincios a fost izbavit de moarte.

In vara anului 1913, de hramul Manastirii Bistrita, a fost adusa la moastele Sfantului Grigorie o femeie tanara, paralizata de ambele picioare. Fiind atinsa de sfintele moaste, i s-a facut Sfantul Maslu de trei ori si, dupa trei saptamani, a venit la manastire pe picioarele sale, sa multumeasca sfantului pentru vindecarea ei.

In anul 1920, unei femei numita Maria din satul Cacova – Valcea, cazand dintr-un prun, i-a paralizat tot corpul si a fost adusa dupa cateva zile in manastire, la Sfantul Grigorie. Facandu-i-se Sfantul Maslu, bolnava a deschis ochii mari, si-a venit in simtire si a cerut sa fie ridicata in picioare. Apoi s-a intors la casa ei vindecata, cu rugaciunile Sfantului Grigorie facatorul de minuni.

In vara anului 1925, a fost adus la moastele Sfantului Grigorie un tanar din comuna Sirineasa – Valcea, stapanit de un duh rau. Fiind atins de sfanta racla si facandu-i-se Sfantul Maslu in fiecare zi, dupa sapte zile a plecat acasa sanatos. La fel a fost vindecata o tanara din satul Vaideeni, care isi pierduse mintea. Dupa sapte zile de rugaciuni si Sfantul Maslu langa sfintele moaste, s-a intors sanatoasa in familie.

In vara anului 1927, fiind seceta, s-a scos sfanta racla in procesiune prin sate. Proprietarul fabricii de cherestea din Brezoi – un boier necredincios – nu a vrut sa lase oamenii lui la rugaciune. Insa s-au facut rugaciuni de ploaie si, cu mijlocirea cuviosului, a dat Dumnezeu o ploaie buna pe toata Valea Oltului. Dar, in aceeasi zi, l-a pedepsit Domnul pe boierul rau si necredincios, ca i-a luat foc fabrica si a ars toata pana in temelii.

Fiind seceta, in vara anului 1935, se purta sfanta racla in procesiune de ploaie prin satele Babeni, Ionesti, Orlesti. In dreptul unei fantani, racla Sfantului Grigorie s-a oprit brusc. Atunci, preotii au spus sa se cerceteze ce poate fi in acea fantana. Scotand oamenii toata apa, au aflat un prunc mic in ea. Era, probabil, aruncat de o femeie ucigasa. Dupa ce oamenii au ingropat pruncul, imediat au plecat cu sfintele moaste mai departe.

In satul Bailesti – Dolj, in anul 1932, era o crestina, Elena, paralizata din tinerete. Auzind ca se aduc in sat moastele Sfantului Grigorie pentru ploaie, a vrut sa fie dusa si ea la Biserica sa se inchine. Dupa ce a fost atinsa de sfanta racla a cuviosului, a cerut sa fie asezata sub masa pe care stateau sfintele moaste. Timp de trei ore cat a durat slujba in biserica, crestina Elena s-a rugat in taina, cerand, cu multe lacrimi, sanatate si iertare. Dupa ce preotii si credinciosii au plecat in procesiune pe camp cu moastele Sfantului Grigorie, femeia bolnava s-a vindecat definitiv de paralizie, s-a intors acasa si a mai trait inca 20 de ani.

In vara secetoasa a anului 1934 se faceau rugaciuni si procesiune pentru ploaie cu moastele Sfantului Grigorie de la Bistrita, in satul Lungesti – Valcea. Cand procesiunea trecea prin mijlocul satului si taranii, cu faclii aprinse in maini, aruncau buchete de flori inaintea sfantului, a venit o mama cu o fetita de 4 ani, bolnava de epilepsie. Indata ce femeia si-a atins copila cu fruntea de sfintele moaste, s-a facut sanatoasa. Copila a crescut, a devenit mama si o buna crestina. Ea se numea Elena Spalatei.

Sofia Patrichi, o pensionara din Bucuresti, in 1957 s-a imbolnavit de o infectie la fata, suspecta de cancer, ce nu se mai vindeca. Auzind de minunile Sfantului Grigorie de la Bistrita, a alergat la moastele lui, s-a atins cu credinta si lacrimi de sfanta racla si s-a rugat mult, cerandu-i sanatate. A doua zi, cand s-a desteptat din somn, nu mai avea nici o urma de infectie pe fata si se vindecase si de cataracta de la ochi.

Sfinte Preacuvioase Parinte Grigorie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
SFANTA PARASCHEVA DE LA IASI (secolul XI)
Viata
Preacuvioasa maica noastra Parascheva, numita „cea Noua”, de la Iasi, „a Moldovei luminatoare” si lauda intregii Ortodoxii, s-a nascut in satul Epivat din Tracia rasariteana, nu departe de Constantinopol, pe la inceputul secolului al Xl-lea, din parinti binecredinciosi si de bun neam.

Cei doi copii, Eftimie si Parascheva, au primit in familie o aleasa crestere si educatie religioasa. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat inaintea ei in nevointa monahala. Apoi, pentru sfintenia vietii lui, ajunge episcop al Matidiei si pastoreste bine Biserica lui Hristos pana la sfarsitul vietii. La fel si fericita Parascheva, iubind mai mult decat orice pe Hristos, la varsta de aproape 15 ani, a intrat intr-o manastire de fecioare din orasul Ieraclia Pontului. Dupa cinci ani se inchina la Mormantul Domnului si se nevoieste mai multi ani intr-o mica manastire de calugarite pustnice de pe Valea Iordanului.

La varsta de 25 de ani, luand porunca de la ingerul Domnului, s-a reintors in patrie si s-a nevoit inca doi ani langa biserica satului natal, Epivat. Pe la jumatatea secolului XI, anul 1050, la varsta de 27 de ani, Cuvioasa Parascheva si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost inmormantata aproape de malul marii. Mai tarziu, in urma unor minuni la mormantul ei, moastele Cuvioasei Parascheva au fost aflate intregi in pamant si s-au pus in biserica Sfintilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire si inchinare. Aici au stat sfintele ei moaste aproape 175 de ani.

In anul 1223, tarul romano-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a stramutat moastele Sfintei Parascheva la Tarnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse in catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Mai tarziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viata Cuvioasei Parascheva” si o trece in sinaxarul Bisericii cu zi de praznuire la 14 octombrie. Din a doua jumatate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece si la nordul Dunarii, in cele trei tari romane.

La Tarnovo au stat moastele Preacuvioasei Parascheva 160 de ani. In anul 1393, cazand Bulgaria sub ocupatia turcilor, sfintele ei moaste au fost daruite pentru putin timp lui Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti. Dupa trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le stramuta la Belgrad, unde raman 125 de ani.

In anul 1521, turcii ocupa si Serbia si iau din nou ostatice moastele Sfintei Parascheva, pe care le duc in palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaste sunt rascumparate de la turci de catre Patriarhia Ecumenica cu 12.000 de ducati de aur si raman in Catedrala patriarhala din Fanar timp de 120 de ani. In anul 1641, insa, ajungand Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomana cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a daruit moastele Cuvioasei Parascheva, drept recunostinta, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol si Ierusalim pe mai multi ani.

In anul 1641, la 13 iunie, moastele Preacuvioasei maicii noastre Parascheva au ajuns in Iasi si au fost asezate cu multa cinste in frumoasa biserica atunci zidita, a Manastirii Sfintilor Trei Ierarhi. Aici au stat pana la 26 decembrie, 1888, cand au fost scapate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate in noua Catedrala mitropolitana din Iasi unde se afla si astazi.
Fapte si cuvinte de invatatura
Trei au fost marile virtuti care au impodobit sufletul si viata Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iasi. Ingereasca feciorie, milostenia, adica lepadarea de cele pamantesti, si dumnezeiasca rugaciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuti le-a iubit fericita din copilarie si prin acestea, in chip deosebit, s-a dezbracat de orice cuget pamantesc, a biruit pe diavoli si s-a numarat in ceata Sfintilor Parinti purtatori de Dumnezeu.

Fiind odrasla de bun neam si avand sadita in inima ei frica de Dumnezeu, fericita Parascheva a inceput urcusul cel duhovnicesc pe scara virtutilor catre Hristos, Mirele ei, mai intai prin sfanta rugaciune, care este inceputul tuturor bunatatilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsita de la sfintele slujbe. Dar si in casa parintilor ei se ruga mult ziua si noaptea, imitand pe sfintii ingeri.

Dar, intrucat rugaciunea fara iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, care este iubire, fericita Parascheva a adaugat la rugaciunile ei inca doua fapte bune: postul si milostenia. Caci postul da aripi rugaciunii si o inalta la cer, iar milostenia, fiica cea dintai a iubirii, duce rugaciunea inaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic pana seara, in zilele de post, iar in sarbatori, cand se intorcea de la biserica, isi schimba de multe ori hainele ei bune si de pret, date de parinti, cu hainele rele si rupte ale copiilor saraci, care cereau milostenie la usa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrari si batai de la mama ei, cand o vedea imbracata in haine urate si sarace.

– Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe si frumoase cu care te-am imbracat? o intreba mama ei suparata.

– Le-am daruit lui Hristos prin mainile copiilor saraci ! raspundea fericita, cu chip luminat.

Odata, ascultand slujba in biserica, a auzit citindu-se acest cuvant din Sfanta Evanghelie: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, ranindu-se la suflet ca de o sageata de acest cuvant al lui Hristos, indata a parasit grijile vietii pamantesti si, plecand pe ascuns din casa parinteasca la varsta de numai 15 ani, a intrat in sfanta nevointa a vietii calugaresti. Dupa ce mai intai s-a inchinat in biserica Vlahernei (a vlahilor), precum si la toate manastirile si sfintele moaste din Constantinopol, s-a tainuit apoi ca o straina intr-o manastire de fecioare din Ieraclia Pontului.

Cinci ani s-a nevoit aici fericita Parascheva, desavarsindu-se in toate faptele bune si mai ales in neincetata rugaciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre si privegheri de noapte. Aici a strabatut ea calea cea grea a despatimirii si a inceput urcusul duhovnicesc al desavarsirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfant. Toate surorile din manastire se uimeau de viata si intelepciunea ei si laudau pe Dumnezeu, zicand: „Slava Tie, Doamne, ca Ti-ai facut vas ales si sfant pe Cuvioasa fecioara Parascheva si Te preamaresti intre cei blanzi si smeriti cu inima!”

Curatindu-se pe sine de cele pamantesti, Cuvioasa Parascheva s-a dus la Ierusalim si, dupa ce se inchina si imbratiseaza Sfantul Mormant cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mica manastire de fecioare. Aici s-a nevoit cu si mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli si rugandu-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevazut si se unea negrait cu Hristos erau: desavarsita curatie a mintii si a inimii de ganduri si imaginatii patimase, neincetata rugaciune cu lacrimi de bucurie, postul si privegherea de toata noaptea si neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au incununat pe Sfanta Parascheva cu cununa desavarsirii in Hristos, incat stralucea ca o faclie aprinsa in mijlocul celorlalte calugarite nevoitoare.

Ajungand cuvioasa la varsta de 25 de ani, intr-o noapte, pe cand se ruga, un inger al Domnului i-a spus:

– Lasa pustia si lacasul acesta si te intoarce la Epivat, in patria ta, ca acolo se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!

Deci, sarutand Sfanta Parascheva pe toate surorile din acea manastire, s-a inchinat la Mormantul Domnului din Ierusalim si, luand o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarasi s-a inchinat cu lacrimi in biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicand:

„Preasfanta Stapana, nu am alta nadejde si acoperamant pe pamant decat pe tine. Tu sa-mi fii indreptatoare si folositoare spre Hristos. Cat m-am nevoit in pustie, pe tine te-am avut ajutor si mangaiere, iar acum, daca m-am intors in lume, te rog indrepteaza-ma pana la sfarsitul vietii mele, ca nu am alta nadejde dupa Dumnezeu!”

Ostenindu-se Sfanta Parascheva inca doi ani deplini langa biserica satului Epivat, in ascunse nevointe duhovnicesti si simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a ingenuncheat inaintea icoanei Mantuitorului si cu lacrimi a rostit aceasta sfanta rugaciune:

„Doamne, Iisuse Hristoase, cauta din sfant lacasul Tau si nu ma parasi, nici nu ma lasa, ca pentru numele Tau cel sfant am lasat toate si dupa Tine am calatorit in toata viata mea. Si, acum, indura-Te, Doamne, si spune ingerului Tau cel bland sa ia cu pace sufletul meu!”

In timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva si-a dat sfantul ei suflet in mainile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost inmormantat de crestini intr-un mormant nou, aproape de tarmul marii.

Dupa multi ani, moastele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu intregi in mormant si scoase la lumina spre mangaierea credinciosilor intr-un chip ca acesta. Murind, un corabier a fost aruncat pe mal de valurile marii. Atunci, un crestin milostiv cu numele Gheorghe, impreuna cu altii, au sapat un mormant aproape si au dat de trupul neputred si plin de mireasma al Sfintei Parascheva. Dar, nestiind cine este, a ingropat alaturi trupul rau mirositor al corabierului. Noaptea, insa, a vazut in vis o imparateasa sezand pe scaun luminat, inconjurata de ingeri. Unul dintre ei ii zise:

– Gheorghe, pentru ce n-ati luat in seama trupul Sfintei Parascheva si l-ati uitat asa? Nu stiti ca Dumnezeu a iubit frumusetea ei si a voit s-o preamareasca pe pamant?

Apoi si acea imparateasa sfanta i-a zis:

– Degraba sa luati trupul meu din mormant si sa-l puneti la loc de cinste, in biserica satului meu, Epivat!

Auzind clericii despre aceasta minune, indata au mers la mormantul Cuvioasei Parascheva cu lumanari si tamaie si au dus sfintele ei moaste in biserica Sfintilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani si au facut nenumarate minuni si vindecari de boli.

Raspandindu-se in toate tarile din jur vestea despre viata si minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, in anul 1235, sfintele ei moaste au fost stramutate la Tarnovo, capitala Imperiului Romano-Bulgar, unde, de asemenea, au facut multe minuni. Dupa 160 de ani au fost stramutate la Belgrad, iar dupa inca 125 de ani le-au luat turcii in robie si le-au vandut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multa evlavie de credinciosi.

In anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminand de construit frumoasa biserica a Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, din Iasi, cauta sa-si inzestreze ctitoria si capitala tarii cu moastele unor sfinti facatori de minuni. Deci, rugandu-se lui Dumnezeu, a auzit de moastele renumite ale Sfintei Parascheva. Si cum milostivul domn moldovean platise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, in vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a daruit drept recunostinta cel mai de pret odor pe care il avea – moastele Cuvioasei Parascheva. Pana la Galati au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost insotite pana la Iasi de numerosi clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in maini. Aproape de Iasi le-au intampinat Vasile Lupu si mitropolitul Varlaam cu tot clerul si divanul tarii si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, in sunetul clopotelor si in armonia frumoaselor cantari duhovnicesti.

Nenumarate sunt minunile si vindecarile de boli ce s-au facut credinciosilor, care au alergat cu rugaciuni si lacrimi la moastele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iasi, de-a lungul a 350 de ani de cand ocroteste Moldova si tara noastra. Sa amintim doar cateva dintre ele.

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este insasi preamarirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecarii de boli si al izbavirii de multe nevoi si primejdii. Din cauza aceasta a fost luata ca protectoare in toate tarile ortodoxe din Balcani. Ba si turcii se cucereau de minunile ce se faceau crestinilor care ii cereau ajutor cu credinta si evlavie.

O alta minune care a uimit Moldova si tara noastra a fost izbavirea fara nici o vatamare a moastelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit in noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, in paraclisul Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Caci, aprinzandu-se de la un sfesnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care imbraca racla, dar lemnul si sfintele ei moaste, desi erau invaluite in jaratic, au ramas intregi si nevatamate, spre intarirea credinciosilor si uimirea celor indoielnici.

Spre sfarsitul secolului XIX, sotia preotului Gheorghe Lates, din comuna Radaseni-Suceava, suferea la cap de o boala grea si incurabila. Alergand la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moastele sfintei si-i cerea ajutor. Apoi i s-a facut Sfantul Maslu si s-a reintors acasa. Noaptea i se arata aievea Sfanta Parascheva, in haine albe stralucitoare si ii spuse:

– Nu mai plange, ca de acum te faci sanatoasa!

A doua zi, femeia s-a sculat sanatoasa si lauda pe binefacatoarea ei.

In anul 1950, o tanara din Iasi s-a imbolnavit de leucemie. Atunci, bolnava impreuna cu parintii ei au alergat la Sfanta Parascheva si cu multe lacrimi ii cereau ajutor si sanatate. Dupa doua luni de rugaciuni staruitoare si Sfantul Maslu, tanara s-a vindecat de aceasta boala fara leac si si-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat aproape de Iasi era greu bolnava de stomac. Fiind internata pentru operatie, s-a rugat mai intai la Sfanta Parascheva, cerandu-i cu credinta si cu lacrimi ajutor si vindecare. Timp de trei zile dupa internare i s-au facut toate analizele. La urma i-au spus medicii:

– Femeie, du-te acasa ca nu ai nimic!

In anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o crestina din Iasi pregatea conserve pentru iarna. Mama ei o indemna:

– Fata, sa nu faci una ca aceasta, caci astazi este ziua Sfintei Parascheva!

– Mama, a raspuns fiica, in fiecare zi este cate un sfant, dar eu n-am timp sa-i praznuiesc pe toti!

Dupa o ora, femeia si-a trimis copila in oras sa cumpere ceva. Pe strada a fost lovita grav de o masina si apoi internata la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva si, dupa ce si-a recunoscut pacatul, a cerut cu lacrimi iertare si salvarea fiicei ei accidentate. Dupa trei zile, copila s-a intors sanatoasa acasa.

Un inginer bolnav de plamani a fost internat in spital la Iasi pentru operatie. Mama sa a mers atunci la moastele Cuvioasei Parascheva si i-a cerut cu credinta sanatate fiului ei. Timp de doua saptamani doctorii au amanat operatia. Apoi, s-a observat ca afectiunea pulmonara s-a vindecat in chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:

– Domnule inginer, ati scapat de operatie. intoarceti-va sanatos acasa. Este cineva care se roaga lui Dumnezeu pentru dumneavoastra!

Unui copil de trei ani si jumatate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul in brate si a venit sa ceara ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cand se ruga ea cu lacrimi, deodata copilul a strigat:

– Mama, mama! Aici este Doamne-Doamne?

Multumind din inima Preacuvioasei Parascheva, mama s-a intors acasa cu copilul sanatos.

In anul 1955, doi soti din Iasi nu aveau intelegere in casa. Intr-o seara, femeia disperata a parasit caminul. Zadarnic au cautat-o sotul si fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatal ei a alergat la Sfanta Parascheva si s-a rugat cu lacrimi sa-i intoarca sotia cu bine inapoi. Ajungand sotul acasa, dupa o ora bate cineva in usa. Era sotia! Avea chipul palid si ingandurat.

– Unde ai fost, femeie? Ce ti s-a intamplat? a intrebat-o sotul.

– Diavolul mi-a dat in gand sa ma sinucid. De aceea m-am asezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe cand venea un tren cu viteza, fiica noastra, imbracata in alb, vine la mine, ma apuca repede si ma arunca afara de pe linie. Asa am scapat de moarte si de osanda iadului! Dupa ce m-am intarit putin, am multumit lui Dumnezeu ca m-a izbavit de acest cumplit pacat si m-am intors acasa.

– Femeie, in seara aceasta la ora 8, fiica noastra era culcata, iar eu ma rugam la Cuvioasa Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastra, ci insasi Sfanta Parascheva! Sa-i multumim ei, caci ea te-a scapat de aceasta cumplita si dubla moarte, trupeasca si sufleteasca.

De atunci este multa armonie si bucurie duhovniceasca in aceasta familie crestina.

Pe timpul celor doua razboaie mondiale, orasul Iasi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitana, unde se pastreaza cinstitele moaste ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsa de nici un obuz. Caci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteste Moldova si orasul acesta binecuvantat. Batranii spun ca ostasii vedeau noaptea, in timpul razboiului, o femeie uriasa imbracata in alb deasupra Iasilor, ocrotindu-l de ocupatie si bombardamente.

Asa stie sa ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptiva, pentru credinta fiilor ei!

In timpul marii secete din vara anului 1947, cand mureau oamenii si animalele de foame, s-au scos moastele Sfintei Parascheva in procesiune prin satele Moldovei. Credinciosii le asteptau si le intampinau cu lacrimi de bucurie si cu faclii in maini. In urma veneau nori de ploaie bogata si adapau pamantul. Drept multumire, credinciosii se rugau si inaltau cate o troita cu aducerea moastelor Sfintei Parascheva in satele lor.

Cel mai mult alearga si cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, taranii, calugarii si studentii. Mai ales in lunile de examene, racla cuvioasei este alba de carti, de caiete de scoala si pomelnice. Putem spune ca moastele cele mai iubite de credinciosi din tara noastra si din afara sunt, fara indoiala, moastele Sfintei Parascheva, numita „cea grabnic ajutatoare si mult folositoare”.

Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit sa se inchine si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa Ilie:

– Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.

– Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe capatai ca mai inainte. Iata cat de mult iubeste Preacuvioasa pe cei ce se roaga lui Dumnezeu si sfintilor Lui cu smerenie si credinta!

Sfanta Parascheva de la Iasi se bucura in tara de un cult deosebit, mai mult decat toti ceilalti sfinti locali care au moaste in Romania. In fiecare zi, la Catedrala mitropolitana din Iasi, de dimineata pana seara tarziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credinciosi de toate varstele si din toate locurile, veniti la rugaciune. In mod deosebit in sarbatori, in posturi si in fiecare vineri, considerata „Ziua Sfintei Vineri”, adica a Cuvioasei Parascheva, vin multi credinciosi si se inchina la racla cu credinta, aducand flori, daruri si imbracaminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobandi ajutor, sanatate si binecuvantare.

Dar cea mai mare zi de praznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cand are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din tara noastra, la care participa inchinatorii de la sate si orase, din toate colturile tarii. Aceasta zi este considerata un adevarat pelerinaj bisericesc national, care dureaza pana la 3 zile. Inca din ajun se scot in fata catedralei moastele Sfintei Parascheva si, timp de doua zile si doua nopti, credinciosii stau la rand pentru inchinare.

In seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se incheie cu o procesiune in jurul catedralei, avand in frunte pe mitropolitul Moldovei, care, impreuna cu clericii si credinciosii, cu lumanari in maini, poarta racla cu moastele sfintei, in sunetul clopotelor si al frumoaselor cantari bisericesti.

Dupa aceea, se asaza moastele in biserica la locul lor, se canta paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se intoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic in suflet si cu mangaierea Duhului Sfant in inima.

Sfanta Preacuvioasa Maica Parascheva, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
SFANTUL DIMITRIE CEL NOU de la Bucuresti (secolele XII-XIII)
Viata
Preacuviosul Parintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucuresti, numit si „Basarabov”, s-a nascut in timpul imparatilor romano-bulgari Petru si Ionita Asan (secolele XII-XIII), la cativa kilometri de orasul Rusciuc, intr-un sat locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea raului Lomul, din parinti ortodocsi si iubitori de Hristos.

Mai intai a fost pastor de vite in satul natal. Apoi, iubind linistea si nevointa monahala, s-a facut calugar la o manastire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. Dupa o aspra nevointa pustniceasca intre doua pietre din malul raului Lomul, Cuviosul Dimitrie si-a dat sufletul lui Dumnezeu in acel loc si a ramas necunoscut de nimeni. Dupa multi ani, raul Lomul venind mare a risipit cele doua pietre in apa impreuna cu moastele intregi ale Sfantului Dimitrie cel Nou. Mai tarziu, descoperindu-se sfintele lui moaste prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov. Auzind de minunile ce se faceau aici, domnii Tarii Romanesti doreau sa-i aduca moastele la Targoviste, spre mangaierea credinciosilor. Insa, Sfantul Dimitrie nevrand sa-si paraseasca satul, domnii munteni au zidit o biserica noua in Basarabov, unde i-au fost adapostite moastele mai mult de doua secole. In timpul razboiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaste sa le duca in Rusia. Dar la staruinta unui bun crestin roman, Hagi Dimitrie, moastele Sfantului Dimitrie au fost daruite Tarii Romanesti si asezate cu mare cinste in Catedrala mitropolitana din Bucuresti, unde se afla si astazi.
Fapte si cuvinte de invatatura
Inca de cand era mic la parinti, fericitul Dimitrie era foarte ravnitor la rugaciune, iubind mai ales biserica, postul, tacerea, smerenia si viata pustniceasca. Odata, pe cand pastea vitele satului Basarabov, a calcat cu piciorul intr-un cuib de pasare si din greseala a omorat puisorii. Mustrat de constiinta, si-a pedepsit piciorul vinovat si nu l-a mai incaltat trei ani de zile, umbland cu el descult vara si iarna, rabdand cu barbatie gerul iernii si loviturile pietrelor.

In obstea manastirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie intrecea pe toti cu rugaciunea curata a inimii si cu darul lacrimilor. Caci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu si de nevointa duhovniceasca decat el in aceasta sihastrie. Manca o data la doua sau trei zile, dormea noaptea foarte putin; nu avea nici un fel de avere pamanteasca, decat trupul obosit de post si metanii, doua haine vechi calugaresti si Psaltirea. Pentru o nevointa aspra ca aceasta, toti se foloseau de viata lui si se sileau sa-i urmeze exemplul.

Temandu-se de prapastia slavei desarte si dorind sa urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luand binecuvantare de la egumen, a iesit noaptea din obste si s-a tainuit pe valea stancoasa a raului Lomul, intr-o pestera mica si umeda. Acolo s-a nevoit fericitul multi ani in nestiute osteneli pustnicesti, in foame, in lipsuri, in sete si chin, rabdand grele ispite de la diavoli. Apoi, simtindu-si sfarsitul aproape, s-a retras intre doua pietre mari si acolo rugandu-se, s-a mutat cu pace la cerestile lacasuri, numarandu-se in ceata Cuviosilor Parinti.

Uitat de fratii sai din manastire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tainuit multa vreme intre cele dupa pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind raul mare, au cazut in apa pietrele cu moastele intregi si nestricate ale sfantului. Moastele au zacut in apa si prundis multi ani de zile, pana cand Dumnezeu le-a descoperit intr-un chip ca acesta. Era o copila stapanita de duh necurat si nu afla sanatate nicaieri. intr-o noapte i s-a aratat Sfantul Dimitrie in vis si i-a zis:

– Copila, de ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui pe tine!

Auzind de acest vis, clericii si poporul au mers la locul unde se nevoise sfantul, cu facliile aprinse in maini, si au scos din apa odorul cel de mult pret, adica moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, pe care le-au asezat cu cinste in biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinta, multi bolnavi la moastele Sfantului Dimitrie cel Nou si primeau sanatate si mangaiere. Cea dintai care s-a vindecat de duh necurat a fost insasi copila care l-a visat cu o zi inainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Tarii Romanesti de minunile Sfantului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoti si boieri sa aduca sfintele lui moaste in pamantul tarii, dar n-au putut, caci sfantul nu voia sa paraseasca pamantul natal. Atunci au injugat la car doi juncani neinvatati si i-au lasat liberi, sa vada unde doreste Sfantul Dimitrie sa mearga. Astfel, juncanii s-au intors repede la Basarabov, unde au ramas moastele inca doua secole, vindecand nenumarati bolnavi si alinand multe suferinte omenesti.

Iata cateva din faptele minunate savarsite la moastele Sfantului Dimitrie, in satul Basarabov.:

Doua surori, Aspra si Ecaterina, din satul Cernavoda, inchinandu-se la moastele cuviosului, au luat in taina o particica din ele, cu scopul sa o duca in biserica lor. Dar, urcandu-se in caruta, caii n-au putut sa porneasca pana cand cele doua surori n-au dus particica la loc si si-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfantul Dimitrie.

Altadata un monah cu numele de Lavrentie, inchinandu-se, a rupt o particica din mana sfantului si a fost pedepsit pe loc, ramanand cu gura cascata si pierzandu-si graiul. Numai dupa multe rugaciuni cu lacrimi a fost iertat si vindecat.

Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov si asezat langa racla cuviosului. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii si a mai multor rugaciuni de sanatate, episcopul Ioanichie s-a sculat desavarsit sanatos si a dat lauda binefacatorului sau.

In timpul Razboiului de Independenta, din anul 1877, un colonel batran din Bucuresti avea sapte feciori care au fost dusi pe campul de lupta. Tatal lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moastele Sfantului Dimitrie sa-i scape feciorii cu viata din razboi. Apoi a scris pe o hartie numele lor si a asezat-o in taina sub capul sfantului. Dupa terminarea razboiului, cu rugaciunile facatorului de minuni Dimitrie, toti cei sapte feciori s-au intors sanatosi la casele lor.

In timpul ocupatiei germane din primul razboi mondial, cativa bulgari cu o masina au furat moastele Sfantului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucuresti, cu scopul sa le duca peste Dunare, in tara lor. Dar sfantul n-a voit sa paraseasca Romania. De aceea, toata noaptea bulgarii, prin minune, au inconjurat strazile capitalei, dar n-au nimerit soseaua care duce la Giurgiu, ca sa treaca Dunarea. Dimineata au fost prinsi, iar sfintele moaste au fost aduse in catedrala.

In anul 1955, o femeie din jurul Bucurestilor avea sotul paralizat si bolnav de nervi. Nemaiputand ea suferi, a venit la Sfantul Dimitrie si a cerut sfatul unui preot. El i-a dat sa citeasca acatistul cuviosului si sa se inchine cu credinta la sfanta racla. Femeia s-a intors acasa. Pe la miezul noptii a strigat-o sotul bolnav si i-a zis:

– Ai chemat vreun doctor din Bucuresti la mine?

– Nu! i-a raspuns femeia.

– Cum nu? a zis sotul. Acum cateva clipe a fost la mine doctorul si m-a consultat. De ce n-ai venit sa-i platesti? S-a urcat intr-o trasura cu cai albi si a plecat spre Bucuresti.

– Si te-a consultat? intreba femeia.

– M-a uns cu untdelemn sfintit pe mana si pe piciorul paralizat si mi-a poruncit sa nu te mai ocarasc, nici sa mai injur, ca ma vindec. Te rog, iarta-ma, Marie, ca de acum inainte nu te mai supar! Dar nu uita, du-te dimineata si plateste-i doctorului, ca tu l-ai chemat si stii unde locuieste!

Dimineata, bolnavul s-a sculat din pat complet sanatos, iar sotia a mers plangand la moastele Sfantului Dimitrie si cu multe lacrimi a multumit binefacatorului ei.

In vreme de seceta, la cererea credinciosilor se scoteau moastele cuviosului, se facea un popas de o zi-doua in fiecare sat, se savarsea Sfantul Maslu pe camp, sarutau cu totii sfanta racla, se rostea predica, mancau cu totii pe iarba si porneau in procesiune spre satele vecine. In fruntea procesiunii mergea un tanar purtand Sfanta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul national, lat cat soseaua. In urma, batranii purtau prapuri, cruci si steaguri, urmati de sfintele moaste; iar masa credinciosilor, in sunetul clopotelor, purta in maini lumanari aprinse, busuioc si flori.

Dupa terminarea slujbei de ploaie, alteori in timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternica si adapa brazdele pamantului lovit de seceta pentru pacatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Parinte Dimitrie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
SFANTA MUCENITA FILOTEIA de la Curtea de Arges (secolele XII-XIII)
Aceasta sfanta fecioara si mielusea iubita a lui Hristos era de neam romano-bulgar, nascandu-se pe la inceputul secolului XIII (circa 1206), in orasul Tarnovo, vechea capitala a Bulgariei. Tatal sau era lucrator de pamant, iar mama sa, de origine valaha, era casnica.

Dupa ce dadu fiicei sale o aleasa crestere duhovniceasca si o lega cu inima de dragostea lui Hristos, mama se muta la viata vesnica, lasand copila orfana in grija tatalui ei. Apoi el, recasatorindu-se, a lasat pe fericita Filoteia in grija mamei vitrege. Dar, ca de obicei, copila era adeseori asuprita, pedepsita si chiar parata la tatal ei, pe motiv ca n-o asculta, ci merge prea des la biserica si ca risipeste averea casei, dand-o milostenie la copiii orfani si saraci. Pentru aceasta era certata de tatal ei.

Insa fecioara Filoteia nu se tulbura, nici nu punea la inima aceste ispite ce i le facea satana prin invidia mamei vitrege, pentru a o indeparta de la faptele cele bune, pe care le invatase de la buna ei mama. Ci dimpotriva, pe masura ce crestea, Filoteia mergea continuu la slujbele bisericii, impartea hainele ei bune si mancarea la copiii saraci care ii ieseau in cale, iar acasa se ruga si postea mereu. Caci trei erau faptele ei bune care o incununau: rugaciunea, fecioria si milostenia.

Cand avea numai 12 ani, a binevoit Dumnezeu s-o invredniceasca pe fericita Filoteia de cununa muceniciei si de bucuria imparatiei ceresti, intr-un chip ca acesta. Fiind toamna si tatal ei lucrand la camp, Filoteia era trimisa zilnic de mama vitrega sa-i duca de mancare pe ogor. Dar fericita obisnuia sa imparta cate putin din mancare la copiii saraci, care ii ieseau in cale. Observand tatal ei ca mancarea nu-i ajunge, si-a certat femeia pentru aceasta, iar ea i-a zis:

– Intreaba pe fiica ta ce face cu mancarea, ca eu iti trimit mancare destula la camp!

Atunci, ticalosul tata, maniindu-se pe fericita Filoteia, si-a pus in minte s-o pandeasca pe cale si sa afle ce face cu mancarea de nu-i ajunge. Intr-o zi, la amiaza, pe cand el o pandea dintr-un desis, a vazut pe Filoteia cum imparte mancarea la copiii saraci care ii ieseau inainte. Atunci, pornindu-se cu manie de fiara, din indemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brau asupra Sfintei Filoteia si, taind-o la picior, in putina vreme, din cauza ranii, fericita si-a dat sufletul in mainile preadulcelui ei mire, Iisus Hristos. Astfel, tatal ei dupa trup a devenit prigonitorul si ucigasul ei pentru credinta, dupa cuvantul Evangheliei, care zice: „Si va da frate pe frate la moarte si tata pe fiu” (Matei 10,21).

Cuprins de frica si mustrare, a incercat sa ridice de jos sfantul ei trup, dar n-a putut, caci trupul Sfintei Filoteia, devenind facator de minuni, se ingreuiase ca o piatra. Atunci nefericitul tata a alergat la arhiepiscopul Tarnovei si, marturisindu-si pacatul, i-a spus toate cele intamplate. Arhiepiscopul cu tot clerul si multime de popor au iesit afara din oras, cu tamaie si lumanari in maini, sa ridice trupul cel proslavit al Sfintei Mucenite Filoteia si sa-l duca in catedrala din cetate. Dar cu randuiala divina, trupul ei nu se lasa nicidecum ridicat de la pamant.

Vazand ca nu este voia Sfintei Filoteia sa ramana in patria ei, arhiepiscopul cu slujitorii sai au facut multe rugaciuni catre Dumnezeu si catre mucenita, numind numeroase manastiri, biserici si catedrale din sudul si nordul Dunarii, sa vada unde anume doreste sa ramana sfintele ei moaste. Dar trupul ei nu se usura. La urma au numit si Manastirea Curtea de Arges si, prin minune dumnezeiasca, moastele Sfintei Filoteia s-au usurat si au putut fi ridicate si asezate in sicriu spre inchinare.

Intelegand ca Sfanta Mucenita Filoteia doreste sa fie dusa in Tara Romaneasca, la Manastirea Curtea de Arges, arhiepiscopul a scris voievodului Radu Negru sa primeasca acest sfant si nepretuit odor pentru ocrotirea si mangaierea poporului roman binecredincios. Astfel, clericii Tarnovei au insotit in procesiune sfintele moaste pana la Dunare, iar de aici le-au intampinat clericii, monahii si credinciosii romani in frunte cu mitropolitul si domnul tarii si le-au dus cu alai domnesc la Manastirea Curtea de Arges, unde le-au asezat in biserica.

Asa au ajuns moastele Sfintei Mucenite Filoteia in tara noastra. Ele se bucura de mare cinste in Biserica Ortodoxa Romana, alaturi de ale celorlalti sfinti care au moaste pe pamant romanesc. Dar mai ales in judetele Arges, Dambovita si Prahova, Sfanta Filoteia este cinstita in mod deosebit cu pelerinaje locale la moastele ei si cu rugaciuni pentru cei bolnavi, dintre care multi capata sanatate si ajutor. Cel mai mare pelerinaj la moastele Sfintei Filoteia se face, insa, la 7 decembrie, cand are loc praznuirea ei anuala. Atunci iau parte numerosi credinciosi din multe zone ale tarii si se face procesiune in curtea manastirii cu sfintele ei moaste.

In trecut se faceau vara, pe timp de seceta, procesiuni pentru ploaie prin satele Munteniei, iar Dumnezeu, cu rugaciunile ei, binecuvanta pamantul cu ploaie si mangaiere. Procesiunea se facea astfel: preotii si enoriasii satelor isi trimiteau cate o delegatie de tarani la Manastirea Curtea de Arges pentru a solicita moastele Sfintei Mucenite Filoteia in satele lor. Dupa ce obtineau de la episcop si staret cuvenita binecuvantare, se stabilea ziua procesiunii si traseul ce urma sa fie parcurs. Apoi se amenaja o masina speciala pentru transportul sfintei racle si al preotilor calugari delegati. Pana nu demult, sfintele moaste se transportau in trasura cu cai albi.

Credinciosii, in port national, impreuna cu preotul, in vesminte si cu Sfanta Evanghelie, asteptau sfintele moaste la hotarul satului, avand in maini flori, busuioc si lumanari aprinse. De aici, in sunetul clopotelor, procesiunea se indrepta spre biserica din centrul satului. In fruntea procesiunii mergeau batranii purtand in maini cruci, prapuri, felinare si steagul tricolor. Dupa ce se facea slujba in biserica si se canta acatistul Sfintei Mucenite Filoteia, toti satenii, batranii, vaduvele, bolnavii, mamele si copiii se inchinau si sarutau sfintele ei moaste. Apoi, procesiunea se continua pe camp, in vatra satului, unde se faceau rugaciuni staruitoare pentru ploaie, cu toti credinciosii in genunchi. Dupa slujba, sfintele moaste erau duse mai departe in satele vecine. Cu rugaciunile Sfintei Filoteia, Dumnezeu trimitea ploaie peste campul insetat si intarea credinta si speranta in inimile credinciosilor.

Sfanta Mucenita Filoteia, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
MITROPOLITUL TEODOR DE VICINA (a doua jumatate a secolului XIII)
Acest mitropolit este primul ierarh atestat documentar ca pastor si parinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii in anul 1283, sub imparatul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era un oras-cetate, de prin secolul IX, situat in nordul Dobrogei, la Gurile Dunarii si identificat de cei mai multi istorici cu orasul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la inceputul secolului XII, in scrierea numita „Alexiada” a Anei Comnena, fiica imparatului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118).

Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, nascut, fie la Bizant, fie in Dacia Pontica, care, dupa anul 971, se chema Paristrion sau Paradunavon si avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra de astazi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunarii) nu a fost niciodata ocupat de migratori, el formand pana la caderea Constantinopolului „un mic Bizant provincial”, cu scaun episcopal, cu asezari grecesti si romanesti, cu cateva manastiri si sihastrii de renume si cu o puternica influenta religioasa si culturala asupra provinciilor din sudul Moldovei si estul Tarii Romanesti. Fericitul mitropolit Teodor a participat in anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, tinut in biserica Vlaherne (adica „a vlahilor”), semnand in acte „Smeritul si prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu pazitei cetati Vicina”. In anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou in Constantinopol, unde semneaza „Tomul sinodic contra latinilor”. El a pastorit turma lui Hristos la Gurile Dunarii pana la sfarsitul secolului XIII, fiind in bune relatii cu mitropolitii din jurul sau. A purtat grija de credinciosii de la nordul Dunarii, trimitandu-le preoti si calugari misionari hirotoniti la Vicina. A sustinut mult asezarile monahale din eparhia sa, precum Manastirea Sfantul Atanasie cel Mare de la Niculitel si sihastriile Chilia si Sfantul Gheorghe din Delta Dunarii, pe atunci destul de vestite. Ajungand la adanci batraneti, s-a mutat la cele vesnice spre sfarsitul secolului XIII.
SFANTUL MUCENIC IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA (+ 1330)
Viata
Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale carui moaste se afla de sase sute de ani in tara noastra, s-a nascut in orasul Trapezunt, in jurul anului 1300, din parinti binecredinciosi si foarte iubitori de Hristos. Fiind negustor de marfuri, ca si tatal sau, evlaviosul Ioan a plecat cu corabia din orasul natal spre Cetatea Alba de la gurile Nistrului, aflata pe atunci in stapanirea tatarilor inchinatori de idoli. Pe Marea Neagra a avut mai multe discutii de credinta cu un negustor venetian, anume Reiz. Dar, vazandu-se biruit in cuvinte de fericitul Ioan, care marturisea si apara cu zel dreapta credinta ortodoxa, venetianul a hotarat sa se razbune asupra lui.

Sosind in Cetatea Alba, Reiz l-a parat pe Ioan la mai-marele cetatii, cum ca ar dori sa se lepede de credinta ortodoxa si sa se inchine soarelui si idolilor paganesti. Dar Ioan, marturisind pe Hristos cu mare tarie si curaj, a fost dat la grele chinuri si batai, pentru a se lepada de adevaratul Dumnezeu. Apoi, vazandu-l statornic in dreapta credinta si gata sa-si dea viata pentru Sfanta Evanghelie, a fost si mai mult batut si tarat pe ulitele Cetatii Albe, legat de coada unui cal neinvatat, pana cand un iudeu fanatic i-a taiat capul cu sabia, fiind in varsta de numai 30 de ani. Noaptea, vazandu-se cor de ingeri si faclii aprinse in jurul trupului sau, sfintele lui moaste au fost luate cu cinste si asezate in biserica ortodoxa din Cetatea Alba. Aici au stat 70 de ani, facand multe minuni si vindecari de boli.

In anul 1402, la 2 iunie, moastele Sfantului Mucenic Ioan, numit „cel Nou”, au fost aduse cu mare cinste din Cetatea Alba de trimisii voievodului Alexandru cel Bun si au fost asezate in biserica „Mirautilor” din Suceava, vechea capitala a Moldovei, devenind astfel cel dintai sfant ocrotitor si grabnic ajutator al moldovenilor. In anul 1589, moastele Sfantului Ioan „de la Suceava” au fost stramutate din vechea biserica domneasca in noua catedrala zidita de Bogdan al III-lea, unde se afla pana astazi.

Dupa ce au stat un timp in Mitropolia din Iasi, in anul 1686 moastele Sfantului Ioan cel Nou au fost luate de oastea poloneza a lui Ioan Sobieski, impreuna cu evlaviosul mitropolit Dosoftei si cu o mare parte din tezaurul tarii, si duse langa Liov. Dupa 97 de ani de instrainare, la 13 septembrie 1783, sfintele sale moaste au fost readuse cu mare cinste la Suceava si s-au asezat in vechea biserica domneasca, unde se afla si astazi.
Fapte si cuvinte de invatatura
Fiind adus fericitul Ioan in fata eparhului pagan al Cetatii Albe, acesta, indemnat de diavolul si de slugile lui, i-a zis:

– M-am instiintat despre tine ca esti om intelept, ca ai iubit credinta noastra mahomedana si ca voiesti sa te apropii de ea. Pentru aceasta, o, prietene, nu mai zabovi; ci leapada credinta crestineasca defaimata de toti, blestema legea si biserica voastra in fata poporului adunat aici si vino sa stai impreuna cu noi sa preamarim soarele, luna si stelele.

Iar viteazul ostas al lui Hristos i-a raspuns:

– Eu niciodata nu ma voi lepada de adevaratul Dumnezeu, ca sa ma inchin oamenilor necredinciosi, soarelui si celor create. Sa nu-mi fie mie a ma lepada de tine, Hristoase, Mantuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant!

Atunci, maniindu-se, eparhul l-a pedepsit cu batai cumplite si, legandu-l de coada unui cal, l-au tarat ostasii pe ulitele pietruite ale Cetatii Albe, pana cand i s-a taiat capul cu sabia de catre un evreu.

Auzind negustorul venetian de mucenicia Sfantului Ioan, a cugetat sa-i fure trupul noaptea din mormant. Dar, pe cand ii sapa mormantul, mucenicul lui Hristos s-a aratat in vis preotului ortodox si i-a zis:

– Scoala si alearga la biserica indata, ca vanzatorul meu vrea sa-mi fure trupul din mormant!

Venind, preotul a salvat sfintele sale moaste si le-a ingropat in altar aproape de Sfanta Masa.

Auzind mitropolitul Moldovei, Iosif I Musat, de moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Alba si de minunile ce se faceau aici, a indemnat pe evlaviosul domn Alexandru cel Bun sa aduca acest nepretuit odor in capitala tarii, ca sa fie de calauza, mangaiere si ajutor poporului Moldovei, atat de iubitor de Dumnezeu si de sfinti. Astfel, bunul voievod a trimis o solie de dregatori, clerici si ostasi, cu careta domneasca si, rascumparand sfintele moaste, le-a adus la Suceava. Cand se apropiau de cetate, au iesit inainte mitropolitul si voievodul, cu tot clerul, cu poporul si boierii sai, avand faclii aprinse in maini.

Deci, cazand in genunchi, s-au inchinat si au sarutat cu lacrimi fierbinti moastele mucenicului lui Hristos, Ioan cel Nou. Apoi le-au dus cu mare cinste in biserica Mirautilor, in care a fost uns domn Alexandru cel Bun, si le-a sarutat timp de trei zile tot poporul credincios care venise de prin sate. Inca si unii bolnavi care erau de fata, atingandu-se cu credinta de moastele Sfantului Ioan cel Nou, s-au vindecat de suferintele lor. Printre acestea si Ana, sotia voievodului, fiind de multa vreme suferinda de o boala grea, s-a vindecat in chip minunat si a mai trait inca 17 ani. Si au fost depuse sfintele moaste in cetatea Sucevei la 2 iunie, in anul mantuirii 1402.

Dintre multele minuni facute la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, se cuvine sa amintim mai intai cum a izbavit marele mucenic poporul si capitala Moldovei de navalirea tatarilor jefuitori si ucigasi de oameni.

In luna mai 1622, mii de ostasi tatari invadasera Moldova, jefuind si dand foc satelor din calea lor. De frica, locuitorii se ascundeau, o parte prin paduri, iar alta in cetatea Sucevei. Dar, vazand cu groaza ca tatarii se apropie sa jefuiasca orasul, au alergat cu totii la Mitropolie sa ceara ajutorul Sfantului Ioan. In noaptea de 1 spre 2 iunie, mitropolitul Anastasie Crimca a facut priveghere de toata noaptea cu poporul, a impartasit multimea cu Sfintele Taine si i-a indemnat sa se roage lui Dumnezeu cu credinta. Apoi a inconjurat catedrala de trei ori cu Evanghelia si cu moastele Sfantului Ioan, le-a asezat intr-un car cu boi si au pornit sa le ascunda in cetatea Sucevei.

La iesire, sfintele moaste s-au lasat atat de grele, incat carul nu se putea misca din loc. Atunci, intelegand toti ca Sfantul Mucenic nu vrea sa lase cetatea sa cada in mainile paganilor, au inconjurat zidurile cetatii cu moastele lui si asteptau sa se faca ziua. Dimineata, iarasi facand tot poporul rugaciuni cu lacrimi, a trimis Dumnezeu, la mijlocirea mucenicului Sau, o ploaie mare cu vant si tunete, incat a venit asa de mare raul Sucevei, ca n-au putut tatarii sa-l treaca si sa intre in cetate. Atunci paganii, infricosandu-se, au fugit rusinati peste Nistru.

Asa a izbavit Sfantul Ioan cetatea Sucevei de ucidere si jaf, spre lauda lui Dumnezeu si bucuria crestinilor.

Din anul 1686, moastele Sfantului Ioan de la Suceava fiind duse in Polonia, la Zolkiev, impreuna cu Mitropolitul Dosoftei, au facut si acolo nenumarate minuni si vindecari de boli timp de 97 de ani, incat alergau la moastele marelui mucenic tot felul de credinciosi ortodocsi si catolici, si primeau ajutorul lui dupa credinta si evlavia fiecaruia. Astfel, prin sfintele lui moaste s-a facut o adevarata impacare intre ortodocsi si catolici.

Dar si readucerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou din Polonia in manastirea sa din Suceava, care a avut loc la 13 septembrie 1783, este considerata o mare minune. Ca nimeni nu mai spera, dupa un secol, sa se aduca din nou in pamantul Moldovei cel mai iubit si mai vechi ocrotitor si rugator al tarii si poporului romanesc, atat de greu incercat de-a lungul veacurilor, dar atat de credincios si iubitor de sfinti. Aceasta o dovedeste mai intai ravna si staruinta episcopului Dosoftei de Radauti, caruia i se datoreaza cel mai mult readucerea moastelor Sfantului Ioan la Suceava. Apoi, numarul mare de clerici si ortodocsi credinciosi care au intampinat cu flori si lumanari aprinse racla cu sfintele moaste, la trecerea lor din Polonia in Moldova. Cine ar putea spune bucuria generala a moldovenilor la trecerea sfintelor moaste prin satele lor? Ca peste tot sunau clopotele bisericilor, se canta din buciume, rasunau salve de tun, iar satenii ieseau cu totii in calea lor, in frunte cu preotii in vesminte, cu copiii si bolnavii satelor, imbracati in haine nationale de sarbatoare, cu faclii si flori in maini.

In aceasta atmosfera de bucurie in Hristos si fratie duhovniceasca, au strabatut moastele Sfantului Ioan Moldova de nord, timp de aproape trei luni, pana au fost asezate din nou in catedrala vechii mitropolii din Suceava.

La hramul Sfantului Ioan din 24 iunie 1898, au participat mii de pelerini din Moldova si din provinciile vecine. Toata Suceava era plina de credinciosi. Cu acest prilej a venit si sotia unui boier moldovean. Aceasta, dupa ce asculta slujba, se inchina la sfintele moaste, se urca in trasura cu patru cai si dadu porunca vizitiului sa plece spre casa. Dar oricat lovea caii, trasura nu se misca din loc, incat femeia a fost cuprinsa de frica. Apoi a coborat din trasura, a spus episcopului si preotilor intamplarea si le cerea ajutor. Episcopul i-a zis:

– Doamna, poate ai facut vreun pacat azi, de nu poti pleca acasa! Inchina-te in biserica, marturiseste-ti pacatele la un preot si cred ca te vei intoarce cu bine.

La spovedanie, femeia a marturisit cu lacrimi in ochi ca a rupt o bucata din degetul Sfantului Ioan, ca s-o duca acasa de binecuvantare si ajutor. Atunci preotul i-a dat canon sa aduca inapoi particica luata, sa-si ceara iertare de la Sfantul Mucenic Ioan si sa faca rugaciuni si metanii, caci numai asa va putea pleca. Cum a facut ceea ce i-a poruncit preotul, femeia a plecat cu bine si bucuroasa la casa ei.

In 1964 a fost adus la Sfantul Ioan, pentru rugaciune, un om bolnav de minte. Dupa ce i s-a facut de trei ori Sfantul Maslu, bolnavul s-a facut sanatos. A treia zi a venit la manastire vindecat si a dat multumire lui Dumnezeu.

In toamna anului 1969, un om din partile Sucevei a devenit mut din lucrarea diavolului. Rudele l-au adus la moastele Sfantului Ioan pentru rugaciune. Parintii i-au facut Sfantul Maslu, i-au citit molitfele Sfantului Vasile si l-au pus sa citeasca acatistul Sfantului Ioan cel Nou langa sfintele moaste. Noaptea, bolnavul a dormit la manastire, iar dimineata s-a sculat sanatos si s-a dus acasa, dand lauda si multumire Mantuitorului nostru Iisus Hristos si Sfantului Mucenic Ioan.

In anul 1960, o copila din comuna Putna-Suceava si-a pierdut vederea din cauza unei boli. O crestina evlavioasa din sat a adus copila la Sfantul Ioan de la Suceava. Aici s-au rugat amandoua, apoi preotii i-au facut Sfantul Maslu si au miruit-o la ochi cu untdelemn sfintit. La urma, cand batrana conducea copila sa iasa din biserica, plina de uimire si cu lacrimi in ochi, fetita a strigat:

– Matusa, vad, nu ma mai tine de mana ! Sfinte Mare Mucenice Ioane, vindeca-mi ochii si durerea inimii mele!

Dand lauda lui Dumnezeu pentru aceasta minune, s-au intors amandoua acasa sanatoase si cu mare bucurie.

In anul 1969, o crestina, Maria, din satul Ciumulesti-Suceava, bolnava de ochi, nu vedea aproape deloc. Dar, auzind de minunile Sfantului Ioan, a fost adusa la Suceava. Aici s-a inchinat la sfintele moaste, s-a spovedit si impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos si i s-a facut de trei ori Sfantul Maslu. Pentru multa ei credinta, femeia s-a vindecat complet si, multumind marelui mucenic, s-a intors vindecata la casa ei.

In acelasi an, o fetita de zece ani numita Ana, din satul Corni- Botosani, in urma unei spaime, si-a pierdut graiul. Fiind adusa la Manastirea Sfantul Ioan din Suceava, i s-au facut rugaciuni si Sfantul Maslu de trei ori si pe loc s-a vindecat, incat se mirau toti de darul tamaduirii ce izvoraste din aceste sfinte moaste.

Un tehnician care lucra la un laborator universitar a fost iradiat si paralizat, incat nu putea nici macar a se hrani singur. Auzind de Sfantul Ioan, a venit aici cu mare credinta si speranta in ajutorul lui Dumnezeu. Cazand in genunchi, s-a rugat mult cu lacrimi, zicand:

– Sfinte Mare Mucenic Ioane, stiu ca pentru pacatele mele m-a pedepsit Dumnezeu cu boala aceasta. Dar stiu ca Domnul este milostiv cu noi, pacatosii, iar tu vindeci pe cei suferinzi care vin cu credinta la tine. Vindeca, ma rog, si mainile mele bolnave, ca sa ma pot inchina lui Dumnezeu, sa ma pot hrani singur si sa nu fiu povara altora. Ajuta-ma, Sfinte Mucenice Ioane, ajuta-ma si-mi vindeca mainile, ca imi pare rau de pacatele mele si ma hotarasc sa urmez de acum lui Hristos!

In clipa cand se ruga din inima si varsa lacrimi, marturiseste bolnavul, a simtit deodata o caldura straina in mainile sale si o furnicare a nervilor de la varful degetelor pana la umeri. Apoi a inceput sa simta si sa miste singur degetele, palmele si bratele pana sus. Constient ca in clipa aceea Dumnezeu, cu rugaciunile Sfantului Mucenic Ioan de la Suceava, i-a vindecat mainile paralizate, a cazut din nou la rugaciune, multumind Domnului si placutului Sau cu lacrimi de bucurie.

La urma s-a ridicat si a plecat fericit la casa sa, marturisind tuturor cum a facut Domnul mila cu el.

Sarbatoarea hramului Sfantului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – care are loc, prin traditie, la 24 iunie, de Sanziene – are dimensiuni bisericesti deosebite si un profund caracter autohton ortodox. Cu acest prilej se aduna multi credinciosi din Moldova si Transilvania – in special bucovineni si maramureseni – in frumosul port national, cu daruri traditionale in maini, ca: flori de camp, spice de grau, crengi de tei si brad si cu numerosi copii dupa ei. Fetele tuturor sunt luminate de o profunda bucurie duhovniceasca. Odata cu darurile pe care le depun deasupra sfintelor moaste, credinciosii aduc cu ei pentru binecuvantare haine pe care le ating de capul sfantului.

Pelerinajul se incepe din dimineata zilei de 23 iunie, cand se scot sfintele moaste in procesiune, purtate pe mainile pelerinilor si apoi se asaza intr-un mic baldachin sub teii din mijlocul curtii. In seara de ajun se face slujba privegherii in aer liber pana spre miezul noptii. Apoi, credinciosii, grupati pe zone si sate, stau de veghe pe iarba pana dimineata. Unii se roaga in biserica, altii inconjoara catedrala in genunchi sau cantand, altii canta incet melodii religioase compuse de ei, iar majoritatea asteapta la rand sa se inchine la moastele Sfantului Ioan cel Nou.

In dimineata hramului se sfinteste agheasma si se face Sfantul Maslu pentru bolnavi. Apoi se savarseste Sfanta Liturghie arhiereasca pe un podium mare, in curte, in prezenta multimii de inchinatori. Ochii tuturor privesc spre slujitori in mijlocul carora se afla mitropolitul Moldovei. Cantarile corului si predica misca inimile si scot lacrimi. La sfarsitul slujbei, multi credinciosi doresc sa se atinga de vesmintele preotilor slujitori si mai ales de ale arhiereilor.

Ultimul moment cu care se incheie slujba hramului este aducerea sfintelor moaste in biserica, la orele 4 dupa-amiaza. Prin traditie, racla este purtata pe maini numai de maramureseni, care, timp de 24 ore, stau de veghe in rugaciune si nu mananca nimic pana la asezarea moastelor in biserica. Apoi valul de pelerini se roaga in liniste pe strazi catre gara si sate, unde sunt asteptati de membrii familiei cu daruri de la Sfantul Ioan, ca: icoane, cruciulite, agheasma, untdelemn sfintit, flori si haine binecuvantate, atinse de sfintele moaste.

Hramul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, impreuna cu al Cuvioasei Parascheva de la Iasi, se numara printre cele mai reprezentative sarbatori religioase si cu o veche traditie ortodoxa nationala, care contribuie mult la unitatea noastra in Hristos.

Sfinte Mucenice Ioane, mult patimitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
MITROPOLITUL MACARIE DE VICINA (circa 1337-1347)
Dupa mitropolitul Teodor a urmat Luca, iar in anul 1337 ajunge pastor al Arhiepiscopiei de Vicina de la Gurile Dunarii fericitul mitropolit Macarie, care povatuieste turma lui Hristos din Dobrogea (Paristrion) mai mult de zece ani. Desi in anul 1341 Dobrogea este ocupata de tatari, noul ierarh face eforturi deosebite pentru a mentine calmul si unitatea credinciosilor sai.

Intre anii 1341-1347, mitropolitul Macarie al Vicinei ia parte la mai multe sinoade locale care au avut loc la Patriarhia de Constantinopol. In cele doua sinoade din anii 1341 si 1343, care discuta si iau apararea Sfantului Grigorie Palama, privind invatatura isihasta atonita de iluminare duhovniceasca prin practicarea rugaciunii lui Iisus si invatatura despre energiile necreate ale Duhului Sfant, mitropolitul Macarie al Vicinei, alaturi de patriarhul ecumenic, Ioan al XlV-lea Caleca, aproba aceste invataturi palamite de iluminare si sporire duhovniceasca, ca fiind intru totul adevarate si ortodoxe. La primul sinod, arhiepiscopul Macarie, el insusi un calugar atonit si adept al rugaciunii isihaste, semneaza al optulea, iar la sinodul urmator semneaza al 13-lea.

Mitropolitul Macarie, de formatie isihasta atonita, era bun prieten al Sfantului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, si al Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeietorul Manastirii Paroria, vestit centru isihast din Muntii Balcani pe la jumatatea secolului al XIV-lea, unde se nevoiau si numerosi calugari „vlahi” din Tara Romaneasca si Dobrogea. Mitropolitul Vicinei apara cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunarii, sustine Manastirea Sfantul Atanasie cel Mare de la Niculitel si micile sihastrii din partea locului, intra in legatura cu voievodul Alexandru I Basarab si hirotoneste preoti pentru Tara Romaneasca si pentru sudul Moldovei. El era parinte sufletesc, atat al romanilor de la sudul, cat si de la nordul Dunarii.

In anul 1347, fericitul ierarh Macarie se muta cu pace la cerestile lacasuri.
MITROPOLITUL IACHINT DE VICINA, Primul Mitropolit al Tarii Romanesti (+ 1372)
Ultimul mitropolit al Vicinei si cel dintai pastor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea si Tara Romaneasca, reunita sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a pastorit doar cativa ani la Vicina, iar in anul 1359 si-a mutat scaunul la Curtea de Arges, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, intemeietorul Tarii Romanesti, care dorea sa aiba un sediu mitropolitan in tara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel pastor duhovnicesc al tuturor romanilor din Dobrogea si Tara Romaneasca. El sfintea biserici, hirotonea preoti, impartea binecuvantare poporului atat de credincios al „vlahilor” si era sfetnic apropiat al marelui domn.

Astfel, Eparhia Vicina dispare si ia fiinta o noua mitropolie romaneasca, cunoscuta sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei”, dependenta de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, condusa pe atunci de patriarhul Calist I.

Ca pastor si parinte sufletesc al tuturor romanilor dintre Dunare si Carpati, mitropolitul Iachint a avut grija sa hirotoneasca preoti pentru toate satele, sa zideasca biserici la orase si sate, sa intemeieze noi asezari manastiresti si sa tina in stransa legatura duhovniceasca Biserica Tarii Romanesti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grija si de credinciosii ortodocsi din partile vecine, indeosebi din Transilvania, carora le trimitea preoti si calugari misionari.

Acest ierarh, ajutat de domnul tarii, Vladislav I (1364-1377), a incurajat si sustinut mult monahismul romanesc, al carui inceput se urca pana in secolul al IV-lea, prin centrul monahal pustnicesc din Muntii Buzaului. El a adus in tara pe Sfantul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza cateva manastiri-lavre dupa model atonit. El a trimis numerosi calugari „vlahi” la Manastirea Cutlumus-Athos, unde au ajuns calugari vestiti. Iar in tara a organizat mai multe manastiri la Tismana, Curtea de Arges, Campulung-Muscel, Cozia, Snagov, Targoviste, Bolintinul din Deal si din Vale, Tanganu, Cotmeana si altele. Dupa o pastorire atat de rodnica, s-a savarsit cu pace in anul 1372.
CUVIOSUL GHERMAN IEROSCHIMONAHUL, Primul egumen al Manastirii Neamt (1320-1362)
Inainte de intemeierea Tarilor Romane, calugarii se formau duhovniceste, atat in micile sihastrii existente de-a lungul Carpatilor, cat si in Muntele Athos. Unii se savarseau acolo in deplina jertfa si placere de Dumnezeu. Altii se intorceau si intemeiau noi schituri si sihastrii in locuri de liniste sau chiar in preajma satelor.

Unul din acesti sihastri autohtoni a fost si Cuviosul Gherman de la Neamt, care s-a nevoit in tinerete la Muntele Athos. Apoi, intorcandu-se in pamantul parintilor sai cu cativa ucenici si afland loc retras de lume in Muntii Neamtului, a fost calauzit de Duhul Sfant sa sihastreasca aici. El a intemeiat la inceputul secolului al XIV-lea o vestita sihastrie pe locul actualei Manastiri Neamt.

Duhovnicul Gherman a adunat in jurul sau mai multi ucenici si a inaltat in poiana o mica biserica de lemn cu hramul Sfantul Ioan Teologul. In anul 1320, ucenicii l-au ales egumen si parinte duhovnicesc, nevoindu-se impreuna in desavarsita dragoste de Hristos, in rugaciune si nadejde, avand toti un cuget si o voie. Deci, auzindu-se prin sate de sihastrii de la Neamt, li s-au adaugat cu timpul si alti iubitori de liniste, numarand pe la jumatatea secolului al XIV-lea pana la 40 de calugari.

Sihastria lui Gherman, numita si Sihastria Sfantului Ioan Teologul, a fost innoita mai tarziu de Bogdan I, intemeietorul Moldovei (1359-1365) si de urmasii lui, devenind cea dintai manastire voievodala musatina. Cuviosul Gherman ieroschimonahul a povatuit obstea sa pana in anul 1362, devenind vestit duhovnic al calugarilor si lucrator al rugaciunii lui Iisus, invatand pe sihastri aceasta dumnezeiasca lucrare. El a intemeiat in tinutul Neamt cea dintai manastire si prima vatra isihasta, ai carei ucenici s-au raspandit apoi de-a lungul Carpatilor Rasariteni.

Ajungand la adanci batraneti si bineplacand lui Dumnezeu, Cuviosul Gherman, cel dintai staret al Manastirii Neamt, s-a savarsit cu pace si a fost numarat in ceata cuviosilor parinti.
CUVIOSUL CIPRIAN IEROSCHIMONAHUL, Al doilea egumen al Manastirii Neamt (+ 1373)
Acest ieroschimonah a fost cel dintai ucenic al staretului Gherman si impreuna nevoitor cu dansul in Muntele Athos si la Neamt. Apoi, raposand parintele sau duhovnicesc, Cuviosul Ciprian a ajuns intaistatator al Manastirii Neamt, povatuind aceasta sfintita obste mai bine de zece ani. Ca egumen, Cuviosul Ciprian a crescut numerosi fii duhovnicesti, deprinzandu-i pe toti cu smerenia, rugaciunea si desavarsita dragoste in Iisus Hristos. Sub egumenia sa, numarul monahilor din Manastirea Neamt ajunsese la peste 80. Unul din ei a fost si vestitul ieroschimonah Iosif Musat, rudenia domnilor musatini, pe care il tunse in monahism si il lasa egumen in locul sau.

Egumenul Ciprian a fost si un iscusit duhovnic si dascal al rugaciunii. In timpul egumeniei sale s-a dezvoltat mult viata isihasta in jurul lavrei. Sihastrii nemteni se nevoiau singuri sau cate doi-trei, in mici bordeie si chilii de pamant si lemn. Hrana lor o formau fructele de padure si painea pe care o primeau saptamanal din obstea Cuviosului Ciprian. In posturi, sihastrii nu coborau deloc in lavra, iar in celelalte zile veneau numai in sarbatori si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului. Sfetnicul lor cel mai bun era insusi egumenul Manastirii Neamt.

Asa nevoindu-se Cuviosul Ciprian si bineplacand lui Dumnezeu, s-a savarsit cu pace in anul 1373, incredintand obstea in mainile arhimandritului Iosif Musat (1373-1386).
CUVIOSUL AGATON SIHASTRUL, Muntii Buzaului (secolul al XIV-lea)
Acest vestit sihastru s-a nevoit in Muntii Buzaului in prima jumatate a secolului al XIV-lea. Mai intai s-a ostenit intr-o pestera sub muntele lui Martirie, apartinand de sihastria Fundatura. Apoi, ajungand sihastru iscusit in lupta cea duhovniceasca si dascal al vietii pustnicesti, s-a invrednicit de darul preotiei, adunand mai multi ucenici in jurul sau, caci cuviosul era povatuitor de suflete si parinte duhovnicesc pentru multi, hranindu-i cu alese cuvinte din Sfanta Scriptura. Cunostea inca si operele Sfintilor Parinti si biruia cu multa pricepere ispitele vrajmasului diavol.

In a doua jumatate a secolului al XIV-lea, Cuviosul Agaton s-a stabilit cu cativa ucenici pe culmea muntoasa numita Crucea Spatarului, cale de o jumatate de ceas de Sihastria Fundatura. Aici si-a sapat cu mainile sale o mica biserica in stanca, cu hramul Sfantul Ioan Hrisostom, pentru care avea mare evlavie. Alaturi de biserica, cuviosul si-a facut o mica chilie, unde se nevoia ziua si noaptea in post si rugaciune. Ucenicii sai, in numar de 12, dupa traditia isihasta din partea locului, si-au sapat si ei chilii in piatra pe acelasi munte, in preajma Cuviosului Agaton.

Aceasta este sihastria lui Agaton, numarata printre primele sihastrii cunoscute in Muntii Buzaului si una din cele mai alese. Aici s-au nevoit timp de trei secole peste o suta de sihastri purtatori de Hristos, dintre care multi au ajuns la masura sfinteniei. Intre acestia, insa, a stralucit Cuviosul Agaton, ca o faclie aprinsa pe varful muntelui, devenind vas al Duhului Sfant si parinte cu multi fii duhovnicesti. Iar nevointa sa si a ucenicilor sai era aceasta: noaptea se adunau in biserica si cantau slujba Utreniei, ziua se nevoiau in chilii cu postul, cu metaniile si cu citirea Psaltirii, iar seara se adunau la trapeza, mancand la aceeasi masa comuna facuta dintr-un trunchi de copac cu 12 locuri. Mancarea era si ea pustniceasca: pesmeti de paine si legume fierte, fara untdelemn. In sarbatori, Cuviosul Agaton savarsea Sfanta Liturghie si impartasea pe toti cu Trupul si Sangele Domnului.

La inceputul secolului al XVI-lea, domnul Tarii Romanesti, Neagoe Basarab (1512-1521), auzind de sihastria lui Agaton, a facut unele danii si a marit biserica din pestera, cum scrie in pomelnicul sapat pe peretele altarului, care se pastreaza pana astazi.

Vestea despre nevointa ieroschimonahului Agaton ajunsese pana la evlaviosul domn Neagoe Basarab, el insusi fiind cunoscator al vietii isihaste din Tara Romaneasca si sustinator al cuviosilor sihastri. Neagoe impreuna cu episcopul de atunci al Buzaului si cu o oarecare monahie Teodora au facut unele danii Sihastriei lui Agaton, fapt pentru care au fost scrisi in pomelnicul bisericii, sapat in peretele altarului de ambele parti ale ferestrei de est. Pomelnicul se pastreaza destul de bine si astazi. Ulterior au fost adaugati si alti voievozi, care au miluit pe calugarii din Sihastria lui Agaton, ca: Moise, Vlad, Vintila si sotia lui, Rada. In anul 1524, Schitul lui Agaton este mentionat intr-o hotarnica data de la Afumati. In a doua jumatate a secolului, inmultindu-se numarul sihastrilor mai mult de 12, Sihastria lui Agaton devine manastire cu randuiala de chinovie. Un hrisov din anul 1587 aminteste pentru prima data de „manastirea lui Agaton”. La inceputul secolului al XVII-lea, manastirea ajunge in paragina. In anul 1733 este reinnoita de alti ctitori, dupa care mai dainuie putin si apoi este definitiv parasita. Astazi se mai pastreaza doar o parte din biserica de piatra, in care se vede absida altarului, nisele pentru proscomidie si diaconicon, pomelnicul ctitoricesc incrustat in perete, o fereastra si cateva urme ale naosului si chiliei marelui sihastru.
CUVIOSUL DIONISIE SIHASTRUL, Muntii Buzaului (secolul al XIV-lea)
Cuviosul Dionisie Sihastrul a fost unul din sihastrii cei mai renumiti de la sihastria Fundatura. El s-a nevoit aici in a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Prin traditie i se spunea „Torcatorul”, deoarece se ocupa cu torsul lanii, din care isi castiga existenta, indeletnicire obisnuita celor mai multi sihastri din Muntii Buzaului.

Ajungand cu darul lui Hristos la masura nepatimirii, si-a sapat o pestera intr-o stanca greu accesibila, la 4 metri deasupra pamantului. In pestera, cuviosul si-a facut un mic paraclis de rugaciune, unde neincetat dadea lauda lui Dumnezeu. Aici s-a nevoit Cuviosul Dionisie Sihastrul mai mult de 30 de ani, rabdand cu barbatie frigul iernii, umezeala, foamea si mai ales cumplitele ispite de la diavoli. Si era asa de sporit printre sihastrii din partea locului, ca izgonea duhurile necurate din oameni si cunostea cele viitoare. Pentru aceea multi il cinsteau si-i cereau cuvant de folos. Nevointa Cuviosului Dionisie Sihastrul era aceasta: toata saptamana se ostenea singur in pestera, petrecand in neadormita rugaciune, in post, in pazirea mintii si in cugetarea celor viitoare. Hrana si-o castiga torcand lana, pe care i-o aducea ucenicul de prin sate. O data pe saptamana, spre Duminici, cobora din pestera si se impartasea cu Trupul si Sangele lui Hristos la biserica din Sihastria Fundatura. Apoi iar urca in pestera, tragand scara in chilie si asa isi continua sfanta nevointa. Locul unde isi sprijinea scara se cunoaste si astazi. Marele sihastru Dionisie Torcatorul a crescut mai multi ucenici, care au ajuns si ei sihastri vestiti si i-au urmat intru totul nevointa. Astfel, chilia lui poate fi considerata ca o mica sihastrie pustniceasca, care a contribuit mult la dezvoltarea vietii isihaste in Muntii Buzaului.
CUVIOSUL IOSIF SIHASTRUL, Muntii Buzaului (secolul al XIV-lea)
O alta bisericuta in piatra care a avut un rol deosebit in dezvoltarea vietii isihaste din Muntii Buzaului este Pestera lui Iosif, situata pe Valea Bordeiului, aproape de satul Nucu, comuna Bozioru. Ferestrele bisericii in arc frant par sa dateze pestera din secolul al XIII-lea, dar prezenta pestelui ca simbol paleocrestin deasupra intrarii pesterii lui Iosif, al carui contur inca se distinge, ne face sa consideram ca ea ar putea fi din secolele al IV-lea sau al V-lea, fiind folosita de crestini, ca si alte pesteri din Muntii Buzaului, pe timpul persecutiilor.

Cuviosul Iosif este numarat printre cei mai vestiti sihastri nevoitori din partea locului. Mai intai s-a nevoit in Sihastria Fundatura, iar la inceputul secolului al XV-lea s-a asezat in pestera care ii poarta numele, aproape de alte pesteri pustnicesti, pe care o mareste si-i adauga doua ferestre. In aceasta pestera s-a nevoit Cuviosul Iosif zeci de ani, ajungand mare dascal al linistii, preot si povatuitor de suflete. Numele lui era cunoscut pana departe si multi bolnavi se vindecau cu rugaciunile lui. Adunand mai multi sihastri in jurul lui, Cuviosul Iosif a facut din pestera sa o adevarata sihastrie pe Valea Bordeiului si pe muntii Martirie, Cecilia si Crucea Spatarului din apropiere. Multi din ucenicii sai se nevoiau in mici bordeie de lemn si pamant risipite pe toata valea din apropiere. De la acesti sihastri se numeste pana astazi locul acesta „Valea Bordeiului” si „Paraul Bordeiului”. Apoi, mutandu-se in ceata cuviosilor parinti, pestera lui Iosif a fost locuita de alti sihastri cu viata aleasa, care au continuat firul vietii de sihastrie in aceeasi smerenie si ravna pentru dragostea lui Hristos. Numele si faptele tuturor, desi s-au uitat de oameni, sunt scrise in Cartea Vietii.
UN SFANT ROMAN ANONIM din Manastirea Neamt (secolul al XIV-lea)
Primele semne miraculoase de ridicare a pavajului s-au observat sambata, 24 mai 1986. Ele s-au repetat pana luni, 26 mai, cand s-a hotarat de staretul Manastirii Neamt, arhim. Efrem Chiscariu, sa se sape sub pavaj. Dupa depunerea moastelor in biserica s-a intocmit un act oficial in legatura cu aceasta minune, care se pastreaza in arhiva manastirii. Dupa doua zile, autoritatile locale au oprit pelerinajul de la Neamt si au turnat beton peste mormantul sfantului necunoscut. Prima inchegare de viata monahala organizata in vatra Manastirii Neamt a avut loc la inceputul secolului al XIV-lea, datorita intaiului egumen cunoscut al lavrei, anume ieroschimonahul Gherman (1320-1362), care aduna pe sihastrii nevoitori aici intr-o obste de sine-statatoare. Inainte de el, sihastrii nemteni duceau viata pustniceasca idioritmica, despre care se stie foarte putin.

In a doua jumatate a secolului al XIV-lea, viata duhovniceasca din Manastirea Neamt ia o amploare mult mai mare, incat primii domni musatini sunt indemnati sa zideasca aici o biserica de piatra, cu hramul Inaltarea Domnului. Numarul mare de morminte monahale, majoritatea din secolul al XIV-lea, situate in jurul primei biserici musatine, ca de altfel in toata incinta Manastirii Neamt, dovedeste cu prisosinta cat de intensa era viata calugareasca in aceasta vatra strabuna. Unele dintre aceste morminte se afla chiar sub temeliile bisericii voievodale zidita de Stefan cel Mare, in anul 1497. Altele sunt sub chiliile din incinta, iar altele, ceea ce este si mai concludent, se afla sub pavajul ce duce la usa bisericii voievodale din 1497. Aceasta dovedeste ca mormintele sunt mai vechi decat biserica.

Intrucat multe dintre osemintele monahilor din incinta nu poseda traditionalele caramizi cu numele si data mortii lor, este dificil sa se stabileasca precis identitatea si frecventa vietii monahale aici, pe epoci. Unul Dumnezeu stie cate moaste sfinte de cuviosi monahi nemteni se afla in acest cimitir calugaresc, unic de altfel in tara noastra.

Sfintenia vietii calugarilor nemteni din secolul al XIV-lea o dovedeste cu prisosinta recenta descoperire prin minune dumnezeiasca a moastelor unui sihastru sfant din aceasta epoca, aflate chiar sub pavajul central ce duce la biserica. Acest fapt s-a petrecut in zilele de 24-26 mai 1986, cand s-a observat ca la jumatatea distantei dintre clopotnita si biserica, pavajul gros de piatra si ciment s-a ridicat circa 30 cm pe dimensiunea unui mormant, in chip miraculos.

Sapandu-se cu atentie la 1,5 metri, s-a aflat trupul proslavit si inmiresmat al unui calugar cu viata sfanta din secolul al XIV-lea, asezat aici inainte de zidirea bisericii voievodale si a pavajului. Osemintele, galbene si binemirositoare, erau inca legate intre ele si prezentau toate conditiile cerute moastelor de catre canoanele Bisericii Ortodoxe.

Dupa deshumare, osemintele aflate s-au asezat intr-un sicriu si s-au depus in biserica de obstea calugarilor nemteni, in sunetul clopotelor, cu toata evlavia si randuiala cuvenita. Vestea descoperirii acestor sfinte moaste s-a raspandit imediat in toata tara. Inca din seara zilei de luni, 26 mai, noaptea, si mai ales in zilele urmatoare veneau sute de pelerini, tarani, oraseni si intelectuali sa se inchine la sfintele moaste. Mai intai aprindeau lumanari in jurul mormantului si faceau metanii cu lacrimi de bucurie, ca ne-a descoperit Dumnezeu un sfant nou rugator al neamului nostru. Apoi intrau in biserica si se rugau cu mare credinta si emotie la sfintele moaste si la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, cerandu-le ajutor ceresc si dand slava lui Dumnezeu pentru toate, caci au vazut o asa de mare minune in Romania de astazi. Pana acum nu se stie numele cuviosului aflat la Manastirea Neamt.

Iata cati sfinti necunoscuti ascunde inca pamantul sfant al tarii noastre!

CUVIOSII SOFRONIE, PIMEN SI SILUAN, Manastirea Neamt (secolele XIV-XV)

Acesti trei cuviosi erau de loc din Tara Moldovei, iar cu metania din Muntele Athos. Caci, fiind chemati de Hristos, s-au facut calugari din tinerete si au ajuns sihastri vestiti intr-una din sihastriile Athosului. Apoi, auzind de Cuviosul Nicodim cel Sfintit, i s-au facut ucenici, ostenindu-se impreuna cativa ani la Manastirea Hilandar.
Prin anul 1365, venind Cuviosul Nicodim in Tara Romaneasca, au venit si Cuviosii Sofronie, Pimen si Siluan in Moldova si au intrat in obstea Manastirii Neamt, sub ascultarea staretului Ciprian. Si erau toti calugari desavarsiti si duhovnici iubitori de Hristos, sihastrind mai multi ani in padurile seculare din jurul marii lavre si formand numerosi ucenici. Pentru sfintenia vietii lor, acesti cuviosi parinti s-au invrednicit a fi si egumeni ai Manastirii Neamt, spre sfarsitul secolului al XlV-lea. Astfel, Cuviosul Sofronie a pastorit obstea Manastirii Neamt intre anii 1392-1393, sub domnia lui Roman I Musat, considerat de unele pomelnice ctitoresti ca „primul staret al Manastirii Neamt”. Ieroschimonahul Pimen a condus aceasta lavra intre anii 1393-1400, contribuind mult la innoirea manastirii. Iar Cuviosul Siluan a fost egumen la Neamt intre 1400-1402, continuand activitatea duhovniceasca a inaintasilor sai.
Cuviosii Sofronie, Pimen si Siluan, savarsind bine calatoria acestei vieti si lasand in urma peste o suta de ucenici, s-au stramutat la cele vesnice, dandu-si sufletele in mainile Domnului.

SFANTUL NICODIM DE LA TISMANA (+1406)

Viata

Cuviosul Nicodim cel Sfintit era de neam macedo-roman, nascut la Prilep, in sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind inrudit cu familia despotului Lazar si a domnului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru-Basarab. Dupa ce invata carte, se duce din tinerete in Muntele Athos si se calugareste in Manastirea Hilandar, unde mai tarziu ajunge egumen si chiar protoepistat in conducerea Sfantului Munte.
Dupa anul 1365 vine in Tara Romaneasca si intemeiaza, cu ajutorul lui Vlaicu Voda (1364-1377) si Radu I (1377-1383), Manastirile Vodita (1369) si Tismana (ante 1377). Mai intemeiaza la sudul Dunarii doua mici asezari monahale, Vratna si Manastirita; in Oltenia – Gura Motrului si Visina, iar in Tara Hategului intemeiaza Manastirea Prislop (la sfarsitul secolului al XIV-lea), unde a scris si un Evangheliar slavon (1404-1405). La sfarsitul anului 1406, Cuviosul Nicodim se muta cu pace din viata aceasta, lasand in urma numerosi ucenici.

Fapte si cuvinte de invatatura

Ajungand la Athos, in Muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai intai in obste, apoi singur intr-o pestera in preajma Manastirii Hilandar, rabdand grele ispite de la diavoli. Insa, fiind umbrit de darul lui Hristos, in putina vreme s-a curatit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiasca a sfintei rugaciuni si s-a invrednicit de darul mai inaintevederii si al facerii de minuni, ajungand vestit in tot muntele.
Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat in obstea sa pana la o suta de calugari atoniti, greci, sarbi, macedoneni, romani si bulgari, deprinzandu-i pe toti cu frica de Dumnezeu si hranindu-i cu invataturile Sfintei Scripturi, fiind dascal iscusit al rugaciunii lui Iisus, adanc teolog si parinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu putini sihastri, calugari de chinovii si egumeni veneau la el pentru sfat si cuvant de folos.
Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugamintea cneazului Lazar, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, impreuna cu ucenicii sai, Isaia si Partenie, impacarea Bisericii Ortodoxe Sarbe cu Patriarhia Ecumenica. Deci, vazand patriarhul si imparatul smerenia si intelepciunea cuviosului si cucerindu-se de sfintenia vietii sale, indata a ridicat anatema data asupra Bisericii Sarbe, spre lauda lui Hristos si bucuria crestinilor. Asa intelegea el sa implineasca Evanghelia si sa ajute la mantuirea semenilor sai.
Fiind in sudul Dunarii, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, vine in Tara Romaneasca si se asaza pe valea raului Vodita, unde exista o mica sihastrie intemeiata de calugari vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Voda si al sihastrilor din partea locului, zideste chilii si biserica de piatra cu hramul „Sfantul Antonie cel Mare”, pe care o sfinteste in anul 1369. Manastirea Vodita a fost inzestrata apoi cu danii si intarita prin hrisov domnesc ca „dupa moartea lui chir Nicodim sa nu fie volnic a pune in locul acela staret nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim si cum va aseza, asa sa tina calugarii care sunt acolo si ei singuri sa-si puna staret”.
Pe valea paraului Tismana, unde se nevoiau inca de la inceputul secolului XIV mai multi sihastri in jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a inaltat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Manastirea voievodala Tismana, cu acelasi hram, cu ajutorul domnitorului Tarii Romanesti si al cneazului Lazar. Marele staret formeaza aici o obste renumita de calugari, ajuta la mentinerea in continuare a vietii isihaste si pune randuiala calugareasca de chinovie, dupa traditia Muntelui Athos.
Adunand in jurul sau cativa calugari luminati, a intemeiat la Manastirea Tismana o vestita scoala de caligrafi si copisti de carti bisericesti, renumita in toata Peninsula Balcanica. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceste toate manastirile organizate de el si intretinea corespondenta cu egumeni si ucenici din Athos, din Serbia si din Tara Romaneasca, precum si cu patriarhul Eftimie al Tarnovei, dovedindu-se un mare teolog si parinte duhovnicesc.
La batranete, Cuviosul Nicodim incredinteaza grija celor doua Manastiri, Vodita si Tismana, ucenicului sau, ieromonahul Agaton, iar el se retrage in pestera de deasupra manastirii, ce se pastreaza pana astazi. Acolo petrecea cuviosul toata saptamana in post, in priveghere si neincetata rugaciune, iar Duminica cobora in manastire, savarsea Sfanta Liturghie si vindeca pe cei bolnavi. Apoi manca la trapeza cu parintii, mangaia pe toti cu cuvinte de folos si iar se urca la pestera. Pentru sfintenia vietii sale, Cuviosul Nicodim se invrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate si al vindecarii suferintelor omenesti. De aceea, numele lui se facuse cunoscut pana dincolo de hotarele Tarii Romanesti si multi alergau la ajutorul lui. Se spune in traditia manastirii ca unii bolnavi se vindecau numai cat ajungeau la Tismana. Altii se tamaduiau cu rugaciunea si binecuvantarea cuviosului, sau numai cat se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecati de Sfantul Nicodim se numara si fiica regelui Sigismun , care era bolnava de epilepsie.

CUVIOSUL PAHOMIE IEROMONAHUL, egumen al Manastirii Peri (secolele XIV-XV)

Acest venerabil egumen al Manastirii Peri, din nordul Maramuresului, era originar din Tara Oasului, ruda a lui Dragos Voda, primul descalecator al Moldovei. Intrand de tanar in nevointa calugareasca la unul din schiturile existente in partea locului, s-a invrednicit in putina vreme de darul preotiei si era plin de ravna pentru marturisirea lui Hristos si pentru apararea credintei ortodoxe.
Ajungand cunoscut in toate satele din Maramures, Cuviosul Pahomie devine sfetnic si parinte duhovnicesc al romanilor maramureseni, pe care ii cerceta si ii povatuia pe calea mantuirii.
In a doua jumatate a secolului al XIV-lea, cand fiii lui Sas Voda, Balita si Drag, intemeiaza manastirea din Peri cu hramul Sfantul Arhanghel Mihail, cuviosul Pahomie este numit egumen al acestei manastiri. Iar in anul 1391, cand Manastirea Peri devine stavropighie, atunci egumenul Pahomie este numit de patriarhul Antonie al Constantinopolului, exarh patriarhal peste toate satele ortodoxe romanesti din nordul Transilvaniei. In aceasta calitate, egumenul Pahomie avea dreptul sa supravegheze pe preotii si credinciosii ortodocsi din Maramures, Ugocea, Barcau, Arva, Salaj, Almas, Ciceu, Unguras si Valea Bistrei.
Astfel, Cuviosul Pahomie umbla din sat in sat, sfintea biserici noi, randuia preoti, judeca neintelegerile bisericesti, imbarbata pe tarani, invata si apara dreapta credinta. De asemenea, conducea duhovniceste si Manastirile Ieud, Barsana si Peri din Maramures, in care se nevoiau zeci de calugari, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici pentru credinciosi, marturisitori si aparatori ai credintei ortodoxe. Cuviosul Pahomie de la Peri face, astfel, din calugari parinti si apologeti ai Ortodoxiei noastre strabune, iar din manastirile Maramuresului face adevarate cetati ortodoxe de rezistenta si aparare in nordul Transilvaniei mereu lovit de prozelitismul catolic.
In cursul primelor decenii ale secolului al XV-lea, Cuviosul Pahomie de la Peri, parintele romanilor ortodocsi din Maramures, s-a savarsit cu pace, lasand in urma numerosi calugari si preoti slujitori prin sate.
Ajungand la batranete, Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana, binecuvantandu-si ucenicii, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaste au fost asezate in mormantul pregatit de el in biserica. Datorita vitregiei vremurilor, mai tarziu moastele sale au fost asezate la un loc tainuit. O mica parte din ele s-au dus in Macedonia, iar degetul aratator de la mana dreapta se pastreaza in biserica Manastirii Tismana.
Sfinte Preacuvioase Parinte Nicodim, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

MITROPOLITUL IOSIF MUSAT, Primul ierarh al Moldovei (1402-1415?)

Cel dintai mitropolit cunoscut al Moldovei a fost, desigur, mitropolitul Iosif Musat. El era din familia domnilor musatini, ruda apropiata a lui Petru Musat (1375-1391) si Alexandru cel Bun (1400-1432).
Din tinerete si-a inchinat viata lui Hristos in obstea Manastirii Neamt, unde a deprins frica de Dumnezeu si buna nevointa a vietii duhovnicesti de la cuviosii calugari de aici. Apoi, facandu-se preot, a ajuns egumen la Neamt. La propunerea domnului Petru Musat a fost hirotonit episcop al Cetatii Albe de mitropolitul Haliciului, Antonie. Insa nu sta mult aici si este chemat ca mitropolit al Moldovei. Dar Patriarhia Ecumenica refuzand sa-l recunoasca si ivindu-se mare tulburare in Biserica, smeritul mitropolit Iosif s-a retras din scaun la Manastirea Neamt si apoi la Bistrita. Mai pe urma se stabileste la „o manastire, la Boistea, langa Targu Neamt, unde a fost chilia vladicai Iosif si unde sunt calugarite”. De aici, inteleptul mitropolit povatuia cu curaj Biserica Moldovei greu incercata, invata si apara dreapta credinta impotriva prozelitismului catolic, hirotonea preoti, sfatuia pe domn si era tuturor parinte sufletesc. Se spune despre dansul ca a luat parte chiar la ungerea ca domn in cetatea Sucevei a lui Alexandru cel Bun, in anul 1400. La 26 iulie 1401, cu vrerea lui Dumnezeu si cu staruinta bunului domn Alexandru I Musat, mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca parinte si intaistatator pe scaunul Mitropoliei Moldovei. Timp de aproape 15 ani a pastorit in tihna turma lui Hristos, randuind bine cele duhovnicesti si chivernisind cu pricepere cele bisericesti, ca un bun econom al casei lui Dumnezeu.
Cea dintai grija a sa a fost sa sfatuiasca pe Alexandru cel Bun, nepotul sau, sa aduca de la Cetatea Alba la Suceava moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou, ca protector al tarii si mangaiere a poporului binecredincios. Apoi, insusi mitropolitul a mers cu mare alai, cu preoti si cu mult popor, in frunte cu insusi voievodul, de au intampinat sfintele moaste mai jos de Iasi, la locul numit „Poiana Vladicai” si le-au asezat cu mare cinste in biserica Mirautilor din capitala Moldovei.
Tot in acesti ani, evlaviosul mitropolit Iosif a reinnoit aproape in intregime ctitoria parintilor sai din Manastirea Neamt, careia i-a inchinat cel mai de pret odor, icoana Maicii Domnului facatoare de minuni, pe care o primise in dar din Bizant. De asemenea, a sfatuit pe domn sa zideasca din nou doua frumoase manastiri, Bistrita (1402) si Moldovita, ca lacas de ruga si de vesnica odihna. La 7 ianuarie 1407, mitropolitul Iosif uneste cele doua Manastiri voievodale, Neamt si Bistrita, si numeste egumen peste ele pe ucenicul sau, arhimandritul Dometian, „ca sa fie aceste manastiri nedespartite una de alta, pentru ca sunt amandoua ale vladiciei mele”. Tot la indemnul sau, egumenul Dometian a scris vestitul Pomelnic al Manastirii Bistrita, care se pastreaza pana astazi, si primeste in dar icoana Sfintei Ana de la Manuel Paleologu. Asemenea si la celelalte Manastiri, Probota, Bogdana si Moldovita, randuieste stareti buni si poarta grija de toti – de calugari, de sihastri, de preoti, de popor si de tot sfatul tarii – ca un adevarat parinte al tuturor ce era. In anul 1415, ajungand la adanci batraneti, evlaviosul mitropolit Iosif, cel dintai parinte al Moldovei, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat la Manastirea Bistrita, in partea de sud a pronaosului, unde i s-a descoperit mormantul in anul 1975, in urma lucrarilor de restaurare a bisericii.

CUVIOSUL DOMETIAN ARHIMANDRITUL, Mare egumen al Manastirilor Neamt si Bistrita (1407 – circa 1415)

Arhimandritul Dometian este numarat printre cei mai de seama stareti ai Manastirilor Neamt si Bistrita. Acest cuvios era ruda si ucenic al mitropolitului Iosif Musat, luand jugul lui Hristos din tineretile sale, pe cand marele ierarh era egumen al Manastirii Neamt (1373-1386).
Multi ani, Cuviosul Dometian s-a nevoit in obste, implinind cu dragoste sfanta ascultare si invatand de la cei mai sporiti calugari cunostinta cartii si mestesugul rugaciunii si al luptei celei duhovnicesti. Apoi, invrednicindu-se de cinstea preotiei, savarsea cele sfinte cu multa evlavie si frica de Dumnezeu, ajungand iscusit duhovnic si pastor de suflete. Fiind calugar invatat si iubit, atat de soborul parintilor, cat si de marele domn Alexandru cel Bun, arhimandritul Dometian a fost numit la, 7 ianuarie 1407, staret al Manastirilor Neamt si Bistrita, „ca sa fie aceste manastiri nedespartite una de alta”. Din acest moment au fost unite ambele manastiri sub aceeasi conducere mai bine de 20 de ani.
In Manastirea Neamt, Cuviosul Dometian a innoit in intregime, cu ajutorul voievodului si al mitropolitului Iosif, atat biserica si chiliile, cat si viata duhovniceasca, marind soborul lavrei la peste 150 de calugari si primeste in dar icoana Sfintei Ana de la Manuel Paleologu. Asemenea si la celelalte Manastiri, Probota, Bogdana si Moldovita, randuieste stareti buni si poarta grija de toti – de calugari, de sihastri, de preoti, de popor si de tot sfatul tarii – ca un adevarat parinte al tuturor ce era.
Dintre ei a ridicat apoi duhovnici si egumeni iscusiti, dascali si neadormiti rugatori pentru toata lumea. Tot la Manastirea Neamt, staretul Dometian a intemeiat o vestita scoala de caligrafi si miniaturisti din tarile romane, neintrecuta de nici o alta scoala manastireasca, condusa de ucenicul sau, venerabilul calugar caligraf Gavriil Uric. A intemeiat, de asemenea, o bogata biblioteca cu numeroase opere patristice, dintre care multe erau copiate in lavra.
In Manastirea Bistrita, staretul Dometian a marit, la fel, numarul calugarilor la peste 50 de nevoitori si a randuit asezamant de viata duhovniceasca intocmai ca la Neamt. Apoi a randuit duhovnici si slujitori alesi, spre slava lui Dumnezeu si cinstea ctitorului fondator, Alexandru cel Bun, care adesea zabovea aici. Cei mai alesi dintre ucenicii sai de la Bistrita au fost: arhimandritii Grigorie si Eutimie, ieromonahii Ioasaf, Ioan, Cornelie si Timotei, duhovnicul Daniil, monahii Paisie Uric, fiul sau Gavriil Uric si numerosi altii. Tot la Manastirea Bistrita, Cuviosul Dometian a format o scoala de gramatici, unde multi tineri invatau carte de la calugarii cei mai luminati si de unde ieseau preoti de sate, dascali, cateheti, gramatici si copisti.
La porunca marelui staret, s-a scris la Bistrita de catre calugari prima cronica moldoveneasca si s-au copiat mai multe scrieri din Sfintii Parinti. Iar in anul 1407 s-a scris vestitul pomelnic al Manastirii Bistrita, in care voievodul Alexandru cel Bun este numit „adevaratul ctitor al sfant lacasului acestuia”, iar „arhimandritul Dionisie, adica Dometian, conducatorul acestui sfant lacas”.
In prefata pomelnicului, staretul Dometian da aceste frumoase invataturi: „Oricine voieste sa se izbaveasca de caderea in pacatul de voie sau fara de voie, sa se curete. Prin cainta si marturisire adevarata si milostenie se curata pacatele, si cei doritori a se invrednici de fericirea vesnica sa vie cu rusinare si cu frica de Dumnezeu catre sfanta si soborniceasca si apostoleasca Biserica, ca sa-si marturiseasca pacatele…”.
Cuviosul arhimandrit Dometian era, de asemenea, duhovnicul marelui domn Alexandru cel Bun si sfetnicul sau de taina, la al carui indemn s-au zidit numeroase biserici „si s-au facut multe lucruri bune in Tara Moldovei”. In timpul staretiei sale, Manastirile Neamt si Bistrita au cunoscut o mare dezvoltare duhovniceasca si culturala, nemaicunoscuta pana atunci. Aceeasi deosebita amploare a luat si isihasmul moldovean in jurul ambelor manastiri, fiind mult sustinut de acest mare staret. In timpul staretiei sale apar in tinutul Neamt cateva mici sihastrii noi, precum sihastria „din Hang”, sub Ceahlau, sihastria de la Topolita si Boistea – Targu Neamt, sihastria „Nechidului”, sihastria Tazlaului si altele. Acest staret s-a dovedit si un bun chivernisitor al averilor manastiresti si neintrecut iconom al casei lui Dumnezeu. Pentru toate acestea arhimandritul Dometian este numarat printre cei mai de seama stareti ai monahismului moldovean din secolul al XV-lea. In anul 1415, ajungand la adanci batraneti, evlaviosul mitropolit Iosif, cel dintai parinte al Moldovei, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat la Manastirea Bistrita, in partea de sud a pronaosului, unde i s-a descoperit mormantul in anul 1975, in urma lucrarilor de restaurare a bisericii.

CUVIOSUL GAVRIIL IEROMONAHUL, Primul egumen al Manastirii Cozia (secolele XIV-XV)

Ieromonahul Gavriil era unul din ucenicii Sfantului Nicodim cel Sfintit. Dupa ce mai intai se nevoi ca sihastru pe Valea Oltului, intra in obstea Manastirii Tismana, unde deprinse mestesugul vietii duhovnicesti. Si era vestit in partea locului pentru sfintenia vietii lui.
In anul 1388, cand Mircea cel Batran termina de zidit Manastirea Cozia in locul unei vechi sihastrii din poiana Nucet, Cuviosul Gavriil a fost randuit cel dintai egumen si parinte duhovnicesc al ctitoriei marelui domn. Tot lui i s-a incredintat si Manastirea Cotmeana cu toate sihastriile de pe Valea Oltului.
Cuviosul Gavriil a adunat in ambele manastiri pana la 40 de calugari. Apoi a dat asezamant de viata duhovniceasca pentru obstea Manastirilor Cozia si Cotmeana, care se respecta cu mare sfintenie, precum reiese din actul de danie al ctitorului fondator: „…Iar pentru vietuirea acestui lacas, intr-acest fel sa fie dupa asezamantul popei Gavriil, oricate el va aseza si va intemeia; si nimeni sa nu fie slobod a scadea sau a adauga macar cat de putin. Inca si dupa moartea popei Gavriil sa nu aiba nimeni voie ca sa puna egumen… fara numai fratii pe care il vor alege dintre dansii, dupa asezamantul popei Gavriil…”.
Acest cuvios egumen a randuit viata de obste in ambele manastiri, cu Sfanta Liturghie zilnica si cu spovedania saptamanala. In sarbatori se adunau la Cozia si sihastrii de pe Valea Oltului si primeau Trupul lui Hristos. Astfel, toti petreceau in ascultare, in rugaciune, in dragoste si in asteptarea bunatatilor viitoare. Si era egumenul Gavriil iscusit parinte duhovnicesc al calugarilor si sihastrilor din Tara Oltului si printre cei dintai sfetnici ai lui Mircea cel Batran, care de multe ori il cerceta si ii urma sfatul. Era inca parintele sufletesc si mangaietor al satenilor de sub munte, atat de dincoace, cat si de dincolo de Carpati, si multi credinciosi il cautau pentru binecuvantare si cuvant de folos.
Astfel, intarind viata calugareasca in cele doua manastiri si ajungand la adanca batranete, si-a dat sufletul cu pace, lasand in urma multi ucenici.

SFANTUL LEONTIE DE LA RADAUTI, Manastirea Bogdana (secolele XIV-XV)

Sfantul Ierarh Leontie este numarat printre cei dintai sfinti romani pe care i-a odraslit pamantul Moldovei si adevaratul parinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. Dupa traditie era de loc din orasul Radauti. Apoi, ravnind Sfintilor Parinti de odinioara si arzand cu inima dupa dragostea lui Hristos, spre sfarsitul secolului al XlV-lea s-a facut sihastru in padurile seculare din partea locului.
Deci, calugarindu-se cu numele de Lavrentie, s-a invrednicit mai tarziu de darul preotiei. Apoi, impreuna cu cativa ucenici, a intemeiat o vestita sihastrie de calugari in codrii Radautilor, ce se chema, dupa numele sau „Schitul Laura” (Lavra) sau „Manastirea Sfantului Lavrentie” (Pe locul unde a fost Sihastria lui Lavrentie se afla satul Laura – Suceava.) .
In obstea sa, Cuviosul Lavrentie a format multi ucenici cu viata aleasa, printre care se numara si Sfantul Daniil Sihastrul. In Schitul Laura, insusi Cuviosul Lavrentie s-a nevoit si a avut o traire asa de inalta, incat s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Ca pe multi bolnavi ii vindeca cu rugaciunea sa si era tuturor parinte, sfetnic, dascal si ocrotitor.
Dupa intemeierea Episcopiei de Radauti, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevointa sa, l-a randuit episcop al acestui scaun. Si a pastorit cu multa intelepciune turma lui Hristos cativa ani de zile, invatand pe toti dreapta credinta si facandu-se tuturor pilda de sfintenie. Apoi, ravnind iarasi vietii sihastresti, s-a retras din scaun si s-a facut schimonah cu numele de Leontie, ajungand cel mai vestit sihastru si parinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai traind putin si uimind pe toti cu smerenia, cu nevointa si cu darul minunilor pe care le facea, si-a dat sufletul cu pace in mainile Domnului.
Mai tarziu, proslavindu-se prin oarecare minuni si fiind gasit in mormant cu trupul intreg si nestricat, s-a asezat cu cinste in biserica episcopala din Radauti spre inchinarea tuturor, unde multi credinciosi primeau sanatate si mangaiere la sfintele sale moaste, ajungand vestit pana dincolo de hotarele Moldovei.
In anul 1639, pradandu-se biserica, au disparut si moastele Sfantului Leontie din Radauti. Unii cred ca au fost luate de navalitori. Altii spun ca au fost ingropate de calugari in biserica, in anul 1783, odata cu desfiintarea manastirii. Insa, locul unde se afla astazi, singur Dumnezeu il stie. In anii 1621-1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „In Radauti, in episcopie, Sfantul Leontie facatorul de minuni zace cu trupul intreg…”.
Sfinte Preacuvioase Parinte Leontie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL MACARIE IEROMONAHUL, Ctitorul Manastirii Boistea-Neamt (secolele XIV-XV)

Manastirea Boistea a functionat aproape doua secole, fiind tot timpul locuita de calugarite. Apoi, intemeindu-se satul cu acelasi nume alaturi de manastire, biserica a devenit parohie, iar maicile s-au retras la Manastirea Topolita-Neamt, luand cu ele si icoana Maicii Domnului de provenienta bizantina, daruita dupa traditie de mitropolitul Iosif Musat. De la Topolita, icoana a ajuns la Schitul Garcina-Neamt, iar din anul 1803 a fost transferata cu obstea calugaritelor la Manastirea Agapia unde se afla si astazi.
Acest cuvios parinte era cu metania din Manastirea Neamt si ucenic al mitropolitului Iosif Musat, pe cand acesta era egumen in lavra (1373-1386). Apoi, primind darul preotiei, a ajuns slujitor credincios al Bisericii lui Hristos si duhovnic iscusit.
Egumenul Dometian (1407-1415), cunoscand buna nevointa a ieromonahului Macarie, i-a incredintat metocul de la Grasi-Targu Neamt, unde iernau vitele Manastirii Neamt. Aceasta ascultare a dus-o cuviosul multi ani de zile, avand sub povatuirea sa 20 de calugari si frati. Cu totii traiau in desavarsita dragoste, implinind ascultarea cu sfintenie si laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea. Numele acestui mare duhovnic s-a facut cunoscut in toate satele din imprejurimi si multi credinciosi il aveau de parinte sufletesc. Vazand ieromonahul Macarie ca s-au inmultit ucenicii sai, in anul 1449 (?) a intemeiat un lacas de rugaciune in codrii din apropiere de Targu Neamt, anume sihastria de calugarite Boistea. Biserica cu hramul „Nasterea Maicii Domnului” a fost la inceput din lemn, apoi s-a zidit din piatra. Primul duhovnic a fost insusi ctitorul manastirii, ieromonahul Macarie, iar primele vietuitoare au fost 30 de calugarite din tinutul Neamt. Intemeindu-se acest asezamant calugaresc cu viata de obste, in putina vreme Manastirea Boistea ajunsese o vestita sihastrie de calugarite din partea locului, avand aceeasi randuiala duhovniceasca de nevointa ca si marea lavra, al carei metoc era. Numele si faptele Cuviosului Macarie se raspandisera peste tot, ajungand pana la voievodul Stefan cel Mare, care face unele danii pentru ctitoria sa. Si era cuviosul bland, smerit si foarte sporit in rugaciune. Avea inca si darul izgonirii duhurilor necurate si multi se vindecau cu rugaciunile lui, fiind iscusit povatuitor de suflete si dascal al rugaciunii.
Asa nevoindu-se Cuviosul Macarie mai mult de 60 de ani, si-a dat sufletul cu pace in bratele lui Hristos, lasand in manastirea sa peste 50 de calugarite.

CUVIOSUL IOV SIHASTRUL, Manastirea Bogdanesti (secolele XIV-XV)

Sihastrul Iov era cu metania din Manastirea Bogdanesti-Suceava, unde s-a nevoit cativa ani la sfarsitul secolului al XIV-lea. Apoi, dorind sa slaveasca neincetat pe Dumnezeu, s-a retras in padurile seculare de sub Muntele Plesu, unde a sihastrit in aspra nevointa peste 40 de ani, rabdand grele ispite de la diavolul. Vestea acestui mare ascet se facuse indata cunoscuta peste tot, caci avea darul Sfantului Duh si era facator de minuni. Apoi izgonea cu rugaciunea duhurile rele din oameni si prevestea cele viitoare.
Adunand in jurul sau mai mult de 15 calugari, a intemeiat in padure o mica sihastrie, cunoscuta multa vreme sub numele de „Sihastria lui Iov”, iar mai tarziu „Poiana Iova”. Aceasta era sihastria calugarilor din Manastirea Bogdanesti-Rasca. Secole de-a randul, pana spre zilele noastre, s-au nevoit aici sihastri cuviosi, neadormiti rugatori ai neamului. Chiliile ucenicilor se aflau in apropierea chiliei Cuviosului Iov, iar in mijloc se inalta o mica biserica de lemn, unde faceau zilnic cuvenita rugaciune. In sarbatori savarseau Sfanta Liturghie si primeau Sfintele Taine, in traditie se spune despre Cuviosul Iov ca era renumit duhovnic si dascal al rugaciunii. La el veneau multi calugari si mireni pentru rugaciune si cuvant de folos. Dupa o astfel de nevointa pustniceasca, Cuviosul Iov Sihastrul si-a dat sufletul in mainile lui Hristos si s-a adaugat in ceata cuviosilor parinti.
Cuvioase parinte Iov, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL SILVESTRU SIHASTRUL, Schitul Silvestru-Ceahlau (secolul al XV-lea)

Ieroschimonahul Silvestru, unul din cei mai vechi sihastri ai Muntelui Ceahlau, era cu metania din Manastirea Neamt, unde se nevoise din tinerete si ajunsese duhovnic iscusit. Apoi, auzind de cuviosii sihastri din Muntele Ceahlau si de locurile singuratice de aici, s-a retras cu cativa ucenici pe Valea Bistritei si, urcand pe paraul care azi se numeste „Paraul Schitului”, a sihastrit langa Ceahlau multi ani nestiut de nimeni.
Mai tarziu, adunandu-se si alti sihastri imprejurul lui, a intemeiat in poiana un mic schit si biserica de lemn cu hramul Pogorarea Sfantului Duh, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Acest sfant lacas s-a numit la inceput „Sihastria lui Silvestru”, apoi „Schitul lui Silvestru” si este cea dintai sihastrie si asezare monahala cunoscuta langa Muntele Ceahlau. Iar Cuviosul Silvestru este cel dintai sihastru pomenit in traditia locului.
Cuviosul Silvestru a povatuit schitul peste 20 de ani, adunand in jurul lui mai multi sihastri si randuind aleasa viata de obste. Indeletnicirea lor era neincetata rugaciune, spre lauda lui Dumnezeu si mantuirea oamenilor. Acest egumen era si duhovnic a numerosi sihastri care pustniceau pe Muntele Ceahlau. Spre sarbatori coborau la schit multi dintre ei, primeau Dumnezeiestile Taine si se urcau din nou la bordeiele lor. In posturi se retrageau in munte si calugarii din schit si se nevoiau singuri dupa putere, apoi se intorceau la ale lor.
Ajungand sihastru vestit si parinte duhovnicesc al sihastrilor de la Ceahlau, pe la jumatatea secolului al XV-lea, Cuviosul Silvestru si-a dat sufletul in mainile Domnului, lasand in urma numerosi ucenici. Mai tarziu, schitul sau, reinnoindu-se, s-a numit „Schitul Hangu”, iar din secolul al XVII-lea, Manastirea Pionul, dupa numele sihastrului Peon, care s-a nevoit mai multi ani pe Ceahlau.
Cuvioase parinte Silvestre, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL VASILE DE LA MOLDOVITA (secolul al XV-lea)

Sfantul Vasile ieromonahul era de loc din nordul Moldovei, fiu de tarani iubitori de Dumnezeu. Auzind de viata aleasa si buna randuiala din Manastirea Moldovita (sec. al XIV-lea) si fiind chemat de Hristos, s-a facut calugar iscusit in aceasta chinovie voievodala, intrecand pe multi cu smerenia, cu rugaciunea si cu intelepciunea cea duhovniceasca. Vazand mitropolitul Iosif Musat nevointa si sfintenia vietii lui, l-a hirotonit preot si l-a numit egumen al Manastirii Moldovita, povatuind cu multa intelepciune obstea incredintata lui, incat era cinstit si cautat, atat de calugari, cat si de multi credinciosi. Vestea numelui sau ajunsese pana la domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, si la sfetnicii sai. Caci primise de la Dumnezeu darul facerii de minuni si al inaintevederii si nu putini bolnavi vindeca si cele viitoare mai inainte le cunostea. Era inca sfetnic si parinte duhovnicesc al marelui domn si al multor cuviosi si sihastri, si toti se foloseau de cuvintele lui. Acest sfant egumen avea ucenici in Muntele Athos si la Manastirea Studion din Bizant, de unde a adus zeci de manuscrise bisericesti la manastirea sa. El a intemeiat la Moldovita si o vestita scoala de monahi cateheti si caligrafi, pentru nevoile bisericilor de la sate. Astfel, bine calatorind si implinind Evanghelia lui Hristos, Cuviosul Vasile s-a savarsit cu pace, lasand in urma peste o suta de ucenici si o obste cu totul aleasa. Dovedindu-se si dupa moarte facator de minuni, iar trupul sau gasindu-se nestricat, a fost asezat in biserica si cinstit de toti ca un adevarat sfant. In anii 1621-1622, teologul ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski, scria despre el: „In Moldovita, in manastire, Sfantul Vasile facatorul de minuni”.
Mai tarziu, biserica veche risipindu-se si alta noua ridicandu-se (1535), moastele Cuviosului Vasile au stat peste o suta de ani in noua biserica. Apoi, din cauza vitregiei vremurilor, au fost asezate in biserica la un loc tainuit, unde se afla si astazi.

CUVIOSUL AGAPIE SIHASTRUL, Ctitorul Manastirii Agapia Veche (secolul al XV-lea)

Pustnicul Agapie este cel dintai sihastru cunoscut, ce s-a nevoit in muntii care ii poarta numele, si adevaratul ctitor al sihastriei Agapia Veche. Acest cuvios a trait mai intai in obstea Manastirii Neamt, la inceputul secolului al XV-lea, unde s-a invrednicit de darul preotiei. Apoi, iubind rugaciunea si viata pustniceasca, s-a retras la liniste in muntele ce desparte Manastirea Secu de Manastirea Agapia.
In acest munte se gaseau poieni singuratice si locuri foarte prielnice vietii pustnicesti. Aici s-a nevoit Cuviosul Agapie singur, multi ani de zile, in post si rugaciune, slavind pe Dumnezeu ziua si noaptea si rabdand multe ispite de la diavoli. Apoi, numele lui facandu-se cunoscut, i s-au alaturat cativa ucenici din obstea Manastirii Neamt, care si-au construit chilii din lemn in apropierea dascalului lor. Astfel s-a inchegat aici prima si cea mai vestita sihastrie din jurul Manastirii Neamt. Inmultindu-se numarul pustnicilor, se simtea nevoia unei biserici pentru slujbe in zile de sarbatori. Atunci Cuviosul Agapie a construit, impreuna cu ucenicii sai, o mica biserica de lemn, in poiana care ii poarta numele, cu hramul „Schimbarea Domnului la Fata”. Asa a luat nastere pe la jumatatea secolului al XV-lea „Sihastria lui Agapie”, sub povatuirea acestui mare sihastru. Asa de vestit ajunsese numele lui, ca multi calugari si mireni il cautau, ii cereau cuvant de folos si doreau sa-i devina ucenici. Caci se cucereau toti de petrecerea Cuviosului Agapie si de buna randuiala din sihastria lui. Toata saptamana ucenicii lui se nevoiau singuri in munte, iar spre sarbatori coborau in schit, faceau priveghere de toata noaptea, savarseau Sfanta Liturghie si se impartaseau. Apoi se retrageau din nou la liniste, pentru a vorbi neincetat cu Dumnezeu si a se hrani din dumnezeiasca dragoste. Ajungand la varsta vestita de Duhul Sfant, prin gura proorocului David, Cuviosul Agapie Sihastrul s-a stramutat cu pace la cele vesnice, numarandu-se in ceata cuviosilor parinti, si a fost inmormantat langa biserica. De la acest cuvios si-au luat numele cele doua Manastiri, Agapia Veche si Agapia Noua, Poiana lui Agapie, muntele si paraul lui Agapie.

MONAHUL FILOTEI IMNOGRAFUL, Manastirea Cozia (secolele XIV-XV)

Acest monah iubitor de Hristos se numara printre cei dintai imnografi cunoscuti din manastirile romanesti. Mai intai a fost mare logofat al Tarii Romanesti in timpul domniei lui Mircea cel Batran, cunoscut sub numele de Filos, fiind foarte invatat si cunoscator al limbilor greaca si slavona. In anul 1392, renuntand la dregatorie si la toate cele pamantesti, lua Crucea lui Hristos si se facu calugar in Manastirea Cozia, prin mana egumenului Gavriil. Apoi, deprinzand buna nevointa si randuiala slujbelor bisericesti, ajunse vestit protopsalt si cel dintai dascal si caligraf in obstea Manastirilor Cozia si Cotmeana. Monahul Filotei intemeiaza astfel prima scoala de caligrafi si copisti la Cozia si ajunge dascal al calugarilor de pe Valea Oltului. Singura opera scrisa de el, ajunsa pana astazi, poarta numele de „Pripeale” (Marimuri), adica imne de lauda in cinstea marilor sfinti, care se canta la slujba privegherii in manastiri. Fiind iscusit protopsalt si imnograf, „pripealele” sale s-au raspandit prin secolele XV-XVIII in toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanica, spre lauda lui Dumnezeu si a sfintilor Sai.
Ajungand la varsta proorocita de psalmistul David si lasand in urma cativa buni ucenici, Cuviosul Filotei s-a mutat la cele ceresti pentru a lauda neincetat cu ingerii pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant.

CUVIOSUL GAVRIIL URIC (Scriitorul), Manastirea Neamt (secolele XIV-XV)

Vrednicul de pomenire monah „Gavriil Scriitorul” este numarat printre cei dintai copisti de opere filocalice din tara noastra si unul din cei mai iscusiti dascali, miniaturisti si caligrafi ai monahismului romanesc.
Acest calugar invatat era fiul gramaticului Petru Uric, scriitor de acte (urice) domnesti de la curtea lui Roman Musat si Alexandru cel Bun. Dupa ce invata la scoala de gramatici de la Manastirea Bistrita, ajunge cel dintai scriitor si gramatic la cancelaria Moldovei. Apoi, tatal sau facandu-se monah cu numele de „Paisie Uricul” la Manastirea Bistrita, s-a calugarit si fiul sau, Gavriil, in obstea Manastirii Neamt, dorind sa slujeasca din tinerete lui Hristos. Calugaria lor a avut loc intre anii 1407-1415, sub egumenul Dometian, cand s-a scris si pomelnicul de la Manastirea Bistrita. Pe fila 6 r, „zaceala 20” a pomelnicului ctitoricesc, scrie urmatoarele: „Pomeneste, Doamne, sufletul robilor Tai…, al monahului Paisie Uricul si al fiului sau, monahul Gavriil Scriitorul”.
Smeritul monah Gavriil, socotindu-se nevrednic de sfanta preotie, si-a inchinat anii vietii copierii de invataturi si scrieri patristice, atat aghiografice, cat si filocalice. Caci era inzestrat de Dumnezeu cu multa stiinta de carte, cu o frumoasa scriere si cunostea bine limbile greaca si slavona si impodobea cartile sale cu miniaturi din cele mai alese. Timp de aproape 40 de ani, monahul Gavriil Uric a copiat si a impodobit in Manastirea Neamt zeci de manuscrise. Dintre acestea se mai pastreaza astazi doar cateva: Evangheliarul (1429) cu text slavon si grecesc si cu neegalate miniaturi; Scara Sfantului Ioan Scararul, Margaritarul Sfantului Ioan Gura de Aur, patru volume de „Sbornice” cu extrase de invataturi patristice si vieti de sfinti si altele, care calauzesc sufletul pe calea mantuirii.
Monahul Gavriil Uric este considerat cel dintai dascal, caligraf si scriitor de opere filocalice din Moldova. Cercetand manuscrisele bizantine de la Manastirea Moldovita, aduse de Alexandru cel Bun din Constantinopol (Manastirea Studion), el intemeiaza la Neamt si Bistrita o vestita scoala de caligrafi si miniaturisti, formand numerosi dascali, gramatici si scriitori de carti patristice si de cult. Prin acest dascal a patruns duhul Sfintilor Parinti si traditia bizantina in manastirile din Moldova. Ucenicii lui s-au raspandit, mai ales sub domnia lui Stefan cel Mare, in toate manastirile din Moldova, ca: Bistrita, Putna, Moldovita, Voronet, Probota, Tazlau si la cancelariile domnesti. Asa a socotit smeritul monah Gavriil Scriitorul sa slaveasca pe Dumnezeu, sa imbogateasca Biserica Moldovei si sa ajute la mantuirea sufletelor omenesti. Scriitor si impreuna lucrator, dascal si implinitor al cuvintelor Sfintei Evanghelii, Cuviosul Gavriil este chipul monahului desavarsit care a imbinat pe deplin ascultarea cu rugaciunea si invatatura cu fapta buna, in dragoste si smerenie.
Savarsindu-si calatoria vietii si lasand in Moldova numerosi ucenici, Cuviosul Gavriil Scriitorul (Uric) si-a dat sufletul cu pace in bratele lui Hristos, catre jumatatea secolului al XV-lea.

CUVIOSUL SILUAN IEROSCHIMONAHUL, Mare egumen al Manastirii Neamt (+ 1448)

Egumenul Siluan era ucenic al mitropolitului Iosif Musat si al egumenului Dometian (1407-1415), crescut si format in obstea Manastirii Neamt. Aici a invatat carte multa in scoala de gramatici a manastirii de la marele dascal si monah Gavriil Uric, ajungand apoi ieromonah si duhovnic iscusit.
In anul 1422, raposand egumenul Pimen, a fost randuit de Dumnezeu egumen al Manastirii Neamt Cuviosul ieroschimonah Siluan. Acest mare staret a condus obstea manastirii cu deosebita daruire si pricepere duhovniceasca mai mult de 25 ani. El a continuat si a desavarsit opera duhovniceasca si culturala inceputa de egumenul Dometian in ambele lavre – Neamt si Bistrita.
In Manastirea Neamt, egumenul Siluan a marit mult numarul monahilor, dintre care nu putini sihastreau in padurile seculare din jurul ei. Dintre acestia a ridicat duhovnici si egumeni cuviosi, cunoscuti in toata Moldova. La biserica a intarit buna randuiala a slujbelor, incat nicaieri nu se savarseau mai frumos ca aici. Vestitii protopsalti de la Neamt, rivalizau cu cei de la Muntele Athos si din Bizant si insusi domnul cu toti dregatorii tarii veneau sa-i asculte la slujbe.
Un avant necunoscut pana atunci in Moldova a luat si viata isihasta din jurul Manastirilor Neamt si Bistrita, unde straluceau mari sihastri si lucratori ai rugaciunii lui lisus. Cel mai vestit sihastru din timpul egumenului Siluan era Cuviosul Iosif, ce se nevoia cu 17 ucenici in Muntele Bisericanilor. Luminatul egumen Siluan a dezvoltat la Neamt scoala de gramatici, condusa de monahul Gavriil Uric, ajungand cel mai vestit centru duhovnicesc din Moldova, de cultura patristica, de iconografie si aghiografie, de copiere si ornamentare a cartilor de cult. Aici invatau carte multi gramatici, monahi si mireni, dintre care unii au iesit iscusiti caligrafi, copisti si miniaturisti la manastirile moldovene. Sub indrumarea egumenului Siluan s-au copiat la Neamt mai multe opere patristice cu continut filocalic, precum Scara Sfantului loan Scararul, Margaritarul Sfantului Ioan Gura de Aur, Adunari de Cuvinte (Sbornice), Vieti de sfinti si altele. Tot prin grija egumenului Siluan s-a brodat cu fir de aur Epitaful de la Neamt (1437), renumit in toata tara, care ii poarta numele; s-au zidit chilii noi si s-au facut numeroase innoiri si danii. Iar ca sfetnic al evlaviosului domn Alexandru cel Bun si al fiilor sai, Cuviosul Siluan a luat parte la toate bucuriile si incercarile vremii din tara Moldovei. El a participat la prohodirea voievodului Alexandru cel Bun, in anul 1432, si tot el a cautat sa impace neintelegerile dintre urmasii sai la domnie, caci era iubit si respectat de toti ca un vrednic parinte duhovnicesc. Dupa o indelungata nevointa duhovniceasca, in post si rugaciune, in rabdare si jertfire de sine pentru mantuirea multora, cuviosul egumen Siluan si-a dat sufletul cu pace in mainile lui Dumnezeu, in anul 1448, lasand in urma numerosi ucenici.

CUVIOSUL IOSIF DE LA BISERICANI, Sihastria Bisericani-Neamt (secolul al XV-lea)

Ieroschimonahul losif Sihastrul era cu metania din Manastirea Bistrita. Apoi, ducandu-se la Mormantul Domnului, s-a facut pustnic vestit in pustiul Iordanului, incat numele lui se facuse cunoscut in tot tinutul Iudeii. Auzind calugarii din partea locului, s-au adunat in jurul sau 17 sihastri, dintre care 15 romani si doi greci. Si era Cuviosul losif duhovnic al sihastrilor si dascal al pustnicilor. Nevointa lor era neincetata rugaciune, iar adapostul lor il formau pesterile de pe malul Iordanului.
Odata, navalind arabii in Tara Sfanta, Cuviosul losif si-a luat ucenicii si a venit in Moldova, la Manastirea Bistrita. Dar n-a stat mult aici, caci, iubind linistea, s-a retras intr-un munte inalt din apropiere, numit de atunci „Muntele lui losif”, iar mai tarziu, „Muntele Bisericanilor”. Aici toti se nevoiau in pesteri de piatra si in bordeie de lemn si pamant, iar slujba o faceau intr-o pestera mare, ale carei urme se cunosc pana astazi. Si atat de mult a sporit Cuviosul losif, incat se facuse facator de minuni.
Vazand ca se inmultesc ucenicii lui pe munte, a inaltat o mica biserica de lemn cu hramul Buna-Vestire, a facut chilii de jur-imprejur si a adunat aici o parte din calugari. Schitul acesta s-a numit multa vreme „Schitul lui losif” si era una din cele mai vestite sihastrii din Moldova. Cuviosul losif a asezat cu legamant in schitul sau randuiala neadormita de slujba, numita „achimita”, dupa modelul Manastirii Studion din Constantinopol. Astfel, a impartit pe calugari in trei cete, si fiecare ceata slavea pe Dumnezeu in biserica cate opt ore. Iar randuiala obstii Cuviosului Iosif era aceasta: neincetata rugaciune in biserica si la chilii, cantarea psalmilor lui David, postul, desavarsita ascultare si dragostea intre frati. Schitul lui Iosif era singura asezare manastireasca cu randuiala achimita din tara noastra. Pentru o nevointa ca aceasta, Cuviosul Iosif a fost cinstit de credinciosi ca sfant inca din viata, fiind pomenit in partea locului pana in zilele noastre. Mai tarziu, Schitul lui Iosif s-a numit de credinciosi „Schitul Bisericani”, adica al „evlaviosilor”, pentru ca monahii se rugau neincetat cu post si lacrimi si multi se vindecau de boli cu binecuvantarea cuviosului. Deci, mult nevoindu-se Sfantul Iosif si ajungand la masura parintilor de demult, si-a dat sufletul cu pace in mainile Domnului si a fost numarat in ceata sfintilor.
Sfinte Preacuvioase Parinte Iosif, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSII SIMON, METODIE, VARNAVA, PETRU, AVERCHIE, GHERMAN, PIR SI GRECU (secolul al XV-lea)

Acesti cuviosi parinti impreuna cu alti noua sihastri, ale caror nume s-au uitat, au fost ucenicii Cuviosului Iosif din pustiul Iordanului. Dintre acestia, cincisprezece erau romani, iar schimonahii Pir si Grecu (?) erau din Palestina.
Urmand pe dascalul lor, toti acesti parinti au venit in Moldova si au sihastrit pe Muntele Bisericani, avand fiecare pestera sa. Astfel, monahul Simon a sihastrit pe un munte inalt numit pana azi „Muntele lui Simon”, iar ceilalti s-au nevoit in alte culmi de munte, nu departe de pestera Cuviosului Iosif, care de atunci ii poarta numele. Ei se rugau toata saptamana singuri in aspra nevointa, iar in sarbatori se adunau in pestera cuviosului si faceau priveghere de toata noaptea.
Dupa intemeierea „Schitului lui Iosif”, unii din acesti sihastri s-au coborat in obste, iar Cuviosii Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Pir si Grecu au ramas in pustie pana la sfarsitul vietii. Si erau toti iubitori de Hristos si lucratori ai rugaciunii inimii, mijlocind neincetat pentru mantuirea lumii si stralucind pe munte ca niste faclii duhovnicesti.
Catre sfarsitul secolului al XV-lea, cei 17 cuviosi sihastri de pe Muntele Bisericani s-au stramutat la cerestile lacasuri, iar moastele lor s-au asezat in pesterile in care s-au savarsit. In toponimia locului se pastreaza pana astazi urmatoarele denumiri: „Muntele Simon”, „Muntele Averchie”, „Muntele lui Metodie”, „Muntele lui Varnava”, „Muntele Pir” si „Muntele Grecu”, iar din secolul al XVII-lea, „Muntele Chiriac” si „La Chilii”.

MITROPOLITUL TEOCTIST I al Moldovei si Sucevei (1452 – 1477)

Venerabilul mitropolit Teoctist I a fost 25 de ani „parintele Moldovei” si cel mai de aproape rugator si sfetnic al voievodului Stefan cel Mare. Dupa traditie se tragea din familia Musatinilor. Din tinerete, luand jugul lui Hristos, s-a facut calugar in Manastirea Neamt, cea mai renumita vatra monahala de formare duhovniceasca din secolele XV-XIX. Apoi, invatand de la monahi iscusiti frica de Dumnezeu si dogmele credintei, s-a invrednicit de darul preotiei si a fost un timp egumen al marii lavre. Vazand Petru Aron intelepciunea si sfintenia vietii egumenului Teoctist, cu sfat de obste l-au ales mitropolit al Moldovei in anul 1452. Iar in primavara anului 1457, cand Stefan cel Mare ajunge pe tronul Moldovei, mitropolitul Teoctist a fost randuit de Dumnezeu sa unga domn pe cel mai mare voievod al neamului romanesc. Caci, adunandu-se cu tot clerul si poporul la locul numit „Direptate, cu voia tuturor l-au ridicat Domn si l-au pomazuit Teoctist mitropolitul”, in numele Preasfintei Treimi. Apoi s-a rugat pentru el cu tot poporul sa fie domn al dreptatii, viteaz intru razboaie, aparator al credintei, marturisitor al lui Hristos si parinte adevarat al Moldovei. Acest intelept mitropolit era cel dintai sfetnic al lui Stefan cel Mare. Cand tara era amenintata de razboaie, cu el se sfatuia intai. Iar cand domnul pleca la lupta, mitropolitul punea la priveghere de toata noaptea cu post si rugaciune pe toti monahii din manastiri si pe toti sihastrii din munti, pe preoti si pe credinciosi, pana ce voievodul se intorcea biruitor la Suceava. De asemenea, cand Stefan, cu ingaduinta lui Dumnezeu, se intorcea invins de la lupta, precum a fost la Razboieni (1476), mitropolitul Teoctist cu clerul sau il imbarbata cel dintai, se ruga pentru el si il indemna sa nu inchine tara. Tot el este acela care l-a sfatuit pe Stefan cel Mare sa inalte dupa fiecare razboi cate o manastire, in semn de multumire adusa lui Dumnezeu. Cu indemnul lui, marele domn a zidit Manastirea Putna (1466-1470), pe care insusi a sfintit-o la 3 septembrie 1470. Cu indemnul lui a refacut in intregime Manastirea Zografu (1466-1475) si a dat multe ajutoare manastirilor din Athos.
Sub pastoria acestui evlavios mitropolit a inflorit mult viata duhovniceasca in manastirile Moldovei si s-au intemeiat numeroase schituri si sihastrii de-a lungul Carpatilor, precum Sihastria Putnei, Sihastria Voronetului, ‘ a Bisericanilor, a Tazlaului si altele. In toate aceste asezari monahale traiau calugari alesi, dintre care unii ajunsesera facatori de minuni si erau cinstiti de popor ca sfinti. Viata isihasta in acest timp a cunoscut o inflorire fara egal in Moldova. De asemenea, mitropolitul Teoctist a crescut numerosi ucenici, dintre care unii au ajuns ierarhi alesi, altii stareti iscusiti, ca Simeon si Siluan la Manastirea Neamt, Ioasaf, cel dintai egumen la Putna, Evstatie la Bistrita, Silvestru si Teoctist la Moldovita, Gherontie la Humor, Fevronia la manastirea de calugarite Itcani, Antonia la Horodnic si altii. In Manastirile Neamt, Putna, Moldovita, Humor si Probota, odata cu viata duhovniceasca, mitropolitul Teoctist a dezvoltat si scolile de caligrafie, de broderie, de sculptura, de pictura, de miniatura si de muzica.
Asa a fost pastoria bunului mitropolit Teoctist timp de 25 de ani. Apoi, fiind chemat la vesnica odihna, si-a dat sufletul in mainile Domnului la 18 noiembrie 1477, fiind plans de tot poporul si ingropat in pridvorul Manastirii Putna.

SFANTUL DANIIL SIHASTRUL, Manastirea Voronet (secolul al XV-lea)

Viata

Cuviosul Parintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinti pe care i-a odraslit pamantul Moldovei, mare dascal al pustiei si povatuitor al calugarilor.
Acest sfant al neamului nostru s-a nascut intr-o familie de oameni saraci de pe mosia Manastirii Sfantul Nicolae din Radauti, la inceputul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Cand avea 16 ani, s-a facut calugar in aceeasi manastire, cu numele de monahul David. Dupa cativa ani de aspra nevointa se invredniceste de harul preotiei si se retrage la Manastirea Sfantul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfant la viata pustniceasca, s-a facut schimonah cu numele de Daniil, inainte de anul 1450, si s-a nevoit singur in nestiute osteneli duhovnicesti, mai intai in preajma Manastirii Neamt, pe valea paraului Secu, apoi pe valea paraului Putna, intr-o mica chilie sapata in piatra. (Astazi se afla aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie” sau de la „lavra”,)
Dupa sfintirea Manastirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras in preajma Manastirii Voronet, unde si-a sapat chilie in piatra, sub stanca Soimului. Aici se nevoieste singur inca 20 de ani in placere de Dumnezeu, crescand numerosi ucenici si facand multe minuni de vindecare.
In anul 1488, odata cu zidirea bisericii Manastirii Voronet, Sfantul Daniil Sihastrul se coboara in obste, avand peste 80 de ani, si ajunge egumen al acestei manastiri. Mai traind inca putin si fiind cinstit de popor ca sfant si facator de minuni, Cuviosul Daniil si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu prin anul 1496 si a fost asezat in biserica, unde se afla pana astazi.

Fapte si cuvinte de invatatura

Sfantul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sanul maicii sale pentru viata cea ingereasca a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtator de Hristos. Ca niciodata nu lipsea de la biserica, nici se juca cu ceilalti copii, nici nu cauta odihna si mancare. Ci, mereu se ruga si intru toate asculta de parinti.
Cand avea varsta ca de 10 ani, fiind dat sa invete carte in Manastirea Sfantului Nicolae din Radauti, copilul Dumitru, desi tanar cu varsta, s-a dovedit batran cu intelegerea. Ca in putina vreme a deprins Ceaslovul si Psaltirea pe de rost, precum si nevointa cea duhovniceasca. Pentru aceasta, cuviosii calugari foarte mult il iubeau si se foloseau de blandetea si priceperea lui, ca era intotdeauna umbrit de darul Duhului Sfant.
Dupa cinci ani de ucenicie, tanarul ostas al lui Hristos s-a facut calugar, primind numele marelui prooroc si imparat David. Si era intru toate ascultator cuviosilor parinti, avand ca dascal si parinte duhovnicesc pe mult nevoitorul si purtatorul de Dumnezeu Sfantul Ierarh Leontie de Radauti.
Acest tanar monah David era foarte ravnitor in nevointa vietii calugaresti. Cel mai mult iubea linistea, postul si rugaciunea. Zilnic nu gusta nimic pana la asfintitul soarelui, iar uneori postea desavarsit cate trei si chiar cinci zile si se hranea numai cu legume si ierburi. In ascultare era tacut, bland si tuturor supus, iar la biserica zabovea ziua si noaptea ca o candela mereu nestinsa. Inca si la chilie dormea putin pe un mic scaunel, mereu veghind si cugetand la cele dumnezeiesti. Iar dintre carti, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o stia pe de rost si o repeta zilnic.
Asa nevoindu-se cativa ani de zile, Cuviosul David s-a facut vas al Sfantului Duh, invrednicindu-se de darul preotiei si al facerii de minuni. Multi bolnavi, auzind de minunile ce se faceau prin rugaciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David si se vindecau de suferintele lor. Altii veneau sa-i ceara sfat, ca era foarte intelept in cuvant si inainte vazator, iar altii veneau sa-i marturiseasca pacatele, ca ajunsese cuviosul vestit duhovnic in partile de nord ale Moldovei.
Vazand ieromonahul David ca este inconjurat de lume si nu mai are liniste la rugaciune, temandu-se de duhul slavei desarte, a luat binecuvantare de la episcopul de Radauti si s-uca catre nevointa.

Ca vor fi cei ce impodobesc scaunele preotiei intru toata lumea cu totul neiscusiti, nesa retras la Manastirea Sfantul Lavrentie (Laurentiu). Dar si acolo il cautau credinciosii, precum si cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David, insa, ziua facea ascultare si statea intre oameni, iar noaptea priveghea, se ruga si impletea cosuri de nuiele pentru obste. Asa isi omora cuviosul ispitele tineretii si cugetul slavei desarte.

Odata l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare in orasul Siret. Acolo, inconjurandu-l credinciosii, a zabovit cuviosul o zi, neputand a se intoarce la timp in manastire. Atunci, egumenul i-a dat canon sa nu mai iasa o vreme din lavra. Deci, smerindu-se ieromonahul David, si-a implinit cu bucurie canonul, dand slava lui Dumnezeu pentru toate.
Trecand cativa ani si Cuviosul David sporind mult in nevointa duhovniceasca, se simtea chemat de Duhul Sfant la viata pustniceasca. Sufletul sau era ranit de dragostea lui Hristos si dorea sa-L slaveasca neincetat cu ingerii si cu sihastrii din codrii Carpatilor. Deci, primind binecuvantare de la egumenul Manastirii Sfantul Lavrentie, a imbracat mai intai marele si ingerescul chip al schimniciei, schimbandu-si numele din David in Daniil. Apoi, tainuindu-se de lume, s-a retras singur in adancul codrilor pe valea paraului Secu-Neamt, cu putin inainte de anul 1450, unde s-a nevoit 14 ani in aspre osteneli calugaresti. Apoi, vazandu-se inconjurat de lume, s-a retras in nordul Moldovei, aproape de sihastria Putna.
Calauzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil si-a facut mai intai o coliba de lemn pe valea paraului Viteul. Apoi, afland o stanca mare in apropiere, si-a sapat cu dalta o mica chilioara in peretele stancii, cat sa poata incapea. Alaturi si-a scobit o alta incapere, drept paraclis de rugaciune, cum se vede pana astazi. In aceasta stanca s-a nevoit Cuviosul Daniil in placere de Dumnezeu mai mult de 20 de ani.
Nevointa Preacuviosului Parintelui nostru Daniil Sihastrul in chilia de la Putna era aceasta:
Ziua si noaptea priveghea cu neincetata rugaciune si cugetare la cele dumnezeiesti, postind pana la asfintitul soarelui. Din chilie nu iesea deloc toata saptamana. Mancarea lui era formata din pesmeti de paine, radacini si ierburi, iar lucrul mainilor sale era impletirea cosurilor de nuiele. Duminica savarsea Sfanta Liturghie si se impartasea cu Trupul si Sangele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli si pentru cuvant de folos. In posturi postea cate trei si uneori cinci zile si avea darul rugaciunii si al lacrimilor.
Pentru sfintenia vietii sale, pentru postul cel indelungat si pentru privegherile cele de toata noaptea cu rugaciuni si cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multa vreme ispitit de satana, cautand sa-l alunge din pustie si sa-l arunce in pacatul cel cumplit al slavei desarte. Dar cuviosul, cerand ajutorul lui Hristos si cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le biruia. Pentru aceea, in putina vreme s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai inaintevederii si al vindecarii de boli. Caci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvantul si vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunostea cugetele cele ascunse si spunea multora tainele cele viitoare, caci era plin de darul Duhului Sfant.
Pentru niste daruri ca acestea, numele cuviosului se facuse cunoscut in toata tara Moldovei, iar poporul, de la mic pana la mare, l-a numarat din tinerete in ceata sfintilor. Cei mai multi il numeau „Sfantul Daniil, Sihastrul cel Batran”, caci era parinte si povatuitor al tuturor sihastrilor din nordul Moldovei. Altii, indeosebi calugarii, il numeau „Sfantul Daniil Schimonahul”. Iar dupa mutarea sa din trup, era numit in popor „Sfantul Daniil cel Nou”, ca sa-l deosebeasca de alti cuviosi cu acelasi nume.
In anul 1451, intamplandu-se grabnica moarte domnului tarii, Bogdan Voievod, fiul sau Stefan cu greu a scapat de primejdie. Deci, auzind de nevointa si minunile Sfantului Daniil Sihastrul si fiind in grea stramtoare, a fost calauzit de Duhul Sfant la chilia lui. Aici, poposind cateva zile, si-a marturisit cugetele inaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de pacate si multe cuvinte de mangaiere. Apoi, linistindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvantat, s-a rugat pentru dansul, i-a proorocit ca in curand va fi domn al Moldovei si l-a liberat cu pace.
In primavara anului 1457, Stefan cel Mare, ajungand pe scaunul Moldovei, s-a incredintat de implinirea proorociei Sfantului Daniil Sihastrul si de darul lui Dumnezeu care era intru dansul. Din anul acela, cuviosul i-a fost marelui domn cel dintai sfetnic, duhovnic si rugator catre Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, isi marturisea pacatele, ii cerea cuvant de folos si nimic nu facea fara rugaciunea si binecuvantarea lui. Iar cuviosul il imbarbata si il indemna sa apere tara si crestinatatea de mainile paganilor, incredintandu-l ca, de va zidi dupa fiecare lupta cate o biserica spre lauda lui Hristos, in toate razboaiele va birui.
Astfel, ascultandu-l, Stefan cel Mare a aparat cu multa vitejie Biserica lui Hristos si tara Moldovei dupa caderea Bizantului, aproape o jumatate de secol, castigand 47 de razboaie si inaltand 48 de biserici. In felul acesta, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei romanesti si ctitor duhovnicesc al manastirilor inaltate la indemnul sau.
Odata, poposind domnul Moldovei in chilia cuviosului, a fost indemnat de marele sihastru sa zideasca in apropiere de chilia sa o manastire de calugari, intru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, catre care avea mare evlavie. Deci, ascultandu-l Stefan Voievod si impreuna alegand locul, cu binecuvantarea lui s-a inceput in anul 1466 zidirea Manastirii Putna. Iar in anul 1470, cand s-a sfintit acest dumnezeiesc lacas, insusi Sfantul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toti ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dansul ca, voind Stefan Voda sa-i incredinteze manastirea, de multe ori l-a rugat sa fie egumen si parinte duhovnicesc al Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a ramas mai departe la mica lui chilie din pestera.
Pentru sfintenia vietii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinerete purtator de Hristos si mare dascal al linistii si rugaciunii lui Iisus. In timpul vietii sale nu era in Moldova alt sihastru si duhovnic mai vestit, nici alt lucrator si dascal al rugaciunii mai iscusit decat el. De aceea, toti egumenii si duhovnicii din nordul Moldovei, ca si dregatorii din sfatul tarii, il aveau de parinte duhovnicesc.
Urmand exemplul vietii sale, numerosi calugari iubitori de liniste din chinovii se retrageau in pustie cu binecuvantarea Cuviosului Daniil si deveneau sihastri si lucratori sporiti ai rugaciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei avea prin manastiri si sate numerosi fii duhovnicesti, iar prin munti si prin codri avea peste o suta de ucenici sihastri care se nevoiau in placere de Dumnezeu, dupa sfatul sau. Asa a creat Sfantul Daniil Sihastrul in Moldova o mare miscare isihasta, aproape fara egal, innoind astfel, pentru multa vreme, viata duhovniceasca prin manastiri si schituri si ridicand o intreaga generatie de sihastri si rugatori ai neamului.
Dupa anul 1470, vazand cuviosul ca la Putna.nu mai are liniste din cauza manastirii si a multimii credinciosilor, a parasit chilia in care se nevoise peste douazeci de ani si s-a retras in taina in codrii seculari din jurul Manastirii Voronet. Aici se nevoiau ca la cincizeci de calugari sub povatuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfantului Daniil. Deci, afland un loc retras in preajma manastirii, si-a facut o mica chilie deasupra stancii numita „Soimul” si aici se ostenea cuviosul in desavarsita liniste si placere de Dumnezeu.
Insa n-a trecut multa vreme si indata numele lui s-a facut cunoscut in toate satele din partea locului, incat veneau la el tot felul de bolnavi, paralizati, oameni stapaniti de duhuri necurate si se vindecau. Credinciosii, neputand ajunge la chilia lui, asteptau jos in manastire, iar cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferintei, ii sfatuia, ii binecuvanta si ii trimitea sanatosi la casele lor.
In vara anului 1476, Stefan cel Mare, pierzand lupta de la Razboieni in fata turcilor, s-a dus la chilia Sfantului Daniil Sihastrul, bunul sau parinte duhovnicesc de la Voronet. Deci, „batand Stefan Voda in usa sihastrului sa-i descuie, a raspuns sihastrul sa astepte Stefan Voda afara pana va termina ruga. Si dupa ce si-a terminat sihastrul ruga, l-a chemat in chilie pe Stefan Voda. Si s-a spovedit Stefan Voda la dansul. Si a intrebat Stefan Voda pe sihastru ce va mai face, ca nu poate sa se mai bata cu turcii. «Inchina-voi tara la turci sau nu?» Iar sihastrul a zis sa nu o inchine, ca razboiul este al lui, numai dupa ce va izbavi, sa faca o manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe”. Deci, crezand domnul Moldovei in proorocia Sfantului Daniil ca va birui pe turci si luand de la el rugaciune si binecuvantare, indata a adunat oaste si a izgonit pe turci din tara. Asa ajuta cuviosul cu rugaciuni fierbinti catre Dumnezeu sa se izbaveasca Moldova si tarile crestine de robia paganilor.
Raposand mitropolitul Teoctist, in toamna anului 1477, Stefan cel Mare s-a sfatuit cu clerul si episcopii tarii sa aleaga pastor si parinte al Moldovei pe Sfantul Daniil Sihastrul de la Voronet. Dar cuviosul, auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu si voievodului sa nu-l lipseasca pana la moarte de fericita lui liniste. Deci, cucerindu-se toti de smerenia si sfintenia lui, si-au cerut iertare si l-au lasat in pustie sa slaveasca neincetat pe Dumnezeu.
Timp de 20 de ani cat a sihastrit la Voronet, Cuviosul Daniil a creat aici o noua vatra isihasta, tot atat de importanta ca si cea de la Putna. Caci in putina vreme s-au adunat in jurul sau zeci de sihastri, unii mai nevoitori decat altii, care se osteneau, fie in codrii Voronetului, fie in Muntii Raraului, fie de-a lungul Carpatilor Rasariteni. Cei mai multi practicau rugaciunea lui Iisus, postul si tacerea. Altii citeau zilnic Psaltirea, altii faceau mii de metanii si impleteau cosuri, iar altii, fiind buni caligrafi, scriau carti de slujba pentru biserici si manastiri. Cei mai alesi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigorie Rosea, monahul caligraf Ioan, precum si egumenii Misail si Efrem, toti din Manastirea Voronet. Apoi Cuviosul Pahomie Sihastrul si egumenul Nil din Manastirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie-Sihastrul si Anastasie Sihastrul de la Manastirea Neamt; Isaia Pustnicul de la Manastirea Moldovita, egumenul Gherontie de la Humor si multi altii.
Aducandu-si aminte Stefan cel Mare de fagaduinta data lui Dumnezeu si Sfantului Daniil Sihastrul, in vara anului 1488 a zidit din temelie, la Manastirea Voronet, o frumoasa biserica din piatra inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, in locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, in acelasi an, biserica a fost sfintita de mitropolitul Gheorghe, in prezenta fericitilor ei ctitori, Stefan Voievod si Cuviosul Daniil Sihastrul, si a zeci de mii de credinciosi, calugari, clerici si dregatori de tara. In aceasta zi, cu sfat de obste, Sfantul Daniil, desi batran, a fost numit egumen al Manastirii Voronet.
Timp de aproape 10 ani, Sfantul Daniil a povatuit obstea Manastirii Voronet, ca un mare parinte duhovnicesc al calugarilor, al sihastrilor si al intregii Moldove. Caci, desi petrecea mai mult la chilia sa de pe stanca Soimului, fiind foarte iubitor de liniste, adeseori cobora in obste, marturisea soborul, tamaduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate si ii sfatuia pe toti. Apoi, iarasi se retragea la chilia sa.
In timpul egumeniei sale, Manastirea Voronet a trait cea mai infloritoare perioada duhovniceasca din istoria sa, fiind socotita multa vreme lavra isihasmului din Moldova. Toti monahii din obste, care numarau peste saizeci de nevoitori, practicau rugaciunea lui Iisus. Unii erau vestiti pastori si duhovnici, altii erau dascali invatati in scoala manastirii si neobositi caligrafi, iar cei mai multi erau calugari de rugaciune, care slaveau pe Dumnezeu neincetat si se rugau pentru toata lumea. La Voronet au invatat carte si au deprins nevointa duhovniceasca numerosi preoti de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihastri si dregatori de tara. Iar in codrii seculari din muntii Voronetului, ai Raraului si Stanisoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alti peste cincizeci de sihastri, ucenici ai Sfantului Daniil. Pe toti acestia ii supraveghea si ii povatuia pe calea cea buna a imparatiei cerurilor marele egumen si povatuitor de suflete, Cuviosul Parintele nostru Daniil, „Sihastrul cel Batran”.
Ajungand vas ales al Duhului Sfant, plin de tot felul de bunatati si trecand de varsta de nouazeci de ani, Sfantul Daniil marele sihastru al Moldovei, dascalul pustiei si facatorul de minuni, si-a dat sufletul in bratele lui Hristos la sfarsitul secolului al XV-lea (1496). Multimea ucenicilor lui impreuna cu mitropolitul si domnul tarii l-au plans indeajuns si l-au ingropat in pronaosul bisericii Manastirii Voronet, punand deasupra o piatra cu inscriptia: „Acesta este mormantul parintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, impartind credinciosilor multe milostenii si sarutand sfintele lui moaste, s-a intors fiecare la ale sale.
Dupa savarsirea sa, vazand ucenicii si credinciosii ca se fac oarecare minuni si vindecari de boli la moastele cuviosului, l-au trecut in ceata sfintilor, numindu-l „Sfantul Staret Daniil”, „Sfantul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugatorul Parintele nostru Daniil cel Nou”. Obstea Manastirii Voronet, impreuna cu mitropolitul Grigorie Rosea, ucenicul sau, au pus acestei lavre, dupa hramul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram in cinstea „Sfantului Daniil cel Nou”, pomenindu-l in randul fericitilor ctitori. Totodata i-au randuit zi de praznuire peste an, anume dupa pomenirea Sfantului Daniil Stalpnicul, a treia zi. Astfel, in Moldova, pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul s-a facut, secole de-a randul, la 23 aprilie, hramul Manastirii Voronet, si la 14 decembrie, a treia zi dupa ziua Sfantului Daniil Stalpnicul (11 decembrie). Ca sfant cu aureola a fost pictat pentru prima data in anul 1547, de acelasi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Manastirii Voronet, in stanga usii de intrare in pridvor, cum se vede pana astazi, tinand in mana sa un sul desfacut pe care scrie: „Veniti, fratilor, de ma ascultati. Va voi invata frica Domnului. Cine este omul…”.
Ravna credinciosilor a indemnat pe calugarii de la Manastirea Voronet, la inceputul secolului al XVII-lea, sa scoata din mormant moastele facatoare de minuni ale Sfantului Daniil Sihastrul si sa le aseze in biserica, in sicriu frumos impodobit, pentru inchinare. Pe acestea insusi mitropolitul Dosoftei le-a sarutat. Vestea minunilor lui ajunsese pana la Kiev, in Polonia, in Transilvania, in Sfantul Munte, de unde veneau credinciosi sa i se inchine si toti il numeau „Sfantul Daniil cel Nou, facatorul de minuni”.
In anul 1749, egumenul Manastirii Voronet, anume Ghedeon, a dat Manastirii Putna degetul aratator al Sfantului Daniil ferecat in argint, unde se pastreaza pana astazi. Moastele poarta inscriptia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voronet, cu toata cheltuiala mea, in anul 1749, decembrie 4”. In anul 1775, Moldova de nord ajungand sub ocupatia Austriei, moastele Sfantului Daniil Sihastrul au fost asezate din nou in mormantul sau, unde se pastreaza pana astazi.
Sfinte Preacuvioase Parinte si facatorule de minuni Daniile, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL MISAIL IEROSCHIMONAHUL, Egumen al Manastirii Voronet (secolul al XV-lea)

Ieroschimonahul Misail era ucenic apropiat al Sfantului Daniil Sihastrul, inca din anii 1450-1460, pe cand se nevoia in chilia de la Putna. Urmand dascalului sau, s-a nevoit si el un timp la liniste, sihastrind pe valea Putnei. Apoi, cu binecuvantarea Cuviosului Daniil, s-a stabilit cu mai multi ucenici in Manastirea Voronet si acolo se smerea in fata tuturor in nadejde si ascultare.
Invrednicindu-se de darul preotiei, Cuviosul Misail a fost ales egumen de obstea manastirii, prin anul 1470, si era iubit de toti pentru blandetea si intelepciunea cu care povatuia sufletele catre Hristos. In anul 1471, vazand egumenul Misail ca Sfantul Daniil Sihastrul este inconjurat de prea multa lume si nu mai are liniste la Putna, l-a adus in taina la Manastirea Voronet. Apoi i-a facut o chilie de piatra pe stanca Corbului din apropiere, dupa dorinta cuviosului. Deci, randuindu-i ucenici, purta mare grija de dansul si niciodata nu iesea din cuvantul sau.
Povatuind Manastirea Voronet mai mult de zece ani, egumenul Misail a facut din obstea sa cea mai vestita sihastrie din Moldova. Numerosi monahi si schimonahi iubitori de liniste, care doreau sa petreaca alaturi de Sfantul Daniil, se stabileau in obstea de la Voronet, sub ascultarea Cuviosului Misail. Intre anii 1470-1480 se nevoiau in aceasta sihastrie peste 60 de monahi, la care se mai adaugau alti 50 de sihastri ce traiau in padurile seculare din muntii Voronetului. Pe toti acestia ii supraveghea egumenul Misail, cu rugaciunea si binecuvantarea Sfantului Daniil. Unii dintre ei erau alesi lucratori ai rugaciunii lui Iisus, altii erau desavarsiti ascultatori si postitori, iar altii erau buni caligrafi, dascali in scoala manastirii si smeriti slujitori in obste, odihnind cu dragoste pe credinciosii care veneau la Sfantul Daniil.
Dupa anul 1480, primind schima monahala, Cuviosul Misail s-a retras la liniste, laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea. Apoi, mai traind putin, s-a savarsit cu pace si s-a numarat in ceata cuviosilor parinti.

CUVIOSUL EFREM IEROSCHIMONAHUL, Egumen al Manastirii Voronet (secolele XV-XVI)

Ieroschimonahul Efrem era unul din ucenicii apropiati ai Sfantuiui Daniil Sihastru. El s-a format duhovniceste linga chilia acestui cuvios de la Putna, in preajma caruia s-a nevoit in anii tineretii. Apoi, stabilindu-se in sihastria Voronetului, a primit darul preotiei si slujea cu credinta si osardie Biserica lui Hristos. In obste era iubit de toti, inai ales pentru smerenia si ascultarea lui fata de Sfantul Daniil, ca niciodata nu iesea din cuvantul batranului, si toate le facea cu binecuvantare.
Dupa anul 1480, egumenul Misail, retragandu-se la liniste, a incredintat obstea Manastirii Voronet ieroschimonahului Efrem. Timp de aproape zece ani, noul egumen a povatuit cu multa pricepere aceasta aleasa sihastrie, indemnand, sfatuind si facandu-se tuturor pilda de rabadare si statornicie. A dezvoltat inca scoala de caligrafi din manastire si a purtat o deosebita grija de Sfantul Daniil ce sihastrea alaturi de manastire.
Acest cuvios egumen facea parte dintre sfetnicii lui Stefan cel Mare si era multora dascal si parinte duhovnicesc. Tot el s-a invrednicit, in anul 1488, sa vada la Voronet o noua biserica de piatra, inaltata de marele domn in cinstirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe. Apoi, cu sfat de obste, numindu-se Cuviosul Daniil staret al Manastirii Voronet, egumenul Efrem ii era intru toate ascultator, pana ce cuviosul s-a mutat la cerestile locasuri. Deci, mai traind cativa ani dupa mutarea lui si bineplacand lui Dumnezeu, in primii ani ai secolului al XVI-lea s-a savarsit cu pace si cuviosul Efrem ieroschimonahul, lasand la Voronet peste 60 de monahi.

CUVIOSUL IOAN MONAHUL, Manastirea Voronet(secolele XV-XVI)

Acest smerit nevoitor venit de mic in manastire, era unul din ucenicii de chilie a Sfantului Daniil Sihastru, implinind cu mare osardie aceasta ascultare mai mult de cincisprezece ani. Povatuia pe credinciosi la chilia marelui sihastru, ajuta pe cei bolnavi care veneau pentru vindecare, aducea cele de nevoie pentru hrana, iar la timpul cuvenit mergea la biserica si era tuturor iubit pentru blandetea lui.
Ajungand la virsta de 18 ani, a fost facut calugar, luand jugul lui Hristos cu indemnul si „cu rugaciunile sfant parintelui nostru Daniil cel Nou”. Caci fiind iubit foarte cuviosului, neincetat se ruga pentru dansul si il povatuia pe calea mantuirii. Raposand dascalul si parintele sau duhovnicesc, monahul Ioan se indeletnicea cu scrierea cartilor bisericesti, caci era un bun caligraf. Mai tarziu s-a nevoit un timp la Manastirea Probota, apoi a facut cativa ani ascultare pe langa mitropolitul Grigore Rosca (1570), cu care a fost dimpreuna ucenic al Sfantului Daniil.
Dintre cartile copiate de monahul Ioan se numara si o carte cu continut patristic, „Cuvintele Sfantului Efrem Sirul”, pe care smeritul caligraf o scrie prin anul 1550 pentru manastirea de metanie. In insemnarea de pe carte scrie: „… cu invatatura mitropolitului Grigorie … am dorit din inima si am dat din dreapta mea agonisita si am facut aceasta carte, numita a Sfantului Efrem, si am dat-o la Manastirea Voronetului unde din frageda tinerete si din copilarie m-am fagaduit lui Dumnezeu, cu rugaciunile sfant parintelui nostru Daniil cel Nou si unde am primit mantuitorul si ingerescul cin…”.
Deci, retragandu-se la metanie si mai traind putini ani, s-a stramutat cu pace la cerestile locasuri.

CUVIOSUL IOASAF ARHIMANDRITUL, Primul egumen al Manastirii Putna (1470-1484)

Arhimandritul Ioasaf a fost cel dintai egumen si ctitor duhovnicesc al Manastirii Putna. Chemat de Hristos mai intai in obstea Manastirii Neamt, unde a primit tunderea monahala, s-a format duhovniceste pe langa cei mai alesi parinti ai marii lavre. Tot aici a invatat carte Cuviosul Ioasaf de la ucenicii vestitului dascal Gavriil Uric, deprinzand bine limbile greaca si slavona, precum si mestesugul copierii de carti bisericesti. Si era cinstit de tot soborul monahilor pentru intelepciunea si ascultarea lui.
In anul 1440, monahul Ioasaf a fost hirotonit preot si a ajuns duhovnic iscusit in Manastirea Neamt, povatuind catre Hristos multe suflete. Numele lui se facuse cunoscut pana la mitropolitul Moldovei, Teoctist, si chiar la dregatorii tarii. Pentru sfintenia vietii lui, a fost ales de sobor egumen si parinte duhovnicesc al Manastirii Neamt, facand unele imbunatatiri la biserica si intarind mult dragostea si armonia intre frati. Egumenul Ioasaf a dat o mare dezvoltare scolii de caligrafi si vietii duhovnicesti de la Neamt. Obstea sa numara peste 200 de calugari, din care mai mult de 30 erau vestiti dascali, psalti, caligrafi si duhovnici. In jurul marii lavre se nevoiau, de asemenea, zeci de sihastri si lucratori ai rugaciunii lui Iisus.
Auzind de nevointa lui, in anul 1468, Stefan cel Mare l-a chemat, cu binecuvantarea mitropolitului Teoctist, sa fie egumen al Manastirii Putna. Astfel, arhimandritul Ioasaf, luand cu sine ca la 25 de calugari alesi, ieromonahi, duhovnici si cativa caligrafi, a purces la Putna, ctitoria marelui domn al Moldovei, care atunci se zidea. Apoi, manastirea savarsindu-se, la 3 septembrie 1470, s-a sfintit cu mare alai, in prezenta ctitorului ei, Stefan Voda, si a zeci de mii de moldoveni.
Din aceasta zi, egumenul Ioasaf a devenit sfetnic de taina al voievodului si parinte duhovnicesc al Manastirii Putna, timp de 15 ani. Avand o nevointa cu totul deosebita si fiind inzestrat de Dumnezeu cu multa putere in fapta si cuvant, a reusit in putina vreme sa intemeieze la Putna o obste cu peste 60 de calugari, vestita in toata tara Moldovei. Slujbele si toata randuiala se faceau ca la Manastirea Neamt. Calugarii, „rugatorii” marelui ctitor, aveau o singura datorie: sa slaveasca neincetat pe Hristos si sa se roage pentru tara si biruinta domnului in razboaie, iar in timpul liber sa copieze carti de slujba si de invatatura.
Cuviosul egumen Ioasaf a intemeiat la Putna, din porunca lui Stefan cel Mare, o vestita scoala de calugari caligrafi, pe masura celei de la Neamt, unde se scriau numeroase carti de slujba si de invatatura duhovniceasca. A mai format si o alta scoala de dascali si cateheti, pentru invatatura si luminarea poporului, precum si o renumita scoala de muzica bisericeasca. De aici s-au ridicat egumeni si ierarhi iscusiti in povatuirea sufletelor omenesti, „dascali” si protopsalti vestiti pana la Constantinopol, care impodobeau slujbele manastiresti, mai ales la praznice.
Savarsind toate bine, Cuviosul Ioasaf Arhimandritul s-a retras din egumenie in anul 1476 si s-a facut schimonah, cu numele de Iosif. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, s-a stramutat cu pace la cerestile lacasuri, in ziua de 19 octombrie 1484.

CUVIOSUL CASIAN MONAHUL, Manastirea Putna (secolul al XV-lea)

Acest parinte vrednic de pomenire a fost unul din cei mai vestiti caligrafi si impodobitori de carti bisericesti de la Manastirea Putna. Era cu metania din Manastirea Neamt, unde s-a nevoit multi ani in placere de Dumnezeu si smerita ascultare. Aici, in scoala de gramatici a marii lavre, a invatat monahul Casian de la cei mai iscusiti dascali si miniaturisti, atat limbile greaca si slavona, cat si copierea si impodobirea cu miniaturi a cartilor de slujba. Astfel, in putina vreme a devenit un renumit calugar caligraf in Manastirea Neamt, scriind cu rabdare si migala numeroase manuscrise. Numele sau devenise cunoscut in manastirile din Moldova.
Auzind de aceasta voievodul Stefan cel Mare si dorind sa-si inzestreze ctitoria sa de la Putna, care atunci se zidea, cu carti de slujba, a poruncit monahului Casian sa-i scrie mai intai mineiul pe luna august, cu slujba hramului manastirii, Adormirea Maicii Domnului. Pe fila 44 se gaseste urmatoarea insemnare: „Acest minei pe august l-a scris Stefan Voievod, domnul Tarii Moldovei, cu mana pacatosului Casian”. Mineiul a fost terminat de scris, probabil, in anul 1466. Un an mai tarziu, adica in 1467, monahul Casian termina de scris si impodobit, la cererea marelui voievod, al doilea minei, pe luna noiembrie.
Venind la Putna cu egumenul Ioasaf, monahul Casian a fost printre cei dintai dascali si miniaturisti care au intemeiat vestita scoala de caligrafi din aceasta manastire. Aici a mai scris si alte carti bisericesti si a format mai multi ucenici, care i-au continuat aceasta duhovniceasca indeletnicire.
Asa nevoindu-se Cuviosul Casian ca la 50 de ani, mereu rugandu-se si impodobind carti bisericesti spre slava lui Dumnezeu, catre sfarsitul secolului al XV-lea a adormit cu pace in obstea Manastirii Putna.

CUVIOSUL VASILE MONAHUL, Manastirea Putna (secolul al XV-lea)

Printre cei cinci calugari caligrafi adusi in anul 1470 de la Manastirea Neamt la Putna, se numara si acest smerit dascal si monah Vasile. El cunostea bine scrierile Sfintilor Parinti, mai ales ale marilor cuviosi sinaiti, incepand cu Scara Sfantului Ioan Scararul. Cunostea scrierile filocalice care circulau in manastirile din Athos si din fostul Bizant si stia cat folos duhovnicesc au ele pentru calugarii din Moldova, el insusi fiind un profund isihast.
Astfel, monahul Vasile este numarat printre cei mai buni dascali isihasti ai scolii de caligrafi din Manastirea Neamt. El a copiat mai multe carti filocalice pentru folosul sufletesc al calugarilor din obste si din sihastrii, fiind unul din ctitorii Filocaliei in spatiul romanesc. Totodata era si un iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus si bun caligraf.
Ajungand la Manastirea Putna si fiind cunoscut marelui domn, Stefan Voda al Moldovei, Cuviosul Vasile a luat porunca sa scrie, pentru ctitoria sa, Scara Sfantului Ioan Scararul, pentru a nu fi lipsiti „rugatorii” sai de un dar ca acesta. Caci nu exista manastire ortodoxa sa nu aiba „Cuvintele” Sfantului Ioan, egumenul Muntelui Sinai, opera filocalica cu cea mai larga raspandire.
Monahul Vasile, implinind porunca, adauga pe fila 269 aceasta insemnare: „Din porunca dreptmaritorului domnului nostru Io Stefan Voievod, domnul Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, s-a scris aceasta scara (leastvita) pentru manastirea sa din Putna, in aceasta manastire, in timpul arhimandritului chir Ioasaf, cu mana mult pacatosului monah Vasile, in anul 1472”.
Legatura cartii uzandu-se cu timpul, fiind mult citita de calugari, in anul 1646 a fost legata din nou de ieromonahul Antonie, precum singur scrie pe aceeasi pagina: „Iata eu, robul Domnului Iisus Hristos, mult pacatosul si nevrednicul ieromonah Antonie, am legat si am innoit aceasta scara („leastvita”), facand ascultare, in anul 1674, luna august, in 13 zile”.
Cuviosul Vasile a fost printre cei dintai dascali ai scolii de caligrafi din Manastirea Putna, scriind si alte carti filocalice de folos sufletesc si crescand mai multi ucenici. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace in ceata cuviosilor parinti, catre sfarsitul secolului al XV-lea.

CUVIOSUL NICODIM IEROMONAHUL, Manastirea Putna (secolul al XV-lea)

Ieromonahul Nicodim era cu metania din Manastirea Neamt. Invatand de la ucenicii vestitului dascal si caligraf Gavriil Uric mestesugul miniaturii si al copierii de carti bisericesti, Cuviosul Nicodim a ajuns unul din iscusitii caligrafi miniaturisti din marea lavra. El se indeletnicea, atat cu nevointa vietii calugaresti, cat si cu rugaciunea si copierea de carti duhovnicesti de invatatura. In acea vreme traiau in Manastirea Neamt cei mai vestiti calugari dascali si caligrafi, care copiau pentru obste invataturile Sfintilor Parinti, ce formau hrana duhovniceasca a monahilor si credinciosilor.
Acest cuvios ieromonah era, de asemenea, si un iscusit parinte duhovnicesc pentru calugari si mireni, vorbind tuturor de Hristos si ajutand la mantuirea multor suflete.
In anul 1470, mergand la Putna cu egumenul Ioasaf, a luat porunca de la Stefan cel Mare sa scrie un Tetraevanghel pentru Manastirea Humor, pe care il termina la 17 iunie 1473. Frumoasele miniaturi, icoane, ornamente si intreaga caligrafie fac din acest manuscris cel mai pretios Tetraevanghel ce se pastreaza astazi in tara noastra. Icoana Maicii Domnului si a celor patru evanghelisti, ca si portretul lui Stefan cel Mare, de o mare valoare, nu puteau fi lucrate asa de frumos decat de mana binecuvantata a unui calugar cuvios. Si acesta a fost Cuviosul Nicodim de la Putna.
Asa nevoindu-se ieromonahul Nicodim Dascalul si bineplacand lui Dumnezeu, s-a stramutat cu pace la cele vesnice catre sfarsitul secolului al XV-lea, lasand in urma cateva manuscrise frumos impodobite si mai multi fii duhovnicesti.

CUVIOSUL CHIRIAC SCHIMONAHUL, Manastirea Putna (secolul al XV-lea)

Schimonahul Chiriac s-a nevoit mai intai multi ani in Manastirea Neamt, indeletnicindu-se, atat cu rugaciunea cat si cu scrierea cartilor patristice. Cunostea bine limbile greaca si slavona si iubea mult linistea si singuratatea. El facea parte din scoala de caligrafi a marii lavre, fiind unul din ucenicii monahului Gavriil Uric.
In anul 1470, ducandu-se la Manastirea Putna cu egumenul Ioasaf, Cuviosul Chiriac a luat porunca de la domnul Moldovei sa scrie pentru ctitoria sa „Cuvantarile Sfantului Ioan Gura de Aur”, pe care le termina in cateva luni. Cartea se pastreaza pana astazi la Manastirea Putna. Ea se citea, atat la biserica, pentru mangaierea fratilor, cat si la chilii. Pe ultima fila se afla aceasta insemnare: „Eu, mult pacatosul Chiriac, am scris acest Zlatoust (Gura de Aur) pentru dreptmaritorul domn a toata Tara Moldovei, Io Stefan Voievod, la manastirea zidita de el cu numele Putna, in anul 1470 si s-a sfarsit in luna ianuarie 30”.
Schimonahul Chiriac a scris si alte carti filocalice cu invataturi folositoare de suflet de la Sfintii Parinti, fiind printre cei dintai dascali ai scolii de gramatici si caligrafi de la Manastirea Putna. Impreuna cu ceilalti calugari veniti de la Neamt, a intemeiat o aleasa viata duhovniceasca la Putna, formand numerosi ucenici iubitori de Hristos si luminati in Sfintele Scripturi.
Asa nevoindu-se peste 60 de ani, in smerenie si ascultare, si mult ostenindu-se pentru folosul si mantuirea tuturor, Cuviosul Chiriac si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, spre sfarsitul secolului al XV-lea.

CUVIOSUL IACOB IEROMONAHUL, Manastirea Putna (secolul al XV-lea)

Cuviosul ieromonah Iacob face parte dintre vestitii duhovnici si dascali ai Manastirii Neamt din secolul al XV-lea, unde se nevoise in anii tineretii ca ucenic al renumitului dascal Gavriil Uric. In marea lavra, el a scris cateva carti patristice drept mangaiere si hrana duhovniceasca pentru calugari.
Venind la Manastirea Putna, in anul 1470, ca dascal si duhovnic al intregii obsti, ieromonahul Iacob a continuat aceeasi sfanta ascultare, formand duhovniceste zeci de calugari tineri. Dandu-se pe sine pilda tuturor, ii deprindea mai ales smerenia, ascultarea si rugaciunea, hranindu-i cu cuvintele cele mai dulci decat mierea ale Sfintilor Parinti. Caci ieromonahul Iacob era invatat in scrierile filocalice si devenise iscusit caligraf.
Cunoscandu-l de aproape si cinstindu-l pentru nevointa sa, voievodul Stefan cel Mare i-a cerut sa-i scrie un sbornic cu vieti de sfinti si martiri pe lunile aprilie-iunie pentru obstea Manastirii Putna, pe care indata l-a savarsit. Pe una din paginile cartii, ieromonahul Iacob scria: „Drept maritorul si de Hristos iubitorul Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a poruncit sa se scrie acest sbornic pentru manastirea sa din Putna, in timpul arhimandritului Ioasaf egumenul, cu mana mult pacatosului ieromonah Iacob, in anul 1474, mai 20”.
Acest cuvios duhovnic a ajutat mult la intemeierea obstii si scolii de la Manastirea Putna, fiind unul din cei mai alesi dascali si caligrafi. Deci, scriind si alte cateva carti si lasand in urma mai multi ucenici, si-a dat sufletul in mainile Domnului catre sfarsitul secolului al XV-lea.

CUVIOSUL ANASTASIE DASCALUL, Manastirea Moldovita (+1490)

Cuviosul ieroschimonah Anastasie a fost cel mai vestit egumen, dascal si parinte duhovnicesc al Manastirii Moldovita, din a doua jumatate a secolului al XV-lea.
Originar din tinutul Sucevei, a luat din tinerete jugul lui Hristos, calugarindu-se in Manastirea Moldovita. Aici a invatat de la cuviosii calugari si dascali ai manastirii, atat cunostinta cartii si scrierea de manuscrise, cat mai ales buna nevointa, postul, privegherea de noapte, cugetarea la cele dumnezeiesti si neincetata rugaciune. Apoi, invrednicindu-se de darul preotiei, a ajuns parinte sufletesc al multor calugari si credinciosi din partea locului.
Intre anii 1462-1490, Cuviosul Anastasie a fost egumen al Manastirii Moldovita, renumita ctitorie a lui Alexandru cel Bun din anul 1402. Si era asa de iscusit povatuitor al calugarilor, ca multi sihastri si tineri de prin sate s-au adunat in jurul sau. Unii deprindeau de la el mestesugul rugaciunii lui Iisus, al tacerii si al smeritei cugetari. Altii invatau scrierile Sfintilor Parinti, iar altii invatau sa traduca din limbile greaca si slavona si sa copieze carti de slujba, spre lauda Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Numele egumenului Anastasie ajunsese cunoscut pana la marele domn Stefan Voda al Moldovei. Acesta il avea printre cei dintai rugatori ai sai, invrednicindu-l de numeroase danii pentru intretinerea si hrana smeritilor calugari.
Cuviosul Anastasie era si un iscusit caligraf, „cel mai vechi cunoscut pana acum la Manastirea Moldovita”. A format, de asemenea, mai multi ucenici caligrafi, organizand la Moldovita una dintre cele mai renumite scoli de caligrafi din Moldova, alaturi de Manastirile Neamt si Putna.
Asa nevoindu-se Cuviosul Anastasie, dascalul si egumenul, si bineplacand lui Dumnezeu, s-a stramutat la cerestile lacasuri in anul mantuirii 1490, lasand la Moldovita o obste cu numerosi calugari.

CUVIOSUL STAHIE ARHIMANDRITUL Egumen al Manastirii Probota (secolul XV)

Arhimandritul Stahie, sfetnic de taina al lui Stefan cel Mare, a fost cel mai ales egumen al Minastirii Probota din secolul XV. Fiind calugar sporit in fapte bune si duhovnic iscusit in povatuirea sufletelor omenesti, in anul 1460 a fost ales egumen al Manastirii Probota, veche ctitorie musatina de pe valea Siretului, pe care o conduce cu multa frica de Dumnezeu mai bine de zece ani. Adunand in jurul sau peste 60 de monahi, pe toti i-a deprins smerenia, ascultarea si dragostea de Hristos. Iar pentru luminarea mintii a intemeiat la Probota o vestita seoala manastireasca in care s-au format multi dascali invatati, egumeni, caligrafi si mai ales preoti pentru sate.
Vazand Stefan cel Mare ca biserica parintilor sai este gata sa se risipeasca din cauza terenului alunecos, la indemnul egumenului Stahie, a zidit in apropiere o noua manastire cu biserica si chilii pentru calugari. Biserica, inchinata Sfintului Ierarh Nicolae, destinata drept necropola voievodala, a fost sfintita in prezenta domnului, inainte de anul 1465.
In anul 1465, mama voievodului, Oltea doamna, simtindu-si sfarsitul aproape, a fost calugarita de cuviosul Stahie sub numele de monahia Maria. Apoi, raposand in acelasi an, a fost ingropata in cripta bisericii de soborul parintilor. La slujba prohodului au luat parte insusi marele domn, mitropolitul Teoctist si toti dregatorii Moldovei. Dupa un an a raposat si sotia voievodului, Evdochia, si a fost asezata de arhimandritul Stahie in aceeasi cripta.
Asa s-a nevoit egumenul Stahie pina in anul 1472, innoind in intregime Manastirea Probota si intarind in obste dragostea si rivna celor dumnezeiesti. Apoi, lasind egumen in locul sau pe unul din ucenici, a fost mai multi ani parinte duhovnicesc, povatuind pe calea mantuirii numerosi calugari si mireni. Caci era duhovnic vestit in toata Moldova si avea multi ucenici prin manastiri, cetati si sate.
Deci, ajungand la sfirsitul vietii sale, cuviosul Stahie a dat tuturor sarutarea cea mai de pe urma, apoi si-a incredintat sufletul cu pace in bratele lui Hristos.

CUVIOSUL GHERONTIE IEROSCHIMONAHUL, Egumen al Manastirii Humor (secolul al XV-lea)

Manastirea Humor, zidita la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun, a fost secole de-a randul, alaturi de celelalte manastiri romanesti, o aleasa vatra de traire duhovniceasca in Moldova de Nord.
In timpul domniei lui Stefan cel Mare, Manastirea Humor ajunsese renumita mai ales sub egumenul Gherontie. Acest cuvios parinte se numara printre sfetnicii de taina ai marelui domn. In tineretile sale a fost ucenic al Cuviosului Daniil Sihastrul, pe cand acesta se nevoia in Schitul Laura – Radauti. Apoi, invrednicindu-se de darul preotiei si nevoindu-se mai multi ani in Manastirea Humor, a ajuns egumen al acestui sfant lacas, inainte de anul 1470.
Egumenul Gherontie, devenind duhovnic vestit in partea locului, atragea la manastirea sa nu putini credinciosi, preoti si calugari, pe care ii intarea in dreapta credinta si ii povatuia pe calea mantuirii. Unii din fiii sai duhovnicesti au ajuns mai tarziu preoti buni, sihastri si calugari iscusiti.
Sub egumenia acestui cuvios parinte, Manastirea Humor a trait o epoca de aleasa inflorire spirituala. Obstea sa numara peste 40 de monahi, dintre care unii erau buni nevoitori, duhovnici, dascali si caligrafi. In scoala acestei manastiri se pregateau, de asemenea, tineri pentru preoti si cantareti la sate.
Domnul Moldovei, vazand viata egumenului Gherontie, adeseori il cerceta si ii cerea sfatul. Apoi, vazand biserica lipsita de unele lucruri, a inzestrat acest lacas inchinat Adormirii Maicii Domnului cu multe danii si obiecte de cult. Cel mai mare dar facut de Stefan cel Mare Manastirii Humor a fost vestitul Tetraevanghel scris, la porunca sa, de ieromonahul Nicodim din Manastirea Putna, la 17 iunie 1473, pe care domnul l-a dat in mainile Cuviosului Gherontie. Pe coperta acestei carti, caligraful a pictat pe Stefan Voievod in genunchi, oferind Maicii Domnului dania sa. Acest Tetraevanghel a fost pastrat de egumenul Gherontie si de urmasii sai cu mare sfintenie pana in zilele noastre, ca un odor din cele mai de pret pe care l-au creat si adapostit evlaviosii calugari din manastirile romanesti.
Spre sfarsitul secolului al XV-lea, Cuviosul Gherontie, egumenul Manastirii Humor, si-a savarsit calatoria acestei vieti, dandu-si sufletul cu pace in bratele Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

SIHASTRII DE PE VALEA SUCEVITEI, Manastirea Sucevita (secolul al XV-lea)

Pe valea paraului Sucevita, ce izvoraste din Muntele Obcina Mare, s-au nevoit cuviosi sihastri inca din secolul XIV. In traditia locului se spune ca, pe la mijlocul secolului XV, se osteneau in padurile neumblate ale Sucevitei cativa sihastri iubitori de Hristos. Drept chilii aveau mici bordeie din trunchiuri de copaci acoperite cu pamant. De asemenea, si biserica in care se rugau era tot din lemn. Apoi, inmultindu-se numarul sihastrilor, s-a vestit peste tot sfintenia vietii lor. Auzind de aceasta o femeie credincioasa din partea locului si dorind sa-si implineasca un canon al tineretii sale, s-a obligat inaintea cuviosilor sihastri sa care piatra cu caruta pentru zidirea unei biserici mari, in locul celei de lemn. Astfel, timp de 30 de ani, smerita femeie a carat singura tot materialul necesar pentru zidirea unei manastiri din piatra. Pe cand biserica era deja zidita, fericita aceasta s-a mutat la Hristos, iar cuviosii calugari s-au indatorat sa o pomeneasca neincetat la sfintele lor rugaciuni.
Aceasta a fost cea dintai sihastrie pe valea paraului Sucevita, inaltata in a doua jumatate a secolului XV, iar sihastrii de sub Obcina Mare au fost primii nevoitori din schit. In acest sfant lacas au trait sihastri alesi, impodobiti cu multe fapte bune, precum smerenia, tacerea si neincetata rugaciune. Numele lor uitate de oameni au ramas scrise in Cartea Vesniciei. Imprejurul acestei sihastrii se nevoiau pustnici anahoreti foarte sporiti in cuviosie. Ei coborau in schit numai Duminica, pentru a primi Sfintele Taine, apoi se urcau din nou la bordeiele lor. Mai tarziu, risipindu-se aceasta sihastrie, s-a reinnoit la inceputul secolului al XVI-lea, prin Cuviosul Calistrat Sihastrul.

CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL – Intemeietorul Manastirii Pangarati (secolul al XV-lea)

Acest renumit sihastru s-a nevoit mai intai in obstea Manastirii Bistrita. Apoi, auzind despre Cuviosul Iosif cu cei 17 ucenici ai sai, care se nevoiau in desavarsita asceza pe Muntele Bisericanilor din apropiere si dorind sa le urmeze viata, s-a retras cu doi ucenici pe valea paraului Pangarati, intr-o mica poiana langa Muntele Paru. Acolo si-a facut chilie de lemn si pamant si a sihastrii in aspra nevointa si iubire de Dumnezeu 29 de ani, agonisind multe fapte bune si mai ales rugaciunea, lacrimile si darul inainte vederii.
Astfel, numele si faptele Cuviosului Simeon s-au facut cunoscute tuturor si insusi marelui domn Stefan al Moldovei, care il cinstea ca pe un mare rugator al sau si al tarii, alaturi de Sfantul Daniil Sihastrul. In anul 1461, venind Stefan Voievod la Manastirea Bistrita si auzind ca fericitul Simeon, rugatorul sau, nu are biserica sa se roage lui Dumnezeu cu ucenicii sai, a trimis pe parcalabul de la Targu Pietrei cu mesteri si bani si a inaltat in Poiana lui Simeon o biserica de lemn cu hramul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, alaturi de chilia cuviosului. Multa vreme, acest schit s-a numit „Schitul lui Simeon”, iar mai tarziu, „Manastirea Pangarati”.
In aceasta sihastrie s-a nevoit Cuviosul Simeon pana in anul 1476, laudand neincetat pe Dumnezeu, rugandu-se pentru domn si tara si invatand pe credinciosi calea mantuirii. Iar in acest an, datorita luptelor de la Razboieni, cu turcii, multi oameni, fugind in paduri de frica paganilor, erau odihniti si ospatati de Cuviosul Simeon in schitul sau. Dar, vazand marele sihastru ca turcii ard si jefuiesc satele si manastirile, a parasit schitul sau si, luandu-si ucenicii, a trecut in Transilvania si s-a stabilit la Manastirea Casiva din Muntii Gurghiului. Mai traind putina vreme si bineplacand lui Dumnezeu, s-a savarsit cu pace acolo, la adancul batranetilor si a fost ingropat cu cinste de ucenici.
Auzind de adormirea Cuviosului Simeon in Transilvania, Stefan cel Mare s-a intristat mult pentru el, caci il iubea ca pe un adevarat sfant si rugator al sau. Deci „dupa ce s-au intors turcii si s-a potolit vrajba robiei si s-a facut pace, atunci a trimis Stefan Voievod si i-au adus sfintele lui moaste intr-o racla cinstita si le tinea in vistieria sa cu cinste (in cetatea de scaun a Sucevei). Apoi, luand o parte din sfintele lui moaste, le-a poprit (oprit) pentru blagoslovenie, si cu aromate cu bune miresme si cu tamaie le tamaia totdeauna, spre credinta si buna intarire a blagocestiei (evlaviei) domniei sale; iar mai vartos pentru dragostea si caldura duhovniceasca ce o avea mai inainte catre dansul. Iar ramasita sfintelor lui moaste, cu cuviinta sfintita si cu cinste, le-a ingropat in cetatea Sucevei…”.
Aceasta este pe scurt viata si nevointa Cuviosului Simeon Sihastrul, ale carui moaste au fost multa vreme venerate ca facatoare de minuni si ajutatoare in primejdii, atat pentru domnii Moldovei, cat si pentru binecredinciosii crestini.
Preacuvioase Parinte Simeon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

ARHIMANDRITUL GRIGORIE – Manastirea Bistrita Neamt (1490-1500)

Arhimandritul Grigorie a fost unul din marii egumeni ai Manastirii Bistrita. El a crescut de mic in obstea acestei lavre, ca ucenic al egumenului Eustatie (1455-1460), de la care a invatat frica de Dumnezeu si buna nevointa. Invatatura cartii precum si limbile greaca si slavona le-a invatat la scoala de gramatici care functiona aici, ajungand dascal priceput si duhovnic al manastirii.
Pentru sfintenia vietii sale, Cuviosul Grigorie a fost ales in anul 1490 egumen al Manastirii Bistrita, pe care o povatuieste duhovniceste 10 ani. Era cinstit si cautat de toti, fiind intelept la cuvant si bland la suflet si nu era alt duhovnic in lavra mai iscusit ca dansul. Pentru aceea era numarat intre sfetnicii de taina ai lui Stefan cel Mare. La indemnul acestui egumen, voievodul inmormanteaza la Bistrita pe fiul sau, Alexandrel (1493), si tot la indemnul lui zideste aici o mareata clopotnita (1498), doneaza doua clopote si face numeroase danii rugatorilor sai.
In timpul egumeniei sale, viata duhovniceasca din manastire s-a reinnoit mult. Dintre ucenicii sai a ridicat dascali invatati, egumeni si duhovnici buni, cautati atat de calugari cat si de mireni. A incurajat mult viata isihasta din partea locului, ajutand la inchegarea sihastriei Cuviosului Iosif de pe Muntele Bisericanilor si a sihastriei Cuviosului Simeon de la Pangarati. A dat ajutor, de asemenea, la intemeierea Manastirii Tazlau, trimitand acolo cativa calugari si duhovnici alesi.
Ajungand la sfarsitul vietii, Cuviosul egumen Grigorie a primit ingerescul chip al schimniciei si s-a savarsit cu pace la inceputul secolului al XVI-lea.

CUVIOSUL CALISTRAT SIHASTRUL – Manastirea Sucevita (secolele XV-XVI)

Ieroschimonahul Calistrat era unul din ucenicii Sfantului Daniil Sihastrul pe cand acesta se nevoia la Manastirea Voronet. Deci, dupa ce deprinse de la dascalul sau mestesugul luptei duhovnicesti, ieroschimonahul Calistrat se retrage pe valea paraului Sucevita, unde se nevoiau cativa calugari retrasi de lume, si aici a sihastrit cuviosul in placere de Dumnezeu multi ani de zile.
Raspandindu-se vestea despre acest fericit sihastru, s-au adunat in jurul sau mai multi calugari iubitori de liniste. Insa nu aveau biserica sa savarseasca cele sfinte, caci erau saraci si departati de sate. Dar, cu rugaciunile Cuviosului Calistrat, s-a facut o minune ca aceasta: „In toate Duminicile la vremea Utreniei, adica la miezul noptii, se vedeau faclii multe aprinse, preoti si diaconi preaminunati care cantau canonul Invierii lui Hristos deasupra unei poienite”. Atunci, cuviosul a facut in acea poiana o mica biserica de lemn cu hramul Invierii Domnului si, adunand pe toti sihastrii din partea locului, a intemeiat Schitul Sucevita, spre sfarsitul secolului al XV-lea.
Acesta este al doilea schit de pe valea paraului Sucevita, numit la inceput „Sihastria lui Calistrat”. Primul egumen al acestei sihastrii a fost insusi intemeietorul ei, ieroschimonahul Calistrat, sihastru si duhovnic vestit in nordul Moldovei. Fericitul Calistrat avea inca darul rugaciunii, al inainte-vederii si al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toti ca facator de minuni. Apoi, savarsindu-si calatoria acestei vieti, s-a mutat cu pace in ceata cuviosilor parinti, lasand la Sucevita o obste aleasa cu peste 30 de calugari.
Mai tarziu, zidindu-se din nou biserica Manastirii Sucevita (1583-1586), Cuviosul Calistrat a fost pictat pe peretele de apus al pridvorului, precum se vede si astazi.

CUVIOSUL PAISIE ARHIMANDRITUL – Al doilea egumen al Manastirii Putna (+ 1502)

Acest arhimandrit, numit „Paisie cel Scurt”, a fost al doilea egumen al Manastirii Putna. El isi avea metania tot la Manastirea Neamt. Apoi, venind la ctitoria lui Stefan cel Mare in anul 1470, odata cu egumenul Ioasaf, dupa moartea acestuia a fost ales de sobor parinte duhovnicesc in locul sau. Si a povatuit Manastirea Putna cu multa intelepciune timp de 26 de ani, incepand din vara anului 1476.
Egumenul Paisie a continuat intru toate si a desavarsit opera duhovniceasca a inaintasului sau. Sub egumenia lui s-a mentinut in obste aceeasi inalta traire evanghelica in Hristos, in dragoste si ascultare. De asemenea, s-au dezvoltat aici, in chip deosebit, scolile de caligrafi, de gramatici si de muzica bisericeasca, facand din Manastirea Putna una din cele mai vestite lacasuri manastiresti de lauda lui Dumnezeu si de cultura teologica din Moldova, alaturi de Neamt, Bistrita si Moldovita. Aici se copiau si se impodobeau, de mana smeritilor calugari, numeroase carti de slujba si de invatatura patristica, cum a fost Tetraevanghelul scris de ieromonahul Nicodim (1473), Tetraevanghelul scris de monahul Paladie (1489), Mineiele copiate „cu mana pacatosului Casian” monahul (1467), Scara Sfantului Ioan Scararul, de monahul Vasile (1471-1472), Predicile Sfantului Ioan Gura de Aur, scrise de monahul Chiriac (1470) si multe altele care s-au pierdut si instrainat.
Aici a cantat si a compus marele protopsalt Eustatie monahul acele frumoase manuscrise de muzica psaltica, sub indrumarea egumenului Paisie. In scoala de gramatici, care functiona aici, s-au scris de calugari, la porunca lui Stefan cel Mare, Cronica si Analele Putnene. Tot in aceasta scoala invatau, de la dascalii manastirii, candidatii de preoti din toate satele Moldovei de Nord, deprinzand, pe langa cunostintele teologice si cantarea bisericeasca, si o aleasa formare duhovniceasca necesara unor buni pastori de suflete.
Aceasta intensa lucrare duhovniceasca si culturala de la Putna se desfasura sub povatuirea si supravegherea permanenta a cuviosului egumen Paisie, ajutat de duhovnicii, dascalii si toti calugarii din obstea sa. Sub egumenia lui, Manastirea Putna a trait epoca cea mai luminoasa si mai rodnica din toata istoria ei. Acum se aflau la Putna, pe langa dascali de teologie, caligrafi si protopsalti, si renumiti duhovnici, care invatau poporul dreapta credinta si frica de Dumnezeu. La duhovnicii Manastirii Putna se spovedeau, atat episcopii, preotii si credinciosii de la sate, cat si dregatorii din sfatul tarii si insusi marele domn Stefan „cel Bun si Sfant”. Negresit, arhimandritul Paisie, egumenul Putnei, i-a fost multa vreme duhovnic si sfetnic de taina, alaturi de Cuviosul Daniil Sihastrul de la Voronet. Pe langa acestea, slujbele de la Putna, cu sobor de zeci de preoti si cu neintrecuti protopsalti, unde asistau adesea domnul tarii cu sfetnicii sai, faceau din aceasta manastire un mic Bizant in Moldova de Nord.
Cuviosul Paisie, egumenul, s-a dovedit si un vrednic innoitor al ctitoriei lui Stefan cel Mare. Ca, arzand manastirea „de istov”, in anul 1484, arhimandritul Paisie, ajutat de insusi domnul Moldovei, a reinnoit acoperisul bisericii, a zidit noi chilii si a adaugat si alte imbunatatiri, devenind astfel un adevarat ctitor al acestui sfant lacas.
Dupa o neobosita jertfa si nevointa duhovniceasca, timp de peste 26 de ani, Cuviosul Paisie, Arhimandritul si egumenul Manastirii Putna, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, la 15 februarie 1502, lasand in urma o obste numeroasa de calugari cu o randuiala monahala din cele mai infloritoare.

CUVIOSUL SPIRIDON MONAHUL – Manastirea Putna (secolele XV-XVI)

Monahul Spiridon a fost unul din caligrafii iscusiti, formati in scoala Manastirii Putna. Dascalul sau a fost insusi arhimandritul Paisie egumenul, vestit tahigraf si miniaturist. De la el a invatat, atat nevointa cea duhovniceasca, in smerenie, in trezvie si in placere de Hristos, cat si mestesugul copierii de carti. Si era Cuviosul Spiridon foarte osardnic la cele sufletesti, la rugaciune si post, la tacere si ascultare, iar in caligrafie era neintrecut.
Auzind de aceasta, batranul si fericitul ctitor Stefan cel Mare a poruncit cuviosului Spiridon, in ultimul an al domniei sale – 1504 -, sa-i scrie un Tetraevanghel pentru Manastirea Putna. Dar, raposand dupa cateva luni Stefan Voievod, cartea a fost terminata in anul 1506 si apoi ferecata in argint de fiul sau, Bogdan Voievod, si data Manastirii Putna in anul 1507. La sfarsitul Evangheliei lui Ioan, Cuviosul Spiridon scrie aceasta frumoasa insemnare: „Cu bunavointa Tatalui si ajutorul Fiului si savarsirea Sfantului Duh, dreptmaritorul si de Hristos iubitorul Domn Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, care, aprins fiind de dorul dumnezeiesc si fiind iubitor de cuvintele lui Hristos, a inceput bucuros acest Tetraevanghel Manastirii sale din Putna, unde este hramul Adormirii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, si intr-acesta l-a gasit moartea si n-a apucat sa o sfarseasca. Deci dar fiul sau, Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnul Tarii Moldovei, a ferecat-o si sfarsind-o pentru sufletul intru sfintenie raposatului sau parinte Stefan Voievod si pentru sanatatea si mantuirea sa. (1507, mai 5)”.
Acest smerit nevoitor si caligraf a fost dascal in scoala Manastirii Putna, formand mai multi ucenici si scriind si alte cateva carti, care s-au instrainat in curgerea anilor. Deci, mult ostenindu-se si savarsind calatoria acestei vieti, Cuviosul Spiridon s-a mutat cu pace la cele vesnice, in primele decenii ale secolului al XVI-lea.

CUVIOSUL PALADIE TAHIGRAFUL – Manastirea Putna (secolele XV-XVI)

Acest calugar iubitor de Hristos a fost un mare caligraf format in scoala Manastirii Putna. Dupa ce deprinse bine nevointa cea duhovniceasca, arhimandritul Ioasaf, egumenul Putnei, l-a dat sa invete mestesugul caligrafiei si al impodobirii cartilor bisericesti de la vestitii dascali adusi din Manastirea Neamt: Nicodim ieromonahul, Casian monahul, Chiriac si altii. Astfel, in putina vreme, smeritul monah Paladie a ajuns scriitor si pictor vestit. Si era in toate intelept, cuvios si iubitor de Dumnezeu. Cunostea bine invataturile Sfintilor Parinti si era bun povatuitor in obste si iubit de toti. Iar pentru ca scria foarte repede si frumos, i se spunea „tahigraf”, adica „iute scriitor”.
Cunoscandu-l bine Stefan cel Mare, ctitorul manastirii, si auzind despre nevointa lui, in anul 1488 i-a poruncit sa-i scrie un Tetraevanghel pentru Manastirea Putna. Iar Cuviosul Paladie, indata scriindu-l, l-a impodobit cu alese miniaturi si icoane, spre slava lui Hristos si bucuria marelui domn. La sfarsitul cartii, monahul Paladie face aceasta insemnare: „Dreptmaritorul Domn Io Stefan Voievod, Domn a toata tara Moldovei, a facut, a scris si a ferecat acest Tetraevanghel Manastirii sale din Putna in al 32-lea an al domniei sale, fiind arhimandrit Paisie Scurtul, prin mana mult pacatosului tahigraf Paladie, in anul 1488. Si s-a inceput in luna septembrie 3, si s-a sfarsit in martie 23 „.
Scriind si alte carti ale dumnezeiestilor Parinti cu invataturi filocalice si savarsind bine calatoria acestei vieti, Cuviosul Paladie s-a stramutat cu pace la cerestile lacasuri, catre inceputul secolului al XVI-lea.

CUVIOSUL CHIRIAC SIHASTRUL – Manastirea Neamt (secolele XV-XVI)

In padurile seculare din jurul Manastirii Neamt s-au nevoit sihastri sfinti inca dinainte de intemeierea ei (secolul al XIV-lea). Unul din cei mai vestiti sihastri nemteni, al carui nume a ajuns pana astazi, a fost Cuviosul Chiriac Ieroschimonahul, contemporan cu Sfantul Daniil Sihastrul.
Acest smerit nevoitor a trait mai intai in obstea Manastirii Neamt, ca duhovnic si dascal al rugaciunii lui Iisus, fiind iubit si cautat de multi. Apoi, retragandu-se la liniste in muntele dinspre apus, care de atunci ii poarta numele, si-a facut acolo o coliba de lemn si pamant si se nevoia singur in post si rugaciune, in frig si osteneala, suferind multe ispite de la diavoli. Mai tarziu, adunand cativa ucenici in jurul sau, a construit o mica biserica de lemn si acolo slujeau, se impartaseau si slaveau impreuna pe Hristos. Aceasta asezare pustniceasca s-a numit „Sihastria lui Chiriac”, iar muntele in care s-a nevoit cuviosul cu ucenicii sai se cheama pana astazi „Muntele lui Chiriac”, popular „Chiriacu”.
Asa s-a ostenit Cuviosul Chiriac in acest munte peste 30 de ani, ajungand facator de minuni si inaintevazator. La batranetile sale se adunasera multi calugari in jurul sau. Ei se nevoiau in bordeie si chilii pustnicesti, risipite in tot muntele. Numai in sarbatori, la sunetul unui clopot, se adunau parintii la chilia batranului si cantau impreuna Utrenia si Sfanta Liturghie.
La inceputul secolului al XVI-lea, Cuviosul Chiriac Sihastrul si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat pe munte. Ucenicii sai s-au nevoit fara intrerupere in aceasta sihastrie, dupa aceeasi randuiala, pana la intemeierea Schitului Pocrov (1714).

CUVIOSUL EUFROSIN SIHASTRUL – Sihastria Agapia Veche (secolele XV-XVI)

Putin mai sus de poiana lui Agapie se afla o alta poiana tot asa de linistita, inconjurata de paduri seculare si strabatuta de un mic paraias. Aceasta se numeste „Poiana lui Eufrosin”. Aici s-a nevoit multi ani de zile un sihastru vestit, pustnicul Eufrosin, ucenicul Cuviosului Agapie. Petrecerea lui era la fel de aleasa ca si a dascalului sau, iar numele lui se facuse cunoscut multor calugari iubitori de liniste, care apoi i-au fost ucenici.
In timpul acestui cuvios, biserica cea dintai si chiliile Manastirii Agapia Veche ruinandu-se in urma unei alunecari de teren, pustnicul Eufrosin cu ucenicii sai au construit o alta biserica de lemn cu hramul „Minunea din Colose a Arhanghelului Mihail”. Aceasta sihastrie era cunoscuta si cu numele de „Manastirea lui Eufrosin” sau „Manastirea Sfantului Mihail”. Primul egumen al noii sihastrii a fost insusi pustnicul Eufrosin, care pastra intru totul randuiala lasata de Cuviosul Agapie. Peste saptamana, si mai ales in posturi, calugarii se retrageau in munte, unde se nevoiau in post si rugaciune. Iar in sarbatori se adunau cu totii la biserica, dadeau lauda lui Dumnezeu si primeau Sfintele Taine.
Sub egumenia Cuviosului Eufrosin, sihastria zisa „a lui Agapie” s-a dezvoltat si mai mult, ajungand cunoscuta pana la mitropolie si la domnul Moldovei, mai ales pentru sfintirea vietii de aici. Caci in obstea sa nu era nici vorba desarta, nici tulburare, nici grija de cele pamantesti, ci permanenta rugaciune, tacere, paza a gandurilor, liniste duhovniceasca, bucurie si desavarsita dragoste. Toti practicau rugaciunea lui Iisus si se hraneau din lucrul mainilor lor.
Simtindu-si sfarsitul aproape, Cuviosul Eufrosin a dat ucenicilor sai sarutarea cea mai de pe urma si s-a odihnit cu pace in cerestile lacasuri, la inceputul secolului al XVI-lea. Iar trupul sau purtator de buna mireasma a fost ingropat in livada sadita de el si de obstea sa, numita „Livada Parintilor”. In acest loc s-au asezat secole de-a randul nenumarati sihastri iubitori de Hristos din Agapia si din imprejurimi.
„Viatapustnicilor fericita este, a celor ce se intraripeaza cu dumnezeiescul dor”!

SFANTUL IERARH NIFON – Mitropolitul Tarii Romanesti (+ 1508)

Viata

Acest fericit si prea intelept ierarh al Bisericii lui Hristos s-a nascut prin anii 1435-1440 in Peloponez-Grecia, din parinti binecredinciosi. Dupa ce invata carte, se face calugar si se retrage la liniste in Muntele Athos, nevoindu-se in Manastirile Cutlumus, Marea Lavra si Dionisiu.In anul 1483 a fost ales mitropolit al Tesalonicului, pentru sfintenia vietii lui, ca cel mai iscusit calugar atonit si pastor devotat de suflete din acea vreme. Aici pastoreste bine turma cea cuvantatoare trei ani de zile, invatand pe toti frica de Dumnezeu si dreapta credinta. In anul 1486 este numit patriarh al Constantinopolului, cea mai inalta treapta ierarhica in Biserica Ortodoxa. Dupa ce indreapta pe calea cea buna pe multi crestini, monahi, preoti si dregatori si indeparteaza unele sminteli din Biserica lui Hristos, dupa doi ani este schimbat din scaunul patriarhal si se nevoieste in post si rugaciune la un schit intemeiat de el.
In jurul anului 1500, Sfantul Ierarh Nifon este adus si numit mitropolit al Tarii Romanesti de catre domnul muntean Radu cel Mare. Timp de cinci ani s-a ostenit mult sa calauzeasca poporul dupa invatatura Sfintei Evanghelii, sfatuind, indemnand, mustrand si zidind duhovniceste pe toti, de la domn pana la credinciosii de rand. Apoi a hotarat in sinod intemeierea a doua episcopii noi in orasele Ramnicu-Valcea si Buzau si a randuit peste tot pastori buni, tematori de Dumnezeu si cu multa grija pentru turma. In anul 1505, ivindu-se o grava neintelegere intre marele ierarh si domnul muntean, din cauza unei casatorii nelegitime, Sfantul Nifon s-a retras din scaun si a plecat din nou in Muntele Athos, la Manastirea Vatopedu. Simtindu-si aproape sfarsitul, s-a dus cu ucenicul sau la Manastirea Dionisiu, ca un necunoscut, si, dupa putin timp, a adormit in Domnul, la anul 1508, 11 august, cand se praznuieste in calendar.
Intre anii 1515-1517, moastele Sfantului Nifon au fost aduse in Tara Romaneasca si au stat la Manastirea Dealu, iar la 16 august 1517, Sfantul Ierarh Nifon a fost canonizat la Manastirea Curtea de Arges de catre Teolipt I, patriarhul Constantinopolului, impreuna cu Sinodul Tarii Romanesti si cu toti egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfintirea frumoasei manastiri de la Arges.
In acelasi an, 1517, moastele Sfantului Nifon au fost restituite Manastirii Dionisiu, restaurata integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab si Petru Rares. Drept recunostinta, atonitii daruiesc capul si mana dreapta a Sfantului Nifon lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Fiind foarte invatat si impodobit cu darul cuvantului si al smereniei, cand a intrat fericitul Nifon intaia oara in Muntele Athos, l-au intampinat fratii si calugarii cu multa dragoste, iar arhimandritul Daniil, mai-marele Muntelui, i-a zis:
– O, parinte Nifon, m-am instiintat de la multi despre tine si m-am rugat lui Dumnezeu sa ma invredniceasca a te vedea mai inainte de moartea mea. Iata, a auzit preabunul Dumnezeu rugaciunea mea. Te rugam, deci, sa inveti cele de folos pe fratii adunati aici.
– Preacuviosi parinti, a raspuns el, nu sunt vrednic sa dau doctorii celor sanatosi, nici doctorilor iscusiti, caci mai ales eu am trebuinta de vindecare de la ei.
– Parinte Nifon, i-au raspuns atonitii, nu se cade sa pastrezi dumnezeiestile cuvinte numai pentru tine, ci sa le impartasesti si altora, ca sa ne folosim cu totii.
Cerand iertare de la ei, fericitul Nifon si-a plecat capul in jos si a inceput a le grai cuvinte de mantuire, incat toti se minunau. Caci era atat de dulce si intelept la vorbire, incat cei ce ascultau nu se puteau desparti de el si uitau de hrana cea trupeasca.

2. In anul 1483, murind mitropolitul Tesalonicului, toti episcopii, clericii si monahii au ales pastor in loc pe fericitul Nifon de la Dionisiu. Deci, au trimis doi episcopi cu scrisori la Manastirea Dionisiu sa-l ia pe Sfantul Nifon. Iar el le-a zis:
– Cine sunt eu, lenesul si pacatosul, sa primesc pe grumazul meu cu totul ranit un jug asa de greu? Eu am venit in locul acesta sa ma linistesc si sa ma sfarsesc: Deci, cum pot sa fug de calea pocaintei si sa iau asupra mea grija atator suflete, cand abia imi pot mantui sufletul meu cel pacatos?
– Parinte, au raspuns tesalonicenii, sa nu te impotrivesti dumnezeiestii hotarari, ca toti de obste, intr-un glas, te cer pe tine a le fi pastor.
I-a spus si egumenul manastirii:
– Du-te, cinstite parinte, ca asa este voia lui Dumnezeu sa inmultesti talantul si sa se mantuiasca multi prin tine, caci Domnul mi-a poruncit in noaptea aceasta sa nu-ti impiedic calea ta !
La urma, supunandu-se poruncii ascultarii, a raspuns Sfantul Nifon:
– Parintilor si fratii mei, fie voia Domnului, precum hotarati, insa mare primejdie imi va urma de pretutindeni. De aceea, rugati-va Domnului pentru mine !

3. Dupa trei ani de pastorie a Mitropoliei Tesalonicului si apoi, alti patru ani, a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Sfantul Ierarh Nifon a fost chemat de Radu cel Mare, domnul Tarii Romanesti, sa pastoreasca mitropolia de la Curtea de Arges, care i-a zis:
– Ma rog arhieriei tale sa vii in Muntenia, sa ne inveti pe noi, ca suntem cu totul lipsiti de invatatura duhovniceasca, de pastori si invatatori. Aici te vei odihni si toti te vom primi cu bucurie. De astazi te avem povatuitorul si pastorul nostru, ca sa ne inveti calea mantuirii si sa se faca orice vei porunci! Sfantul Nifon a raspuns:
– Fiule Radu, iti laud socoteala cea buna; dar sa dea Dumnezeu s-o tii pana la sfarsit. Orice voi face spre indreptarea voastra, s-o primiti cu multumire. Chiar tu, de vei gresi, sa primesti duhovnicescul meu sfat, caci, atunci cand domnul tarii va calca legea si va defaima sfintele canoane, se face mare cadere multora, pentru ca oamenii se pleaca lesne spre lucrul cel rau.
La urma i-a adaugat:
Tu, care ai stapanirea in mainile tale, se cade sa sfatuiesti pe toti supusii tai si sa pedepsesti pe cei fara randuiala. Sa nu cauti la fata nici la mare, nici la mic si sa faci judecata dreapta, care este de la Dumnezeu.

4. Pastorind Biserica si poporul binecredincios al Tarii Romanesti timp de cinci ani, in anul 1505, Sfantul Ierarh Nifon a plecat din nou la iubita lui liniste si smerenie din Muntele Athos, din cauza faradelegii facute de domnul muntean, casatorind pe sora lui cu un boier moldovean ce-si lasase femeia si copiii. Inainte de plecare a zis cu amaraciune catre domnul muntean:
– Sa stii ca toata puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Si-a varsat preasfantul Sau sange, ca s-o curete de tot pacatul si s-o sfinteasca. Ea va fi curata si sfanta prin lucrarea dumnezeiestilor porunci, pe care doresc sa le pazesc pana la sfarsitul vietii mele. Nu voiesc pentru nevoile mele nici bani, nici haine, nici vreo cinste nu cer de la tine. Eu am fost randuit de Domnul ca sa cert pe cei faradelege si nu vreau sa fiu partas la a ta faradelege, pentru ca nici o lege nu ma lasa. Eu ma voi duce unde ma va indrepta Domnul, insa voi veti muri in faradelege. Multe necazuri si dureri si nenumarate rele vor veni peste voi. Atunci ma veti cauta, dar nu ma veti mai gasi in viata!
Iar catre fiul sau duhovnicesc, Neagoe Basarab, pe care il iubea foarte mult, a zis:
– Vad, fiul meu, ca mare pedeapsa va veni peste locul acesta si vei fi in primejdie si tu cu tot neamul tau. Dar Preamilostivul Dumnezeu te va pazi de tot raul, de vei pazi poruncile pe care ti le-am dat. Nu numai ca te vei izbavi de orice primejdie, ci si la mare cinste te vei ridica si se va vesti numele tau in toate partile. Dar sa-ti aduci aminte de mine, parintele tau duhovnicesc. Iar eu, de voi avea indrazneala catre iubitorul de oameni Dumnezeu, il voi ruga pentru tine.
Apoi l-a binecuvantat si l-a sarutat. La fel a facut cu tot clerul si poporul iubitor de Hristos. Caci i-a adunat pe toti in biserica, le-a dat cel de pe urma cuvant de invatatura, i-a binecuvantat cu lacrimi in ochi si, luandu-si ucenicii sai, Macarie si Ioasaf, a plecat spre Sfantul Munte.

5. Fiind randuit cu paza Manastirii Dionisiu, Sfantul Nifon a mers cu un calugar batran si duhovnicesc, anume Petronie, in afara zidurilor ei. La miezul noptii s-a desteptat batranul sa se roage si, nu departe de el, a vazut pe Sfantul Nifon stand la rugaciune cu ochii si mainile inaltate la cer, invaluit intr-o lumina divina care se ridica pana sus si stralucea in jurul lui. Batranul Petronie a cazut de spaima la pamant, iar dimineata s-a dus in taina la manastire si i-a spus egumenului. Acesta i-a raspuns:
– Parinte Petronie, aceasta dovedeste curatenia desavarsita a barbatului si ne arata ca prin el se vor lumina multi. Pazeste-te sa nu spui aceasta vedenie nimanui, ca sa nu auda el si sa se duca de la noi, fugind de lauda, caci ne vom pagubi de un om ca acesta pe care ni l-a daruit Dumnezeu.

6. Fiind in Manastirea Vatopedu, Sfantul Nifon cunostea cu duhul ca ucenicul sau Macarie dorea sa marturiseasca pe Hristos si sa ia cununa muceniciei. De aceea, stiind ca aceasta este dupa voia lui Dumnezeu, i-a zis ucenicului:
– Mergi, fiule, in calea marturisirii, ca dupa dorinta ta te vei invrednici sa primesti cununa muceniciei si te vei bucura impreuna cu mucenicii si cuviosii!
Apoi, petrecandu-l pe cale, l-a binecuvantat cu Sfanta Cruce si l-a sarutat. Ajungand Macarie in Tesalonic, a marturisit cu indrazneala pe Hristos in fata turcilor ce ocupasera orasul si toate tarile din Balcani si, dupa ce a fost inchis si batut, i s-a taiat capul. Cunoscand cu duhul ziua cand ucenicul si-a dat viata pentru Hristos, Sfantul Nifon a zis catre ucenicul sau Ioasaf:
– Sa stii, fiule, ca astazi s-a savarsit prin mucenicie fratele tau, Macarie, si merge sa se bucure in ceruri !

7. Dupa putin timp, Sfantul Nifon Patriarhul si-a luat ucenicul si au plecat in taina de la Vatopedu la Dionisiu, manastirea sa din tinerete, fara a fi cunoscut si a spune cuiva cine este. Dupa obiceiul acestei manastiri, fiecare monah nou venit trebuia sa faca un timp ascultare la catari si sa aduca cu ei lemne din padure. Sfantul Nifon a facut aceasta ascultare cu smerenie si dragoste pana cand l-a descoperit Dumnezeu intregii obsti in chip minunat.
Noaptea i s-a aratat in vedenie Sfantul Ioan Botezatorul, patronul Manastirii Dionisiu, egumenului acestei obsti si i-a poruncit:
– Aduna toata fratimea si iesiti intru intampinarea patriarhului Nifon, ca-i ajunge atata smerenie ce a aratat-o ca un simplu monah, ca sa nu va pagubiti mai mult !
Desteptandu-se, egumenul a batut toaca, a adunat toata obstea si le-a spus tuturor ca monahul necunoscut care face ascultare la catari este Sfantul Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Apoi, cand patriarhul se intorcea de la padure ca un argat, cu catarii incarcati cu lemne de foc, in fata portilor de intrare, clopotele manastirii au inceput sa sune singure, iar parintii toti l-au intampinat cu mare cinste, cu faclii si cu tamaieri. Dupa ce toti i-au facut metanii si i-au sarutat sfintele lui maini, egumenul i-a zis:
– O, luminatorule al lumii, ajunge atata rabdare din partea sfintiei tale; ajunge suferinta desavarsita pe care ai indurat-o de bunavoie; ajunge atata smerenie care ai aratat-o, nestiindu-te noi, nepriceputii!
Iar Sfantul Nifon, cu multe lacrimi, le-a zis:
– Parinti si frati ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul in acest loc mantuitor de suflet, ca eu am cerut de la El sa ma izbavesc cu grijile lumii si sa fiu miluit in ziua cea mare a judecatii. Ca daca nu ne vom lepada de parinti, de frati, de rudenii si de toata mandria acestei lumi, dupa cum ne-a poruncit Hristos, nu suntem vrednici sa-I urmam Lui.

8. Odata, venind corabia manastirii cu hrana, iar marea fiind cuprinsa de furtuna, Sfantul Nifon a intrat in corabie si odata a incetat furtuna. Alta data, fratii i-au cerut sa se roage pentru ei ca sa calatoreasca fara primejdie pe mare si sa aduca cele de nevoie manastirii. Iar el le-a zis:
– Daca nu va veti lenevi de randuiala si rugaciunea voastra si daca nu veti grai desertaciuni si cuvinte necuviincioase, atunci va va ajuta Domnul si va va feri de toata intamplarea cea rea.
Apoi, rugandu-se in genunchi pe un fier din corabie, le-a spus monahilor:
– Fratilor, puneti acest fier la loc curat si cand veti fi in primejdie de inecare, sa atarnati acest fier in mare si veti calatori fara primejdie.

9. Ajungand Sfantul Nifon la varsta de 90 de ani si simtindu-si aproape sfarsitul, a adunat toata obstea, a cerut iertare de la ei si le-a poruncit sa pazeasca cu mare grija randuielile vietii monahicesti, nevoindu-se cu toata silinta pentru dobandirea imparatiei ceresti. Apoi le-a zis:
– Fratii mei, cereti de la smerenia mea orice cerere duhovniceasca voiti, mai inainte de a-mi da duhul in mainile Domnului! Iar monahii i-au raspuns:
– Voim sa ne dai in scris dumnezeiestile tale rugaciuni, ca sa se citeasca la mormantul fiecarui frate cand va muri, ca sa ia dezlegare de pacate. Atunci le-a lasat o rugaciune pentru dezlegarea celor adormiti. Apoi, trimitand pe ucenicul sau Ioasaf la Constantinopol, ca sa-l marturiseasca pe Hristos si sa ia cununa muceniciei, Sfantul Ierarh Nifon si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, la 11 august 1508, fiind plans de toti calugarii Muntelui Athos.
Dupa ce au facut la Dionisiu priveghere de toata noaptea, a doua zi au sarutat toti sfintele sale moaste si le-au ingropat cu mare cinste si plangere in cimitirul manastirii.

10. A intrebat oarecare frate pe Fericitul Nifon, zicand:
– Spune-mi, parinte, cuvant de folos, cum sa ma mantuiesc? Si a raspuns staretul, zicand:
– Daca voiesti, fiule, in mijlocul oamenilor a locui, aceasta esti dator a pazi: a nu prihani nicidecum pe cineva, a nu osandi, a nu ocari, a nu te intarata, a nu defaima, nici a te socoti pe sineti ca si cum vreun lucru bun ai facut candva, si a te pazi de a zice: „Cutare bine petrece, iar cutare intru neinfranare”, ca aceasta este aceea, adica „nu judecati”; ci pe toti cu deopotriva ochi, cu o punere inainte, cu un gand si cu proasta inima vezi-i; si-i primeste pe toti ca pe Hristos. Sa nu pui urechea ta langa omul ce cleveteste, nici sa te indulcesti cu unul ca acesta, ci cu tacere multa tine-ti gura ta, zabavnic fiind la graire si grabnic la rugaciune, si sa nu prihanesti candva pe cel ce cleveteste, nici pe altul oarecare ce lucreaza faradelege, ci de-a pururea cauta la ale tale greseli, si prihaneste-te pe sineti si defaima-te in fiecare zi.
– Aceasta, parinte, a nevoitorilor celor desavarsiti este! a zis fratele. Si a zis fericitul:.
– Fiule, tineretea, daca are smerenie, destul este ei. Ca nimic nu cere Dumnezeu de la tanar, fara numai curatie si smerenie. Deci tu, fiule, fii bland si pasnic, indurat si milostiv, si tine-te pe sineti dedesubtul tuturor oamenilor si vei fi intru adevar salasluindu-te cu Dumnezeu; si nevoieste-te si de a nu naluci cu mintea cum ca ai ajuns la masurile cutarui sfant, ci graieste-ti tie insuti de-a pururea asa: „Suflete, cunosti ca intru pacate am covarsit si pe draci, iar vreun lucru bun inca n-am facut pentru Dumnezeu; si vai noua, smeritule, ce vom face in ziua Judecatii?”
Si fie-ti rugaciunea ta, fiule, in toata vremea vietii tale ca a unui pacatos, zicand in fiecare clipa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma”; si aceea, adica: „Doamne, curateste-ma pe mine, pacatosul”. Zi si graiul acesta totdeauna: „Doamne, de cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul Tau”.
Cunoaste inca si aceasta, ca niciodata sa nu te multumesti cu lucrurile cele bune ale tale, nici a cuteza spre dansele, ca nu stii de sunt placute lui Dumnezeu sau neplacute. Pentru aceasta, cuteaza mai vartos spre Dumnezeu si spre puterea Lui, ca niste tarana nefolositoare socotindu-te pe sineti, si de aici este indreptarea”.

11. Zis-a iarasi fratele:
– Parinte, cum poate omul sa biruiasca toata ispita ce-i vine lui asupra de la vrajmasul? Raspuns-a staretul:
– Fiule, orice fel de ispita de ti-ar veni tie asupra, tacerea este biruinta ei si smerenia si a zice: „Blagosloveste, Parinte”; si toate lucrurile celui smerit cugetator cunoscute sunt la Dumnezeu si laudate de ingerii Lui, iar tuturor dracilor de spaima si infricosate. Deci tu, fiule, fa-te smerit cu inima si zdrobit foarte, ca sa doreasca Duhul Sfant a Se salaslui intru tine, si sa-ti dea tie putere de a goni de la tine toata grija lumeasca.

12. Intrebat-a iarasi:
– Oare precum acum s-au inmultit sfintii intru toata lumea, asa si la sfarsitul veacului? Zis-a lui fericitul:

– Fiule, pana la sfarsitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului Dumnezeu; asijderea nici satanei slujitor. Insa in zilele cele mai de apoi, cati intru adevar vor sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pe sinesi cu buna istetime despre oameni, si nu va fi intru dansii de a savarsi semne si minuni precum in zilele de acum, ci pe cale lucratoare si masurata vor calatori cu smerenie, si mai mari decat Parintii cei purtatori de semne se vor afla intru imparatia lui Dumnezeu. Pentru ca atunci nimeni nu va fi in ochii lor ca sa faca semne, ca dintr-o pricina ca aceasta, de a doua oara atintindu-se oamenii foarte cu osardie sa se dtiind stiinta de fapta buna; asijderea inca si cei mai mari ai monahilor vor fi, caci se vor birui cu totul de lacomie de pantece toti, si de marirea desarta, si vor fi mai vartos sminteala oamenilor, si nu pilda.
Pentru aceasta mai vartos va fi nebagata in seama fapta buna, caci atunci iubirea de arginti va imparati. Si vai monahilor celor ce sunt bogati cu aur ! Ca ocara vor fi acestia lui Dumnezeu, si nu vor vedea fata Domnului Celui Viu. Monahul sau mireanul care isi da aurul sau cu dobanda, de nu se va departa de o lacomie ca aceasta, intru adancul tartarului se va afunda, ca nu vrea sa le aduca pe dansele roada lui Dumnezeu prin facerea de bine a saracilor. Pentru aceasta, fiule, precum mai-nainte am zis, de necunostinta tinuti fiind, cei mai multi se vor prapastui intru latimea caii late si largi, ratacindu-se.

13. Intrebat-a iarasi fratele:
– Spune-mi mie, parinte, cum unii isi necajesc trupurile lor prin infranare, si patimile imparatesc intru dansii – mania, vrajba, pomenirea de rau, zavistia, si, cea mai rea decat toate, nemilostivirea si zgarcenia -, iar altii din cei imbunatatiti, si mananca, si beau vin, si nici un lucru al pacatului nu se afla intru dansii? Ce oare este aceasta? Cuviosul a zis:
– Precum mi se pare, fiule, ca cei ce postesc mult si nu se indrepteaza, din gura lor patimesc; ca cel ce nu are pazire gurii sale totdeauna, macar tot anul de ar posti, nimic nu se foloseste. Pentru ca, daca diavolul te zadaraste pe tine spre iutime, tu sa nu graiesti, si ai biruit patima. Iarasi spre zavistie de te duce pe tine vrajmasul, tu sa nu clevetesti, si cu totul ai biruit pe vicleanul, ca rodul zavistiei clevetirea este.
Daca te va infoca pe tine bantuitorul spre curvie, sa nu deschizi gura ta spre vorbire de muiere, nici la mancare si la bautura prea mult sa intri, si l-ai biruit pe dansul; si, luand vreun lemn mic, bate-te pe sineti, si durerea goneste razboiul. Ca de folos iti este tie ca unul din madularele tale sa il pierzi, si nu tot trupul sa se arunce in focul gheenei. Daca vierul si porcul salbatic vor porni pofta spre bucate de mult pret, mergand la iesitoare, invata-te putoarea lor.
Daca te va ocari pe tine cineva sau te va osandi sau te va jigni, si tu smereste-ti gandul tau si osandeste-te pe sineti ca pe un pacatos. Si adu-ti aminte ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni pacatosi, si cu trestia capul I-a fost batut; si atunci socoteste-te pe sineti nevrednic de a trai.
Iar pentru cei imbunatatiti ce mananca si beau, cunoaste, fiule, ca aceia ostasi viteji sunt, care au calcat capetele pacatului; ca acum sunt domni si stapanitori, fiindca au luat darurile nepatimirii de la Dumnezeu, ca mai intai infranandu-se si nevoindu-se au dobandit scopul pe care il doreau. Insa sunt si cei ce fac pe aceasta, iar apoi, iarasi linistindu-se, pe cele ale infranarii le lucreaza, implinind pe urma in chilie prin nemancare pe acele ce au lipsit inaintea oamenilor.

14. In anul 1512, potrivit proorociei sale, Neagoe Basarab, ucenicul sau, ajunge domn al Tarii Romanesti. In anul 1515, moastele Sfantului Nifon au fost aduse in Muntenia, la Manastirea Dealu, unde au stat doi ani de zile si au fost asezate de evlaviosul domn intr-un chivot de argint mare, donat de el. In anul 1517, la 16 august, Sfantul Nifon a fost canonizat ca sfant la Manastirea Curtea de Arges de patriarhul ecumenic Teolipt cu tot sinodul. Aceasta a fost prima canonizare de sfinti cunoscuta in tara noastra.
Apoi, sfintele sale moaste au fost trimise cu mare cinste la Manastirea Dionisiu, unde se afla si astazi.
Drept recunostinta, obstea de la Dionisiu a dat in dar voievodului Neagoe Basarab capul si mana dreapta a Sfantului Ierarh Nifon, care au stat la Manastirea Curtea de Arges, iar din anul 1949 se pastreaza in Catedrala Mitropoliei din Craiova.
Sfinte Ierarhe Nifon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV-XVI)

Intre sfintii romani canonizati recent se numara si Cuviosul Ioan din Manastirea Prislop-Hunedoara. Aceasta manastire, asezata intr-o zona linistita de munte aproape de Hateg, a fost la inceput o mica sihastrie de rugaciune pentru calugarii iubitori de Hristos. La inceputul secolului al XV-lea, Sfantul Nicodim de la Tismana intemeiaza aici manastire cu viata de obste, numita multa vreme Manastirea Silvasul, dupa satul cu acelasi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII multi calugari cu viata sfanta din Transilvania si de peste Carpati.
Unul dintre marii sihastri de la Prislop, care a ramas in evlavia credinciosilor din Tara Hategului si din intreaga noastra tara, este si Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit in traditia locala cu numele de „Sfantul Ioan de la Silvas”. Amintirea lui se pastreaza pe scurt, atat in traditia orala legata de Manastirea Prislop, cat si intr-o cronica anonima in versuri compusa de localnici, intitulata „Plangerea Sfintei Manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului din Prislop”, scrisa in secolele XVII-XVIII.
Dupa aceste izvoare orale si scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvasul de Sus, fiu de parinti foarte credinciosi. Renuntand la casatorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intra in obstea Manastirii Prislop (Silvasul) pe la sfarsitul secolului al XV-lea sau inceputul celui urmator. Nevoindu-se aici multi ani in aspre osteneli, precum: post indelungat, rugaciuni neincetate, lacrimi, privegheri si ascultare si sporind mult in sfintenie, Cuviosul Ioan s-a retras in munte la desavarsita liniste, pe valea paraului Silvut. Aici, la un kilometru mai sus de manastire, in malul stancos si adanc al paraului, marele sihastru si-a sapat singur cu dalta o mica chilie ce se pastreaza si astazi si este cunoscuta in partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfantului”. Credinciosii aveau mare evlavie catre el si multa incredere in rugaciunile lui, incat il cinsteau ca sfant inca din viata si veneau adesea la pestera sa-i spuna necazurile si sa-i ceara sfatul.
In aceasta pestera, sapata cu atata osteneala de mainile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan multi ani, luptandu-se cu barbatie cu ispitele diavolilor. Caci, uneori il luptau cu somnul, alteori, cu dureri in trup si naluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfranarii il chinuiau, iar alteori, cu parerea de sine si cu duhul slavei desarte il amenintau. Insa, fericitul sihastru, intarindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cadea la rugaciune cu mainile inaltate la cer si nu se ridica pana nu-i alunga pe demoni. Dar cati ani s-a nevoit aici in „casa sfantului”, pe cati a vindecat cu rugaciunile sale si care erau ostenelile cele de taina numai singur Dumnezeu le stie!
Vazand diavolul ca este mereu biruit prin rugaciunile Cuviosului Ioan, a reusit sa-l ucida intr-un chip ca acesta. Pe cand Cuviosul Ioan isi sapa cu dalta o fereastra in peretele chiliei, un om inarmat de pe malul celalalt al paraului, fiind la vanatoare, l-a impuscat cu ingaduinta lui Dumnezeu, crezand ca este o fiara. Astfel si-a dat duhul in mainile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir si rugator neadormit al neamului nostru. Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaste din pestera si le-au depus in biserica satului. Auzind despre ele, cativa calugari din Tara Romaneasca au cerut moastele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le in dar, le-au dus peste Carpati, la manastirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistrita Olteana, la Curtea de Arges sau Cozia, care au fost dintotdeauna atat de legate de credinciosii si manastirile Transilvaniei. Sufletul lui insa este numarat in ceata sfintilor si se roaga pentru mantuirea tuturor.

MITROPOLITUL GHEORGHE I – al Moldovei si Sucevei (1477-1508)

Mitropolitul Gheorghe I a fost cel mai ales ucenic al marelui ierarh Teoctist I. El a pastorit Biserica lui Hristos din Moldova timp de 34 de ani, continuand cu aceeasi intelepciune duhovniceasca opera dascalului sau. Acest mitropolit vrednic de lauda „din tinerete a fost inchinat lui Dumnezeu in Manastirea Neamt”, in a doua jumatate a secolului al XV-lea. Aici si-a tuns perii capului in anul 1468, prin mana mitropolitului Teoctist I, parintele sau sufletesc, deprinzand de la cuviosii batrani tainele vietii duhovnicesti. Aici, in cea mai vestita vatra a Ortodoxiei din Moldova, a invatat mitropolitul Teoctist multa carte – limbile greaca si slavona, dogmele credintei ortodoxe si talcul Sfintelor Scripturi. Dupa ce deprinde bine cunostintele duhovnicesti ce se puteau invata din belsug in lavra, ajunge mai intai duhovnic iscusit. Apoi, pentru petrecerea sa cuvioasa, obstea Manastirii Neamt l-a ales egumen al marii lavre, povatuind cu pricepere sufletele monahilor pe calea mantuirii, pe care o pastoreste cu parinteasca dragoste si intelepciune 17 ani de zile. Obstea sa numara prin 1475 peste 200 de calugari. In timpul staretiei sale, marea lavra numara pana la 200 de calugari, din care unii erau vestiti duhovnici, altii, iscusiti traducatori si scriitori de carti, iar altii, smeriti ascultatori si slujitori ai celor sfinte. In jurul Manastirii Neamt se nevoiau, de asemenea, numerosi sihastri iubitori de liniste si rugaciune, ale caror nume sunt scrise in Cartea Vietii. In anul 1477, staretul Gheorghe este ales de tot sfatul tarii mitropolit al Moldovei, in locul batranului Teoctist, mutat la cele vesnice. Mitropolitul Gheorghe, fiind cu metania din Manastirea Neamt, s-a numit mai tarziu „Nemteanul”. Prima sa grija a fost sa indemne si sa sustina pe Stefan cel Mare la zidirea de noi lacasuri de rugaciune, spre lauda lui Dumnezeu si mangaierea poporului. Astfel, cu sfatul si binecuvantarea sa, marele voievod a zidit si rezidit din temelie numeroase manastiri, ca: Sfantul Ilie-Suceava (1479); Sfantul Ilie, Floresti-Vaslui (1480); Patrauti-Suceava (1487); Voronet (1488); biserica Sfantul Gheorghe-Harlau (1492); biserica Sfantul Nicolae-Iasi (1491-1493); Borzesti-Bacau (1493-1494); Sfintii Arhangheli, Scanteia-Vaslui (1494); Probota (1495); Razboieni (1496); Tazlau-Neamt (1497); biserica Manastirii Neamt (1497); clopotnita Manastirii Bistrita (1498) si Manastirea Dobrovat-Iasi (1503). S-au mai zidit cu sfatul sau peste 35 de biserici din piatra la curtile domnesti precum si in numeroase sate din Moldova. Pe toate aceste biserici le-a sfintit mitropolitul Gheorghe, in prezenta voievodului si a numerosilor credinciosi, randuind peste tot calugari si stareti din cei mai alesi. Evlaviosul ierarh al Bisericii lui Hristos iubea pe toti, ca un adevarat parinte al Moldovei, si era iubit de tot poporul, de la domn pana la cel mai de pe urma taran. Stefan cel Mare il avea de parinte duhovnicesc si cel dintai sfetnic al sau, pe care il numea „rugatorul si parintele nostru chir Gheorghe, mitropolitul Sucevei”. Sub pastoria sa, viata duhovniceasca in manastirile din Moldova ajunsese la cea mai inalta inflorire. Sihastriile si codrii „fosneau de pustnici”, dintre care unii erau inaintevazatori si facatori de minuni, precum: Cuviosul Daniil Sihastru, Sfantul Vasile de la Moldovita, Epifanie de la Voronet, Inochentie de la Probota si numerosi altii. Avea, de asemenea, duhovnici vestiti, lucratori ai rugaciunii lui Iisus si stareti cu totul cuviosi. La indemnul sau, in marile Manastiri Neamt, Putna, Bistrita, Probota si Moldovita, functionau vestite scoli de monahi caligrafi, pictori, miniaturisti, traducatori si dascali invatati, care cresteau ucenici si aparau credinta ortodoxa. Tot in aceste scoli manastiresti se pregateau tineri pentru preoti de mir la sate si orase. Marele mitropolit Gheorghe, cel dintai rugator catre Dumnezeu al Moldovei, era el insusi un exemplu viu de sfintenie, de cuviosie, de smerenie si de iubire catre toti. Purta mare grija de copiii orfani si de vaduvele de razboi, care erau atat de numeroase in vremea sa. O grija deosebita avea si pentru zecile de mii de osteni cazuti in desele razboaie. La porunca sa, osemintele lor erau adunate la manastiri si biserici, iar numele lor erau scrise in marile pomelnice ctitoresti. In anumite zile de peste an si mai ales la hramuri, se faceau in toata Moldova liturghii, parastase si praznice de obste pentru odihna sufletelor fericitilor ctitori si eroi ai neamului. In vara anului 1504, cand marele voievod Stefan Voda al Moldovei s-a stramutat la vesnica odihna, bunul mitropolit Gheorghe, insotit de sute de clerici, de mii de calugari si zeci de mii de credinciosi, l-a condus la locul cel de veci din Manastirea Putna. Apoi, cu sfat de obste, si-a pus mainile pe crestetul fiului sau Bogdan, ungandu-l domn al Moldovei (1504-1517).  Asa s-a nevoit bunul pastor si parinte sufletesc al Moldovei, mitropolitul Gheorghe, timp de 34 de ani, pana in primavara anului 1511. Ajungand la adanci batraneti si simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a luat marele si ingerescul chip al schimniciei cu numele de David si, binecuvantand pe toti, si-a dat sufletul cu pace in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos.

MITROPOLITUL TEOCTIST II – al Moldovei si Sucevei (+ 1528)

Acest preacuvios staret Teoctist impreuna cu mitropolitul Gheorghe al Moldovei (1477-1508) au indemnat pe marele domn Stefan Voda al Moldovei sa zideasca la Neamt o biserica noua in cinstea Inaltarii Domnului. Iar la 14 noiembrie 1497, terminandu-se biserica, au sfintit-o in prezenta domnului si a zeci de mii de credinciosi, clerici si monahi din toata tara Moldovei. In anul 1500, raposand episcopul Romanului, Vasile, cuviosul arhimandrit Teoctist de la Neamt a fost ales in locul sau „mitropolit” al Tarii de Jos, lasand la Neamt o obste infloritoare. Si a pastorit episcopul Teoctist opt ani de zile la Roman, povatuind turma lui Hristos cu multa blandete si hranind-o din invataturile Sfintei Evanghelii. Iar in anul 1508, retragandu-se din scaun mitropolitul Gheorghe, cu sfat de obste a fost ales episcopul Teoctist in locul sau. Asa a ajuns acest cuvios mitropolit parintele si „invatatorul Moldovei”, sfetnicul domnilor si mangaietorul poporului, caci era „barbat invatat ca nimeni altul” si slujea cu mare credinta Biserica lui Hristos. Timp de 20 de ani, cat a fost mitropolit al Moldovei, a randuit preoti la sate si stareti priceputi prin manastiri, incurajand mult viata duhovniceasca, invatatura, scrierea de carti, zidirea si pictarea sfintelor biserici. De asemenea, in anul 1522 a terminat de zidit si a sfintit noua Catedrala a Mitropoliei din Suceava, asezand in ea moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou. Tot el a uns ca domni ai Moldovei pe Stefanita Voda, in anul 1517, si pe Petru Rares, in anul 1527, facandu-se la amandoi cel dintai sfetnic, parinte si duhovnic. Simtindu-si aproape obstescul sfarsit, mitropolitul Teoctist se retrage din scaun la manastirea de metanie si se face schimonah, cu numele de Teodor. Apoi, binecuvantand pe fiii sai duhovnicesti, a adormit cu pace la 15 ianuarie 1528 si a fost inmormantat in pridvorul bisericii din Manastirea Neamt.

CUVIOSUL PAHOMIE SCHIMONAHUL – Ctitorul Manastirii Bistrita – Valcea (circa 1520)

Spre sfarsitul secolului al XV-lea, binecredinciosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, impreuna cu fratii sai au intemeiat Manastirea Bistrita de sub Muntele Parang, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, inzestrand-o cu odoare si toate cele de nevoie. Apoi, evlaviosul ctitor a adus din Serbia la manastirea sa cu mare cheltuiala moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, facatorul de minuni, ca sa fie spre mangaierea calugarilor si a poporului binecredincios. In traditie se spune ca sicriul cu sfintele moaste a fost cumparat cu bani, dupa greutate. Dar Cuviosul Grigorie, lasandu-se usor la cantar, l-a costat putin pe fericitul ctitor. In primul deceniu al secolului al XVI-lea, ctitorul Manastirii Bistrita a reinnoit ctitoria sa daramata de Mihnea Voda, adaugand chilii pentru calugari si o mica biserica pictata pentru bolnita, cum se vede pana astazi. Apoi fericitul ctitor, renuntand la toate pentru dragostea lui Hristos, s-a facut schimonah in Manastirea Bistrita cu numele de Pahomie, intrecand pe multi cu nevointa sa, caci era foarte ravnitor la cele sfinte, milostiv si tuturor plecat. Se mai spune despre dansul ca, navalind turcii sa fure odoarele manastirii, cuviosul singur a luat sicriul cu moastele Sfantului Grigorie si l-a ascuns intr-o pestera din munte, ca sa nu se lipseasca Tara Romaneasca de un dar ca acesta.
Dupa ce Cuviosul Pahomie s-a ostenit multi ani in placere de Dumnezeu, si-a cunoscut dinainte sfarsitul si si-a dat sufletul cu pace in mainile lui Hristos, lasand in urma o manastire binecuvantata cu zeci de calugari.

CUVIOSUL PEON SIHASTRUL – Muntele Ceahlau (secolele XV-XVI)

Acest mare sihastru era cu metania din Schitul lui Silvestru, situat la nord de Muntele Ceahlau. Umplandu-se de ravna pentru dragostea lui Hristos, a sihastrit multi ani pe culmea unui deal din apropiere, devenind vestit lucrator al rugaciunii si inainte vazator. Locul in care s-a nevoit se cheama pana astazi „Dealul lui Peon”.
Apoi, dorind sa urmeze marilor pustnici egipteni si sinaiti, si-a facut o coliba pe varful muntelui Ceahlau si a sihastrit acolo mai mult de zece ani, slavind neincetat pe Dumnezeu, rugandu-se pentru lume si rabdand cu barbatie frigul iernii, vanturile cele iuti si ispitele diavolului. A adunat inca si cativa ucenici, si a ajuns parinte duhovnicesc al tuturor sihastrilor din jurul Ceahlaului. Deci, vazand cuviosul ravna lor, a asezat un clopot si o toaca de lemn pe varful muntelui si a randuit sa se sune in fiecare miez de noapte pentru desteptarea la rugaciune a calugarilor ce se nevoiau in jurul muntelui.
Dupa numele Cuviosului s-a numit Ceahlaul sute de ani „Muntele lui Peon”, popular „Pionul”, iar cele doua varfuri se numesc pana astazi „Toaca” si „Panaghia”. Tot el a randuit si zi de hram pentru muntele Ceahlau, la 6 august, Schimbarea Domnului la Fata, asemenea Muntelui Athos, inaltand deasupra o mica biserica de lemn.
Cuviosul Peon a randuit ca la hramul muntelui sa se adune pe Ceahlau, o data pe an, toti sihastrii si credinciosii din imprejurimi. Aici faceau priveghere de toata noaptea, savarseau Sfanta Liturghie, se impartaseau cu Trupul si Sangele lui Hristos, mancau impreuna, apoi, dand lauda lui Dumnezeu, cobora fiecare la chilia sa. Astfel, acest mare parinte a facut din Ceahlau un Athos romanesc, creand in Moldova o puternica traditie autohtona care se pastreaza pana in zilele noastre, Ceahlaul fiind singurul munte din Carpati si Balcani care are zi de hram.
Spre batranete Cuviosul Peon s-a stabilit in Sihastria lui Silvestru, la poala muntelui, innoind in intregime schitul si adunand in obstea sa pana la 30 de calugari. De la el Sihastria lui Silvestru se numeste pana astazi „Manastirea Pionul” (Peon). Deci, ajungand la varsta de peste optzeci de ani si simtindu-se chemat de Hristos, a adormit cu pace si a fost numarat in ceata cuviosilor parinti romani.
Prea Cuvioase Parinte Peon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL IERARH GHELASIE – Mare egumen al Manastirii Ramet – Alba (secolele XV-XVI)

Manastirea Ramet din Muntii Apuseni, una din cele mai vechi manastiri romanesti, a fost intemeiata pe la inceputul secolului al XIII-lea de vestitii eremiti ce se nevoiau in pesteri pe valea paraului cu acelasi nume. In secolele urmatoare, Manastirea Ramet avea o obste destul de numeroasa si egumeni devotati, care aparau cu multa putere credinta ortodoxa in satele romanesti transilvanene. Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Manastirii Ramet, cinstit ca sfant in satele din Muntii Apuseni. Era originar din partea locului. Luand din tinerete jugul lui Hristos, mai intai s-a nevoit ca sihastru pe valea paraului Ramet, deprinzand de la cei mai iscusiti eremiti mestesugul luptei duhovnicesti. Apoi, curatindu-si mintea de cugetele cele rele si invrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborat in obste si a ajuns vestit egumen al Manastirii Ramet. In traditia locului se spune ca Sfantul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care impreuna se ruga si impreuna postea, savarsind sfanta slujba cu mare osardie si frica de Dumnezeu. In toata saptamana, egumenul Ghelasie nu primea mancare, indestulandu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea facea priveghere si savarsea Sfanta Liturghie. Numai sambata si Duminica manca impreuna cu calugarii la trapeza manastirii.
Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare parinte duhovnicesc al sihastrilor din Muntele Ramet si al satenilor din Tara Motilor. In posturi cerceta pe toti sihastrii ce se nevoiau in pesteri si el insusi se ostenea la rugaciune impreuna cu dansii. Apoi cobora in manastire unde il asteptau credinciosii si mocanii de prin munti. La fericitul Ghelasie veneau si multi bolnavi, mai ales cei stapaniti de duhuri rele, si cu rugaciunea lui se vindecau, caci avea mare dar de la Dumnezeu.
Odata, fiind cu ucenicii la adunat fan in poiana manastirii numita Hopati si fiind mare arsita, incat toti sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a cazut la rugaciune si indata au aflat un izvor cu apa. Acest izvor de apa rece se vede pana in zilele noastre si se cheama „Izvorul Cuviosului Ghelasie”. Multi sateni iau apa din acest izvor pentru sanatate si binecuvantare. Alta data, urcand cuviosul in poiana cu asinul sau la adunat fan, si-a cunoscut dinainte sfarsitul. Deci, rugandu-se mult, si-a chemat ucenicii poruncindu-le sa traiasca in desavarsita dragoste, sa iubeasca biserica si sa fuga de betie si desfranare. Apoi, sarutandu-i pe toti, si-a dat sufletul in bratele lui Hristos. In traditia manastirii se spune ca, in ceasul cand cobora asinul de pe munte cu trupul Sfantului Ghelasie, au inceput clopotele de prin sate sa sune singure. Apoi, fiind plans de ucenici, a fost ingropat langa zidul bisericii si multi bolnavi se vindecau la mormantul lui. Potrivit unei insemnari de pe vechea fresca din biserica, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop si a pastorit, atat obstea monahilor de la Ramet, cat si Arhiepiscopia Ortodoxa a romanilor din Transilvania. In vara anului 1924, venind paraul mare, a dus in vale multe oase din cimitirul manastirii. Atunci si craniul Sfantului Ghelasie, fiind scos din mormant, s-a oprit in fereastra bisericii vechi si se pastreaza cu cinste in sfantul altar, spre mangaierea credinciosilor. Sufletul sau in cer este numarat in ceata Cuviosilor Parinti.

CUVIOSUL ANTONIE PROTOPSALTUL – Manastirea Putna (secolul al XVI-lea)

Ieromonahul Antonie Protopsaltul era unul din ucenicii vestitului dascal si protopsalt Eustatie de la Putna. Luand de tanar jugul lui Hristos in obstea Manastirii Putna si invatand carte in scoala de gramatica si de psaltichie de aici, a ajuns in putina vreme calugar sporit si cantaret iscusit. Cunostea bine limbile greaca si slavona si copia cu indemanare carti de folos sufletesc si de cantari pentru strana. Dupa trecerea din viata a ieromonahului Eustatie, dascalul sau, monahul Antonie, s-a invrednicit de darul preotiei, ajungand dascal si protopsalt in locul lui, la scoala de muzica psaltica de la Putna. Si era vestit in toate manastirile din Moldova de nord, incat multi calugari si tineri de prin sate invatau de la dansul a citi, a scrie si a lauda pe Dumnezeu. Era inca preot si duhovnic iscusit, povatuind multe suflete la limanul mantuirii. Iar la marile praznice si la hramul manastirii, Cuviosul Antonie impodobea biserica cu cele mai frumoase cantari, ca in vremea Bizantului de altadata.
Intre anii 1546-1547, Cuviosul Antonie Protopsaltul de la Putna a scris o carte cu alese cantari bisericesti, dupa care se invata si se canta la scoala de psaltichie de aici. Deci, bine nevoindu-se si laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea mai mult de 50 de ani, ieromonahul Antonie Protopsaltul s-a savarsit cu pace, adaugandu-se in ceata fericitilor parinti.

IEROMONAHUL AMFILOHIE – Primul egumen al Manastirii Pangarati (+ 1570)

Ramanand Schitul Cuviosului Simeon de la Pangarati multa vreme fara egumen, in anul 1514, a venit de la Manastirea Moldovita un ieromonah si dascal invatat, anume Amfilohie. Acesta a povatuit Sihastria lui Simeon timp de 52 de ani, marind numarul calugarilor la 40 de rugatori si facandu-se tuturor parinte si dascal luminat si sfant.
Insa, neavand schitul biserica incapatoare, s-a rugat Cuviosul Amfilohie multa vreme Sfantului Mucenic Dimitrie sa-i trimita un om milostiv pentru a-l ajuta sa zideasca o biserica noua din piatra. Pe la anul 1560, spune traditia, zabovind domnitorul Alexandru Lapusneanu la Piatra Neamt, i s-a aratat marele mucenic in vis si i-a poruncit sa zideasca o biserica de piatra la Schitul lui Simeon. Asa s-a innoit aceasta sihastrie sub egumenia lui Amfilohie, luand denumirea de Manastirea Pangarati.
Apoi, ieromonahul Amfilohie, intemeind aici obste cu inalta viata duhovniceasca si lasand buna randuiala, s-a retras la metanie, a primit ingerescul chip al schimniciei cu numele de Enoh si, mai traind 4 ani, a adormit cu pace in anul 1570, septembrie 7, cunoscandu-si dinainte sfarsitul.
Iata ce scrie ieromonahul Anastasie, egumenul Manastirii Moldovita, despre sfarsitul minunat al Cuviosului Amfilohie:
„…Acestea toate mi le-au spus mie parintele Amfilohie, staret de la Sfanta Manastire Pangarati, mie, smeritului ieromonah Anastasie de la Manastirea Moldovita, mult pacatosului si intru tot netrebnicului, ca mare dar a luat batranul Amfilohie mai inainte de mutarea sa, ca vremea si ziua mutarii sale au spus mie, smeritului Anastasie, si nimenea sa nu fie necredincios ca sa nu cada in ispita, ca intru adevar toate acestea adevarate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca sa nu se uite mai pre urma, in urma acestui neam, si oricine vor vrea, sa ravneasca acestor Sfinti Parinti.
Pentru aceasta ma rog, parinti si frati, celor batrani, ca parintilor; celor de mijloc, ca fratilor, si celor tineri, ca fiilor. Din toate, precum ne va invrednici Duhul Sfant, ca sa ne nevoim intru pocainta si intru marturisire sa petrecem totdeauna, ziua si noaptea, pana la sfarsitul nostru. Si sa avem in mintea noastra aceste trei porunci: cum va vrea sufletul nostru sa se desparta de trup, si cum va vrea sa intampine pe Hristos in vazduh, si cum vom da raspuns pentru pacatele noastre. Si iara (alte) trei porunci: cum va sa cerce Dumnezeu credinta dreapta de la suflet, si adevarul din (de pe) limba si curatia trupului; ca acolo faptele se vor intreba si gandurile se vor ispiti, ca nu este nimic nearatat inaintea lui Dumnezeu. Ci toate vor fi de fata, toate goale vor fi faptele noastre inaintea noastra.
Si au vietuit staretul Amfilohie, care din schimnicie s-au numit Enoh, 56 de ani (in calugarie), dar la manastirea noastra Moldovita, 4 ani, de unde au luat chipul ingeresc. Si de toti anii lui au avut 83 … si sfarsitul vietii sale bine au sfarsit. Ca au dat tarana taranei si s-au dus in calea cea lunga a parintilor, luandu-si plata ostenelilor sale de la dreptul Judecator, si cu cinste s-au ingropat de ucenicii sai. Si, prin rugaciunile acestui sfant parinte, sa acopere Domnul pe toti ortodocsii domni ai Moldovei, cei ce s-au invrednicit a domni intru acest pamant, si intru toata lumea dreptcredinciosi domni, cei ce vietuiesc intru dreapta credinta. Si tuturor ortodocsilor crestini, care sunt turma lui Dumnezeu, care ne-au rascumparat cu cinstit sangele Sau, de blestemul legii si din mana diavolului ne-au izbavit.
Pentru aceasta sa nu ne rusinam de marele nume, ca pentru Hristos ne numim crestini, precum au zis Sfantul Grigorie Teologul. Dupa sfinte poruncile Lui totdeauna a umbla, sa ne nevoim pana la iesirea noastra, dupa cum ne invata Sfanta Evanghelie, si El ne va judeca in ziua cea de apoi. Numai mila lui Dumnezeu si acoperamantul Preacuratei Maicii Lui sa ne acopere pre noi pacatosii pana la sfarsitul veacului, dupa fagaduinta Lui cea nemincinoasa. Acest sfant staret al acelui loc, Amfilohie, si in schima, Enoh, s-au mutat la vesnicele lacasuri la leat 7079 (1570), septembrie 7, in zilele lui Bogdan voievod, la sapte ceasuri din noapte, dupa cum singur si-au aratat mutarea. Iar pomenirea lui s-au asezat sa se faca in ziua Nasterii Nascatoarei de Dumnezeu, septembrie 8, in toti anii pana va fi sfanta manastire (Pangarati) iar nameastnic (egumen) in locul lui s-au pus preotul Teodor de la Manastirea Bistrita”.

SFANTUL EUSTATIE DE LA PROBOTA (secolul al XVI-lea)

Un alt cuvios monah din obstea Manastirii Probota, cinstit de popor si trecut de mitropolitul Dosoftei in randul sfintilor romani, a fost Cuviosul Eustatie schimonahul. Era originar din satele de pe Valea Siretului. Acesta, auzind de petrecerea monahilor din chinovia Probotei si mai ales de nevointa Cuviosului Inochentie, a lasat toate si i s-a facut ucenic. Si era desavarsit urmator al faptelor lui, ostenindu-se multi ani intr-o chilie pustniceasca din codrii seculari ai manastirii. Astfel, in putini ani, a strabatut multe osteneli calugaresti, invatand de la toti frica de Dumnezeu si intrecand pe multi cu smerenia, cu rugaciunea si cu nemuritoarea dragoste. Pentru o nevointa ca aceasta se invrednicise de darul facerii de minuni si era iubit, atat de Dumnezeu, cat si de oameni. Caci fiecare se folosea de rugaciunea si sfintenia vietii lui. Apoi, savarsind bine cuvantul Evangheliei lui Hristos si ajungand la masura dascalului sau, Cuviosul Eustatie s-a stramutat la cerestile lacasuri si s-a numarat in ceata Sfintilor Parinti. Desigur, mitropolitul Dosoftei s-a inchinat la moastele ambilor sfinti, Inochentie si Eustatie, el insusi fiind cu metania de la Probota.

MITROPOLITUL TEOFAN I – al Moldovei si Sucevei (+ 1546)

Mitropolitul Teofan I, cel mai apropiat colaborator si sfetnic al lui Petru Rares, a fost parinte si pastor duhovnicesc al Moldovei timp de 12 ani. Era cu metania din Manastirea Voronet, fiind unul din cei dintai ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul. Primind o aleasa crestere si formare duhovniceasca de la dascalul sau si avand multa cunostinta de carte in scoala de la Voronet, in anul 1522 s-a invrednicit a fi ales episcop al Eparhiei Radauti. Timp de peste 10 ani de zile, episcopul Teofan a pastorit bine turma lui Hristos, aparand dreapta credinta, facand mila cu cei saraci si castigand pe toti cu blandetea si dragostea sa.
In anul 1534, ramanand vacant scaunul Sucevei, voievodul Petru Rares, cu sfat de obste, l-a ales mitropolit al tarii. Astfel, timp de inca 12 ani, acest bland pastor a povatuit poporul Moldovei pe calea mantuirii, facandu-se tuturor pilda de smerenie, de rabdare si de statornicie duhovniceasca. Ca mitropolit lua apararea celor asupriti si era nelipsit de la sfintele slujbe si din sfatul tarii unde era intotdeauna ascultat. Acest mitropolit a format in Moldova, la mitropolia din Suceava, cea mai vestita scoala de pictori in fresca, printre care straluceau mesterul Dragos Coman si zugravul Toma din Suceava. Tot la indemnul lui, voievodul Petru Rares a zidit din nou si a reinnoit mai multe biserici si manastiri, ca: Manastirea Humor (1530), Manastirea Moldovita (1532), Catedrala Episcopiei din Roman (1542), biserica Sfantul Dumitru din Suceava (1535), Manastirea Probota (1527), Manastirea Bistrita (1541-1546) si altele. De asemenea, a randuit stareti din cei mai alesi in manastiri si a dezvoltat scolile de copisti si caligrafi de la Putna, Neamt, Bistrita, Probota si Moldovita. In aceste lacasuri de rugaciune si de inalta traire duhovniceasca ale Moldovei s-au copiat si s-au tradus, cu binecuvantarea mitropolitului Teofan I, numeroase carti de cult si scrieri ale Sfintilor Parinti. Tot aici erau vestite scoli de psaltichie si de formare a tinerilor pentru preoti la sate.
Cu porunca si cheltuiala acestui evlavios mitropolit s-a pictat in fresca pronaosul bisericii de la Voronet, dupa cum arata inscriptia din interior: „Aceasta tinda a infrumusetat-o si aurit-o Teofan, arhiepiscop al Moldovei in anul 1540, luna iulie, 12. Vesnica lui pomenire”. Iar in anul 1543 doneaza Manastirii Voronet un „Praxiu” (Faptele Apostolilor), scris pe pergament de diaconul Mihail.
Astfel, bine povatuind turma lui Hristos si innoind multe sfinte altare, in vara anului 1546, mitropolitul Teofan I s-a mutat la cele vesnice si a fost inmormantat in biserica Manastirii Voronet, alaturi de Sfantul Daniil, parintele sau duhovnicesc.

SFANTUL IOAN ARHIEPISCOPUL – Manastirea Rasca (secolele XVI-XVII)

Viata

Acest ierarh sfant al Bisericii Ortodoxe Romane era de loc din tinutul Sucevei. Parintii sai se numeau Gheorghe si Anastasia. Prin anul 1560 a intrat, ca fiu duhovnicesc al episcopului Macarie de Roman, in obstea Manastirii Rasca, ajungand mai tarziu egumen si duhovnic. Intre anii 1598- 1605 a fost episcop de Husi; apoi episcop de Radauti, intre anii 1605-1608, cand este ales mitropolit al Moldovei. El insa, renuntand la scaun, se retrage la manastirea de metanie si dupa putin timp se muta la cele vesnice. Viata sa, atat de sfanta, ne ramane in mare parte necunoscuta, fiind ascunsa in Hristos. Cel dintai care l-a facut cunoscut si l-a cinstit ca sfant a fost evlaviosul mitropolit Dosoftei al Moldovei.

Fapte si cuvinte de invatatura

Cuviosul Ioan de la Rasca, „arhiepiscopul cel sfant si minunat”, cum l-a numit mitropolitul Dosoftei, a fost chemat de Hristos din tinerete la viata calugareasca, avand ca dascal si povatuitor pe episcopul Macarie de Roman, care i-a fost egumen si duhovnic. De la el a invatat cunostinta cartii, iar de la cuviosii duhovnici si sihastri din munti a invatat lucrarea cea ingereasca a rugaciunii inimii si paza mintii de gandurile cele desarte, care vin de la diavoli. Astfel, in putina vreme, a implinit ani indelungati, ajungand la masura barbatului desavarsit.
Acest vas ales al Duhului Sfant avea, indeosebi, doua mari fapte bune: rugaciunea curata insotita de lacrimi si o negraita dragoste pentru Hristos si pentru oameni. Prin aceste doua bunatati a biruit toate ispitele vrajmasilor si, curatindu-si mintea si inima, a ajuns purtator de Hristos, plin de blandete si smerenie. In acea vreme nu era altul mai sporit ca el in manastirile Moldovei. Era inca mare lucrator si dascal al rugaciunii inimii.
Invrednicindu-se de darul preotiei, Cuviosul Ioan s-a facut egumen si mare parinte duhovnicesc in Manastirea Rasca, caci pe toti ii miluia si ii mangaia cu alese cuvinte duhovnicesti si ii povatuia spre urcusul cel duhovnicesc prin insasi pilda vietii sale. Acest egumen a adunat in jurul sau numerosi calugari si a desavarsit lucrarea duhovniceasca inceputa de episcopul Macarie la Rasca. Cerceta, de asemenea, pe sihastrii din muntii Rascai, le aducea Preacuratele Taine si zabovea la chiliile lor, mai ales in sfintele posturi, caci in sufletul lui se odihnea Hristos. Sub povatuirea acestui sfant egumen, Manastirea Rasca ajunsese la cea mai inalta inflorire duhovniceasca.
Pentru o nevointa aleasa ca aceasta, Cuviosul Ioan s-a invrednicit de darul facerii de minuni si al inaintevederii. Din aceasta pricina, multi credinciosi de prin sate alergau la chilia lui, ii cereau sfintele rugaciuni, isi marturiseau pacatele si primeau sanatate, caci era parinte sufletesc al tuturor si toti il cinsteau ca pe un sfant barbat si plin de har.
In anul 1574, navalind paganii, au pradat numeroase sate si manastiri din centrul Moldovei. Atunci, multi oameni au scapat de moarte cu rugaciunea si milostenia Cuviosului Ioan. Caci, adunandu-se mii de sateni in curtea manastirii de frica turcilor, blandul egumen i-a adapostit, i-a hranit si i-a mangaiat pe toti cu nadejdea milei lui Dumnezeu. Apoi, cunoscand cu duhul ca si Manastirea Rasca va fi jefuita de turci, a facut cuviosul priveghere de toata noaptea impreuna cu tot soborul, a savarsit Sfanta Liturghie si a impartasit poporul cu Trupul si Sangele lui Hristos. Iar in zorii zilei, binecuvantandu-i, le-a dat hrana si i-a trimis sa se ascunda in munti. In urma, marele staret a luat clopotele ctitoresti si le-a aruncat in iazul manastirii pentru a nu le topi paganii. Asemenea si odoarele ingropandu-le, a luat icoana Sfantului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfant lacas si, ingenunchind, a inconjurat biserica impreuna cu parintii. Apoi, sarutandu-se unii cu altii, s-au risipit in munti, la chiliile fericitilor sihastri si acolo au zabovit ca la trei ani, pana s-a linistit tara. Vazand mitropolitul si domnul Moldovei nevointa Cuviosului egumen Ioan, in anul 1598 l-au ales episcop de Husi, impotriva voii sale, pastorind bine turma lui Hristos timp de 7 ani, caci ducea aceeasi petrecere ca la manastire si era mereu inconjurat de popor. A pastorit si Episcopia Radautilor inca trei ani. Apoi, fiind ales mitropolit al Moldovei si iubind mai mult linistea si rugaciunea decat cinstea cea trecatoare, Cuviosul Arhiepiscop Ioan, cerandu-si iertare, s-a retras la fericita liniste de la Rasca. Aici, mai traind putin in rugaciune si smerenie, si-a dat sfantul sau suflet in mainile Marelui Arhiereu Iisus Hristos.
Sfinte Ierarhe Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!

CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL – Manastirea Rasca (secolele XVI-XVII)

Ieroschimonahul Ioan era unul din ucenicii Sfantului Arhiepiscop Ioan de la Rasca. El s-a nevoit mai intai in manastirea de metanie, pana ce marele sau dascal si parinte duhovnicesc s-a mutat din viata aceasta. Apoi, dorind viata pustniceasca, s-a retras in munte, pe valea paraului Rascuta, si acolo a sihastrit in cuviosie si placere de Dumnezeu mai mult de 30 de ani.
Acest sihastru a fost un vestit lucrator al rugaciunii lui Iisus si un mare rugator al neamului romanesc. Atat de mult sporise in asceza si in cugetarea celor dumnezeiesti, ca in timpul rugaciunii fata lui se lumina de darul Duhului Sfant si cunostea cele viitoare. Chilia lui din lemn si pamant se afla intr-o mica poiana retrasa de lume, la 3 km mai sus de manastire, numita pana azi „Poiana lui Ioan”. Aici avea cuviosul cativa ucenici, un mic paraclis pentru rugaciune si o mica gradina de legume. In aceasta poiana au sihastrit intotdeauna pustnici alesi, fiind loc de liniste pentru calugarii din Manastirea Rasca. Se crede ca tot aici s-a retras fericitul Arhiepiscop Ioan cu obstea sa, de frica turcilor, pe cand era egumen la Rasca.
Deci, mult nevoindu-se si rabdand nu putine ispite de la vicleanul diavol, Cuviosul Ioan Sihastrul si-a dat sufletul in bratele lui Hristos si a fost numarat in ceata cuviosilor parinti.

CUVIOSUL SILVAN IEROMONAHUL – Primul egumen al Manastirii Rasca (+ 1579)

Ieromonahul Silvan era cu metania din Manastirea Bogdanesti-Suceava, ucenic al episcopului Macarie de Roman. Risipindu-se acest lacas calugaresc si inaltandu-se in apropiere o noua manastire de catre Bogdan cel Orb (1512 – 1517), cuviosii parinti s-au stramutat aici.
Atunci s-a asezat si ieromonahul Silvan in noua ctitorie voievodala, dovedindu-se intru toate ascultator si foarte ravnitor la cele dumnezeiesti. Era inca iubitor de liniste si adeseori se retragea in padurile de sub munti, unde sihastreau numerosi pustnici.
In anii 1540-1542, innoindu-se intreaga manastire de catre Petru Rares si de episcopul Macarie de Roman cu numele de „Manastirea Rasca”, a fost randuit egumen Cuviosul Silvan, caci era duhovnic vestit si sporit in fapte bune. Pana in vara anului 1542, egumenul Silvan s-a ingrijit de zidirea bisericilor si a chiliilor. Apoi, adunand in jurul sau peste 30 de calugari, a intemeiat o aleasa obste monahala cu duhovnici buni si cu calugari caligrafi adusi din Manastirea Neamt. Randuiala manastirii era aceeasi ca si in celelalte manastiri din Moldova. Utrenia la miezul noptii, Sfanta Liturghie zilnica, spovedania si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos la trei saptamani, masa o data pe zi, afara de zilele de sarbatoare, si ascultare in desavarsita dragoste, cu rugaciunea lui Iisus.
Cuviosul Silvan incuraja, de asemenea, viata pustniceasca din muntii Rascai, unde, cu secole in urma, se nevoisera sihastri sfinti. El trimitea cele de nevoie cuviosilor din pustie si ii cerceta duhovniceste, iar pe cei iubitori de liniste ii lasa sa se retraga in singuratate.
Asa nevoindu-se Cuviosul Silvan, in anul 1548 s-a retras din egumenie si s-a facut schimonah. Apoi, mai traind pana in anul 1579 si bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice, lasand in urma numerosi fii duhovnicesti.

CUVIOSUL IOV SIHASTRUL – Manastirea Rasca (secolul al XVI-lea)

Pustnicul Iov era cu metania din Manastirea Rasca, dascal si povatuitor al arhiepiscopului Ioan cel Sfant (1550-1598). Cuviosul acesta s-a nevoit mai intai in obste, intrecand pe toti cu ascultarea si osardia lui. Apoi s-a facut ucenic unui sihastru vestit ce traia in Muntele Plesu din apropiere, ostenindu-se in pustie ca la 30 de ani. Acolo, in putina vreme, a ajuns cu darul lui Hristos cel mai vestit sihastru din jurul Manastirii Rasca. Dascal al rugaciunii, povatuitor de suflete si parinte al multor sihastri iubitori de liniste, el a prevestit mai inainte pustiirea Manastirii Rasca si risipirea calugarilor, care s-a petrecut la anul 1574. In acest an, pradand turcii manastirile si satele Moldovei, au jefuit si odoarele Manastirii Rasca. Atunci, toti calugarii si insusi Cuviosul Ioan de la Rasca s-au retras in munte la pustnicul Iov si acolo s-au nevoit impreuna cativa ani, rabdand multe primejdii pana ce iarasi s-a linistit tara. La acest fericit sihastru venea adesea arhiepiscopul Ioan „cel Sfant” de la Rasca, pentru cuvant de folos si multe facea dupa sfatul lui.
Asa petrecand, cuviosul Iov Pustnicul s-a mutat la vesnica odihna spre sfarsitul secolului al XVI-lea, fiind ingropat de ucenici in pustie. Locul acela se cheama pana azi „Poiana lui Iov”, popular „Iova”.

EPISCOPUL ISAIA DE RADAUTI (+ 1592)

Acest ierarh iubitor de Hristos a fost cel mai renumit episcop al Radautilor din secolul al XVI-lea. Era cu metania din Manastirea Slatina. Aici invata din tinerete asprimea vietii calugaresti si dragostea de Dumnezeu si de oameni. Tot in scoala manastirii se lumina cu multa invatatura de carte, intrecand pe toti dascalii sai. Caci era iscusit in cunostinta Sfintei Scripturi, in scrierile Sfintilor Parinti, in lucrarea rugaciunii lui Iisus si in povatuirea sufletelor omenesti pe calea mantuirii. Cunostea bine istoria Moldovei si a intregului Bizant si era bun cronicar, caligraf si vorbitor in limbi. Pe cand era ieromonah, inainte de anul 1561, Cuviosul Isaia a copiat un hronograf bizantin si doua cronici, una sarbeasca si alta bulgareasca, iar intre anii 1561-1564, a scris o cronica putneana prescurtata.
Auzind de intelepciunea si nevointa lui, voievodul Alexandru Lapusneanu il randuieste episcop la Radauti in anul 1564, eparhie pe care o pastoreste cu aleasa pricepere si blandete timp de 14 ani. Ca pastor de suflete s-a ostenit sa puna preoti buni la sate si egumeni duhovnicesti si invatati prin manastiri. De asemenea, cerceta adesea pe calugari si pe credinciosi, dezvolta mult scolile manastiresti si incuraja viata isihasta in nordul Moldovei. Iar ca sfetnic de taina al voievodului, mijlocea adesea intre el si supusii sai, staruind mereu pentru buna intelegere si impacare. A implinit si cateva misiuni de pace peste hotare, in Transilvania, Polonia si Rusia.
In anul 1577, bunul pastor al turmei lui Hristos, se retrage din scaun la Manastirea Agapia Veche, unde imbraca ingerescul chip al schimniciei. In aceasta vestita vatra isihasta, el intrecu pe multi sihastri, devenind iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus, dascal si parinte al parintilor. Dupa mai multi ani de adanca smerenie si neincetata rugaciune, episcopul Isaia isi da sufletul in mainile Domnului, in anul 1592 si este ingropat alaturi de biserica.

MITROPOLITUL TEOFAN II – Mitropolia Moldovei si Sucevei (+ 1598)

Al doilea mitropolit, Teofan, era ucenicul invatatului episcop Macarie de la Roman, amandoi fiind cu metania din Manastirea Rasca. Aici a crescut duhovniceste, invatand de la dascalul sau frica de Dumnezeu, cunoasterea Sfintei Evanghelii si scrierea in limba greaca. Avand o traire aleasa, cu voia lui Dumnezeu, in anul 1564 a fost ales mitropolit al Moldovei de catre Alexandru Lapusneanu. Si era tuturor iubit pentru smerenia si bunatatea inimii lui. Acest pastor sufletesc cerceta adesea satele si sfintele manastiri si ajuta mult pe calugarii care sihastreau prin paduri si prin munti. Avea inca deosebita grija de monahii romani ce se nevoiau in Muntele Athos, unde a fost trimis de voievod sa duca bani pentru innoirea din temelie a Manastirii Dochiaru (1564-1568). El a supravegheat aceste lucrari, a ajutat sa se picteze biserica si a luat parte la sfintirea ei, devenind una din cele mai frumoase manastiri atonite.
In anul 1568, mitropolitul Teofan l-a calugarit pe Alexandru Lapusneanu, punandu-i numele de Pahomie si tot el l-a ingropat in biserica Manastirii Slatina. Mai tarziu, sub domnia lui Ioan Voda cel Viteaz, fiind izgonit din scaun, a sihastrit cu trei ucenici ai sai in muntii din preajma Raraului. Aici, facandu-si chilii pe obcina numita pana astazi „Piciorul Mitropolitului”, s-au nevoit in post si rugaciune cativa ani de zile. In anul 1577 a fost iarasi chemat la scaunul sau de voievodul Petru Schiopul, pastorind Biserica Moldovei inca patru ani de zile. In anul 1581, din cauza deselor schimbari de domni, mitropolitul Teofan se refugiaza in Polonia. Dupa un an este chemat din nou la scaunul sau, pentru a treia oara, ramanand la carma Bisericii inca cinci ani de zile, caci in acele vremuri tulburi nu era in Moldova alt pastor mai bun ca mitropolitul Teofan.
Deci, povatuind corabia Bisericii lui Hristos prin grele valuri timp de 17 ani de zile si rabdand cu barbatie multe necazuri, izgoniri si primejdii, in anul 1587, mitropolitul Teofan II se retrage de bunavoie din scaun si se duce la Manastirea Dochiaru in Athos. Aici petrece ca un mare sihastru inca 12 ani, intrecand pe multi calugari cu aspra sa nevointa, fiind cunoscut si cinstit in tot Muntele Athos. Evlaviosul mitropolit Teofan era primul ierarh roman care se facuse sihastru atonit si era vestit povatuitor si parinte duhovnicesc, atat monahilor romani, cat si multor monahi din Athos.
Ajungand la masura marilor sihastri atoniti, in anul 1598, fericitul mitropolit Teofan si-a dat sufletul in mainile lui Hristos si a fost inmormantat in pridvorul bisericii din Manastirea Dochiaru, cum se vede pana astazi. Monahii de aici l-au trecut in randul marilor ctitori si il numara in ceata cuviosilor parinti atoniti. Dupa cativa ani, sotia lui Ieremia Movila a daruit bani sa i se puna piatra de mormant, deasupra careia sta scris aceasta frumoasa inscriptie:
O, mormantule, pentru Dumnezeu, ce mort ai? Spune-mi repede mie, celui ce te intreaba, pe cine ai? O, straine, (il am) pe Teofan, cel drag tuturor, pe slavitul arhiereu al Moldovlahiei, al carui stralucit sicriu, Elisabeta, sotia prea luminatului Ieremia, fiind fericita ca-i este ruda, il impodobeste dupa cuviinta, de departe, spre amintire si ca sa aiba rasplata. Cerul cu slava lui sa-i dea viata indelungata si stralucita fericire, in anul 1598″.
Pe portretul frumos pictat de pe perete stau scrise, de asemenea, aceste cuvinte: „Stralucitul pastor al Moldovlahiei, Teofan”.

SFANTUL IOAN ARHIEPISCOPUL – Manastirea Rasca (secolele XVI-XVII)

Viata

Acest ierarh sfant al Bisericii Ortodoxe Romane era de loc din tinutul Sucevei. Parintii sai se numeau Gheorghe si Anastasia. Prin anul 1560 a intrat, ca fiu duhovnicesc al episcopului Macarie de Roman, in obstea Manastirii Rasca, ajungand mai tarziu egumen si duhovnic. Intre anii 1598- 1605 a fost episcop de Husi; apoi episcop de Radauti, intre anii 1605-1608, cand este ales mitropolit al Moldovei. El insa, renuntand la scaun, se retrage la manastirea de metanie si dupa putin timp se muta la cele vesnice. Viata sa, atat de sfanta, ne ramane in mare parte necunoscuta, fiind ascunsa in Hristos. Cel dintai care l-a facut cunoscut si l-a cinstit ca sfant a fost evlaviosul mitropolit Dosoftei al Moldovei.

Fapte si cuvinte de invatatura

Cuviosul Ioan de la Rasca, „arhiepiscopul cel sfant si minunat”, cum l-a numit mitropolitul Dosoftei, a fost chemat de Hristos din tinerete la viata calugareasca, avand ca dascal si povatuitor pe episcopul Macarie de Roman, care i-a fost egumen si duhovnic. De la el a invatat cunostinta cartii, iar de la cuviosii duhovnici si sihastri din munti a invatat lucrarea cea ingereasca a rugaciunii inimii si paza mintii de gandurile cele desarte, care vin de la diavoli. Astfel, in putina vreme, a implinit ani indelungati, ajungand la masura barbatului desavarsit.
Acest vas ales al Duhului Sfant avea, indeosebi, doua mari fapte bune: rugaciunea curata insotita de lacrimi si o negraita dragoste pentru Hristos si pentru oameni. Prin aceste doua bunatati a biruit toate ispitele vrajmasilor si, curatindu-si mintea si inima, a ajuns purtator de Hristos, plin de blandete si smerenie. In acea vreme nu era altul mai sporit ca el in manastirile Moldovei. Era inca mare lucrator si dascal al rugaciunii inimii.
Invrednicindu-se de darul preotiei, Cuviosul Ioan s-a facut egumen si mare parinte duhovnicesc in Manastirea Rasca, caci pe toti ii miluia si ii mangaia cu alese cuvinte duhovnicesti si ii povatuia spre urcusul cel duhovnicesc prin insasi pilda vietii sale. Acest egumen a adunat in jurul sau numerosi calugari si a desavarsit lucrarea duhovniceasca inceputa de episcopul Macarie la Rasca. Cerceta, de asemenea, pe sihastrii din muntii Rascai, le aducea Preacuratele Taine si zabovea la chiliile lor, mai ales in sfintele posturi, caci in sufletul lui se odihnea Hristos. Sub povatuirea acestui sfant egumen, Manastirea Rasca ajunsese la cea mai inalta inflorire duhovniceasca.
Pentru o nevointa aleasa ca aceasta, Cuviosul Ioan s-a invrednicit de darul facerii de minuni si al inaintevederii. Din aceasta pricina, multi credinciosi de prin sate alergau la chilia lui, ii cereau sfintele rugaciuni, isi marturiseau pacatele si primeau sanatate, caci era parinte sufletesc al tuturor si toti il cinsteau ca pe un sfant barbat si plin de har.
In anul 1574, navalind paganii, au pradat numeroase sate si manastiri din centrul Moldovei. Atunci, multi oameni au scapat de moarte cu rugaciunea si milostenia Cuviosului Ioan. Caci, adunandu-se mii de sateni in curtea manastirii de frica turcilor, blandul egumen i-a adapostit, i-a hranit si i-a mangaiat pe toti cu nadejdea milei lui Dumnezeu. Apoi, cunoscand cu duhul ca si Manastirea Rasca va fi jefuita de turci, a facut cuviosul priveghere de toata noaptea impreuna cu tot soborul, a savarsit Sfanta Liturghie si a impartasit poporul cu Trupul si Sangele lui Hristos. Iar in zorii zilei, binecuvantandu-i, le-a dat hrana si i-a trimis sa se ascunda in munti. In urma, marele staret a luat clopotele ctitoresti si le-a aruncat in iazul manastirii pentru a nu le topi paganii. Asemenea si odoarele ingropandu-le, a luat icoana Sfantului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfant lacas si, ingenunchind, a inconjurat biserica impreuna cu parintii. Apoi, sarutandu-se unii cu altii, s-au risipit in munti, la chiliile fericitilor sihastri si acolo au zabovit ca la trei ani, pana s-a linistit tara. Vazand mitropolitul si domnul Moldovei nevointa Cuviosului egumen Ioan, in anul 1598 l-au ales episcop de Husi, impotriva voii sale, pastorind bine turma lui Hristos timp de 7 ani, caci ducea aceeasi petrecere ca la manastire si era mereu inconjurat de popor. A pastorit si Episcopia Radautilor inca trei ani. Apoi, fiind ales mitropolit al Moldovei si iubind mai mult linistea si rugaciunea decat cinstea cea trecatoare, Cuviosul Arhiepiscop Ioan, cerandu-si iertare, s-a retras la fericita liniste de la Rasca. Aici, mai traind putin in rugaciune si smerenie, si-a dat sfantul sau suflet in mainile Marelui Arhiereu Iisus Hristos.
Sfinte Ierarhe Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!

CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL – Manastirea Rasca (secolele XVI-XVII)

Ieroschimonahul Ioan era unul din ucenicii Sfantului Arhiepiscop Ioan de la Rasca. El s-a nevoit mai intai in manastirea de metanie, pana ce marele sau dascal si parinte duhovnicesc s-a mutat din viata aceasta. Apoi, dorind viata pustniceasca, s-a retras in munte, pe valea paraului Rascuta, si acolo a sihastrit in cuviosie si placere de Dumnezeu mai mult de 30 de ani.
Acest sihastru a fost un vestit lucrator al rugaciunii lui Iisus si un mare rugator al neamului romanesc. Atat de mult sporise in asceza si in cugetarea celor dumnezeiesti, ca in timpul rugaciunii fata lui se lumina de darul Duhului Sfant si cunostea cele viitoare. Chilia lui din lemn si pamant se afla intr-o mica poiana retrasa de lume, la 3 km mai sus de manastire, numita pana azi „Poiana lui Ioan”. Aici avea cuviosul cativa ucenici, un mic paraclis pentru rugaciune si o mica gradina de legume. In aceasta poiana au sihastrit intotdeauna pustnici alesi, fiind loc de liniste pentru calugarii din Manastirea Rasca. Se crede ca tot aici s-a retras fericitul Arhiepiscop Ioan cu obstea sa, de frica turcilor, pe cand era egumen la Rasca.
Deci, mult nevoindu-se si rabdand nu putine ispite de la vicleanul diavol, Cuviosul Ioan Sihastrul si-a dat sufletul in bratele lui Hristos si a fost numarat in ceata cuviosilor parinti.

CUVIOSII PARINTI EVLOGHIE, PIMEN, MISAIL, VASILE SI PAISIE – Sihastria Agapia Veche (secolele XVI-XVII)

Intre „Muntele Scaunele” si „Poiana lui Eufrosin” este o mica poiana „cu arbori batrani si roditori”, plantati de cei dintai parinti care au intemeiat Schitul Agapia Veche si bisericuta de lemn pe temelie de piatra. Locul acesta se cheama pana astazi „Livada Parintilor”.
In aceasta livada exista, prin secolele XVI-XVII, un cimitir in care se ingropau, atat calugarii din „Manastirea lui Agapie”, cat si sihastrii care se nevoiau singuri prin padurile si muntii din imprejurimi. Aici, in „Livada Parintilor”, s-au gasit in morminte, prin sapaturi ocazionale, sicrie facute din butuci de stejar taiati pe lungimea mortului si apoi scobiti inauntru ca o racla, iar mortii din ele erau infasurati si cu o caramida sub cap. La unii era si cate o cruce de plumb legata de gat, cu numele mortului scris pe o latura, ori pe o muchie…”. In traditia locului se spune ca printre numerosii sihastri din Muntii Neamtului, mai ales de la Agapia Veche, „se aflau intre ei multi barbati cu viata sfanta, ale caror trupuri, ingropandu-se acolo si dupa multa vreme constatandu-se de sfinte, au fost scoase si duse ca moaste prin alte tari, ca: Rusia, Grecia…”.
Intre cuviosii sihastri de la Agapia Veche, ale caror cinstite moaste se odihnesc in cimitirul vechi din „Livada Parintilor”, s-au identificat in anul 1838 cinci nume de schimonahi si ieroschimonahi, anume: Evloghie, Pimen, Misail, Vasile si Paisie. Trupurile acestor cuviosi parinti erau asezate in sicrie din trunchiuri groase de stejar, cu cruci grele de plumb pe piept si cu osemintele galbene si bine mirositoare. Ei s-au nevoit la Agapia Veche, atat in obste, cat si in muntii din imprejurimi, pana la jumatatea secolului XVIII, cand schimonahii obisnuiau sa poarte cruci grele de plumb pe piept si se ingropau in sicrie scobite in tulpina de stejar. Pe unii dintre acestia i-a cunoscut inca din viata mitropolitul Dosoftei, iar despre altii numai a auzit, precum singur marturiseste: „Inca si din romani multi sunt carora le-am vazut viata si traiul lor, dar n-au fost cautati”.
Chipul in care s-au nevoit acesti sfinti sihastri si faptele bune ce le-au savarsit in viata, singur Dumnezeu le stie, Care cerceteaza inimile si rarunchii oamenilor. Insa crucile grele de plumb si sicriile in care se ingropau dovedesc nevointa aspra pe care o duceau. Caci toti erau mari lucratori ai rugaciunii lui Iisus si traiau in desavarsita liniste si bucurie dumnezeiasca, pazindu-si mintea curata de ganduri si ostenindu-si trupul cu infranarea si privegherea.
Astazi, trupurile acestor cuviosi parinti si rugatori ai neamului nostru se odihnesc, uitate, in „Livada Parintilor” de la Agapia Veche, iar sufletele lor canta neincetat cu ingerii in Ceruri maririle lui Dumnezeu.

CUVIOSUL FILOTEI DASCALUL – Manastirea Putna (secolele XVI-XVII)

Cuviosul arhimandrit Filotei a fost unul din cei mai invatati dascali ai scolii duhovnicesti din Manastirea Putna, unde a deprins din tinerete frica de Dumnezeu si osteneala faptelor bune. Bogatele sale cunostinte teologice, patristice, catehetice si chiar filozofice, le-a primit, atat in Manastirea Putna, cat si in Muntele Athos, unde s-a nevoit cativa ani.
De la marii dascali atoniti a deprins cuviosul ieromonah Filotei cunostinta cea adanca a invataturii ortodoxe, dogmele, morala, asceza, retorica, filocalia si scrierile Sfintilor Parinti. Apoi, luminandu-se indeajuns si cunoscand bine limbile greaca si slavona, s-a intors la Manastirea Putna. Acest cuvios era si un iscusit lucrator al rugaciunii, duhovnic, dascal de limba romana si bun caligraf.
Deci, luand sub conducerea sa scoala Manastirii Putna, in putina vreme a sporit atat de mult faima ei, incat nu era alta mai vestita in Tara Moldovei. Caci veneau sa invete carte de la arhimandritul Filotei zeci de calugari din Putna, Moldovita, Humor, Suceava si numerosi tineri, pentru preoti la sate. Iar bunul dascal si slujitor al lui Hristos, ajutat de un alt iscusit dascal, „Antonie protopsaltul” (1589), atat de mult s-a ostenit cu ucenicii sai, ca multi dintre ei au deprins limbile greaca si slavona. Altii au invatat mestesugul rugaciunii lui Iisus, iar altii au ajuns vestiti protopsalti prin manastiri, iscusiti caligrafi, scriitori si impodobitori de carti bisericesti.
Unul dintre ucenicii sai a fost si „mult pacatosul pustnic Isaia” din Manastirea Moldovita. Acesta, dupa ce invata carte la Putna, ajunge pustnic si scrie un Tetraevanghel (sfarsitul secolului XVI) pentru Moldovita. Pe prima fila scrie urmatoarea dedicatie, in semn de recunostinta: „Atotluminatului si preasfintitului si de Dumnezeu alesului si dascalului nostru chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna”.
Acest dascal al monahismului si teologiei romanesti din secolul XVI a facut din scoala manastireasca de la Putna o adevarata academie teologica. Refuzand sa urce treapta arhieriei, a ramas in smerenia vietii calugaresti pana la sfarsitul vietii sale. Dar prin intelepciunea si trairea sa, pe multi i-a luminat si i-a zidit sufleteste, pentru care era numit de toti: „Prealuminatul si Preasfintitul si de Dumnezeu alesul si dascalul nostru”. Numele sau era cunoscut pana la Pecersca, in Athos si chiar la Patriarhia din Constantinopol si se cucereau toti de nevointa si smerenia lui.
Asa s-a nevoit acest mare dascal, duhovnic si slujitor al Bisericii lui Hristos, ca la 50 de ani, marturisind dreapta credinta, invatand pe calugari si preoti cunostinta Sfintei Evanghelii, deprinzand pe multi lucrarea cea de taina a rugaciunii si nascand numerosi fii duhovnicesti. Apoi, simtindu-se chemat la cele vesnice, a dat ucenicilor sai sarutarea cea mai de pe urma si a adormit cu pace in Manastirea Putna, la inceputul secolului XVII.

CUVIOSUL IEREMIA ROMANUL (VALAHUL) (1556-1625)

Cuviosul Ieremia, numit din botez Ioan, s-a nascut la 29 iunie, 1556, intr-un sat din centrul Moldovei, anume Sasca, judetul Suceava, dintr-o familie ortodoxa cu sapte copii. Parintii sai, Stoica si Margareta lui Barbat, i-au dat o buna crestere in dreapta credinta, in rugaciune, in milostenie si in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Ii destepta totodata si ravna pentru viata inalta, calugareasca. Odata, pe cand tanarul Ioan lucra la camp cu tatal sau, acesta i-a zis: „Fiule, vezi pasarile acelea care zboara? Tot asa zboara in rai si sufletele calugarilor buni!”
Ajuns la varsta de 19 ani, Ioan paraseste casa parinteasca si lucreaza putin timp in Alba Iulia. Aici afla ca un medic din Italia, anume Pietro Giacomo, care tratase pe principele Transilvaniei, si la intoarcere in tara lui cauta un insotitor. Prin pronia lui Dumnezeu, tanarul Ioan il insoteste pe acel medic pana in orasul Bari-Italia. Era prin anul 1575. Ramanand singur, sarac si strain, nu stia unde sa se duca. Deci, rugandu-se cu multe lacrimi lui Dumnezeu si Maicii Domnului, a fost indemnat sa se retraga la o manastire de calugari capucini, numita „a Sfantului Efrem”. Aici a fost primit si apoi calugarit, primind numele de „Ieremia Valahul”, adica „Romanul”.
Nestiind carte, dar fiind foarte milostiv si iubitor de straini, a fost randuit multa vreme la infirmierie cu ingrijirea bolnavilor. El intrecea pe toti ceilalti din manastire cu taria credintei, cu smerenia, cu blandetea, cu rugaciunea, cu desavarsita lepadare de cele pamantesti, cu iubirea aproapelui si ingrijirea bolnavilor. Pentru aceste mari virtuti si mai ales pentru smerenia si sfintenia vietii sale, s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni cu care vindeca multi bolnavi. Rugaciunea lui obisnuita pentru cei bolnavi era aceasta: „Puterea lui Dumnezeu-Tatal, intelepciunea lui Dumnezeu-Fiul si harul Duhului Sfant sa te izbaveasca de tot raul!” Cu aceasta rugaciune facea multe vindecari si mangaia pe cei care erau in suferinta.
Iata cateva din faptele minunate savarsite de Cuviosul Ieremia. Odata a izgonit din gradina manastirii viermii care mancau varza, numai prin rugaciune si prin stropirea cu agheasma. Altadata a vindecat o copila bolnava de varsat, rostind obisnuita lui rugaciune si facand semnul Sfintei Cruci pe capul ei, iar in anul 1616 a vindecat un copil de lepra si pe tatal lui, greu bolnav.
Parintele Ieremia avea chipul luminat de o permanenta bucurie cereasca, pe care o transmitea tuturor celor care veneau la dansul. Apoi era foarte milostiv. Cand pleca din manastire, lua cu el tot ce gasea de mancare si ducea la cei lipsiti, care ii ieseau in cale. Uneori il intrebau fratii: „Ce faci cu acestea, parinte Ieremia?”, Iar el raspundea cu blandete: „Saracii, saracii! Noi am mancat, ei insa n-au ce manca!” Alteori indemna pe cei ce veneau la el: „Fiti milostivi! Faceti binele cu inima deschisa! Hristos a venit din cer pe pamant din iubire, ca sa ne miluiasca pe toti! Sa miluim si noi pe cei din jurul nostru!”
Astfel, Cuviosul Ieremia avea un suflet devotat milosteniei, jertfirii pentru aproapele, ingrijirii celor suferinzi – virtuti specifice in mare parte monahilor romani. Prin milostenie si smerenie ii intrecea pe toti din manastire, chiar si pe cei mai invatati; caci zice Domnul: Mila voiesc, iar nu jertfa! De aceea se spunea intre frati: „Sa ai milostenia Cuviosului Ieremia Romanul!” Cu dragostea si rugaciunea lui, Cuviosul Ieremia vindeca multi bolnavi, alina multe inimi zdrobite si intarea pe toti in credinta si nadejde. Caci unde intra el, intra si bucuria Duhului Sfant. De aceea, toti bolnavii de la infirmierie doreau sa fie ingrijiti mai ales de el; toti saracii doreau sa fie miluiti de el; toti credinciosii din partea locului il cautau cu credinta si doreau sa asculte sfatul lui. Si aceasta, pentru ca era plin de dragostea lui Dumnezeu, avea inima milostiva, era dulce la cuvant si cu totul dezlipit de cele pamantesti. Desi nu era hirotonit preot si se afla in ascultarile cele mai de jos, pentru smerenia si dragostea lui, era cel mai cinstit si cautat din manastire. Ori de cate ori auzea ca cineva este bolnav sau intristat, il cerceta cu seninatate, ii ducea ceva milostenie si asa ii alunga durerea si intristarea inimii. Iar cand unii il intrebau cum reuseste sa faca acestea, el le raspundea: „Milostenia le drege pe toate!” Faima vindecarilor miraculoase si multa sa mila pentru saraci si suferinzi l-au facut pe Cuviosul Ieremia vestit in tot tinutul Neapole. Multi bolnavi il chemau in casele lor ca sa le aline durerile si, datorita rugaciunilor lui, se faceau sanatosi. Era destul numai sa auda ca cineva in vreun sat este bolnav si de indata lua ceva de mancare si se ducea in casa bolnavului. Dupa ce se ruga pentru el si-i facea cruce pe cap, ii dadea paine sau fructe sa manance, zicand: „Ia, frate, si mananca. O sa-ti faca bine, ca sunt binecuvantate!”
Cuviosul Ieremia era un calugar al rugaciunii. Mai ales noaptea, cand toti dormeau, se ruga singur in locuri retrase, pana suna clopotul de biserica. Iar de la slujbele bisericii, pe cat putea nu lipsea niciodata, oricat ar fi fost de ocupat si obosit. Uneori zicea fratilor din manastire: „Noi avem de toate si nu ducem lipsa de nimic, nici nu ne apasa necazurile vietii. De aceea suntem datori sa ne rugam pentru sarmani, pentru suferinzi, pentru toti care au incredere in noi si care cer cu ravna si credinta sa ne rugam pentru ei!”
Odata, pe cand mergea la biserica si era singur, a vazut pe diavolul in chip de om, stand la usa de intrare. „Ce faci aici?” l-a intrebat cuviosul. „Astept calugarii care intarzie la rugaciune, sa-i ispitesc si sa-i adorm in timpul Liturghiei!” Apoi indata s-a facut nevazut, caci stie vrajmasul cata putere are rugaciunea si mai ales Sfanta Liturghie. Intrucat Cuviosul Ieremia nu stia carte, iubea cel mai mult doua rugaciuni: „Tatal nostru” si „Bucura-te, Marie, ceea ce esti plina de dar…”, pe care le repeta mereu la ascultare, cu atentie si evlavie.
In primavara anului 1625, pe cand Cuviosul Ieremia avea 69 de ani, din care 47 in calugarie, a fost chemat de un bolnav intr-o localitate indepartata. Pe cale, fiind frig, s-a imbolnavit de aprindere la plamani. Simtindu-si sfarsitul aproape, si-a cerut iertare de la toti, a primit Trupul si Sangele Domnului si, dandu-si sufletul cu pace, a rostit ultimele cuvinte: „Mor bucuros, in ascultare si dragoste!”
Asa a trait si asa s-a savarsit din viata, in tara straina, acest mare calugar moldovean, fiind intru totul plin de smerenie, de rabdare, de traire ingereasca si de nemuritoare iubire pentru Dumnezeu si pentru oameni. Nu stia nici a citi, nici a scrie. Nu stia bine nici limba tarii care l-a gazduit. Dar stia sa se roage simplu si cu inima curata. Stia sa traiasca frumos, in saracie de cele pamantesti, dar plin de pacea duhului si de bucuria celor ceresti. De aceea s-a invrednicit de darul facerii de minuni si al cunoasterii celor viitoare. Credinta lui simpla si curata, smerenia, milostenia si dumnezeiasca iubire, virtuti atat de obisnuite in randul monahilor si credinciosilor nostri l-au facut pe Cuviosul Ieremia „Romanul” sfant si nemuritor. Caci sfintii nu au pe pamant nici tara, nici frontiere. Ei sunt universali, comuni si nemuritori pentru toata lumea prin sfintenia vietii lor si prin umbrirea harului Duhului Sfant. Si, intrucat sfintii sunt canonizati si cinstiti ca sfinti mai intai de popor, apoi de Biserica, la fel si Cuviosul Ieremia Romanul, a fost cinstit ca sfant inca din viata de catre toti credinciosii din partea locului. Apoi, dupa trei ani de la moartea sa, a fost trecut in randul fericitilor.
La 30 octombrie, 1983, Biserica Apuseana l-a canonizat oficial, trecandu-l in randul sfintilor. El ramane insa un sfant roman, un sfant ortodox dupa suflet si fapte. Un sfant al tuturor crestinilor iubitori de Hristos din trecut si prezent, odraslit din acest pamant binecuvantat de Dumnezeu.

CUVIOSUL DOSOFTEI DASCALUL – Egumen in Schitul lui Zosima – Secu (1582-1606)

Prima asezare monahala atestata documentar pe valea Secului din tinutul Neamt a fost o mica sihastrie din timpul lui Alexandru Lapusneanu, intemeiata de cativa calugari pustnici din Manastirea Neamt. Iar cel dintai ctitor care zideste aici lacas de rugaciune si chilii, in a doua jumatate a secolului XVI, a fost vistiernicul Zosin (schimonahul Zosima).
Printre cei dintai egumeni ai acestui schit retras de lume a fost si ieroschimonahul Dosoftei, mare dascal si povatuitor de suflete, cu metania din Manastirea Neamt. Timp de 40 de ani, cat a dainuit Schitul lui Zosima, Cuviosul Dosoftei a stat ca un adevarat stalp si parinte duhovnicesc in fruntea obstii sale, formata din peste 50 de sihastri. El invata pe toti frica de Dumnezeu, ascultarea, smerenia si mestesugul nevointei calugaresti, caci era iscusit in talcuirea Sfintelor Scripturi si vestit pentru intelepciunea sa in toata Moldova, pana la insusi domnul tarii. Se spunea despre dansul ca era, de asemenea, bun cunoscator al limbilor greaca si slavona si stia, ca putini altii, dogmele Bisericii Ortodoxe. A intemeiat inca si scoala manastireasca de invatatura in obstea sa, unde invatau calugari iubitori de carte. Pentru aceea si dascal sau „nastavnic” era numit de cei din vremea sa.
Unul din cei mai vestiti ucenici ai egumenului Dosoftei a fost insusi marele mitropolit Varlaam Motoc, care a vietuit in Schitul lui Zosima mai mult de 25 de ani. Intelepciunea duhovniceasca si teologica a ucenicului arata masura nevointei si cunostintelor pe care le stapanea dascalul sau. Cuviosul Dosoftei era inca iscusit povatuitor si duhovnic al sihastrilor care se nevoiau in codrii de pe valea Secului. Totodata, el a ajutat mult la zidirea din nou a ctitoriei lui Nestor Ureche (1602), alaturi de Schitul lui Zosima, fiind cel dintai staret al Manastirii Secu, intre anii 1602-1606. Acest egumen face din obstea sa o adevarata lavra, vestita in toata Tara Moldovei.
La 21 august, 1606, Cuviosul Dosoftei Dascalul lasa egumen in locul sau pe ieroschimonahul Andrei, unul din fiii sai duhovnicesti, iar el se muta in odihna lui Hristos, plans de toti ucenicii si sihastrii de pe valea „Paraului Sac”.

CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL – Manastirea Moldovita (secolele XVI-XVII)

In jurul Manastirii Moldovita (ante 1402), ca de altfel pretutindeni, se nevoiau inca din secolele XIII-XIV cativa sihastri uitati de lume. Unii ramaneau necunoscuti pana la moarte; altii traiau un timp ca pustnici in poienile codrilor, apoi din nou se retrageau in manastire.
Unul dintre acesti sihastri a fost si Cuviosul schimonah Isaia. El s-a nevoit mai intai in Manastirea Moldovita, in a doua jumatate a secolului XVI, ajungand monah foarte sporit in cele duhovnicesti. Apoi, dorind sa invete mai multa carte, a fost trimis de egumenul sau la vestita scoala duhovniceasca din Manastirea Putna. Aici straluceau in acea vreme doi mari dascali putneni, Antonie Protopsaltul si arhimandritul Filotei. De la cel dintai a invatat Cuviosul Isaia tipicul si cantarea psaltica, iar de la „prealuminatul” dascal Filotei a invatat, pe langa limbile greaca si slavona, cunostinta Sfintei Scripturi si operele cele mai alese ale Sfintilor Parinti. Tot la Putna a deprins mestesugul caligrafiei si impodobirii cu picturi a cartilor bisericesti. Reintors la Moldovita, Cuviosul Isaia a petrecut un timp in obste, ca protopsalt si dascal in scoala manastirii. Apoi, ravnind marilor sihastri de demult, s-a retras la liniste in padurile din jurul manastirii. Acolo, facandu-si o coliba, se nevoia ziua si noaptea in post, in rugaciune si in luare-aminte de sine. Preacuratele Taine le primea din manastire, unde cobora la marile sarbatori, iar hrana si imbracamintea si le agonisea din lucrul mainilor sale. Caci, fiind bun caligraf, copia carti de slujba pentru biserici si primea cele necesare.
Cel mai de pret manuscris copiat de Cuviosul Isaia, pe cand era pustnic, este un frumos Tetraevanghel scris la cererea egumenului din Manastirea Moldovita, in timpul domniei lui Ieremia Movila (1595-1606). Pe fila 257 se afla aceasta insemnare: „Eu mult pacatosul pustnic Isaia m-am trudit si am scris”. Iar pe prima fila se afla dedicatia pustnicului Isaia adresata, in semn de recunostinta, „Atotluminatului si prea sfintitului si de Dumnezeu alesului si dascalului nostru, chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna”. Tot pe prima fila, jos, noteaza schimonahul Isaia si aceasta insemnare: „Eremia Movila Voievod, din mila lui Dumnezeu domn (al) Tarii Moldovei, scrie rugaminte egumenului nostru din Moldovita si intregului sobor”. Este vorba de o scrisoare a voievodului prin care cere sa fie pomenit de calugari la sfintele lor rugaciuni.
Dupa multi ani de viata pustniceasca, Cuviosul Isaia s-a reintors in obstea Manastirii Moldovita. Apoi, mai traind putin si bineplacand lui Dumnezeu, s-a stramutat la cerestile lacasuri in primele decenii ale secolului XVII.

CUVIOSII VUCOL, GHEDEON SI GHERMAN – Sihastri de pe Muntele Ceahlau (secolele XVI-XVII)

Acesti trei cuviosi sihastri erau cu metania din sihastria Ceahlaului si din Manastirea Pionul, situate in apropierea acestui sfant munte romanesc. Dupa ce mai intai s-au deprins in obste cu osteneala vietii calugaresti si au imbracat ingerescul chip al schimniciei, s-au retras la liniste in adancul codrilor seculari de pe valea paraului Durau, unde se nevoiau multi sihastri purtatori de Hristos. Apoi si-au sapat trei pesteri aproape una de alta, in stancile de piatra de sub varful Ceahlaului si acolo se nevoiau in post, in rugaciune si in dorire de Dumnezeu.
Nevointa lor era aceasta: ziua si noaptea isi aveau mintea inaltata la Dumnezeu, prin neincetata rugaciune si nadejdea bunatatilor celor viitoare. Toata saptamana petreceau singuri in munte, nevazand fata de om, si mancau o data pe zi, dupa apusul soarelui. In sarbatori se adunau la chilia unui duhovnic sihastru si acolo savarseau Sfanta Liturghie si primeau Trupul si Sangele Domnului. Iar cele de nevoie vietii le primeau prin ucenicii lor de la manastirea de metanie.
Asa s-au nevoit Cuviosii Vucol, Ghedeon si Gherman timp de 30 de ani, stralucind ca trei faclii pe Muntele Ceahlau si neincetat rugandu-se pentru ei si pentru mantuirea lumii. Apoi, ajungand la varsta batranetii si bineplacand lui Dumnezeu, s-au savarsit cu pace in primele trei decenii ale secolului XVII si s-au numarat in ceata cuviosilor parinti. Pesterile lor se vad pana astazi si le poarta numele peste veacuri. (La cativa km mai sus de Manastirea Durau, unde a fost si un mic schit de sihastri, se gasesc mai multe pesteri si urme de chilii sub stancile Ceahlaului, printre care si „Pestera lui Vucol”, „Pestera lui Ghedeon” si „Pestera lui Gherman”).
„Ceata pustnicilor fericita este, a celor ce se intraripeaza cu dumnezeiescul dor!”

CUVIOSUL PANGRATIE ARHIMANDRITUL – Manastirea Sucevita (secolele XVI-XVII)

Acest cuvios iubitor de Hristos era ucenic al mitropolitului Gheorghe Movila, pe cand era egumen in Manastirea Sucevita (15647-1579). Apoi, ravnind vietii pustnicesti, s-a facut sihastru, cu binecuvantarea dascalului sau, pe un deal din apropierea manastirii, numit pana astazi „Dealul lui Pangratie”. Aici, facandu-si un bordei in mijlocul padurii, s-a nevoit Cuviosul Pangratie peste 20 de ani in neincetata rugaciune, in post si in priveghere, rabdand multe ispite de la diavolul. Numele lui devenise cunoscut in toate satele de pe valea Sucevitei si multi credinciosi il cautau pentru binecuvantare si pentru cuvant de folos. Avea inca si darul vindecarii bolilor, caci se facuse vas curat al Duhului Sfant.
In anul 1610, Cuviosul Pangratie a fost ales egumen si parinte duhovnicesc al Manastirii Sucevita, pe care o povatuieste cu multa intelepciune 15 ani. Ca egumen, a inmultit numarul monahilor la peste 50 de rugatori, dintre care o parte traiau in obste, iar ceilalti sihastreau in padurile din jurul Sucevitei. Pe toti ii avea sub ascultare arhimandritul Pangratie, deprinzandu-i frica de Dumnezeu, smerenia si neincetata rugaciune, care este maica tuturor faptelor bune. Cuviosul Pangratie s-a ingrijit si de buna chivernisire a manastirii, innoind chiliile monahilor si ale sihastrilor si facand multe milostenii la satenii din valea Sucevitei. Era inca foarte cinstit si cautat de credinciosi, „avand multa trecere in poporul de la sate”.
Savarsind, astfel, calatoria acestei vieti, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, s-a mutat la cerestile lacasuri in primele decenii ale secolului XVII.

EPISCOPUL EFREM AL RADAUTILOR – Manastirea Moldovita (+ 1626)

Evlaviosul episcop Efrem era cu metania din Manastirea Moldovita, iar cu locul nasterii din partile Sucevei. Deci, auzind de buna nevointa a monahilor de aici, s-a facut calugar in a doua jumatate a secolului XVI, invrednicindu-se in putina vreme de darul preotiei. Apoi, a fost mai multi ani eclesiarh si duhovnic al obstii din Moldovita, crescand multi fii duhovnicesti si zidind sufleteste pe toti cu smerenia, cu blandetea si cu intelepciunea lui. Caci era deprins din copilarie cu citirea si intelegerea Sfintei Scripturi si cu invatatura Sfintilor Parinti, pe care o deprinsese in scoala manastirii de la dascali iscusiti.
Spre sfarsitul secolului XVI, Cuviosul Efrem a fost ales egumen al Manastirii Moldovita, povatuind duhovniceste aceasta obste intre anii 1595- 1607 si adunand in jurul sau pana la 60 de calugari. In aceasta vreme, Manastirea Moldovita a cunoscut o epoca de aleasa inflorire duhovniceasca si culturala. Aici se formau duhovnici si egumeni iscusiti in povatuirea sufletelor omenesti, precum si buni caligrafi care scriau carti de slujba pentru biserici, printre care era si Cuviosul Isaia pustnicul. In jurul Manastirii Moldovita se nevoiau, de asemenea, numerosi sihastri care se bucurau de ajutorul lui. Numele egumenului Efrem era cunoscut domnului Moldovei, Ieremia Movila, care ii acorda unele ajutoare pentru manastire si „scrie rugaminte egumenului din Moldovita si intregului sobor”.
Pentru intelepciunea vietii sale, Cuviosul Efrem a fost chemat de Dumnezeu la treapta arhieriei, fiind hirotonit episcop al Husilor in anul 1607. Dupa putina vreme ajunge pe scaunul Episcopiei Radautilor, bine pastorind turma lui Hristos 15 ani (1608-1614 si 1616-1623). Prima lui grija a fost sa zideasca biserici in toate satele si sa hirotoneasca preoti buni si stiutori de carte, ca sa poata povatui poporul pe calea mantuirii. Se ingrijea, de asemenea, pentru intarirea vietii duhovnicesti in manastirile si schiturile din eparhia sa, randuind egumeni luminati si sporiti in fapte bune.
La manastirea de metanie, episcopul Efrem a zidit in anul 1612 o frumoasa „clisiarnita”, care se pastreaza pana astazi. A mai dat manastirii sale cateva carti de slujba, caligrafiate cu propriile sale maini, si anume un Evangheliar (1613), o Psaltire (1614) si un „Anghelis” (Octoih). Pe acest manuscris se afla urmatoarea insemnare: „Cu voia Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, iata eu robul Domnului Dumnezeului meu, Efrem, episcop de Radauti, am binevoit si am dorit din toata inima si am dat din agoniseala mea dreapta, ca sa se scrie sfantul Anghelis care sta de fata celor ce-l privesc, ca rugaciune a mea pentru mine si parintii mei si l-am dat Sfintei Manastiri Moldovita…”.
Asa nevoindu-se smeritul episcop Efrem si mult ostenindu-se pentru mantuirea turmei sale, in anul 1623 s-a retras la manastirea de metanie. Apoi, pregatindu-si dinainte mormantul, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, in anul 1626. Mormantul se afla in gropnita Manastirii Moldovita si poarta urmatoarea inscriptie: „Acesta este mormantul presfintitului nostru parinte Kir Efrem, episcop al Radautiului (unde) este si inmormantat, unde s-a fagaduit lui Dumnezeu si Preacuratei Sale Maici, din tinerete. Vesnica lui pomenire, in anul 1626”.

MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA – al Moldovei si Sucevei (1631 +)

Viata

Acest mare mitropolit al Moldovei s-a nascut in Suceava, pe la jumatatea secolului al XVI-lea, din parinti foarte iubitori de Hristos, anume Ioan si Cristina. Din botez se chema Ilie.
In timpul domniei lui Petru Schiopul (1582-1591), tanarul Ilie Crimca a fost diac de cancelarie si ostas. Apoi, renuntand la cele pamantesti, s-a facut calugar la Manastirea Putna. Dupa putina vreme a ajuns egumen la Manastirea Galata din Iasi. In anul 1600 a fost ales episcop la Radauti. Dar in acelasi an se retrage la Dragomirna unde zideste o mica biserica de piatra si intemeiaza schit de calugari.
In anul 1606 este ales episcop la Roman, iar in decembrie 1607 este ales mitropolit al Moldovei si Sucevei, pana in anul 1617, cand se retrage din scaun la Manastirea Dragomirna, ctitorita de el in anul 1609. Intre anii 1619-1629 pastoreste din nou Biserica Moldovei. Apoi, se retrage la ctitoria sa si trece la cele vesnice, la 19 ianuarie 1631.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Mitropolitul Anastasie a fost ales de Dumnezeu din bratele maicii sale sa fie pastor duhovnicesc al Bisericii lui Hristos. Parintii sai, Ioan si Cristina, l-au crescut de mic in frica de Dumnezeu, ca pe un odor de mare pret, dandu-i o educatie crestineasca cu totul aleasa. Astfel, tatal sau 1-a invatat barbatia si taria sufleteasca, care il fac pe om statornic si indelung rabdator in incercarile de multe feluri ale vietii; iar buna sa mama 1-a invatat sa fie smerit, cu sufletul deschis spre dumnezeiestile frumuseti, fierbinte in rugaciuni si iubitor de oameni.
2. In tineretile sale, fiind ostas in armata Moldovei, se spune despre dansul ca facea adevarate vitejii in luptele cu cazacii, care pradau adesea satele si manastirile. Ca, intarindu-se cu crucea lui Hristos si fiind indemanatic si plin de curaj, biruia cu multa usurinta pe navalitori. Pentru toate acestea a fost rasplatit de domnul Moldovei cu o mare intindere de pamant, unde mai tarziu a zidit frumoasa Manastire Dragomirna.
3. Ramanand in oaste cativa ani, tanarul Ilie Crimca a fost indemnat de Duhul Sfant sa se faca ostas al lui Hristos. Deci, renuntand la cele pamantesti, a intrat in obstea Manastirii Putna, calugarindu-se cu numele de Anastasie. Aici a deprins monahul Anastasie mestesugul cel cu multa iscusinta al picturii in miniatura si scrierea de carti. Aici, in scoala Manastirii Putna, a invatat ostasul lui Hristos mestesugul luptei duhovnicesti si buna nevointa calugareasca.
4. Vazand parintii smerenia si istetimea mintii monahului Anastasie, indata l-au hirotonit preot si, la cererea voievodului, l-au trimis egumen la Manastirea Galata de curand zidita. Si atat de frumos a povatuit acest sfant lacas, incat toti il iubeau si multi credinciosi il aveau de parinte duhovnicesc. Dupa ce a format la Galata o obste bine organizata cu ucenici buni, in anul 1600, arhimandritul Anastasie a fost hirotonit episcop de Radauti.
5. Retragandu-se din scaun datorita vitregiilor vremii, episcopul Anastasie a sihastrit 6 ani de zile la metocul sau, Dragomirna. Aici a zidit o mica biserica, a adunat in jurul sau cativa ucenici si se indeletnicea cu citirea sfintelor carti, cu zugravirea de icoane si cu scrierea de manuscrise, povatuind multe suflete catre Hristos.
6. Pentru intelepciunea si smerenia sa, in anul 1607, episcopul Anastasie a fost ales mitropolit al Moldovei, pastorind Biserica lui Hristos timp de 20 de ani. Cea dintai grija a sa a fost intarirea vietii duhovnicesti prin manastiri si sate si zidirea de noi biserici.
7. In toate marile manastiri a randuit egumeni din cei mai alesi, sporiti in fapte bune si cunoscatori de limbi straine. Cel mai vestit dintre toti a fost egumenul Manastirii Secu, arhimandritul Varlaam. Prin orase si sate a hirotonit preoti stiutori de carte, in stare sa conduca poporul pe calea Evangheliei lui Hristos. Astfel, sub lunga pastorie a mitropolitului Anastasie, manastirile si schiturile din Moldova au trait o epoca de aleasa inflorire duhovniceasca. De asemenea, in sihastriile retrase din Carpati s-a inmultit numarul sihastrilor, din care unii erau cinstiti de popor, inca din viata, ca sfinti si facatori de minuni.
8. In anul 1609, mitropolitul Anastasie inalta, spre slava Preasfintei Treimi si cinstea neamului, frumoasa Manastire Dragomirna, cu hramul Pogorarea Duhului Sfant. Este, cu adevarat, cel mai maret altar de rugaciune si de mangaiere pe care l-a ridicat vreun ierarh pe pamantul romanesc. In aceasta manastire a randuit mitropolitul egumeni buni si calugari cu viata de obste, unde niciodata n-a incetat dumnezeiasca Liturghie.
9. Biserica Manastirii Dragomirna, pe cat este de impodobita cu sculpturi de piatra in exterior, pe atat este de frumos pictata si in interior. Caci in acelasi an, mitropolitul ctitor a randuit patru calugari zugravi din manastire, anume: „Popa Craciun, Ignatie, Maties si Grigorie”, care au pictat altarul, bolta si naosul bisericii. Mai tarziu, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, rudenia mitropolitului, a construit zidul de cetate si cele patru turnuri de aparare. Apoi, bunul pastor Anastasie a lasat legamant ca nimeni si niciodata sa nu inchine ctitoria sa altor manastiri din afara tarii.
10. Acest fericit parinte al Moldovei, fiind din tinerete neintrecut caligraf si pictor de icoane, a scris si a donat ctitoriei sale 11 manuscrise impodobite cu frumoase miniaturi, cum nu sunt altele in tara noastra. Cele mai alese manuscrise ale mitropolitului Anastasie daruite Manastirii Dragomirna sunt:
Un Evangheliar cu multe miniaturi din anul 1610, pe care ctitorul il doneaza manastirii „spre pomenirea sa si a parintilor sai, Ioan si Cristina”; un alt Evangheliar din anul 1614; doua Liturghiere, din care unul este scris in anul 1609 si altul in anul 1610; un Apostol, din anul 1610 (in prezent se pastreaza la Viena); o Psaltire din anul 1614 si alte cateva carti. Mitropolitul a mai daruit Manastirii Dragomirna doua epitafe lucrate de el in anii 1612 si 1626, o cruce mare imbracata in metal pretios, vase sfintite si alte obiecte de cult.
11. Inca din primii ani, mitropolitul Anastasie a intemeiat la ctitoria sa o vestita scoala de monahi caligrafi, zugravi si miniaturisti, renumita in toata Moldova. In aceasta scoala s-au format caligrafi renumiti, cum au fost: Popa Craciun, Ignatie, Maties, Grigorie, diaconul Dimitrie Dumitrascu si altii, ale caror frumoase lucrari s-au raspandit in celelalte manastiri, pentru impodobirea sfintelor biserici.
12. Pentru a da manastirilor si parohiilor din Moldova o randuiala de viata cat mai aleasa si unitara, mitropolitul Anastasie a adunat la Suceava, in anul 1626, un sinod cu toti episcopii si egumenii de manastiri si a intocmit un nou asezamant bisericesc. Prin aceasta, el cauta sa inlature orice neoranduieli din Biserica Moldovei si sa intareasca Ortodoxia.
13. Pe langa grija pe care o avea pentru impodobirea bisericilor si mantuirea sufletelor, mitropolitul Anastasie s-a ingrijit si de alinarea bolilor si suferintelor trupesti. Astfel, in anul 1610 a infiintat o bolnita la Manastirea Dragomirna, unde se ingrijeau, atat calugari, cat si mireni. Iar in anul 1619 a infiintat un adevarat spital in orasul Suceava, unde se vindecau numerosi suferinzi. Urmand exemplul Sfantului Vasile cel Mare, mitropolitul Anastasie este fondatorul celui dintai spital public din tara noastra.
14. La Manastirea Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, mitropolitul Anastasie a zidit un paraclis de iarna, adaugand si alte innoiri, caci sufletul sau ardea pentru ravna casei Domnului. Aici se faceau frumoase slujbe si procesiuni cu moastele Sfantului Ioan cel Nou, mai ales vara, cand se adunau zeci de mii de pelerini din Moldova si Transilvania. Erau cele mai importante zile de rugaciune, de inaltare duhovniceasca, de unitate si infratire in Hristos a tuturor romanilor ortodocsi de dincoace si de dincolo de Carpati.
15. In fiecare vara, mai ales la hramuri, romanii din Transilvania faceau pelerinaje la toate manastirile din Moldova, intarindu-se astfel in dreapta credinta, in iubire si in pastrarea graiului romanesc. La intoarcere duceau peste munti carti bisericesti copiate de calugari, icoane, cruci sculptate si alte daruri manastiresti. Unii dintre ei cereau de la mitropolitul Anastasie calugari si egumeni pentru manastirile si schiturile din Ardeal si Maramures. Iar bunul pastor implinea intotdeauna cererea romanilor ortodocsi, ajunsi sub ocupatie straina. Pentru aceea, stiind ce mare rol au manastirile in viata neamului, mitropolitul Anastasie s-a impotrivit pana la moarte obiceiului de a se inchina aceste lacasuri manastirilor din afara tarii.
16. In anul 1621, navalind tatarii asupra Sucevei, mitropolitul Anastasie a luat noaptea moastele Sfantului Ioan cel Nou si a cautat sa fuga in munti cu numerosi credinciosi. Dar, vazand Dumnezeu lacrimile poporului, prin negraita minune, moastele s-au facut atat de grele, incat carul cu boi nu se putea misca din loc. Atunci marele ierarh a facut litie si priveghere de toata noaptea, a inconjurat cetatea cu racla Sfantului Mucenic Ioan, protectorul Moldovei, si indata au fugit paganii rusinati din tara.
17. O grija deosebita avea mitropolitul Anastasie si pentru manastirea de calugarite Patrauti. Aici se nevoiau pana la o suta de maici si functiona, inca de pe vremea lui Stefan cel Mare, o bolnita intretinuta din vistieria tarii. Purtand o mare grija de bolnavi, adeseori ii cerceta si ii mangaia ca un bun pastor al Bisericii lui Hristos. In aceasta manastire a adus mitropolitul si pe mama sa, Cristina, pe care apoi a daruit-o lui Hristos, tunzand-o in cinul monahal.
18. Ajungand la varsta barbatului desavarsit, proorocita de Duhul Sfant prin gura imparatului David, si impartind toata averea la saraci si bolnavi, milostivul mitropolit Anastasie al Moldovei a adormit cu pace la 19 ianuarie, 1629, dandu-si sufletul in mainile lui Dumnezeu. Osemintele sale se odihnesc, pana la invierea cea de obste, in pronaosul bisericii din Manastirea Dragomirna.

Doamne, numara in ceata sfintilor Tai ierarhi pe mitropolitul Anastasie!

TESTAMENTUL MITROPOLITULUI ANASTASIE CRIMCA scris pe „Apostolul” de la Viena

„In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Troita Sfanta, singura si nedespartita. Noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru, inchinatorii Sfintei Troite: Kir Anastasie Crimca, mitropolitul Tarii Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici si fiul sau Ionascu Stroici, Ioan Crimca si Cristina si toti ctitorii sfintei manastiri din nou zidita numita Dragomirna, unde este hramul Pogorarii Sfantului Duh, marturisim cu aceasta scrisoare a noastra ca daca se va intampla cu moartea noastra, in oricare timpuri, vreo nevoie sfintei manastiri, pe oricine va alege Dumnezeu sa fie stapanul Tarii Moldovei, daca s-ar atinge careva dintre domnitori, ctitori, boieri sau din neamul nostru, sa inchine Sfantului Munte sau Ierusalimului sau sa schimbe pe calugarii Tarii Moldovei sau sa puna egumeni dintr-o manastire straina; sa aveti, cum am spus mai sus, sfanta manastire in toate in pace si netulburata in veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastra si alcatuirea noastra, acela sa fie proclet si triclet, anatema, maranata, de Domnul Dumnezeu si de toti sfintii, amin. In zilele fericitului domn Io Constantin Moghila Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghila Voievod, in anul 7118 (1610) luna martie in 16 zile”.

CUVIOSUL IOANICHIE SCHIMONAHUL – Sihastria Valea Chiliilor-Muscel (+ 1638)

Pe Valea Dambovitei, intre Targoviste si Campulung, se afla un deal inalt numit „Dealul Cetatuia” sau „Dealul lui Negru Voda”. Prima asezare monahala cunoscuta pe aceasta colina dateaza de la inceputul secolului al XIV-lea, cand domnul Tarii Romanesti intemeiaza un schit cunoscut pana azi cu numele de „Schitul Negru Voda” (Cetatuia).
Pe versantul abrupt al dealului, in partea de sud-est, ca si pe valea paraului Cetatuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste romanesti, intre secolele XIII si XVIII, aici s-au nevoit multi sihastri cu viata sfanta, ale caror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numeste de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numarului mare de sihastri traitori aici.
Unul din cei mai renumiti sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului XVII, a fost Cuviosul schimonah Ioanichie. Se crede ca era cu metania din Schitul Negru Voda de alaturi, unde s-a nevoit la sfarsitul secolului XVI. Apoi, ravnind fericitei vieti pustnicesti si arzand pentru dragostea lui Hristos, s-a inchis de buna voie intr-o pestera sapata in peretele muntelui si acolo s-a nevoit, nestiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul sau ii aducea paine si apa o data pe saptamana, pe care o cobora pana la gura pesterii cu o franghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp in timp egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, cate ispite a rabdat si la ce masura duhovniceasca a ajuns, singur Dumnezeu stie. Insa, dupa o nevointa atat de aspra, cuviosul acesta, ajungand la masura sfinteniei si cunoscandu-si dinainte sfarsitul, si-a sapat singur mormantul in fundul pesterii. Apoi, culcandu-se in mormant, si-a dat sufletul in mainile Domnului.
Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar pestera lui s-a parasit din cauza muntelui abrupt. In primele decenii ale secolului XX, coborandu-se egumenul schitului cu o franghie in pestera, a descoperit osemintele intregi ale acestui mare sihastru, asezate cu bunacuviinta in fundul pesterii. Erau galbene, binemirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra mormantului erau sapate in piatra aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”.
Preacuvioase Parinte Ioanichie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSII SIHASTRI DANIIL SI MISAIL – Intemeietorii Manastirii Turnu (secolul al XVII-lea)

Acesti doi cuviosi sihastri, „Daniil duhovnicul” si ucenicul sau, „Misail nacealnicul” (egumen), s-au nevoit mai intai in Manastirea Cozia, la inceputul secolului al XVII-lea. Si era Daniil duhovnicul cel dintai al lavrei si al tuturor sihastrilor de pe Valea Oltului. Iar Misail era ucenicul sau de chilie si impreuna-lucrator al poruncilor lui Hristos. Apoi, dorind sa urmeze sfintilor de demult, s-au retras peste Olt, sub Muntele Cozia, si, sapandu-si alaturi doua mici pesteri in stanca, s-au inchis in ele si acolo s-au nevoit dupa voia lui Dumnezeu mai mult de 20 de ani. Aceste pesteri se vad pana astazi in curtea Manastirii Turnu si sunt bine pastrate.
Pe la jumatatea secolului XVII, adunandu-se mai multi sihastri in jurul lor, ieroschimonahul Misail a ridicat alaturi o mica biserica de lemn cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, intemeind astfel „Sihastria lui Daniil si Misail”. Apoi, Cuviosul Daniil duhovnicul raposand, ucenicul sau Misail a devenit „nacealnic” si parinte duhovnicesc al smeritilor sihastri.
Dupa putina vreme, mutandu-se si egumenul Misail la cele vesnice, Varlaam, mitropolitul Tarii Romanesti, a inaltat la Turnu o mica biserica de piatra in anul 1676, asezand sub temelie moastele celor doi cuviosi. Deasupra sunt asezate aceste inscriptii: „Daniil duhovnicul” si „Misail nacealnicul”.
Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israel!

CUVIOSUL NEOFIT SIHASTRUL – Sihastria Stanisoara-Arges (secolul al XVII-lea)

Se spune in traditia locului ca, la inceputul secolului al XVII-lea, au plecat la liniste sase calugari din Manastirea Cozia. Doi dintre ei, Daniil duhovnicul si Misail ucenicul, s-au nevoit la poala Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au nevoit in pesteri, pe Muntele Stanisoara.
Cel mai vestit dintre sihastrii de la Stanisoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios si-a sapat o pestera in partea de apus a Muntelui „Salbaticul” si acolo s-a nevoit singur in aspre osteneli si in neadormita rugaciune timp de 30 de ani. Toata saptamana postea si se ruga in pestera, iar Duminica cobora la sihastria lui Daniil si Misail de la Turnu, asculta Sfanta Liturghie si primea Trupul si Sangele lui Hristos.
Astfel, rabdand grele ispite de la diavolul si dobandind darul lacrimilor si al vindecarii suferintelor omenesti, si-a dat sufletul in mainile Domnului acolo, in pestera, nestiut de nimeni. Dupa mai multi ani, osemintele Cuviosului Neofit au fost descoperite de un calugar ce pastea vitele manastirii, pe care, aducandu-le la Cozia, le-a ingropat egumenul alaturi de biserica. Noaptea insa, aratandu-se cuviosul in vis egumenului, i-a poruncit sa-i duca oasele inapoi in pestera.
Asa au ajuns osemintele Cuviosului Neofit in pestera sa. Apoi, auzindu-se despre aceasta, multi credinciosi veneau la pestera si primeau ajutor in necazurile lor. Cu timpul, osemintele lui au fost impartite peste tot, incat astazi se mai pastreaza doar numele si pestera acestui mare sihastru roman.

CUVIOSUL MELETIE SIHASTRUL – Sihastria Stanisoara-Arges (secolul al XVII-lea)

Cuviosul Meletie era unul din cei sase sihastri plecati din obstea Manastirii Cozia. El si-a facut pestera in partea de sud a Muntelui Salbaticul, la 1 km de Manastirea Stanisoara, si aici s-a ostenit peste 40 de ani, slavind neincetat pe Dumnezeu si pazindu-si mintea curata de cugetele cele rele. Nevointa schimonahului Meletie era aceeasi ca si a pustnicului Neofit. Sase zile se nevoia in pestera, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu si primea Trupul Domnului.
Se spunea despre dansul ca zilnic isi aducea apa cu ulciorul de departe, ca sa se osteneasca. La batranete, nemaiputand cobori, s-a rugat lui Dumnezeu si a izvorat un puternic izvor de apa inaintea pesterii lui, ce se cheama pana astazi „Izvorul lui Meletie”.
Ajungand la adancul batranetii, si-a dat sufletul cu pace in mainile Domnului si a fost numarat in ceata cuviosilor parinti. Osemintele sale au fost mai tarziu impartite de credinciosi, iar pestera se pastreaza pana astazi. Aici vin credinciosii si aprind candele si lumanari.
Viata pustnicilor fericita este, a celor ce se intraripeaza cu dumnezeiescul dor!

SFANTUL IERARH IOREST MARTURISITORUL – Mitropolit al Ardealului(+ 1657)

Sfantul Ierarh Iorest era fiu de tarani din Transilvania. Iubind din copilarie pe Hristos, s-a facut calugar in obstea Manastirii Putna, schimbandu-si numele din Ilie in Iorest. Apoi, urmand scoala duhovniceasca din aceasta lavra, a ajuns monah iscusit, bun caligraf si zugrav de icoane. Era inca foarte ravnitor la slujba Bisericii si la pazirea sfintei credinte ortodoxe. Pentru curatia inimii sale, egumenul manastirii l-a facut ieromonah, si era Cuviosul Iorest ca o faclie aprinsa in obstea parintilor, savarsind cele sfinte cu frica de Dumnezeu si mangaind poporul cu alese invataturi crestinesti. Vestea despre asezarea lui duhovniceasca a ajuns pana la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, raposand mitropolitul Ghenadie al Ardealului in toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales parinte si intaistatator al Bisericii Transilvaniei Cuviosul Iorest de la Putna. Dupa ce primi hirotonia in arhiereu de la mitropolitul Tarii Romanesti, in anul 1641, blandul ierarh Iorest urca pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia. Timp de trei ani, cat a pastorit Biserica lui Hristos, Sfantul Ierarh Iorest s-a ostenit, ca un adevarat marturisitor sa apere dreapta credinta ortodoxa de invataturile straine calvinesti si de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot randuia preoti ravnitori, sfintea biserici si mergea prin sate, mangaind si invatand pe credinciosi ca un bun pastor al turmei lui Hristos. In anul 1643, blandul ierarh Iorest a fost aruncat in temnita pentru ravna dreptei credinte, patimind multe necinstiri, batai si ocari. Iar sfantul rabda muceniceste, fiind gata sa-si dea si viata pentru apararea credintei ortodoxe si mantuirea turmei sale. Dupa noua luni de zile, pastorul cel adevarat este scos din temnita si obligat sa dea o suma de bani. Ajungand din nou in Moldova, intre anii 1656-1657 a fost episcop la Husi, pastorind bine Biserica lui Hristos si lucrand la mantuirea fiilor sai duhovnicesti. Apoi si-a dat sufletul cu pace in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numarat in ceata sfintilor marturisitori. Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat in anul 1955 si se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfinte Ierarhe Iorest, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL EPIFANIE DE LA VORONET (secolul al XVII-lea)

In obstea intemeiata de Cuviosul Daniil de la Voronet s-au nevoit multi calugari cu viata sfanta. Unii traiau in chinovie, altii se retrageau la liniste in preajma manastirii, iar altii ajungeau sihastri desavarsiti in adancul codrilor de sub Muntii Raraului.
In prima jumatate a secolului XVII a trait in Manastirea Voronet un schimonah foarte imbunatatit, anume Cuviosul Epifanie. Era originar din partile Sucevei. Acest iubitor de Hristos se silea in toate sa urmeze nevointa marelui staret, Sfantul Daniil Sihastrul. Dar intrucat ostenelile cele ascunse ale sfintilor singur Dumnezeu le stie, tot asa si faptele cele bune ale Cuviosului Epifanie ne-au ramas necunoscute. In traditia locului se spune ca era foarte ascultator si bland, ca avea darul lacrimilor si era desavarsit in dragoste. Iar in „Patericul Sfintilor din Moldo-Romania”, se spune ca a trait prin anii 1660, „biruind desavarsit pre toate cetele vrajmasilor celor nevazuti prin adanca smerenia sa”. Era inca mare dascal al rugaciunii si iscusit povatuitor de suflete, caci vedea asezarea inimii fiecaruia si cu numele lui Hristos izgonea duhurile rele dintre oameni. Pentru aceasta multi credinciosi il cautau si era ca un Avraam cu multi fii duhovnicesti.
Deci, bine savarsind alergarea vieti pamantesti si lui Hristos intru toate placand, s-a stramutat cu pace la cele vesnice, cinstindu-se de toti ca un adevarat sfant si de minuni facator.
Sfinte Preacuvioase Parinte Epifanie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOS – Mitropolit al Timisoarei (+ 1656)

Acest ierarh sfant si purtator de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partos, s-a nascut pe la anul 1568, in orasul Raguza Dalmatiei, dintr-o familie de crestini valahi. Din botez se numea Iacob. Ramanand orfan de mic, mama sa i-a dat o crestere aleasa, iar la varsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida sa invete carte.
Cand avea 15 ani, tanarul Iacob este chemat de Hristos la sfanta nevointa calugareasca, in Manastirea Maicii Domnului din localitate. Dupa cinci ani se duce la Muntele Athos si intra in obstea Manastirii Pantocrator. Aici, dupa aspre osteneli duhovnicesti, imbraca schima marelui si ingerescului chip cu numele de Iosif.
La Pantocrator, Cuviosul schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit multi ani de zile impreuna cu numerosi alti monahi greci, romani si macedoneni. Acolo a deprins mestesugul luptei duhovnicesti, postul desavarsit, privegherea de toata noaptea, ascultarea si smerenia. Apoi, facandu-se sihastru in padurile din imprejurimi si mult ostenindu-se, a ajuns la masura desavarsirii, invrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor si al rugaciunii neadormite care se lucreaza cu mintea in inima. Pentru sfintenia vietii sale avea inca si darul facerii de minuni, vindecand multe boli, indeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat in multe manastiri atonite si vindeca pe calugari de grele suferinte trupesti.
Vazandu-l umbrit de harul Duhului Sfant, parintii au chemat in obste pe Cuviosul Iosif Valahul si, facandu-l preot, l-au randuit duhovnic al calugarilor din Muntele Athos. Si era atat de iscusit povatuitor de suflete, incat ajunsese vestit pana la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost randuit egumen la Manastirea Sfantul Stefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multa intelepciune sase ani. Apoi este numit egumen in Manastirea Cutlumus din Athos, renumita ctitorie a domnilor Tarii Romanesti, unde se nevoiau multi calugari romani si macedoneni.
Dupa ce formeaza numerosi fii duhovnicesti, se retrage la liniste in preajma Manastirii Vatopedu. Dar, raposand mitropolitul Timisoarei, romanii din Banat, calauziti de Duhul Sfant, au ales pastor in locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, desi avea 80 de ani, fiind vestit in toate tarile balcanice si cinstit ca sfant inca din viata.
In anul 1650 este hirotonit arhiereu si asezat in scaunul de mitropolit al Timisoarei. Aici, bunul pastor s-a dovedit mare aparator al Ortodoxiei, mangaind si povatuind catre Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Caci era tare in credinta, intelept la cuvant, bland la inima si neadormit in rugaciune. A facut si unele minuni, spre lauda lui Dumnezeu si alinarea suferintelor unor credinciosi, punand mainile pe capul lor si rugandu-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugaciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timisoarei. Caci, iesind din biserica cu Sfintele Taine in mainile sale si rugandu-se cu lacrimi, indata a trimis Dumnezeu o ploaie puternica si s-a stins focul..
In anul 1653, Sfantul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Manastirea Partos. Aici, mai traind inca trei ani, in toamna anului 1656 isi da sufletul in mainile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind in varsta de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat la 7 octombrie 1956, si se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul parintilor nostri!

SFANTUL MUCENIC IOAN VALAHUL (+ 1662)

Acest binecuvantat vlastar al tarii noastre s-a nascut intr-o familie de tarani evlaviosi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de mic in dreapta credinta, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugaciunea si ascultarea de parinti.
Pe cand avea doar 15 ani, fericitul tanar Ioan a fost ales si intarit de harul Duhului Sfant sa fie mucenic al lui Hristos intr-un chip ca acesta.
In toamna anului 1659, navalind o ceata de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au facut mari jafuri prin sate in drum spre Dunare si au luat in robie multi tineri nevinovati. Printre cei robiti a fost si fericitul Ioan. Trecand Dunarea, turcii si-au impartit robii, luand fiecare dupa voie si placere pe cine voia. Asa a ajuns nevinovatul Ioan in stapanirea unui ostas turc rau si desfranat. Pe langa drumul greu, pe langa foame si osteneala, sarmanii crestini luati in robie trebuiau sa sufere si sete si batai si umilinte de tot felul, iar la urma sa fie siliti spre necuratele pofte ale desfranarii de catre stapanii lor pagani si tirani.
Vazandu-se intr-o zi silit spre necurata patima de catre un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scarba, marturisind ca este crestin si uraste necuratele patimi paganesti. Atunci, maniindu-se, tiranul voia sa-l sileasca, dar tanarul crestin, intarit de ravna credintei in Hristos, l-a lovit pe tiran, care indata a murit. Ceilalti ostasi l-au legat in lanturi si asa, dupa cateva luni de chinuri si de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul si neintinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsa, ca sa-i fie sluga pana la moarte. Acea femeie, ranindu-se de frumusetea lui Ioan, il tragea spre necurata desfranare si spre legea mahomedana, silindu-l sa se lepede de credinta cea dreapta in Hristos.
Atunci fericitul Ioan, rugandu-se mult lui Dumnezeu si Maicii Domnului sa-l intareasca in marturisirea dreptei credinte si sa-l izbaveasca de ispita desfranarii, a spus cu indrazneala: „Cred in adevaratul Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce pentru noi, si doresc cu bucurie sa-mi dau viata pentru Hristos, decat sa ma turcesc si sa ma insotesc cu tine!”
Astfel, marturisitorul Ioan a fost aruncat in temnita si apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Ramanand neschimbat si tare ca un diamant, a fost condamnat la moarte prin spanzurare, si asa si-a dat sfantul sau suflet in bratele lui Hristos, la 12 mai 1662, iar trupul sau a fost aruncat la loc necurat.
Sfinte Mucenice Ioan, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

MITROPOLITUL VARLAAM – al Moldovei si Sucevei (+ 1653)

Viata

Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, din intreaga sa istorie. S-a nascut in judetul Vrancea, in anul 1580, dintr-o familie de tarani razesi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat sa slujeasca Biserica lui Hristos si primind o educatie aleasa, din copilarie a intrat in obstea Manastirii Neamt. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima si de petrecerea sihastrilor de pe valea paraului Secu, tanarul Vasile Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost intru toate ascultator dascalului sau, egumenul Dosoftei, deprinzand de la el dragostea de Dumnezeu si multa cunostinta de carte.
In anul 1606, egumenul Dosoftei se muta din viata aceasta, iar in anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Manastirii Secu. In toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit si asezat mitropolit al Moldovei in locul inaintasului sau Atanasie, atunci raposat, pastorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.
Apasat de batranete, in anul 1653 se retrage la metanie, iar in 1657, la 19 decembrie, se muta din viata aceasta si este inmormantat alaturi de biserica.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului Sfant si inzestrat cu multa intelepciune si ravna spre cele dumnezeiesti. Caci neavand parinti bogati si invatati, s-a facut parinte luminat al Moldovei, invatand pe toti frica de Dumnezeu si dreapta credinta ortodoxa.
2. In Schitul lui Zosima, tanarul Varlaam intrecea pe ceilalti parinti cu blandetea, cu ascultarea si cu sfintenia vietii lui, incat de toti era iubit si cinstit ca un adevarat calugar si parinte duhovnicesc. Se mai spunea despre dansul ca mereu cerceta pe marii sihastri ce se nevoiau atunci pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon si Chiriac, ca si pe cei din muntii Sihlei si Agapiei, invatand de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugaciunea lui Iisus, bunacredinta si savarsirea a toata fapta buna.
3. Dogmele credintei ortodoxe, invataturile Sfintilor Parinti si adancul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascalul sau, egumenul Dosoftei, si de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dansii a invatat inca limbile greaca si slavona si a luat binecuvantare sa traduca si sa scrie carti in limba noastra romaneasca.
4. Ca egumen al Manastirii Secu, arhimandritul Varlaam a povatuit cu multa intelepciune duhovniceasca aceasta obste timp de 24 de ani, reusind sa creasca multi fii sufletesti si sa formeze pe valea Secului o adevarata lavra monahala, vestita in toata Moldova, Manastirea Secu devenind o vatra isihasta de rugaciune, de gandire si de traire ortodoxa. Prin anii 1625-1630, Manastirea Secu se numara alaturi de marile manastiri: Neamt, Slatina, Putna, Bistrita, Agapia, Probota, Moldovita si Dragomirna.
5. In obstea sa, egumenul Varlaam respecta intru totul asezamantul ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. Dupa slujbele bisericesti, monahii se indeletniceau cu ascultarea in obste si cu lucrul mainilor la chilii. Iar citirea Sfintilor Parinti si rugaciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toti fiii sai duhovnicesti.
6. Una din indeletnicirile marelui staret era si traducerea operelor Sfintilor Parinti din limbile greaca si slavona in grai romanesc, ca sa fie pe intelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavona, impreuna cu cativa ucenici, „Scara” Sfantului Ioan Scararul, precum si alte scrieri, ce se citeau zilnic la biserica, la trapeza si la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul este printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana si dovedeste preocuparea duhovniceasca a monahilor nostri pentru cunoasterea si imitarea Sfintilor Parinti.
7. Acest smerit egumen ducea o viata duhovniceasca atat de aleasa, incat in putini ani se facuse cunoscut peste tot, prin manastiri, prin sate si targuri, la dregatori, la episcopi si chiar la insusi domnul tarii, Miron Barnovschi (1626-1629), care il avea de duhovnic. Zilnic alergau la el tarani, sihastri, egumeni si boieri pentru sfat si spovedanie, caci era povatuitor iscusit si cautat de toti. De asemenea, veneau la chilia lui saraci si vaduve de prin sate pentru milostenie, iar el ii ospata la trapeza cu multa dragoste, ii mangaia parinteste si ii libera cu pace.
8. Aceeasi grija parinteasca avea egumenul Varlaam si de numerosii sihastri ce se nevoiau in Muntii Neamtului si mai ales pe valea Secului, la Sihla si la Sihastria. Caci prin aceste locuri straluceau pustnici mari si foarte sporiti in bunatati, cum erau Cuviosii Rafail si Partenie de la Agapia, Pahomie, Serghie si Ioan, Visarion si Stefan, pustnici din Poiana Trapezei si mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe „Valea Sihastrilor”. Pe toti acestia ii cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie si cerea de la ei binecuvantare si cuvant de folos.
9. Vestea intelepciunii sale atragea la Manastirea Secu numerosi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai tarziu calugari iscusiti, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici cautati de multa lume, traducatori de carti in grai romanesc, egumeni si incepatori de obste si chiar episcopi in eparhiile Moldovei. Dintre acestia pot fi amintiti: mitropolitul Ghedeon, mai intai episcop la Husi, intre anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, intre anii 1653-1659 si 1664-1671, si mitropolitul Sava, fost episcop la Husi, Radauti si Roman, intre anii 1653-1660, apoi mitropolit, intre anii 1660-1664. Iar dintre egumeni, ucenici ai staretului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem, Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie si altii.
10. Pentru sfintenia vietii sale si pentru intelepciunea cu care era inzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Manastirii Secu, a fost ales de tot poporul mitropolit si pastor duhovnicesc al Moldovei, in toamna anului 1632. La 23 septembrie acelasi an a fost hirotonit arhiereu si asezat la carma Bisericii in prezenta a mii de credinciosi, calugari, egumeni si dregatori de la Iasi, in frunte cu domnul si toti arhiereii. Si a fost mare bucuria atunci peste toata Tara Moldovei, caci toti se foloseau de blandetea, de smerenia si de cuvintele lui cele pline de intelepciune.
11. Cea dintai grija a marelui ierarh a fost sa-si hraneasca poporul cu carti de slujba si de invatatura crestineasca in limba romaneasca. De aceea a intemeiat la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi prima tipografie din Moldova. Aici a tiparit mitropolitul Varlaam, in romaneste, trei carti din cele mai importante pentru acele timpuri, scrise de el in cinstea Preasfintei Treimi, si anume:
12. Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice imparatesti si la sfintii mari de pe tot anul, tiparita in anul 1643 cu numele de „Carte romaneasca de invatatura”. In popor a fost numita cel mai obisnuit „Cazania lui Varlaam”, cu 75 de predici in 500 de file;
13. Sapte Taine ale Bisericii, tiparita la Iasi in anul 1644, cu 339 file;
14. Raspunsul la Catehismul calvinesc, tiparita tot la Iasi, in anul 1647. Prin aceste trei carti, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toti credinciosii romani, un bun cunoscator si exeget al Sfintei Scripturi, un adevarat dascal de morala si profund catehet si un mare ierarh aparator al Ortodoxiei romanesti, renumit pana in zilele noastre.
15. Vazand pastorul cel bun al lui Hristos ca turma sa nu intelege slujbele Bisericii facute in limbi straine, s-a nevoit sa talmaceasca toate evangheliile de peste an, pe intelesul credinciosilor, intr-o frumoasa si curata limba romaneasca. Caci se gandea nu numai la credinciosii din Moldova, ci si la cei din Tara Romaneasca si mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug strain si mereu siliti sa renunte la credinta ortodoxa si la limba stramosilor nostri. Tocmai de aceea, inteleptul ierarh si-a intitulat Cazania „Carte romaneasca de invatatura”, caci era adresata „la toata semintia romaneasca” cu scopul de a-i uni pe toti sub aceeasi credinta si limba parinteasca.
16. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importanta carte veche de invatatura duhovniceasca, alaturi de Biblia lui Serban din anul 1688. Datorita limbii sale atat de curgatoare si invataturii ei datatoare de viata, aceasta carte a avut cea mai larga raspandire pe pamantul tarii noastre, mai ales in Transilvania, unde se mai pastreaza astazi peste 350 de exemplare in manuscris. Setea de Hristos ca si unitatea de credinta, de limba si de simtire au facut pe multi credinciosi din Transilvania sa o scrie cu mana, pentru a circula mai usor si a fi citita din casa in casa. Cazania de la Iasi a fost multa vreme pentru romani cea dintai carte de religie, de citire, de invatatura si de mangaiere duhovniceasca, pe limba si intelesul tuturor.
17. Auzind marele ierarh ca in Transilvania se raspandea calvinismul, care schimba dogmele credintei ortodoxe si nu marturisea cele sapte Taine si intelegand ca unii romani ardeleni sunt atrasi la calvinism, a scris o carte de invatatura ortodoxa intitulata „Sapte Taine ale Bisericii”. Prin aceasta carte, mitropolitul Varlaam explica pe intelesul poporului cele sapte Taine intemeiate de Hristos si lasate Bisericii Sale. Totodata, apara sfintenia si rolul Bisericii si indemna pe toti la pocainta, binestiind ca indepartarea de la dreapta credinta si de la faptele bune duce la pierderea mantuirii si la dezbinarea neamului.
18. Ajungand mitropolitul Varlaam cu solie de pace in Tara Romaneasca si afland ca la Alba Iulia se tiparise in anul 1640 un catehism calvinesc „plin de otrava de moarte sufleteasca”, s-a aprins cu mare ravna pentru apararea credintei ortodoxe. Deci, intorcandu-se in Moldova, a scris o carte de aparare a Ortodoxiei intitulata „Raspunsul la Catehismul calvinesc”. Apoi a adunat la Iasi, in anul 1645, sinod de ierarhi romani din ambele tari, care au aprobat „Raspunsul” scris de mitropolitul Varlaam si au condamnat Catehismul calvinesc, declarandu-l „plin de otrava de moarte sufleteasca”. Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Romane si cel dintai ierarh, care convoaca un sinod local pe pamantul tarii noastre.
19. In „Raspunsul la Catehismul calvinesc”, marele ierarh combatea cu multa indrazneala invataturile reformatorului Calvin, inlocuindu-le cu dogmele credintei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi ca adevarul se afla numai in Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam s-a aratat un mare teolog ortodox si un bun cunoscator al invataturii protestante, facandu-se vestit, atat in Tarile Romane, cat si in intreaga Ortodoxie.
20. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvant parinte duhovnicesc al tuturor romanilor, caci era iubit de toti si se ingrijea, dupa a sa putere, pentru mantuirea si unirea lor prin marturisirea aceleiasi credinte in Iisus Hristos si pastrarea fiintei noastre strabune. Cele trei carti ale sale au fost scrise indeosebi pentru romanii din Transilvania, unde s-au si raspandit cel mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintai ierarh care a luptat pentru unitatea tarilor romane si unul din principalii fauritori ai limbii scrise romanesti.
21. Inteleptul pastor al Moldovei, la rugamintea mitropolitului Petru Movila al Kievului, a organizat la Iasi, in trapeza Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, in anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greaca, rusa si romana, in vederea aprobarii Marturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu punct, au indreptat si au aprobat Marturisirea de Credinta, scrisa de mitropolitul moldovean Petru Movila. Astfel, prin grija bunului pastor al Moldovei, a avut loc, pentru prima data, in istorie un sinod inter-ortodox pe pamantul tarii noastre.
22. La indemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit in Iasi una din cele mai frumoase biserici din tara, biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, pe care o sfinteste cu multi clerici in ziua de 6 mai, 1639. In aceasta obste se nevoiau ca la o suta de monahi din cei mai invatati si alesi traitori si lucratori ai rugaciunii, slujitori, duhovnici, cateheti, psalti, tipografi si traducatori de carti. Aici, marele mitropolit a infiintat prima tipografie din Moldova, precum si o vestita scoala duhovniceasca, cu ajutorul mitropolitului Petru Movila, unde se faceau cursuri in greaca, slavona si latina. Aceasta scoala a functionat 20 de ani.
23. Platindu-se din vistieria tarii toate datoriile Bisericii din Constantino- pol, patriarhul si sinodul daruiesc Moldovei moastele Cuvioasei Parascheva, spre mangaierea poporului binecredincios. Sfintele moaste au fost aduse in tara cu mult alai, insotite de mare multime de clerici, calugari si zeci de mii de credinciosi cu faclii aprinse in maini. In intampinarea lor au iesit la locul numit „Valea Vladicai” insusi domnul si mitropolitul Varlaam cu toata suita tarii. Iar in ziua de 13 iunie, 1641, au intrat in Iasi cu mult popor, in sunet de clopote si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi. De atunci se face in fiecare an pelerinaj la moastele Cuvioasei Parascheva, in ziua de 14 octombrie.
24. Mitropolitul Varlaam 1-a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca si alte manastiri si biserici, precum: Manastirea Agapia Noua (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului; Manastirea Hlincea-Iasi, Manastirea Golia-Iasi, biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Iasi, biserica Sfantul Atanasie din Copou-Iasi, biserica din satul Serbesti-Neamt, biserica Stelea din Targoviste, biserica Sfanta Parascheva din Liov si numeroase danii la celelalte manastiri. Pe toate aceste lacasuri le-a sfintit bunul pastor al Moldovei si le-a impodobit cu calugari si cu aleasa viata duhovniceasca.
25. Sub pastoria acestui mare ierarh, manastirile din Moldova au trait o epoca de mare pace si inflorire duhovniceasca. Peste tot a randuit egumeni luminati si duhovnici buni, facand astfel sa sporeasca numarul monahilor in viata de obste, ca si al sihastrilor din schituri si paduri. Manastirile cu cea mai inalta viata duhovniceasca, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfintii Trei Ierarhi, Putna, Slatina, Moldovita, Voronet, Dragomirna, Neamt, Secu, Agapia, Probota, Tazlau si mai ales Bisericani, singura manastire din tara cu regula de viata achimita (neadormita), dupa modelul Manastirii Studion din Constantinopol. In toate manastirile functionau adevarate scoli duhovnicesti de caligrafi, traducatori, miniaturisti si zugravi de icoane. Iar „muntii fosneau de pustnici”, in vremea sa.
26. Auzindu-se pana la Constantinopol de petrecerea si intelepciunea mitropolitului Varlaam, precum si de inflorirea Bisericii din Moldova sub pastoria sa, Sinodul Marii Biserici 1-a propus, in anul 1639, printre cei trei candidati, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima si ultima data cand un ierarh roman candideaza la scaunul de patriarh ecumenic.
27. Acest venerabil pastor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de asemenea, si un iscusit facator de pace, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos, Care zice: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Inca pe cand era egumen la Secu, a fost trimis de Miron Barnovschi si mitropolitul Anastasie Crimca in fruntea unei solii la tarul Rusiei si la mitropolitul moldovean Petru Movila de la Kiev. In anul 1632 s-a dus iarasi in fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un domn pamantean pe scaunul Moldovei.
28. In anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, in fruntea unei alte solii de pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult in neintelegere. Astfel, blandul mitropolit Varlaam a reusit sa impace pentru totdeauna pe cei doi domni si Bisericile Ortodoxe surori, aducand in mijloc numele lui Iisus Hristos, Care se numeste Domn al pacii si amintind ca si unii si altii sunt frati de o credinta, de o limba si de un neam. Ca semn al impacarii, mitropolitul Varlaam a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca biserica Stelea din Targoviste, iar pe Matei Basarab, sa zideasca biserica Manastirii Soveja in tinutul Vrancei, numita multa vreme Manastirea „Dobromira”, adica „Buna pace”.
29. Grija marelui ierarh pentru mantuirea turmei sale era tot asa de mare ca si grija pentru luminarea „semintiei romanesti” cu carti de invatatura crestineasca pe limba poporului. In cei 21 de ani de rodnica pastorie s-a straduit, dupa a sa putere, sa zideasca numeroase biserici prin sate si orase si sa faca tot felul de danii si inzestrari la schituri si manastiri. In cele trei scaune episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlaviosi, iar la parohii a hirotonit preoti invatati, plini de frica de Dumnezeu, care in fiecare sarbatoare citeau predica zilei din cazanie, pe intelesul credinciosilor. In felul acesta, calugarii, preotii si ierarhii aparau dreapta credinta, invatau poporul sa duca o viata morala si-l tineau unit si strans legat de Hristos, de Biserica si de parinti.
30. Asa a pastorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de ani, jertfindu-se, dupa a sa putere, pentru intarirea si apararea credintei ortodoxe in tarile romane, pentru mantuirea turmei incredintate lui de Hristos si pentru unitatea si luminarea poporului prin carti scrise in grai limpede romanesc. Apoi, ajungand la batranete si dorind sa se pregateasca de obstescul sfarsit, in anul 1653 s-a retras din scaun la Manastirea Secu, metania sa.
31. Vechile documente marturisesc ca mitropolitul Varlaam a avut intotdeauna o deosebita grija de manastirea sa de metanie, unde a crescut si s-a format duhovniceste. Ca „orice agonisita dobandea, o daruia Manastirii Secu”. A mai daruit obstii de aici un frumos sacos arhieresc in fir de argint, carti de cult, vase si alte obiecte bisericesti. La fel si sora sa dupa trup, Ecaterina, fratele sau si nepotul sau, preotul Ursul din satul Cofetesti, tinutul Putnei, au facut pretioase danii Manastirii Secu, intru pomenirea lor si a marelui mitropolit.
32. In traditia locului se spune ca mitropolitul Varlaam, cat a trait la Secu, nu statea fara lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserica, citea, traducea si scria carti ziditoare de suflet. Intrucat cunostea pe multi sihastri si calugari cu viata imbunatatita, se spune in traditie ca mitropolitul a scris si un pateric cu numeroase vieti de cuviosi parinti, traitori in codrii si manastirile Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a pastrat un timp in manuscris in biblioteca Manastirii Secu. Mai tarziu, un calugar aghiorit l-a instrainat, ducandu-l in Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut.
33. In toamna anului 1657, marele ierarh si parinte al Moldovei, mitropolitul Varlaam, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a impartit toata averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Manastirii Neamt, si a primit Preacuratele Taine. Apoi, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, si-a dat sufletul in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, impacat cu sine, cu Biserica si cu neamul sau. Asa a trait si asa s-a nevoit pentru mantuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

Doamne, numara in ceata Sfintilor Ierarhi pe bunul pastor al Moldovei, Varlaam!

CUVIOSUL ATANASIE IEROSCHIMONAHUL – Manastirea Sihastria (secolul al XVII-lea)

In poiana unde se afla astazi Manastirea Sihastria s-a nevoit, in prima jumatate a secolului XVII, un sihastru vestit, anume ieroschimonahul Atanasie. Era cu metania din Manastirea Neamt. Dupa mai multi ani de ascultare in obste, s-a retras cu totul departe de lume, la cativa kilometri mai sus de Manastirea Secu, pentru a vorbi neincetat cu Dumnezeu. In aceasta epoca, valea Sihastriei, muntii si padurile seculare din imprejurimi formau una din cele mai vestite vetre isihaste din Moldova.
Facandu-si o coliba din lemn si pamant, Cuviosul Atanasie s-a nevoit multi ani in aceasta poiana, ajungand duhovnic al tuturor sihastrilor din imprejurimi si dascal iscusit al rugaciunii lui Iisus. Vestea numelui sau s-a raspandit peste tot in centrul Moldovei, ajungand cunoscut mitropolitului Varlaam si chiar domnului tarii.
Prin anul 1650, marele sihastru Atanasie ieroschimonanul s-a mutat la cerestile lacasuri, lasand in urma numerosi ucenici. Locul in care s-a nevoit se numeste pana astazi „Poiana Sihastrului” sau „Poiana lui Aftanas”. In aceasta poiana au intemeiat ucenicii sai mai tarziu Schitul Sihastria.

SIHASTRII IOSIF, PARTENIE SI PAVEL cu ucenicii lor – Intemeietorii Manastirii Sihastria (1655)

Pe la mijlocul secolului XVII se nevoiau numerosi sihastri in padurile seculare de pe valea Sihastriei si in Muntii Sihlei. Dintre ei, unii erau cu totul sporiti in post, in rugaciune si in bucuria Duhului Sfant. Singura lor intristare era lipsa unui schit in apropiere, unde sa asculte Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.
In anul 1655, sapte ieroschimonahi batrani cu metania din Manastirea Neamt, ucenici ai Cuviosului Atanasie Sihastrul, care se nevoiau in apropiere, s-au sfatuit sa intemeieze un schit de lemn in „Poiana lui Aftanas”, in cinstea Maicii Domnului, spre mangaierea tuturor sihastrilor.
Deci, facand priveghere de toata noaptea si alegand locul pentru biserica, au pus icoana Maicii Domnului intr-un brad si, ingenunchind in fata ei, i-au cerut ajutor si binecuvantare de inceperea lucrului. Apoi s-au rugat Preasfintei Fecioare sa fie ocrotitoarea acestui sfant lacas si a tuturor sihastrilor ce se vor nevoi aici in placere de Dumnezeu, izbavindu-i cu rugaciunile ei de foc, de primejdie, de dezbinare si de toate ispitele diavolului. La urma au pus acest legamant: „Sa nu ingaduie Maica Domnului in locul acesta pe cei ce vor savarsi pacate trupesti, pe cei ce vor avea punga osebita si pe cei ce vor indrazni sa manance carne in acest schit”.
Legamantul celor sapte sihastri a fost intarit in acelasi an de episcopul Ghedeon de Roman, care a inaltat aici o mica biserica de lemn cu hramul „Nasterii Maicii Domnului”. Asa a luat fiinta Manastirea Sihastria in mijlocul acestei vestite vetre isihaste, ca o adevarata oaza duhovniceasca. Primii vietuitori in acest schit au fost insisi cei sapte sihastri cu ucenicii lor: Iosif, Partenie si Pavel. Mai tarziu s-au adaugat si alti iubitori de liniste. In schit se ducea o desavarsita viata de obste, cu pravila dupa randuiala Sfantului Munte. Duminica si in sarbatori se facea priveghere de toata noaptea si se savarsea dumnezeiasca Liturghie. Atunci se adunau sihastri din toata partea locului, pentru a se impartasi cu Preacuratele Taine. Dupa ce luau masa impreuna, primeau paine pentru o saptamana si iarasi se intorceau la bordeiele lor. Sihastrii desavarsiti si cei bolnavi coborau mai rar in schit. Pe acestia, parintii din obste ii cercetau la chilii si le duceau Sfanta Impartasanie si cele de nevoie. Iar pe cei neputinciosi ii aduceau in obste si ii ingrijeau cu dragoste pana la obstescul sfarsit. Toti petreceau in liniste, in tacere si in neincetata rugaciune.
Aceasta era randuiala lasata de cei sapte ieroschimonahi, cu ucenicii lor, sihastriei intemeiate de ei. Dupa mai multi ani de nevointa in smerenie si in placere de Dumnezeu, acesti fericiti sihastri s-au stramutat la cerestile lacasuri si au fost inmormantati langa altarul bisericii intemeiate de ei.

SFANTUL RAFAIL DE LA AGAPIA (secolele XVI-XVII)

Unul dintre cei mai cinstiti cuviosi romani, care au stralucit pe pamantul Moldovei in secolul XVI, este Sfantul Rafail de la Manastirea Agapia Veche. Fiind nascut in tinutul Neamt si auzind de marele sihastru Eufrosin, a parasit cele pamantesti si, urcandu-se in munte, i s-a facut ucenic. Deci, facandu-se calugar prin mainile lui, atat de mult a sporit Cuviosul Rafail in rugaciune si post, incat a ajuns pe dascalul sau.
Dupa mai multi ani de viata pustniceasca pe Muntele Scaunele, s-a coborat apoi in schitul intemeiat de Cuviosul Eufrosin. Aici, sporind si mai mult in dragostea lui Hristos, in privegheri de toata noaptea si in rugaciuni cu lacrimi, smerindu-se inaintea tuturor prin ascultare, s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul preotiei si al facerii de minuni. Caci izgonea duhurile necurate, cunostea gandurile oamenilor si vedea dinainte cele viitoare. Era inca neintrecut dascal al rugaciunii lui Iisus si parinte duhovnicesc al tuturor cuviosilor sihastri. Deci, savarsind ingereste calatoria acestei vieti si lasand in urma multi ucenici, si-a dat sufletul in mainile Domnului. Apoi, facandu-se unele minuni la mormantul sau si incredintandu-se parintii ca l-a proslavit Dumnezeu, i-au scos din sicriu trupul intreg si plin de buna mireasma si l-au asezat in biserica, spre inchinarea tuturor.
Auzind de aceasta marele mitropolit al Moldovei, Dosoftei, a venit cu tot clerul sau si s-a inchinat la moastele Cuviosului Rafail de la Agapia. Iar in anul 1686, cand a tiparit Vietile Sfintilor la Iasi, insusi a marturisit despre el, zicand: „Dara tocmai si din rumani multi sunt (sfinti) care am vazut viata si traiul lor, dara nu s-au cautat, fara numai Daniil de la Voronet si Rafail de la Agapia (si) am sarutat si sfintele (lor) mostii…”.
Mai tarziu, datorita vitregiei vremurilor, s-au ingropat moastele Sfantului Rafail la un loc tainuit si nu s-au mai aflat pana in ziua de astazi.
Prea Cuvioase Parinte Rafail, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL PARTENIE DE LA AGAPIA (+ 1660)

Acest cuvios vrednic de lauda era ucenic al marilor sihastri din Muntele lui Agapie. Luand din tinerete jugul lui Hristos, s-a facut calugar in Manastirea Agapia Veche, la inceputul secolului XVII. Apoi, deprinzand frica de Dumnezeu si rugaciunea cea din inima, s-a retras la liniste in Muntele Scaunele.
Acolo, mult nevoindu-se cu postul si cu privegherea de toata noaptea si biruind cumplitele ispite ale vrajmasului diavol, s-a invrednicit a primi de la Dumnezeu darul tamaduirii si al izgonirii duhurilor necurate. Si nu putini bolnavi de prin sate alergau la chilia lui si primeau mangaiere si sanatate. Apoi, Manastirea Agapia ramanand fara povatuitor, Cuviosul Partenie a primit darul preotiei si a ajuns vestit egumen al sihastrilor din obste. Astfel, pe toti ii pastorea cu smerenie si cu intelepciune, facandu-se pe sine pilda tuturor, atat celor din schit, cat si celor din pustie.
In anul 1660, Cuviosul Partenie de la Agapia s-a stramutat la cerestile lacasuri, iar trupul sau a fost ingropat in „Livada Parintilor”. Mai tarziu, cinstindu-se de parinti in ceata cuviosilor si facandu-se unele minuni la mormantul sau, moastele lui s-au asezat in biserica spre inchinare, pe care le-a sarutat si insusi mitropolitul Dosoftei. Apoi, navalind turcii peste Tara Moldovei, moastele Cuviosului Partenie au fost ascunse in munte si au ramas acolo, nestiute de nimeni pana in zilele noastre.
Sfinte Prea Cuvioase Parinte Partenie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFANTUL CHIRIAC DE LA BISERICANI (+ 1660)

Preacuviosul Parintele nostru Chiriac de la Bisericani este numarat printre cei mai mari asceti si cuviosi ai Bisericii Ortodoxe Romane. El s-a nevoit la inceputul secolului XVII in obstea Manastirii Bisericani, care numara pe atunci peste 100 de calugari. Apoi, aprinzandu-se de dumnezeiescul dor, s-a retras la pustie intr-o pestera din Muntele lui Simon si acolo s-a nevoit singur in cea mai aspra osteneala zeci de ani. Iar nevointa lui era aceasta: vara si iarna petrecea pe munte cu trupul gol, in rugaciune curata, slavind neincetat pe Dumnezeu si biruind desavarsit, cu darul lui Hristos, neputintele firii si ispitele diavolului.
Pe acest mare sihastru si purtator de Dumnezeu l-a cunoscut inca din viata mitropolitul Dosoftei, caruia mai tarziu i-a sarutat si sfintele moaste, precum insusi scrie: „Apucat-am in zilele noastre parinti inalti la bunatati si podvig (nevointa) si plecati la smerenie adanca: pe parintele Chiriac de Bisericani, gol (petrecand) si ticalosit in munte 60 de ani…”.
Despre acest sfant se scriu urmatoarele in Patericul sfintilor din Moldo-Romania: „In anul 1660, Preacuviosul Parintele nostru Chiriac, din tanara varsta imbratisand viata monahiceasca in Sfanta Manastire Bisericani si sporind intru adanca smerenie si intru indelunga rabdare si iubind saracia lui Hristos de bunavoie, s-au indepartat cu totul de petrecerea cea impreuna cu oamenii si s-au salasluit prin munti si prin stancile cele infricosate de pe langa raul Bistrita si acolo, cu trupul gol, s-au nevoit in singuratate, in ger si in arderea soarelui, sasezeci de ani pana la sfarsitul sau… si se serbeaza la 31 decembrie”.
Sfantul Chiriac de la Bisericani a ajuns cu nevointa pe marii sihastri din pustiul Egiptului si in special pe Cuviosul Onufrie, a carui petrecere s-a ostenit s-o urmeze. Trupul sau gol a fost impodobit de Dumnezeu cu peri de sus pana jos si umbrit de darul Duhului Sfant, incat nici frigul, nici foamea, nici diavolii nu-l vatamau. El este unul din cei mai mari sihastri din Carpati, care aduce la noi o asemenea ingereasca nevointa: trairea in desavarsita lepadare de sine, in golatate si in neincetata rugaciune.
Ajungand la masura desavarsirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul si-a dat sufletul sau in bratele lui Hristos si a fost numarat in ceata sfintilor romani, fiind canonizat de popor. Moastele lui au fost asezate in pestera in care a trait, ce se pastreaza pana astazi si in care s-a facut mai tarziu un mic paraclis pictat in cinstea lui. Apoi, din cauza deselor tulburari din tara, credinciosii au impartit moastele intre ei.

SFANTUL CHIRIAC DE LA TAZLAU (+ 1660)

Cel mai mare pustnic, care s-a nevoit in jurul Manastirii Tazlau, a fost Cuviosul Chiriac Sihastrul. Acest barbat purtator de Hristos era fiu de tarani din partea locului. Apoi, intrand in obstea Manastirii Tazlau, a intrecut pe ceilalti calugari cu smerenia, cu rugaciunea si cu sfintenia vietii. Pentru aceasta, desi nu voia sa primeasca darul preotiei, s-a facut multora dascal si povatuitor catre Hristos.
Deci, dorind sa ajunga la masura desavarsirii, s-a retras la liniste pe Muntele numit „Magura Tazlaului” si acolo, impreuna cu alti sihastri, s-a nevoit zeci de ani in placere de Dumnezeu si petrecere ingereasca. Acest cuvios in putina vreme a sporit atat de mult, ca ajunsese la masura marilor parinti isihasti. Caci se ruga neincetat cu priveghere de toata noaptea si cu izvoare de lacrimi si se hranea doar cu pesmeti si cu fructe de padure. Pentru aceea, din tinerete se odihnea intru el darul Sfantului Duh si se invrednicise a cunoaste cele viitoare si a izgoni duhurile cele rele din oameni. Vazandu-se inconjurat de multi ucenici, Cuviosul Chiriac a inaltat pe munte, alaturi de chilia sa, un mic altar de rugaciune, in care se ruga ziua si noaptea si unde marturisea pe fiii sai duhovnicesti. Caci, atat calugarii, cat si credinciosii, il cinsteau inca din viata ca pe un sfant si facator de minuni si alergau cu evlavie la chilia lui. Cuviosul acesta a contribuit mult la dezvoltarea isihasmului si a vietii de liniste in Moldova. Muntii Tazlaului, ai Nechitului si Tarcaului adaposteau nu putini ucenici ai acestui mare dascal al linistii. Astfel, ingereste vietuind si ajungand la adanci batraneti, Sfantul Chiriac Sihastrul si-a dat sufletul in bratele lui Hristos, lasand in urma multi fii duhovnicesti. Cinstitele sale moaste s-au asezat de ucenici intr-o pestera pe Magura Tazlaului si multe minuni de vindecare se faceau prin ele. Pe acest cuvios l-a cunoscut inca din viata si smeritul mitropolit Dosoftei si i-a sarutat moastele, precum insusi marturiseste: „Apucat-am in zilele noastre parinti inalti la podvig (nevointa) si plecati la smerenie adanca: pe parintele Chiriac de la Bisericani si pe Chiriac de la Tazlau”. Iar in Patericul Sfintilor moldo-romani, din anul 1888, se scrie despre acest cuvios: „Asemenea, tot intru aceasta vreme, in anii 1660 s-a nevoit sihastreste si alt preacuvios parinte Chiriac, de la Schitul Tazlaul, si tare mult s-a luptat impotriva vrajmasilor celor nevazuti si desavarsit i-a biruit si se praznuieste (la) decembrie 31 de zile”.
Spre sfarsitul secolului XVII, abatandu-se asupra Moldovei grele primejdii si padurile umplandu-se de oameni in bejenie, moastele Sfantului Chiriac s-au impartit intre credinciosi, dupa traditie, pentru a nu fi profanate de pagani. Astfel, pestera de pe Muntele Magura s-a lipsit de un odor sfant ca acesta.
Sfinte Preacuvioase Parinte Chiriac, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL – Sihastria Manastirii Tazlau (secolul al XVII-lea)

Perioada de aur a vietii isihaste din jurul Manastirii Tazlau-Neamt a culminat cu secolul XVII. Unul din cei mai vestiti siha;tri ai Manastirii Tazlau din acest secol a fost si Cuviosul Onufrie Sihastrul. Acesta, dupa ce deprinde in obste mestesugul nevointei duhovnicesti, devine ucenic al Sfantului Chiriac de la Tazlau, slujindu-l cu multa credinta pana la obstescul sfarsit. Apoi, invrednicindu-se de darul preotiei, se retrage la pustnicie aspra pe o obcina de munte, mai sus de lavra, numita pana astazi „Dealul lui Onufrie”.
Aici s-a nevoit Cuviosul Onufrie peste 30 de ani, sporind mult in post, in rugaciune si smerenie, ajungand inaintevazator si facator de minuni. Caci, pentru sfintenia vietii lui, cunostea gandurile oamenilor si spunea cele viitoare. Era inca iscusit parinte duhovnicesc, cu multi fii si ucenici si nu era altul mai vestit in vremea aceea in Muntii Tazlaului ca pustnicul Onufrie. La el se marturiseau toti sihastrii din partea locului, calugari din obste si credinciosi de prin sate, caci era vestit dascal al rugaciunii si era umbrit de darul Duhului Sfant. Veneau la el si bolnavi de prin sate si se vindecau cu rugaciunea si binecuvantarea lui.
Asa nevoindu-se Cuviosul Onufrie si lasand in urma multi sihastri si fii duhovnicesti, s-a mutat cu pace la cerestile lacasuri, numarandu-se in ceata cuviosilor parinti.

CUVIOSII SILVESTRU, IOV SI AGATON – Sihastria Manastirii Tazlau (secolul al XVII-lea)

Pustnicii Silvestru, Iov si Agaton erau ucenici ai Sfantului Chiriac de la Tazlau. Ei s-au nevoit mai intai in lavra, smerindu-se tuturor si deprinzand frica de Dumnezeu si darul rugaciunii. Apoi, ranindu-si inimile cu dragostea lui Hristos, s-au retras la pustie in adancul muntelui, la locul numit pana astazi „Magura Tazlaului”. Aici au trait sihastri numerosi inca din secolul XIV, fiind un loc foarte prielnic vietii pustnicesti. Urme de chilii se intalnesc pana azi in partea locului.
In acest munte, Cuviosii Silvestru, Iov si Agaton si-au facut chilii din piatra si lemn si s-au nevoit mai mult de 30 de ani, rabdand grele ispite de la diavoli. Caci si frigul ii supara, si foamea ii chinuia, si duhurile rele prin ganduri si naluciri ii luptau. Insa, bunii ostasi ai lui Hristos le rabdau pe toate cu barbatie, in nadejdea vietii de veci, fiind inarmati cu sabia neincetatei rugaciuni. Iar cand slabeau in lupta cea duhovniceasca, chemau ajutorul Sfantului Chiriac, zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Cuviosului Parintelui nostru Chiriac, miluieste-ne pe noi!” Apoi indata ii cerceta bucuria Duhului Sfant.
Acesti cuviosi, ca si ceilalti sihastri din Muntii Tazlaului, coborau noaptea la Utrenie in manastire cu faclii in mana, apoi iar se urcau la chiliile lor. La batranete s-au invrednicit de darul izgonirii duhurilor necurate si multi ii cercetau si doreau macar sa se atinga de hainele lor. Deci, bine nevoindu-se si ajungand purtatori de Hristos, Cuviosii Silvestru, Iov si Agaton s-au stramutat la cele vesnice si s-au numarat in ceata cuviosilor parinti.

SFANTUL IERARH SAVA MARTURISITORUL – Mitropolit al Ardealului (+ 1683)

Sfantul Ierarh Sava s-a nascut in localitatea Inau din parinti binecredinciosi, Ioan si Maria, primind din botez numele de Simeon. Dupa ce invata carte si deprinde randuiala slujbelor in Manastirea Comana, ajunge protopop si slujitor al Bisericii lui Hristos in satul natal, savarsind cele sfinte cu mare ravna si frica de Dumnezeu. Apoi, ramanand vaduv, iar mama sa imbracand haina monahala, in anul 1656, fericitul Simeon este ales mitropolit si pastor sufletesc al Ardealului. Deci, mai intai s-a calugarit la Mitropolia din Targoviste, cu numele de Sava. Apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost asezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia, in locul raposatului ierarh Simeon Stefan.
Ca pastor si parinte duhovnicesc al romanilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare aparator al credintei ortodoxe si un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani, cat a fost mitropolit, Sfantul Sava a marturisit cu mult curaj dreapta credinta, a combatut invataturile gresite calvinesti, a intarit unitatea romanilor in jurul Bisericii Ortodoxe, a inaltat numeroase lacasuri prin sate si orase, a randuit peste tot preoti devotati si a mangaiat pe taranii ardeleni, intarindu-i in credinta si nadejde. De asemenea, a reinnoit mitropolia si bisericile jefuite si stricate de raufacatori.
Vazand craiul Ardealului ca nu poate intoarce poporul de la credinta ortodoxa din cauza Sfantului Ierarh Sava, indata a semanat vrajba si razbunare impotriva pastorului cel bun. Deci, aruncand marturii nedrepte asupra lui, in anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncandu-l in temnita, timp de trei ani de zile a fost persecutat, batut cu toiege, batjocorit si chinuit ca un martir pentru dreapta credinta, fiind silit la calvinism. Fericitul Sava insa a marturisit cu tarie pe Hristos, aparand dogmele si traditia Bisericii Ortodoxe.
Dupa grele suferinte, in anul 1683 a fost scos din temnita, dar, fiind slabit de chinuri, indata si-a dat sfantul sau suflet in bratele lui Hristos. Pentru sfintenia vietii lui, credinciosii l-au numarat inca din viata in ceata sfintilor. Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat pe Sfantul Ierarh Sava in anul 1955, ca marturisitor al dreptei credinte si se face pomenirea lui la 24 aprilie. Sfinte Ierarhe Sava, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

FERICITUL MITROPOLIT DOSOFTEI – al Moldovei si Sucevei (1624-1693)

Viata

Preainvatatul si vrednicul de pomenire mitropolit Dosoftei (Barila) este numarat printre cei mai alesi ierarhi pe care i-a avut vreodata Biserica Ortodoxa Romana.
Acest bland si cuvios mitropolit s-a nascut in partile Sucevei din parinti foarte credinciosi. De mic a fost dat la invatatura cartii la cei mai buni dascali ce se aflau atunci in Moldova. Apoi s-a dus la Scoala Fratiei Ortodoxe din Liov, unde a invatat limbile greaca, latina, slavona si polona, precum si teologia ortodoxa.
In anul 1649 a primit tunderea monahala in Manastirea Probota. In anul 1658 a fost ales episcop de Husi, fiind in varsta de 34 de ani. Intre anii 1660- 1671 a fost episcop de Roman, iar intre anii 1671-1686 a fost mitropolit al Moldovei. In anul 1686 s-a refugiat in Polonia, la Zolkiev. Dupa 7 ani de pribegie a murit acolo, in anul 1693.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Blandul si smeritul mitropolit Dosoftei a fost daruit de Dumnezeu din copilarie cu multa intelepciune si ravna dumnezeiasca. Pe langa invatatura cea din afara adunata de la multi dascali, invatatura cea duhovniceasca a deprins-o in scoala Manastirii Probota. Aici a deprins rugaciunea, blandetea, ascultarea, smerenia si osardia spre cele ceresti. Astfel, vazand parintii din manastire nevointa lui, l-au facut calugar in anul 1649.
2. In putina vreme, Cuviosul Dosoftei a sporit asa de mult in dragoste si rugaciune, incat s-a invrednicit a fi parinte duhovnicesc si incepator al obstii de la Probota. Timp de mai multi ani, invatatul egumen a calauzit pe monahi catre Hristos, intarindu-i in buna nevointa si in cunoasterea Sfintei Scripturi. De asemenea, a dezvoltat mult scoala Manastirii Probota si a crescut multi ucenici luminati, aducand in obstea sa o adevarata innoire duhovniceasca.
3. Ca episcop la Husi si la Roman, blandul pastor al turmei lui Hristos a randuit peste tot preoti buni si a innoit numeroase biserici si manastiri, zidind duhovniceste pe fiecare prin smerenia si bunatatea lui. Ca nu era preot si egumen mai rabdator, mai bland si mai milostiv ca dansul in toata eparhia.
4. Ajungand parinte duhovnicesc si pastor al intregii Moldove, marele ierarh uimea pe toti cu blandetea, cu smerenia si cu intelepciunea sa, precum il infatiseaza insusi cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu era om prost (simplu) de felul lui. Si era neam de mazil, preainvatat; multe limbi stia: elineste, latineste, slavoneste si alta adanca carte si-nvatatura, deplin calugar si cucernic si bland ca un miel. In tara noastra pe-ceasta vreme nu este om ca acela… Cantemir-Voda sa maniase pe (a)cel mitropolit si-i facusa afurisanie de la patrierhi. Dar nemic de dansul nu s-a atins, ca zic oamenii ca-i sfant”.
5. Primele carti tiparite de mitropolitul Dosoftei au fost Psaltirea in versuri si Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu (Uniev – 1673), cele mai alese carti de rugaciuni pretuite de romani. Deci, stiind el ca poporul iubeste mai mult rugaciunea rimata decat cea obisnuita, a versificat Psaltirea, facand din ea cea dintai carte romaneasca cu imne de lauda inchinate lui Dumnezeu. Astfel, blandul mitropolit s-a dovedit primul poet si imnograf al neamului nostru. Psaltirea in versuri a mitropolitului Dosoftei a circulat in Tarile Romane peste doua secole, mangaind si alinand inimile credinciosilor. Caci unii stiau psalmii versificati pe de rost, altii ii copiau pe manuscrise, iar altii ii cantau prin case si prin biserici.
6. Insa cel dintai lucru pe care l-a facut mitropolitul Dosoftei a fost intemeierea unei tipografii la Iasi, pentru tiparirea cartilor de slujba si invatatura pe intelesul tuturor, in limba romaneasca. In aceasta tipografie, marele ierarh a tiparit sase carti. Prin aceste carti, mitropolitul Dosoftei devine ctitorul limbii romanesti in cultul Bisericii din Moldova. El traduce pentru prima data Liturghierul, Psaltirea si Octoihul, cartile de baza ale cultului ortodox, in limba noastra strabuna, renuntand la limbile greaca si slavona considerate in trecut sacre, pentru a intelege toti dumnezeiestile slujbe.
7. Acest evlavios ierarh moldovean a tradus si tiparit, de asemenea, pentru prima data in grai romanesc, o alta carte foarte pretuita la romani, „Vietile Sfintilor pe tot anul” (1682-1686). Redactata in patru volume in forma prescurtata, aceasta opera aghiografica contine si vietile unor sfinti romani nevoitori in manastirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut personal si le-a sarutat sfintele moaste, precum singur marturiseste: „…Dara tocmai si din rumani multi sunt (sfinti) care am vazut viata si traiul lor, dara nu s-au cautat, fara numai Daniil de la Voronet si Rafail de la Agapia (si) am sarutat si sfintele (lor) mostii…”.

Astfel, mitropolitul Dosoftei este cel dintai aghiograf roman care s-a ostenit sa hraneasca sufletele credinciosilor cu carti de lauda lui Dumnezeu si cu vieti de sfinti.

1. In timpul pastoriei sale, viata duhovniceasca in manastiri era destul de inalta, iar padurile si sihastriile erau pline de sihastri. Insusi mitropolitul Dosoftei, vestit ascet si lucrator al rugaciunii, vizita manastirile si sihastriile din eparhia sa si cerceta pe cuviosii parinti din pustie, folosindu-se mult de smerenia, de rabdarea si sfintenia vietii lor. Inca saruta cu evlavie cinstitele lor fete si le trimitea cele de nevoie la chiliile unde se osteneau. Despre aceasta insusi spunea: „Apucat-am in zilele noastre parinti inalti la bunatati si podvig (nevointa) si plecati la smerenie adanca”.
2. Cel mai de pret odor al Moldovei, la care mitropolitul Dosoftei tinea foarte mult, erau moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Pe acestea, mutandu-le in catedrala de la Iasi, bunul pastor le pazea cu mare sfintenie si la vreme de primejdie facea cu ele litanie prin tara si multe minuni si semne se faceau spre mangaierea poporului binecredincios. In anii 1686-1687, fiind mare tulburare si neasezare in tara, mitropolitul a luat sicriul cu sfintele moaste si s-a dus cu ele in Polonia, la Zolkiev.
3. Acolo, in tara straina, a stat Cuviosul mitropolit Dosoftei cu ucenicii sai sapte ani de straja langa sfintele moaste, rugandu-se ziua si noaptea cu nadejdea intoarcerii in pamantul strabun. Si venea multa lume la moastele Sfantului Mucenic Ioan si nu putini se vindecau si se foloseau de sfaturile blandului ierarh. Inca scria si carti de folos si facea multe fapte bune.

Asa ostenindu-se acest mare pastor, aghiograf si imnograf al Bisericii Ortodoxe Romane, la sfarsitul anului 1693 s-a savarsit cu pace, departe de tara, dandu-si sufletul in mainile marelui Arhiereu Iisus Hristos.

CUVIOSUL LAZAR SIHASTRUL – Schitul Sihastria Putnei (secolele XVII-XVIII)

Acest cuvios era originar din Transilvania. In tineretile sale a fost ucenic si ascultator al blandului mitropolit Dosoftei, care l-a calugarit si l-a hirotonit preot. Apoi, plecand mitropolitul in pribegie in tara Poloniei (1686), ucenicul sau, ieromonahul Lazar, s-a facut pustnic la Sihastria Putnei. Gasind schitul pustiu si biserica risipita, si-a facut acolo o chilie de lemn si se nevoia singur in post si rugaciune, laudand neincetat pe Dumnezeu.
Dupa cativa ani s-au adunat in jurul sau cativa sihastri iubitori de liniste, dar nu aveau biserica unde sa aduca jertfa cea fara de sange. Deci, auzind egumenul Lazar ca vistiernicul Ilie Cantacuzino de la Iasi este milostiv, l-a rugat sa innoiasca biserica schitului, ceea ce cu mare bucurie a facut. In jurul bisericii cu hramul Buna-Vestire, cei cativa sihastri si-au facut chilii de lemn si petreceau acolo impreuna in desavarsita iubire, sub povatuirea egumenului Lazar, rugandu-se ziua si noaptea pentru mantuirea oamenilor si rabdand nu putine lipsuri si ispite de la diavolul.
Dupa o nevointa duhovniceasca de peste 20 de ani, Cuviosul Lazar si-a dat sufletul in mainile Domnului, prin anul 1710, lasand in urma sa cativa sihastri sporiti in fapte bune.

CUVIOASA CASIANA SCHIMONAHIA – Schitul Casiana-Ceahlau (secolul al XVII-lea)

Aceasta schimonahie era cu metania din Manastirea Topolita-Targu Neamt. Deci, retragandu-se pe Valea Bistritei cu cateva ucenice, a sihastrit mai intai in padurile Hangului. Apoi, adunand mai multe calugarite in jurul ei, schimonahia Casiana a intemeiat un mic schit de lemn pe valea paraului Buhalnita, numit „Schitul Casiana”, pe care l-a povatuit duhovniceste pana la obstescul ei sfarsit. Nevointa maicilor din aceasta sihastrie era aceeasi ca in toate sihastriile din jurul Ceahlaului. Zilnic cantau cele sapte laude, in chilii citeau Psaltirea, mancau o data pe zi si petreceau permanent in tacere si smerenie. Numele acestei schimonahii era cunoscut in toate satele de pe Valea Bistritei, caci era o vestita maica duhovniceasca si rugatoare pentru toti si fiecare se folosea de nevointa ei.
Catre jumatatea secolului al XVII-lea, Cuvioasa Casiana egumena s-a mutat in odihna lui Hristos, lasand in urma numeroase ucenice.

CUVIOASA SOFIA SCHIMONAHIA, Schitul Sofia-Ceahlau (secolul al XVII-lea)

Schimonahia Sofia a fost crescuta duhovniceste in obstea Manastirii Topolita-Targu Neamt. Apoi, retragandu-se pe valea raului Bistrita, a sihastrit multi ani cu ucenicele ei in partea de rasarit a Muntelui Ceahlau, deasupra satului Rapciune.
Vazandu-se inconjurata de numeroase ucenice, a fost indemnata de Dumnezeu sa intemeieze un schit de calugarite, caci erau multe maici care sihastreau in padurile de sub Ceahlau, dar nu aveau nici o manastire unde sa slaveasca pe Hristos. Astfel, Cuvioasa Sofia a inaltat aici o mica biserica de lemn cu hramul Sfantul Ioan Teologul, a facut chilii de jur-imprejur, a adunat peste 20 de calugarite si a pus randuiala de nevointa pustniceasca.
Acest sfant lacas s-a numit „Schitul Sofia” si a dainuit in Ceahlau aproape doua secole. Schimonahia Sofia a fost maica duhovniceasca in aceasta sihastrie peste 30 de ani, crescand multe calugarite alese. Unele dintre ele se retrageau cu timpul in pustie si acolo se jertfeau pana la moarte in post si rugaciune. Altele se nevoiau la liniste numai in sfintele posturi, apoi iar coborau in schit. Cuvioasa aceasta era cinstita in partea locului pentru sfintenia vietii ei, atat de mireni, cat si de calugari, caci era umbrita de darul lui Dumnezeu si era plina de intelepciune duhovniceasca. Catre sfarsitul secolului XVII, schimonahia Sofia s-a mutat cu pace la cerestile lacasuri, lasand in urma o vestita sihastrie de calugarite. La inceputul secolului XIX, Schitul Sofia ramanand aproape pustiu, biserica de lemn a fost mutata la Manastirea Durau.

CUVIOASA MELANIA SCHIMONAHIA – Sihastria Durau-Ceahlau (secolul al XVII-lea)

Pe langa Schiturile Casiana si Sofia, a mai existat la vest de Muntele Ceahlau inca o sihastrie de calugarite, numita „Sihastria Melaniei” sau „Sihastria Durau”, dupa numele paraului ce curge din munte. Acest schit pustnicesc a fost intemeiat in prima jumatate a secolului al XVII-lea de Cuvioasa Melania schimonahia, care a sihastrit multi ani in acest loc.
In traditie se spune ca Melania, numita din botez Mariana, era fiica de domn din Iasi. Deci, dorind sa se faca mireasa a lui Hristos, a plecat pe ascuns din casa parinteasca cu doua slujitoare credincioase si s-au tainuit singure sub varful Muntelui Ceahlau, mai sus de actuala Manastire Durau. Aici, fericita Melania s-a facut schimonahie si a sihastrit cu ucenicele ei multi ani, nestiuta de nimeni. Apoi, mai adunandu-se si alte calugarite ce se nevoiau in partea locului, au intemeiat un mic schit si biserica de lemn, cu hramul Buna-Vestire, denumit „Sihastria Melaniei”.
Aceasta a fost cea mai aspra sihastrie de calugarite din Muntele Ceahlau, in jurul egumenei Melania s-au adunat ca la 30 de calugarite din manastiri si sihastrii, formand o vestita asezare isihasta de femei din Moldova. Unele se nevoiau in obste, iar altele se linisteau singure in bordeie de lemn in preajma schitului. Numai biserica o aveau in comun. Pana astazi se pastreaza aici doua denumiri de la smeritele rugatoare ale Ceahlaului de altadata: „Piciorul Maicilor” si „Sipotul Maicii”.
Schimonahia Melania era vestita maica duhovniceasca in Muntele Ceahlau si lucratoare a rugaciunii lui Iisus. Ea a crescut multe ucenice in dragoste de Hristos, mangaindu-le in vreme de ispite si povatuindu-le pe calea desavarsirii. Apoi, ajungand la masura marilor sihastri, a dat ucenicelor ei sarutarea cea mai de pe urma si a adormit cu pace in Hristos.
Viata pustnicilor fericita este, a celor ce se intraripeaza cu dumnezeiescul dor!

CUVIOSUL VARSANUFIE SIHASTRUL – Egumen al Schitului Sihastria (secolele XVII-XVIII)

Acest cuvios egumen a povatuit obstea Schitului Sihastria-Neamt spre sfarsitul secolului XVII si inceputul secolului XVIII. Avea o viata cu totul aleasa si era cinstit, atat de parintii din schit, cat si de sihastrii din imprejurimi. Tuturor le era egumen si parinte duhovnicesc. Egumenul Varsanufie a primit in schit pe fericita Teodora, pe care apoi a ineredintat-o ieroschimonahului Pavel, ca s-o aseze la pustie in padurile Sihlei. Tot el odihnea in obstea sa pe sihastrii din padure, carora le dadea Trupul si Sangele Domnului, precum si cele de nevoie. Alteori ii cerceta la colibele lor si trimitea frati din schit sa ingrijeasca pe cei bolnavi si sa le duca de mancare. La inceputul secolului XVIII, uitandu-se cu totul numele Cuvioasei Teodora de la Sihla, egumenul Varsanufie a fost singurul ales de Dumnezeu ca sa descopere pestera ei. Vazand pasarile cerului ducand faramituri de paine de la trapeza catre Sihla, a trimis doi frati sa mearga dupa pasari, pana au aflat pe placuta lui Dumnezeu, Cuvioasa Teodora. Apoi, indata a randuit un duhovnic ca s-o impartaseasca si s-o ingroape la Sihla, in pestera. Sub povatuirea acestui fericit egumen, Schitul Sihastria a trait cea mai aleasa epoca de inflorire duhovniceasca din istoria sa, fiind numarat alaturi de marile sihastrii din Moldova, ca: Pocrovul, Vorona, Agapia Veche, Raraul, Sihastria Ceahlaului si altele. La inceputul secolului XVIII, Schitul Sihastria numara peste 20 de sihastri. Toti duceau desavarsita viata de obste, in post, tacere, ascultare si neincetata rugaciune.
Deci, bineplacand lui Dumnezeu si crescand multi ucenici, Cuviosul Varsanufie s-a savarsit cu pace si a fost ingropat langa biserica.

CUVIOSUL PAVEL SIHASTRUL – Duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla (a doua jumatate a secolului al XVII-lea)

Acest parinte minunat si sfant a fost duhovnic de taina al Cuvioasei Teodora de la Sihla. El s-a nevoit mai intai in obstea Schitului Sihastria, in a doua jumatate a secolului XVII, si era tuturor sihastrilor sfetnic si parinte duhovnicesc. Apoi, sosind in schit fericita Teodora si dorind viata pustni- ceasca, Cuviosul Pavel a dus-o, cu porunca egumenului, in Muntii Sihlei si a asezat-o intr-o coliba parasita. Acolo o impartasea batranul in taina cu Trupul si Sangele lui Hristos si ii aducea pesmeti pentru hrana.
Mai tarziu, ravnind vietii marilor parinti, ieroschimonahul Pavel s-a retras si el la pustie, in padurile seculare dintre Sihla si Rapa lui Coroi. Aici este un loc tainuit si binecuvantat de Dumnezeu, unde s-au nevoit cei mai mari sihastri din Muntii Sihlei. Si nimeni, afara de cei alesi si iubiti de Duhul Sfant, nu putea sa vada pe acesti cuviosi, nici sa le descopere bordeiele lor.
In acest loc pustnicesc s-a nevoit Cuviosul Pavel mai mult de zece ani, in nestiute osteneli si bucurii duhovnicesti. In jurul sau se nevoiau zeci de sihastri iubitori de Hristos si toti il aveau de parinte duhovnicesc, caci era plin de darul Duhului Sfant, intelept in cuvant si inaintevazator. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu si ajungand la masura parintilor de demult, si-a dat sufletul in mainile Domnului, pe cand statea la rugaciune sub o stanca. Timp de peste doua secole, osemintele sale au zacut acolo, neaflate de nimeni. Iar in vara anului 1930, la 20 iulie, sfintele sale moaste s-au descoperit prin minune unui ierodiacon iubitor de Hristos, anume Cristofor, cu metania din Manastirea Frasinei, ce se linistea in padurile Schitului Sihla. Caci, intorcandu-se de la schit si adormind putin pe cale, i s-a aratat in vis Cuviosul Pavel, imbracat in rasa de siac, cu barba alba, cu parul lung si cu fata luminata. Apoi, cu voce blanda, i-a zis:
„Parinte Cristofor, mergi la dreapta o suta de pasi si vei gasi acolo, sub stanca, alaturi de tulpina unui brad, trupul meu neingropat, al smeritului Pavel ieroschimonahul, care m-am nevoit candva in padurile acestea. Osemintele mele sa le ingropi acolo sub pamant, iar craniul sa-l porti de binecuvantare cu sfintia ta in toata viata!”
Apoi, cuviosul facandu-se nevazut, ierodiaconul Cristofor i-a aflat cinstitele moaste sub o panza de paianjen la locul aratat. Erau galbene si raspandeau buna mireasma. Deci, sarutandu-le si facand rugaciuni, le-a ingropat acolo, iar sfantul sau cap l-a luat cu sine la chilie. Mai tarziu a coborat cu acest pretios odor in Manastirea Sihastria. Il purta intr-o traista insemnata cu chipul Sfintei Cruci. Deci, spunand egumenului taina, l-a asezat in altar pe Sfanta Masa si a slujit trei zile Sfanta Liturghie. Apoi, sarutand tot soborul acel sfant cap al Cuviosului Pavel, ierodiaconul Cristofor s-a intors la pustie si nu l-a mai intalnit nimeni pana astazi.
„Cat de minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul Parintilor nostri!”

SFANTA TEODORA DE LA SIHLA (secolele XVII-XVIII)

Viata

Cuvioasa Teodora de la Sihla este cea mai aleasa calugarita sfanta pe care au odraslit-o manastirile romanesti. S-a nascut in satul Vanatori-Neamt, in prima jumatate a secolului XVII. Tatal ei, Stefan Joldea, era armas al cetatii Neamtului. Dupa moartea surorii sale Maghita (Marghiolita?), Teodora a fost casatorita cu un tanar din Ismail. Dar, neavand copii, s-au dus amandoi la manastire. Fericita Teodora a imbracat haina calugareasca la Schitul Varzaresti-Ramnicu Sarat, iar sotul ei s-a calugarit la Schitul Poiana Marului, cu numele de Elefterie.
Risipindu-se schitul de catre turci, Teodora s-a facut pustnica in Muntii Buzaului. Apoi, retragandu-se in tinutul Neamt, a sihastrit singura ca la 30 de ani intr-o pestera din Muntii Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Deci, bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat din viata aceasta in primele decenii ale secolului XVIII si a fost ingropata in pestera.
In primele decenii ale secolului XIX, moastele Cuvioasei Teodora de la Sihla au fost luate de familia boierilor Sturza, ctitori ai acestui schit, si duse la biserica zidita de ei in satul Miclauseni-Iasi. Iar in anul 1856 au fost date Manastirii Pecersca din Kiev, unde se afla si astazi, in schimbul mai multor randuri de vesminte de fir.

Fapte si cuvinte de folos

1. Acest fericit vlastar al monahismului romanesc a fost din pruncie ales si sadit in casa lui Dumnezeu. Caci, fiind insotita cu barbat, fericita Teodora nu a gasit odihna sufletului ei pana nu s-a facut mireasa lui Hristos. Astfel, neavand ea copii, a parasit cele trecatoare si a imbracat haina pocaintei in Schitul Varzaresti din tinutul Buzau.
2. Aici a sporit atat de mult fericita Teodora, in tacere, in rugaciune si ascultare, ca in putini ani a ajuns la masura celor batrani, invrednicindu-se a se ruga din inima si a cunoaste multimea ispitelor vrajmasului. Pentru aceea, toate maicile o iubeau si se foloseau de smerenia, de ne vointa si de ravna ei.
3. Navalind turcii pe Valea Buzaului si arzand schitul lor, Cuvioasa Teodora s-a ascuns in munti cu maica ei duhovniceasca, schimonahia Paisia. Acolo s-au nevoit in post si priveghere cativa ani, rabdand barbateste foamea, frigul si alte negraite ispite de la diavoli. Caci, intrarmandu-se fericita cu rugaciunea cea de foc a inimii, pe toate le rabda si se impartasea de mangaierile cele de taina ale Duhului Sfant.
4. Raposand in munte maica ei duhovniceasca, prin anii 1670-1675, Cuvioasa Teodora a fost calauzita de Dumnezeu catre Muntii Neamt, in patria ei. Aici, inchinandu-se la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului din Manastirea Neamt, a fost trimisa pentru sfat la egumenul Schitului Sihastria, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, intelegand ca doreste viata pustniceasca si cunoscand cu duhul virtutea ei, a impartasit-o cu Trupul si Sangele lui Hristos. Apoi, dandu-i calauza pe duhovnicul Pavel, i-a spus:
– Du-te la pustie pentru un an de zile, in padurile din Muntii Sihlei. De vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea si ispitele cele cumplite ale pustiei, ramai acolo pana la moarte. Iar de nu vei putea rabda, retrage-te la o manastire de calugarite si-ti lucreaza in smerenie mantuirea sufletului tau.
5. Cautand Cuviosul Pavel o chilie pustniceasca parasita pentru fericita Teodora si negasind, a intalnit un sihastru batran, ce se nevoia sub stancile Sihlei. Acesta, fiind vazator cu duhul, a zis:
– Nevoieste-te, maica Teodora, in chilia mea, caci eu ma duc in alt bordei pustnicesc. Deci, asezand ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora in Muntii Sihlei si binecuvantand-o, s-a intors din nou la schit.
6. In aceasta chilie pustniceasca s-a nevoit Sfanta Teodora aproape 30 de ani, slavind neincetat pe Dumnezeu si biruind prin rabdare, rugaciune si smerenie toate cursele vrajmasului. Caci, fiind intarita cu putere de sus, n-a mai coborat din munte, nici ajutor omenesc de la nimeni n-a mai primit. Numai singur fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca uneori la chilia ei cu Preacuratele Taine si cele de nevoie vietii pamantesti. In aceasta ingereasca ne vointa atat de mult a sporit cuvioasa, incat facea priveghere de toata noaptea cu mainile inaltate la cer, pana se revarsau zorile si se lumina la fata cu lumina de sus, apoi se odihnea doua ore si iar incepea. Hrana primea numai dupa doua zile, putini pesmeti cu ierburi de padure, feriga si macris, numit „Macrisul Sfintei Teodora”. Iar apa aduna din ploi, intr-o scobitura deasupra unei stanci, numita pana azi „Fantana Sfintei Teodora”. Si, adevarata minune, ca apa din stanca nu seca niciodata.
Mai tarziu, raposand Cuviosul Pavel, fericita Teodora a ramas numai in grija lui Dumnezeu.
7. Odata, navalind turcii asupra satelor si manastirilor din tinutul Neamt, s-au umplut codrii de sateni si de calugari. Atunci au ajuns cateva calugarite si la chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis fericita:
– Ramaneti voi in chilia mea, caci eu am alt loc de adapost. Din ceasul acela s-a dus intr-o pestera mica din apropiere si acolo se nevoia singura, nestiuta de nimeni, iar noaptea se odihnea putin pe lespedea de piatra care se vede pana astazi in fundul pesterii.
8. Odata, ratacind o ceata de turci prin Muntii Sihlei, din lucrarea satanei, au dat de pestera Cuvioasei Teodora. Deci, navalind asupra ei ca s-o ucida, sfanta a cazut in genunchi si, inaltandu-si mainile catre cer, a strigat:
– Izbaveste-ma, Doamne, de mainile ucigasilor! In clipa aceea s-a deschis prin minune peretele din fundul pesterii, iar mireasa lui Hristos, ascunzandu-se in padure, s-a izbavit de moarte.
9. Fiind cu totul uitata de oameni si neavand pe nimeni la batranetile ei, si-a pus toata nadejdea numai in Dumnezeu. Astfel, parasind chilia, Sfanta Teodora se nevoia in pestera ca un inger in trup. Acum, nici frigul, nici foamea nu le mai simtea, nici diavolul n-o mai chinuia. Ci se ruga neincetat lui Dumnezeu cu mainile inaltate la cer, pana se rapea cu mintea la cele ceresti, iar cu trupul se ridica deasupra pamantului. Atunci i se lumina fata prin harul Duhului Sfant, iar din gura ei se inalta in sus rugaciunea ca o vapaie de foc, asemenea marilor sfinti. Ca ajunsese fericita Teodora la rugaciunea cea mai inalta, in extaz, si se indulcea in chip negrait de cele dumnezeiesti.
10. Hainele Sfintei Teodora ajunsesera acum niste zdrente, care cu greu ii acopereau trupul slabit de aspra nevointa. Inca si hrana terminandu-se, pasarile cerului, la porunca Ziditorului, ii aduceau zilnic faramituri si coji de paine de la trapeza Schitului Sihastria. Iar fericita se ruga neincetat pentru lume si se bucura de apropierea mutarii din trup. Insa, timp de 40 de zile inainte de obstescul sfarsit s-a rugat lui Dumnezeu sa-i trimita un preot, ca sa-i aduca Preacuratele Taine. Iar Domnul nu a trecut cu vederea dorinta sufletului ei.
11. Odata, a observat egumenul Sihastriei, Varsanufie, stoluri de pasari ducand catre Sihla faramituri in cioc. Deci, cugetand in sine ca traieste acolo vreun sihastru sfant, a trimis doi frati sa vada unde se opresc acele pasari. Astfel mergand ei, i-a cuprins noaptea si, ratacind prin padure, se rugau si asteptau sa se faca ziua. Apoi, observand inaintea lor o raza de lumina ce se ridica la cer, s-au apropiat si au vazut o femeie luminata la chip, inaltata de la pamant si rugandu-se cu mainile in sus. Era Sfanta Teodora.
– Multumesc Tie, Doamne, ca m-ai ascultat!, a zis fericita. Apoi a adaugat catre cei doi frati:
– Nu va temeti, fratilor, caci sunt o smerita roaba a lui Hristos! Dar mai intai aruncati-mi o haina sa ma imbrac, ca sunt cu trupul gol!
Apoi, chemandu-i, le-a spus viata si sfarsitul ei apropiat si le-a poruncit, zicand:
– Coborati la schit si spuneti egumenului sa trimita pe duhovnicul Antonie si pe ierodiaconul Lavrentie la mine cu Trupul si Sangele lui Hristos.
– Cum sa ajungem la schit noaptea, au raspuns fratii, caci nu cunoastem drumul?
– Mergeti dupa lumina care se vede inaintea voastra si numaidecat veti ajunge!
12. Auzind egumenul de Sfanta Teodora, in zorii zilei a trimis la Sihla pe duhovnicul Antonie cu ierodiaconul si cu cei doi frati si au aflat pe Sfanta Teodora la rugaciune pe cetina de brad dinaintea pesterii. Deci, mai intai cuvioasa si-a marturisit taina vietii ei si a primit dezlegare de la duhovnic. Apoi a rostit Crezul, a primit dumnezeiestile Taine si, cerand binecuvantare de la preot, a zis:
– Slava Tie, Doamne, pentru toate! In clipa aceea, Sfanta Teodora si-a dat fericitul ei suflet in bratele lui Hristos, iar trupul ei purtator de buna mireasma a fost prohodit si asezat cu cinste de parinti in pestera in care s-a nevoit.
13. Vestea despre viata si mutarea Sfintei Teodora de la Sihla s-a raspandit repede in toate manastirile si satele din Moldova si chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la moastele ei din pestera calugari si credinciosi de prin sate si mai ales cei bolnavi, si se vindecau de suferinta. Caci trupul ei preamarit cu neputrezirea era izvorator de buna mireasma si facea minuni. Unii sarutau sfintele ei moaste, altii isi atingeau bolnavii de sicriu, iar altii se spalau cu apa din fantana ei si primeau ajutor si mangaiere.
14. Sfantul trup al Cuvioasei Teodora de la Sihla, numita si „Paman- teana”, a stat la Sihla in pestera peste o suta de ani, bucurandu-se de o profunda venerare, mai mult decat toti ceilalti sfinti romani. De la adormirea ei pana astazi, merg in pelerinaj la Schitul Sihla, anual, mii de credinciosi si-i cer ajutorul.

Prin anii 1830-1835, moastele Sfintei Teodora au intrat in posesia familiei Sturza, care le-a asezat in sicriu de argint si le-a dus in biserica din satul Miclauseni-Iasi. Iar in anul 1856 au fost daruite Manastirii Pecersca din Kiev, in schimbul unor vesminte de fir si depuse in catacombele ei, unde se afla si astazi, cu numele „Sfanta Teodora din Carpati”, iar in ruseste „Sveti Teodora Carpatina”. Sufletul ei insa se roaga neincetat inaintea Preasfintei Treimi pentru noi si pentru toata lumea.
Sfanta Preacuvioasa Maica Teodora, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL ELEFTERIE SIHASTRUL – Schitul Sihla (secolele XVII-XVIII)

Cuviosul Elefterie era de loc din Ismail. In tinerete a fost sotul Cuvioasei Teodora de la Sihla, cu care a trait in legiuita casnicie cativa ani. Apoi, neavand copii si plecandu-i sotia in viata calugareasca la Manastirea Varzaresti si de acolo retragandu-se la pustie in Muntii Buzaului, el s-a facut calugar la un schit din tinutul Buzaului. Acolo, deprinzand bine mestesugul nevointei duhovnicesti de la marii isihasti din aceasta vestita sihastrie, Cuviosul Elefterie s-a invrednicit de darul preotiei si slujea ziua si noaptea in biserica. Mai tarziu, intelegand ca fericita Teodora s-ar fi retras la pustie in Muntii Neamt, ieroschimonahul Elefterie a fost indemnat de Dumnezeu sa mearga pe urmele ei. Deci, ajungand la Schitul Sihastria si ratacind pe la pustnicii ce se nevoiau in Muntii Sihlei, a dat si de pestera Cuvioasei Teodora, care nu de mult se mutase la iubitul sau Mire, Iisus Hristos.
Astfel, mult suspinand fericitul Elefterie dupa sfanta lui sotie, nu s-a mai intors la manastirea de metanie, ci construindu-si o mica chilie sub stancile Sihlei, aproape de pestera Cuvioasei Teodora, a ajuns sihastru vestit in partile acestea. Ziua si noaptea priveghea in rugaciune cu post si lacrimi fierbinti, savarsind dumnezeiasca Liturghie, si astepta slobozirea de legaturile trupului.
Deci, nevoindu-se in aceasta pustie ca la zece ani si bineplacand lui Dumnezeu, s-a savarsit cu pace in primele decenii ale secolului XVIII si a fost ingropat in cimitirul sihastrilor din poiana. Dupa putini ani, familia boierilor Cantacuzino a inaltat un schit de lemn pe mormantul Cuviosului Elefterie, in cinstea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul.
Asa a luat fiinta Schitul Sihla, inainte de anul 1741.

EPISCOPUL MITROFAN DE BUZAU (+ 1702)

Invatatul episcop Mitrofan era de loc din tinutul Neamt, iar cu metania de la Manastirea Bisericani, vestita vatra de traire si cultura duhovniceasca din Moldova. Dupa ce invata de la dascalii manastirii limbile greaca si slavona, precum si adancul Sfintei Scripturi, monahul Mitrofan se invredniceste de darul preotiei si devine ucenic apropiat si tipograf al marelui mitropolit Dosoftei.
Intre anii 1673-1683, ieroschimonahul Mitrofan conduce tipografia mitropolitului Dosoftei, de la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, contribuind mult la traducerea si tiparirea cartilor de slujba in limba romana ale marelui ierarh, printre care se numara si Vietile Sfintilor (1682-1686).
Pentru intelepciunea si asezarea lui duhovniceasca cu care era inzestrat de Dumnezeu, ieromonahul Mitrofan a fost ales si hirotonit episcop de Husi, in anul 1683, de blandul mitropolit al Moldovei. Timp de patru ani cat a pastorit turma lui Hristos la Husi s-a dovedit intru toate bland, intelept, iubitor de oameni si implinitor al dumnezeiestilor porunci. Apoi, surghiunindu-se mitropolitul Dosoftei in Polonia, a parasit si episcopul Mitrofan scaunul sau, ajungand conducatorul tipografiei mitropolitane din Bucuresti. In aceasta ascultare a stat episcopul Mitrofan aproape cinci ani de zile, fiind cel mai iscusit tipograf al Tarii Romanesti si formand numerosi mesteri tipografi, printre care si pe invatatul mitropolit Antim Ivireanul. Totodata, a contribuit mult la traducerea Bibliei din 1688 si mai ales la tiparirea ei, care a fost incredintata intru totul in mainile sale.
In anul 1691, episcopul Mitrofan este asezat pe scaunul vacant de la Buzau, eparhie pe care o pastoreste 11 ani de zile cu multa ravna si frica de Dumnezeu. Pe langa grija Bisericii si a turmei incredintate, invatatul ierarh a intemeiat la Buzau o noua tipografie, unde tipareste numeroase carti de slujba, ca: Mineiele pe tot anul (1698), Molitfelnicul (1699), Triodul (1700), Octoihul (1700), Penticostarul (1701) si Liturghierul (1702).
Asa ostenindu-se episcopul Mitrofan pentru lauda Bisericii lui Hristos si mantuirea turmei sale, in vara anului 1702 s-a mutat cu pace la cerestile lacasuri, lasand in urma multi ucenici.

CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL si ucenicii sai Schitul Sihastria Ceahlaului (1704)

Una din cele mai vechi asezari monahale de pe Valea Bistritei a fost Sihastria Ceahlaului, schit situat aproape de varful muntelui, intemeiat dupa traditie de primul descalecat – Dragos Voda. In acest schit de lemn, cu hramul Schimbarea Domnului la Fata, s-au nevoit sute de ani cei mai alesi sihastri ai Ceahlaului, ale caror nume sunt scrise in Cartea Vietii.
Intre anii 1650-1704, a vietuit in aceasta mica sihastrie un cuvios renumit intre sihastrii Ceahlaului, anume ieroschimonahul Simeon. Acesta a fost la inceput pustnic sub varful muntelui, rabdand acolo multe ispite pentru dragostea lui Hristos si ajungand lucrator vestit al rugaciunii lui Iisus. Apoi a fost ales de calugari egumen al Schitului Sihastria Ceahlaului, pe care il povatuieste cu duhovniceasca intelepciune mai mult de 30 de ani.
Cuviosul Simeon a reinnoit biserica de lemn si aduna in jurul sau 20 de ucenici. Randuiala schitului era aceasta: in fiecare zi se cantau cele 7 laude, cu Utrenia la miezul noptii, iar in sarbatori se savarsea Sfanta Liturghie, cand veneau si ceilalti sihastri din munte. Spovedania si Impartasania se faceau saptamanal, iar masa se dadea o data pe zi. In posturi, calugarii se retrageau la bordeiele lor din munte, unde se nevoiau singuri, dupa voia lui Dumnezeu, pana la marile praznice. Apoi coborau iarasi in schit. Calugarii iubeau cel mai mult tacerea, smerita cugetare, postul si neincetata rugaciune. Sufletul acestei sihastrii era, desigur, Cuviosul Simeon, vestit dascal al rugaciunii si parinte duhovnicesc pentru toti. Mai presus de orice el invata pe ucenicii sai sa se iubeasca unii pe altii si sa se roage pentru mantuirea oamenilor.
Astfel nevoindu-se egumenul Simeon cu ucenicii sai si ajungand la varsta de 90 de ani, i-a randuit Dumnezeu un sfarsit mucenicesc ca acesta: in primavara anului 1704, chiar in Noaptea de Inviere, pe cand toti parintii erau la biserica, s-a pornit de pe Ceahlau o mare avalansa de zapada asupra schitului. Atunci unul dintre ei cu viata aleasa a strigat:
– Parintilor, sa luam repede icoana Maicii Domnului si sa fugim pe obcina, ca vine muntele peste noi!
Ceilalti, crezand ca aiureaza, nu l-au ascultat. Atunci, smeritul sihastru a luat singur icoana Maicii Domnului si a fugit din biserica. Indata, avalansa de zapada a acoperit schitul, biserica si parintii, dupa ce Cuviosul Simeon a citit Evanghelia Sfintelor Pasti, dandu-si cu totii duhul in mainile lui Dumnezeu Celui ce a inviat din morti.
Asa s-a mutat Cuviosul Simeon din viata aceasta cu toata sinodia (obstea) sa in lumina lui Hristos. A scapat cu viata numai acel calugar cu icoana Maicii Domnului. A doua zi a fost gasit egumenul sub zapada, adormit cu Evanghelia la piept si cu toti ucenicii langa el.
Doamne, numara in ceata sfintilor pe Cuviosul Simeon cu ucenicii sai!

CUVIOSII PATAPIE SI NICANDRU – Sihastri din Muntele Ceahlau (secolele XVII-XVIII)

Acesti doi sihastri s-au nevoit in partea de nord-vest a Muntelui Ceahlau, ajungand vestiti in satele de pe Valea Bistritei. Schimonahul Patapie era cu metania din Manastirea Cerebuc, iar ieroschimonahul Nicandru din Manastirea Pionul.
Deci, ravnind fericitilor sihastri ce se linisteau in jurul muntelui si fiind intariti cu darul lui Hristos, s-au retras in padurile nepatrunse din jurul Ceahlaului. Cuviosul Patapie si-a facut un mic bordei de lemn pe marginea unui parau si acolo s-a nevoit cu ucenicul sau peste 20 de ani, laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea. Nevointa lui era foarte aspra: post indelungat, citirea zilnica a Psaltirii, metanii si priveghere de noapte. Pentru smerenia inimii lui ajunsese vestit rugator pentru cei suferinzi, dintre care nu putini se vindecau cu rugaciunile lui. Cuviosul Nicandru si-a avut chilia intr-o mica poiana, putin mai sus de Manastirea Durau, unde s-a nevoit singur multi ani de zile. Apoi a ajuns vestit taumaturg pentru cei bolnavi de prin sate, incat multi urcau in munte la chilia lui si se vindecau. Caci ii punea sa posteasca desavarsit pana la trei zile, ii marturisea, le citea molitfele Sfantului Vasile cel Mare si, cu darul lui Hristos, se intorceau sanatosi la casele lor. Acest cuvios era si duhovnic vestit pentru sihastrii din Muntele Ceahlau si pentru toti care ajungeau la chilia lui. Insusi Cuviosul Patapie era unul din ucenicii lui.
Asa nevoindu-se ieroschimonahul Nicandru si schimonahul Patapie si mult sporind in dragostea lui Dumnezeu, s-au mutat la cele vesnice spre sfarsitul secolului XVIII. Numele lor sunt legate pana astazi de toponimia locului: „Paraul lui Patapie”, „Paraul lui Nicandru”, „Poiana lui Nicandru” sau, in grai popular, „Padina lui Nicandru”.

MITROPOLITUL TEODOSIE al Tarii Romanesti (circa. 1620-1708)

Acest mitropolit era fiu de tarani din judetul Arges. Luand din tinerete jugul lui Hristos, s-a calugarit in Manastirea Cozia, apoi a ajuns egumen la Manastirea Curtea de Arges, pe care o povatuieste cu duhovniceasca intelepciune peste zece ani. Aici s-a dovedit tuturor un vrednic slujitor al Bisericii lui Hristos, cuvios, bland si bun cunoscator al Sfintei Scripturi.
Pentru niste daruri ca acestea, in anul 1668, arhimandritul Teodosie este ales mitropolit si parinte duhovnicesc al Tarii Romanesti, in locul raposatului mitropolit Stefan. Deci, ajutandu-l Dumnezeu, a pastorit Biserica Ungro-Vlahiei timp de aproape 40 de ani, silindu-se intru toate sa marturiseasca dreapta credinta, sa tamaduiasca neputintele poporului, sa zideasca noi lacasuri de rugaciune, sa tipareasca si carti bisericesti pe limba romaneasca si sa mangaie pe saraci si pe orfani. Pentru toate acestea era iubit, atat de domnii Tarii Romanesti, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu, al caror sfetnic si duhovnic era, cat si de tot poporul ortodox. Din cartile tiparite cu binecuvantarea mitropolitului Teodosie, cea mai importanta este Biblia de la Bucuresti, din anul 1688. Printre cei dintai ctitori ai primei Biblii romanesti este numarat si acest venerabil pastor al Tarii Romanesti. De asemenea, a mai tiparit un Liturghier slavo-roman (1680), Evanghelia (1682) si Apostolul (1683), ambele in limba romaneasca, spre mangaierea poporului binecredincios. Pe langa grija Bisericii din Tara Romaneasca, mitropolitul Teodosie se ingrijea si de Biserica Ortodoxa din Transilvania, hirotonind in timpul pastoriei sale cinci mitropoliti ai Ardealului si acordand numeroase ajutoare bisericilor de peste Carpati.
Ajungand la varsta de aproape 90 de ani, evlaviosul mitropolit Teodosie si-a dat sufletul in mainile Domnului, la 27 ianuarie 1708, si a fost inmormantat langa altarul Catedralei mitropolitane din Bucuresti.

SFANTUL IERARH ANTIM IVIREANUL (circa 1650-1716)

Viata

Venerabilul mitropolit Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Parintii sai, Ioan si Maria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungand din tinerete rob la turci, a stat multi ani in Constantinopol, invatand limbile greaca, araba si turca, precum si mestesugul sculpturii, al picturii si al broderiei.
Prin anul 1690 este adus in Tara Romaneasca de voievodul martir Constantin Brancoveanu. Aici invata mestesugul tiparului de la episcopul Mitrofan, iar dupa cativa ani se calugareste si este hirotonit preot.
Intre anii 1691-1694 conduce tipografia domneasca de la Bucuresti si tipareste trei carti. Intre anii 1694-1696 intemeiaza o noua tipografie la Manastirea Snagov. Intre anii 1696-1701 este egumen al acestei manastiri tiparind 14 carti, dintre care patru in limba romana, iar celelalte in limbile greaca, slavona si araba. Intre anii 1701-1705 a condus din nou tipografia domneasca din Bucuresti, tiparind 15 carti, indeosebi carti de slujba.
Intre anii 1705-1708 a fost episcop la Ramnicu-Valcea, intemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tiparit la Ramnic 10 carti, dintre care 7 in romaneste. Intre anii 1708-1716 a fost mitropolit al Tarii Romanesti, inteme- ind noi tipografii si tiparind inca 19 carti, dintre care 12 carti in romaneste. In toamna anului 1716 a fost inchis, la porunca turcilor, caterisit si trimis in surghiun la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost martirizat de ostasi si aruncat in raul Tungia, langa Adrianopol. In prezent se crede ca ar fi fost inecat in lacul Snagov.

Fapte si cuvinte de folos

1. Acest fericit ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane, fiind de mic instrainat din pamantul parintilor sai si dupa ce suferi grele ispite intre pagani, a fost calauzit de Hristos in pamantul romanesc. Astfel, aici si-a gasit a doua patrie, cu parinti si frati si toata mangaierea Duhului Sfant.
2. Luand jugul lui Hristos la Manastirea Snagov, ieromonahul Antim a ajuns calugar iscusit si tipograf neintrecut in Tara Romaneasca. Timp de 15 ani, pana a fost facut episcop, a intemeiat doua tipografii si a tiparit zeci de carti bisericesti in limbile romana, greaca, araba si slavona, dovedindu-se cel mai mare tipograf al tarii noastre in secolele XVII si XVIII. Cartile lui s-au raspandit in toate provinciile romanesti, ajungand pana in Athos, in Grecia, la Constantinopol, Ierusalim si Sinai, in Siria si Iviria, caci era un devotat slujitor al lui Hristos si aparator al Bisericii Ortodoxe.
3. Pentru sfintenia vietii sale, egumenul Antim Ivireanul a ajuns episcop al Ramnicului si apoi mitropolit al Tarii Romanesti. Ca pastor de suflete si parinte duhovnicesc al tuturor, marele ierarh a fost o faclie in sfesnic pentru toti, de la domn pana la credincios. Era barbat intelept, insuflat de Duhul Sfant, statornic in credinta, tare in nadejde, iscusit in cuvant, smerit la inima si plin de dumnezeiasca dragoste.
4. Dorind mantuirea oamenilor si savarsirea slujbelor in limba romana, mitropolitul Antim a inmultit numarul tipografiilor, traducand si tiparind in grai stramosesc principalele carti de cult, incepand cu Ceaslovul si Liturghierul. Din cele 64 de carti tiparite de el si de ucenicii lui, 24 s-au tiparit in limba romana.
Astfel, mitropolitul Antim ramane ctitorul limbii liturgice in Biserica Ortodoxa Romana. De la dansul, serviciul divin a inceput a se face in toata tara numai in limba romana, spre mangaierea si pe intelesul tuturor.
5. Bunul pastor al Bisericii lui Hristos, dupa ce impodobi slujbele cu carti in limba poporului, adauga si alte innoiri. Astfel, a zidit din nou biserici la sate si orase, a fondat din temelie Manastirea „Tuturor Sfintilor” din Bucuresti (1713-1715), astazi numita „Antim”, facand si alte danii si innoiri manastiresti. A ridicat mai multi ucenici tipografi si a dat multe milostenii celor saraci si iubitori de carte. Pentru invatatura si apararea dreptei credinte a scris si tiparit numeroase predici, numite „Didahii”, fiind iscusit teolog, ierarh si propovaduitor al Sfintei Evanghelii.
6. Iata cateva din multele sale invataturi: Aceste doua virtuti intemeiaza si intaresc Biserica: credinta in Dumnezeu si buna ascultare de pastorii Bisericii.
7. Ce lucru este mai iubit robului, spunea bunul pastor, decat slobozirea lui? Si ce este mai drag strainului, decat intoarcerea la patria sa?
8. Cuvine-se omului sa se bucure de bunatatea cea mare a lui Dumnezeu si sa se teama cu cutremur de marirea Lui. Inca sa ceara ajutorul si mila Lui cea bogata. Ca, fara de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mantuirea sufletelor noastre.
9. Fara aceste trei bunatati – credinta, nadejdea si dragostea – nu este cu putinta cu nici un mijloc sa se mantuiasca crestinul, caci acestea sunt temeliile crestinatatii.
10. Zicea iarasi fericitul mitropolit Antim:
– Precum nu este cu putinta a trai cineva pe pamant fara de hrana trupeasca, fara imbracaminte si fara somn, asa nu poate trai nici fara aceste trei bunatati, care sunt credinta, nadejdea si dragostea.
11. Nadejdea este o indrazneala adevarata catre Dumnezeu, data in inima omului din dumnezeiasca stralucire, ca sa nu se deznadajduiasca niciodata de darul lui Dumnezeu, ci sa fie incredintat ca va lua, prin pocainta, iertarea pacatelor si orice alta cerere trecatoare sau vesnica.
12. Apoi adauga si acestea:
– Nadejdea este de doua feluri: una buna si alta rea. Buna este aceea cand nadajduieste cineva la Dumnezeu sa se mantuiasca, sau alt bine ce voieste sa faca, cum zice David: cel ce nadajduieste spre Dumnezeu, mila il va inconjura (Ps. 31, 11). Nadejdea este rea cand nadajduieste cineva in om sa-i faca vreun bine sau vreo indemnare la lucrurile cele trecatoare ale lumii. Aceasta nadejde este mincinoasa si desarta, cum zice iarasi David: Nu va nadajduiti spre boieri, spre fiii oamenilor, intru care nu este mantuire (Ps. 145, 3).
13. Dragostea este o unire a multora intr-aceeasi cale catre Dumnezeu si varf al tuturor bunatatilor. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiasca, alta fireasca si alta patimasa si rea.
14. Alta data, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea:
– Fiind orbiti de desertaciunile cele lumesti, nu ne bucuram de altceva fara numai de lucrurile intunericului veacului acestuia. Ca suntem porniti cu totii spre rautati, ca o roata cand scapa la vale si nu se poate opri. Si acestea toate nu se trag din alta, fara numai din necredinta noastra. Ca ni s-au impietrit inimile intru rautati asemenea lui faraon si umblam ca niste cai sirepi (salbatici), fara de zabala si fara de rusine, pana vom cadea in vreo prapastie si vom pieri.
Deci va zic, iubitii mei, si va invat cu frica de Dumnezeu, ca un parinte sufletesc si pastor ce va sunt, sa va veniti in fire si sa va caiti de lucrurile cele necuvioase, ca Dumnezeu este milostiv si, daca va vedea intoarcerea noastra si pocainta cea buna, ne va ierta. Ca zice prin gura Proorocului Isaia: Intoarceti-va catre Mine si ma voi intoarce si Eu catre voi (Isaia 45, 22).
15. Apoi adauga si acestea:
Precum nu pot fi oile fara de pastor, asa nici poporul fara de arhiereu si oricine se va ingriji de cele sufletesti sa alerge la mine ca la un parinte, ca il voi vindeca cu ajutorul lui Hristos. Ca in seama mea v-a dat stapanul Hristos sa va pasc sufleteste, ca pe niste oi cuvantatoare si de gatul meu spanzura sufletele voastre si de la mine o sa va ceara pe toti, pana cand va voi fi pastor, iar nu de la altii.
16. Precum cere imparatul dajdii de la noi, asa ne cere si Dumnezeu credinta si fapte bune. Ca zice Hristos in Evanghelie: Dati cezarului cele ale cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17).
17. Sa nu socotiti ca ii va fi mila lui Dumnezeu de noi, sa ne ierte pentru ca avem nevoi, daca nu vom face dupa putinta si poruncile Lui, ca ne va arunca de unde nu vom putea sa mai iesim. Ci sa lasam naravurile cele rele si obiceiurile cele necuvioase, ca doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastra sa ne ierte si sa ne chiverniseasca cu mila Lui cea bogata.
18. La inceputul Postului Mare, asa invata pe fiii sai duhovnicesti:
– De pacatele ce se fac cu pricepere (cu stiinta si vointa), fiecare sa se fereasca, ca in ce zi il va face, cu moarte va muri. Ca mai rea moarte nu este alta, decat a fi cineva despartit de Dumnezeu prin pacat, ca zice Ioan: Cel ce face pacatul, de la diavolul este, ca din inceput diavolul pacatuieste (I Ioan 3,8).
19. In toate zilele ce sunt in gradina anului, fiecare sa manance cele ce sunt randuite spre hrana trupului, cu socoteala si fara de viclesug. Iar postul cel hotarat pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastra il putem face bine sau rau, nimeni sa nu-l strice, ca in ce zi il va strica, cu moarte va muri, caci calca porunca lui Dumnezeu. Si mai rea moarte decat a calca cineva porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Ca va fi izgonit de Dansul din gradina Bisericii, ca si Adam din rai.
20. Vrand noi a face aceasta calatorie asupra vrajmasului sufletelor noastre, trebuie sa luam impreuna cu noi cinci lucruri, sa ne fie ca merinde la vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugaciunea, postul, milostenia si dragostea.
21. Sa ne spalam pacatele cu spovedania, marturisindu-ne inaintea duhovnicilor nostri cu frica si cu inima infranta, parandu-ne pe noi insine, ca inaintea lui Dumnezeu. Sa nu dam pricina pe altii, sau sa zicem ca de nevoie sau din neputinta am facut pacatul, ca nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Ca vrand Dumnezeu sa-l aduca la pocainta, in loc de a-si cunoaste greseala si a-si marturisi pacatul, el facea pe Dumnezeu vinovat ca i-a dat femeie.
22. Sa fie spovedania noastra cu nadejde buna, cum ca ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznadejde, precum a facut Cain, zicand: Mai mare este vina mea decat a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea si Iuda, macar ca s-a marturisit inaintea arhiereilor ca a vandut sange nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, ca era cu deznadejde.
23. Spovedania sa o facem cu gandul ca sa nu mai gresim de aici inainte. Ca faraon, desi s-a marturisit zicand gresit-am Domnului (Ies. 10, 16), dar n-a folosit nimic, ca nu gandea a se parasi de rautati. Pentru aceea a si pierit. Iar noi sa avem nadejde buna, ca de ne vom spovedi cu inima curata si cu gand sa nu mai gresim, ne va ierta Dumnezeu si vom auzi ca David: Domnul a mutat pacatul tau, nu vei muri (II Regi 12, 13).
24. Cu rugaciunea sa cerem de la Dumnezeu mantuire sufletelor noastre, ca ne-o va da, dupa cum singur Hristos zice: Cereti si se va da (Matei 7, 7). Ca rugaciunea ce se face cu caldura, din inima, patrunde cerurile si intra in urechile lui Dumnezeu.
25. Cu postul sa ne usuram trupul, sa ne limpezim mintea si sa ne bucuram sufletul, ca sa vina darul lui Dumnezeu asupra noastra. Iar postul trebuie sa-l facem cu rugaciuni amestecat. Ca, precum nu sunt dulci bucatele fara sare, asa nici postul fara rugaciune.
26. Precum sunt pazitori sfintii ingeri celor ce postesc si ii feresc de toate primejdiile, asa si celor ce nu postesc sunt pazitori dracii si ii indeamna la multe pacate. Sa ne ostenim, deci, ca sa nu avem partasie cu diavolul. Ca nu s-a facut nimeni ucenic bunatatilor, din cei ce s-au indestulat cu mancari, dupa pofta lor. Nici din cei ce iubeau rasfatarile nu s-a facut (nimeni) partas imparatiei cerurilor.
27. Cu milostenia sa imblanzim pe Dumnezeu, dand cu dragoste din mila agonisitele noastre cele drepte lipsitilor, saracilor, strainilor, bolnavilor si celor ce sunt in inchisori. Atunci vom fi si noi miluiti de Dumnezeu, dupa cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da mila din jafuri, mai multa osanda vom castiga.
28. Cu dragoste sa ne incredintam, ca de vom iubi pe vecinii nostri, dupa porunca lui Dumnezeu, ca pe noi insine si le vom face bine, vom fi si noi asemenea Lui si ai Celui de sus, dupa cum zice David. Ca dragostea este singur Dumnezeu si cel ce ramane in dragoste, in Dumnezeu ramane si Dumnezeu intr-insul (I Ioan 4, 16).
29. Ce folos este ca trupul sa fie desert de bucate, iar sufletul a-l umplea de pacate? Ce folos este a fi galbeni si ofiliti de post, iar de pizma si ura sa fim aprinsi? Ce folos este a nu bea vin si a fi beti de veninul maniei? Ce folos este a nu manca cineva carne si cu hulele a rupe carnea fratilor nostri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode si a face cele ce nu sunt niciodata slobode? Ca Dumnezeu pe aceia ii iubeste si ii cinsteste, care se feresc de cele oprite.
30. Cand intram in sfanta biserica, zicea marele ierarh, sa ne curatim intai de pacatele noastre si de cugetele cele viclene si apoi cu constiinta intreaga sa ne facem vase alese, ca sa primim, prin darul Duhului Sfant, cuvantul lui Dumnezeu in inimile noastre.
31. Alta data, iarasi spunea:
– Patru sunt bunatatile cele sufletesti: vitejia (barbatia), intelepciunea, dreptatea si curatenia. Patru sunt si bunatatile cele trupesti: taria, intregimea, frumusetea si sanatatea. Dintre aceste bunatati, ale sufletului si ale trupului, se nasc alte patru bunatati de obste: credinta, nadejdea, dragostea si smerenia.
32. Fara de credinta nu este cu putinta sa ne mantuim. Locasul ei este inima omului si viata ei sunt faptele cele bune, dupa cum zice Apostolul Iacob: Ca precum trupul omului este mort fara de suflet, asa si credinta este moarta fara de fapte bune (Iacob 2, 26).
33. Smerenia este sfarsitul, legatura si pecetea tuturor bunatatilor, ca de ar face cineva toate bunatatile lumii si smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic si osteneala lor este in desert, pentru ca smerenia este maica tuturor bunatatilor.
34. Precum maica pune multa nevointa, din fireasca dragoste ce are, de hraneste copiii sai ca sa-i creasca si ii fereste de toate, ca sa nu li se intample vreo primejdie si sa-i piarda, asa si smerenia hraneste bunatatile (faptele bune) ca sa creasca si le fereste de toate primejdiile ca sa nu piara. Pentru ca pacatul cel dintai si mai mare decat toate pacatele este mandria, pe care a izvodit-o si a nascut-o singur satana.
35. Pacatul se aseamana pietrei care cauta sa mearga la maica ei in pamant, de unde si este. Iar bunatatea se aseamana focului care cauta sa mearga (totdeauna) sus, in vazduh, unde ii este matca, ca Dumnezeu este foc mistuitor si para de foc subtire, precum l-a vazut Proorocul Ilie.
36. Precum un om are in casa lui aur, argint, unelte si haine si cand iese din casa pune lacat si incuie, ca sa nu mearga vreun hot sa i le fure si sa se pagubeasca, asa si smerenia incuie ca un lacat toate bunatatile, ca sa nu mearga hotul cel de obste, diavolul, sa i le fure, si se va pagubi de osteneala pe care a facut-o.
37. Zicea iarasi: Credinta, rezemandu-se pe dragoste, creste, se mareste si face toate roadele bunatatilor, ca pamantul credintei este dragostea.
38. De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit intru atata osanda neamul omenesc. Si noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi intru atatea scarbe si nevoi.
39. Iar catre cei ce nu iarta pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim:
– Tu, cel ce urasti pe fratele tau atat cat nici in ochi nu vrei sa-l vezi, ci ii porti pizma si il zavistuiesti pe la unii si pe la altii, ca sa-i faci paguba si sa-1 supui si sa-1 saracesti, tu, cu adevarat, nu esti crestin, nici om pe pamant, ci esti singur satana, care a parat pe Dumnezeu la Adam.
40. Apoi iarasi adauga: Care preot este acela ce te spovedeste si te lasa pe tine, cel ce parasti pe fratele tau, sa te cumineci? Acela cu adevarat nu este preot, ci este singur Iuda si vanzator al lui Hristos si nu i se va ierta nici popei, nici aceluia, macar de ar face oricate alte bunatati. Ca zice Hristos: Mila voiesc, iar nu jertfa (Matei 12, 7).
41. Sa alergam la sfintele biserici, daca nu in toate zilele, pentru multe neputinte si nevoi ale noastre, ce ne vin intotdeauna din valurile lumii, macar Duminicile si sarbatorile. Caci, pentru aceasta s-au randuit aceste sfinte zile. Una, pentru ca sa ne odihnim si noi si dobitoacele noastre de trudele si de ostenelile ce le facem peste toata saptamana. A doua, pentru ca sa multumim si sa dam slava lui Dumnezeu pentru multele si nespusele faceri de bine ce le- a aratat catre noi si le arata intotdeauna ca un milostiv. A treia, ca sa auzim cantarile si slujbele ce se fac pentru folosul sufletului.
42. Precum nu poate trai trupul omului fara de hrana simtitoare, asa nici sufletul nu poate trai fara de hrana cea duhovniceasca, care este cuvantul lui Dumnezeu, dupa cum zice Hristos in Evanghelie: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; Luca 4, 4).
43. Cand iesim de la biserica, sa nu iesim deserti; ci sa facem cum face ariciul. Ca, dupa ce merge la vie, intai se satura el de struguri, apoi scutura vita de cad boabele jos si se rostogoleste pe dansele de se infig in ghimpii lui si duce si puilor. Asa sa ducem si noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor si celor ce n-au mers la biserica, din cuvintele ce am auzit din Sfanta Evanghelie!
44. Pocainta atunci este pocainta, cand merge cineva de bunavoia sa, fara de nici un fel de pricina (sila), sa se spovedeasca la duhovnicul lui, cu umilinta, cu infrangere de inima, cu lacrimi fierbinti si cu gand desavarsit, ca sa se paraseasca de pacate. Caci acestea sunt temeliile pocaintei.
45. Taina pocaintei este intocmai in cinste si in lucrare cu Sfantul Botez. Caci, precum acesta spala pacatul stramosesc si face pe om fericit, sfant, desavarsit si fiu al lui Dumnezeu dupa har, asa si sfanta pocainta face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit si sfant si, din fiul neascultarii, fiul lui Dumnezeu.
46. Alta data zicea iarasi:
Nu numai mirenii se cade sa se marturiseasca, ci mai vartos si noi, cei bisericesti, adica diaconii, preotii, calugarii si arhiereii. Ca noi suntem pacatosi si gresim inaintea lui Dumnezeu, mai mult decat cei simpli. Iar greselile ce le facem, mai mult prin stiinta le facem, si, de nu ne vom pocai, vom avea mai multa osanda decat cei ce gresesc prin nestiinta, dupa cum zice la Sfanta Evanghelie ca, cel ce cunoaste mult, mult se va pedepsi si celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).
47. Nu este cu putinta sa ajunga cineva la linistea mantuirii – zicea bunul pastor -, de nu va trece intai prin usa rabdarii. Nu este cu putinta sa se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putinta sa se inalte in ceata sfintilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, in cetatea celor pamantesti.
48. Nu este cu putinta sa imparateasca cineva impreuna cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinta a-i ramanea cuiva nume vestit in lume, cu fapte rele si necuvioase.
49. In trei chipuri greseste omul: din slabiciune, nestiinta sau din firea (voia) cea rea. Pacatul din slabiciune este impotriva lui Dumnezeu Tatal, caci Tatal se cheama Atotputernic. Pacatul din nestiinta este impotriva Fiului, ca Fiul lui Dumnezeu se cheama Intelepciune. Pacatul din voia cea rea este impotriva Duhului Sfant, ca Duhul Sfant se cheama Bun.
50. Pe omul care va gresi din slabiciune sau din nestiinta il va ierta Domnul mai lesne, de se va pocai. Ca asa zice David: Pacatele tineretii si ale nestiintei mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greseste din firea (voia) cea rea impotriva Duhului Sfant, acelui om nu-i iarta Dumnezeu lesne pacatul. Ca asa zice Domnul: Tot pacatul si hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este impotriva Duhului Sfant nu se va ierta (Marcu 3, 28-29).

EPISCOPUL PAHOMIE AL ROMANULUI (1671-1724)

Viata

Episcopul Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie si al prezbiterei Ana din satul Gledin, judetul Bistrita-Nasaud. Din botez se chema Petru. in anul 1697 a primit tunderea monahala in obstea Manastirii Neamt, iar intre anii 1702-1704 a fost staret al marii lavre.
Dupa ce viziteaza Manastirea Pecersca si pe Sfantul Dimitrie al Rosto- vului, se intoarce la metanie si se face sihastru in Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar dupa sapte ani se retrage din nou in pustie si intemeiaza Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperamanul Maicii Domnului”.
Din cauza vitregiei vremurilor, in anul 1717 pribegeste in Transilvania, apoi se stabileste la Manastirea Pecersca. Moare in anul 1724 si este inmormantat in paraclisul Sfantul Stefan din aceasta lavra.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilarie in frica de Dumnezeu si in dragoste pentru Sfanta Biserica, fiind hranit permanent din Sfintele Scripturi si din invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceasta, din tinerete si-a ales nevointa vietii calugaresti.
2. Luand jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit intru toate sa urmeze sfatul marilor duhovnici din Manastirea Neamt, incat in putini ani a ajuns la masura dascalilor sai. Apoi, invrednicindu-se de darul preotiei si ajungand duhovnic vestit, a fost ales staret al marii lavre.
3. Ca staret, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reinnoire duhovniceasca in obstea Manastirii Neamt. Astfel, a adunat pe toti calugarii risipiti pe la metoace si prin paduri din cauza deselor razboaie si a pustiirii manastirilor, formand o obste de peste 300 de calugari. Apoi a randuit duhovnici buni, spovedania saptamanala si slujbele dupa randuiala. A randuit calugari luminati sa traduca din operele Sfintilor Parinti pentru hrana duhovniceasca a soborului si a incurajat foarte mult viata isihasta in jurul Manastirii Neamt, ca in acele timpuri de neliniste se nevoiau mai multi calugari in sihastrii si prin paduri decat prin manastiri.
4. Vazand cuviosul desertaciunea acestei vieti si iubind mult viata pustniceasca, s-a retras la liniste in padurile seculare din jurul Muntelui Chiriacu, unde a sihastrit doi ani in post si rugaciune. Si atat de mult a sporit cu darul lui Hristos, ca stia cele viitoare si intelegea adancul Sfintei Scripturi. Era inca mare lucrator al rugaciunii lui Iisus si ales povatuitor de suflete.
5. In toamna anului 1706, au poposit la Manastirea Neamt cativa boieri din sfatul tarii, rude ale domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir. A doua zi, umbland prin paduri dupa vanat, au ratacit si au dat de chilia Cuviosului Pahomie. Deci, ramanand peste noapte la chilia lui, s-au rugat impreuna si au vorbit multe cuvinte despre credinta din Sfintele Scripturi, incat s-au uimit boierii de intelepciunea si sfintenia vietii lui. Apoi i-au adaugat:
– Se cuvenea, parinte, sa fii episcop si pastor de suflete, iar nu sa stai ca o faclie ascunsa in pustia aceasta!
– Ei, fratilor, eu sunt om pacatos si nu sunt vrednic de asemenea cinste, a raspuns sihastrul.
A doua zi, petrecandu-i, cuviosul i-a binecuvantat si le-a zis:
– Mergeti inainte cu Hristos si numaidecat in poiana veti afla destul vanat! Si cu adevarat, au aflat vanat din belsug.
6. Ramanand vacant scaunul Episcopiei de Roman, se sfatuia mitropolitul cu domnul Moldovei pe cine anume sa puna episcop, ca nu gaseau un parinte vrednic de o cinste ca aceasta. Atunci, boierii care fusesera la Manastirea Neamt au spus:
– Noi stim un sihastru sfant ce se nevoieste in Muntii Neamt, vrednic de a fi episcop, dar cum sa-l aducem aici, ca fuge de orice dregatorie?
– Mergeti, a zis mitropolitul, si-l indemnati sa vina la Iasi, spunand ca pentru oarecare intrebari de dogme este chemat si credem in Dumnezeu ca va veni.
Aducandu-l boierii la mitropolie pe Cuviosul Pahomie, la inceputul anului 1707, dupa Boboteaza, indata mitropolitul, adunand pe sfetnicii sai, 1-a chemat la sine pe sihastru si i-a zis:
– Te-am chemat, parinte, sa ne ajuti la apararea dreptei credinte, ca avem pe oarecare ce invata gresit dogmele Bisericii Ortodoxe. Spune-ne, asadar, cum trebuie inteleasa dogma Sfintei Treimi? Dar dogma intruparii Domnului din Sfanta Fecioara? Si prin ce mijloace lucreaza harul la mantuirea omului?
Deci, punandu-i mitropolitul si alte multe intrebari din Sfintele Scripturi si uimind pe toti cu raspunsurile lui, indata au iesit de sub perdea sfetnicii domnului care erau tainuiti si au strigat:
– Cuviosul Pahomie sa fie episcop la Roman!
Si intr-un glas toti au raspuns: „Amin!”
Atunci, arhimandritul Pahomie, nemaiputand scapa, indata a fost hirotonit episcop si asezat in scaunul vacant de la Roman.
7. Timp de 7 ani, cat a pastorit turma lui Hristos, episcopul Pahomie s-a dovedit un mare pastor de suflete. Caci hirotonea numai preoti cu viata aleasa, cunoscatori ai Sfintei Scripturi, iar prin manastiri si schituri randuia egumeni si duhovnici iscusiti, spre lauda lui Dumnezeu si mangaierea credinciosilor. Apoi scria si carti de invatatura, cerceta pe toti, facea milostenii la saraci si se nevoia mult cu cele duhovnicesti.
8. In anul 1714, episcopul Pahomie, simtindu-se bolnav si ravnind viata duhovniceasca de altadata, s-a retras din scaun la iubita liniste, in Muntele Chiriacu, unde se nevoiau multi sihastri alesi. Acolo, rugandu-se Mantuitorului Hristos si facand priveghere de toata noaptea, a inaltat in poiana o biserica de lemn cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului”, a facut chilii si a adunat in jurul sau peste 30 de sihastri. Apoi a randuit asezamant de viata pustniceasca, mai aspra ca in toate celelalte manastiri si schituri din Moldova, lasand cu legamant arhieresc ca Manastirea Neamt sa nu se amestece cu nimic in treburile Schitului Pocrov.
9. Asezamantul episcopului Pahomie de la Schitul Pocrov cerea nevointa sihastreasca cu desavarsire, in permanenta tacere, in post si neincetata rugaciune. Cinci zile pe saptamana se manca o data pe zi, fara vin si ulei, iar sambata si Duminica se dezlega la vin, ulei, branza, oua si lapte. In timpul Postului Mare si peste saptamana, calugarii, indeosebi schimonahii, aveau voie sa se retraga in padure, la colibele lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu in singuratate. In fiecare miez de noapte, calugarii se adunau in biserica la sunetul clopotului, iar in Duminici se impartaseau toti si luau masa in trapeza. Cei batrani si iscusiti in lupta duhovniceasca coborau in schit numai o data pe saptamana, iar noii incepatori se nevoiau un timp in obste, apoi se retrageau in padure. Pentru desteptarea sihastrilor la Utrenie, se afla un clopot pe Muntele Chiriacu, pe care il suna la vreme un calugar. Aceasta randuiala s-a pazit cu sfintenie aproape un secol, neincercand nici Cuviosul Paisie sa o schimbe, caci nu era alta mai pustniceasca in toata Moldova. Apoi, ajungand Schitul Pocrov sub conducerea Manastirii Neamt, s-a pus aceeasi randuiala ca in lavra.
10. Sihastria fericitului episcop Pahomie devenise in putina vreme cea mai vestita din Moldova. In schit, ca si in Muntele Chiriacu, se nevoiau multi cuviosi sihastri, dintre care unii erau renumiti postitori, exorcisti si taumaturgi; altii erau duhovnici buni, lucratori ai rugaciunii lui Iisus si dascali invatati; iar altii aveau darul lacrimilor si petreceau toata viata in tacere si smerenie, necoborand niciodata din schit, pana la obstescul sfarsit. La acesti cuviosi alergau numerosi bolnavi de prin sate si, cu darul lui Hristos, se faceau sanatosi.

CUVIOASA MAVRA DE LA CEAHLAU (secolele XVII-XVIII)

Aceasta fiica duhovniceasca a Bisericii Ortodoxe Romane si odrasla dupa neam a pamantului romanesc, sfintit prin jertfa si rugaciunile atator sfinti si cuviosi iubitori de Hristos, era de loc dintr-un sat de pe Valea Bistritei, nu departe de Muntele Ceahlau. Parintii ei au crescut-o de mica in frica de Dumnezeu, deprinzand-o cu rugaciunea, cu postul si prezenta regulata la slujbele bisericii. Vara, mai ales, o duceau parintii in pelerinaj pe la marile manastiri din tinutul Neamt, iar in sarbatori o lasau sa se inchine la schiturile de maici din jurul Ceahlaului, precum Casiana, Sofia, Schitul lui Silvestru, zis si „Schitisor”, si mai ales la Durau, care in secolul XVIII ajunge cea mai vestita sihastrie de calugarite din Moldova.
Ajungand ca de 20 de ani si ranindu-i-se inima pentru dragostea lui Hristos, a renuntat la cele trecatoare si, parasind casa parinteasca, a ales pe cele vesnice, adica viata smerita calugareasca, de rugaciune si despatimire, care ajuta cel mai mult la mantuirea sufletului. Mai intai s-a nevoit in obstea de maici a Schitului Silvestru, numit si „Schitisor”, unde se osteneau cateva suflete iubitoare de Hristos, sub povatuirea unei egumene blande si smerite. Dupa cativa ani a luat schima monahala, primind numele de Mavra, in locul celui de botez, Maria. Si era maica Mavra foarte nevoitoare, blanda si smerita, iubind cel mai mult tacerea, biserica si neincetata rugaciune. Dormea cateva ore pe scaun, facea sute de metanii, manca o data pe zi, seara, si se multumea cu cativa pesmeti muiati in apa si cu putine legume. Dorind mai multa liniste, fericita Mavra si-a facut in apropiere o mica chilie din lemn si pamant. Ziua lua parte la biserica si facea ascultare in schit, iar noaptea se nevoia aici cu nestiute osteneli duhovnicesti. Si a sporit Cuvioasa Mavra atat de mult in acest rai al rugaciunii si linistii, incat si pasarile cerului si animalele padurii o iubeau si se imblanzeau in fata ei. Cel mai mult o cinsteau caprioarele. Spun batranii din jurul Ceahlaului ca fericita Mavra mergea totdeauna pe cale, pe potecile muntelui si chiar prin sate, cu o caprioara dupa ea. Intre sihastrii romani cunoscuti, Cuvioasa Mavra este singura careia ii slujeau animalele salbatice, ca si Sfanta Teodora de la Sihla, careia ii aduceau de mancare pasarile cerului. Vazand calugaritele de la Ceahlau nevointa Cuvioasei Mavra, s-au adunat mai multe suflete langa bordeiul ei si au rugat-o sa le fie povatuitoare spre Hristos si mama duhovniceasca. Si erau toate un suflet si un cuget. Nevointa lor era aceasta: neincetata rugaciune in dragoste si smerenie, desavarsita ascultare in bucuria Duhului Sfant, mancare o data pe zi, seara; indelungata priveghere de noapte si citirea Psaltirii si a altor carti sfinte. De la Schitul lui Silvestru, Cuvioasa Mavra s-a retras la si mai aspra nevointa, intr-o poiana sub varful Ceahlaului, numita Ponoare. Aici era singura cu Dumnezeu. Numai iubita ei caprioara, ca o ucenica vrednica ce-i era, o insotea, iar mana Domnului o acoperea de tot raul. Si se nevoia fericita, ca o adevarata mireasa a lui Hristos, pe Muntele Ceahlau, rabdand cu tarie frigul iute, vanturile si zapezile mari, ca si focul ispitelor de tot felul, caci aici se lupta fata in fata cu diavolul, cu gandurile si cu neputintele firii. Ucenicele ei, cautand-o peste tot, au aflat-o pe munte si s-au adunat una cate una in jurul Cuvioasei Mavra. Apoi, rugandu-se si plangand impreuna, cu ajutorul credinciosilor de prin sate, au facut in poiana mai multe chilii pustnicesti si o mica biserica de lemn cu hramul Taborului – Schimbarea la Fata. De la ele, poiana aceasta se numeste pana astazi „Poiana Maicilor”. In aceasta oaza de liniste si rugaciune |S-a nevoit Cuvioasa Mavra pana la sfarsitul vietii, rabdand necazurile cu bucurie si multumind lui Dumnezeu pentru toate. Dadea inca si sfaturi intelepte ucenicelor si credinciosilor care urcau pe munte sa le ceara cuvinte de mantuire si sa le aduca hrana si cele de nevoie. Simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a cerut Preacuratele Taine, apoi, chemand in jurul ei toate ucenicele, le-a dat multe sfaturi duhovnicesti si sarutarea cea mai de pe urma, varsand multe lacrimi. Dupa putin timp au aflat-o in chilie adormita in Domnul si, plangand-o toate calugaritele de sub Ceahlau, au ingropat-o in Poiana de la Ponoare. Moastele ei, ca si ale atator nevoitoare, se afla tainuite aici in „Poiana Maicilor” pana la sfarsitul veacurilor, iar sufletul ei se desfateaza cu ceata Sfintilor in Cer.

SFANTUL ANTONIE SIHASTRUL – Schitul Iezerul-Valcea (secolele XVII-XVIII)

Unul dintre marii sihastri ai Carpatilor a fost si Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia)-Valcea, numit de credinciosii din partea locului „Sfantul Antonie Sihastrul”.
Sfantul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judetului Valcea. Crescand de mic in iubire de Hristos si cunoscand cativa sihastri traitori la liniste, la varsta potrivita s-a tuns in monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit in anii tineretii. Apoi, sporind in rugaciune si smerenie, cu binecuvantarea egumenului, s-a retras la viata pustniceasca in Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur intr-o mica pestera de piatra, laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea si luptandu-se neincetat cu duhurile rele si cu neputintele firii. Caci nimeni, afara de sihastri, nu stie cat de mari sunt ispitele si incercarile celor ce se nevoiesc in viata pustniceasca.
Neavand un lacas propriu de rugaciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvantare si a sapat singur cu mainile sale un mic paraclis in stanca, lucrand trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea si se ruga cu mainile inaltate la cer, varsand multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Ramnicu- Valcea l-a sfintit. In acest mic paraclis se ruga neincetat Cuviosul Antonie. Aici facea ziua si noaptea sute de metanii, aici citea randuiala slujbelor zilnice si Utrenia de la miezul noptii. In sarbatori mari si in posturi venea din timp in timp cate un ieromonah din schit si savarsea Sfanta Liturghie. Astfel, linistea, singuratatea, chilia in piatra, biserica, neincetata rugaciune, citirea scrierilor Sfintilor Parinti si cugetarea la cele dumnezeiesti formau raiul pamantesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curatea pe sine de mandrie si de dulcetile cele trecatoare ale firii si de aici se pregatea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vietii ceresti.
Auzindu-se peste tot despre viata sfanta a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numerosi ucenici, calugari, preoti si credinciosi sa se roage impreuna cu el, sa-i ceara sfaturi si rugaciuni. Iar fericitul sihastru ii primea cu dragoste, ii odihnea, ii hranea cu cuvintele cele dumnezeiesti si ii libera cu pace, creand astfel o adevarata reinnoire duhovniceasca in Oltenia de sub munte.
Dupa 25 de ani de aspra nevointa si sihastrie, Sfantul Antonie si-a dat sufletul in mainile Domnului, prin anul 1714, fiind plans mult de ucenici si ingropat langa micul sau paraclis, cum se vede pana astazi. Credinciosii urca vara pana aici, aprind lumanari, fac rugaciuni si se inchina in „Pestera Sfantului Antonie”, cerandu-i binecuvantare si ajutor.

SFANTUL VISARION MARTURISITORUL (1714 – circa. 1745)

Acest mare aparator al credintei ortodoxe in Banat si Transilvania, care a luptat impotriva unirii cu forta a credinciosilor ortodocsi cu Roma, era de origine sarb, nascut in Bosnia, in anul 1714. Fiind foarte evlavios si ravni tor pentru viata pustniceasca, in anul 1738 este tuns in monahism la Manastirea Sfantul Sava din Tara Sfanta. Dupa ce revine in Serbia, se nevoieste cativa ani intr-o pestera ca sihastru, unde, pentru sfintenia vietii sale, dobandeste darul facerii de minuni.
Auzind patriarhul ortodox Arsenie de la Carlowitz de viata si nevointa lui si fiind atunci mare tulburare in Banat si Transilvania, prin trecerea fortata la uniatie a romanilor ortodocsi, a chemat la sine pe Cuviosul Visarion, l-a hirotonit preot si l-a trimis sa apere dreapta credinta in nord-vestul Carpatilor. In ianuarie, 1744, ravnitorul Visarion pleaca spre Banat si este primit de popor ca un adevarat sfant. Sute si mii de credinciosi ii ies inainte, il asculta si revin in sanul Bisericii Ortodoxe. Peste tot indeamna poporul ortodox sa nu paraseasca legea „strabuna” si sa ramana statornic in staulul Bisericii apostolice.
Din Timisoara merge la Lipova-Arad unde este ascultat de o mare multime de credinciosi. Aici asaza o cruce de lemn in mijlocul satului, unde se fac adevarate pelerinaje de catre ortodocsi, reusind sa-i uneasca aproape pe toti sub bratele crucii lui Hristos. Apoi si-a continuat misiunea ortodoxa de catehizare a credinciosilor care veneau cu miile sa-l asculte si in alte localitati, ca: Deva, Orastie si Salistea Sibiului.
La 26 aprilie, 1744, in drum spre Sibiu, este arestat de armata austriaca si dus sub paza la Viena unde este judecat si aruncat in cumplita temnita de la Kufstein, din porunca imparatesei Maria Tereza. Aici a suferit grele torturi pentru marturisirea dreptei credinte. Dupa aproape un an de chinuri si de legaturi in lanturi, isi da sfantul sau suflet in mainile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, fiind numarat in ceata cuviosilor parinti si aparatori ai Ortodoxiei, alaturi de ceilalti sfinti martiri si marturisitori din Transilvania. Cuviosul Visarion a fost un mare luptator si apostol al unitatii ortodoxe, impotriva dezbinarii uniate din tara noastra, intorcand zeci de sate ortodoxe la Biserica mama. Pentru aceasta, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat in februarie 1950, declarandu-l „sfant marturisitor”, si se face pomenirea lui in ziua de 21 octombrie.
Sfinte Preacuvioase Parinte Visarion, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL IOAN ARHIMANDRITUL – Primul egumen al Manastirii Horezu (+ 1726)

Acest egumen iubitor de Hristos era din tinutul Argesului. Intrand in Manastirea Negru Voda din Campulung, se face calugar si in putina vreme ajunge preot si egumen. Caci era iscusit parinte duhovnicesc al calugarilor si credinciosilor si bun iconom al casei lui Dumnezeu, vestit in toate satele din imprejurimi. Auzind evlaviosul domn Constantin Brancoveanu de egumenul Ioan si iubindu-l mult pentru intelepciunea lui, in anul 1692 il numeste egumen si ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care atunci se zidea. Si a povatuit cuviosul arhimandrit Ioan 33 de ani marea lavra de la Horezu, fiind intru toate ravnitor la cele sfinte, asemenea Mariei, si prea iscusit iconom al celor din afara, asemenea Martei.
Arhimandritul Ioan a condus mai intai lucrarile de zidire ale Manastirii Horezu (1692-1697). Apoi a impodobit-o cu aleasa pictura, invrednicindu-se sa fie si el zugravit alaturi de familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, lucrarile de zidire ale bolnitei (1696) si ale paraclisului ctitoricesc din incinta, prin dania sotiei evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului Sfantul Stefan, peste apa Horezului, ctitorita de Stefan, fiul lui Constantin Brancoveanu (1698), iar in partea de nord a manastirii a ctitorit personal Schitul Sfintii Apostoli (1700), pe care apoi il inchina lavrei.
Cuviosul egumen Ioan a condus lucrarile de zidire si innoire si la alte manastiri, precum: Polovragi (1703); Surpatele, ctitorita de doamna Maria (1706); paraclisul Manastirii Cozia (1710) si altele, fiind considerat in vremea sa cel mai iscusit „ispravnic” de biserici si manastiri din Tara Romaneasca. Iar calugarilor ce se nevoiau in bisericile zidite de el le cerea numai sa-l pomeneasca la rugaciunile lor, precum singur spune: „Cu plecaciune ma rog ca in toate joile de peste an, intr-o saptamana o data, sa nu lipseasca Sfanta Liturghie, ca sa se bucure si sufletul meu de acea rugaciune a sfintiilor voastre, si sa aiba ticalosul meu suflet nadejde intru slava lui Dumnezeu…”.
Cuviosul Ioan arhimandritul era, totodata, cel mai apropiat sfetnic de taina, colaborator si duhovnic al familiei domnitorului martir Constantin Brancoveanu. Iar dupa mucenicia sa si a celor patru copii la Constantinopol (1714), egumenul Ioan era singurul parinte si mangaietor, dupa Dumnezeu, al sotiei fericitului ctitor, ramasa vaduva cu sapte copii.
Savarsind bine calatoria acestei vieti, Cuviosul egumen Ioan si-a dat sufletul in mainile Domnului, in vara anului 1726, fiind inmormantat de obstea manastirii in biserica voievodala.

PUSTNICII DIN POIANA TRAPEZEI – Valea Sihastriei (secolele XVII-XVIII)

In vatra isihasta din jurul Manastirii Sihastria s-au nevoit in secolele trecute multi cuviosi parinti iubitori de liniste. Pe poteca ce duce din Sihastria peste Muntele Agapia, la numai 1 km in padure, se afla o mica poiana, cunoscuta pana astazi cu numele de „Poiana Trapezei”.
Aici s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos, pana la mijlocul secolului XIX, generatii intregi de calugari isihasti. Iar nevointa acestor sihastri era aceasta: fiecare se ostenea in chilia sa toata saptamana, in rugaciune, in post si in cugetarea celor dumnezeiesti. Duminica si in sarbatori se adunau cu totii, impreuna cu parintele lor duhovnicesc, la priveghere de toata noaptea in paraclisul de lemn de alaturi. Dupa cantarea Utreniei se savarsea Sfanta Liturghie si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului. Apoi sihastrii mancau impreuna asa-numita masa a dragostei, la un loc anume pregatit in mijlocul poienii. La urma luau binecuvantare de la parintele lor duhovnicesc si se retrageau la chilii.
In acest loc s-au nevoit intotdeauna duhovnicii iscusiti in rugaciune si intelepti in cuvant, la care alergau numerosi sihastri din partea locului. Si era traditia ca la praznicele imparatesti si mai ales la Craciun, la Sfintele Pasti si la Pogorarea Sfantului Duh sa se adune toti sihastrii din Muntii Sihlei si Agapiei la parintii din Poiana Trapezei. Aici isi marturiseau gandurile la batranul, privegheau la slujba pana dimineata, dand lauda lui Dumnezeu, se impartaseau cu Trupul lui Hristos si luau masa impreuna dupa traditie. Apoi se sarutau duhovniceste si plecau linistiti la colibele lor. Toti cei care veneau la acesti sihastri erau odihniti si ospatati, de unde si numele locului „Poiana Trapezei”, adica „Poiana ospatului si a iubirii”.
Ca o marturie a trecutului, se mai vad pana astazi in aceasta poiana urme de chilii si cativa pomi fructiferi.

CUVIOSUL AGAFTON SIHASTRUL – Manastirea Agafton – Botosani (secolul al XVIII-lea)

Ieromonahul Agaton (popular Agafton) era cu metania din Manastirea Doamnei, ctitorita de Elena Rares in anul 1552. Dupa mai multi ani de nevointa a fost chemat de Dumnezeu la viata pustniceasca. Deci, luand cu sine doi ucenici, s-a retras in padurile din apropiere, unde se nevoiau cativa calugari, si acolo a sihastrit zece ani in post si in neincetata rugaciune, ajungand sihastru si duhovnic vestit in tinutul Botosanilor. In anul 1729, Cuviosul Agafton Sihastrul, vazand ca se aduna fratii in jurul lui, „au mers in codrul ce este pe locul domnesc la ocolul Botosanilor si au curatat padurea si au facut manastioara si si-au pus pometi pe langa chilii”. Aceasta mica asezare pustniceasca, cu hramul Sfintilor Arhangheli, s-a numit la inceput „Sihastria lui Agafton”. Aici a adunat cuviosul ca la 20 de sihastri si impreuna s-au nevoit in placere de Dumnezeu pana la jumatatea secolului XVIII. Randuiala sihastrilor era aceasta: neincetata rugaciune ziua si noaptea, citirea Psaltirii la chilii, masa dupa asfintitul soarelui; Duminica, Sfanta Liturghie si impartasirea de obste. Acest fericit sihastru era mare dascal al linistii si rugaciunii, incat nimeni din ucenici nu ajunsese la masura lui. Era, totodata, iscusit duhovnic al sihastrilor si mirenilor si izgonitor de duhuri necurate, jertfindu-se pentru mantuirea tuturor. Caci era cu adevarat om al dragostei, si nu era sihastru si egumen mai cunoscut in partea locului decat dansul. Simtindu-si sfarsitul aproape, Cuviosul Agafton si-a binecuvantat ucenicii si s-a mutat cu pace in odihna lui Hristos.

CUVIOSUL ISACHIE SIHASTRUL – Manastirea Sucevita (secolul al XVIII-lea)

Ieroschimonahul Isachie s-a nevoit mai intai in obstea Manastirii Sucevita, sub egumenii Iorest (1725) si Teofan (1732). Apoi, dorind sa urmeze fericitilor pustnici, s-a retras pe culmea unui deal inalt din apropierea manastirii, numit „Dealul Furcoiului”, si acolo a sihastrit mai mult de 30 de ani. Acest cuvios s-a nevoit la inceput singur in padure, facand multe osteneli calugaresti si rabdand grele ispite de la diavolul. Dar, prin darul Sfantului Duh biruind ispitele, s-a invrednicit de la Dumnezeu sa izgoneasca necuratele duhuri din oameni, incat numele lui era cunoscut peste tot. Numerosi bolnavi urcau la chilia lui si se vindecau. In anul 1760, Cuviosul Isachie a adunat cativa ucenici in jurul sau, a inaltat o mica biserica de lemn cu hramul „Schimbarea la Fata” si a intemeiat un schit de sihastri pe Dealul Furcoiului. Aceasta mica sihastrie a durat peste 20 de ani, ca loc de liniste si de rugaciune pentru calugarii din Manastirea Sucevita, iar pentru credinciosii din imprejurimi, loc de mangaiere duhovniceasca. Caci ajunsese Cuviosul Isachie duhovnic foarte iscusit, taumaturg si inaintevazator, vestit in toata Moldova de Nord. Viata lui stralucea pe munte ca o faclie in sfesnic, calauzind catre Hristos, atat pe calugari, cat si pe mireni.
In anul 1780, Cuviosul Isachie a coborat in Manastirea Sucevita si, dupa putina vreme, si-a dat sufletul cu pace in mainile Domnului. Sihastria sa, mai dainuind pana in anul 1785, a ramas in paragina, impreuna cu toate schiturile de sub ocupatia austriaca.

CUVIOSUL SEBASTIAN SIHASTRUL – Intemeietorul Schitului Sihastru-Tecuci (secolul al XVIII-lea)

Pustnicul Sebastian era cu metania din Manastirea Bogdana-Targu Ocna, unde s-a nevoit in primii ani ai secolului XVIII. Apoi, dorind sa se retraga la fericita liniste, s-a facut sihastru in padurile seculare ale Tecuciului, peste Valea Siretului. Iar nevointa lui era aceasta: noaptea se ruga in chilie cu priveghere si metanii, iar ziua lucra in gradina si aduna ierburi si flori tamaduitoare de boli din padure, iar cu mintea se ruga neincetat. Apoi impartea in dar la bolnavi aceste plante si cu rugaciunile lui multi se vindecau. Asa s-a facut vestit schimonahul Sebastian in toate satele din partea locului si nu putini suferinzi veneau la bordeiul lui si se vindecau. Caci se invrednicise cuviosul de la Dumnezeu de darul tamaduirii bolilor.
Dupa o nevointa ca aceasta, prin anul 1740, s-a intamplat o lupta grea in aceste paduri intre moldoveni si tatari, si multi din ambele parti au cazut. Atunci si hatmanul Sandu Sendrea a fost greu ranit la picior. Retragandu-se oastea, hatmanul a fost gasit de sihastru in padure, chinuit de durere, si l-a dus la chilia lui sa-l ingrijeasca. Deci, i-a zis cu lacrimi hatmanul: „Sfinte parinte, de ma vei tamadui de aceasta rana si voi scapa cu viata, voi inalta o biserica in acest loc si voi face aici manastire de calugari, spre lauda lui Dumnezeu”.
Ingrijindu-l cu multa dragoste Cuviosul Sebastian, in cateva luni de zile s-a vindecat bolnavul cu rugaciunea si cu plantele lui. Atunci, hatmanul Sandu Sendrea, drept multumita lui Dumnezeu, a zidit o biserica si cateva chilii din averile sale, alaturi de bordeiul sihastrului, in cinstea Sfantului si Marelui Mucenic Dimitrie. Acest lacas s-a numit „Schitul Sihastru”, dupa numele cuviosului, iar schimonahul Sebastian, invrednicindu-se de darul preotiei, a devenit cel dintai ctitor si egumen al acestui schit. In anul 1748, biserica a fost sfintita de episcopul Ioanichie de Roman (1747-1769).
Asa a ajuns Cuviosul Sebastian incepator de frati si parinte duhovnicesc pentru multi credinciosi. Numele lui era cunoscut pana la domnul Moldovei, si toti se foloseau de intelepciunea si de darul care era in el. Deci, mai traind peste zece ani si lasand in schit multi ucenici, s-a mutat cu pace in ceata cuviosilor parinti.

EPISCOPUL IOANICHIE AL ROMANULUI – Ctitorul Schitului Vovidenia-Neamt (secolul al XVIII-lea)

Acest evlavios episcop era de. loc din tinutul Neamt, iar cu metania din Schitul Slatiorul (astazi, Vovidenia). Intrand de tanar in nevointa calugareasca, a avut mai intai povatuitori pe cuviosii sihastri de la Pocrov. Apoi, invatand carte si deprinzand frica de Dumnezeu, s-a facut calugar si preot ales in schit.
In anul 1746, ieromonahul Ioanichie a fost randuit staret al Manastirii Neamt, careia ii face unele adaugiri. Iar in toamna anului urmator este ales episcop al Eparhiei Romanului, pe care o pastoreste cu duhovniceasca intelepciune 22 de ani. Acest episcop si iconom al Tainelor lui Dumnezeu era plin de blandete si de smerenie. Inima si chilia lui erau deschise pentru toti, cu aceeasi statornica dragoste mangaind si alinand suferintele omenesti si vorbind tuturor de Hristos. Pentru aceea, credinciosii il cautau si-l iubeau ca pe un adevarat parinte si pastor duhovnicesc.
In timpul pastoriei sale, episcopul Ioanichie a ctitorit si innoit multe schituri si manastiri din eparhie, precum: Bogdana, Casin si Soveja; Schiturile Sihastru, Buluc, Lepsa, Savu si altele. In orasul Roman, a intemeiat la Manastirea Precista Mare primul spital public, intretinut din veniturile bisericii. De asemenea si in orasul Focsani a intemeiat, in incinta Manastirii „Sfantul Prooroc Samuil”, un spital public cu acelasi patron. La ambele spitale, episcopul Ioanichie facea vizite canonice, dadea ajutoare si randuia ieromonahi slujitori si calugarite surori de caritate.O alta ctitorie a episcopului Ioanichie este Schitul Vovidenia de langa Manastirea Neamt, pe care il innoieste din temelie in anul 1749. In locul bisericii vechi, el inalta o alta biserica de lemn cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, face chilii, trapeza si clopote noi si schimba numele schitului din „Slatioru” in „Vovidenia”. Apoi aduna peste 60 de calugari si inchina schitul Manastirii Neamt. Timp de aproape doua secole, Sschitul Vovidenia si Schitul Pocrov au fost locuri de retragere si liniste ale monahilor din marea lavra. Aici se nevoiau duhovnici din cei mai buni si schimonahi ravnitori in post si rugaciune.
La inceputul anului 1769, smeritul episcop Ioanichie isi da sufletul in bratele lui Hristos si este inmormantat in pridvorul bisericii din Manastirea Neamt.

CUVIOSUL VASILE IEROSCHIMONAHUL – Staretul Schitului Poiana Marului (+ 1767)

Viata

Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost parintele duhovnicesc al staretului Paisie de la Neamt si unul din cei mai vestiti dascali si lucratori ai rugaciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, dupa traditie, din partile Poltavei si s-a nascut spre sfarsitul secolului XVII.
Luand din tinerete crucea lui Hristos, s-a facut schimonah in Schitul Dalhauti-Focsani, prin anii 1705-1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osardie si frica de Dumnezeu. Aici a deprins adancul Sfintei Scripturi si a citit multe scrieri ale Sfintilor Parinti. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrator al sfintei rugaciuni si sfetnic duhovnicesc al parintilor din obste. Primind hirotonia in preot, in anul 1715 ajunge egumen al Manastirii Dalhauti si vestit povatuitor de suflete, incat numele lui se facuse cunoscut peste tot, pana la domnul Tarii Romanesti, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cat a fost staret la Dalhauti, Cuviosul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si lucrarea cea de taina a rugaciunii lui Iisus. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala duhovniceasca de traire isihasta, dupa invatatura Sfintilor Parinti, renumita in Tara Romaneasca. Ucenicii sai, munteni, moldoveni, ardeleni si rusi, traiau in desavarsita dragoste si buna randuiala. Apoi, nemaiincapand la Dalhauti, se stabilesc, o parte, la Schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Carnu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Valea Neagra (Vrancea) si altele. Prin anii 1730-1733, staretul Vasile reinnoieste Schitul Poiana Marului si se muta aici cu 12 ucenici. Ca staret la Poiana Marului, Cuviosul Vasile conduce duhovniceste toate schiturile din Muntii Buzaului, pe care le cerceteaza regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii sai a fost si Cuviosul Paisie, pe care il primeste in Schitul Trestieni pentru cativa ani, iar in anul 1750 il calugareste in Muntele Athos.
Randuiala staretului Vasile era aceasta: trairea in desavarsita armonie, citirea zilnica a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, practicarea rugaciunii lui Iisus, pazirea curata a mintii, mancarea o data pe zi si impartasirea saptamanala. Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte” despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfintilor Nil de Sorska, Filotei, Isihie si Grigorie Sinaitul. Cuvintele sale introductive sunt adevarate pagini de filocalie si calauza spre Hristos prin sfanta rugaciune.
Ajungand la masura marilor sihastri, Cuviosul Vasile si-a dat sufletul in mainile Domnului in anul 1767, lasand in urma numerosi ucenici.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Cuviosul Vasile de la Poiana Marului a fost nu numai ctitorul unei mari sihastrii romanesti, renumita chiar peste hotarele tarii, ci si parintele duhovnicesc al altor unsprezece schituri si manastiri din judetele Vrancea si Buzau, pe care le organizeaza personal dupa randuiala isihasta fixata de el si le populeaza cu numerosi ucenici formati de el. Preluand miscarea isihasta de la Schitul Pocrov initiata de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (+ 1726), fericitul staret Vasile era foarte iscusit in viata de rugaciune, in cunoasterea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti filocalici. Punand accent mai ales pe ascultare, pe lectura si rugaciune in manastirile si sihastriile din centrul tarii noastre, reuseste sa creeze un adevarat curent de innoire duhovniceasca ia monahismul romanesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al doilea ca marime dupa cel din secolul XV, initiat de Sfintii Nicodim de la Tismana (+ 1406), Leontie de la Radauti si Daniil Sihastrul, va fi desavarsit si raspandit in toate tarile ortodoxe la sfarsitul secolului XVIII si inceputul celui urmator, prin marii stareti Paisie de la Neamt (+ 1794), Gheorghe de la Cernica (+ 1806) si Sfantul Calinic de la Cernica (+ 1868).
2. Datorita asezarii tarii noastre la rascrucea dintre Peninsula Balcanica ortodoxa, in care stralucea Muntele Athos, si Rusia ortodoxa, cu avantul ei isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Marului a gasit aici locul cel mai potrivit pentru o viata monahala innoita, atat prin rugaciune, cat si printr-o traire duhovniceasca imparateasca. Acest iscusit dascal al rugaciunii a reusit sa imbine atat de armonios in sihastriile din tinutul Buzaului si Vrancei asprimea ascetica a vietii calugaresti din Sinai si Athos, cu experienta mistica a monahismului slav si cu traditia isihasta de sihastrie din sutele de schituri si manastiri, in care monahismul romanesc, atat de masurat si asezat, isi ducea viata duhovniceasca fara intrerupere inca din secolul IV. Astfel, staretul Vasile reinnoieste viata monahala din schituri si sihastrii prin imbinarea acestor trei experiente: greaca, rusa si romana; iar marii stareti Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica, urmati de Sfantul Calinic, vor reinnoi viata duhovniceasca din marile lavre si chinovii romanesti.
3. Reinnoirea vietii monahale de la Poiana Marului si din celelalte schituri din Vrancea si Buzau s-a inceput si desavarsit printr-o profunda viata de rugaciune, supravegheata permanent aproape o jumatate de secol, de catre marele staret Vasile. El cerea ucenicilor sai sa practice neincetat rugaciunea inimii, chiar inainte de despatimire, sa traiasca in desavarsita dragoste si ascultare, sa iubeasca tacerea, smerenia, postul si saracia celor materiale. Toate acestea, impreuna cu stricta respectare a slujbelor bisericesti la care luau parte toti calugarii, au contribuit cel mai mult la curentul monahal innoitor care a odraslit in Schitul Poiana Marului.
4. Despre rugaciunea inimii astfel invata Cuviosul Vasile de la Poiana Marului:
– Multi, citind cartea Sfantului Grigorie Sinaitul si neavand incercarea lucrarii mintii, gresesc in intelegerea cea dreapta a ei, socotind ca aceasta lucrare a fost data numai barbatilor celor sfinti si fara de patima. De aceea, tinandu-se de obiceiul de acum, adica numai de citirea si cantarea psalmilor, a troparelor si a canoanelor, savarsesc numai rugaciunea cea din afara. Ei nu inteleg ca acest fel de rugaciune cantata ne-au dat-o parintii numai pana la o vreme, pentru neputinta si pruncia mintii noastre. Aceasta pentru ca, deprinzandu-ne prin citire si cantare, sa urcam la treapta lucrarii celei cu mintea, nu sa petrecem pana la sfarsit in aceasta. Pentru ca, citind si cantand numai cu buzele rugaciunea cea din afara, ramanem la o parere bucuroasa de noi insine, socotind ca facem un lucru mare.
5. Repetand invataturile Sfantului Grigorie Sinaitul, asa isi invata ucenicii Cuviosul Vasile de la Poiana Marului:
– Cantarea noastra se cade sa fie ingereasca, dupa cum ne este si vietuirea, iar nu trupeasca. Caci cantarea cu glas si cu strigare a fost data pentru lenevirea si nepriceperea noastra, ca sa ne ridice la rugaciunea cea adevarata din inima.
6. In continuare adauga Cuviosul Vasile, citand pe marele sinait:
– Nu-i este cu putinta celui ce se lupta in acest fel, adica cu rugaciune citita, din afara, sa dobandeasca candva pace duhovniceasca sau sa ia cununile biruintei. Caci unul ca acesta este asemenea celui ce lupta noaptea, care aude glasurile dusmanilor si primeste rani de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc si pentru ce, caci intunericul ii orbeste mintea. Cel ce se lupta astfel, cu rugaciunea exterioara, nu va putea scapa sa fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suporta, dar de plata este pagubit.
7. Iar pentru curatirea mintii de ganduri si coborarea ei in inima in vremea rugaciunii, asa invata Cuviosul Vasile: – Daca simturile din afara nu pot opri mintea de la ganduri, trebuie ca mintea sa fuga din simturi, in vremea rugaciunii, in camara inimii si sa stea acolo surda si muta la toate gandurile. Caci, precum sabia cea cu doua taisuri, ori in ce parte o vei intoarce, taie cu ascutisul ei cele ce se nimeresc in preajma ei, tot asa lucreaza si rugaciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind intoarsa spre gandurile cele rele si spre patimi, iar alteori spre pacat, spre aducerea aminte de moarte si de muncile cele vesnice.
8. Aratand valoarea atat de mare a rugaciunii din inima, fata de cea citita si cantata, spunea staretul Vasile si aceasta:
– De va voi cineva, fara aceasta rugaciune din inima, numai cu rugaciunea rostita si cantata si cu simturile si impotrivirea cea din afara sa surpe atacurile vrajmasilor si sa se impotriveasca oricarei patimi sau gand viclean, acela va fi biruit degraba si de multe ori de vicleanul diavol, facandu-l sa se aplece spre slava desarta si spre neatentie, socotindu-se pastor si invatator al oilor celor cuvantatoare.
9. Iar despre importanta rugaciunii si a cantarilor din biserica si cum trebuie sa fie facute ele, asa invata Cuviosul Vasile pe ucenicii sai:
– Sa nu socotesti, binecredinciosule cititor, ca, luandu-ne pe noi Sfintii Parinti, de la multa cantare din afara si poruncindu-ne sa ne deprindem cu lucrarea, adica cu rugaciunea mintii, nesocotesc psalmii si canoanele. Sa nu fie aceasta. Caci acestea sunt date de Duhul Sfant Bisericii lui Hristos, intru care se savarseste toata lucrarea de sfintire prin hirotonie si toata taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvantul, pana la a doua venire a Lui, in care se cuprinde si invierea noastra. Ca nu este ceva omenesc in randuiala bisericeasca, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastra si nici o imputinare pentru pacatele noastre.
10. Cugetand la cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba (I Cor. 14, 10), Cuviosul staret Vasile invata pe ucenici ca mai mare folos avem rostind la rugaciune cateva cuvinte cu atentia mintii si simtirea inimii, decat mii de cuvinte numai cu limba, fara atentie si simtire. Astfel, marele dascal al rugaciunii invata, zicand:
– Se cade mai intai a ne deprinde mintea si inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicand din adancul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dupa ce ne vom curati mintea cu aceasta rugaciune, se cuvine a ne urca la cantarea intelegatoare, adica la cantarea si rugaciunea din biserica, deoarece oricare incepator, si inca patimas, poate savarsi cu intelegere aceasta rugaciune intru pazirea inimii. Iar cantarea bisericeasca nicidecum nu o poate face, pana nu-si va curati mai intai mintea cu aceasta rugaciune. Sfantul Simeon, arhiepiscopul Salonicului, avand acelasi duh si dar, porunceste arhiereilor, preotilor, calugarilor si tuturor mirenilor, sfatuindu-i sa zica si sa uneasca cu rasuflarea in toata vremea si in tot ceasul aceasta sfintita rugaciune. El zice impreuna cu Apostolul Pavel: „Nu este alta arma mai tare nici in cer, nici pe pamant, ca numele lui Iisus Hristos”.
11. Zicea iarasi:
– Cel ce vietuieste drept si fara prihana, ferindu-se de placerea sa si de inaltarea mintii, de s-ar ridica toate taberele diavolesti asupra lui si mii de ispite, va ramane nevatamat, spun Parintii. Dar cel ce umbla dupa randuiala proprie si dupa sfatul sau, adica in neascultare si in voile sale, acela cade in inselaciune. Caci sunt doua pricini ale inselaciunii, adica ale caderii din rugaciunea cea curata a inimii: lucrarea faptelor bune dupa voie proprie, adica fara ascultare si sfatuire, si a doua este inaltarea mintii, adica mandria cugetului, care este impotriva smeritei cugetari.
12. Cuviosul Vasile, intr-un glas cu toti Sfintii Parinti, spune ca din trei pricini unii din calugari si din crestini parasesc lucrarea cea sfintita a rugaciunii inimii. Unii din ei „lasa aceasta lucrare numai sfintilor barbati fara patima, socotind ca numai acelora li se potriveste, nu si celor patimasi”. A doua pricina a parasirii rugaciunii inimii este „imputinarea aproape totala a invatatorilor la acest fel de vietuire”; iar a treia pricina este „inselaciunea care se iveste in aceasta lucrare”, adica ispita mandriei si a voii proprii. Or, pentru imputinarea patimilor la calugarii incepatori, este nevoie de atentia mintii si paza inimii, adica de rugaciunea mintii. Iar daca lipsesc dascalii rugaciunii, „avem scrierile sfintilor ca invatator”. Cat pentru piedicile de care se tem unii, ei se fac siesi piedica, „caci nu trebuie sa te feresti sa mergi in padure din teama de lup. Pentru ca numai de Dumnezeu trebuie sa te temi, sa fugi din frica sau sa te lepezi de El”.
13. Cat pentru importanta postului la deprinderea rugaciunii inimii, staretul Vasile de la Poiana Marului aduce in mijloc cuvantul Sfantului Vasile cel Mare, care zice: „Infranarea se randuieste potrivit puterii trupesti a fiecaruia”. Apoi adauga:
– Cu adevarat si de aceasta se cuvine sa se tina seama, ca nu cumva, zdrobind cu infranarea cea peste masura puterea trupeasca, sa se faca trupul sleit si neputincios spre sporirea duhovniceasca. Pentru ca, de ar fi fost bine sa slabim cu trupurile si sa zacem abia vii, negresit, asa ne-ar fi facut Domnul de la inceput. Dar de vreme ce ne-a facut asa cum ne-a facut, gresesc cei ce nu pazesc precum este ceea ce a fost facut. Pentru aceea zice Sfantul Maxim: „Da trupului cele dupa putere si intoarce toata nevointa ta spre lucrarea mintii”. Iar Sfantul Diadoh zice: „Postul are lauda in sine, dar nu la Dumnezeu”. Deci, nu se cade nevoitorilor binecredinciosi a se trufi pentru el, ci sa vada tinta cugetarii noastre in credinta in Dumnezeu.
14. Cuviosul Vasile de la Poiana Marului spunea ucenicilor ca viata monahala are trei cai: viata de obste, vietuirea in doi sau trei, numita si cale de mijloc sau imparateasca, avand toate in comun, iar a treia este pustnicia, cea mai inalta, pe care o duc numai cei sfinti si desavarsiti, dupa ce mai intai au parcurs primele doua cai. Dar unii monahi, zicea el, isi aleg si o alta cale, in afara de orice ascultare si binecuvantare. Acestia isi fac chilia unde vor si traiesc singuri, ingrijindu-se mai mult de cele ale trupului.
– Schimnicia inainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricina de mandrie si iubire de sine; pe cand trairea impreuna cu altii iti descopera slabiciunile, te apara de ispite si te poate curati zilnic, prin harul lui Hristos, lucrand din dragoste pentru Domnul.
15. Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, invata cuviosul: – Ia aminte la citirea Scripturilor si, de nu vei fi om, te vei face om, ca citirea Scripturilor este tamaduire cu mult mestesug si mantuitoare. Insa, mare intarire este a nu gresi intelegerea citirii Scripturilor si mare surpare si prapastie adanca este neintelegerea Scripturilor. De aceea trebuie sa cunoastem si scrierile Sfintilor Parinti si ale altor nevoitori care ne ajuta pe calea mantuirii.

SCRISOARE CATRE PREACUVIOSUL SI DUHOVNICESCUL MEU FIU INTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE

„Asteptand cu mare dor intoarcerea ta, ca iarasi sa ne vedem cu bucurie fata catre fata, iti trimit tie, prea iubitul meu fiu si prieten, imbratisarea mea calduroasa si iti amintesc de intelegerea si legamantul nostru de a vietui in pacea Domnului: De veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre si Cele ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. (Matei 6, 14-15; Luca 6, 31).
Eu, o, prietene, fiind om neputincios, cand gresesc fata de cineva, voiesc ca acela sa ma ierte. De asemenea, ma silesc, chiar daca inima mea se impotriveste sa iert si eu fratelui meu greselile lui fata de mine. Pana cand insa? Nu de sapte ori, zice Domnul, ci de saptezeci de ori cate sapte, daca ne va gresi si-i va parea rau, sa-i iertam lui. Aceasta este pravila si dreptarul nostru, pe care daca le-am pazi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi si impreuna-vietuirea noastra.
Dar adesea, inclinarea noastra de a ne acoperi greselile si a ne dezvinovati – pe care cineva a numit-o unealta a diavolului – nu ne lasa sa ne luam asupra-ne vinovatia, cum ne este porunca, ci ne indeamna sa o punem in sarcina fratelui nostru, iar pe noi sa ne socotim nevinovati, ceea ce vadit este o minciuna. Fratele este vinovat ca m-a suparat, iar eu am pacatuit ca nu am rabdat. Amandoi am gresit in fata poruncilor lui Hristos si totusi aruncam vina unul asupra celuilalt, ca si Adam asupra Evei si Eva asupra sarpelui. Si astfel ne pierdem sufletele si ne osandim ca si aceia, numai pentru ca umblam a ne dezvinovati, si nu pentru pacat, caci nu este in lumea aceasta om fara pacat, chiar de ar fi sfant si de ar vietui numai o zi pe pamant. Deci este lucru lamurit ca nu numai pentru pacate vom fi osanditi, toti cei care ne impotrivim poruncilor lui Hristos, ci si pentru aceea ca vrem sa ne ascundem vinovatia. Sa zic ca ma loveste cineva peste obraz, iar eu, nevoind sa sufar una ca aceasta, arunc toata raspunderea asupra lui, care neindoielnic are partea lui de vina, si-l infatisez ca pe un defaimator al poruncilor lui Hristos, iar pe mine insumi nu ma invinuiesc de nerabdare. Se intelege ca atat” cel care m-a lovit trebuie sa fie judecat, cat si eu, care n-am avut destula rabdare, trebuie sa ma pocaiesc si sa iau asupra-mi vina de a fi calcat porunca rabdarii. De aceea si Bogoslovul spunea: „Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi”. Iar daca vrem, o, prietene, ca adevarul sa se salasluiasca intru noi, atunci sa fugim de apucatura de a ne dezvinovati si sa ne insusim greselile, si atunci adevarul se va arata pe fata, de la sine sau prin usile pocaintei. Descoperirea de la sine a adevarului sta in voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocaintei atarna de slabele noastre puteri omenesti.
Din acestea, dar, se poate vedea ca lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci asupra duhurilor intunericului, a incepatoriilor si a stapaniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).
Vina dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai fagaduit, ca sa ne fii impreuna-nevoitor si impreuna-luptator impotriva duhurilor rautatii de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar cobori raiul pe pamant, decat in chipul acesta. Bunaoara sa ne suim amandoi intr-o luntre si sa pornim cu ea, ca si cum am avea o trebuinta oarecare, in sus pe apa Niprului pana la Kiev. Cata vreme vom impinge cu lopetile, luntrea noastra va inainta in susul apei, iar daca incetam vaslitul, atunci fara sa ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale pana la Oceacov sau pana la Kinburn. Aceasta o spun ca sa intelegi ca toate suisurile duhovnicesti se castiga cu anevoie si cu sudoare multa. Cata vreme omul se nevoieste si vegheaza, el urca, ca si luntrea in susul apei. Iar cand vrea sa se mai odihneasca si inceteaza truda, el indata coboara la vale, ca si luntrea manata de apele Niprului pana in Crimeea, caci, slabindu-ne puterile, patimile si ispitele lucreaza atunci in voie.
Aceasta este calea cea ingusta, care duce la mantuire, si calea cea larga, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabda necazul si supararea, savarseste in sufletul sau mare nevointa si truda, ca si cel care vasleste luntrea impotriva cursului apei. Pe cand omul care se manie si tine minte raul si mai ales daca si cauta sa se dezvinovateasca, acela isi slabeste si isi seaca puterile sufletesti, incat ispitele patrund in sufletul lui fara nici o greutate si-i duc mintea spre tot felul de placeri si patimi, precum si apa duce luntrea spre Oceacov si Crimeea. Asa se intampla cu oricine se lasa cuprins de poftele si desfatarile trupesti si de patimi. De aceea zice apostolul ca trupul se lupta asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, daca trupul nostru lasa vaslele si vrea sa adoarma in luntre, atunci apa de la sine il duce, impreuna cu luntrea, la vale spre tinutul tatarilor, pe cand duhul sau cugetul curat indeamna si sileste trupul sa vasleasca si sa impinga din rasputeri luntrea la deal impotriva apei, pana la Kiev. Urmand aceasta pilda, vino la noi, o, prietene si prea iubite fiule, si te urca cu noi in luntre sau mai bine zis in corabia noastra si, luand in maini lopetile, vasleste impreuna cu noi, ca sa manam corabia in susul apei si sa nu o scapam la vale, spre lucrarea poftelor si a patimilor. Iar daca din pricina slabiciunii noastre nu vom putea neintrerupt, zi si noapte, sa inaintam cu corabia, atunci macar sa nu o lasam dusa de apa la vale si sa o tinem pe loc cu ajutorul ancorei, adica cu impotrivirea noastra fata de lucrarea patimilor. In acest chip odihnindu-ne putin, iarasi vom lua lopetile si vom mana corabia la deal, adica luptand impotriva poftelor si inclinarilor noastre rele.
Tine-te dar, o, prietene, de fagaduinta data la plecarea ta, ca de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe langa parintele Paisie, viata pe care o doresti, apoi – cu cuvintele tale ai spus: „atunci imi voi smeri gandurile mele si ma voi intoarce inapoi”.
Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Pana cand vei fi purtat de gandurile tale, ca un al doilea Moise, leganat de valurile apelor, in cosul sau de trestie? Porneste-te la drum si drumul te va aduce la bratele maicii tale, care te-a nascut duhovniceste, precum si pe acel prunc l-a adus fiica faraonului, maicii sale ca sa-l creasca.

Fii sanatos in Domnul si te roaga pentru mine pacatosul”.
VASILE, staretul de la Poiana Marului, 1766

SFANTUL SOFRONIE MARTURISITORUL – Manastirea Cioara- Sebes (secolul al XVIII-lea)

Sfantul Sofronie era de loc din satul Cioara-Sebes, judetul Alba. Fiind de mic foarte iubitor de Dumnezeu, a primit schima monahala la una din sihastriile Tarii Romanesti, ajungand vestit sihastru si implinitor al Evangheliei lui Hristos.
In anul 1756, intorcandu-se in satul natal, a intemeiat o mica sihastrie in padurile din imprejurimi, cunoscuta cu numele de „Schitul Cioara”, adunand acolo si cativa ucenici. Apoi, vazand asuprirea si nedreptatea la care erau supusi romanii ardeleni ortodocsi si arzand de ravna pentru Hristos, a umblat ani de zile prin satele din Ardeal, indemnand pe credinciosi sa pazeasca cu sfintenie credinta ortodoxa. Pentru aceasta, la porunca craiului Ardealului, a fost aruncat in temnita si batut cumplit pentru ravna si indrazneala lui. Fiind scos din inchisoare, a inceput iarasi a marturisi dreapta credinta in satele din Muntii Apuseni. Apoi a fost din nou intemnitat si chinuit pentru Hristos. Dar, cu rugaciunile credinciosilor fiind eliberat, la 14 februarie, 1761, a adunat un „mare sobor” in orasul Alba Iulia, cerand egalitate in drepturi poporului roman si episcop ortodox pentru credinciosii din Ardeal. In acelasi an, vazandu-si dorinta implinita, s-a retras la Manastirea Curtea de Arges, unde, mai traind putin, s-a savarsit cu pace, dandu-si sufletul in mainile lui Hristos. Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat in anul 1955, numarandu-l in ceata sfintilor marturisitori si se face pomenirea lui la 21 octombrie.
Sfinte Preacuvioase Parinte Sofronie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL RAFAIL CALIGRAFUL – Manastirea Horezu (secolul al XVIII-lea)

Monahul Rafail Caligraful este numarat printre cei mai vestiti scriitori de opere patristice din Tara Romaneasca, al secolului XVIII. Era fiul preotului Dumitru din satul Stancesti-Prahova, numit din botez Radu. Deprinzand din copilarie frica de Dumnezeu si lucrarea faptelor bune si ramanand orfan de parinti, a fost calauzit de Hristos in obstea Manastirii Horezu, la varsta de numai 10 ani. Si era iubit de egumen si de toti parintii pentru curatia si sfintenia vietii sale. Caci era strain, ascultator si cel mai mic din fratii manastirii.
Egumenul Dionisie l-a incredintat celor mai buni dascali din obste, de la care a invatat, in putina vreme, limbile greaca si slavona precum si frumoasa scriere. La varsta de 14 ani, tanarul ostas al lui Hristos copia deja cu multa indemanare carti de invatatura duhovniceasca, pe paginile carora adauga de obicei aceasta insemnare: „S-au scris de mult pacatosul robul lui Dumnezeu Radul Copilul, sin(fiul) raposatului robul lui Dumnezeu popa Dumitru ot (de la) Stancesti sud Proa(h)uva, in Sfanta Manastire Hurezi…”.
In anul 1754, la 2 aprilie, in sambata Pastilor, precum singur scrie, Radu „copilul” s-a calugarit cu numele de „Rafail monahul”, ramanand toata viata simplu calugar in obstea Manastirii Horezu, avand o singura ascultare: cantarea la strana si copierea de scrieri ale Sfintilor Parinti. Timp de peste 30 de ani, Cuviosul monah Rafail a copiat zeci de carti patristice si de slujba pentru manastiri si biserici. Dintre acestea se mai pastreaza astazi 15 manuscrise.
Acest monah iubitor de multa osteneala a trait un an de zile si in obstea Cuviosului Paisie, la Manastirea Dragomirna, dupa cum singur scrie. Apoi, revenind la metanie si continuandu-si sfanta ascultare inca 20 de ani, s-a mutat la cerestile lacasuri spre sfarsitul secolului XVIII, adaugandu-se in ceata cuviosilor parinti.

CUVIOSUL SILA IEROSCHIMONAHUL – Egumen al Schitului Sihastria Putnei (+ 1781)

Ieroschimonahul Sila a fost cel mai renumit egumen al Sihastriei Putnei. Era originar din judetul Botosani. Primii ani de ucenicie i-a facut la Schitul Orasani din apropiere. Apoi, ravnind o viata duhovniceasca mai inalta, in anul 1712, a fost calauzit de Duhul Sfant sa mearga la Schitul Sihastria Putnei.
Dupa mai multi ani de ascultare si nevointa, tanarul ostas al lui Hristos primeste tunderea in calugarie, iar in anul 1728 este hirotonit preot si tuns schimonah. Ca ucenic al egumenului Dosoftei, schimonahul Sila se ostenea mult, atat cu slujba bisericii si cu implinirea randuielii sihastresti, cat si cu aprovizionarea schitului cu hrana si cele de nevoie. Timp de 30 de ani, acest neobosit sihastru a fost iconom al Sihastriei Putnei, implinind cu frica de Dumnezeu aceasta ascultare. Ca neavand schitul nici un fel de avere, se intretinea numai din mila credinciosilor. Taranii de la camp trimiteau alimente, imbracaminte, vin, ceara si untdelemn pentru biserica, prin mainile Cuviosului Sila, iar smeritii sihastri din munte se rugau pentru ei si pentru tara, ziua si noaptea.
Raposand egumenul Dosoftei in anul 1753, Cuviosul Sila a fost ales parinte duhovnicesc al Sihastriei Putnei. El a innoit in intregime acest schit, zidind din piatra o biserica noua, in locul bisericutei de lemn, chilii, trapeza, pivnite, cismea de apa, livada de meri si zid de jur-imprejur. De asemenea, a impodobit biserica cu catapeteasma, cu icoane si cu toate „podoabele si trebuintele ce i se cuvin casei lui Dumnezeu”. In anul 1758, noua biserica cu hramul „Buna-Vestire” a fost sfintita de mitropolitul Moldovei, Iacob Putneanul.
Egumenul Sila a innoit viata duhovniceasca in Sihastria Putnei, inmultind numarul smeritilor sihastri si desavarsind intre toti legatura nemuritoare a dragostei. Unii dintre ei erau lucratori ai rugaciunii lui Hristos, iar altii, harnici caligrafi si scriitori de carti. Dintre acestia se aminteste ieroschi- monahul Natan, care a scris cu binecuvantarea egumenului „Pomelnicul ctitorilor sfintei Sihastrii a Putnei” (1768), precum si o lucrare originala intitulata „Calugaria” (1770). Un alt sihastru a scris „Scara Sfantului Ioan din Sinai”, la 1 martie 1770, iar „smeritul intre ieromonahi Natanail Dreteanul, duhovnicul de la Pascani”, care se nevoia in aceasta sihastrie, a copiat din nou Pomelnicul Manastirii Putna, in anul 1756.
Cuviosul Sila era si un vestit duhovnic cautat de multi credinciosi de prin sate, precum si de monahi, sihastri, egumeni si arhierei. Pe toti ii povatuia cu intelepciune pe calea mantuirii, nici descurajandu-i, nici in nepasarea sufleteasca lasandu-i. Unul din ucenicii sai, ieromonahul Dosoftei Herescu, a ajuns in 1747 egumen al Manastirii Putna, iar intre anii 1750-1789 a fost episcop de Radauti si mitropolit al Bucovinei, cel ce a reusit sa aduca din Polonia la Suceava, in anul 1783, moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou.
In anul 1776, dupa ocuparea Moldovei de Nord de catre austrieci, Sihastria Putnei era supusa la bir si nu mai avea voie sa aduca ajutoare din tara, fiind amenintata cu pustiirea. Atunci batranul egumen a facut o plangere catre imparat, cerand scutire de dari si aparand vechile drepturi ale schitului. Pentru toate acestea, ieroschimonahul Sila este considerat un mare ctitor al Sihastriei Putnei.
Dupa 70 de ani de nevointa duhovniceasca in Schitul Sihastria Putnei, Cuviosul Sila a pus egumen in locul sau pe ieroschimonahul Natan, iar el si-a dat sufletul cu pace in mainile Domnului, in anul 1781.

CUVIOSUL VARTOLOMEU MAZAREANUL – Manastirea Putna (1710-1780)

Cuviosul arhimandrit Vartolomeu Mazareanul „a fost o mare personalitate duhovniceasca a monahismului romanesc” si cel mai prolific scriitor bisericesc din secolul XVIII.
Se tragea din orasul Campulung-Moldovenesc, nascut intr-o familie care a odraslit alese figuri de preoti si calugari. Astfel, mosul sau, anume Ioanichie, a fost calugar la Manastirea Putna; tatal sau, la indemnul fiului, ajunge tot aici ieromonah cu numele de Ghenadie; sora sa, Elena, imbraca si ea schima monahala, iar fratii sai, Teodor si Nicolae, urmeaza scoala de la Putna si devin preoti de parohie. Tanarul Vasile a fost chemat de Hristos din copilarie la nevointa duhovniceasca, in obstea Manastirii Putna. Cunostea din familie limba slavona si iubea mult linistea, biserica si citirea cartilor sfinte. Aici devine ucenic si invatacel al ieromonahului Antonie, un vestit dascal si povatuitor de suflete. Acesta il invata buna nevointa duhovniceasca, smerenia, rabdarea, rugaciunea si ascultarea, care formeaza temelia mantuirii. Iar adancul teologiei si invatatura Sfintilor Parinti le deprinde in scoala „cea mica”, care exista in manastire. Ieromonahul Antonie i-a fost nas de calugarie monahului Vartolomeu, tunzandu-l de tanar in schima monahala. Apoi, fiind hirotonit preot, in putin timp a devenit un ales povatuitor de suflete si dascal preainvatat in scoala de la Putna. Intre anii 1740-1757, el a fost sufletul acestei scoli, pregatind sute de tineri, atat pentru calugarie, cat si pentru preotie la sate.
In anul 1750, Protosinghelul Vartolomeu ajunge egumen, arhimandrit si parinte duhovnicesc al Manastirii Putna, pe care o povatuieste cu multa pricepere pana in anul 1763. Acum, viata duhovniceasca din Putna capata un nou avant. El mareste numarul calugarilor si al duhovnicilor, randuind bine slujbele bisericii, scrie si traduce numeroase carti bisericesti, imbogateste biblioteca cu manuscrise de valoare, impodobeste biserica voievodala cu catapeteasma si icoane noi si da o noua amploare Sihastriei de pe valea Putnei. Astfel, sub egumenia sa, Manastirea Putna desteapta multe suflete pe calea mantuirii si creeaza o atmosfera de innoire duhovniceasca in Moldova de Nord.
In anul 1757 face un scurt pelerinaj la manastirile din Rusia si devine membru onorific al Academiei Teologice din Kiev. Intre anii 1774-1776 cerceteaza scolile manastiresti de la Moldovita, Voronet, Humor, Neamt si Mitropolia din Iasi. Apoi, intors din nou la Manastirea Putna, intemeiaza, pe langa vechea scoala zisa „cea mica”, asa-numita „scoala cea mare”, un fel de academie teologica romaneasca, fara egal la acea vreme in Moldova. Aici invatau numerosi tineri, atat dogmele credintei ortodoxe, cat si nevointa vietii monahale, psaltichia, retorica si o limba straina. In acest timp, arhimandritul Vartolomeu este numit „indreptator al scoalelor domnesti, episcopesti si manastiresti” din Moldova. Adica un fel de parinte duhovnicesc si supraveghetor al invatamantului bisericesc si manastiresc, caci era unul din cei mai invatati calugari ai timpului sau si un cuvios povatuitor de suflete. Nu putini duhovnici, egumeni, ierarhi si dregatori de tara il aveau de sfetnic si duhovnic.
Arhimandritul Vartolomeu Mazareanul a fost si un neintrecut scriitor si traducator de carti patristice si bisericesti. Dintre traduceri se amintesc: Scara Sfantului Ioan Scararul, tradusa in anul 1766 la cererea ieromonahului Varlaam de la Manastirea Bisericani; Invatatura dulce sau Livada inflorita, la Manastirea Solea, in anul 1770; Invataturile Cuviosilor Dorotei si Efrem Sirul; numeroase vieti de sfinti, dupa Sfantul Dimitrie al Rostovului; Apoftegmata, adica scurte cuvinte retorice si morale (1755) si altele. Iar dintre cartile compuse de el, amintim: Letopisetul de la zidirea lumii (un fel de Hronograf), Letopisetul Moldovei (1769), Condica sfintei Manastiri Voronetul (1775), Condica sfintei Manastiri Humor (1776), Condica Manastirii Sfantul Ilie de langa Suceava, Condica Manastirii Precista din Roman, Uricul lui Stefan cel Mare din 16 martie, 1490 etc.
Asa s-a nevoit si s-a jertfit pentru folosul si mantuirea multora Cuviosul si neobositul arhimandrit Vartolomeu de la Putna. Apoi, mai traind putin, a adormit cu nadejdea invierii in anul 1780 si a fost inmormantat la manastirea de metanie.

CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL – Schitul Sihastria Voronei (+ 1789)

Viata

Acest mare sihastru era impreuna nevoitor si sfetnic al staretului Paisie de la Neamt, fiind de o masura si de o varsta cu dansul. Inainte de a intra in nevointa monahala, a fost guvernator al unei provincii din Rusia, in jurul anului 1749. La inceput s-a nevoit in Schitul Poiana Voronei. Apoi, retragandu-se la liniste in codrii din jurul Schitului Sihastria Voronei, a ajuns sihastru desavarsit si s-a odihnit cu pace in vara anului 1789.

Fapte si cuvinte de invatatura

Cuviosul Onufrie, auzind de marii sihastri moldoveni din Poiana si codrii Voronei si fiind chemat de Hristos, a intrat in obstea acestui schit, unde s-a nevoit, dupa voia lui Dumnezeu, mai mult de 25 de ani. Iar ne vointa lui , era desavarsita ascultare, in tacere si neincetata rugaciune. Mancare primea dupa apusul soarelui, iar noaptea atipea pe scaun pana la doua sau trei ore. Si atat de mult a crescut in viata duhovniceasca, incat toti se foloseau de trairea lui si ii cereau sa se roage pentru ei.
Cea mai aleasa fapta buna a Cuviosului Onufrie era neincetata rugaciune, pe care in putina vreme o deprinsese in chip desavarsit. In obstea schitului din Poiana Voronei nu era in acea vreme un lucrator al rugaciunii lui Iisus mai iscusit ca smeritul schimonah Onufrie. Dobandise inca si darul lacrimilor si, cu harul lui Hristos, avea mare bucurie si mangaiere duhovniceasca, insa despre toate acestea nu vorbea niciodata nimanui.
Invrednicindu-se de darul preotiei, Cuviosul Onufrie era slujitor ales al celor sfinte si duhovnic al multor sihastri din padurile Voronei. Si era intelept in cuvant, bland si cunostea mai mult decat toti ispitele vrajmasului. Astfel, numele lui se facuse cunoscut peste tot si insusi staretul Paisie il cerceta din timp in timp, pentru cuvant de folos.
Fiind incredintat prin oarecare semne dumnezeiesti, in anul 1764, Cuviosul Onufrie s-a retras la pustie in codrii seculari ai Sihastriei Voronei. Acolo, facandu-si chilie din lemn si pamant, s-a nevoit singur in nestiute osteneli duhovnicesti timp de 25 de ani, ajungand facator de minuni si inainte- vazator. Apoi, savarsind calatoria acestei vieti si cunoscand dinainte ceasul mutarii sale, si-a dat fericitul sau suflet in bratele lui Hristos si a fost inmormantat alaturi de chilie, in livada sub un mar.
Odata, mergand la vanatoare in padurile Voronei, un boier din sfatul tarii, care avea o fiica bolnava de epilepsie, a ajuns pana la chilia marelui sihastru Onufrie. Deci, fiindu-i sete, a luat cateva mere cazute jos pe mormantul cuviosului. Din acestea mancand acasa copila bolnava, indata s-a vindecat de boala. Asemenea si alti bolnavi, care veneau la mormantul lui, se faceau sanatosi. Din aceasta pricina, credinciosii din partea locului il cinsteau ca pe un sfant pe pustnicul Onufrie.
Auzindu-se pana la mitropolit si la domnul tarii despre Cuviosul Onufrie, in anul 1846 i s-au scos din mormant moastele si s-au asezat cu cinste in altarul bisericii din Manastirea Vorona. Iar din anul 1856, moastele lui au fost asezate in altarul bisericii din Sihastria Voronei. Despre acestea se scriu urmatoarele pe sicriasul in care se pastreaza:
„1846, mai 9. In vremea egumeniei parintelui Rafail, arhimandrit si staret al Manastirii Vorona, pe mosia acestei manastiri, in fundul mosiei, spre hotar in padure, se gaseste o sihastrie de o suma de bani insemnata, unde s-au nevoit multi din parintii calugari, din care cel mai insemnat s-a aflat parintele nostru, Onufrie. In anul 1846, cand au venit inaltimea sa Mihail, domnitorul tarii, la noi la manastire aici, si aceasta nu ne este cunoscut cum s-au inteles sfintia sa Rafael staretul cu domnitorul din pricina dezgroparii oaselor Cuviosului Onufrie, ci deodata m-am pomenit cu o porunca in care mi se poruncea ca eu dimpreuna cu parintii duhovnici Gavriil, Irinarh si Onisifor si un vataf batran sa ajungem pe taina la numita Sihastrie mai din sus. Mergand, am inceput a sapa mormantul si la o adancime de patru palme am aflat oasele. Toate erau invaluite cu muschi de pamant si, scotandu-le afara, la cap am aflat o lespegioara de piatra, in care arata de cand a raposat cuviosul: 57 de ani in mormant. Si, aducandu-le la manastire, ni s-a poruncit sa facem panihida pentru cuvios in fiinta domnitorului, si aceste oase de atunci stau neingropate pana acum”.
In zilele noastre, un ierodiacon a adus mai multi credinciosi sa se inchine la Schitul Sihastria Voronei. Deci, voind sa arate moastele Cuviosului Onufrie si, apucandu-le fara evlavie, indata s-a spart sicriul si au cazut jos in altar, ca nu era niciodata voia cuviosului sa fie laudat si vazut de oameni. De atunci, nimeni nu a mai indraznit sa le scoata din sfantul altar.

SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT (1722-1794)

Viata

Cuviosul Paisie de la Neamt a fost unul dintre cei mai mari stareti pe care i-a avut monahismul nostru romanesc.
El s-a nascut la 21 decembrie, 1722, in Poltava, din parinti foarte evlaviosi. Tatal sau era preot la catedrala orasului. In aceasta casa binecuvantata, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece frati. Dupa toate probabilitatile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemirestilor, dar, din pricina deselor navaliri otomane si tataresti, bunicii sai s-au stramutat si stabilit in orasul Poltava din Malorusia.
Ramanand orfan de tata, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileana din Kiev, in anul 1735. Dupa patru ani de studii, sufletul sau nu-si gasea odihna in lume. El se simtea chemat la nevointa calugareasca.
In toamna anului 1739, cand avea doar saptesprezece ani, Petru porneste in cautarea unei manastiri si a unui duhovnic bun, atat de necesar pentru sufletul sau. Timp de 7 ani rataceste in mai multe schituri si manastiri, printre care si Lavra Pecersca. In Manastirea Medvedeschi este facut rasofor cu numele de Platon.
Negasind odihna si liniste duhovniceasca in manastirile ucrainene, rasoforul Platon, indemnat de Duhul Sfant, trece in Moldova in anul 1745. Aici se nevoiau nu putini calugari malorusi. Platon se stabileste la Schitul Trestieni – Ramnicu-Sarat. Apoi se muta la Schitul Carnul, pe apa Buzaului, unde se afla si pustnicul Onufrie. In vara anului 1746, pleaca la Athos si traieste un timp in singuratate, in preajma Manastirii Pantocrator. In anul 1750, staretul Vasile il calugareste pe pustnicul Platon, dandu-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie incepe sa primeasca ucenici, i se da Schitul Sfantul Prooroc Ilie, accepta preotia si petrece in Athos in total saptesprezece ani.
In vara anului 1763, staretul Paisie vine in Moldova cu cei 64 de ucenici ai sai, de frica turcilor, care stapaneau Athosul si tarile balcanice. Aici i se incredinteaza Manastirea Dragomirna, unde se nevoieste 12 ani, pana la 14 octombrie 1775, formand o obste de 350 de calugari. In toamna anului 1775, datorita ocuparii Bucovinei de austro-ungari,Cuviosul Paisie lasa 150 de calugari la Dragomirna si vine la Manastirea Secu, insotit de 200 de calugari, in vara anului 1779 se stramuta pentru ultima data in marea lavra a Moldovei, Manastirea Neamt.
In Manastirea Neamt, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toata viata sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfintilor Parinti, organizeaza obstea dupa randuiala Sfantului Munte, formeaza un sobor foarte numeros de aproape 700 de calugari, deprinde pe multi ucenici sa practice rugaciunea lui Iisus si intretine relatii duhovnicesti cu multe manastiri, stareti, duhovnici, pustnici, episcopi si dregatori.
La 15 noiembrie, 1794, intr-o zi de miercuri, la Vecernie, marele staret al Manastirii Neamt, Cuviosul Paisie – numit in slavona Velicikovschi – se muta la odihna cea vesnica, in varsta de 72 de ani, si este inmormantat in gropnita bisericii voievodale, cum se vede pana astazi. Pentru sfintenia vietii lui, Biserica Ortodoxa Romana l-a trecut in randul sfintilor si i se face pomenirea la 15 noiembrie, in fiecare an.

Fapte si cuvinte de invatatura

Nevoindu-se rasoforul Platon in Schitul Trestieni, a fost randuit de egumen la bucatarie. Dar el, fiind neinvatat a face mancare si firav cu trupul, intr-o zi n-a fiert bucatele indeajuns; iar cand sa dea vasele jos de pe foc, a varsat din greseala mancarea toata, pentru care a plans mult, cerandu-si iertare. In alta zi a fost randuit sa faca paine la brutarie. Insa si aici a patimit aceeasi ispita. Caci, nestiind cum sa prepare aluatul si neavand putere sa-l framante cat trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate in ajutor, l-a framantat din nou; dar in cuptor, nestiind sa potriveasca focul, toata painea a ars pe vatra. Atunci, rasoforul Platon, cerandu-si in genunchi iertare de la parinti, a plans de mahnire in toata ziua aceea.
Mai tarziu, dupa ce Cuviosul Paisie ajunge staret la Manastirea Neamt, spunea ucenicilor sai:
– Fiilor, cei ce vin in obstea noastra sa nu se descurajeze vazandu-si nepriceperea lor in unele ascultari, ca si eu am fost la fel. Ci, sa aiba rabdare ca, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu sarguinta, ei vor ajunge sa izbuteasca in orice lucru.
Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon ca peste putine zile va veni marele staret Vasile de la Poiana Marului in Schitul Trestieni si, daca il va vedea asa tanar si ager la minte, il va sili sa primeasca preotia. Atunci Platon, multumindu-i, i-a zis:
– Parinte Dosoftei, eu pana la moarte as dori sa raman simplu monah, caci nu sunt vrednic de o treapta asa de mare.
– Dumnezeu sa-ti ajute, frate!, i-a adaugat batranul.
Intr-o toamna, egumenul schitului l-a randuit pe Platon sa pazeasca via, poruncindu-i sa nu manance struguri decat dupa masa, ca sa nu se imbolnaveasca de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lacomie, toata ziua manca struguri, iar la masa nu mai gusta nimic. De aceea, mult slabind ca dupa o boala, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, rusinandu-se, si-a marturisit greseala neascultarii, cerandu-si cu lacrimi iertare.
Spuneau parintii din schit despre Platon si acest lucru vrednic de stiut: intr-o noapte, spre Duminica, Platon a adormit asa de tare, ca nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cand s-a desteptat, slujba era pe la jumatate. Atunci, de mare mahnire, a inceput a plange si s-a intors la chilie. Iar a doua zi s-a rusinat sa mai mearga la Sfanta Liturghie si la trapeza cu fratii, ci sedea in chilie plangand, atat era de patruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multa vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci sezand pe un scaunel, ca sa se poata destepta la Utrenie.
Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Carnul, se ducea adesea in pustie, la Cuviosul Onufrie, barbat ales si plin de dar, pentru a-i cere cuvant de folos. Odata, dupa ce i-a vorbit batranul despre patimile trupesti si sufletesti si despre luptele cele cu viclesug ale diavolilor, a adaugat la urma si acestea:
– Daca n-ar apara Hristos pe poporul Sau, nu s-ar fi mantuit nici unul din sfinti. Dar cel ce cade catre Hristos cu credinta si cu dragoste, cu smerenie si lacrimi, aceluia i se dau mangaieri si negraite bucurii, pace si dragoste fierbinte catre Dumnezeu. Marturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefatarnice izvorate din marea dragoste, zdrobirea inimii si smerenie necontenita pentru Hristos. Caci, din dragoste catre Dumnezeu, omul devine nesimtitor catre bunurile lumii acesteia.
Dupa patru ani de nevointa duhovniceasca in Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfantul Munte, ca sa scape de hirotonie, dupa cum singur marturisea mai tarziu, „ca nu cumva parintii moldoveni sa-l sileasca sa primeasca preotia”.
Sosind Platon in Muntele Athos, umbla prin toate manastirile si sihastriile sa-si gaseasca un iscusit povatuitor. Dar, negasind un duhovnic dupa dorinta lui, s-a retras in pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile in multa nevoie si osteneala, in rugaciune si citirea Sfintilor Parinti, in lacrimi si priveghere ziua si noaptea.
Nevointa fericitului Platon in singuratate era destul de grea si anevoioasa. Neincetat se indeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi si cantarea psalmilor. Mancare primea o data la doua zile si atunci numai pesmeti si apa, afara de sambete, Duminici si praznice. Iar saracia lui era covarsitoare. Traia numai din pomana. Avea doar o dulama si o rasa, si acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla descult chiar si iarna si fara camasa pe el. Dar smeritul Platon se bucura de saracia lui, precum se bucura bogatul de bogatia lui. Nici usa chiliei sale nu o incuia vreodata cand pleca undeva, caci nu avea nimic intr-insa, fara numai cuvintele Sfintilor Parinti pe care le imprumuta de la manastiri.
In acea vreme, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, a venit in Sfantul Munte marele staret Vasile de la Poiana Marului si a zabovit cateva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugamintea lui, staretul Vasile l-a calugarit pe Platon, punandu-i numele de Paisie. Apoi batranul l-a sfatuit pe ucenicul sau sa lase nevointa pustniceasca si sa-si aleaga calea imparateasca, zicand:
– Toata viata monahiceasca se imparte in trei parti: intai viata de obste; al doilea petrecerea in doi sau in trei, numita si calea imparateasca sau de mijloc, avand toate in comun; al treilea este nevointa de unul singur in pustie, potrivita numai barbatilor sfinti si desavarsiti.
In timpul de fata insa, unii calugari si-au nascocit al patrulea fel de randuiala monahiceasca. Fiecare isi face chilie unde ii place, traieste singur si se conduce singur dupa voia sa. Acestia nu sunt adevarati pustnici, ci niste samavolnici, pentru ca si-au ales un chip de viata care nu este dupa masura puterilor lor, lepadand ascultarea obsteasca.
Unii dintre acestia zic: „Eu de aceea traiesc singur, ca sa nu supar pe fratele meu, nici eu sa nu fiu suparat de altul. Apoi, ca sa ma feresc de grairea desarta si de osandirea altuia”. Dar stii tu, prietene, oare ca aceste vorbe ale tale mai mult te rusineaza decat te indreptatesc? Pentru ca si Parintii Bisericii au spus ca celor tineri le este de folos sa se plece, iar mandria, parerea de sine, viclenia si altele asemenea ingamfa si fac pe om trufas.
Iarasi zicea Cuviosul Vasile catre ucenicul sau, Paisie:
– Mai bine este sa traiesti impreuna cu un frate, sa-ti cunosti slabiciunea si masura ta, sa te caiesti, sa te rogi inaintea Domnului si sa te cureti in toata ziua, prin harul lui Hristos, decat sa porti in tine trufia si parerea de sineti, sa le ascunzi cu viclenie si sa te hranesti cu traiul singuratic. Ca traiul singuratic aduce nu putina vatamare celui patimas.
Iarasi adauga staretul Vasile:
– Schimnicia inainte de vreme este pricina de mandrie, dupa cuvantul Sfantului Varsanufie. Deci, daca pe cel slab schimnicia il duce la mandrie, atunci in ce se bizuie cel ce indrazneste la aceasta lupta singuratica? Nu este mai bine oare a pastra tacerea in doi sau in trei pe drumul imparatesc?
Petrecerea in viata de obste, dupa porunca Domnului, spunea marele staret, da monahului ravna la tot lucrul, desi i se impotriveste satana. Aici nu au loc iubirea de sine si partinirea, care, de obicei, stapanesc pe cei ce traiesc in singuratate.
Celor ce au trait la inceput in viata de sine, li se pare grea viata de obste. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi insine ne dadea ravna si harnicie; iar cand lucram pentru frati, se ivesc numaidecat lenea si cartirea.
Spunea iarasi staretul Vasile:
– Cel ce traieste singuratic lucreaza numai pentru sine, din iubire de sine. Iar cel ce traieste in obste lucreaza numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputinciosii, sa tinem calea imparateasca, petrecand mai multi la un loc. In felul acesta si ispitele le vom birui si de pacatul iubirii de sine ne vom izbavi. Asa il invata Cuviosul Vasile dupa calugarie pe Cuviosul Paisie.
Incepand fericitul Paisie sa primeasca in jurul sau mai multi frati, dupa sfatul staretului Vasile, duceau mare lipsa de preot. Deci, il rugau cu lacrimi in ochi pe Paisie sa primeasca preotia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic.
Atunci, unii din batranii Muntelui Athos au zis cuviosului:
– Cum poti tu sa inveti pe frati sa asculte si sa-si taie voia, cand tu nu faci ascultare si respingi lacrimile atator oameni? Vadit lucru este ca tu iubesti voia ta si crezi mintii tale mai mult decat vorbelor celor mai batrani cu anii si cu mintea. Oare, tu nu stii unde duce neascultarea?
Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii parintilor si a primit preotia.
Se spunea despre obstea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfantul Ilie ca petrecea in mare lipsa materiala, dar in desavarsita armonie si ravna duhovniceasca. Pe langa participarea zilnica la slujbele bisericesti, fratimea se indeletnicea si cu lucrul mainilor, in deplina dragoste, smerenie si tacere.
Se spunea despre fericitul staret ca si el insusi se ostenea, ziua la facerea de linguri, iar noaptea, la citirea si transcrierea cartilor Sfintilor Parinti, sacrificand pentru somn pana la trei ceasuri.
Spuneau iarasi ucenicii lui ca in toata viata sa, Cuviosul Paisie varsa multe lacrimi cand savarsea Sfanta Liturghie, fiind patruns de dumnezeiasca dragoste.
Patriarhul Serafim, care petrecea in Manastirea Pantocrator, il chema pe staretul Paisie in lavra de cateva ori pe an pentru a sluji Sfanta Liturghie. Si se foloseau toti vazand pe Paisie slujind in limba greaca, fara graba, cu ne- spusa evlavie, cu fata stropita de lacrimi si absorbit cu totul de sfanta slujba.
Staretul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfintilor Parinti. Iata ce raspunde el staretului Atanasie, care il invinuia de oarecare lucruri:
– Sa nu zici, parinte Atanasie, ca ajung una sau doua carti pentru mantuirea sufletului. Doar nici albina nu aduna miere dintr-o singura floare, ci din multe. Asa este si cel ce citeste cartile Sfintilor Parinti. Una il invata dreapta credinta; alta ii vorbeste de tacere si rugaciune; alta ii spune de ascultare, de smerenie si rabdare, iar alta il indeamna catre iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Asadar, din multe carti patristice invata omul sa traiasca dupa Evanghelie.
Zicea Cuviosul Paisie:
– Cel ce nu vrea sa patimeasca cu Hristos in viata de obste si indrazneste in mandria, sa sa se ridice deodata pe crucea lui Hristos, alegandu-si viata de pustie inainte de vreme, el devine un razvratit, iar nu pustnic.
Zicea iarasi:
– Viata de obste si sfanta ascultare din ea, care este radacina vietii calugaresti, a asezat-o pe pamant insusi Hristos Mantuitorul, dand pilda oamenilor petrecerea Sa si a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus intru totul dumnezeiestilor Lui porunci.
Nici o alta vietuire, spunea cuviosul, nu aduce calugarului atata sporire si nu-l izbaveste asa curand de patimile trupesti si sufletesti, ca viata de obste prin fericita ascultare. Si aceasta, datorita smereniei care se naste din ascultare.
Iar despre dragostea cea duhovniceasca iarasi spunea:
– Petrecerea in viata de obste a fratilor adunati in numele lui Hristos, fara deosebire de neam, ii uneste asa de mult prin dragoste, incat toti devin un singur trup, avand un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singura voie si un singur scop – pazirea poruncilor lui Dumnezeu -, indemnandu-se unul pe altul la lupta cea buna, supunandu-se unul altuia, purtand sarcinile unul altuia, fiind parinte si ucenic unul altuia.
Iarasi zicea staretul:
– Dumnezeiasca ascultare, fiind radacina si temelia vietii calugaresti, este strans legata de viata de obste, cum este legat sufletul de trup. Ca una fara alta nu poate exista.
In obstea noastra, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al sau personal, ca toti sunt incredintati ca lacomia este calea lui Iuda vanzatorul. Cel ce vine in manastire este dator ca toata averea sa, pana la cel mai mic lucru, s-o puna la picioarele staretului, daruindu-se pe sine lui Dumnezeu pana la moarte, cu trupul si sufletul sau.
Apoi adauga si acestea:
– Cu adevarat, nu toti in obstea noastra au ajuns deopotriva masura varstei duhovnicesti. Cei mai multi si-au lepadat cu totul voia si cugetul lor, supunandu-se in toate fratilor si rabdand cu mare bucurie ocarile si ispitele. Ei necontenit sunt stapaniti de mustrarea de sine si se socotesc mai nevrednici decat toti.
Altii, inca nu putini, cad si iarasi se scoala; gresesc si din nou se pocaiesc; cu greu rabda mustrarile si ispitele, dar nu raman ca cei dintai, ci se roaga cu caldura lui Dumnezeu sa le trimita ajutor. Sunt putini insa si de aceia care nu pot deloc sa rabde ispitele si mustrarile. Acestia au nevoie sa fie hraniti cu laptele milei, al iubirii de oameni si al ingaduintei, pana vor ajunge la cuvenita varsta duhovniceasca.
Catre unul din prietenii sai zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:
– Am o necontenita intristare si durere in inima mea. Oare cu ce obraz ma voi infatisa eu inaintea infricosatului Judecator, ca sa dau raspuns de atatea suflete ale fratilor mei care s-au predat in ascultarea mea, cand eu nu sunt in stare sa dau seama de ticalosul meu suflet? Dar, desi sunt nevrednic, am nadejde de mantuire prin rugaciunile fratilor ce vietuiesc impreuna cu mine.
Dupa mutarea staretului Paisie cu soborul sau, din Muntele Athos la Manastirea Dragomirna, a randuit, cu binecuvantarea mitropolitului Moldo- vei, Gavriil, urmatoarea regula de viata calugareasca:
– Nici un frate din obste sa nu aiba vreun fel de avere proprie, miscatoare si nemiscatoare. Staretul manastirii va avea grija sa-i dea fiecaruia cele de nevoie, dupa ascultarea lui.
– Fiecare frate sa se sileasca a dobandi desavarsita ascultare, prin parasirea cu totul a voii, a cugetarii si libertatii sale.
– Staretul sa cunoasca bine Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti, pentru a sti cum sa povatuiasca pe calugari dupa voia lui Dumnezeu.
– Slujbele bisericesti si toata pravila obsteasca sa se respecte intocmai dupa tipicul Sfantului Munte Athos.
– Egumenul si toti fratii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericesti in rasa si camilafca. Numai cei bolnavi sau trimisi in ascultari pot lipsi de la biserica.
– La trapeza sa se serveasca masa dupa tipicul bisericesc si randuiala Sfantului Munte. Nimanui nu-i este ingaduit sa manance pe la chilii, de la egumen pana la cel din urma frate. Numai cei bolnavi si batrani pot primi mancare la chilie.
– La chilii, fratii sunt datori, mai mult decat orice alta nevointa, sa prac- tice rugaciunea lui Iisus. Apoi sa cante psalmi, sa citeasca Sfanta Scriptura si cartile Sfintilor Parinti. Nimeni sa nu stea fara de ocupatie in chilie. Iar de iesirea deasa din chilie si de starea de vorba cu altii sa fuga ca de otrava.
– Egumenul se cuvine sa randuiasca pe frati la toate ascultarile din manastire, pentru a-i deprinde smerenia si taierea voii.
– Egumenul trebuie sa aiba catre toti fratii aceeasi purtare de grija si aceeasi dragoste. La fel si fratii sa aiba intre ei dragoste curata si nefatarnica.
– Se cuvine egumenului sa rabde cu blandete toate slabiciunile fiilor sai duhovnicesti, cu nadejdea indreptarii lor. Iar pe cei ce traiesc de capul lor si leapada jugul ascultarii, dupa destula sfatuire, sa-i indeparteze din manastire.
– Pentru buna chivernisire a averilor, a fratilor si a treburilor manastiresti, egumenul este dator sa aiba un calugar iscusit care sa poata carmui bine toate.
– Fratii care vin la calugarie sa fie tinuti in haine mirenesti, spre ispitire canonica, de la sase luni pana la trei ani. Apoi sa-i tunda in monahism, ca rasofori sau calugari in mantie. Iar pe cel care dupa trei ani nu a deprins ascultarea si taierea voii, sa-l trimita din nou in lume.
– In manastire sa fie un mic spital – bolnita – pentru calugarii care se imbolnavesc si un frate iscusit care sa ingrijeasca de ei cu deosebita hrana, bautura si liniste.
– In manastire sa fie diferite ateliere pentru trebuintele obstesti, in care sa lucreze calugari priceputi, ca sa nu fie nevoie sa se duca calugarii la mireni.
– Sa se faca doua case de oaspeti: una inauntrul manastirii pentru mirenii evlaviosi care vin spre inchinare; si alta in afara de manastire pentru cei care vin cu carutele.
– Egumenul sa randuiasca calugari iscusiti, ca sa slujeasca cu dragoste pe cei ce vin spre inchinare. Pe cei saraci si bolnavi, care n-au unde sa-si plece capul, sa-i duca, fie la casa de oaspeti, fie la bolnita si sa fie ingrijiti cu bunavointa.
– In manastire sa fie interzisa intrarea femeilor, afara de cazuri de mare nevoie, cum ar fi in timp de razboi si de bejenie.
– Egumenul sa se aleaga de soborul calugarilor si numai din sanul manastirii. El sa stie bine Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti si sa fie pilda tuturor de ascultare, dragoste, blandete si intelepciune.
– Manastirea Dragomirna sa nu fie niciodata si nicaieri inchinata, precum a lasat cu greu legamant si prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca.
Cuviosul Paisie poruncea fratilor sa savarseasca ascultarea randuita cu mare dragoste, in permanenta tacere si cu rugaciunea tainica in inima. Adeseori iesea si staretul cu fratii la lucru, dandu-le tuturor pilda in toate.
Vara, cand parintii plecau sa lucreze la camp, mergea si un duhovnic cu dansii pentru pravila bisericeasca si pentru spovedania zilnica, de care nimeni nu era scutit.
Cand staretul Paisie nu putea sa-si cerceteze fratii la camp, fiind departe de manastire, le trimitea cate o scrisoare, plina de sfaturi duhovnicesti. Iata cum ii invata pe frati in una din aceste scrieri:
– Fiilor, paziti-va de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stapaniti-va limba, ca sa nu graiasca cuvinte desarte. Cine isi stapaneste limba, isi pazeste sufletul de intristare. De la limba vine viata si moartea! Intru toate sa aveti smerenie, bunatate si dragoste. Intariti-va cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea mortii si a vesnicelor munci. Rugaciunea lui Iisus sa o repetati necontenit. Aduceti lui Dumnezeu jertfa curata, neprihanita, cu buna mireasma, dupa crestineasca voastra fagaduinta. Aduceti osteneala si sudorile voastre de sange ca o ardere de tot. Zaduful si arsita zilei sa fie pentru voi ca rabdarea mucenicilor…
La chilii, staretul Paisie cerea calugarilor sa faca trei lucruri: sa citeasca cuvintele Sfintilor Parinti, sa practice rugaciunea mintii si, dupa putere, sa faca adesea metanii cu lacrimi.
Marturisirea gandurilor catre duhovnici o considera marele staret temelia vietii duhovnicesti si nadejdea mantuirii pentru toti. De aceea poruncea fratilor, mai ales celor incepatori, sa se marturiseasca in fiecare seara la duhovnicii lor.
Daca vreunul din calugari, din lucrarea vrajmasului, nu voia sa-l ierte pe fratele sau pana seara, staretul il indeparta din sobor, il oprea sa zica Tatal nostru si nu-l lasa nici pe pragul bisericii sa paseasca, pana nu se smerea si-si cerea iertare.
Daca la savarsirea vreunui lucru se calca vreo porunca dumnezeiasca, staretul poruncea sa se paraseasca lucrul acela, decat sa supere cu ceva pe Dumnezeu.
Se spunea despre staretul Paisie ca permanent era ocupat cu fratimea si usile chiliei lui nu se inchideau pana la ceasul noua seara. Unii ieseau si altii intrau. Pe unii ii mangaia, iar cu altii se bucura.
Spunea unul din ucenicii sai, zicand: „Treizeci de ani am trait pe langa dansul si nu l-am vazut niciodata intristandu-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se intrista tare, cand vedea calcandu-se vreo porunca dumnezeiasca, si mai ales de bunavoie. Ca sufletul sau si-l punea pentru cea mai mica porunca a Stapanului”. De multe ori zicea staretul:
– Sa piara toate ale noastre, sa piara si trupul nostru, dar sa pazim poruncile lui Dumnezeu si cu dansele, sufletele noastre!
Timp de doisprezece ani, cat a trait in Manastirea Dragomirna, staretul Paisie se indeletnicea, pe langa grija conducerii soborului, si cu traducerea cartilor patristice. Aceasta truda o savarsea cuviosul mai ales in noptile de iarna, iar din roadele ei impartasea cu bucurie toata fratimea din manastire.
Se spunea despre staretul Paisie ca iarna, cand toata fratimea se aduna in manastire de la ascultari, in fiecare seara, in afara de sarbatori, citea din cuvintele Sfintilor Parinti. Fratii se adunau la trapeza, se aprindeau lumanari, apoi venea staretul, se aseza la locul sau si citea cuvant de invatatura. La urma explica cuvantul citit pe intelesul tuturor.
Se mai spunea pentru dansul ca avea in Dragomirna calugari de trei neamuri: moldoveni, slavi si greci. De aceea era nevoit sa citeasca intr-o seara in limba romana, iar in seara urmatoare in limba slava sau greaca. Aceste citiri din tezaurul patristic se faceau de la inceputul Postului Craciunului pana in Sambata Sfantului Lazar, cand incetau.
Adeseori, staretul sfatuia pe calugari, zicand:
– Fratilor, mai intai de toate se cuvine voua sa va apropiati de Domnul cu credinta tare si cu iubire fierbinte sa va lepadati hotarat de toate placerile veacului acestuia, de vointa voastra, de cugetul inimii voastre si sa fiti saraci cu duhul si cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde in voi sfanta ravna.
Alta data, iarasi zicea cuviosul:
– Dupa masura ostenelilor voastre, cu timpul veti dobandi lacrimi si plans cu nadejde, spre mangaierea sufletului. Se va ivi in voi ravna fierbinte de a trai dupa poruncile Domnului si veti castiga smerenie si rabdare, mila si iubire catre toti, iar mai ales catre cei nedreptatiti, bolnavi si batrani.
Apoi adauga si aceste cuvinte:
– Fratilor, pe langa toate acestea, se cuvine sa rabdati barbateste tot felul de neputinte trupesti: slabiciuni, boli grele si suferinte trecatoare, care sunt pentru mantuirea vesnica a sufletelor voastre. Numai astfel veti ajunge barbati desavarsiti, dupa masura varstei lui Hristos.
Zis-a iarasi marele staret ucenicilor sai:
– De veti ramane tari in ostenelile calugaresti, va dura si obstea voastra cat va binevoi Dumnezeu. Iar daca va veti abate de la luarea-aminte de sine si de la citirea cartilor Sfintilor Parinti, atunci veti cadea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui si din implinirea poruncilor Lui. Atunci se vor incuiba intre voi neoranduiala, desertaciunea, dezordinea, tulburarea sufleteasca, indoiala, deznadejdea, cartirea si invinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrama soborul vostru, mai intai sufleteste si apoi si trupeste.
Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie ca avea atat de mare dar de a convinge, incat si pe cel mai trist il putea mangaia si linisti cu cuvintele sale, si pe cel descurajat il putea imbarbata si intari. Iar unde trebuia, mustra, ruga, indeparta, indelung rabda si cand nu izbutea, alunga de la sine.
Numai pe cei mai inraiti si indaratnici ii certa, amenintandu-i cu mania lui Dumnezeu. Fata de unul ca acesta se arata judecator aspru si manios, pana cand se smerea si se pocaia. Apoi il mangaia, dojenindu-l cu dragoste si cu lacrimi pentru a lui indreptare.
Odata unul din frati i-a spus:
Parinte, cugetul imi spune ca ma urasti, deoarece adeseori ma certi cu manie in fata fratilor.
– Iubite frate, i-a raspuns cuviosul, daca Sfanta Evanghelie porunceste sa iubim si pe vrajmasii nostri si sa le facem bine, atunci cum pot eu sa urasc pe fiii mei duhovnicesti? Iar daca va mustru cu manie, sa va dea Domnul si voua acest fel de manie! Ca eu sunt nevoit a sta impotriva firii fiecaruia. impotriva unora, adica a ma arata maniindu-ma, inaintea altora trebuie sa plang, ca si prin una si prin alta sa va aduc voua folos.
Uneori graia catre ucenicii sai aceste cuvinte:
– Fratilor, nu voiesc sa va temeti de mine ca de un stapan infricosat, ci sa ma iubiti ca pe un parinte, precum si eu va iubesc pe voi ca pe niste fii ai mei duhovnicesti.
Iarasi se spunea despre marele staret Paisie ca, de se intampla in sobor tulburare si scarba vreunui frate si acela venea la cuviosul sa-i spuna necazul, indata staretul il binecuvanta si-l lua inainte cu cuvantul, nelasand fratelui ragaz sa vorbeasca. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci si mangaietoare, ducea mintea fratelui departe de intristare. De asemenea, in vorbirea sa tinea seama de firea si asezarea sufleteasca a fiecaruia. Celui mai intelept ii aducea cuvant mai adanc din dumnezeiasca Scriptura, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu ii aducea cuvant, fie din iscusinta sa, fie din sfanta ascultare, pana cand fratele uita de tulburare si iesea de la staret bucurandu-se si multumind lui Dumnezeu.
Alteori graia staretul si acestea:
– Cand vad pe fiii mei duhovnicesti nevoindu-se si silindu-se a pazi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare si smerenie, am in sufletul meu atat de mare bucurie duhovniceasca, incat nici in imparatia cerurilor nu doresc sa am bucurie mai mare ca aceasta. Iar cand vad pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, tinand la voia lor, trecand cu vederea sfanta ascultare, cartind si petrecand in lenevire si iubire de sine, atunci atata intristare cuprinde sufletul meu, ca mai mare decat aceasta nu poate fi, pana cand nu ii voi vedea pocaindu-se cu adevarat.
Se spunea despre staretul Paisie ca neincetat ii invata pe frati si ii destepta spre mai mare osardie, zicand:
– Fiilor, nu va lasati facand negutatorie duhovniceasca! Caci acum este vreme bine primita, acum este ziua mantuirii, spune Sfantul Pavel.
Odata a venit la staret un frate si i-a spus:
– Parinte, sunt tare luptat de ganduri! Iar staretul i-a raspuns, zambind:
– De ce sunteti voi asa de copilarosi? Faceti si voi cum fac eu. Eu toata ziua vorbesc cu voi; cu unii plang, cu altii ma bucur. Iar dupa ce plecati toti din chilie, odata cu voi alung de la mine toate gandurile. Apoi iau in maini o carte si nu mai aud nimic. Parca as fi in pustiul Iordanului!
Despre cresterea vietii duhovnicesti a obstii Cuviosului Paisie, scria mai tarziu ucenicul sau Platon aceste cuvinte:
– Puteai sa vezi atunci in Manastirea Dragomirna inflorind viata calugareasca ca o minune noua. Ca oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morti de bunavoia lor pentru cele pamantesti. Si cum voi putea vorbi cu intelegere decat numai din parte, despre tainica lor lucrare, adica: infrangerea inimii, smerenia adanca, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tacerea gandurilor si rugaciunea inimii pururea saltand, cu nespusa si aprinsa dragoste catre Hristos si catre aproapele. Ca multora dintr-insii neincetat le curgeau lacrimile; nu numai in chilie, ci si in biserica, si in vremea ascultarii, si in timpul citirii si al vorbirii duhovnicesti, ca o roada a Duhului Sfant. Cu cuviinta dar, aici se implineau cuvintele Sfantului Isaac Sirul, care graieste: „Adunarea celor smeriti este iubita lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor”.
Cat pentru apararea rugaciunii lui Iisus, pe care toti ucenicii staretului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasa epistola in sase capitole, impotriva acelora care o defaimau. Iata inceputul epistolei sale:
– A ajuns pana la noi vestea ca oarecare persoane din sanul calugaresc, bizuindu-se numai pe nisipul intelepciunii lor, indraznesc sa huleasca dumnezeiasca rugaciune a lui Iisus, care savarseste sfanta slujba prin minte in inima. La aceasta ii inarmeaza vrajmasul ca, prin limbile lor, ca si cu niste arme, sa zadarniceasca aceasta lucrare dumnezeiasca si prin orbirea mintii sa intunece inima lor.
Mai departe, adauga:
– Cunoscut sa fie ca aceasta dumnezeiasca lucrare a fost indeletnicirea necontenita a purtatorilor de Dumnezeu parintilor nostri celor de demult si a stralucit in multe locuri pustii si in manastirile cu viata de obste: in Muntele Sinai, in Schiteea Egiptului, in Muntele Nitriei, in Ierusalim, in Sfantul Munte Athos si in tot Rasaritul. Prin aceasta lucrare a mintii, multi dintre purtatorii de Dumnezeu parintii nostri, aprinzandu-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu si de aproapele, s-au facut cei mai zelosi pazitori ai poruncilor lui Dumnezeu si s-au invrednicit sa devina vase alese ale Sfantului Duh.
In continuare, spunea staretul Paisie:
– Asupra acestei dumnezeiesti lucrari a mintii si a pastrarii raiului inimii, nimeni dintre ortodocsi n-a indraznit candva sa rosteasca hula, ci toti s-au indreptat catre ea cu mare respect si evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc.
Iar catre impotrivitorii sai, cuviosul adreseaza aceste cuvinte:
– Vedeti, o, prieteni, care indrazniti sa huliti rugaciunea mintii? Nu deveniti voi oare partasi ereticului Varlaam de Calabria si ucenicilor lui? Nu va cutremurati oare cu sufletul ca veti cadea, asemenea lor, sub anatema Bisericii si veti fi departati de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor sa chemati numele lui Iisus? Dar nici de mantuit nu va puteti mantui prin nimeni altul decat in numele Domnului nostru Iisus Hristos!
Apoi adauga, zicand:
– Daca chemarea numelui lui Iisus este mantuitoare, iar mintea si inima omului sunt fapturi ale mainii lui Dumnezeu, atunci care este pacatul omului care din adancul inimii inalta cu mintea rugaciunea preadulcelui Iisus si cere de la El mila?
Catre cei ce voiau sa deprinda rugaciunea lui Iisus, staretul Paisie spunea:
– Daca cineva ar indrazni sa faca aceasta rugaciune de capul lui, nu dupa randuiala Sfintilor Parinti, fara intrebarea si sfatul celor iscusiti, fiind inca mandru, patimas si neputincios, traind fara ascultare si supunere, ba inca ducand si viata singuratica in pustie, acela cu adevarat, si eu zic, usor va cadea in toate cursele diavolului!
Apoi spunea si acestea cuviosul:
– Arta numesc Sfintii Parinti aceasta dumnezeiasca rugaciune, pentru ca precum arta nu o pot invata oamenii singuri, fara un dascal, asa nu este cu putinta deprinderea rugaciunii lui Iisus, fara un iscusit povatuitor.
Iar pentru cei ce nu gasesc povatuituri iscusiti, zicea marele staret:
– Daca cineva va trai sub ascultare, dar n-ar gasi in parintele sau duhovnicesc un povatuitor iscusit cu fapta si experienta in aceasta dumnezeiasca lucrare, caci in timpul de azi este mare lipsa de povatuitori iscusiti in rugaciunea lui Iisus, sa nu cada in deznadejde. Ci, continuand sa ramana sub ascultare, in locul parintelui sau duhovnicesc, sa alerge la invatatura Sfintilor Parinti si de la ei sa invete aceasta rugaciune.
Si iarasi spunea:
– Numai acela nu va simti iubirea fierbinte pentru deprinderea rugaciunii mintii, care este cuprins de cugete patimase pentru viata aceasta si legat cu legaturile grijii de trup, care indeparteaza pe multi de imparatia lui Dumnezeu.
Apoi adauga si acestea:
– Cine voieste sa fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepadand toate frumusetile si desfatarile lumii, ca si odihna trupeasca, nu va mai dori sa aiba in viata aceasta nimic altceva, decat sa se indeletniceasca necontenit cu facerea acestei rugaciuni din paradis.
Staretul Paisie era foarte milostiv. In timpul invadarii Bucovinei de catre armatele straine, mii de familii de tarani se refugiau in padurile din jurul Manastirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe calugari intr-o jumatate de manastire, iar cealalta jumatate a pus-o la dispozitia mirenilor saraci, batrani si a mamelor cu copii. Trapeza cea mare si calda o dadu, de asemenea, poporului infrigurat. Apoi dadu porunca chelarului, brutarului si bucatarilor sa dea de mancare la toti cati cereau. Se facea mancare si se cocea paine neintrerupt. Astfel, staretul Paisie s-a facut parintele tuturor, salvand multi oameni de la moarte.
Dupa stramutarea staretului Paisie la Manastirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de invatatura ucenicilor sai ramasi in Dragomirna. Iata cum ii sfatuia pe fiii sai duhovnicesti:
– Totdeauna sa fiti treji si permanent sa puneti inceput de pocainta. Fugiti de grairea desarta care omoara sufletul; nu umblati din chilie in chilie fara invoirea duhovnicilor; marturisiti-va regulat cugetele, prin care se risipeste toata ispita diavolului. Apoi, cititi scrierile Sfintilor Parinti, prin care se lumineaza mintea omului si creste ravna pentru poruncile Domnului. Ca numai prin credinta fara fapte, nu este cu putinta mantuirea.
Fiecare dupa putere sa ia parte la lucru in viata de obste. Sa nu se faca adunari pe la poarta manastirii, pentru a grai desertaciuni. Unde este sarguinta, acolo straluceste lumina, acolo se arata pacea, acolo satana nu-si gaseste loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sarguinta, acolo toate sunt impotriva. In loc de bine, este rau; in loc de lumina, este intuneric; in locul lui Hristos, intra diavolul.
Se spunea despre staretul Paisie ca zilnic primea la chilie pe calugari, la orice ora, sa-si descopere nevoile lor duhovnicesti si trupesti. Cu acest prilej, staretul le zicea:
– Daca cineva din voi are vreo nevoie sufleteasca sau trupeasca si pentru aceasta carteste si se necajeste, dar la mine nu vine sa ma vesteasca, eu pentru nevoia si scarba lui nu am raspundere inaintea lui Dumnezeu.
Se spunea iarasi despre marele staret ca, in Manastirea Neamt, ocupatiile sale carturaresti ajunsesera la cea mai mare inflorire. Aici intemeiaza o intreaga scoala pentru formarea de corectori si traducatori de carti. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Manastirii Neamt si se raspandesc prin numeroase manastiri din tara si de peste hotare. „Astfel, Neamtul devine centrul si faclia monahismului ortodox si scoala vietii sihastresti si a culturii duhovnicesti pentru tot Orientul ortodox”.
O grija deosebita avea cuviosul si pentru cei bolnavi. In Manastirea Neamt zidi spital pentru bolnavi si case de oaspeti. Staretul randuia pe cei batrani si bolnavi la spital, incredintandu-i fratelui Onosie, bolnicerul manastirii. El cerea ingrijitorilor sa slujeasca bolnavilor ca lui Dumnezeu, sa le dea mancare cat mai buna, paine alba si vin, sa-i spele saptamanal si sa le mentina curatenie exemplara in bolnita. Staretul primea la spital si barbati mireni care sufereau de diferite boli si care nu aveau unde sa-si plece capul. Acestia erau asezati in chilii aparte, „hraniti din masa comuna si traiau acolo cat voiau, unii chiar pana la moarte”.
Odata staretul vazu mergand prin manastire un frate, dand din maini si privind incoace si incolo. Atunci cuviosul chema la sine pe duhovnicul lui si ii zise:
– Asa povatuiesti tu pe ucenicii tai? Ca iata, umbla fara randuiala si smintesc pe frati! Apoi le dadu la amandoi canon sa faca trei zile metanii in trapeza, ca toti sa se invete din greseala lor.
Spuneau ucenicii lui ca adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stand aproape toata noaptea cu durere de inima langa patul celor foarte bolnavi, impreuna suferea si suspina cu ei, mangaindu-i cu nadejdea vindecarii si a mantuirii, dandu-le nu putina usurare in amara lor durere.
Se spunea iarasi despre staretul Paisie ca o data pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului pana la 30 august, mergea la Manastirea Secu, unde se nevoiau ca la o suta de calugari. Acolo petrecea doua saptamani, tinea cuvant de folos in biserica, mangaia pe frati, iar dupa hramul manastirii, „Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul”, cuviosul ii binecuvanta pe toti si, in sunetul clopotelor se intorcea din nou la Neamt, unde il astepta tot soborul.
Iata cum descrie viata duhovniceasca din Manastirea Neamt un calugar calator, anume Teofan:
– Saracia lor de bunavoie era desavarsita. Prin chilii, in afara de icoane, carti si unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Calugarii se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mandrie cu totul fugeau. De ura si de zavistie nu stiau. Daca se supara pe cineva, se grabea numaidecat sa se impace. Cel ce nu voia sa ierte pe fratele care i-a gresit, era alungat din manastire. Mersul calugarilor era modest. La intalnire, fiecare se silea sa faca el inainte inchinaciune. In biserica fiecare statea la locul ce i se hotarase. Vorbaria desarta era cu desavarsire oprita, atat in biserica si in chilii, cat si in afara.
Acelasi Teofan scrie si despre ascultarile calugarilor din Manastirea Neamt.
– In obstea Cuviosului Paisie traiau 800 de calugari si, cand se adunau la ascultare, cate o suta sau o suta cincizeci de frati, atunci unul din ei citea cuvant de folos din vreo carte sau vorbea cuvant ziditor de suflet. Daca cineva incepea sa vorbeasca lucruri desarte, indata era oprit.
Iar despre petrecerea calugarilor in chilii, acelasi Teofan scrie:
– Prin chilii unii scriau carti, altii impleteau, altii torceau lana, altii coseau camilafce si potcapuri, faceau metanii, teseau stofe pentru rase si mantii, faceau cruci si linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toti erau sub supravegherea duhovnicilor, la care-si marturiseau pacatele si gandurile de doua ori pe zi: dimineata spuneau pe cele facute noaptea, iar seara pe cele facute ziua. Fara binecuvantarea duhovnicului, nimeni nu indraznea sa faca ceva, nici macar sa manance un fruct.
Era obicei ca la hramul Manastirii Neamt, „Inaltarea Domnului”, sa se adune multa lume din Moldova, Valahia si din alte tari. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihna deloc, timp de patru zile. De dimineata pana seara usile ii erau deschise tuturor: si bogatului si saracului. Pe toti cati veneau se silea a-i odihni cu iubire de straini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste si multumindu-le pentru rabdarea ostenelilor drumului. Apoi, fagaduindu-le de la Domnul si Maica Domnului mila sufleteasca si trupeasca, ii binecuvanta si-i trimitea la casa de oaspeti.
Se spunea despre Cuviosul Paisie ca se ostenea foarte mult pentru talmacirea parintestilor carti din limba veche greceasca in limbile slavona si romana, ca sa fie spre folosul si mantuirea celor ce vor voi a ravni si a lua aminte la invataturile purtatorilor de Dumnezeu parintilor nostri.
Zicea ucenicul sau Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea sa scrie atatea carti! Ca era cu totul neputincios cu trupul si pe toata partea dreapta avea rani. Si pe patul unde dormea era impresurat de carti: cateva lexicoane, Biblia greceasca si cea slavoneasca, gramatici grecesti si slavonesti, cartea din care facea talmacirea si, in mijloc, lumanarea. Iar el, ca un prunc mic, sedea plecat si toata noaptea scria, uitand de neputinta trupului, de grelele sale dureri si osteneli.
Apoi adauga ucenicul sau:
– O, nepatimas si sfant barbat! O, suflet curat si cu Dumnezeu impreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revarsa catre aproapele cu dragoste. Pentru aceasta si cuvantul lui era puternic, lucrator si plin de dar, dezradacinand patimile si rasadind bunatatile in sufletele celor ce-l ascultau cu credinta si cu dragoste.
Spuneau ucenicii staretului Paisie ca el a tradus din slavona in romaneste putine carti, precum „Cuvintele Sfantului Nil de la Sorska”, intrucat erau mai multi calugari moldoveni care traduceau din limba greaca decat slavoni. Din limba slava traduceau numai Cuviosul Paisie impreuna cu ieromonahul Dorotei, ucenicul sau.
In limba romana traduceau cei mai renumiti elenisti moldoveni, precum: arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfantului Macarie, Cuvintele Sfantului Isaac Sirul si altele; ieromonahul Ilarion a talmacit Cuvintele Sfantului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfantului Vasile cel Mare si altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci carti: Pravalioara cea mica; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tiparit in Bucuresti; Talcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tiparita la Iasi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfantului Ioan Damaschin, tiparit la Iasi; Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tiparit la Manastirea Neamt si altele.
Cuviosul ierodiacon Stefan a talmacit Vietile Sfintilor pe tot anul, din limba slavona, tiparite la Manastirea Neamt intre anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascalul a tradus din limba greaca Scara Sfantului Ioan Scararul si Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tiparit la Manastirea Neamt. Iar din limba slavona a talmacit Tipiconul (Tipicul Sfantului Sava), care s-a tiparit la Iasi in anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascalul, alt ucenic al staretului Paisie din Manastirea Neamt, a talmacit si el numeroase carti din limba greaca, precum Patericul si altele pe care le tipareste la Bucuresti, dupa ce ajunge mitropolit al Tarii Romanesti (1823- 1834).
(Staretul Paisie a tradus personal 44 de manuscrise patristice in limba slavona si o vasta corespondenta. Cea mai pretioasa traducere a sa este: „Cuvintele ascetice ale Sfantului Isaac Sirul” )
Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungand la Manastirea Neamt, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfant al marelui staret Paisie:
– Pentru prima data in viata am vazut cu ochii mei sfintenia intrupata si neprefacuta. Pe mine ma uimi fata lui, luminoasa si palida, fara pic de sange, o barba mare si alba, lucitoare ca argintul, si curatenia neobisnuita a hainelor sale si a chiliei. Vorbirea lui era blanda si cu totul sincera. Mi se parea ca este un om cu totul desprins de trup!
Ucenicul sau, Platon, spunea urmatoarele despre Cuviosul Paisie:
– Era in el dragoste infocata, cu care din tineretile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul sau. Ca pe toti ii iubea, ii incalzea cu dragostea si ravna sa. Pentru fiecare simtea durere. Iar pe fiii sai duhovnicesti ii imbratisa mai mult decat pe sufletul sau. Pe tot omul ce venea la dansul, pentru mila sufleteasca sau trupeasca, nu-l intorcea desert. Niciodata nu se intrista asupra cuiva, macar de l-ar fi suparat cu ceva.
Acelasi ucenic continua:
– Erau intr-insul impreunate indelunga-rabdare si blandetea, iar tulburarea si mania nu s-au vazut la el, fara numai pentru calcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra si certa cu blandete, dojenea si invata cu dragoste. Miluia si indelung rabda, cu nadejde de indreptare.
Asemenea si in cele firesti era preaimpodobit, continua ucenicul sau. Ca fata lui era alba ca a ingerului lui Dumnezeu, privirea lina, cuvantul smerit si strain de indrazneala, fiind cu totul revarsat spre milostivire, caci, prin dragostea sa, pe toti ii atragea la sine. Mintea lui era totdeauna unita cu Dumnezeu prin dragoste, marturie fiind lacrimile.
Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie ca dobandise darul rugaciunii adevarate, incat fata lui se lumina si ochii varsau multe lacrimi de focul care ardea in inima sa.
– Odata, adauga ucenicul, pe cand eram noi in Dragomirna, am venit la parintele staret si vazand usa deschisa, am batut si am intrat. Era inainte de Vecernie. Parintele era culcat. Fata lui era aprinsa ca de foc. Am zis rugaciunea: „Binecuvinteaza, parinte!”, dar nu mi-a raspuns. Am repetat a doua oara. Nici un raspuns. Ma cuprinse frica. Atunci am inteles ca era rapit in rugaciune. Mai zabovind putin, am iesit din chilie si n-am spus nimanui nimic de cele vazute.
Cuviosul Paisie avea si oarecare dar inainte vazator. De multe ori vedea in vis o sabie spanzurand, numai de un singur fir de par, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu dupa multe zile, turcii i-au taiat capul, din porunca sultanului. Si mult a plans staretul pentru aceasta.
Se spunea iarasi ca adeseori suspina si plangea staretul pentru un frate din obstea sa, sfatuindu-l pentru indreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, dupa trei zile, fratele acela s-a inecat.
Pe alt frate iarasi l-a rugat mult staretul sa nu plece din manastire.
– Frate, ii zicea cuviosul, asculta-ma, fiindca nu vei vedea locul acela unde vrei tu sa te duci. Intr-adevar, fratele nu l-a ascultat si dupa patru zile de drum a murit.
Numeroase si pline de intelepciune duhovniceasca au fost si scrisorile staretului Paisie catre diferiti prieteni si ucenici ai sai, mireni, preoti, calugari si egumeni. Iata ce scrie catre calugarii din Schitul Robaia-Arges, care ii cereau un preot:
– La cererea voastra de-a va trimite un preot sa va organizeze viata de obste, nici nu stim ce sa va raspundem. Si noi insine suntem la inceput si avem nevoie de povete. Numai atat va pot spune ca, dupa regulile Sfintilor Parinti, ati putea singuri sa va organizati viata duhovniceasca. Intai se cere ca egumenul sa cunoasca Sfintele Scripturi, ca sa stie a invata si pe ucenicii sai. Sa aiba catre toti iubire adevarata si nefatarnica, sa fie bland, smerit, rabdator, liber de manie, de iubirea de argint, de mandrie, de lacomie si toate celelalte patimi. Iar ucenicii sa fie in mainile egumenului ca lutul in mainile olarului. Sa nu faca nimic fara binecuvantare, sa nu aiba ceva al lor, ci toate, si cartile si patul si celelalte sa fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul vostru, oriunde s-ar afla, sa nu fie supus altei manastiri, ci singur sa se conduca, ca fratii sai sa se mantuiasca prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul.
Asemenea catre calugarii din Poiana Marului scria:
– Nu va tulburati pentru nerautatea si smerenia parintelui Alexie, noul vostru egumen. Ca, dupa Sfintii Parinti, egumenul trebuie sa fie catre frati smerit, bland, fara rautate, pasnic, in stare sa sufere orice ispita, ca sa poata da fratilor pilda de rabdare. Nu va tulburati ca el este slab cu trupul, cata vreme este sanatos cu duhul si intreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cunoscand slabiciunea firii lui, nu cereti de la el osteneli trupesti mai presus de puterile lui, ci crutati-l sa nu-si piarda inainte de vreme puterile, spre paguba fratilor. Ajunge pentru el sa sada mai mult la chilie, pazindu-si sanatatea, sa citeasca carti folositoare pentru suflet si sa fie gata la vreme de nevoie sa dea fratilor sfaturi folositoare pentru mantuire. Sa va smeriti unul fata de altul si sa va supuneti unul altuia, ca sa aveti dragostea lui Dumnezeu intre voi si sa fie la voi un suflet si o inima prin harul lui Hristos.
Un preot oarecare l-a intrebat pe Cuviosul Paisie:
– Poate preotul sa dezlege pe cel ce se pocaieste si, pentru neputinta sa, sa-i dea, fara canon, Sfintele Taine, sau nu poate?
– Daca boala lui trupeasca este in asa fel, a raspuns cuviosul, incat el se apropie de moarte si nu are vreme sa faca canon, atunci chiar de-ar avea el pacate mari, dar de se caieste, preotul sa-l dezlege a se impartasi cu Sfintele Taine. Daca insa poate face canon, preotul sa nu-l dezlege pana nu-si face canonul, caci canonul este a treia parte a pocaintei.
Apoi a adaugat si aceste cuvinte:
– Va spun si aceasta, ca eu in toate sfintele canoane am cautat cu ravna, de nu cumva sa gasesc oarecare epitimii fara indepartarea de la impartasirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut gasi. Insa este grozav de infricosata si inspaimantatoare certarea pusa asupra preotilor care indraznesc sa imparta- seasca pe cei opriti de sfintele canoane. Pe amandoi, Biserica ii aseamana cu Iuda vanzatorul.
Zicea iarasi marele staret:
– Urmand blandetii lui Hristos, sa va opuneti pana la sange patimii maniei si sa aveti pace cu toti. Aceasta este asa de trebuincioasa, incat Insusi Hristos zicea ucenicilor Sai: Pace voua!, Pacea Mea dau voua! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece si Hristos. Iar in sufletul in care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos.
Si iarasi zicea:
– Rabdarea este si ea atat de trebuincioasa pentru mantuire, incat Hristos zice: Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre. Iar castigarea sufletului nu este altceva decat mantuirea sufletului. Rabdare insa trebuie sa aveti nu numai pentru un timp oarecare, ci pana la moarte, caci cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui.
Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie:
– Smerenia este temelia tuturor virtutilor evanghelice. Ea este atat de trebuincioasa pentru mantuire, cum este respiratia pentru viata omului. Toti sfintii prin diferite cai s-au mantuit, dar fara smerenie, nimeni nu s-a mantuit si nici nu poate sa se mantuiasca. De aceea, tot cel ce vrea sa se mantuiasca trebuie sa se socoteasca din toata inima inaintea lui Dumnezeu ca cel mai de pe urma intre oameni si pentru orice pacat sa se condamne pe sine, iar nu pe altii.
Sfinte Preacuvioase Parinte Paisie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
DESPRE SFARSITUL SFANTULUI PAISIE DE LA NEAMT extras din Manuscrisul romanesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Romane

In anii de la Hr. 1794, in luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la Manastirea Neamtului Preasfintia Sa Episcopul de Husi Kiro Kir Viniamin. Miercuri la noua ceasuri din zi am iesit intru intampinare cu Evanghelie si cu sfesnice si doi diaconi cadind si clisiarsii clopotele tragand si psaltii Axionului cantand asa am intrat cu Arhiereul in biserica si, inchinandu-se pe la sfintele icoane, ne-au blagoslovit pre toti de obste si au iesit la gazda, fiindca era vremea Vecerniei si n-au fost vreme ca fieste carele osabit sa iei blagoslo- venie, ca apoi i-ar fi apucat si vremea Pavecernitii, si Vecernia era nefacuta. Si indata cum au iesit Arhiereul, au tocat de Vecernie…
Luni, 30 de zile s-au bolnavit Parintele Staretul, marti, miercuri au fost bolnav. Iara joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 si vineri au facut multamita in biserica, pentru ca s-au insanatosit Parintele si sambata au fost sanatos. Duminica au mers la biserica, iar mai spre sara au blagoslovit pre parinti(i) care era sa mearga la praznic la Agapia, cu bucurie si vesal. Noemvri 5 zile, luni, iarasi l-au intors raul si au fost bolnav, marti, miercuri, joi, vineri, sambata, Duminica, luni, marti. Iara miercuri n-au vorbit nimica, ci numai cauta frumos. Iara in vremea Vicerniei au inceput a se inchedeca in grumazi si a sufla mai rar si indata au chiemat duhovnici si au inceput parintele Stefan a ceti canon de iesirea sufletului. Iara eu nu stiam nimica ticalosul, de unele ca acestea, ci, cand am iesit de la vicernie, am vazut multime de parinti la fereastra Parintelui si prin ograda tiji, si unii plangea, iara mie tot imi parea lucru cu indoire. Iara mai sezand putin la fereastra, numai ce am auzit duhovnicii plangand inauntru si clopotile sus tragand, fiindca iesisa oarecine pe den dos si mersese la clopote.
O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca sa priveasca, nu ar putea sa povesteasca cu limba omeneasca, ci plangere s-au pornit intru acel ceas, ci jale, ci tanguire intre parinti, cat asa era a se parea ca lumea se prapadeste. Si atata sa adunasa multime de parinti cat sa parea ca norii i-au adus. Si invalind cinstitul trup, dar mai bine sa zic sfant si prea mare sfant, a prea cuviosului parinte si lasand mana cea dreapta dezvalita pre piept si imbracandu-sa duhovnici, preoti si diaconi, au iesit cu obicinuit cantare ci sa cante la cei prosati. Iara cu mai multa plangere si tanguire, ca ce cantare va sa fie aceea cand cineva spre plangere iaste pornit. Si puind sf(i)ntele (sters) (cinstitele) moaste pre nasalie au mers in biserica preotii cantand. Iara celalalt sobor cu amara plangere, lacrimi varsand. Si puind nasalia in mijlocul bisericei, asa cu mare plangere fieste carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea Cuviosul Parintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit si stareti sfintelor Manastiri Neamtului si Sacu. Si racorindu-se parintii dimprejurul nasaliei, au inceput preotii a ceti evanghelie neincetat pana la vremea Utrenii. Iara la Utrenie, asi(j)direa sa ceteasca evanghelie pana la cesuri si facand otpustul Sf. Liturghii, iarasi se incepe obicinuita cetire la evanghelie, pana la Vecernie. Si asa s-au tinut 4 zile sf(i)ntele (sters) (cinstitele) moaste in biserica, fiindca astepta si raspuns de la Mitropolitul.
Iara a doua zi dupa rapausare, joi, au inceput a sapa groapa in pomelnic, de-a dreapta, cu mare jale si suspinuri si zidind-o cu caramizi, sta ca un sfesnic inaurit asteptand sa se puie faclia cea prea luminata intr-insul.
Oara a traia zi, vineri, au facut racla si au imbracat-o si au impodobit-o fiindca era sa se puie intr-insa margaritarul sau mai bine sa zic diamantul cel de mult pret. Vineri spre sambata la 7 ceasuri din noapte s-au imbracat preotii si diaconii si au cladit sf(i)ntele (sters) (cinstitele) moaste si le-am pus in racla cu lacrimi si cu suspinuri si cetind evanghelie neincetat. Iar sambata dupa Sf(an)ta Liturghie s-au imbracat 30 de preoti si 13 diaconi si lumanari aprinse tinand in maini au ridicat nasalie cu sf(i)ntele moaste si au iesit afara, fiindca in biserica nu era cu putint(a) a incapea de multimea parintilor si a (s)treinilor si asa s-au inceput prohodul dupa obiceiu, cu lumini aprinsa la tot soborul parintilor si la adunarea mirenilor. Iara cand au fost dupa evanghelie, indata au inceput parintele Isaac a ceti acest cuvant: „Cuvant de ingropare la prea Cuviosul parintele nostru Paisie, arhimandrit si staretul sfintei Manastiri Neamtului si Secul”.
Bucuriile si veseliile si toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori d(u)h(o)vnicesti ar zice cineva ori trupesti si lumesti toate cu adevarat vremelnice, trecatoa(re) si nestatornice (…).
Ramasita ceastalalta a vietii noastre este si dupa voia Ta sa dobandim starea cea impreuna cu Parintele nostru, dupa cum si legatura si fagaduinta ne iaste, slavind bunatatea si milostivirea ta, totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor amin.
Iara dupa cuvant, au savarsit preotii obicinuitul prohod si au luat fiestecare osabit iertaciune si blagoslovenia cea mai de pre urma. Si asa era o imbulzala intre parinti si intre norod cand lua iertaciune, incat de nu ar fi tinut preotii racla de o parte si de alta, apoi indata ar fi rasturnat-o. Si nesfarsin- du-se toti, au ridicat preotii nasalia, ca nu era cu putinta a mai astepta, fiindca era norod mult si spre sara sa plecasa zioa si vremea sa turbura de ploaie. Si ridicand preotii nasalia si clopctile tragand si psaltii cantand si soborul celalalt plangand, asa am intrat in biserica la mormant si numai preotii au intrat in pomelnic si au inchis usa pentru imbulzala parintilor si a streinilor. Si puind sfintele (sters) (cinstitele) moaste in mormant, au pardosit parintii mormantul cu caramizi. Iara luni dupa Utrenie, inca noapte fiind, noemvri 20 de zile, au sosit si trimisii de la Iasi, adeca parintele Sava si parintele Liontie, dimpreuna cu Preasfintia Sa pentru ca n-au apucat ca sa ingroape pe Parintele. Si facandu-se zio si dupa sfarsitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfintia Sa panahida Parintelui, dimpreuna cu sobor, de-a traia zi dupa ingropare si au cetit si molifta Preaosfintia Sa, in genunchie, deasupra mormantului.
Iar cand au sezut parintii la masa au sosit si dumnealui Logofatul al trailea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreuna cu Arhiereul ca sa petreaca pre Parintele staretul la groapa si ca sa iaie in scris cele ce vor afla la manastire, miscatoare sau nemiscatoare, ca sa fie in paza cand s-ar fi pus povatuitoriu in locul Parintelui staretului.
Luni dupa Vicernie au intrat in chilia Parintelui Arhiereul cu Logofatul cel domnesc si oarecari din duhovnici si au inceput a cauta izvoadele pana ce au venit vremea ca sa toace la priveghere, fiindca a doao zi, marti, 21 zile era praznicul Intrarii in Biserica si au mers la Arhiereul dimpreuna cu boierul si au sezut toata privegherea. Iara a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iara dupa evanghelie au cetit parintele Isaac acest cuvant:
„Cuvant de intampinare la Preaosfintitul Parinte Kiriu Kir Viniamin, Episcopul Husului”.
Preaosfintite Stapane, Omule al lui D(u)mnezeu si credincioasa sluga si ispravnice al Tainelor lui D(u)mnezeu si barbatul doririlor Duhului, Noule Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preasfintitei Tale si pre norii cei preintunecati ai mahniciunii cari pre inima noastra sa pusasa cu totul i-au gonit si-n laturi i-au dat. Boldurile cele” prea ascutite ale scarbei care necurmat impungea si adanc sa infingea intru inima noastra si tare o ranea, cu totul ii tampi. Si iarasi saninul bucuriei ne facu, iaras soarele de veselie se ivi si lacrimile cele ce necontenit sa varsa le opri si nu numai, ci si cu mahrama bucuriei de pre fetele noastre le sterse, in atat cat nici de am avut sau am patimit vreo paguba, mahniciune sau intristare sa nu simtim. Bine ca ne-au bucurat si pre toata mahniciunea ne-au gonit, aratat iaste ca imi marturisesc mie si sangure fetele a tot soborul, ca nu inca posomorate, nu inca triste sa arata, ce vesele lumina.
Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfintiei Tale atat de grabnica si de sarguinta plina, cat nici de greutatea caii, nici de vremea cea umizicioasa, nici de iarna cea acum asteptata sa nu te temi, ci pre toate greotatile, pre toate nelesnirile, pre toate impedicarile, pre toata osteneala defaimand-o, preste atatea maidanuri sa sai si sa vii la Manastirea Neamtului; au doara ai mai uitat ceva din danturile acelea lungile si horile acelea largile si de duhovniceasca bucurie pricinuitoarele nesavarsite si acum, aducandu-ti aminte ai venit sa o implinesti? Ci incepatoriul si savarsi(toriul) danturilor si horilor nu inca iaste de fata. Au doara privelistile acelea duhovnicestile ce le intindeai mult mai daunazi ai venit sa le mai innoiesti? Ci puitorul niscareva porunci domnesti sau stapanesti sau politicesti sau cu niscareva sfatuiri duhovnicesti, pentru care si dumnealui boieriul Marii Sale impreuna s-au ostenit? Ci sfatuitoriul si raspunzatoriul nu inca mai iaste intru cei vii. Au poate intelegand de aceasta si de mahniciunea cea pricinuita noao, din dragostea cea multa si fierbinte ce ai catre D(u)mnezeu si catre aproapele, silit fiind pre sine si atata osteneala o ai trecut cu vederea si cu atata vrednicie, cu alt Iosif, te-ai suit sa ingropi pre tatal sau si plangerea la Ariiat sa-ti faci si mahniciunea robilor Preaosfintiei Tale sa o risipesti. Ca iata, nu dupa multe zile ale purcederii Preaosfintiei Tale catre turma cea cuvantatoare si el de calatoria cea fireasca a se gati au inceput pre care acum iata o au si savarsit, dupa ce au ispravit toate acelea ce au voit si au dorit.
Cu pofta am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergand spre moartea cea de buna voie, sa mananc cu voi aceste Pasti mai nainte de patima Mea. Si prea cuviosul parintele nostru, urmatoriu adevarat acelui, nu de multa vreme au zis insusi catre cel ce ceteste proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea niste privelisti ca acestea d(u)hovnicesti mai inainte de moartea mea si iata D(u)mnezeu mi-au implinit dorirea. Cunosc ca singur D(u)mnezeu aduse pre Preaosfintia Sa, cunosc acum ca aproape imi va fi sfarsitul”. O, ce semuire a lucrurilor, care da oarecare dovada de mai nainte cunostinta da prealuminata. Cu toata acestea, mare iaste ravna catre lucrurile cele bune, mare iaste milostivirea cea catra aproapele, mare iti iaste si osteneala, multa ti se cade si plata, nemasurata rasplatirea, necovarsita cinstea, lauda de mintea noastra ajunsa, cuvantul nu iaste indestulat catre aceasta. Multamirea neputincioasa si cea din cuvinte si cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre multamirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic in fapta si in cuvant, ar fi rasplatit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au dus la Cel ce pre toate le covarseste cu bogatia si cu bunatatea si cu milostivirea, sunte(m) bine incredintati ca va mijloci in locul nostru catre D(o)mnul ca sa rasplateasca Preaosfintiei Tale cu daruri vecinice si nestricacioasa, cu caftanuri ingeresti se va imbraca prea sf(i)ntitul trup al Preaosf. Sale, cu coroane nevestejite si nestricacioasa va incorona prea sf(i)ntit al Preaosf. Tale cu slava d(u)mnezeiasca va impodobi prea sf(i)ntit Preaosf. Tale cu ingerii te va inceti, cu Patriarsii te va randui, cu Arhierei te va insoti, intru imparatia Sa te va odihni, de privirea fetei Sale te va indulci intru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, caruia slava in veci, amin.
Iara cand au venit parintii cu icoana la masa, au venit si Arhiereul si au blagoslovit masa si apoi au sezut de o parte pre scaun dimpreuna cu boiariul cel domnesc si au ascultat cum sa cetea Cuvant pentru Intrarea in Biserica. Si viind vremea strangerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea sfermeturilor si savarsind multamita mesei, asa au iesit in cerdac si au sezut Arhiereul in jilti pana cand au iesit toti parintii din trapeza si sculandu-sa bucatarii au luat fiestecare osabita blago(slovenie) si asa s-au dus cantand in biserica. Iara dupa vicernie au facut paraclis cu sobor mare. Si vineri au mers Preasfintenia Sa la Sacul si la Sahastrie si sambata s-au intors la Neamtul. Iara Duminica au dat Preaosfintia Sa anafura in vremea priceasnii.
Si sfatuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe parintele Sofronie spre a-i incredinta pastoria in locul Parintelui. Si facand scrisori, le-au trimis la Iasi si viind de la Iasi alte scrisori, de la domnie si de la Mitropolitul, asa in anii de la HS-1794 in luna lui dechemvrie in 13 zile, marti dimineata dupa utrinie a calugarit pre parintele Sofronie in schima insusi Arhiereul. Iara dupa liturghie, in vremea priceasnii, adunati fiind parintii toti, au cetit parintele Pafnutie trimiterea Parintelui Staretului cea catre Preaosf. Sa Mitropolitul Kiriu Kir Gavriil.

ARHIMANDRITUL LAZAR URSU – Manastirea Neamt (secolul al XVIII-lea)

Acest cuvios parinte era originar din Bistrita-Nasaud. Inchinandu-si viata lui Hristos din tineretile sale, a intrat in obstea Manastirii Neamt la inceputul secolului XVIII, unde se nevoiau numerosi monahi din Transilvania. Aici a deprins mestesugul nevointei duhovnicesti, precum si cunostinta cartii de la duhovnicii marii lavre. Apoi, calugarindu-se, s-a invrednicit de darul preotiei, ajungand ales povatuitor de suflete. Arhimandritul Lazar Ursu a fost cel dintai parinte duhovnicesc al mitropolitului Iacob Stamati. El l-a adus de mic la manastire, l-a deprins frica de Dumnezeu si l-a dat la invatatura cartii. Fiind intelept si ravnitor la cele dumnezeiesti, duhovnicul Lazar a fost ales staret al Manastirii Neamt in anul 1742. Timp de trei ani, cat a fost intaistatator al obstii, arhimandritul Lazar a innoit asezamantul manastirii, a marit numarul calugarilor, a reorganizat scoala monahala din lavra, obligand pe toti fratii sa fie cunoscatori de carte, si a randuit duhovnici din cei mai iscusiti. Spovedania soborului si Sfanta Impartasanie se faceau saptamanal. La scoala se invatau scrisul, cititul, ceaslovul, tipicul, apoi religia (cunostinte de Vechiul si Noul Testament) si muzica psaltica. Se mai predau inca limbile greaca si slavona si caligrafia. Retragandu-se din egumenie, arhimandritul Lazar a fost inca 20 de ani eclesiarh si duhovnic al manastirii, crescand si formand multi fii duhovnicesti. A ocrotit, de asemenea, sihastria Pocrovului si pe sihastrii ce se nevoiau in Muntele Chiriacu, al caror duhovnic era. Pentru o nevointa ca aceasta, Cuviosul Lazar a fost propus, in anul 1750, candidat la scaunul episcopal de Radauti. El insa, smerindu-se, s-a socotit nevrednic de o cinste ca aceasta, ramanand toata viata in mijlocul fiilor sai duhovnicesti.
Asa ostenindu-se arhimandritul Lazar mai mult de 50 de ani, s-a mutat la odihna cea de sus in a doua jumatate a secolului XVIII.
MITROPOLITUL IACOB STAMATI – al Moldovei si Sucevei (1749-1803)

Acest ierarh al Moldovei era de loc din Bistrita-Nasaud, nepot al episcopului Pahomie de Roman (f 1724). Intrand de mic in obstea Manastirii Neamt, a fost crescut duhovniceste de egumenii Lazar si Ioasaf si inchinat lui Hristos prin calugarie in anul 1764. A invatat inca si limbile greaca si slavona de la parintele sau duhovnicesc, care stia multa carte.
Invrednicindu-se de darul preotiei, in anul 1774 ajunge slujitor la Mitropolia Moldovei, iar in anul 1782 este hirotonit episcop de Husi. Timp de 10 ani, cat a pastorit turma lui Hristos la Husi, a innoit mai multe biserici si schituri, a infiintat o scoala episcopala pentru luminarea preotilor si a adaugat multa osardie pentru mantuirea fiilor sai duhovnicesti. In anul 1792 este ales mitropolit si parinte sufletesc al Moldovei. Timp de inca 11 ani a pastorit mitropolitul Iacob Biserica Moldovei, dovedindu-se un adevarat slujitor si iconom al casei lui Dumnezeu. In acesti ani a zidit mai multe biserici in Iasi si prin sate, a facut danii de innoire la manastiri si schituri, a reorganizat bolnitele si a deschis o farmacie publica aproape de catedrala, pentru alinarea suferintelor omenesti. Iar pentru luminarea mintii si mantuirea sufletelor, mitropolitul Iacob II „Nemteanul” reorganizeaza si dezvolta scolile bisericesti din Moldova, facand un mare pas spre innoirea invatamantului. De asemenea, dezvolta Academia din Iasi, dand burse si carti de scoala celor saraci. Mitropolitul Iacob Stamati este considerat ierarhul cel mai iubitor de carte din secolul XVIII in Moldova. Intemeind la Iasi o buna tipografie, a tiparit numeroase carti bisericesti pentru cult, carti apologetice pentru apararea credintei ortodoxe si carti didactice pentru scoli publice. Astfel a tiparit Evanghelia, Liturghierul si Psaltirea (1794), Apostolul (1795) si altele. Iar din cartile didactice pentru copii, a tiparit „Gramatica teologhiceasca”, „Geografia moldoveneasca” si „Aritmetica” (1795?), traduse de invatatul episcop Amfilohie Hotiniu.
Pentru sporirea duhovniceasca a crestinilor, marele pastor al Moldovei cerea indeosebi participarea regulata la slujbele bisericii, milostenia, respectarea cu strictete a posturilor si mai ales Sfanta Spovedanie. El spunea ca nimeni nu poate spori pe calea duhovniceasca a mantuirii, fara aceste fapte bune. „Iar acei care refuza sa se spovedeasca, spunea el, sa ramana ca niste straini de lege si de Dumnezeu”. Mitropolitul Iacob II Nemteanul dadea mare importanta duhovnicului, fara de care nimeni nu poate sa se mantuiasca. De aceea, cu greu hirotonea pe cineva duhovnic, dupa ce mai intai cerceta dupa pravila, daca avea peste 40 de ani, daca stia Sfintele Scripturi si canoanele Bisericii si daca el insusi avea o viata aleasa. Preoti tineri nu facea niciodata duhovnici. Iar preotilor duhovnici „le cerea lista anuala a celor spovediti si ii oprea sa ia bani”. In anul 1799, tipari la Iasi, pentru folosul de obste al tuturor, „Pravila Sfintilor Parinti” (Sfintele Canoane).
Asa nevoindu-se mitropolitul Iacob pentru mantuirea sufletelor omenesti si facand multe milostenii la saraci, in primavara anului 1803 si-a dat sufletul cu pace in bratele lui Hristos.

CUVIOSUL ARHIMANDRIT GHEORGHE – Mare staret al Manastirii Cernica (1730-1806)

Viata

Cuviosul staret Gheorghe s-a nascut in Salistea Sibiului, in anul 1730, din parinti binecredinciosi. Dorind sa slujeasca lui Hristos din tineretile sale, isi cauta adapost sufletului sau in manastirile Transilvaniei. Dar, neputand rabda persecutiile religioase care sileau poporul la uniatie, tanarul Gheorghe a trecut Carpatii in Tara Romaneasca. In drum spre Muntele Athos, devine temporar ucenic al unui arhiereu grec care locuia in Bucuresti. Dupa ce este facut rasofor si diacon, pornesc impreuna spre Constantinopol si Sfantul Munte, pe la jumatatea secolului XVIII. Murind acolo dascalul sau, ierodiaconul Gheorghe devine ucenic al staretului Paisie in Schitul Sfantul Ilie din Athos. In anul 1752, Cuviosul Paisie il calugareste, iar in anul 1754 il hirotoneste preot pentru obstea sa. In acest schit s-a nevoit ieroschimonahul Gheorghe timp de zece ani. In anul 1763 se stramuta in Moldova, la Manastirea Dragomirna, impreuna cu staretul Paisie si cei 64 de ucenici ai sai.
La Dragomirna, Cuviosul Gheorghe petrece inca doisprezece ani ca preot, duhovnic si econom peste cei 350 de calugari si frati. Apoi se stramuta la Manastirea Secu, in anul 1775, impreuna cu 200 de calugari. Aici traieste numai doi ani pe langa Cuviosul Paisie si se duce din nou la Schitul Sfantul Ilie din Athos.
In primavara anului 1781 vine in Moldova sa-si vada staretul si fratii din Manastirea Neamt. La reintoarcere, insa, este numit de mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei egumen al Schitului Cernica, ramas de multi ani in parasire. Timp de patru ani organizeaza bine schitul si aduna 54 de ucenici in jurul sau. Apoi, imbolnavindu-se, lasa asezamant scris, „diata”, ucenicilor sai, cum sa-si petreaca mai departe viata in Cernica. Asezamantul sau are o mare importanta duhovniceasca. In acelasi an, staretul Gheorghe s-a facut iarasi sanatos si a mai trait inca 22 de ani.
Inmultindu-se fratii in jurul sau, mitropolitul Grigorie i-a dat sub conducerea sa, din anul 1793, si Manastirea Caldarusani. Ca staret al celor doua manastiri, Cernica si Caldarusani, Cuviosul Gheorghe a impartit soborul in doua parti, punand in fiecare manastire cate un egumen destoinic. A randuit la biserica pravila zilnica, spovedanie deasa, ascultare si masa de obste, dupa traditia Athosului si potrivit asezamantului sau.
La 3 decembrie, 1806, marele staret Gheorghe se muta la vesnica odihna, plans de numerosii sai ucenici din ambele manastiri. Pentru intelepciunea cu care a condus si organizat, timp de 25 de ani, cele doua mari obsti calugaresti cu aproape 200 de monahi, staretul Gheorghe este considerat un mare parinte duhovnicesc si innoitor al monahismului romanesc, iar pentru viata sa aleasa este numarat in randul cuviosilor romani.

Fapte si cuvinte de invatatura

Oprit fiind in tara fara voia sa de catre mitropolitul Tarii Romanesti, Cuviosul Gheorghe era in mare mahnire. Deci, postind cateva zile, s-a rugat Maicii Domnului si Sfantului Ierarh Nicolae sa-l povatuiasca ce trebuie sa faca. Apoi, adormind putin de osteneala, i s-a aratat in vis Sfantul Nicolae si i-a poruncit, zicand:
– Ramai aici si imi curateste lacasul meu de fiarele salbatice!
Desteptandu-se plin de bucurie, a pornit in cautarea lacasului Sfantului Ierarh Nicolae si a aflat biserica lui din ostrovul Cernicai, pustie si plina de serpi. Din ceasul acela a ramas in Schitul Cernica impreuna cu doi ucenici ai sai, Atanasie si Serafim, din Manastirea Neamt.
Spuneau ucenicii Cuviosului Gheorghe ca dupa ce au ajuns intai pe ostrov si s-au inchinat in biserica, au vazut in sfantul altar un sarpe urias. Atunci staretul, insemnandu-se cu semnul crucii, i-a zis cu glas bland:
– Ganul (dragul) tatei, pana acum ai locuit tu aici. Acum sa te duci din locul acesta, ca sa locuim noi!
La cuvantul staretului, sarpele s-a supus poruncii indata si a iesit afara din biserica si din ostrov, disparand in padurile din imprejurimi.
Marturiseau ucenicii cuviosului ca la inceput multa nevoie si lipsa au rabdat in ostrovul Cernicai. Biserica era parasita de multi ani, lipsita de usi, de ferestre si de cele necesare. Chiliile erau vechi si toate daramate, iar ostrovul acoperit in intregime de padure, de rugi si de spini. Staretul Gheorghe insa nu se descuraja. Ziua taiau cu topoarele copacii si spinii, ca sa deschida poiana. Seara se adunau cu totii intr-o pivnita ruinata, mancau pesmeti de paine cu ceva legume si dormeau pe pamant cateva ore. La miezul noptii se sculau si faceau Utrenia, dand lauda lui Dumnezeu. Apoi staretul mangaia ucenicii cu frumoase cuvinte de invatatura. La urma atipeau iarasi pana in zori, cand se sculau, faceau cuvenita rugaciune si plecau la taiat padurea.
Vestea despre sfintenia vietii Cuviosului Gheorghe s-a raspandit repede in toate partile si veneau multi sa petreaca langa el, iar altii ii aduceau ajutoare sa refaca biserica si chiliile. In primele sase luni s-au adunat in jurul staretului sase frati. Dupa inca un an au mai venit 16 frati. In trei ani, numarul ucenicilor a sporit la 33. In anul urmator erau 54 de suflete in ostrov, iar in anul 1786, obstea Schitului Cernica crescuse la 103 frati.
In primavara anului 1784, staretul Gheorghe voia sa faca calugari pe cei 33 de ucenici ai sai, dar nu avea haine si cele necesare pentru ei. Auzind de aceasta, cativa credinciosi din Bucuresti au cumparat haine pentru toti fratii si le-au dus la cuviosul. Iar in saptamana Sfintelor Patimi, staretul Gheorghe i-a calugarit pe toti, slavind pe Dumnezeu si multumind Sfantului Ierarh Nicolae.
In anul 1788, staretul Gheorghe a facut o mica biserica pe ostrovul mic, inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe. Alaturi a facut mai multe chilii de pamant si in acestea trimitea ucenicii sai pe rand sa se linisteasca. Parintii se nevoiau pe ostrovul mic toata saptamana, iar sambata veneau in ostrovul mare. Aici se marturiseau, primeau Sfintele Taine, petreceau in obste Duminica, ascultau invataturile mai dulci decat mierea ale bunului staret, apoi iarasi se intorceau la liniste in ostrovul mic.
Marturiseau ucenicii Cuviosului Gheorghe ca batranul a facut multe odoare noi la biserica Sfantului Nicolae din ostrov. Apoi a hirotonit trei preoti si trei diaconi si a randuit sa se faca zilnic Sfanta Liturghie si cele sapte Laude. Pravila si canoanele bisericii le-a asezat intocmai dupa tipicul Sfantului Sava si potrivite cu obiceiul pamantului, ca mai inainte de dansul nu erau statornicite nici intr-o parte a tarii, „ci urma care cum vrea”.
Iarasi spuneau aceiasi ucenici ca, pana la venirea acestui cuvios, se pierdusera chinoviile si randuiala lor din aceasta tara, dupa marturia mai multor hrisoave domnesti, care zic: „Noi singuri am vazut viata fericitilor pustnici din Cernica si ne bucuram, avand in a noastra stapanire o asemenea manastire cu viata dupa Dumnezeu…”.
Staretul Gheorghe sfatuia mereu pe ucenicii sai sa traiasca in desavarsita dragoste unul cu altul. Dar la inceputul anului 1785 s-a imbolnavit greu, incat socotea ca va pleca din lumea aceasta. Deci, a poruncit sa traga clopotul mare, a adunat pe toti fratii in biserica, le-a citit molitfa de iertare, apoi le-a spus, lacrimand:
– Copiii tatei, dragoste sa aveti intre voi, ca Dumnezeu stie de ne vom mai vedea!
Adunandu-se fratii in jurul Cuviosului Gheorghe, cand zacea in pat, au inceput a-l ruga cu lacrimi:
– O, parinte preadulce, macar prin viu grai fa-ne sa auzim toti, pe cine sa avem indreptator si ce randuiala sa tinem dupa moartea ta? Caci noi pana astazi, cazand si sculandu-ne, numai pe tine te-am avut purtator de grija pentru Dumnezeu, nefatarnic incepator, neviclean intru petrecere, nemomelnic intru pogorari si neposomorat spre cei mult gresiti.
Vazand staretul Gheorghe intristarea ucenicilor sai, i-a sfatuit zicand:
– Parasiti, o, fiii mei, gandul de a cerca judecatile lui Dumnezeu cele necuprinse! Parasiti legiuirea amagitoare intre voi, vrand sa stiti cine anume sa va fie incepator! Parasiti gandul si voi, acestia mai tineri, care socotiti ca lipsirea mea va fi pricina de risipirea obstii sau de nesporirea voastra. Ci, toti dimpreuna cu mine sa ziceti asa: Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava! (Ps. 113, 9). Deci, ascultati-L pe Hristos, implinindu-I toate poruncile, si toate celelalte, negresit, se vor adauga voua.
Astfel, blandul staret a lasat ucenicilor sai un „asezamant statornic cum sa fie indreptarea smeritei obstimi” de la Cernica dupa moartea sa, adaugandu-le si aceste cuvinte:
– Desi nu presupun ca veti cadea in cursa neascultarii sau ca veti cauta cele mai presus de a voastra masura, totusi, cu dreapta credinta, va indemn sa ramaneti supusi intru aceasta parinteasca hotarare.
Zicea staretul ucenicilor sai:
– Foarte strain lucru este calugarilor ieromonahi ca sa-si hotarasca singuri loc cinstit pentru ingropare. Si mai ales celor ingreuiati cu duhovnicia. Sa-si hotarasca numai prohodul si parastasele cele obisnuite, care scot din iad pe patimasul suflet. Acestea chiar si de la tot crestinul sa nu ramana.
Intrebat fiind cuviosul unde sa-i ingroape ucenicii trupul dupa moarte, el le-a raspuns:
– Cat despre viermanosul meu trup, cautare pagubitoare de smerenie nu-i trebuieste. Ci mai ales sa va milostiviti a-l scoate inca si din ostrov afara, spre mancarea fiarelor, ca doar se va micsora si multimea pacatelor mele. Iar daca nu voiti a va pleca poruncii ticalosiei mele, apoi macar sa-l puneti dupa usa pridvorului, unde se face si litie la cei raposati, ca, vazandu-ma fratii intrand si iesind, toti sa se umileasca, zicand: „Odihneste, Doamne, cu dreptii pe adormitul robul Tau”, facand pana la patruzeci de zile si cate douasprezece inchinaciuni.
Apoi le-a adaugat si aceste cuvinte:
– Fiilor, de cugetati sa va ramana de la mine dupa moarte ceva aur sau argint, apoi va rog sa nu va pangariti cumva mintea cu asemenea ganduri; nici sa voiti a ispiti mult taina lucrului. Ci, sa va sfiiti si de fata neadormitului strajer, care ma intareste a va incredinta, prin adevar, scriind pe toate cate le izvoraste inima mea.
Spunea staretul Gheorghe:
– Fiii mei, sa nu poftiti a schimba harul cuviosiei voastre pe unele lucruri pamantesti si stricacioase, dupa cuvantul psalmistului ce zice: Bogatia de ar curge, sa nu va lipiti inima de ea (Ps. 61, 10).
Zicea iarasi ucenicilor sai:
– Fratilor, intru numele Tatalui, pilda m-am facut intre voi prin rodul dragostei, iubindu-va pe toti deopotriva.Intru numele Fiului, m-am supus de bunavoie sub picioarele tuturor, ca sa pot vana prin rabdare si sufletele voastre. Intru numele Duhului Sfant, n-am lasat pe simtiri a zbura peste hotarele firii, intrucat si de voi mi s-a facut mila, incalzindu-va pe langa bucuria inimii si indreptandu-va catre limanul mantuirii.
Apoi iarasi le-a zis:
– Cu voi graiesc, o, fiii mei cei saraci cu duhul, ca si pe pamant va trebuiesc avutii nevremelnice, ca sa dobanditi cu pretul acestora nebiruite arme, vrand a va lupta, ca niste buni ostasi, cu intrarmatii (diavoli) cei nevazuti ai iadului si a patimi pana la sange pentru Iisus Hristos Cel rastignit.
Iarasi, cu duhul blandetilor – zicea batranul – adaug porunci celor purtatori de cruce fii ai mei sufletesti, in ce chip sa fiti ca niste ingeri in trup, neplecandu-va la desertaciuni mincinoase, nici la rasfatari neastamparate sau la plimbari nepotrivite darului vostru, dupa cuvantul cel zis de vasul alegerii: Toate imi sunt slobode, dar nu toate imi sunt de folos (I Cor. 6, 12).
Zicea iarasi catre ucenicii sai:
– Bunul vostru obicei si podoaba chipului sa fie intocmite dupa urmarea cea dreapta, asemanandu-va celor tineri preacuviosi sfinti, care au fost de o varsta cu voi intru firea omeneasca. Deci, pilda de fericita rabdare sa luati de la Acachie cel intocmai cu mucenicii. Pilda de curata supunere sa luati de la Dositei cel cu totul fara de rautate. Iar pilda de smerita intelepciune sa luati de la Zaharia cel mult patimi tor.
Iarasi invata pe fiii sai:
– Fiilor, slujiti Domnului cu frica si va bucurati Lui cu cutremur (Ps. 2, 9). Ca de veti petrece zilele vietii voastre cu luare-aminte de sine, iar nu intru nebagare de seama, atunci cu adevarat nu se va atinge de voi nici o mestesugire diavoleasca.
Uneori spunea ucenicilor sai:
– Sa stiti, fiii mei, ca zavistia, pizmuirea, lacomia, viclesugul, mania, pomenirea de rau si trufia, acestea nu stiu sa cinsteasca pe cea placuta lui Dumnezeu sporire duhovniceasca. Patimile acestea raman ca niste sageti infipte intru acelasi blestem al neascultarii stramosesti.
Alteori adauga staretul si acestea:
– Intru nevointele voastre, fratilor, se va proslavi iubitorul de oameni Dumnezeu si veti mosteni pacea, care intoarce iarasi la cea dupa fire lauda, pe cei ce se afla cu mintea intreaga, facandu-va multora oglinda vietii spre indreptare si bucurandu-va intru lumina celor vii.
Zicea iarasi staretul Gheorghe:
– Fiii mei, cata vreme am trait impreuna cu voi, alta grija nu am avut, decat cum sa va apar de tot felul de vatamari, ca pe niste prunci infasurati cu strainatatea, si sa va destept a ramane mereu sporiti.
Fiilor, spunea cuviosul, cea mai cuprinzatoare porunca, intru care se reazema inceputul mantuirii monahilor, este ca intocmai cu suflarea sa cinstiti supunerea unul catre altul. Insa, nu cu ceva interes nebinecuvantat de Dumnezeu, ci pentru singur folosul aproapelui, ca sa impliniti si dragostea cea hotarata din lege. Iar eu, nevrednicul, martor sunt pentru voi, fiii mei, cum ca nu veti fi intrebati la ziua judecatii, nici veti ramane fara cercetare de sus. Iar de veti amari sufletul mai-marelui vostru cu neascultarea, atunci sa va gatiti foarte mult de raspunsul cel pornit cu dreapta manie peste fiii neascultarii, care lucru sa nu fie!
Apoi adauga si aceste cuvinte:
– Nici dupa moartea mea sa nu indrazniti a iesi de sub jugul Domnului, nici sa va intindeti, cercand alte vieti; ci sa va multumiti cu acest incredintat podvig (jug, povara), intru care sunteti bine deprinsi si chemati de insusi Duhul Sfant, avand spre nerusinata pilda pe cei 24 de ani ai supunerii mele, cand am fost sub ocarmuirea dreptului batran Kir Paisie, staretul meu cel din chinovie.
Pentru fratii cei de curand veniti zicea:
– De s-ar intampla vreunii din fratii cei de curand veniti la calugarie a face galcevi, tulburandu-va prin lumesti obiceiuri si dand sminteala la tot soborul, facandu-se iubitori de sine cu tovarasii, mancatori pe ascuns, fatarnici intru spovedanie, robi patimilor intru neinfranata lacomie si, in scurt, batjocoritori de chipul ingeresc, acestora intai sa le gatiti merinde pentru calatorie la drum. Apoi, fara de nici o cercetare cu epitimie (canon), sa-i lasati a se duce unde vor vrea, dupa cuvantul Domnului: Ca multi sunt chemati, dar putini alesi (Matei 20, 16). Dar, intorcandu-se ei cu pocainta adevarata iarasi in cinstea lor cea dintai, sa fie primiti, nimic mustrandu-i pentru cele trecute.
Monahilor si clericilor invrajbitori, nestatornici si de-a pururea cartitori, marele staret le poruncea sa-si aleaga una din aceste trei:
– Sau, cunoscandu-va neputintele, indata sa aratati cucernicie si sa puneti inceput bun; sau, luand binecuvantare de la povatuitorul obstii, sa va cautati alt lacas, dupa ravna inimii voastre, unde sa va mantuiti mai cu putina osteneala; sau, si mai bine, sa faceti plangere catre stapanescul scaun (catre chiriarhul).
Spunea cuviosul ca, de se vor intrarma calugarii cu aceste patru arme, adica, intai sa faca toate cu binecuvantare; apoi sa se spovedeasca adesea; apoi sa tina masura dreptei socoteli si sa aiba smerita intelepciune, atunci vor putea omori toate patimile limbii, ale inimii si ale simturilor, facandu-se de-a pururea vrednici impartasirii dumnezeiestilor Taine.
Despre cea dintai porunca spunea staretul ucenicilor sai:
– Nicidecum, fara binecuvantarea povatuitorului obstii sa nu cutezati a face nici cat de mic lucru, dupa cum legiuiesc Sfintii Parinti. Ci toate ostenelile voastre sa treaca prin stirea lui si atunci cu adevarat vor fi primite la Dumnezeu. Iar de veti schimba porunca, apoi sa stiti ca si folosul odihnei nu va ramane intru voi. Pentru ca altfel, orice sfat veti sfatui, risipi-l-va Domnul (Isaia 8, 10).
Despre Taina Spovedaniei, spunea fiilor sai:
– Vi se innoieste aceasta tare porunca, ca pana la unul sa mergeti de trei ori pe saptamana catre duhovnicii cei alesi de sobor. Fiecare, unde va fi randuit de intaistatatorul, la acela sa-si marturiseasca toate ascunsele cugete si greseli, suspinand din adanc si cerandu-si iertare, socotind a fi de fata Insusi cunoscatorul de inimi Dumnezeu. Iar nefacand asa, apoi singuri va pricinuiti groaznice caderi si nici o sporire in suflet sa nu asteptati.
Despre a treia porunca a dreptei socoteli, sfatuia pe ucenicii sai:
– De veti simti ca va supara ori in ce lucru dracul cel de amiaza-zi, soptindu-va ca doar ati fi voi mai buni la Dumnezeu decat altii, sau mai sfinti si cuviosi, indata sa alergati la egumen, rugandu-l sa va schimbe din ascultarile cele de cinste in altele cu totul proaste, pana veti scapa de robia cugetului mandriei si veti castiga dreapta socoteala. Iar nefacand asa, apoi negresit veti pierde si roada dreptatii.
Iar despre smerita intelepciune poruncea, zicand:
– Va dau aceasta porunca mai ravnitoare, ca impatrit sa aveti strajuire cum sa va paziti capul credintei prin smerita intelepciune, pentru a nu fi zdrobiti de cel mai necurat duh al blestematei huliri, care pe multi din calugari, ce se tineau a fi prea isteti, i-au aruncat in deznadejde si le-au zdrobit oasele de pe fata pamantului. Unul ca acesta, de voieste in graba a rusina pe acel drac, cu sila sa traga pe inima a se apropia si el cu fratii la anafura, la sarutat icoanele si la orice il va pune egumenul. Iar nefacand asa, apoi pana la groapa il va petrece acel duh rau, vrand sa-l castige prin deznadejde.
Pentru Sfanta Impartasanie astfel indemna Cuviosul Gheorghe pe ucenicii sai:
– Parinteste va indemn ca sa nu treaca nici o luna, nefiind impartasiti cu dumnezeiestile Taine. Ci, toti de obste sa va indeletniciti a va cumineca de douasprezece ori pe an, afara de alte neocolite pricini. Eu va sfatuiesc, iubitii mei fii, sa nu va abateti alegand ceva din cele peste masura voastra, nici a va socoti cu cei de-a pururea vrednici impartasirii. Ci, precum de multe ori v-am zis, paziti calea de mijloc, implinind dupa puterea voastra pe cele cuviincioase pregatiri. Macar trei zile de rand postindu-va, indrazniti a lua cu cucernicie de la sfintitorul preot pe cele curatitoare Taine.
Zicea iarasi Cuviosul Gheorghe:
– Feriti-va, o, fiii mei, sa nu va inselati grabindu-va a primi lupi cuvanta- tori intru smerita turma. Adica pe aceste cinci firi de oameni ce sunt incurcati cu straine asezari sufletesti: pe calugarul venit de aiurea, ce este numai rasofor; pe schimnic, care este mai presus de cinul vostru; pe cel ce este de neam mare; pe cel foarte invatat si nesupus; si pe cel ce este peste fire lipsit de minte. Ca ale acestora nepotrivite asezari nu va sunt de folos a ramane cu voi. Insa, iarasi, prin duhul blandetilor va poruncesc ca, vazandu-i plecati spre cainta cu adevarata umilinta, sa-i numarati a fi bine primiti cu cei dintai, dupa cuvantul Domnului ce zice: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara.
Marele staret, arhimandritul Gheorghe, considera ca mantuirea calugarilor din viata de obste atarna de pazirea statornica a urmatoarelor cinci porunci asezate in chipul crucii:
Spunea staretul si aceste cuvinte:
– Calugarul cel de bun neam si cinstit, mult, putin ce a adus cu sine, sa le puna la mijloc spre mangaierea tuturor din obste, imprumutand cu acestea pe Sfantul Ierarh Nicolae. Ca, dimpreuna cu parasirea de toate, i-a primit Dumnezeu si pocainta.
Iar despre taierea voii zicea:
– De la calugarul cel de bun neam numai aceasta mica slujba i se cere, ca sa nu creada mintii sale mai mult decat celui ce il povatuieste pe el. Ci, precum deodata a parasit lumea, in acest chip sa-si taie si voia sa. Si cu aceasta a implinit toata dreptatea.
Catre iconomul obstii acestea poruncea marele staret:
– O, prea iubite fiul meu iconoame, intru cele mai usoare iconomii firesti vei savarsi indreptari de slujba dupa cum Sfantul Nicolae iti va povatui mintea. Iar intru ascultarile mai grele, cu nedumeriri de taina, sa nu calci hotarul, ci sa intrebi si pe duhovnici, ca atunci mai putin vei gresi.
Zicea iarasi:
– La toate ascultarile sa ai grija a nu se face ceva paguba, nici risipire fara de randuiala sau vatamare celor randuiti de tine in ascultare. Ci, la fiecare slujba sa asezi cate trei oameni, ajutandu-se unul cu altul.
Sa-ti fie in stire si aceasta, fiule – zicea batranul -, ca pe cei posomorati si fricosi la lupta, niciodata sa nu-i pui la slujbe grele, pentru ca, negresit, te vor rusina.
Apoi adauga staretul Gheorghe si aceste cuvinte parintesti catre iconomul manastirii:
– Fiule iconoame, prea cu buna paza sa cumpanesti greselile fratilor, a nu le judeca numai cu asprime, dupa trup, ci mai ales cu multa milostivire, dupa duh. Ca zice Hristos: Mila voiesc, iar nu jertfa (Matei 9, 13).
Zicea si acestea:
– Desi multe caderi vor patimi fratii, ca niste oameni cu neputinte, si felurite scarbe cu nemultumire iti vor pricinui, tu, fiul meu, nu-i mustra cu patima, nici sa-i osandesti dupa obicei, ca sa nu cazi si tu din bunatati si mai tarziu vei ramane cu mantuirea mai prejos decat cei ce de-a pururea cad si se scoala.
Iarasi zicea iconomului:
– Arata-te vesel spre frati si foarte mult vei fi iubit de toti. Si chiar de vei patimi intocmai ca dreptul Iov, sa nu te aluneci dand vina asupra fratilor sau cartind asupra Ziditorului a toate. Ca destul iti este folosul a te pazi cu cinste de pacat si a mangaia sufletele lor.
Altadata iarasi invata pe iconom, zicand:
– Sa stii, fiul meu prea iubite, ca si randuiala iconomiei celei dinlauntrul sufletului este un dar foarte scump si nu lesne de aflat, care intrece cu pretul toata agonisita cea trupeasca. Deci, sa nu se vatame fratii, apropiindu-se de tine ca sa ia folos. Si nici tu sa nu simti durere cand te vor necaji intru ceva. Numai prin harul acesta, ce este tainuit de furii cugetelor, degraba vei umple jitnitele faptelor bune, saturand din destul adunarea obstii.
La urma adauga si aceste cuvinte:
– Fa-te ca un tata iubitor de fii si te bucura de sporirea lor, ca atunci si ei iti vor purta neputintele tale.
Spunea staretul ucenicilor sai:
– Fiilor, deprindeti-va cu randuiala parintelui meu, Kir Paisie, care poate si in zilele noastre mult a ne folosi, fiindca pravila acestui drept barbat este intemeiata pe sapte stalpi neclatiti si intarita pe cele sapte Laude ale Maicii noastre, Biserica.
Zicea iarasi:
– Se cuvine a nu tainui voua, fiilor mei, ca mai ales trei odrasle ale bunatatii staretului meu, mi se pare ca nu veti putea degraba a le vedea rodind aici, nici a le castiga asa usor in scurta vreme. Adica rugaciunea lui Iisus, povatuirea de calugari multi si impaciuirea monahilor de multe neamuri.
Cea dintai odrasla este lucrarea mintii, adica faclia cea nestinsa a indreptarii sufletului, care povatuieste pe smeritul om catre raiul cel ganditor si il face in stare sa ajunga la masura varstei lui Iisus Hristos. Aceasta lucrare departe se afla de niste patimasi ca noi.
Fratilor, adauga batranul, nu va slobozesc a lua cutit spre junghiere, cercand taina acestei lucrari, pana ce veti agonisi carti spre ajutor la mestesugul ei. Pentru ca nefiind bine iscusiti, sa nu vi se intample ceva mai rau si veti fi de ras vrajmasilor draci. Caci foarte cu anevoie nimeresc calea aceasta cei nedezbracati peste tot de materiile trupului, dupa cuvantul ce zice: „Nu va locui Duhul lui Dumnezeu in oamenii acestia, de vreme ce inca trup sunt si numai cele pamantesti cauta”.
Cea de a doua odrasla, continua staretul, este ca nicidecum sa nu primiti in obste mai mult decat 103 frati. Macar de ar veni la voi orice fata, aducandu-va toate bunatatile pamantului, sa nu calcati asezamantul ce vi se hotaraste, ca atunci se vor naste intre voi urate prigoniri si veti cadea in grele ispite si nu veti fi mangaiati de nimeni. Ci, numai dupa ce se vor muta unii catre Domnul, sa impliniti locul si numarul.
Cea de a treia odrasla, fratilor, este ca sa nu caute intaietate cineva din calugari sau din fratii cei primiti in obste ce sunt de alte neamuri. Ca mai bine este ca fiecare sa se intrebe pe sinesi cum s-a fagaduit inaintea Sfantului Nicolae si oare la ce a venit la manastire, indestulandu-se a fi cinstit cu cei de mijloc fericiti ascultatori si numarat cu cei neinstrainati de mila lui Dumnezeu.
Zicea si acestea marele staret:
– Harul acestor trei bunatati, adica al lucrarii mintii, al povatuirii de popor mult si al impaciuirii limbilor, nu multora s-a dat de la Dumnezeu.
Alteori, sfatuia cu staruinta pe ucenici:
– Parinteste va rog, pentru numele Preasfintei Treimi, sa nu faceti supusa aceasta smerita obste (Cernica) altor neamuri mai sporite, cat timp va locui macar un singur suflet de roman intr-insa. Ci, ori greci, ori de alta limba, sa nu indrazneasca a pasi peste soarta romanilor, nici tine incepatoria inlauntrul bisericii sau in iconomia de afara. Numai cu invoire de obste pot sa fie ca o mana dreapta romanilor statornici, spre ajutor la greutatea vietii.
Iar pe calugarii cernicani astfel ii sfatuia batranul:
– Nici intre voi, romanii, sa nu faceti prigoniri, aflandu-va mai buni decat altii si sa va certati, zicand: ca eu sunt pamantean, iar acela este moldovean si acesta transilvanean. Pentru ca nu felul limbii romanesti judecam, ci mai degraba faptele credintei cercam. Iar de nu veti tine seama de cuvantul ce v-am rugat, apoi sa stiti, fiii mei, ca multa plangere veti mosteni, in loc de pace. Drept aceea, sa nu calcati hotarul, caci toti in curand vom muri si vom stapani numai mormantul.
Pentru privegherile cele de peste an, asa invata Cuviosul Gheorghe pe fiii sai:
– Iubitilor, puneti-va la rabdare si cu dragoste sa inchinati lui Dumnezeu in cursul unui an cate o priveghere de om, dupa numarul ce sunteti adunati aici, in aceasta vreme.
Zicea iarasi:
– In tot lucrul bine este a pazi fiecare masura de mijloc, atat pentru alinarea maririi desarte, cat a fugi si de omoratorul pacat ce se naste calugarului din trandavie. Deci, sa nu se ingreuieze inima voastra cu neintelegerea, caci si psalmistul zice: „Adormit-au cu somnul lor si n-au aflat nimic”. Ci, va hraniti sufletul cu rugaciunea cea de-a pururea curgatoare a strajuirii noptii, ca sa dobanditi har cu prea bogata mila de sus.
Apoi continua staretul:
– Privegherile sa le faceti dupa randuiala aceasta: 40 de privegheri la sfintii cei alesi de peste an, punandu-le slujba dupa invoire frateasca si facand osteneala cinci ceasuri din noapte; 7 privegheri de cate sapte ceasuri sa-i inchinam cu cuget smerit Maicii Domnului, la toate praznicele ei, intru cinstea si marirea pururea Fecioarei Maria; 12 privegheri la praznicele imparatesti ale Insusi Ziditorului a toata faptura si Mantuitorului nostru, facand osteneala cate noua ceasuri din noapte, dupa numarul celor noua cete de ingeri care il slavesc neincetat; 3 privegheri de toata noaptea, de cate douasprezece ceasuri, din care: una la intai septembrie pentru biruinta si intemeierea prea inaltatului nostru domn; a doua, la intai martie, pentru fericita sanatate si buna sporire a preasfintitului nostru rhitropolit; iar a treia, la 6 decembrie, spre ziua hramului, intru cinstea si pomenirea Sfantului Ierarh Nicolae.
La urma, adauga staretul si aceste cuvinte:
– Savarsiti-le pe toate cu buna randuiala, o, fiii mei. Purtati grija a nu fi lipsit cineva de harul privegherilor, nici sa ramaneti batand afara la usa milostivirii lui Dumnezeu. Ci mai ales voi, clericii, cu foarte mare paza sa umblati, nesocotind a fi mica paguba a scadea macar o cirta din lege, ca scris este: Cel ce nu se osteneste dupa lege, nu se incununeaza (II Timotei 2, 5).
Pentru canonul si pravila de la chilii, astfel invata Cuviosul Gheorghe pe fiii sai duhovnicesti:
– Am randuit sa faceti si ceva canon pe la chilii, care este dupa masura cumpanit si cu putinta fiecaruia a-l savarsi. Socotiti, fiii mei, mai intai sa nu aveti unii spre altii pomenire de rau, ca sa nu apuna soarele intru mania voastra (Efeseni 4, 26).
Apoi zicea:
– Cei ce stiti carte, vrand de cu seara a va odihni, alegeti a citi una din acestea doua: sau molitfele spre somn sau Canonul Ingerului. Iar desteptandu-va din somn, sa cititi iarasi sau icoasele Maicii Domnului sau molitfele diminetii.
Zicea iarasi staretul:
– La inchinaciuni dam voie, sau 300 de cele mai mici sa faceti, sau 100 de metanii pana la pamant. Asemenea pogoram hotarul milei si catre cei cu totul slabi ce nu sunt carturari. Sa faca deci, sau 700 inchinaciuni mici, sau 300 metanii mari, pazind intocmai pana la moarte aceasta legatura, afara doar de sambete, de Duminici si praznice cu dezlegare, ca atunci metanii mari nu se fac.
De se afla cineva ravnitor, iubind a le savarsi pe toate cele randuite fiecarei zile, acesta despre noi sa fie slobod si binecuvantat. Insa si stihul cel randuit calugarului, toti, de obste, sa-l aveti intru pomenire. Adica de-a pururea culcandu-va si sculandu-va sa ziceti asa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”.
La urma adauga staretul si acestea:
– Zis-a un mare filosof cum ca celor intelepti putine le trebuiesc. Astfel si voi, fiii mei, citind multe scripturi, macar numai sa fiti cucernici. Macar sa nu pizmuiti celor implinitori de porunci, ca sa nu ramaneti si nelucratori din rea voire; ci, cat aveti inca vreme, sarguiti-va fiecare cat poate.
Iar pentru masura somnului, spunea marele staret:
– Fiilor, sa va arat putine si pentru greutatea somnului, numit si moarte a sufletului, ca sa-i stiti masura si sorocul odihnei. Precum din patru stihii este alcatuita lumea de Dumnezeu, intr-acest chip se cuvine si somnului sa-i despartim vremea si, drept cumpanindu-l, sa-i lasam daraua numai intru a patra parte de masura. Adica iarna sa va odihniti dormind noaptea sase ceasuri. Iar vara, patru ceasuri noaptea si doua ceasuri ziua. Si numai atat. Iar daca inca nu ajung dramurile firii unora din slabanogi, apoi lasam voie la incepatorul obstii (egumenul) a le mai face ceva adaos, pe cat va socoti.
Zicea iarasi fiilor sai:
– Precum v-am spus a pazi randuiala privegherilor, in acelasi chip se cuvine si in toate zilele a nu lipsi nici un frate de la cele sapte laude ale Bisericii, dupa hotararea marelui psalmist ce zice: De sapte ori pe zi Te-am laudat pe Tine, Doamne (Ps. 118, 164).
Sosind vremea cantarii de noapte, strajerul cel randuit sa nu lipseasca din pridvor, ci cu buna paza sa ia in scris pe toti fratii, cine la ce vreme a intrat. Iar dupa sfarsit, sa duca marturia la egumen, ca pe cei intarziati de la rugaciune sa-i randuiasca sub duhovniceasca epitimie. Adica, sau plecandu-i va face metanii, sau oprindu-i a nu manca intr-acea zi.
La urma a adaugat cuviosul si acestea:
– Sa nu va obisnuiti, fratilor, a umbla din loc in loc, batand vanturi fara de folos si rezemandu-va de umbra necuratelor pareri. Ci va intariti unul pe altul si faceti roduri vrednice de pocainta. Iar parasind voi lacasul acesta, veti cadea sub grea epitimie (canon), ca niste netrebnici insotirii celor alesi.
In anul 1806, la 3 decembrie, imbolnavindu-se de moarte, Cuviosul Gheorghe a chemat la sine pe toti si le-a zis:
– Copiii tatei, dragoste sa aveti intre voi! Sa stiti ca la Cernica va merge bine pana la al patrulea staret, iar de aici Dumnezeu stie. Apoi, dandu-si duhul in mainile Domnului, a fost ingropat in pridvorul bisericii Sfantul Gheorghe din insula mica.

CUVIOSUL SISOE SIHASTRUL – Ctitor si Egumen al Schitului Rarau (secolele XVIII-XIX)

Acest cuvios parinte sihastrea in Muntii Raraului, pe la sfarsitul secolului XVIII. Numele sau era cunoscut in toate satele din imprejurimi. Sihastrii din codri il aveau de povatuitor, fiind vestit ascet si lucrator al rugaciunii lui Iisus, iar credinciosii de prin sate il aveau de parinte duhovnicesc si mijlocitor catre Dumnezeu.
Auzind de nevointa lui, calugarii din Schitul Rarau l-au ales egumen si intaistatator al obstii lor. Si era egumenul Sisoe ca o lumanare in sfesnic pentru toti, adunand in schit mai multi ucenici si povatuind pe toti pe calea mantuirii. Dar, vazand cuviosul ca bisericile ortodoxe, manastirile si schiturile din nordul Moldovei erau persecutate de autoritatile catolice austriece, a socotit sa mute Schitul Rarau in partea de sud a muntelui, care apartinea de Moldova. In vara anului 1800, egumenul Sisoe s-a pregatit sa treaca cordonul (frontiera) austriac. Deci, adunand in schit 30 de tarani cu cai de munte, a asezat pe ei catapeteasma bisericii, odoarele, cartile de cult si putina avere a schitului. Apoi, facand rugaciune la Maica Domnului si sarutandu-i sfanta icoana, impreuna cu tot soborul, au trecut noaptea frontiera, fara sa fie observati de austrieci. Egumenul insusi mergea inainte cu icoana Maicii Domnului facatoare de minuni si se ruga cu lacrimi sa fie izbaviti de tot raul. In zorii zilei au poposit intr-o frumoasa poiana de munte, aproape de locul numit „Piatra Zimbrului”. Aici au asezat icoana Maicii Domnului intr-un trunchi de brad si au facut priveghere si liturghie de multumire lui Dumnezeu. Apoi au construit o biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cum se vede pana astazi, in care au asezat catapeteasma si sfanta icoana, protectoarea schitului. Alaturi au construit chilii pentru calugari si cele de nevoie. Asa a reinnoit Cuviosul Sisoe Schitul Rarau, scotandu-l de sub ocupatie straina.
Adunand in jurul sau peste 20 de calugari si invatandu-i pe toti dragostea de Dumnezeu, dupa cativa ani s-a stramutat la cerestile lacasuri.

MONAHUL GHERONTIE DASCALUL – Manastirea Neamt (+ 1812)

Cuviosul Gherontie era unul din ucenicii staretului Paisie si cel dintai parinte duhovnicesc al mitropolitului Grigorie Dascalul (1823-1834). Originar din Moldova, el a intrat ca vietuitor in Manastirea Neamt cu putin inainte de venirea staretului Paisie (1779). Apoi, fiind iscusit la minte, a fost trimis impreuna cu monahul Doroftei la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti, pentru a deprinde limba greaca. Aici a cunoscut pe tanarul Gheorghe Miculescu, mitropolitul de mai tarziu al Tarii Romanesti, pe care l-a adus la Manastirea Neamt si l-a calugarit cu numele de Grigorie. Dupa terminarea scolii, monahul Gherontie a devenit un iscusit traducator al Sfintilor Parinti de limba greaca. Impreuna cu fiul sau duhovnicesc, ierodiaconul Grigorie, au tradus la Manastirea Neamt numeroase carti patristice, din care cele mai multe au fost tiparite. Vestea despre acesti doi calugari iscusiti in cele duhovnicesti si priceputi la talmacirea cartilor bisericesti se raspandise in tot pamantul romanesc. Erau cunoscuti atat mitropolitilor Veniamin Costachi si Dionisie Lupu, cat si episcopilor de la Buzau, Ramnicu-Valcea si Arges. In anul 1812, monahul Gherontie impreuna cu ierodiaconul Grigorie se duc in Muntele Athos, „sa se inchine sfintelor manastiri celor de acolo si sa se intalneasca cu parintii cei cuviosi, pentru folosul sufletului”. La intoarcere, insa, cad intre talhari la Filipopoli, peste Dunare, unde Cuviosul Gherontie moare ca un adevarat martir. Ucenicul sau il ingroapa la Manastirea Anarghiri din apropiere si se intoarce la Neamt. Dupa sapte ani ii aduce osemintele si le depune in gropnita manastirii de metanie.

SCHIMONAHIA NAZARIA – Manastirea Varatec (+ 1814)

Viata schimonahiei Nazaria a fost din inceput inconjurata de necazuri si ispite. Era de loc din Brasov. Mai intai a fost casatorita si a nascut doi copii. Apoi, murindu-i sotul, a ramas din tinerete vaduva. Nu dupa multi ani, cu voia lui Dumnezeu, i-au murit si copiii. Ramanand singura si dorind sa slujeasca lui Hristos, a intrat in nevointa vietii calugaresti. Mai intai a petrecut in Schitul Scanteia din Vrancea, unde a fost facuta rasofora cu numele de Natalia. Apoi se muta la Schitul Bontesti. Aici primi marele si ingerescul chip sub numele de Nazaria.
Dorind o nevointa duhovniceasca mai inalta, schimonahia Nazaria a venit in tinutul Neamt, la Schitul Paraul Carpenului-Pipirig. Aici a cunoscut pe marele duhovnic Iosif Pustnicul, care a stramutat obstea de aici la Schitul Durau, sub Muntele Ceahlau, unde lua fiinta o renumita sihastrie de calugarite. La Durau s-a nevoit schimonahia Nazaria 14 ani de zile, in tacere, in post, in rugaciune si ascultare, devenind egumena a acelei alese sihastrii. Si era asa de blanda, smerita si inteleapta, incat o iubeau toate ca pe o adevarata mama duhovniceasca.
In anul 1788, dupa intemeierea Manastirii Varatec, Cuviosul Iosif Pustnicul a adus pe schimonahia Nazaria de la Durau si a pus-o stareta in Varatec. Astfel, smerita mireasa a lui Hristos, parasind linistea, se face incepatoare unei obsti noi, devenind prima stareta a Manastirii Varatec. Si a condus cu multa intelepciune duhovniceasca soborul manastirii, din anul 1788 pana in anul 1814. La aceasta a fost ajutata nu putin de Cuviosul Iosif si mai ales de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, protectoarea manastirii.
Dupa ce forma o frumoasa obste de calugarite cu peste o suta de surori si randui toate bine, schimonahia Nazaria s-a mutat din viata aceasta, pentru a lua plata ostenelilor sale.

ARHIMANDRITUL TIMOTEI – Staret al Manastirii Cernica (+ 1816)

Acest cuvios parinte era pamantean de neam din Campia Baraganului. Auzind de Schitul Cernica si de staretul Gheorghe, a parasit din tinerete grijile lumii si a venit sa slujeasca lui Hristos. Si era unul din cei mai iubiti ucenici ai marelui staret.
In anul 1784, tanarul Timotei a fost calugarit impreuna cu alti 32 de frati, in anul 1793 a fost hirotonit preot si numit egumen al Manastirii Cernica, dupa ce Cuviosul Gheorghe duce o parte din calugari la Manastirea Caldarusani. Astfel, ieromonahul Timotei devine cel mai apropiat colaborator al staretului sau, fiind bland, smerit, ascultator in toate si iubit de intreaga obste.
Dupa moartea staretului Gheorghe, obstea Manastirii Cernica a ales staret, la 5 aprilie, 1807, pe parintele Timotei ieromonahul. Si a povatuit bine sfanta manastire 9 ani de zile, facand multe si insemnate imbunatatiri si pazind cu sfintenie asezamantul inaintasului sau. In toamna anului 1807 a primit intre vietuitorii manastirii pe tanarul frate Constantin, care avea sa devina mai tarziu Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica. In anul 1809, staretul Timotei incepe constructia unei mari biserici pe insula Sfantul Nicolae, in locul vechii biserici distruse de cutremur. In anul 1813, arhimandritul Timotei fondeaza Manastirea de maici Pasarea, in padurile din apropiere, unde mai tarziu s-au nevoit multe din rudele parintilor de la Cernica. Pe langa aceste innoiri, staretul Timotei s-a ingrijit nu putin si de mentinerea vietii duhovnicesti in obstea formata cu atata truda de Cuviosul Gheorghe. A marit numarul fratilor din obste, a continuat tipicul slujbelor si ascultarilor randuite in asezamantul lasat manastirii si, mai ales, a mentinut unitatea si dragostea intre frati. Pentru viata lui aleasa, pentru intelepciunea si blandetea cu care pastorea turma lui Hristos, staretul era iubit si respectat de toti, ca un adevarat parinte duhovnicesc.
La 3 martie, 1816, arhimandritul Timotei s-a mutat la Domnul, lasandu-si ucenicii lipsiti de mangaierea sa parinteasca.

CUVIOSII PARINTI DIN MANASTIREA SECU (Ucisi de turci in septembrie, 1821)

Se cuvine sa facem pomenire aici si de cuviosii parinti – calugari, ierodiaconi si ieromonahi – ucisi de turci in luptele date la Manastirea Secu in toamna anului 1821, impotriva eteristilor greci. Odata cu ocuparea manastirii de catre eteristi, au fost retinuti inauntru si cativa mireni dimpreuna cu treizeci de calugari. Turcii, cautand sa izgoneasca pe rasculati, au asediat manastirea. Apoi, dupa doua luni de rezistenta si de mari sacrificii, manastirea a fost incendiata si rasculatii au deschis portile. In ceasul acela s-a dezlantuit un cumplit atac in curte si in biserica, murind de ambele parti multe de fiinte omenesti. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, in acel macel au fost ucisi cu sabia 28 de calugari nevinovati din obstea Manastirii Secu si apoi ingropati in aceleasi gropi comune din apropiere.
Uciderea acestor cuviosi calugari in propria lor manastire este un fapt unic in istoria monahismului nostru. Aceasta ne aminteste de Cuviosii Parinti ucisi de beduini in Sinai, in Rait si la Manastirea Sfantul Sava, in secolele IV-VI. Martor al acestui macel a fost Cuviosul Zosima, un mare sihastru de la Pocrov, care a scris in insemnarile sale cateva pagini zguduitoare. Se cuvine, dar, sa ne amintim cu recunostinta de acesti calugari, martiri fara nume, care si-au varsat sangele nevinovat pentru dragostea lui Hristos. Se spune din batrani ca pana in zilele noastre apar pe pamant pete rosii de sange, pe locul unde au fost taiati cu sabia cuviosii martiri romani.
ARHIMANDRITUL ILARIE – Staret al Manastirii Neamt (1818-1823)

Arhimandritul Ilarie era originar din Bucovina, fiind unul din duhovnicii de frunte ai Manastirii Neamt si ucenic al staretului Paisie. Despre acest cuvios staret scrie in arhiva manastirii ca era „drept moldovean, om impodobit cu multe fapte bune, pricopsit (imbogatit) in cele duhovnicesti si politicesti, viteaz in toate scarbele si intamplarile ce-i veneau”.
Cea dintai grija a sa a fost mentinerea vietii duhovnicesti in marea lavra si in cele patru schituri ale sale. Pe atunci, Manastirile Neamt si Secu numarau peste 500 de calugari in viata de obste si aproape 100 de sihastri in padurile din imprejurimi, mai ales in jurul Schiturilor Pocrov, Sihastria si Sihla. Staretul Ilarie se straduia sa pastreze unitatea deplina intre monahi, ravna pentru biserica, pentru rugaciune, pentru ascultare desavarsita si pentru citirea scrierilor Sfintilor Parinti. Sub indrumarea lui s-au tiparit in tipografia Manastirii Neamt si cateva carti bisericesti de mare importanta, precum:
Cuvintele Sfantului Isaac Sirul (1819), Sfanta Evanghelie (1821), in cea mai aleasa editie; Carte pentru pravila (1823) si Psaltirea (1823-1824).
Sub staretul Ilarie au venit grele incercari peste manastirile din tinutul Neamt, si anume, luptele dintre turci si eteristii greci, incendierea Manastirii Secu si a Schitului Sihastria, risipirea calugarilor prin sate si paduri si jefuirea sfintelor lacasuri. Staretul Ilarie, fiind insuflat de Dumnezeu, a ascuns in munti icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, precum si tipografia. Apoi, platind o suma de bani, a izbavit Manastirea Neamt de foc si pustiire.
In anul 1822, cand s-a linistit Moldova, staretul a trimis trei calugari si au adus icoana Macii Domnului din munte. Iar el impreuna cu toata obstea au intampinat-o cu lacrimi, au asezat-o din nou in biserica si au facut rugaciuni de multumire si priveghere de toata noaptea. In locul unde a fost ascunsa icoana, staretul a intemeiat Schitul Icoana, in cinstea Maicii Domnului, cum se vede pana astazi.
Dupa sase ani de povatuire a marii lavre, cand obstea se intemeiase din nou, Cuviosul Ilarie s-a simtit chemat de Hristos si a adormit cu pace, in toamna anului 1823, fiind plans de tot soborul.

CUVIOSUL IOSIF PUSTNICUL – Mare duhovnic al Manastirii Varatec (+ 1828)

Viata

Ieroschimonahul Iosif „Pustnicul” a stralucit in monahismul nostru ca o faclie de mult pret, din a doua jumatate a secolului XVIII, pana la inceputul secolului trecut. Caci era sihastru si dascal iscusit al rugaciunii lui Iisus, preot si duhovnic renumit, parinte adevarat pentru mireni si calugari si bun organizator de manastiri. Iata faptele cele mai importante ale Cuviosului Iosif, numit de toti „Pustnicul”.
Acest mare duhovnic era de loc din tinutul Neamt. Iubind pe Hristos, a imbratisat din tinerete viata calugareasca. Mai intai s-a nevoit in obstea Manastirii Neamt, intrecand pe multi cu smerenia si ascultarea. Vazand aceasta, staretul lavrei 1-a facut calugar si ieromonah. Mai tarziu, ravnind marilor parinti, ieroschimonahul Iosif s-a retras la singuratate, in padurile seculare din apropierea Schitului Sihla. Acolo s-a nevoit multi ani in post si rugaciune, impreuna cu doi ucenici ai sai. Pana astazi, locul acela poarta numele de „Chiliile lui Iosif”.
La rugamintea staretului Paisie, Cuviosul Iosif ajunge duhovnic la o mica sihastrie de calugarite de la Paraul Carpenului-Pipirig, in anul 1780. De aici se muta cu toata obstea la Schitul de maici Durau, langa Ceahlau. Acolo organizeaza o sihastrie calugareasca renumita in partea locului. In 1785 se retrage iarasi la liniste in padurile Varatec, ajutand la intemeierea manastirii cu acelasi nume, impreuna cu schimonahiile Olimpiada si Nazaria.
Dupa ce formeaza o obste de peste 200 de calugarite, pe care le povatuieste duhovniceste mai bine de 30 de ani, Cuviosul Iosif Pustnicul se muta in odihna lui Hristos, in anul 1828, si este inmormantat in biserica mare ctitorita de el.

Fapte si cuvinte de invatatura

Se spunea despre Cuviosul Iosif ca atat de mult sporise in viata duhovniceasca, incat ajunsese unul din cei mai renumiti sihastri din Muntii Sihlei. Se invrednicise inca si de darul facerii de minuni si al izgonirii duhurilor necurate, cum putini erau in vremea sa.
Se mai spunea despre el ca avea doi ucenici din Manastirea Neamt, pe schimonahii Gherontie si Gherman. Toti trei impreuna se rugau, privegheau ziua si noaptea si se sileau sa implineasca poruncile lui Hristos si sa cante maririle lui Dumnezeu.
Locuinta Cuviosului Iosif si a ucenicilor sai era formata din trei chilii de lemn si pamant, asezate intr-o poiana, alaturi de un mic paraclis. Batranul cobora din pustie foarte rar. Hrana si-o procurau din fructele de padure si din legumele cultivate in jurul chiliilor. Si astazi se mai vad in poiana urmele „Chiliilor lui Iosif”, paraul si poiana care ii poarta numele si cativa pomi fructiferi.
Ieroschimonahul Iosif era cunoscut de calugarii din tinutul Neamt ca un foarte iscusit duhovnic si mare dascal al rugaciunii lui Iisus. De aceea, veneau la el pentru cuvant de folos si spovedanie numerosi sihastri din Muntii Sihlei si din padurile Agapiei, calugari si egumeni din Schiturile Sihastria, Sihla, Pocrov si Manastirea Neamt. Iar batranul ii primea pe toti cu dragoste, ii asculta, ii invata tainica lucrare a rugaciunii lui Iisus, ii marturisea si, dupa ce ii ospata cu mancare pustniceasca, ii libera cu pace la chiliile lor.
Cuviosul Iosif Pustnicul a fost si un vestit organizator de sihastrii in tinutul Neamt. Caci, fiind randuit parinte duhovnicesc la Schiturile de maici Paraul Carpenului, Durau si Manastirea Varatec, pe toate le-a impodobit cu viata de obste, cu slujbe alese si cu calugarite ravnitoare pentru Hristos, care traiau in multa dragoste, in ascultare si necontenita rugaciune.
Despre acest mare sihastru se spune ca avea asa de mare ravna la zidirea sfintelor lacasuri, ca singur ajuta pe lucratori. Intre anii 1790-1800, cand s-a construit biserica Manastirii Varatec cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, duhovnicul Iosif cara cu mainile sale piatra, var, nisip si apa si le urca pe schela. Iar pentru lucru aduna bani de la cei avuti si cu dare de mana si platea lucratorii. Astfel, Cuviosul Iosif este cinstit ca cel dintai ctitor si duhovnic al Manastirii Varatec.
Desi petrecea in obste, batranul ducea viata duhovniceasca in asceza si necontenita rugaciune. Iar pentru sfintenia vietii sale a fost binecuvantat de Dumnezeu cu darul vindecarii si al mangaierii oamenilor. Zilnic veneau la el mireni si calugari pentru cuvant de folos. Veneau oameni bolnavi de duhuri necurate si se intorceau inapoi mangaiati si vindecati. Fiind inainte vazator, Cuviosul Iosif, numai cat privea pe cineva in fata, intelegea de ce patimi si ganduri era luptat sau de ce boala suferea. De aceea, cunoscand pricina, vindeca pe toti cu rugaciunile sale, caci era unul din cei mai renumiti duhovnici si dascali ai rugaciunii din tinutul Neamt. Mai inainte de obstescul sau sfarsit, Cuviosul Iosif a prevestit ca vor veni tulburari mari si razmerite peste tara Moldovei. Satele si manastirile vor fi jefuite, Manastirea Neamt va ramane un timp pustie, iar celelalte – Agapia, Secu, Sihastria si Varatec – vor fi arse de foc. Aceasta profetie a ieroschimonahului Iosif Pustnicul s-a implinit in toamna anului 1821, in timpul rascoalei eteriste.

CUVIOSUL PIMEN IEROSCHIMONAHUL – Duhovnicul Sfantului Calinic de la Cernica (1762-1831)

Viata

Acest cuvios parinte a fost un mare nevoitor si duhovnic al Manastirii Cernica. S-a nascut in Bucuresti, in anul 1762.In 1784 a intrat in viata monahala, ca ucenic al staretului Gheorghe. Dupa trei ani a fost calugarit, iar putin mai tarziu a fost hirotonit diacon si preot.
Ieroschimonahul Pimen s-a nevoit in Manastirea Cernica pana dupa moartea staretului Gheorghe. In anul 1812 se duce la Sfantul Munte, iar in anul 1818 arhimandritul Dorotei, staretul Cernicai, il cheama la metanie, unde ramane ca parinte duhovnicesc al obstii pana la sfarsitul vietii sale.
La 29 august, 1831, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat langa biserica veche a Sfantului Gheorghe din insula mica.

Fapte si cuvinte de invatatura

Ieroschimonahul Pimen a fost cel mai iubit si apropiat ucenic al marelui staret Gheorghe, pe langa care a crescut si s-a format duhovniceste timp de 22 de ani. De la el a deprins sa fie iubitor de liniste, bland, smerit cu inima si foarte ravnitor pentru casa Domnului. De la el a invatat sa savarseasca cele sfinte „cu frica si cu cutremur” si sa iubeasca oamenii. De la staretul Gheorghe a invatat Cuviosul Pimen mestesugul Sfintei Spovedanii si lucrarea cea de taina a rugaciunii lui Iisus.
Acest cuvios parinte a fost randuit de Dumnezeu sa fie povatuitor si parinte duhovnicesc al fericitului Calinic. In anul 1807 cand acesta vine la Cernica, staretul Timotei il incredinteaza ca pe un odor de mare pret duhov- nicului Pimen, „fiindca era un batran iscusit in calugarie si cel dintai ucenic al staretului Gheorghe, om cu viata inalta, dupa cum mai multi ucenici ai lui marturisesc”.
Parintele Pimen a povatuit duhovniceste pe fericitul Calinic din anul 1807 pana in anul 1812, cand se duce la Sfantul Munte. Iar dupa intoarcerea in tara, i-a fost duhovnic pana in anul 1831, cand batranul se muta la cele vesnice. Si a povatuit cu atata intelepciune pe Cuviosul Calinic prin rugaciune, prin cuvant si prin exemplu, incat in putini ani ucenicul si-a intrecut dascalul sau.
Retragandu-se Cuviosul Pimen la liniste in insula mica, s-a nevoit multi ani acolo in tacere si rugaciune. Ascultarea lui cea mai aleasa, randuita de Sfantul Calinic, a fost aceea de a spovedi si mangaia pe oameni. Faima vietii lui ajunsese peste tot si alergau la el nu numai calugari, ci si mireni, de se marturiseau si cereau cuvant de invatatura.
Dorind sa deprinda mai bine lucrarea mintii si sa se foloseasca de parintii atoniti, in anul 1812 a plecat la Sfantul Munte cu ucenicul sau, Damaschin. Acolo s-a nevoit sase ani la liniste, intr-un loc pustiu, in priveghere, in rugaciune si cugetare la cele dumnezeiesti, biruind ispitele vrajmasului.
Dupa intoarcerea batranului din Athos, parintii din Cernica „nu se impacau sa le fie staret Cuviosul Pimen, pentru ca el voia sa faca chinovie chiar ca la Sfantul Munte, si parintii de aici, fiind neobisnuiti cu acea viata aspra, nu voiau sa strice legile staretului Gheorghe, incepatorul acestei obsti”. De aceea, calugarii au ales staret pe fericitul Calinic, ucenicul sau, iar parintele Pimen a ramas duhovnicul obstii pana la sfarsitul vietii sale.
Acest imbunatatit batran era un calugar de liniste si de rugaciune. Ziua si noaptea era nelipsit de la biserica si de la ascultare, iar in timpul liber sculpta cruci si le impartea la frati. Permanent lucra cu mainile, iar cu mintea zicea rugaciunea lui Iisus.
Se spunea despre acest cuvios ca era foarte intelept si iscusit la cuvant, insusi Sfantul Calinic, in vremuri de primejdie si nedumerire, venea la el ca la parintele sau duhovnicesc si niciodata nu iesea din cuvantul lui.
In anul 1829, intr-o noapte de iulie, Sfantul Calinic a avut o infricosata vedenie. Atunci, indata luandu-si rasa, a alergat la parintele Pimen in insula mica si, intrand in chilie, i-a spus vedenia. Iar batranul i-a raspuns:
– Nu este, fiule, nalucire diavoleasca, ci este adevarata vedenie dumnezeiasca, pentru ca si mie mi s-a aratat de trei ori in aceasta noapte aceeasi vedenie. Dupa ce mi-am facut canonul, m-am asezat pe acest scaun sa ma odihnesc putin pana va toca de Utrenie, si m-a furat somnul. Odata am vazut ca se deschide usa chiliei si a intrat parintele staret Gheorghe si cu dansul alti doi. Unul era imbracat arhiereste si altul ostaseste, pe care ii asemanam cu Sfantul Nicolae si Sfantul Gheorghe. A zis arhiereul catre staret: „Cum se nevoieste fiul Pimen in podvigul (cinul) calugaresc?” Staretul i-a raspuns: „Bine petrece pana acum, cu rugaciunile preasfintiei tale”. Si intorcandu-se Sfantul Nicolae catre mine, mi-a zis:
– Fiule Pimen, sa te duci sa spui fiului Calinic sa zideasca in ostrovul acesta o biserica in numele Sfantului Gheorghe, ca sa nu fie calugarii amestecati cu mirenii, ca se va defaima chipul monahicesc.
Iar Sfantul Gheorghe mi-a adaugat:
– Si tot ce-ti va trebui noi vom trimite! Iar staretul Gheorghe mi-a zis:
– Fiule Pimen, sa fii indemnator la acest lucru! Si la urma a zis: Vino la biserica! In clipa aceea m-am desteptat.
La biserica, in vremea canoanelor, am adormit putin si iar mi s-au aratat cei trei barbati. Dupa Utrenie am venit la chilie si, sezand pe acest scaun, fiind foarte ostenit, am adormit putin si a venit iar staretul cu acei doi si m-au impins cu mana, zicandu-mi:
– Scoala-te de spune fiului Calinic sa nu mai zaboveasca!
Auzind toate acestea Sfantul Calinic si fiind indemnat de Cuviosul Pimen, indata a inceput sa zideasca pe insula mica o frumoasa biserica in cinstea Sfantului Marelui Mucenic Gheorghe, cum se vede pana astazi.
Acest preacuvios parinte a avut un sfarsit tot atat de minunat precum i-a fost si viata. Dupa marturia Sfantului Ierarh Calinic, moartea Cuviosului Pimen a fost asa:
In anul 1831, de ziua Sfantului Prooroc Iezechiel, a slujit liturghia si, fiind foarte ostenit, a stat pe un scaun sa se odihneasca si a adormit putin. Si i s-a aratat in vedenie ca era intr-un camp frumos, si acolo, intr-acel camp, era o imparateasa stralucind ca soarele, sezand pe un scaun. Alaturi, langa dansa, doi batrani foarte luminosi care parea ca sunt Sfantul Nicolae si staretul Gheorghe, sezand amandoi pe doua scaune. Deci s-a sculat staretul si i-a zis:
– Fiule Pimen, vino aproape de mine! Si, apropiindu-se, i-a pus o cruce pe piept si, dandu-i o hartie in mana, i-a zis: Pana la 40 de zile vei veni la noi, impreuna cu cei ce sunt scrisi si aici in aceasta hartie. Desfacand acea hartie a citit-o si, la urma tuturor, a vazut ca era si staretul Calinic. Cum l-a vazut si a inteles ca are sa moara, Cuviosul Pimen a ingenuncheat inaintea Imparatesei si a zis:
– Imparateasa ingerilor si a lumii, ma rog sa mai ramana acesta acum, fiindca are sa faca ceva bun, iar in locul lui ia pe altul! Si asa s-a scris altul, anume Nectarie schimonahul.
Dupa aceasta s-a desteptat si, intelegand ca au sa moara toti acei ce erau scrisi in acea hartie, Cuviosul Pimen numaidecat si-a luat pe ucenicul sau Damaschin, a mers aproape de biserica si a inceput sa-si sape mormantul. Apoi, in toate noptile mergea de-si facea canonul langa mormant.
Cand s-au implinit 40 de zile, in seara de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, fiind slujba la canoane, l-au apucat niste calduri si, venind la chilie, a trimis pe parintele Damaschin sa cheme pe parintele staret Calinic. Venind staretul, 1-a gasit sezand pe un scaun si i-a zis:
– Fiule Calinic, acum sa nu te scarbesti ca eu am sa ma duc la Ierusalim si rugaciunile staretului nostru Gheorghe vor fi cu tine. Eu, desi ma voi desparti cu trupul, cu duhul voi fi cu tine, iar rugaciunile staretului Gheorghe te vor intari in supararile ce te vor intampina. Te rog, iubite fiule, dupa ducerea mea de aici sa pui trupul in mormantul cel sapat de mine si mantuieste-te in Domnul.
Cum vorbeau ei intre dansii, l-a vazut ca a plecat capul pe scaunul ce sedea si si-a dat duhul. Era anul 1831, august 29. Deci, adunandu-se parintii, au facut gatire de ingropare si l-au pus in mormantul cel sapat de dansul.
A doua zi, dupa adormirea Cuviosului Pimen, Sfantul Calinic a scris aceste randuri in condica Manastirii Cernica:
„1831, august 30. A raposat parintele Pimen, ieroschimonah, duhovnic, om cuvios, de varsta ca la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani in obste, cu neamul pamantean, la statul trupului de mijloc, cam oaches, barba inspicata, mai mult alba si scurta.
Sfarsitul i-a fost foarte minunat, ca dupa ce si-a sapat groapa singur cu 40 de zile inainte nefiind cu nimic bolnav, sambata, august 29, a slujit Sfanta Liturghie. Duminica, 30 (august) a inceput slujba manecarii si iesind din biserica, a trimis ucenicul de m-a chemat si venind la sfintia sa, mi-a spus cate ceva de-ale duhovniciei si-mi zice ca i-a sosit si sfarsitul. Eu n-am crezut si asa stand de vorba amandoi, stand in pat rezemat de paretele chiliei, mi-a zis acest cuvant de pe urma: „Sa nu te mahnesti!” si si-a plecat capul si si-a dat Duhul.
Dumnezeu sa-l odihneasca si pe noi sa ne ierte si sa ne miluiasca”.
Calinic, arhim. Staret – Cernica

ARHIMANDRITUL DOMETIAN – Staret al Manastirii Neamt (1823 – 1834)

Dupa mutarea din viata a staretului Ilarie (1823), obstea Manastirii Neamt a ales intaistatator, povatuitor si duhovnic pe arhimandritul Dometian.
Acest venerabil staret era transilvanean, din tinutul Brasovului. Catre sfarsitul secolului XVIII si-a inchinat viata lui Hristos in marea lavra, devenind un calugar intelept si ascultator. In acea vreme, Manastirea Neamt era vestita in intreaga Peninsula Balcanica si in toate tarile ortodoxe. Faima marelui staret Paisie, ca si a vietii duhovnicesti de aici, atragea calugari alesi din toate colturile tarilor romane, ca si din Rusia, Grecia, Serbia si Bulgaria. Din tara, la Neamt, cei mai numerosi erau calugarii moldoveni (circa 80%), apoi transilvaneni (5-10%) si putini „vlahi” din Tara Romaneasca. Iar de peste hotare veneau, indeosebi, calugari din Ucraina si Rusia; apoi calugari greci, macedoneni si sarbi din Muntele Athos.
Monahul Dometian a facut ascultare mai intai la bucatarie, la vite si la biserica. Apoi a lucrat in tipografie, ajutand la legatul cartilor si la raspandirea lor, mai ales in Transilvania. Invrednicindu-se de harul preotiei, a ajuns in putina vreme duhovnic iscusit. Iar in anul 1823, vazandu-l parintii „foarte iscusit la minte si vrednic de a povatui”, l-au ales staret.
De la inceput, arhimandritul Dometian s-a dovedit a fi un bun parinte duhovnicesc, ravnitor la cele dumnezeiesti, chivernisitor in cele manastiresti, iubitor de frati si de invatatura, innoitor de biserici si milostiv cu cei saraci. El a continuat opera de innoire a vietii duhovnicesti din marea lavra, inceputa de staretul Ilarie dupa cumplita rascoala din anii 1821-1822. Mai intai a adunat in manastire pe toti calugarii risipiti prin paduri si metoace de frica turcilor. Apoi a randuit duhovnici alesi, spovedanie saptamanala, prezenta regulata la biserica si ascultare in tacere si rugaciune. Sub staretul Dometian, obstea Manastirii Neamt cu toate schiturile ei numara pana la 600 de calugari.
In aceeasi masura s-a ingrijit si de innoirea manastirii si a schiturilor jefuite si arse de turci. Astfel, a restaurat biserica voievodala din incinta ctitorita de Stefan cel Mare (1497) si a zidit alaturi a doua biserica inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe. A refacut chiliile din partea de sud a incintei, precum si Manastirea Secu, aproape in intregime mistuita de foc, iar la Schitul Sihastria a zidit din nou biserica de piatra si doua corpuri de chilii.
Staretul Dometian a dezvoltat, de asemenea, si tipografia Manastirii Neamt. Era singura tipografie bisericeasca din Moldova si se cereau carti de cult si de folos sufletesc peste tot la bisericile si manastirile din tara, ca si la parohiile ortodoxe din Transilvania, incepand de la Brasov si Tara Barsei pana la Sibiu, Nasaud, Muntii Apuseni si Maramures. Aceste carti se distribuiau gratuit la manastiri, schituri si la bisericile sarace. O buna parte din carti se transportau de calugari, cu porunca staretului, peste Carpati, la fratii romani din Transilvania. Aceasta a fost dintotdeauna o datorie crestineasca de onoare pentru obstea Manastirii Neamt.
Povatuind marea lavra cu multa intelepciune timp de 11 ani si bineplacand lui Dumnezeu, staretul Dometian s-a stramutat la cele vesnice in toamna anului 1834.

CUVIOSUL ZOSIMA PUSTNICUL – Schitul Pocrov-Neamt (secolele XVIII-XIX)

Schimonahul Zosima era cu metania din Manastirea Neamt. Aici s-a nevoit pana spre sfarsitul secolului XVIII, deprinzand mestesugul vietii duhovnicesti de la cei mai alesi calugari. Apoi, primind marele chip ingeresc si fiind inzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei cantari, a avut multa vreme ascultarea de protopsalt.
Mai tarziu, auzind de pustnicii din muntii Pocrovului si de randuiala ascetica a acestei sihastrii, schimonahul Zosima se retrage la Schitul Pocrov. Aici, dupa traditia locului, devine pustnic in Muntele Chiriacu din apropiere, unde se nevoiau multi sihastri renumiti. Fiecare se ostenea in chilia sa toata saptamana. Iar Duminica se adunau cu totii la Sfanta Liturghie in schit, se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului, apoi pleca fiecare la ale sale.
Astfel a sihastrit Cuviosul Zosima multi ani in padurile Pocrovului, in post, in priveghere si in neadormita cantare si rugaciune. Indeletnicirea sa era scrierea de manuscrise. Batranul copia cuvintele Sfintilor Parinti si diverse cantari bisericesti, pe care apoi le dona la schituri si la sihastri. Avea inca darul de a compune stihuri duhovnicesti, pe care le canta singur in linistea chiliei sale.
In anul 1821 au venit incercari grele peste manastiri si peste Tara Moldovei, care au tulburat mult sufletul Cuviosului Zosima. Iata ce scrie el despre ele in insemnarile sale:
„Implinindu-se anul de la Hristos 1821, sezand eu, monahul Zosima, la obisnuita mea liniste in pustiul Pocrovului a Sfintei Manastiri Neamtului si iesind dupa obiceiul meu la Sfanta Liturghie, si dupa ce m-am intampinat cu parintii schitului au inceput a ma intreba:
– Stii, frate, ce s-a intamplat in saptamana aceasta in Moldova?
– Ba nu, am raspuns. Ce sa stiu eu?
Atunci, parintii mi-au povestit pe rand tulburarile ce s-au pornit peste Tara Romaneasca si Moldova, cum si primejdia ce ameninta Sfintele Manastiri”.
Intr-adevar, din cauza rascoalei eteriste, Manastirea Neamt a ramas pustie un an de zile, iar calugarii s-au risipit prin schituri si paduri. Asemenea au patimit si Manastirile Agapia, Varatec, Bistrita si Sihastria. Toate au fost jefuite si unele incendiate de turci. Insa, cel mai mult a fost distrusa Manastirea Secu.
Auzind ca aici se dau lupte grele si ca manastirea este asediata de turci, Cuviosul Zosima, indemnat de Duhul Sfant, a venit noaptea in preajma manastirii sa dea o mana de ajutor sarmanilor calugari inchisi intre ziduri si amenintati cu moartea. De asemenea, prin codri si munti rataceau sute de calugari si mii de tarani fara hrana si adapost, izgoniti din salasurile lor.
Privind batranul de pe culmea dealului, plangea de jalea sfintei manastiri. Apoi, afland ca tezaurul, icoanele cele de mult pret si sfintele vase ale Manastirilor Secu si Agapia sunt tainuite sub zidurile ei, s-a furisat noaptea, a spart zidul, a scos odoarele si le-a ascuns in Muntele Vasanu, unde au stat ingropate timp de un an si jumatate. Dupa ce s-a linistit rascoala si calugarii s-au intors la ale lor, Cuviosul Zosima a adus tezaurul din nou la manastire.
Astfel a salvat pustnicul Zosima de la foc si jaf icoanele si odoarele Manastirilor Secu si Agapia. Apoi, intorcandu-se la chilia sa in padurile Pocrovului, a scris toate acestea, spre stiinta celor ce vor urma. Cuviosul Zosima a mai alcatuit si cateva „Plangeri” frumos versificate, adresate manastirilor jefuite si profanate, care apoi se cantau de calugari si mireni. Astfel, a scris Plangerea Manastirii Varatec, Plangerea Manastirii Secu, Plangerea Manastirii Agapia, Plangerea Manastirii Slatina, Plangerea Manastirii lasului si altele.
Asa s-a nevoit Cuviosul Zosima in padurile Pocrovului pana la adanci batraneti. Apoi, simtindu-si sfarsitul aproape, s-a coborat in schit si s-a mutat cu pace catre Domnul.

SCHIMONAHIA FILOTEIA – mama Sfantului Calinic de la Cernica, Manastirea Pasarea-Ilfov (secolele XVIII-XIX)

Vrednica de pomenire schimonahia Filoteia – mama Sfantului Calinic de la Cernica – era de loc din Bucuresti, fiica de parinti credinciosi. Din botez se chema Floarea. Casatorindu-se cu un tanar plin de frica lui Dumnezeu, anume Antonie, din cartierul Sfantul Visarion, au dat nastere la patru copii. Cel mai mare a ajuns preot de mir. Apoi s-a retras intr-o manastire si s-a calugarit cu numele de Acachie. Copilul cel mai mic, numit din botez Constantin, a fost dat la invatatura pentru a deveni tot preot. Dar, cu randuiala lui Dumnezeu, in anul 1807 a intrat in Manastirea Cernica. Mai tarziu a devenit staret si episcop de Ramnic. Apoi, Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica. Vaduva Floarea, ramasa fara sot si fara copii, cu sfatul fiului ei, a intrat ca sora in Manastirea Pasarea de langa Bucuresti. Aici a fost data in grija unor maici batrane de la care a deprins nevointa vietii calugaresti. Apoi, cu binecuvantarea staretului de atunci al Cernicai, arhimandritul Calinic, sora Floarea a fost tunsa in schima monahala, cu numele de schimonahia Filoteia.
Mai traind cativa ani la Manastirea Pasarea si nevoindu-se mult in rugaciune si ascultare, schimonahia Filoteia s-a mutat la vesnica odihna, inainte de anul 1840. Ramasitele sale pamantesti se odihnesc in cimitirul manastirii.

MITROPOLITUL GRIGORIE DASCALUL – al Tarii Romanesti (1765-1834)

Viata

Acest luminat dascal si ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seama mitropolit al Tarii Romanesti din secolul XIX. S-a nascut in Bucuresti, in anul 1765, din parinti iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La varsta de sapte ani, a fost dat sa invete carte la scoala elineasca de la Manastirea Sfantul Sava. Aici se imprieteneste cu monahul Gherontie de la Manastirea Neamt, caruia ii devine ucenic. Dorind sa slujeasca toata viata lui Hristos, dupa terminarea studiilor, tanarul ucenic paraseste casa parinteasca si se duce cu monahul Gherontie la Manastirea Neamt. Aici cunoaste pe marele staret Paisie si gusta din frumusetea vietii duhovnicesti.
Prin anul 1790 este calugarit si hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este randuit, impreuna cu duhovnicescul sau parinte Gherontie, la traducerea operelor Sfintilor Parinti din limba greaca in limba romana. In anul 1812 calatoresc amandoi la Sfantul Munte. La intoarcere, monahul Gherontie este ucis de talhari aproape de Dunare, iar ierodiaconul Grigorie se intoarce singur la metanie. In anul 1820, ierodiaconul Grigorie paraseste pamantul Moldovei si se stabileste la Manastirea Caldarusani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop si ales mitropolit al Tarii Romanesti, pastorind Biserica lui Hristos cu multa dragoste si intelepciune timp de 11 ani.
La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascalul”, moare si este inmormantat langa zidul catedralei in partea de nord. Dupa sapte ani, osemintele sale s-au stramutat in gropnita Manastirii Caldarusani, iar in prezent sunt asezate in pridvorul bisericii.

Fapte si cuvinte de invatatura

Se spunea despre mitropolitul Grigorie ca, pe cand era elev la scoala elineasca din Manastirea Sfantul Sava, era cel mai silitor la invatatura dintre toti cei 75 de elevi. De asemenea, isi petrecea tineretea cu multa intelepciune, in post, in rugaciune si in citirea Sfintilor Parinti.
Se mai spunea despre dansul ca, dupa venirea parintelui Gherontie de la Manastirea Neamt la Colegiul Sfantul Sava, atat de mult s-a folosit tanarul Gheorghe de smerenia si blandetea inimii lui, ca, dupa terminarea scolii, s-a facut si el calugar.
Se spunea iarasi, ca atat de mare era legatura dragostei intre parintele Gherontie si ucenicul sau, Gheorghe, ca, pana la moarte, nimeni dintre oameni si nimic pamantesc nu i-ar fi putut desparti pe unul de altul. Prin ei „impreuna petreceau calugaria si carturaria, smerenia si intelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoastere, blandetea cu ascultarea”.
Vazand staretul Paisie pe acest tanar batran intrand in nevointa duhovniceasca si cunoscand intru sine ca va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, indata l-a tuns in schima monahala si l-a facut diacon. Si era parintele Grigorie foarte smerit si ascultator catre toti.
La traducerea cartilor din limba greaca, impreuna lucrau si se ajutau ierodiaconul Grigorie cu parintele sau duhovnicesc Gherontie. Tot ce talmacea unul, indrepta celalalt. Ei au tradus impreuna multe carti, precum: Patericul, tiparit la Bucuresti in anul 1828; Octoihul, tiparit la Ramnic si Buda in anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeiestilor dogme, tiparita la Manastirea Neamt in anul 1816; Talcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tiparita tot la Manastirea Neamt, 1817; Cele 12 mineie, tiparite la Buda in anii 1804- 1805; Vietile Sfintilor, tiparite la Manastirea Neamt, intre anii 1807-1815 si la Bucuresti, intre anii 1834-1836; Talcul Evangheliei, ramas in manuscris; Carti de invatatura pentru Seminarul de la Socola si altele.
Cerand mitropolitul Dositei al Tarii Romanesti de la Veniamin Costachi, parintele Moldovei, sa-i trimita doi monahi talmacitori din limba greaca, acesta ii trimite pe smeritii calugari Gherontie si Grigorie din Manastirea Neamt. Cei doi monahi reinfiinteaza tipografia Mitropoliei din Bucuresti, tiparesc carti de slujba si invatatura, pun in randuiala biblioteca, apoi se intorc iarasi in Moldova, la metania lor.
Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie ca mare si nemangaiata durere a avut cand a vazut pe parintele sau duhovnicesc Gherontie ucis de talhari la intoarcere din Muntele Athos. Deci, ingropandu-l acolo, peste Dunare, la o manastire si plangand mult pentru el, s-a intors la Manastirea Neamt. Dupa sapte ani ucenicul ii aduce osemintele fericitului sau staret si le ingroapa in pamantul tarii.
Calauzit de harul Duhului Sfant, smeritul ierodiacon Grigorie paraseste Manastirea Neamt, prin anul 1820, si se stabileste la Caldarusani, intr-o chilie foarte saraca, afara de zidul manastirii. Singura lui avere era o desaga cu carti si o rogojina pe pat. Aici petrecea ziua si noaptea in post si rugaciune, talmacind carti din porunca mitropolitului si necautand nici o dregatorie bisericeasca. Era asa de nevoitor la cele duhovnicesti, incat toata noaptea priveghea. Numai „lumina zilei ii stingea lumanarea in chilie”.
La inceputul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucuresti si i-a spus:
– Domnul tarii vrea sa te faca mitropolit si te cheama!
– Ca maria sa, Voda, ma cheama, voi veni, a zis el, dar ca sa fiu pastor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gandul acesta ma cutremur.
A doua zi a plecat pe jos spre Bucuresti.
Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a vazut rau imbracat si l-a inchis in cotetul porcilor, crezand ca este vreun calugar hoinar. A doua zi, o sluga i-a dat drumul pe ascuns. Dupa putin timp, preotul l-a vazut mitropolit si s-a infricosat. Iar blandul pastor, zambind, i-a zis:
– Nu te teme, parinte, ca porcii sfintiei tale s-au purtat bine cu mine!
Dupa trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit sa fie pastor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a inmanat carja si i-a zis:
– Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!
Ca parinte duhovnicesc al Tarii Romanesti, mitropolitul Grigorie era pentru toti exemplu de sfintenie, de saracie desavarsita si de dragoste pentru mantuirea turmei. In cele trei eparhii – Buzau, Ramnic si Arges – a pus episcopi noi pe care ii sfatuia sa cerceteze regulat turma, sa se osteneasca la indreptarea Bisericii si „sa nu stea la sfaturi si pricini desarte”. Apoi a cerut „sa nu se mai faca hirotonii necanonice”.
Acest mare mitropolit purta multa grija pentru intemeierea de scoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor scolilor din tara. La Colegiul „Sfantul Sava” se ingrijea personal sa aiba profesori buni si evlaviosi; lua parte la examene si dadea ajutor copiilor silitori si sarmani. Iar cand profesorii aveau purtari nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:
– Sa va indreptati cu totii si apoi sa indreptati; sa dobanditi naravuri bune, apoi sa invatati de naravuri. Sa fiti cu totii sfinti sau aproape de sfinti, precum erau dascalii cei mai dinainte intr-acest loc.
Mitropolitul Grigorie a staruit sa se infiinteze seminarii in fiecare eparhie, devenind astfel adevaratul ctitor al seminariilor din Tara Romaneasca. S-a ingrijit sa faca randuiala prin manastiri, punand stareti romani in manastirile inchinate si oprind o parte din venituri pentru repararea lor, caci multe din ele ajunsesera in stare de paragina.
Dar si petrecerea sa duhovniceasca este vrednica de amintit. Noaptea dormea foarte putin, caci se indeletnicea cu rugaciunea si cu traducerea de carti. Apoi manca, o data pe zi, putine legume si poame. Purta haine simple de siac calugaresc si nu facea niciodata plimbari. Era inca foarte bun chivernisitor, insa darnic cu saracii si vaduvele. Iar cand era vorba de tiparit carti si de dat ajutoare la elevi, nu precupetea banii.
Acest intelept mitropolit intrecea pe toti din vremea sa cu ravna si cunoasterea Sfintilor Parinti. Patrundea si stapanea cu multa pricepere invatatura ortodoxa a dogmelor si a Sfintei Scripturi, pentru care i se spunea „teologul Grigorie, inalt in stiinte si in intelepciune, adanc in noima si smerit cugetator in ispravi si in lucrare”. Iar dregatorii tarii si poporul il numeau „Mitropolitul Grigorie Dascalul”, precum se numeste pana astazi.
Vazand acest mare ierarh „ca neamul nostru romanesc este evlavios din fire, dar sarac de armele credintei, s-a aprins cu ravna pentru luminarea lui” prin traducerea si tiparirea lucrarilor Sfintilor Parinti. Cat a fost mitropolit pe scaunul Tarii Romanesti a tradus si tiparit, atat la Bucuresti, cat si la Buzau si Caldarusani, urmatoarele carti:
Cuvintele despre putederea Sfantului Duh ale lui Iosif Vrienie, Impartire de grau si Putul Sfantului Ioan Gura de Aur, toate trei traduse cat a stat in surghiunie si tiparite la Buzau, intre anii 1832-1833; Epistolele de obste ale Patriarhului Fotie, ramase in manuscris; Doua cuvinte doveditoare pentru purcederea Sfantului Duh ale Sfantului Grigorie Palama; Despre cele opt ganduri ale Sfantului Casian Romanul; Viata Cuviosului Paisie de la Manastirea Neamt; Din invataturile Sfintilor Trei Ierarhi, ale Sfintilor Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin si Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Teodorii, Teofilact al Ohridei, Atanasie de Paros si altii.
Pentru tiparirea atator carti a infiintat doua tipografii noi, una la Episcopia Buzaului si alta la Manastirea Caldarusani. Toate cartile tiparite de el le impartea in dar la biserici si in popor.
Pe cand era in surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult sa-si conduca turma incredintata lui, a raspuns:
– Dumnezeu mi-a dat suflet si eparhie si, cand imi va iesi sufletul, atunci voi lasa eparhia. Caci acestea sunt lucruri care privesc mantuirea sufletelor.
Pe fiii sai duhovnicesti ii invata, zicand:
– Cat avem vreme, sa lucram cele bune. Sa vietuim dupa cum zice Apostolul, cu infranare, cu dreptate si cu buna-credinta. Ca dupa ce ne vom duce de aici, nici un cuvant de indreptare nu ne va fi noua catre Cel ce ne va lua seama. Precum nici carmaciului, dupa ce se va ineca corabia, nici doctorului, dupa ce va muri bolnavul.
Apoi adauga:
– Ce vom face dar, va zice cineva? Sa chemam doctori iscusiti si care nu mint numele, pe Sfintii Parinti. Si auzind sfaturile lor, sa ne plecam lor si primind plasturii lor, sa le punem la ranile noastre. Mai ales ca si retetele se dau in limba noastra si in dar.
Iar despre cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care insusi le-a tradus si le-a tiparit, spunea:
– Cat este de dulce vorba sfantului si cat folos poate sa pricinuiasca cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor marturisi. Ca eu nu indraznesc a zice ceva, ca sa nu micsorez cu gangavia mea fiinta lor sau a dulcetii sau a folosului. Iar daca Dumnezeu ma va tine sanatos in surghiun, ajutand El, cu rugaciunile Sfantului voi mai scrie.
Altadata iarasi spunea:
– Precum nu am incetat, mai inainte de a ma sui pe scaunul mitropoliei, sa ma silesc spre folosul neamului, dupa cum marturisesc cartile cele tiparite, asa si dupa ce m-am suit, asa si dupa ce m-am dus in surghiun. Asa, cu Dumnezeu sa se zica, si aici, in Sfanta Manastire a Caldarusanilor fiind oprit, ma voi sili ca sa se mai dea la lumina acest fel de carti, spre slava lui Dumnezeu si folosul fratilor. Ca numai atat voiesc sa traiesc, cat sa ajutorez Pravoslaviei si neamului si fratilor, ca sa poata cu inlesnire prin invataturile Sfintilor sa dobandeasca bunatatile cele vesnice.
Intorcandu-se din surghiun in primavara anului 1834, a inceput reparatia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul sau, vazandu-l slab si batran, l-au intrebat:
– Inalt Preasfintite, dar cand o sa vezi catedrala terminata?
– Imi ajunge sa incep lucrarea – a raspuns el. Cred ca urmasii neaparat vor sfarsi-o.
Dintre toate cartile, socotea mitropolitul Grigorie Dascalul ca „cele mai potrivite vremii si patriotilor de rand” sunt Vietile Sfintilor. De aceea a inceput traducerea si tiparirea lor. Insa n-a apucat sa tipareasca decat doua volume si s-a dus la Hristos. Cu cateva ceasuri inainte de obstescul sfarsit a spus catre un episcop al sau:
– Sa nu se sminteasca din tiparire Vietile Sfintilor si tipografiile neincetat sa lucreze, tiparind carti folositoare de suflet! Apoi si-a dat sufletul in mainile Domnului, la 22 iunie, 1834.
Spuneau ucenicii ca nu s-a gasit nici o avere in chilia acestui cuvios mitropolit, decat carti randuite sa se dea in dar. Deci, fiind plans de tot poporul, a fost ingropat sub streasina catedralei. Dupa sapte ani, osemintele sale au fost stramutate la Caldarusani. Pe craniul sau stau scrise pana astazi aceste cuvinte:
„Acest cap este al preasfintitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus in Basarabia, iar dupa slobozenie s-au intors in Bucuresti, la scaunul sau si au raposat in Domnul cu pace la leatu 1834”.

IEROMONAHUL MACARIE DASCALUL – Innoitorul muzicii psaltice romanesti (1770-1836)

Smeritul ieromonah Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucuresti, a fost cel mai vestit „dascal de musichie”, la inceputul secolului trecut si un mare ctitor al muzicii noastre bisericesti.
Era originar din satul Perieti, Ialomita, nascut in jurul anului 1770. Fiind inzestrat de Dumnezeu cu dragoste de biserica si cu darul cantarii, a deprins muzica psaltica „din mica sa copilarie”. Apoi, impreuna cu sora sa, au intrat in nevointa calugareasca. El s-a calugarit la Manastirea Caldarusani, iar sora sa, Iustina, la Manastirea Viforata. Auzind de numele si talentul sau, mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810) 1-a adus la mitropolie si l-a dat sa invete carte la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti. Apoi 1-a hirotonit preot.
In anul 1820, mitropolitul Dionisie Lupu, vazand ca ieromonahul Macarie „era cantaret desavarsit si cunoscator profund al sistemelor de psaltichie veche si noua”, l-a numit director (epistat) al scolii de muzica bisericeasca, infiintata de el la mitropolie. In aceasta scoala se pregateau gramaticii si candidatii la preotie. Cuviosul Macarie era totodata un calugar smerit si sporit in cele duhovnicesti, bun slujitor al Bisericii lui Hristos si distins orator. Atat cantarea, cat si predica ieromonahului Macarie erau inspirate de Duhul Sfant si se savarseau „cu toata evlavia si dreapta socoteala”.
La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a inceput opera de traducere din limba greaca a cantarilor bisericesti in grai curat romanesc, acomodandu-le cu sufletul si cantarea poporului nostru. Renuntand la „sistema veche” si greoaie, el transcrie muzica psaltica pe notatie noua, in graiul patriei, usor de invatat pentru toti.
In acest scop a tiparit la Viena, intre anii 1822-1823, trei carti de cantari bisericesti „dupa noua sistema” si anume: Teoreticonul, Anastasimatarul, dedicat mitropolitului Veniamin Costachi, si Irmologhionul. Dupa intoarcerea sa in tara, „ca un apostol ravnitor” ce era, s-a ostenit sa raspandeasca peste tot noua cantare bisericeasca, mergand din loc in loc, prin orase, prin biserici si manastiri. Pana in anul 1829, toate orasele din judetele Tarii Romanesti aveau scoli de muzica in limba poporului, dupa metoda ieromonahului Macarie; iar cartile sale au ajuns la toate seminariile si manastirile vremii, din Moldova, Transilvania si Banat. Insusi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, protectorul sau, il numeste „dascalul scoalelor romanesti de musichie”.
Cuviosul Macarie Ieromonahul era si un bun compozitor de cantari bisericesti si un „patriot ravnitor”. El este cel dintai compozitor de imnuri scolare romanesti. Sunt vestite catavasiile sale de Florii, cantarile Sfintei Liturghii si indeosebi axioanele inchinate Maicii Domnului. Melodia cantarilor lui este linistita, nesilita si potrivita. Ea curge lin, ca un izvor curat de apa. Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „intemeietorul” si fondatorul muzicii psaltice romanesti. El a „nationalizat” muzica psaltica, fara a se departa de textul original. Adica a curatat-o de influentele straine, orientale, si i-a dat vesmant nou, autohton. N-a sacrificat nici melodia primita, nici limba romaneasca. In anul 1829, o data cu surghiunia mitropolitului Grigorie Dascalul, a fost nevoit si ieromonahul Macarie sa plece din Bucuresti. Poposind in Moldova, mai intai ajunge egumen la Manastirea Barnova. Apoi se duce la Manastirea Neamt, unde, timp de trei ani de zile, invata pe calugari noua cantare bisericeasca. In anul 1833, ieromonahul Macarie Dascalul se intoarce in Tara Romaneasca la Manastirea Caldarusani. Apoi, imbolnavindu-se, este luat in ingrijire de sora sa, Iustina, stareta Manastirii Viforata. In toamna anului 1836, Cuviosul Macarie Ieromonahul se stramuta din viata aceasta la cerestile lacasuri, pentru a canta neincetat cu ingerii maririle lui Dumnezeu.

SCHIMONAHUL ISAAC DASCALUL – Manastirea Neamt (1817)

Cuviosul Isaac schimonahul a fost unul dintre cei mai mari dascali de limba greaca si slavona din Manastirea Neamt. Originar din partea locului, a intrat din tinerete in marea lavra, deprinzand de la cei mai invatati calugari buna nevointa in Hristos si invataturile Sfintilor Parinti.
In pomelnicul ctitoresc al Manastirii Neamt se spune ca era atat de iscusit in ambele limbi, incat „a invatat pe parinti limba elineasca si a talmacit carti multe din limba elineasca”. Schimonahul Isaac a creat o adevarata scoala de greaca la Neamt, reusind sa invete pe unii calugari limba in care s-au scris cele mai multe opere ale Sfintilor Parinti. In timpul staretiei Cuviosului Paisie, schimonahul Isaac se numara printre cei dintai dascali de „elinie”, alaturi de arhimandritul Macarie, ieromonahul Ilarion, ierodiaconii Stefan si Grigorie Dascalul, monahul Gherontie si altii, toti romani de neam. Din limba greaca, schimonahul Isaac a tradus cu iscusinta multe carti patristice, indeosebi filocalica: Cartea Sfintilor Varsanufie si Ioan (1787), si opera integrala a Sfantului Simeon Noul Teolog, cartile Sfantului Efrem Sirul, Octoihul Maicii Domnului, cu cele 56 de canoane ce se citesc la Pavecernita (1816) si altele. Toate aceste carti dovedesc marea evlavie pe care o avea Cuviosul Isaac catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si catre invataturile cele mai inalte ale Sfintilor Parinti. De asemenea, graiul atat de dulce, de clar si curgator al traducerilor sale dovedeste cat de iscusit carturar si cunoscator al limbilor literare greceasca si romaneasca era schimonahul Isaac Dascalul.
Din limba slavona, schimonahul Isaac a talmacit Tipicul Mare, zis „al Sfantului Sava”, tiparit la Iasi in anul 1816, aratand si in aceasta limba aceeasi pricepere si indemanare. Dupa anul 1800, parintele Isaac Dascalul s-a nevoit cativa ani in obstea Schitului Prodromul – Athos. Aici a continuat sa traduca mai multe carti care, netiparindu-se, au circulat in manuscris prin manastiri, din care multe s-au pierdut.
Intorcandu-se la metanie, schimonahul Isaac Dascalul scrie, la rugamintea calugarilor din manastire, Viata pe larg a staretului Paisie si traduce si alte carti18. Pe langa ascultarea sa de dascal, traducator si scriitor de carti patristice, prin care cauta slavirea lui Dumnezeu in graiul neamului si folosul sufletesc al tuturor romanilor, Cuviosul Isaac din Manastirea Neamt avea o ne vointa cu totul aleasa. Indeosebi se nevoia cu postul, cu rugaciunea, cu tacerea, cu citirea „dumnezeiestilor Scripturi” si cu privegherea cea de noapte. Apoi avea cuget smerit, socotindu-se mai pacatos decat toti si nevrednic de cele sfinte.
Asa petrecand bunul ostas al lui Hristos, schimonahul Isaac Dascalul, si bine savarsindu-si calatoria, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost adaugat parintilor sai din Manastirea Neamt.

IEROSCHIMONAHUL IOSIF PROTOPSALTUL – Manastirea Neamt (1840?)

Acest cuvios parinte a fost cel mai mare dascal de muzica psaltica al Manastirii Neamt din prima jumatate a secolului XIX.
Originar din partea locului, ieroschimonahul Iosif „Nemteanu”, cum i se spunea in manastire, a luat jugul lui Hristos in marea lavra a Moldovei, prin anii 1790. Fiind inzestrat de Dumnezeu cu multa intelepciune si cu darul frumoasei cantari, aici a invatat de la dascali batrani cunostintele cele duhovnicesti si mestesugul muzicii bisericesti. Si atat de bine a deprins muzica psaltica, incat, in putini ani, pe toti marii psalti nemteni i-a intrecut. Si atat de frumos canta la biserica, incat multi veneau sa-l asculte, caci canta lui Dumnezeu cu mare evlavie, ca o adevarata alauta duhovniceasca, iar glasul sau umplea biserica, destepta inimile si scotea lacrimi. Invrednicindu-se de darul preotiei, ieroschimonahul Iosif a fost timp de peste 20 de ani mare duhovnic si protopsalt si cel dintai dascal de psaltichie nemtean, care intemeiaza o scoala de muzica bisericeasca traditionala in Manastirea Neamt. Sub staretul Paisie, in biserica se canta la strana dreapta pe note liniare, dupa obiceiul bisericilor slave, iar la stanga se canta muzica psaltica veche. Deci, vazand dascalul Iosif ca se indeparteaza calugarii de muzica bizantina veche, sistematizata de Sfantul Ioan Damaschin (secolul VIII), a cautat sa impodobeasca din nou Biserica cu cantarile psaltice pe cele opt glasuri. Caci tarile romane au folosit din inceput in cult muzica psaltica, adusa, fie direct din Bizant, fie din Muntele Athos, prin intermediul calugarilor. Cuviosul Iosif a scris si a compus cantari pe melodie psaltica si a format ucenici vestiti de muzica veche in manastirile nemtene. Scoala intemeiata de el a stralucit la Neamt pana spre sfarsitul secolului XIX, fiind socotit ca un mare dascal si innoitor de muzica veche in Moldova; a fost premergatorul ieromonahului Macarie Protopsaltul, adevaratul innoitor al muzicii psaltice romanesti.
In Istoria Manastirilor Neamtu si Secu se scriu urmatoarele despre Cuviosul Iosif: „In vremea staretiei lui Dometian staretul (1823-1834), care a urmat dupa Ilarie (1818-1823), foarte mult era impodobita aceasta monastire cu parintele dascalul Iosif ieromonah”19. Iar in Pomelnicul ctitoresc al Sfintei Monasteri Neamt, se insemneaza urmatoarele despre el: „A adus in Manas- tirea Neamt stiinta si invatatura musichiei vechi a cantarilor bisericesti, pe care le-a paradoxit (predat) la multi parinti”.
Deci, impodobind Biserica lui Hristos cu alese cantari duhovnicesti si bine savarsind calatoria vietii, s-a stramutat la cerestile lacasuri in anul 1840, lasand in urma numerosi ucenici.

SCHIMONAHIA OLIMPIADA – Fondatoarea Manastirii Varatec (1757-1842)

Aceasta ravnitoare calugarita era fiica de preot din orasul Iasi. La varsta legiuita s-a casatorit. Dar, raposand sotul ei, a parasit grijile lumii si s-a dus sa slujeasca lui Hristos in Manastirea Topolita din tinutul Neamt. Acolo a fost facuta rasofora, primind numele de Olimpiada, in loc de Balasa. Neimpacandu-se cu randuiala manastirii, a venit la Staretul Paisie, care i-a poruncit, in urma unei descoperiri avute, sa caute, impreuna cu Schimonahia Nazaria, un loc de manastire, unde sa se nevoiasca in tacere, in rugaciune si in taierea voii. De aceea, luand binecuvantare, a plecat sa caute un loc potrivit si retras de lume. Si afland loc de liniste in padurile Varatecului, cu sfatul Cuviosului Iosif Pustnicul, a inceput constructia unei biserici din lemn, in anul 1785. Asa a luat nastere Schitul de maici Varatec. In anul 1787 au fost stramutate aici si calugaritele din Manastirea Topolita, sub egumenia schimonahiei Nazaria de la Durau. Acum primeste tunderea in marea schima si rasofora Olimpiada. Vazand ca soborul maicilor se mareste, iar biserica de lemn este neincapatoare, schimonahia Olimpiada a adunat fonduri de la oameni iubitori de Hristos si a inceput zidirea unei biserici mult mai mari. In anul 1808, biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminata. Tot prin osardia maicii Olimpiada s-a construit in anul 1817 o biserica de lemn la cimitir, in cinstea Sfantului Ioan Botezatorul, zidul de incinta si chilii pentru calugarite. Cu toate ca schimonahia Olimpiada era „Marta” manastirii, ea nu uita nici de cele duhovnicesti. La slujbele bisericii era nelipsita; la ascultare, cea dintai, iar pravila si canonul le facea regulat. Se indeletnicea, mai ales noaptea, cu citirea Sfintei Scripturi si cu scrierea cuvintelor Sfintilor Parinti, pentru ea si pentru ucenicele ei. Sufletul maicii Olimpiada era impodobit si cu smerita cugetare. De mai multe ori fiind rugata sa fie stareta, ea n-a primit, socotindu-se nevrednica. Totusi, in anul 1822 a primit sa fie stareta si maica duhovniceasca soborului, care numara peste 300 de calugarite, si a povatuit cu multa intelepciune sfanta manastire timp de sase ani de zile. Apoi, mutandu-se Cuviosul Iosif din viata aceasta, s-a retras si maica Olimpiada din staretie. In anul 1834 este aleasa pentru a doua oara stareta a Manastirii Varatec, pe care o conduce duhovniceste pana in anul 1842, cand se muta la vesnica odihna in varsta de 85 de ani. Aceasta a fost viata si ostenelile schimonahiei Olimpiada.

SCHIMONAHUL NICANOR – Manastirea Sihastria-Neamt (+ 1844)

Acest schimonah era de loc din Botosani, ruda a staretului Ilarie din Manastirea Neamt. Toata viata sa a construit biserici prin sate, prin orase si manastiri, caci in Moldova „mesterul Nicolae Cerneschi era vestita calfa de pietrari”.
Intre anii 1821-1822 a zidit in Manastirea Neamt un corp de chilii, in partea de sud a incintei. Intre anii 1823-1824 a zidit din nou „cu a sa cheltuiala” biserica Manastirii Sihastria. Intre anii 1826-1840 a zidit biserica Sfantul Ioan Teologul de la cimitirul Manastirii Neamt si Agheasmatarul. A mai zidit un corp de chilii si biserica Sfantul Ioan Teologul la Manastirea Secu, un corp de chilii la Manastirea Agapia si altele. Precum reiese din inscriptii, cele mai multe biserici au fost construite gratuit, „prin osardia si cu ajutorul iubitorului de Hristos, jupan Nicolae Cerneschi”.
Intre anii 1841-1842, acest pururea pomenit ctitor de biserici se daruieste pe sine cu totul lui Hristos, retragandu-se la Schitul Sihastria. Aici este tuns in schima monahala de egumenul Valerian, dandu-i numele de Nicanor. In vara anului 1844 si-a savarsit calatoria acestei vieti si a fost inmormantat langa biserica ctitorita de el.
Spun parintii batrani ca in anul 1941, cand a ars acoperisul bisericii, crucea de pe turn a cazut si s-a infipt chiar pe mormantul ctitorului. Apoi, sapand putin, s-au aflat oasele lui raspandind buna mireasma.
Asa binecuvanteaza Dumnezeu pe cei ce iubesc podoaba casei Sale.

CUVIOSUL IUSTIN IEROSCHIMONAHUL – Primul ctitor al Schitului Prodromul-Athos (1770-1845)

Cuviosul Iustin Sihastrul era de loc din Moldova, iar cu metania din Manastirea Neamt, calugarit de marele staret Paisie. Prin anul 1800 ajunge duhovnic si povatuieste multe suflete pe calea mantuirii.
Dorind sa petreaca restul vietii in „Gradina Maicii Domnului”, pleaca in anul 1810 la Muntele Athos cu ucenicii sai, Patapie si Grigorie. Acolo cumpara de la Manastirea Marea Lavra chilia numita „Vigla Ianicopoli”, care avea si o mica biserica cu hramul „Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul”. Langa biserica, duhovnicul Iustin a zidit apoi 50 de chilii pentru parinti, arhondaric, bucatarie, trapeza, bolnita si egumenie. Auzind de aceasta monahii romani, care se nevoiau prin manastiri si pesteri, s-au adunat ca la treizeci de vietuitori in obstea Cuviosului Iustin. Dupa cativa ani, Marea Lavra i-a recunoscut dreptul de a se numi „Schitul Romanesc Prodromul”.
Asa a luat nastere primul schit romanesc in Muntele Athos. Calugarii insa duceau mare lipsa de apa, pentru ei si pentru gradina. Cerand de la Manastirea Lavra invoirea de a canaliza pentru schit „Izvorul lui Isaia”, nu li s-a incuviintat. Insa Dumnezeu, vazand rabdarea smeritilor calugari, a trimis un nor de lacuste asupra culturilor de pe mosia Lavrei. Zadarnic se rugau calugarii lavrioti si stropeau gradinile cu agheasma. Lacustele distrugeau totul. Atunci unul dintre ei a zis:
– Parintilor, ceea ce vedem este mania lui Dumnezeu, Care ne pedepseste ca nu dam apa parintelui Iustin duhovnicul, care este si duhovnicul nostru, caci are mare nevoie de apa in schitul sau.
Auzind aceasta, staretul Lavrei a chemat pe parintele Iustin sa se roage si, facand aghiasma, cu rugaciunea lui au fugit toate lacustele. Parintii lavrioti, vazand aceasta minune, au zis:
– Cu adevarat, parintele Iustin Vlahul este cuvios si sfant!
Din ziua aceea, parintii au primit voie sa aduca apa in schit de la izvorul numit „Chir Isaia”.
Dupa anul 1820, Cuviosul Iustin egumenul, vazandu-si schitul bine intemeiat, s-a retras intr-o pestera la liniste si a lasat egumen in locul sau pe ieromonahul Patapie. Acolo, in singuratate, s-a nevoit ieroschimonahul Iustin peste douazeci de ani, in aspra nevointa, in post, in priveghere si in neincetata rugaciune, asemenea cuviosilor de demult. Pentru sfintenia vietii lui, multi calugari greci si romani il cinsteau si-l aveau de parinte duhovnicesc.
Asa s-a nevoit Cuviosul Iustin pana in anul 1845. Apoi, dand ucenicilor sai sarutarea cea mai de pe urma, a adormit in pace in varsta de 75 de ani.

PUSTNICUL SFANT – de la Pestera Mica a Ialomicioarei (secolul XIX) (Numele lui s-a uitat o data cu pierderea arhivei schitului)

La inceputul secolului XIX se nevoia in Schitul Pestera Ialomicioarei un calugar smerit si foarte iubitor de Dumnezeu. Dupa cativa ani, dorind sa se roage in pustie, a plecat din schit si si-a gasit salas o pestera nebagata in seama, in desisul codrilor, numita pana astazi „Pestera Mica”. Pustnicul nu stia ca acolo isi avea adapost un urs. Dar, cu randuiala lui Dumnezeu, s-au imprietenit unul cu altul, incat noaptea locuiau impreuna in aceeasi pestera, iar ziua ursul pleca in padure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu.
Acolo s-a nevoit multi ani pustnicul in post, in rugaciune si in alte nestiute osteneli. In traditia locului se spune ca pustnicul nu primea nici un fel de mancare de la nimeni, ci singur si-o agonisea din padure. Numai ursul, ca ucenic credincios, ii aducea vara in pestera rugi de zmeura si mure.
Se mai spune din batrani ca, odata, doi vanatori au pandit ursul in zmeuris ca sa-l impuste. Apoi s-au luat dupa el pana s-a ascuns in pestera. Si cum pandeau ei in apropiere, a iesit pustnicul afara si le-a zis:
– Ce cautati, fratilor, in pustiul acesta?
– Sa ne iertati, parinte, suntem vanatori. Urmarim un urs. Parca s-a ascuns aici in pestera.
– Dar v-a facut vreun rau? Lasati ursul in pace! Veti gasi in padure alte animale!
– Iarta-ne, parinte – au zis vanatorii – si te roaga pentru noi!
– Dumnezeu sa va binecuvinteze, fratilor. Mergeti in pace.
– Parinte, avem ceva de mancare la noi, am vrea s-o lasam sfintiei tale. Vrei s-o primesti?
– Lasati-o acolo, pe piatra.
La urma iarasi l-au intrebat pe pustnic:
– Parinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei sa-ti aducem ceva de mancare?
– Cum va este voia, fratilor.
Dupa cateva saptamani au urcat din nou vanatorii pe Valea Ialomicioarei sa duca de mancare cuviosului. Cand au ajuns la gura pesterii, au vazut un lucru infricosat. Pustnicul impreuna cu ursul erau plecati din pestera, iar alaturi, pe piatra, mancarea lasata mai inainte de ei era neatinsa.
Din ziua aceea, nimeni nu stie unde s-a dus sihastrul, unde o fi raposat si care ii era numele. Singura binecuvantare ramasa de la el este un mic izvor de apa, ce curge in fundul pesterii pentru mangaierea trecatorilor. Pana astazi, credinciosii intra in „Pestera Mica”, se roaga si iau apa din „Izvorul Pustnicului”. Insa, oricata apa ar lua, izvorul nu se imputineaza niciodata.
Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai, Dumnezeul Parintilor nostri!

EPISCOPUL CHESARIE AL BUZAULUI (1784-1846)

Episcopul Chesarie face parte din randul marilor ierarhi romani ai secolului trecut. El s-a nascut in Bucuresti din parinti saraci, prin anul 1784, cu numele de Constantin Capatana. La varsta de 13 ani (1797) a fost incredintat episcopului Iosif al Argesului, care il da sa invete carte la scoala greceasca de la Biserica Domnita Balasa. Apoi il calugareste la Manastirea Antim cu numele de Chesarie si il hirotoneste diacon.
In anul 1820, ucenicul episcopului Iosif ajunge iconom al Manastirii Antim si mai tarziu al Mitropoliei din Bucuresti. Fiind daruit de Dumnezeu cu multa ascultare, smerenie si pricepere, in anul 1825 este hirotonit episcop la Buzau de mitropolitul Grigorie Dascalul, pastorind turma incredintata de Hristos cu neimputinata dragoste si osardie, timp de 21 de ani.
Gasind Eparhia Buzaului cu multe lipsuri si cu biserici ruinate, a reinnoit zeci de lacasuri – manastiri, schituri, metoace si biserici -, devenind astfel un mare ctitor al acestei eparhii. Iar pentru luminarea copiilor si folosul de obste al neamului, a intemeiat mai multe scoli, precum: Seminarul eparhial, infiintat in anul 1836; scoala de muzica bisericeasca, in anul 1830; scoala de pictura bisericeasca, sub conducerea pictorului Nicolae Teodorescu, in anul 1831; scoala de sculptura bisericeasca, in anul 1833 si altele. In aceste scoli ctitorite de episcopul Chesarie au fost adusi cei mai buni profesori, duhovnici si dascali din Tara Romaneasca, din care au iesit episcopi, preoti si dascali alesi, precum si pictori renumiti. Elevilor li se cerea cel dintai credinta tare in Dumnezeu, rugaciune si viata morala desavarsita. Pentru tiparirea cartilor de slujba si invatatura duhovniceasca, episcopul Chesarie a reinfiintat in anul 1833 o tipografie eparhiala, unde s-au tiparit, cu binecuvantarea si cheltuiala sa, zeci de carti patristice si de cult, raspandite in cea mai mare parte gratuit.
Dintre cartile de invatatura tiparite sub pastoria sa se amintesc Despre purcederea Sfantului Duh, Impartire de grau si Putul Sfantului Ioan Gura de Aur (1833); Sfatuire pe scurt catre cel ce se pocaieste (1834); Cazanii (1834); Talmacire la cei o suta cincizeci de psalmi (1840); Invatatura catre preoti si diaconi (1835); Alcatuire aurita (1837); Carte foarte folositoare de suflet; Cinci cuvinte ale Sfantului Grigorie de Nyssa (1838); Chiriacodromion (1839) si altele. Iar dintre cartile de slujba a tiparit: Evanghelia (1834); Molitfelnic bogat, Sfintele Liturghii si Psaltirea (1835); Ceaslovul bogat, Acatistier (1836); Octoih si Catavasier (1839); Sfintele Liturghii (1840); Psaltirea (1841); Agheasmatar (1845) si altele.
Acest neobosit episcop si credincios pastor al Bisericii lui Hristos a purtat permanent grija de fiii sai duhovnicesti, zidindu-le lacasuri, dandu-le preoti buni, cercetandu-i personal si hranindu-i cu carti de invatatura si cuvinte parintesti. Iar ca ucenic al unui mare episcop – Iosif al Argesului – a ridicat si el nu putini ucenici si fii sufletesti, dintre care cel mai renumit a fost ierodiaconul Iosif Naniescu, venerabilul mitropolit al Moldovei de mai tarziu. In anul 1846, la 30 noiembrie, episcopul Chesarie, pastorul cel bun si credincios al Eparhiei Buzaului, a raposat cu pace, plans de toti credinciosii sai si a fost ingropat langa biserica, spre neuitata pomenire. Piatra lui de mormant poarta aceasta frumoasa inscriptie: „Opreste-ti, trecatorule, pasul in respect langa pacinicul lacas al Colosalei umbre – sacrul mormant. Aici ierarhul Chesarie trupul isi odihneste de multele, in putin timp, jertfiri spre gloria Domnului, a Patriei si eternei sale memorii. (Noiemvrie 30, 1846)”.

MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI – al Moldovei si Sucevei (1768-1846)

Viata

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane. El a pastorit eparhiile din Moldova cu o rara daruire de sine, timp de o jumatate de secol (1792-1842). Mare carturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducator de carti, ctitor de scoli si biserici, parinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascal, sfetnic si calugar devotat.
Mitropolitul Veniamin s-a nascut la 20 decembrie, 1768, in satul Rosiesti-Falciu, din parinti credinciosi de bun neam – Grigorie Costachi si Maria Cantacuzino. Din cei cinci frati, patru au imbratisat viata calugareasca. Cel dintai, Matei, a fost mare postelnic. Al doilea frate, Constantin, s-a facut calugar, primind numele de Chesarie. Al treilea copil, Vasile, a ajuns vestit mitropolit al Moldovei. Al patrulea, schimonahia Elisabeta, a fost stareta in Manastirea Agapia 32 de ani. Ultimul frate, Serban, a fost consilier al mitropolitului Veniamin, calugarindu-se cu numele de Sofronie.
De mic, copilul Vasile a fost dat sa invete carte la scoala generala de la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. La varsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Husilor. Dupa un an, in 1784, este calugarit cu numele de Veniamin. In anul 1788 este hirotonit diacon si luat ca slujitor la Catedrala mitropolitana din Iasi. Dupa inca un an este facut preot si numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. In acelasi an, 1789, este numit egumen la Manastirea Sfantul Spiridon din Iasi.
In anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales si hirotonit episcop la Husi de parintele sau duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Desi avea numai 24 de ani cand a urcat treapta arhieriei, totusi de la inceput s-a dovedit un bun carturar si un adevarat pastor al turmei lui Hristos. In noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la inmormantarea Cuviosului Paisie de la Manastirea Neamt.
La 1 iunie, 1796, dupa patru ani de pastorie la Husi, tanarul vladica Veniamin trece ca episcop la Roman, unde pastoreste inca sapte ani.
Aici fondeaza un spital, o farmacie si plateste din fondurile episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodata, face deosebita ordine in randul clerului bisericesc.
La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul sau parinte duhovnicesc, se muta la cele vesnice. Dupa cateva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe si grele au fost necazurile abatute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase si vrednice de pomenit au fost realizarile sale, atat pe taram duhovnicesc si eclesiastic, cat si pe taram cultural, social si patriotic.
In toamna anului 1803 infiinteaza Seminarul de la Manastirea Socola, primul seminar de preoti din tara noastra. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru si Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizeaza numeroase manastiri si schituri din eparhie; sustine zidirea din nou a zeci de biserici la orase si sate; da noi asezaminte pentru marile Manastiri: Neamt, Secu, Agapia si Varatec; hirotoneste in eparhie numai preoti cu seminar si statorniceste sa se faca botezul copiilor prin scufundare, iar nu prin turnare, cum gresit se facea pana atunci in unele parti.
In anul 1833, incepe constructia monumentalei catedrale mitropolitane din Iasi. Totodata contribuie direct la infiintarea Academiei Mihailene din capitala Moldovei si a mai multor scoli publice cu predarea in limba romana. Face numeroase vizite canonice la biserici, manastiri, scoli si mai ales la seminar. Dar activitatea cea mai vrednica de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de traducator si tiparitor a numeroase carti patristice si de ritual. In aceasta privinta ramane fara egal in istoria Bisericii moldovene. Cele doua tipografii, intemeiate de el la Manastirea Neamt si Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, cu greu reusesc sa tipareasca cele aproape o suta cincizeci de titluri de carti originale si traduceri din limbile greaca si slavona, facute de el si de „dascalii” de la Neamtu. Pe langa grija intregii Eparhii a Moldovei si Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris sapte lucrari originale si a tradus personal 32 de carti de mare importanta dogmatica, morala, liturgica, aghiografica si istorica.
Intre anii 1808-1812, mitropolitul Veniamin se retrage din scaun la Manastirea Neamt, unde traduce si tipareste Vietile Sfintilor. Apoi se reintoar- ce iarasi la pastoritii sai. In anul 1821, din cauza rascoalei eteriste, traieste un timp la Colincauti, peste Prut. Iar in ianuarie, 1842, dupa 50 de ani de rodnica slujire arhiereasca, se retrage definitiv la Manastirea Slatina, unde isi continua viata de rugaciune si vasta activitate de traducator, pentru hrana duhovniceasca a poporului nostru binecredincios.
La 18 decembrie, 1846, mitropolitul Veniamin Costachi se muta din viata aceasta in varsta de 78 de ani si este inmormantat ca simplu monah la Manastirea Slatina. Dupa inca patruzeci de ani, la 30 decembrie, 1886, osemintele marelui ierarh s-au stramutat la Iasi si s-au asezat in catedrala ctitorita de el si terminata de mitropolitul Iosif Naniescu.

Fapte si cuvinte de invatatura

Prima grija a mitropolitului Veniamin Costachi dupa ce ajunge episcop la Roman (1796) a fost aceea de a intari disciplina in parohii si a ridica viata morala a preotilor din eparhia sa. In acest scop, da o Carte Pastorala catre preoti, compusa din opt puncte, prin care cere deplina dragoste fata de Hristos, sarguinta pentru cele bisericesti si multa grija pentru mantuirea credinciosilor.
Ajungand mitropolit la Iasi (1803), prima grija a marelui ierarh a fost aceea de a infiinta un seminar pentru formarea unui cler luminat in Moldova. Astfel, in acelasi an, a fondat primul seminar din tara, in chiliile Manastirii Socola din marginea orasului, seminar care a dat generatii intregi de preoti invatati, dascali si ierarhi alesi.
Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului 1-a indemnat sa infiinteze si alte scoli in orasele Moldovei, precum si tipografii pentru tiparirea cartilor in limba romana. Cele mai importante scoli infiintate din indemnul si cu ajutorul lui au fost:
– Seminarul de la Manastirea Socola, in anul 1803;
– Scoala de cantari bisericesti de la Iasi, in anul 1805;
– Scoala pentru maici din Manastirea Agapia, in 1805;
– Scoala incepatoare, scoala normala si gimnaziu la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, in anul 1828;
– Academia Mihaileana din Iasi, in anul 1834;
– Scoala publica pentru fetele orasenilor din Iasi, in 1834;
– Scoli publice in toate orasele din Moldova, dupa 1834;
– Prima scoala de arte si meserii din Moldova, in anul 1841.
In lunga sa pastorie, mitropolitul Veniamin ctitoreste din nou si sfinteste zeci de biserici manastiresti si numeroase biserici parohiale la sate si orase. Dintre bisericile manastiresti ctitorite cu ajutorul lui se pot aminti: biserica Manastirii Varatec, biserica Manastirii Sihastria, biserica Manastirii Vorona, Manastirea Horaita, Schitul Durau, Rarau si altele. Insa, cea mai mare ctitorie a sa, pe langa cele amintite, a fost Catedrala mitropolitana din Iasi, fondata in 1833, dar ramasa neterminata in timpul vietii sale.
Pentru intarirea disciplinei in manastiri, mitropolitul Veniamin a dat noi asezaminte manastiresti, a randuit stareti din cei mai duhovnicesti, a adus la scolile infiintate de el dascali buni si a marit cele doua tipografii de la Iasi si Manastirea Neamt. In aceste doua tiparnite s-au tiparit pentru folosul si luminarea poporului, pana la mutarea din viata a mitropolitului, peste o suta treizeci de titluri de carti bisericesti si de invatatura duhovniceasca. Prefetele acestor carti sunt adevarate epistole ziditoare de suflet.
Astfel, asa invata mitropolitul Veniamin despre importanta „Vietilor Sfintilor” pentru mantuirea sufletului:
– Nu ar gresi cineva, nici ar fi departe de adevar, daca ar numi cartile ce cuprind Vietile Sfintilor, pe cele douasprezece luni ale anului, rai impodobit cu tot felul de pomi, cu frumoase si dulci si de viata facatoare roade, gradina cu tot felul de ierburi mirositoare si de toata boala si neputinta tamaduitoare.
Zicea iarasi:
– Precum pomii si ierburile mirositoare indulcesc simturile, veselesc ochii, desfateaza gustul, fac vesel sufletul privitorului, tot asa si cartile cu Vietile Sfintilor imbarbateaza pe cel deznadajduit, mangaie pe cel necajit, pe cel pacatos il intoarce la pocainta, pe cel impietrit la inima il moaie si umilinta ii daruiesc; pe cel ratacit il intoarce, pe cel neplecat il pleaca, simtirile sufletului cele pline de amaraciunea pacatului le indulcesc, iar pe om, din

vechi il fac nou, din mort, viu; din somnul nesimtirii si al lenevirii il desteapta; catre lucrarea faptelor bune il pornesc; catre urmarea sfintilor il aprind si catre calea ce duce la Imparatia cerurilor il povatuiesc.
Zicea si acestea marele ierarh:
– Vietile si laudele sfintilor se aseamana stralucirii stelelor. Ca, precum stelele sunt asezate si intarite pe cer si lumineaza toate cele de sub cer – pamantul il stralucesc, marea o lumineaza, pe cei ce inoata cu corabiile ii indrepteaza – al caror nume desi nu-l stim pentru multimea lor, insa de frumusetea stralucirii lor ne minunam, in acelasi chip este si stralucirea vietilor sfintilor. Pe suflet il stralucesc, pe minte o lumineaza, iar pe trup cu asezare buna si linistita il intocmesc.
Spunea iarasi mitropolitul Veniamin:
– Precum „stea de stea se deosebeste in slava”, tot asa si vietile sfintilor, una pe alta intrece cu stralucirea si cu slava, cu frumusetea, cu starea si cu deosebirea.
Iar impotriva celor ce nu citesc sfintele carti, dupa cuvantul Fericitului Simeon Metafrast, zicea:
– Deopotriva este raul si a grai cele necuviincioase si a tacea pe cele ce sunt cinstite si folositoare. Ca, precum cele necinstite si cele gresite vatama mintile ascultatorilor, tot asa, cel ce tace lucrurile cele bune ale sfintilor, lipseste pe crestini de folos.
Apoi adauga si aceste cuvinte:
– Nu va scumpiti la cele ce sunt pentru folosul sufletului, pentru imbraca- mintea, pentru podoaba si pentru hrana lui. Ca, precum se hraneste trupul acesta stricator si muritor din bucatele cele stricacioase, asa se hraneste si sufletul cu cuvantul lui Dumnezeu, cu istoriile cele sfinte si cu vietile sfintilor.
Precum trupul, nemancand bucatele cele potrivite lui, dupa o vreme nu mai poate fi viu, ci moare, asa si sufletul care nu se hraneste cu citirea dumnezeiestilor Scripturi, cu Vietile Sfintilor si cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu poate fi viu nicidecum, ci este mort.
Alteori, iarasi invata poporul, zicand:
– O, omule, cand tu nu poftesti, nici iti este drag sa citesti cuvintele cele invatatoare de fapte bune, sufletul tau nu se smereste, nu se umileste, nu se caieste de pacatele sale. Cand tu nu te parasesti de rautati, cand nu cercetezi bolnavii, nu miluiesti pe saracul cu ce-ti da mana, nu iubesti pe aproapele ca pe sineti, ci zavistuiesti sporirea lui si, in loc de mila, rapesti cele ale saracului, atunci sufletul tau este mort cu totul despre faptele bune, care prin citirea dumnezeiestilor Scripturi se lucreaza si cresc si se adauga.
Iar pe cei lenesi la citirea sfintelor carti ii indemna, zicand:
– Pentru aceasta va rugam si va indemnam, imbratisati Vietile Sfintilor si le cititi; nu o data, nici de doua ori, ci de multe ori. Nu ziceti ca le-am citit o data sau de doua ori si ne este destul, „ca mantuirea sufletului este intru mult sfat”, zice Ecleziastul.
Apoi zicea:
– Daca veti citi de multe ori Vietile Sfintilor cu dreapta credinta, cu evlavie si cu luare-aminte, sufletul vostru se va destepta catre urmarea celor bune, mintea se va lumina, iar ochii se vor face doua rauri sau doua izvoare de lacrimi. Atunci veti cunoaste milostivirea lui Dumnezeu, bunatatea, facerea de bine catre aproapele. Atunci veti cunoaste cata dragoste au aratat sfintii catre Dumnezeu, Ziditorul nostru, incat unii si trupurile lor si le-au dat spre munci pentru dragostea Lui, iar altii cu post si cu toata patimirea si le-au topit.
Mitropolitul Veniamin adauga si aceste cuvinte:
– Banii pe care ii cheltuiti rau la jocul de carti, la petreceri si la alte lucruri nefolositoare si de suflet pierzatoare – pentru care, o, ce greu veti fi intrebati in ziua judecatii! – dati-i la cumpararea cartilor si veti avea plata de la Dumnezeu si lauda ca nu i-ati cheltuit rau. Iar vremea pe care o cheltuiti la jocul de carti si la alte desertaciuni, cheltuiti-o intru fapta cea buna a citirii cartilor Sfintilor Parinti si veti scapa de multimea vorbelor desarte pe care le vorbiti, pentru care multa osanda veti avea inaintea infricosatului Judecator, care zice ca pentru tot cuvantul desert vor da oamenii socoteala in ziua judecatii.
Pentru aceasta – continua mitropolitul Veniamin – va rugam si va poftim si va indemnam ca, parasindu-va de niste lucruri nefolositoare si de suflet pierzatoare ca acestea, prin citirea Vietilor Sfintilor sa va apucati de lucrarea faptelor bune si catre ravna si urmarea sfintilor sa va intindeti, ca impreuna cu dansii sa va salasluiti intru Imparatia cerurilor.
Zicea iarasi catre fiii sai duhovnicesti:
– Decat toate cate se cuvin si ajuta catre luminarea, catre desteptarea si indemnarea spre lucrarea faptelor bune, prin care se pricinuieste omului mantuirea si suirea privirii spre cele inalte, mai de nevoie este citirea dumne- zeiestilor Scripturi cele de Dumnezeu insuflate, o, prea iubite cititorule.
Zise si acestea:
– Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint cu foc lamurit, haine aurite, care din lana cea prea alba a Mielului lui Dumnezeu Celui ce ridica patatele lumii s-au tesut; piei gandite ale cortului marturiei, care insufletesc firea noastra cea omorata prin calcarea dumnezeiestilor porunci, care ne zidesc, ne imbraca si ne impodobesc ca pe un cort sfant si biserica sfintita, spre salasluirea in noi a nemarginitului Dumnezeu.
Iar despre greutatea raspunderii arhieresti, acestea zicea smeritul pastor al turmei lui Hristos:
– Deci, am cunoscut cum ca vremurile de acum sunt iuti, lucrurile potriv- nice, viata omului scurta, pacatele multe, moartea se apropie, funia vietii din zi in zi se tot strange la stejar, muncile iadului multe si groaznice si nesfarsite, focul gheenei arzator si cumplit, tartarul atat de rece, cat si diavolul se cutremura de dansul, muncitorii nemilostivi si Judecatorul prea drept.
Langa acestea, aducandu-mi aminte cum ca nici ca Iacov acela nu sunt puternic a pravali piatra de pe gura fantanii si a-mi adapa oile turmei mele celei cuvantatoare; nici ca lui Moise nu mi s-a prefacut toiagul in sarpe; nici apa in sange nu am prefacut-o, spre incredintarea trimiterii pentru a scoate pe noul Israel din pacat si catre Imparatia cerurilor a-l povatui; ci asa prost, vai mie, cu care suflet si cu care inima, eu, cel fara de minte, am indraznit a lua asupra mea slujba aceasta, pe care o am primit?
Altadata iarasi se marturisea mitropolitul Veniamin:
– Vai mie, cum am indraznit eu indraznetul si m-am impovarat cu o sarcina atat de grea? Dar, oare, luat-am si eu vreo descoperire ca sa primesc asupra-mi o slujba ca aceasta atat de mare? Auzit-am si eu ca Moise: Vino si te voi trimite pe tine! (Iesire, 3, 10). Socotitu-mi-am mai intai nevrednicia mea? Zis-am ca sunt amortit la glas si zabavnic la limba pentru prostimea si neinvatatura mea? Zis-am: Nu sunt vrednic, Doamne, ca Moise, atunci? Rugatu-m-am ca acela: Rogu-ma Tie, Doamne, pune pe altul care va fi vrednic a fi trimisi (les. 4, 13). Ah, foarte am gresit, ticalosul, si m-am amagit si am urmat sfaturilor omenesti si nu mi-am deschis ochiul mintii ca sa vad si sa-mi masor neputinta mea!
La urma adauga si acestea:
– Arhieria Legii Noi este mai presus decat porunca Legii Vechi. Ca acolo era iesirea cea din Egipt, aici fugirea de pacat; acolo izbavirea de tirania lui Faraon, aici izbavirea sufletelor de silnicia diavolului.
Atat de mult pretuia marele mitropolit cuvintele Sfantului Ioan Scararul, incat le recomanda tuturor zicand:
– Precum painea este, decat toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, asa este si cartea aceasta a Sfantului Ioan Sinaitul, celui ce pofteste mantuirea sa, mai de nevoie decat toate celelalte carti parintesti. Si precum luna pe stele, asa si aceasta pe celelalte le covarseste. Si precum decat celelalte simturi ale omului vederea este mai lucratoare, asa si cartea asta este mai lucratoare decat acelea la mantuirea omului. Fiindca aceasta spune toate preasfintele voi ale lui Dumnezeu, decat altele mult mai minunate si mai luminate.
Scara Sfantului Ioan, continua bunul pastor, este nu numai monahilor, ci si mirenilor preabun indreptar si canon, care povatuieste pe toti cu de-a- manuntul catre cele cuviincioase. Prin invataturile ei cele intelepte, ea aduce pe cei ce o citesc pe dansa catre umilinta si catre plansul cel curatitor de toate intinaciunile cele trupesti si sufletesti. Nu este cu putinta a povesti limba omeneasca, dupa vrednicie, darurile cele minunate ale acestei carti, cu care rasplateste pe cititorii si indragitorii ei.
Apoi adauga si cuvintele acestea:
– Primiti cartea aceasta cu dragoste, o, iubiti cititori, si cititi-o des si cu luare-aminte, ca, negresit, ea este oarecare toiag al lui Moise, prin care veti putea desface marea vietii acesteia celei mult invaluite si a patimilor celor invifo- ratoare, si fara de primejdie o veti trece, iar pe faraon cel gandit, adica pe diavolul, intru dansa il veti vedea cufundat, ca si Israel cel de demult pe egipteni.
Iarasi zicea:
– Cartea aceasta este mana care indulceste simturile sufletului celui amarat de patimile si de valurile vietii acesteia. Este liman care izbaveste pe cei ce scapa la citirea ei, ii slobozeste de cufundarea in pacatele cele mult inconjuratoare si ii face pe dansii sa inoate fara de primejdie prin apele vietii acesteia celei mult tulburate.
Zicea iarasi:
– Scara Sfantului Ioan Sinaitul este scara aceea pe care a vazut-o Iacov cel de demult, al carei capat ajunge pana la cer – intru care Dumnezeu este intarit – si pe care ingerii se pogoara ca niste duhuri slujitoare pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea, iar sufletele cele ce se mantuiesc printr-insa, se suie si Dumnezeu le primeste si intru Imparatia Sa le salasluieste.
La urma, adauga mitropolitul Veniamin:
– Cel ce inseteaza de mantuirea sa, sa alerge la raul acesta prea dulce si cu adevarat se va prea indulci si prea se va veseli. Ca pornirile raului acestuia cu adevarat veselesc cetatea lui Dumnezeu, adica pe sufletele credinciosilor, si luminat striga, chemandu-i pe dansii: „Veniti, apropiati-va toti cei ce doriti sa va saturati din roadele Mele cele pricinuitoare de viata vesnica”.
Iar despre randuiala slujbelor bisericesti, astfel invata mitropolitul Veniamin pe fiii sai duhovnicesti:
– In tot chipul ne-am silit a le talmaci bine si dupa firea limbii noastre, spre mai lesne-intelegerea cititorului, stiind ca unii din cititorii cei de pe la tara se afla cam slabi spre citire si cam grei la intelegere. Ca nu din pricina aceasta, a neintelegerii, sa ramana ceva din cele cuviincioase ale slujbei necitit sau necantat si sa greseasca inaintea lui Dumnezeu sau inaintea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sau inaintea sfantului caruia ii canta slujba si in loc de binecuvantare si de iertarea pacatelor pentru osteneala, urgie si blestem sa-si traga asupra sa pentru nestiinta si greseala.
Zicea iarasi bunul pastor:
– Pe cat de cu osardie, cu dragoste si cu evlavie canta cineva lui Dumnezeu sau Nascatoarei de Dumnezeu sau sfantului, cu intelegere si cu dreapta credinta, pe atat se multumeste si Dumnezeu si Preasfanta Nascatoare si sfintii care se roaga si milostivesc pe Dumnezeu asupra lui sa-i daruiasca iertare pacatelor.
Apoi adauga si acestea;
– Ceea ce place lui Dumnezeu, place si Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si sfintilor Lui. Iar ceea ce place Sfintilor Lui, place si Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, place si lui Dumnezeu.
Iar pentru folosul tipicului zicea:
– Tipicul si umbletul vi-1 pun in buna randuiala, cum sa umblati in Biserica lui Dumnezeu cu cucernicie si evlavie, cum sa va purtati intru cele sfinte, cum sa cititi cu luare-aminte si cu osardie cuvintele Sfintilor Parinti in urechile ascultatorilor, ca si pe sineva sa va folositi si pe ascultatori pe calea mantuirii sa-i povatuiti.
Tipicul, spunea mitropolitul Veniamin, va va invata cu cata osardie sa va aflati catre sfintele slujbe ale lui Dumnezeu, ale Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale sfintilor Lui, pe care se cade sa o aiba fiecare crestin. Cu cat mai mult preotii si diaconii care sunt datori a fi lumina si a se face model si pilda de fapte bune enoriasilor lor!
Daca asa va veti sargui, adauga mitropolitul, a citi tipicul si invataturile lui a le cunoaste, daca va veti deprinde si va veti obisnui intru invataturile lui si slujbele sfintilor bine le veti orandui, daca veti fi sarguinciosi catre cele dumnezeiesti si veti fi iubitori de bunele randuieli ale slujbelor sfintilor, ale ceremoniilor bisericesti si vietuirii celei placute, mostenitori Imparatiei cerurilor va veti face. Ca acesta este si scopul talmacirii tipicului.
Pentru folosul citirii Sfintelor Scripturi, asa invata marele mitropolit:
– Ce este mai dulce sau ce este mai veselitor in viata, decat a se apropia omul cu mintea de Dumnezeu si a vorbi impreuna cu El, printr-o aleasa si netulburata cugetare la citirea dumnezeiestilor cuvinte? Acestea stiindu-le Proorocul si imparatul David, zicea: Cat sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai dulci decat mierea si fagurul (Ps. 18, 11 si 118, 103).
Alteori indemna parinteste pe toti, zicand:
– Indeletniciti-va ziua si noaptea intru citirea Sfintelor Scripturi si veti fi cu adevarat ca sadul langa izvoarele apelor, aducand la buna vreme rodul vietii si frunzele imbunatatitelor voastre fapte nu vor cadea (Ps. 1,3).
Iar despre importanta Ceaslovului invata, zicand:
– Nu ar fi gresit cineva, nici departe de adevar ar fi stat, de ar fi numit cartea aceasta sfesnic de aur cu sapte faclii, dupa vedenia Proorocului Zaharia, ca pe cele sapte Laude ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe le inchipuieste, nici de ar fi numit-o cer. Ca, precum cerul cuprinde in sine pe stele si pe cele sapte planete, tot asa Ceaslovul, pe cele sapte Laude si pe multimea sfintilor ce se cuprind in cele douasprezece luni.
Zicea iarasi inteleptul parinte al Moldovei:
– Cuprindeti laudele acestea cu suflet voios, iubitorilor de Hristos crestini, fara de lene dandu-le lui Dumnezeu in toate zilele, gandind la patimile Domnului care se cuprind intr-insele, asteptand cu buna nadejde ziua venirii lui Hristos la judecata. Ca va veni avand plata Sa cu Sine, ca sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui. Si credeti, fara indoiala, ca veti lua plata ostenelilor voastre.
Pentru folosul invataturii iarasi zicea:
– Pe cat invatatura inalta si preamareste pe om, cu atat neinvatatura il injoseste si il nimiceste mai mult decat necuvantatoarele vietati.
Spunea mitropolitul Veniamin si acestea:
– Omul, fiind inzestrat de Dumnezeu cu talentul de fiinta cuvantatoare, cu minte primitoare de stiinta si neindeletnicindu-se in invatatura nici unui fel de stiinta sau mestesug, nu se poate socoti vrednic de alta numire, decat de sluga vicleana si lenesa. Nici de alta rasplatire vrednic, decat a se arunca in intunericul cel mai dinafara, unde este vesnica plangere si scrasnirea dintilor (Matei 25, 30).
Iar pentru parintii care nu-si dau copiii la invatatura, zicea:
– Ucigasi de fii, cu adevarat, se pot socoti parintii cei ce nu se ingrijesc sa dea nici un fel de invatatura fiilor lor. Ba inca si mai rai decat aceia, dupa cum adevereste Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: „Ca ucigasii de fii numai trupul il despart de suflet, iar cei ce nu dau buna crestere si invatatura fiilor lor, si pe trup il despart de suflet, si pe suflet de Dumnezeu”. Vai, deci, si amar voua, parintilor, in lumea aceasta, dar mai vai si mai amar in ceea ce va sa fie!
Fiecare stiinta sau mestesug se castiga prin teorie si praxis (practica). Aceasta intocmai urmeaza si la invatatura crestineasca. Ca sa fie cineva desavarsit crestin trebuie mai intai sa aiba teoria credintei, adica sa stie dumnezeiasca Scriptura si invatatura. Apoi sa aiba praxis, adica sa aiba faptele credintei, caci credinta fara fapte este moarta (Iacob 2, 20).
Adauga apoi si aceste cuvinte:
– Biserica, in veacurile de mai inainte, atat se ingrijea pentru invatatura credintei, incat, de la treapta arhiereilor, tot clerul, pana si anagnostii, se insarcinau sa catehizeze poporul. Aveau inca si diaconite randuite pentru catehizarea femeilor. La inceput si slujba Liturghiei se savarsea dupa ce se propovaduia indelung poporului invatatura credintei.
In zilele de acum, continua mitropolitul Veniamin, imputinandu-se invatatura credintei, prea lesne a putut sa se imputineze si credinta. Deci, imputinandu-se credinta, neaparat s-au imputinat si semnele ei, incat marturiile Sfintelor Scripturi pentru semnele si minunile ce se faceau mai inainte, ca niste basme se par astazi celor ce umbla intru intunericul nestiintei si a necunostintei dumnezeiestilor Scripturi. Iar cele putine si foarte rare minuni, care inca urmeaza acum, le socotesc ca de la intamplare.
Apoi se intreba cu amaraciune venerabilul mitropolit:
– Cine in ziua de astazi se indeletniceste cu citirea Sfintelor Scripturi, ca sa poata cunoaste ce este Dumnezeu, ce este lumea si ce este omul? Care parinte se sarguieste a intemeia in inima fiilor sai cunostinta de Dumnezeu, invatatura dogmelor credintei si poruncile Legii?
Cu adevarat foarte putini sunt unii ca acestia si, adevarul graind, mai tot tineretul veacului acestuia, lipsit de toata stiinta crestinestilor invataturi, s-a abatut la netrebnice indeletniciri, la basme si la tot felul de zadarnicii, din care izvorasc toata calcarea de lege si nebagarea de seama a poruncilor. Niste indeletniciri ca acestea prea lesne au putut rasturna, in multe parti ale Europei, turnul credintei, a carui temelie n-a fost asezata pe fundamentul dogmelor ortodoxe.
Dar si ortodocsilor, adauga mitropolitul, nu putina ratacire pricinuiesc. Ca prin acestea, mandrindu-se fiecare a se socoti pe sine filosof si invatat, nu ingaduie mai mult a fi povatuit de fraul credintei, pentru ca il opreste de a-si savarsi voile inimii sale. Ci isi naluceste lui singur de la sine dreptati si legi.
Zis-a iarasi bunul pastor:
– Socotind eu nevrednicul ca, luand pe umeri sarcina arhipastoriei tarii acesteia, de nu ma voi sargui a indeparta pe cuvantatoarea mea „turma” de la niste caderi ca acestea, mai infricosat ma va mustra Dreptul Judecator pentru aceasta, decat pentru insesi pacatele mele, m-am sarguit, si prin indemnare, dar si prin insasi a mea osteneala si cheltuiala, de am talmacit si am tiparit carti cu tot felul de invataturi povatuitoare la adevarata cunostinta si datatoare de mult folos sufletesc.
Iar pentru folosul cartilor, zicea marele ierarh:
– Nadejdea pe care o am hranit si o hranesc in sufletul meu este ca, inmultindu-se cartile si stiintele in limba patriei, daca nu eu, urmasii mei se _ vor invrednici a se folosi de cler invatat si incuviintat pentru a castiga popor luminat in invataturi crestinesti. Aceasta nadejde m-a facut neadormit si neobosit in talmacirea sfintelor carti, din care multe stau netiparite pentru neinlesnire.
Apoi indemna pe cititori, zicand:
– Fiti, iubitilor, cu luare-aminte la citirea acestei carti24, ca nu toata trecand-o cu ochii, in minte sa nu ramana nimic sau foarte putin din cele ce ati citit. Pe aceasta carte de mare folos pricinuitoare v-o pun astazi inainte, iubitilor patrioti, si va rog sa o primiti ca pe o implinire a unora din datoriile mele catre cuvantatoarea mea turma.
Iar despre felul cum trebuie,sa se citeasca sfintele carti, astfel invata:
– Mintea este intocmai ca si stomacul. Si dupa cum multa mancare aduce nemistuire, iar dupa o vreme ajunge stomacul sa nu poata mistui nimic, asemenea este si mintea. Cand cineva o incarca cu multa citire, indata ce a inchis cartea, a uitat tot ce a citit. Iar dupa o vreme ajunge mintea cu totul nelucratoare si uita si cele ce a stiut mai inainte.
Asadar, cel ce voieste a se folosi din citire trebuie neaparat sa urmeze dieta aceasta. Adica, dupa ce va citi in liniste, cu buna luare-aminte, o incheiere a unei pricini, sa inchida cartea si sa se intrebe pe sine ce a citit. Si toate acelea repetandu-le in gandul sau, sa urmeze iarasi inainte, cat va socoti ca ii poate mistui mintea. In acest chip se foloseste cu adevarat, ca, toate asternandu-se cu buna randuiala in mintea sa, oricand poate impartasi si pe altii din cunostintele sale. Apoi si mintea sa se face bine lucratoare, tinand in buna stare pe toate cate a auzit sau a citit.
Zicea mitropolitul Veniamin catre pastorii sai:
– Fiilor, rugati-va si pentru mine, ca cel ce totdeauna mai mult cinstesc folosul de obste decat rasuflarea ce-mi tine viata. Ca pe toate puterile trupesti si duhovnicesti in armonie, ca pe niste strune, le am intinse, pe care oricand le vor misca degetele obstii sunt gata a face sunetul glasului ce este placut dragostei tuturor.
Altadata iarasi ii indemna:
– Primiti cu dragoste osardia mea, iubitilor, dimpreuna cu citirea acestei carticele, care la vedere desi se arata mica, dar luand aminte intelegerile noimelor ei cele inalte, dimpreuna urmati si pocaintei celui smerit, care cu toata inima se pocaieste si cu amar plange si se caieste de pacatele sale inaintea lui Dumnezeu.
Zicea iarasi:
– Bateti neincetat la usa milostivirii lui Dumnezeu, pana ce va va milui si se va inchipui Hristos cu sfintele Lui patimi in inimile voastre. Nu pierdeti vremea in zadar, pe care Dumnezeu v-o da spre pocainta, asteptand intoarcerea voastra. Pentru ca nu cumva, dupa cea prea multa si indelunga rabdare a Lui, sa soseasca si judecata, si nu va fi atunci Cel ce izbaveste.
Apoi adauga si aceasta:
– Lepadati tot viclesugul, pizma si rautatea din inimile voastre si toata necuratia, zavistia si hula din sufletele voastre si va va primi Dumnezeu intru pocainta. Fiti blanzi, cucernici, cu evlavie catre cele sfinte, iubitori de Dumnezeu, iubitori de frati si veti petrece intru aceasta viata zile fericite, iar la sfarsitul vietii voastre veti merge acolo cu bune nadejdi de mantuire. Iubitilor, fiti osarduitori spre toata fapta buna intru aceasta putina viata si pentru mine va rugati, ca sunt al dragostei voastre de amandoua fericirile rugator.
Zicea si acestea:
– Sfintitele Scripturi sa nu va ramana a le citi totdeauna. Ci, mai ales sa va indemnati unii pe altii spre tot lucrul folositor. Mai mult, pe fii si pe toata tinerimea sa-i povatuiti spre toata fapta buna, spre toate invataturile cele sanatoase, de Dumnezeu placute si folositoare, dupa datoria pe care o aveti, ca pentru acesti tineri aveti sa dati seama inaintea lui Dumnezeu.
Apoi adaug, zicand:
– Stati intru toata fapta buna si fiti asteptand cu buna nadejde ziua venirii lui Hristos la judecata. Ca va veni, avand plata Sa cu Sine, ca sa rasplateasca fiecaruia dupa lucrurile lui, precum Insusi fagaduieste.
Despre savarsirea slujbelor in limba romaneasca zicea:
– Sa va mirati de negraita intelepciune a Ziditorului intregii fapturi, cum din nimic pe toate le-a adus intru a fi. Precum si pe a noastra limba, atat de impresurata de multe altele, a ridicat-o la atata inaltime si vrednicie, incat sa binevoiasca a ne invrednici sa-i aducem printr-insa doxologii, cereri si multumiri, inchinandu-ne Sfintei Treimi intru o fiinta, Parintelui si Fiului si Sfantului Duh.
In prefata „Penticostarului” spunea mitropolitul Veniamin aceste cuvinte pline de bucurie duhovniceasca:
– O, carte aurita! Tu, ivindu-te, risipesti toata intristarea sufletelor si Biserica lui Dumnezeu se umple de lumina si de stralucire. Tu, aratandu-te, izgonesti toata posomorarea fetelor ce se pricinuieste din intristarea inimilor celor apasate de lacrimi si de amaraciune. Tu pe toti credinciosii ii chemi, ca de obste sa se veseleasca. Tu, de obste, tuturor le dai bune nadejdi de mantuire. Tu chemi si pe drepti si pe pacatosi si pe cei ce s-au infranat si au postit si pe cei ce s-au lenevit si nu au postit, ca toti impreuna sa se bucure si sa se veseleasca.
Spunea pastorul cel bun si aceste indemnuri parintesti:
– Veniti sa ne bucuram de Domnul, Care ne tine si ne hraneste si ne da toate bunatatile si rabda toate pacatele si faradelegile noastre, si ca un bun si iubitor de oameni nu ne pedepseste. Ci, totdeauna indelung rabda, asteptand pocainta sa ne ierte, sa ne imbratiseze si sa ne faca partasi nu numai Invierii, ci si Imparatiei Sale.
Zicea iarasi:
– Sa nu ne lenevim, trecandu-ne vremea in zadar, pe care Dumnezeu ne-o da spre pocainta. Ci in tot minutul sa fim cu grija ca vine, vine ziua Domnului cea mare si infricosata, cand fiecare va primi plata sa precum a lucrat in viata.
Ceaslovul, zicea mitropolitul Veniamin, este cartea rugaciunilor celor mai trebuincioase, care hranesc sufletul cu cele mai mangaietoare si pline de umilinta sfinte rugaciuni, cu care sufletele cele evlavioase, incet aprinzandu-se catre Dumnezeu, striga cu Proorocul: Cat sunt de dulci gatlejului meu cuvintele Tale, Doamne!
In prefata Hronografului zicea iarasi bunul pastor al Moldovei:
– Avand eu sarcina arhipastoriei si a purtarii de grija pentru pasunea oilor celor cuvantatoare, am pus tot felul de silinta, si insumi, si prin altii, a se talmaci cuvantul lui Dumnezeu din felurite limbi si carti imbratisate de maica noastra, dreptmaritoarea Biserica a Rasaritului, spre folosul si mantuirea binecredinciosului popor al neamului romanesc.
Zicea iarasi:
– De doua ajutoare morale mai intai avem trebuinta, spre a putea ajunge catre mantuire. Adica de cunostinta si de credinta. Si precum credinta invie prin fapte bune, caci altfel este moarta, de asemenea, cunostinta, care naste pe credinta, se capata si se desavarseste prin invatatura dumnezeiestilor Scripturi. Pentru aceasta si Mantuitorul, trimitand pe apostolii Sai in lume, le-a zis: Mergand, invatati toate neamurile, predicandu-le Evanghelia Mea si apoi ii botezati (Marcu 16, 15).
In prefata „Istoriei bisericesti”, zicea marele ierarh:
– Numai Biserica a putut face din fiare fii ai lui Israel, popor ales si bineplacut, sarguincios lucrator al pamantului, supus credincios domnitorului, parinte duios al familiei, madular ravnitor al statului si, cu un cuvant, cetatean folositor al societatii.
Apoi continua, zicand:
– Citind Istoria bisericeasca, va vedea fiecare ca azilul stiintelor si al literaturii in timpul prigonirilor barbare a fost Biserica. Si, ca sa zic asa, lumina intelepciunii s-a pastrat cu sfintenie in focul tainelor altarului. Iar pazitorii pretiosului depozit al culturii au fost clericii, invatatorii firesti ai moralei.
Zicea iarasi:
– Daca fiecare din noi va face tot ceea ce poate in binele Bisericii, al patriei si al omenirii, nu va pieri cetatea noastra.
Altadata zicea cu durere mitropolitul Veniamin:
– De vom alerga cu Ieremia pe caile Ierusalimului cautand, nu vom afla pe acela care sa faca judecata si sa cerce credinta. Pentru ca, de la cel mai mic pana la cel mare, toti au facut faradelegi; de la preot si pana la profetul mincinos, care voieste a vindeca sfaramarea poporului cu graiuri mincinoase, zicand: Pace! cand pacea ii lipseste cu totul, chiar din inima lui. Ce vom zice pentru astfel de paravati (tradatori) ai lui Dumnezeu si ai oamenilor, care au parasit izvorul apei celei vii si si-au sapat lor fantani necurate, ce se surpa si nu tin?
– Fiii veacului acestuia, temandu-se de moarte, doresc viata, ca sa imbratiseze lumea pierzarii si sa inoate in oceanul patimilor lor. Dar cine va da capului meu apa si ochilor mei izvoare de lacrimi – zice Ieremia Proorocul – ca sa plang poporul acesta si pe cei raniti ai sai, ziua si noaptea? (Ier. 1, 16).
Spunea marele ierarh si acestea:
– Numai un trai ce ar urmari scopuri crestinesti, folositoare lumii, se poate numi viata. Altfel trupul nostru, in care sta ingramadita spuza patimilor, nu poate fi pentru om decat o inchisoare in al carei intuneric stau harurile lui cele dumnezeiesti.
Zise iarasi mitropolitul Veniamin:
– Iubitii mei fii si frati! Daca adevarata glorie, adevarata marire sta numai in virtute, apoi pentru a fi barbati mari si pentru a imparati peste lume si peste eonii (mai marii) ei, nu avem trebuinta de tronuri, nu avem nevoie de diademe, nu avem lipsa de sceptre, fara numai a lucra in via Domnului bunatatea si a face dreptate. Apoi, uniti prin dragostea evanghelica, sa umblam intr-un gand in casa lui Dumnezeu, cugetand ziua si noaptea la Legea Domnului.
Apoi continua, zicand:
– In Legea Domnului sa punem voia noastra, ca, asa in nevoie, sa putem zice cu Iezechiel: Adu-ti aminte de noi, o, Dumnezeule, ca am umblat inaintea Ta intru adevar si cu inima binevoitoare am facut cele bune intru ochii Tai (Plangeri 5,1). Iata mijlocul prin care sa putem vietui, nu indelung, dar cu nemurire, ori in ce pozitie si stare ne-am afla.
Zicea iarasi:
– Nimic nu este, iubitilor, mai mare, mai puternic, mai stralucit, mai folositor sub soare si totodata mai usor de dobandit decat bunurile virtutii. Prin virtute si prin credinta, nu prin arme si putere lumeasca, sfintii toti au biruit cumplitele imparatii ale intunericului si au intemeiat imparatia Evangheliei.
Dupa cincizeci de ani de jertfa, de osteneala si de rodnica slujire arhiereasca in Biserica lui Hristos (1792-1842), mitropolitul Veniamin Costachi s-a retras la Manastirea Slatina, unde a mai trait inca patru ani ca simplu monah, traducand in continuare carti folositoare de suflet din limba greaca veche, pentru luminarea poporului nostru ortodox.
Miscat de harul Duhului Sfant, „smeritul parinte duhovnicesc al Moldovei”, inainte de obstescul sau sfarsit, isi imparte prin testament toata agoniseala sa la manastire si la saraci, adresand tuturor cele mai de pe urma cuvinte de obsteasca iertare si binecuvantare:
– Las, iert si binecuvintez din toata inima si din tot sufletul pe toti fratii mei crestini si pe insisi cei ce ma urasc si pe cei ce m-au nedreptatit si pe cei ce au intins curse in calea mea si chiar pe cei ce mi-au facut vreun rau vazut ori nevazut, rugand pe milostivul Dumnezeu sa nu judece faptele acelora, ci cu indurarea Sa sa-i ierte pe toti, dupa cum i-am iertat si eu.
Iar pentru inmormantarea sa, marele ierarh Veniamin Costachi scrie in acelasi testament:
– Insarcinez pe fiul meu Meletie ca, pentru dragostea Domnului, inmormantarea sa mi se faca dupa povatuirea ce i-am dat, numai cu parintii din manastire, din afara de sfanta biserica, fara arhierei, simplu si fara zadarnice pompe si cheltuieli….

CARTE PASTORALA DATA IN EPARHIA ROMANULUI (Probabil, la anul 1796)

Veniamin, cu mila lui Dumnezeu, Smerit Episcop Romanului
„De cand Dumnezeiasca Pronie au binevoit de ne-au incredintat dregatoria pastoriei celei duhovnicesti, scopul nostru au fost si este buna chivernisire a Bisericilor, mantuirea oilor celor cuvantatoare si ravna pentru cuviincioasa petrecere a preotilor Domnului.
Drept aceasta, iata, preote, ti-am pus inainte aceste ponturi cum ti se cade sa petreci, pre care te indatoresc sa le citesti adeseori, si ceea ce te invata sa pazesti intocmai neaparat.

a. Dator esti, o, preote, ca unul ce ai primit asupra ta Darul Preasfantului Duh si te-ai pus invatator norodului, sa nu-ti fie petrecerea ca celor de obste, ci sa fii ferit si pazit de toata prihana care aduce scandal si defaimare cinului tau, (adica) de betie, care este incepatura tuturor rautatilor, de zavistie, de mandrie, de galcevi, de judecati, de sudalmi, de cuvinte desarte, de juramanturi drepte ori nedrepte si de a iesi martor impotriva cuiva. Si sa fii curat atat la cele din launtru ale tale, cum si pe dinafara, grijit la haine, spalat si pieptanat, ca, cu toate faptele si urmarile tale, sa fii pilda celor ce privesc la tine, ca obiceiu au supusii a urma intru toate povatuitorul lor.
b. Sa aibi purtare de grija pentru Biserica la care esti oranduit slujitoriu, ca sa fie grijita si impodobita cu cele trebuincioase, atat inauntru, carti, vesminte, icoane, sfinte vase, cristelnita pentru Sfantul Botez, in care sa se poata afunda pruncul cu lesnire in trei afundari, iar nu in turnari sau in alt chip cum si pe dinafara iarasi sa fie bine acoperita si ingradita imprejur; iara cand va fi lipsita de ceva, o data si de doua ori, sa indemni pe ctitori sau pe poporani ca sa implineasca cele trebuincioase. Iara, neurmand sfatul tau, sa arati la protopopul tinutului, ca dupa invatatura ce va lua de la noi sa urmeze.
c. Cand vei avea sa slujesti dumnezeiasca Liturghie, sa postesti cu o zi mai inainte, sa te dezbraci de toate grijile lumesti, intru acea vreme sa te impaci cu toti din toata inima ta si asa sa savarsesti Jertfa cea fara de sange, ca sa fie bine primita in Sfantul Jertfelnic cel mai presus de Ceruri.
d. Sfantul Agnet vreau sa-l pazesti si sa-l grijesti ca sa nu umezeasca si sa mucezeasca, cerandu-l la vreme si uscandu-l cu mare randuiala, cum si potrivirea Sfintelor Taine prea cu luare aminte sa fie, ca nu fiestecum sa se savarseasca si sa ramaie cat de putin cusur, cu neoranduiala.
e. Pe poporanii tai sa-i sfatuiesti cele duhovnicesti si sa-i indemni ca sa mearga la Biserica in toate Duminicile si sarbatorile si sa se spovedeasca fieste care de patru ori pe an sau macar o data si care vor fi vrednici sa se si impartaseasca. Asijderea si pe casnicii tai sa-i inveti frica lui Dumnezeu, cu indeletnicire la rugaciuni, a pazi curatenia, a fi cinstiti si ascultatori, ferindu-se de adunari necuviincioase, ca sa ia si altii pilda buna in casa ta.
f. Sa te silesti in tot chipul ca sa dejghini (indepartezi) dintre poporani vrajile, farmecile, descantecele, baierile si altele asemenea acestora, care le fac cei mai multi prin casele lor, caci aceste sunt lucruri paganesti si neplacute lui Dumnezeu. Ci de va fi bolnav cineva dintre poporani, sa cheme preotul sa se roage pentru dansul, dupa invatatura Apostolului ce zice: Ca rugaciunea credintei va mantui pre cel bolnav (Iac. 5, 15).
g. Sa nu fii volnic a cununa, ori slobod, ori rob, fara de pecetluit cu pecetea noastra, nici a te ridica din satul acela unde te afli si a merge aiurea, sau a sluji la alta Biserica fara stirea si blagoslovenia noastra, caci indraznind vei fi supus supt grele canoane.
h. De te va supara cineva, sa nu-i raspunzi cu sudalmi si ocari, ci sa arati la protopopul tinutului si se va intalepti suparatorul tau. Sau cand vei avea pricina de galceava, nu esti slobod a merge la judecata politiceasca, caci dregatorii politicesti nu pot sa te judece pre tine, fiind preot.

Ci, cand vei avea vreo suparare de judecata, tot la protopopul vei merge de-ti vei cere dreptate. Si cand protopopul nu te va putea odihni, sa fii indatorit a veni la noi, ca sa te punem la cale. Insa te fereste sa nu fii tu incepatorul pricinii, ca apoi vei fi supus canonisirii.
Aceste mai sus aratate, ce ti s-au pus ca o oglinda inainte, priveste-le, o, preote, si de vei pazi intocmai neaparat, bine sa stii ca vei castiga dragoste si evlavie de la oameni, cinstea si ajutorul lor vei dobandi. Arhiereul se va bucura de tine si te va iubi ca pre un impreuna slujitor al Tainelor lui Dumnezeu, carele, asa sa te intareasca Domnul Dumnezeu, a le pazi neaparat, cu iubirea Lui de oameni in veci. Amin”.
CUVIOSUL CALINIC PUSTNICUL – Manastirea Horaita-Neamt (secolul XIX)

Acest cuvios s-a nevoit in prima jumatate a secolului XIX intr-o mica poiana, sub varful Muntelui Horaiciorul. Batranii spun ca era preot, ca s-a nevoit aici 40 de ani, ca ducea o viata sfanta si ca avea darul facerii de minuni. Veneau la el oameni bolnavi de prin sate, iar parintele ii vindeca cu post si cu rugaciune.
Cuviosul Calinic avea, de asemenea, mare evlavie la Maica Domnului, cu a carei icoana izgonea duhurile rele din oameni, alunga fiarele salbatice din gradina sa, biruia patimile si gandurile viclene din cugetul sau. Oriunde se ducea, purta cu sine icoana Maicii Domnului si era izbavit de tot raul.
Nevointa pustnicului Calinic era aceasta: manca o data pe zi dupa apusul soarelui, savarsea neincetat rugaciunea lui Iisus si priveghea noaptea cu cantari de psalmi si metanii. Iar indeletnicirea lui cea mai iubita era plantarea si altoirea de pomi fructiferi. Toata poiana din jurul chiliei sale a plantat-o cu meri, pruni si nuci. Ba mergea si la Schitul Horaicioara sau cobora jos in Manastirea Horaita de planta si altoia pomi de tot felul. Iar toamna aduna cu bucurie roadele ostenelilor sale si le impartea in dar la trecatori, „In numele Maicii Domnului!”
Aceasta era viata si nevointa Cuviosului Calinic pustnicul. Ajungand la danci batraneti, a cazut bolnav la pat. Atunci au venit calugarii din schit si i-au zis:
– Parinte Calinic, am venit sa te coboram de vale, sa mori la manastire. – Cu ajutorul Maicii Domnului, a raspuns batranul, ma cobor singur! Si indata, luand icoana Preasfintei Fecioare, s-a coborat inaintea tuturor in Manastirea Horaita. Apoi s-a inchinat in biserica, s-a marturisit la duhovnic, a cerut Preacuratele Taine si, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, a adormit cu pace si cu bucurie in suflet. Locul unde s-a nevoit se numeste astazi „Poiana lui Calinic”.
CUVIOASA XENIA SCHIMONAHIA – Manastirea Agapia (secolele XVIII-XIX)

In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit la Manastirea Agapia o smerita si mult sporita calugarita, cu numele de schimonahia Xenia.
Aceasta cuvioasa era de loc din tinutul Iasilor, iar dupa neam se tragea dintr-o familie de oameni foarte credinciosi. Parintii, crescand-o in frica de Dumnezeu, au dat-o la invatatura. Apoi, voind sa o casatoreasca, fecioara a renuntat la cele pamantesti si, intrand in viata calugareasca, s-a facut mireasa lui Hristos. Mai intai s-a nevoit cativa ani la Manastirea Socola-Iasi, sub povatuirea egumenei Elisabeta Costachi. Apoi, prefacandu-se Agapia in manastire de maici si mutandu-se obstea de la Socola aici, a venit si tanara nevoitoare, schimonahia Xenia.
In noua manastire, Cuvioasa Xenia se nevoia mai ales cu slujba la biserica, cu privegherea de noapte, cu citirea sfintelor carti si cu rugaciunea lui Iisus. Ascultarea ei era cantarea la strana, ingrijirea bisericii, iar in timpul liber facerea de stihuri versificate „spre lauda lui Dumnezeu si mangaierea sufletului”. Caci, ducand o viata cu totul aleasa, in post, in smerenie si in neadormita rugaciune si fiind luminata cu multa invatatura de carte, schimonahia Xenia se invrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de versuri duhovnicesti. Si era renumita aceasta cuvioasa in Manastirea Agapia si in tot tinutul Neamt pentru sfintenia vietii ei si pentru alesele stihuri bisericesti pe care le scria. Din aceasta pricina i se spunea „facatoarea de stihuri”.
Versurile sale sunt versuri de lauda lui Dumnezeu si de mangaiere duhovniceasca, precum singura autoarea le numeste, impartite in mici grupe sau „stihuri”, dupa numarul praznicelor imparatesti si asezate in ordinea Sinaxarului de peste an. Cartea de versuri bisericesti a schimonahiei Xenia a fost terminata in anul 1826. Ea contine 186 de foi cu peste doua mii de versuri, insotite de o frumoasa prefata. Versurile sale, adevarate imne si cantari de bucurie, sunt izvorate dintr-un suflet curat si impacat cu Dumnezeu. Ele cheama toata suflarea sa laude pe Domnul si sa marturiseasca minunile Lui. Astfel, smerita schimonahie Xenia este cea dintai poeta in trecutul neamului nostru, iar „stihurile” ei formeaza prima carte de imne romanesti.
Asa nevoindu-se Cuvioasa Xenia peste 50 de ani, in neincetata rugaciune, in bucurie si cantare si bineplacand mirelui ei, Iisus Hristos, s-a stramutat cu pace la cerestile lacasuri pe la jumatatea secolului trecut.

ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILA – Mare staret al Manastirii Neamt (1789-1853)

Viata

Arhimandritul Neonil Buzila a fost cel mai renumit staret al Manastirii Neamt din secolul XIX. Personalitatea sa se impune in istoria monahismului nostru, atat prin inalta sa traire duhovniceasca si prin intelepciunea cu care a crescut atatea suflete in dragostea de Hristos, cat si prin devotamentul cu care s-a pus pe sine si intreaga manastire in slujba Bisericii, a neamului si a aproapelui.
Staretul Neonil s-a nascut in satul Valea Seaca-Suceava, in anul 1789. Parintii sai, desi saraci, i-au dat o crestere aleasa. In anul 1802, cand avea numai 12 ani, a intrat in viata monahala, fiind incredintat unchiului sau, arhimandritul Ilarie, din Manastirea Neamt. In anul 1808 a fost calugarit, iar mai tarziu, hirotonit diacon si preot.
Intre anii 1827-1832 a fost preot slujitor si duhovnic la Catedrala mitropolitana din capitala Moldovei, fiind pretuit si cautat de toti locuitorii orasului, „caci era dulce la cuvant si la toti primit si iubit”. Intre anii 1832- 1834, ca staret al Manastirii Barboi din Iasi, s-a ingrijit de reinnoirea acestui sfant lacas, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit.
Dupa moartea staretului Dometian (1834), arhimandritul Neonil este ales staret al Manastirii Neamt, pe care o conduce cu intelepciune timp de doi ani (1834-1835). In urma unor intrigi din afara, este schimbat din staretie, apoi reales intre anii 1838-1839. Dupa doi ani este inlocuit pentru a doua oara si surghiunit la Manastirile Slatina si Vorona, datorita caracterului sau devotat si statornic. In anul 1843, arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oara staret al Manastirilor Neamt si Secu, pe care le pastoreste cu o neegalata pricepere timp de inca zece ani. In aceasta scurta perioada, desi suferind, reuseste sa aduca in marea lavra un viu suflu de innoire duhovniceasca si culturala.
Staret si duhovnic ales, calugar invatat si scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu si parinte al saracilor, slujitor adevarat al Bisericii si fiu credincios al neamului, iata pe scurt marile virtuti ale staretului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei romanesti.
Dupa sapte ani de suferinta, marele staret Neonil Buzila, impacat cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, se muta in odihna lui Hristos, plans de tot soborul, la 16 octombrie, 1853, si este inmormantat in pridvorul bisericii ctitorite de Stefan cel Mare, precum se vede pana astazi.

Fapte si cuvinte de invatatura

Staretul Neonil si-a inchinat din copilarie viata lui Hristos. Invatatura de carte si adancul Sfintelor Scripturi le-a deprins de la renumiti dascali ai Manastirii Neamt, ieromonahul Iosif si schimonahul Platon, iar mestesugul nevointei calugaresti l-a invatat de la cei mai buni duhovnici ai soborului. Se spunea despre dansul, precum insusi lucrul l-a adeverit, ca pe toti dascalii si duhovnicii sai i-a intrecut.
Arhimandritul Neonil, in toata viata sa, a fost foarte ravnitor pentru casa Domnului. In anul 1821, cand multe biserici si odoare erau jefuite si distruse de rasculati, el a fost randuit de staretul Manastirii Neamt, arhimandritul Ilarie, sa ascunda in padure icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Dupa aproape doi ani de zile, tot sfintia sa a fost trimis sa aduca din nou icoana Maicii Domnului in manastire.
In acelasi an (1821), cand Manastirea Secu era incendiata de turci si tezaurul zidit intr-o tainita, parintele Neonil, luand porunca de la staret, s-a furisat noaptea sub ziduri impreuna cu pustnicul Zosima, a spart peretele si a ascuns tezaurul cu toate sfintele vase in padure, salvandu-le astfel de foc si de profanare.
Blandetea inimii sale si iscusinta in Sfintele Scripturi au facut din arhimandritul Neonil un duhovnic renumit in Manastirea Neamt si in toata Moldova. Mai ales la Iasi, cat a fost preot la catedrala, ajunsese duhovnic si sfetnic de taina, atat domnitorului si mitropolitului, cat si la o mare parte din locuitorii orasului. Bogati si saraci, mireni si calugari, invatati si oameni simpli, tarani si oraseni, toti il cautau si isi hraneau sufletul din invataturile sale, „caci era dulce la cuvant si la toti primit si iubit”.
Odata a alergat la arhimandritul Neonil un datornic din oras care datora Mitropoliei suma de 40.000 lei, rugandu-l sa mijloceasca pentru iertarea lui. Deci, vazand parintele saracia datornicului, a mijlocit la mitropolitul Veniamin si i-a iertat toata datoria.
Fiind inzestrat de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicesti, arhimandritul Neonil a fost staret la Manastirea Neamt timp de treisprezece ani. Deci, vazand ca viata duhovniceasca in Manastirea Neamt era in scadere, a intocmit pentru obstea sa un nou asezamant calugaresc prin care a imbinat in chip armonios rugaciunea si nevointa, lucrul mainilor si slujirea.
Cele mai importante reguli de sporire duhovniceasca, fixate de staretul Neonil, erau acestea:
– marturisirea zilnica a soborului;
– participarea obligatorie a fiecarui calugar si frate la pravila bisericii, indeosebi la Utrenie si la Sfanta Liturghie;
– indeletnicirea la chilii cu pravila, cu rugaciunea lui Iisus si citirea scrierilor Sfintilor Parinti;
– interzicerea cu desavarsire a oricarui fel de adunari la chilii;
– savarsirea ascultarii in manastire cu dragoste si fara cartire;
– petrecerea soborului in desavarsita armonie, unitate si smerenie;
– interzicerea mancarii de carne in obste;
– servirea mesei numai la trapeza. Nimeni nu avea voie sa manance in chilie, afara de cei bolnavi.
Pentru buna chivernisire a bunurilor manastiresti si punerea lor in folosul tuturor, staretul Neonil a randuit in asezamantul sau urmatoarele:
– incetarea oricarui amestec din afara in treburile manastirii. Averile ei nu pot fi insusite sau instrainate de nimeni, fara voia soborului;
– veniturile manastirii vor fi folosite, atat pentru intretinerea soborului si refacerea chiliilor, cat si pentru opere de binefacere si milostenie, ca: zidirea de biserici noi in satele sarace, inzestrarea unor lacasuri noi cu carti si obiecte de cult, zidirea de spitale si scoli publice, infiintarea unor „spiterii” (farmacii) pentru calugari si mireni, si altele:
– zidirea unei bolnite noi in Manastirea Neamt, atat pentru calugarii din lavra si schituri, cat si pentru cei din pustie;
– deschiderea unei scoli monahale in manastire pentru fratii incepatori;
– tipografia si legatoria de carti sa fie mult marite.
Aici se vor tipari tot felul de carti bisericesti de slujba si invatatura, din veniturile manastirii, care apoi se vor imparti gratuit la manastiri si biserici de mir. Toate acestea au fost in intregime realizate.
Staretul Neonil a randuit ca spovedania soborului sa se faca zilnic, in fiecare seara, iar impartasirea sa se faca saptamanal. De asemenea, partici- parea zilnica la Utrenie si Sfanta Liturghie era obligatorie. Cei care lipseau fara pricini binecuvantate erau pedepsiti.
Pentru abateri mici se dadea cate o zi de post si metanii. Iar pentru abateri mai grave, vinovatul era oprit un timp de la Sfanta Impartasanie sau era trimis de canon la alta manastire. Prin aceasta, viata duhovniceasca si unitatea soborului au sporit mult in Manastirea Neamt, iar dezbinarea dintre frati a fost inlaturata.
In timpul staretiei sale, arhimandritul Neonil, cuprins de ravna pentru Biserica lui Hristos si mantuirea neamului, a zidit si a inzestrat din venitul manastirii numeroase lacasuri de rugaciune, printre care se pot aminti: clopotnita Manastirii Neamt, cu paraclisul Buna-Vestire, trapeza si aripa de sud a incintei; biserica Sfantul Ioan Teologul si gropnita din cimitirul manastirii; biserica Schitului Vovidenia din apropiere; biserica satului Topolita-Neamt si biserica satului Preutesti-Neamt, ambele inzestrate de staret personal; paraclisul Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava din bolnita manastirii; paraclisul Sfantul Lazar de la Spitalul Targu Neamt; incinta Manastirii Secu, de doua ori mistuita de foc, si altele.
Marele staret, fiind foarte milostiv si iubitor de oameni, a purtat grija dupa putere si de cei bolnavi. Astfel, a zidit in Manastirea Neamt o bolnita incapatoare, in locul celei arse in 1841, pentru calugarii batrani si bolnavi din lavra, pentru cei ce se nevoiau in schiturile si padurile dimprejur si chiar pentru mireni. Alaturi a amenajat o farmacie si a randuit cativa calugari „bolniceri” si un medic. Iar la Targu Neamt zideste, in anul 1852, un spital mare cu etaj pentru 200 de bolnavi, cu paraclis la mijloc, in care slujea zilnic un duhovnic calugar. Mai zideste o farmacie mare „cum nu era alta in Moldova”, cu medic platit de manastire. In aceste doua spitale, multe suferinte se alinau si toti bolnavii primeau tratament gratuit. Spitalul si farmacia erau intretinute de manastire.
Staretul Neonil, fiind totodata foarte iubitor de carte si dorind sa ajute la luminarea calugarilor si a poporului, a zidit in orasul Targu Neamt o scoala publica cu 4 sali de clasa pentru 200 de copii. A mai construit in satul Vanatori-Neamt o alta scoala publica cu doua sali de clasa, inzestrandu-le pe amandoua cu mobilierul necesar si cu biblioteci renumite. In ambele scoli, copiii invatau gratuit, pe cheltuiala manastirii. Iar pentru calugari, a intemeiat in manastire o scoala monahala in aripa de sud a incintei, incredintand-o invatatului arhimandrit Filaret Scriban. Aici se invatau: Vechiul si Noul Testament, Regulile vietii monahale, Muzica psaltica, Tipicul, Gramatica, Istoria si limbile greaca si slavona.
Toate ctitoriile staretului Neonil – chilii, biserici, spitale si scoli – se pastreaza in stare de functionare pana astazi
Pentru a pune la indemana calugarilor invataturile Sfintilor Parinti, staretul Neonil a imbogatit mult biblioteca Manastirii Neamt cu tot felul de manuscrise si carti patristice si de cult, cum nu era alta biblioteca in Moldova (O mare parte din aceasta biblioteca a fost mistuita in incendiul din noiembrie 1862). Pe langa cartile care se citeau la chilii, staretul a randuit sa se citeasca zilnic la biserica si la trapeza din cuvintele Sfintilor Parinti.
Cea mai mare opera culturala a staretului Neonil a fost insa tiparirea de carti. Pentru a satisface setea de cunoastere duhovniceasca a tuturor si pentru a inzestra bisericile si manastirile cu cartile necesare de cult, el a marit mult tipografia manastirii si a inlocuit vechile teascuri de lemn cu altele metalice. Activitatea tipografica era sustinuta de peste 60 de calugari si frati. Unii traduceau din limba greaca, iar altii turnau litere, culegeau textul, faceau cerneluri naturale, lucrau la teascuri, corectau paginile tiparite, legau carti in piele de miel sau sculptau chenare si ornamente in lemn de maslin si de par.
Dragostea pentru Biserica si neam a staretului Neonil 1-a indemnat si la alte opere de binefacere. Vazand lipsa in care se aflau unele schituri si biserici din Moldova, trimitea peste tot carti de slujba si de invatatura ortodoxa in mod gratuit. Milostenia si ravna marelui staret au trecut pana dincolo de hotarele Moldovei, cartile tiparite in Manastirea Neamt ajungand, atat in Tara Romaneasca si Transilvania, cat si in Muntele Athos, Basarabia si Balcani.
Indata ce a auzit ca sute de biserici din Ardeal sunt jefuite si lipsite de carti de cult, a trimis de mai multe ori peste Carpati calugari cu carti incarcate in care cu boi, la episcopul Andrei Saguna. Astfel, milostenia si bunatatea staretului Neonil se facusera cunoscute tuturor.
Se spunea despre dansul ca, oricat ar fi fost de ocupat cu grijile de tot felul in manastire, nu-si lasa niciodata pravila si canonul calugaresc. Iar de la Utrenie, Vecernie si Sfanta Liturghie nu lipsea in nici o zi. Ba inca cerceta pe calugari si frati la chilii, la ascultare, la bolnita, la tipografie, la trapeza. Mergea uneori sa cerceteze si pe calugarii din Secu, din Sihastria, Sihla, Pocrov, Icoana si din celelalte schituri care erau sub povatuirea sa. Peste tot ajungea si pe toti ii mangaia cu cuvintele sale pline de intelepciune si blandete.
In anul 1847, o holera cumplita a bantuit Tara Moldovei, secerand pe cei lipsiti de ajutor. Atunci multi se izbaveau de moarte fugind prin manastiri. La Manastirea Neamt, staretul Neonil a adapostit in anul acela numeroase familii de oraseni din Iasi, dandu-le mancare si chilii. Spun toti ca nici unul din calugari si mireni n-a murit de holera. Cum se imbolnavea cineva, staretul il trimitea sa se inchine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, si se vindeca.
Se mai spune despre acest mare staret ca in anul 1846, imbolnavindu-se de picioare dupa nestiutele judecati ale lui Dumnezeu si fiind nevoit sa stea in chilie pana la moarte, niciodata n-a cartit intru inima sa. Ci de acolo, de pe patul suferintei, se straduia sa conduca obstea manastirii, cu toate schiturile si metoacele sale, care numara pana la 600 de calugari. Zilnic veneau la el parintii din consiliu, egumenii, duhovnicii si fratii sa-i ceara sfat, si nimeni nu iesea din cuvantul lui.
De pe patul suferintei, staretul Neonil nu inceta a sfatui si a invata pe toti calea mantuirii, atat prin viu grai, cat si prin scris. Caci era inzestrat de Dumnezeu cu multa putere in cuvant.
– Fratilor, zicea el, nu pregetati a va indulci de mireasma cea duhovniceasca ce iese din florile cele mirositoare ale raiului celui intelegator, adica din chinurile si durerile, sfintilor mucenici si din ostenelile si nevointele cuviosilor parinti. Pe acestea, Mireasa lui Kristos cea fara prihana, adica sfanta noastra maica, Biserica Rasaritului, le-a sadit si le-a crescut prin buna- credinta, spre a le aduce lui Hristos, Mirelui sau cel adevarat, miros de buna mireasma, pe a caror buna mirosire El foarte mult o iubeste dupa cea zisa: La mireasma mirurilor Tale vom alerga (Cantarea cantarilor, 1,7).
Zicea iarasi:
– Pe florile acestea duhovnicesti, adica pe sfintii cei cuprinsi in mineiele Bisericii, cu dragoste adevarata sa-i cinstim ca pe prietenii lui Dumnezeu. Iar dintre toti, mai cu osebire pe Sfanta Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu credinta si cu bucurie negraita sa o laudam, ca pe ceea ce negrait, prin cuvantul arhanghelului, a zamislit de la Duhul Sfant pe Fiul si Cuvantul Tatalui Celui fara de inceput si L-a nascut cu trup spre mantuirea noastra, a oamenilor.
Zicea iarasi:
– Fratilor, primiti, va rog, cu crestineasca dragoste si ravna rugaciunile sfintilor ce se cinstesc in Biserica dreptmaritoare, ca ei sunt mijlocitorii mantuirii noastre intru Imparatia Tatalui Celui vesnic.
Alta data iarasi invata, zicand:
– Fratilor, datorie avem ca si noi sa ne aducem aminte de innoirile duhovnicesti si spre mai bine sa ne schimbam din zi in zi, cat ne aflam intru aceasta viata prea scurta.
Zicea staretul Neonil si acestea:
– Sa ne innoim, fratilor, dezbracandu-ne, dupa cuvantul Apostolului, de omul cel vechi prin pocainta si prin marturisirea curata, si sa ne imbracam in cel nou prin lucrarea faptelor bune, ca, iesind din viata aceasta indreptati si gatiti, dupa ce se vor strica corturile noastre si dupa ce iarasi se vor ridica prin glasul trambitei celei de apoi, sa ne invrednicim a primi rodurile ostenelilor noastre, praznuind nu o data in an, ci fara incetare. Nu in corturi si colibe stricacioase ca evreii, ci in lacasurile cele nefacute de mana ale celor intai-nascuti.
Apoi adauga:
– Sa cinstim din tot sufletul pe sfintii cei din fiecare zi si mai ales sa ne sarguim, pe cat ne va fi cu putinta, spre urmarea petrecerii lor. Ca, facand aceasta, ne vom invrednici a fi mostenitori desfatarii celei vesnice si Imparatiei ceresti in Hristos, Domnul nostru.
Zis-a iarasi staretul Neonil:
– Sa cinstim cu adevarata credinta pe adevaratul Dumnezeu si Mantuitor al nostru, Iisus Hristos. Lui sa-I aducem, nu flori pamantesti si stricacioase ce se vestejesc, ci nestricacioase si ceresti. Adica, pe sfintii mucenici care s-au inrosit in sangele lor ca niste trandafiri prea frumosi. Inca si pe preacuviosii parinti, cei ce prin sudorile si nevointele lor si-au inaltat sufletele mai mult decat crinii cei binemirositori.
In toamna anului 1852, marele staret Neonil, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a incredintat mitropolitului Sofronie Miclescu testamentul sau, insotit de aceste ultime cuvinte:
„Eu mor suparat pe sine-mi ca am purtat cu nevrednicie numele unuia dintre Apostolii cei mici ai Domnului. Sfarsind dar pana la a doua venire a Domnului toata voroava cu Inalt Preasfintia Voastra si cu tot omul, intreind si impatrind lacrimioara si nevrednica mea rugaciune ca sa nu uitati de mine si de fratimea aceasta. Binecuvantati aceasta calatorie vesnica a mea, iertati-ma, dezlegati-ma si Dumnezeu sa ne invredniceasca ca sa ne vedem cu totii intru imparatia Tatalui Celui vesnic, intru bucuria Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si intru luminarea darului Preasfantului si de viata facatorului Duh Sfant. Amin”.
NEONIL, Arhimandrit si staret al Sfintelor Monastiri Neamtu si Sacul, 1853, octombrie, 13.
Dupa trei zile, staretul Neonil, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, a trecut cu pace la vesnica odihna, fiind inmormantat in pridvorul bisericii mari.

IEROSCHIMONAHUL VALERIAN – Manastirea Sihastria-Neamt (1790 – circa 1860)

Acest parinte era de loc din Transilvania. Dorind sa slujeasca lui Hristos, a plecat din casa parinteasca la varsta de cincisprezece ani. Apoi, trecand Carpatii, s-a stabilit la Schitul Sihastria in anul 1805. In acea vreme, viata duhovniceasca din Schiturile Pocrov, Sihastria si Sihla era renumita in Moldova, si atragea nu putini iubitori de liniste din toate partile tarii. Dupa cinci ani de ucenicie, a primit schima monahala in 1810, fiind calugarit de insusi staretul Manastirii Neamt, arhimandritul Silvestru.
In anul 1821, cand Schitul Sihastria a fost ars si pustiit de turci in luptele cu eteristii greci, parintele Valerian s-a facut sihastru in padurile din imprejurimi. Apoi, revenind in schit, a ajutat la innoirea chiliilor, a bisericii si a vietii duhovnicesti din Sihastria. Mitropolitul Veniamin Costachi, vazand ravna schimonahului Valerian pentru casa Domnului, 1-a hirotonit diacon si preot si l-a numit egumen al Schitului Sihastria.
Timp de aproape douazeci de ani, ieroschimonahul Valerian a povatuit cu multa intelepciune pe fiii sai duhovnicesti, care slujeau lui Hristos ziua si noaptea. Inca purta grija si de ceilalti sihastri care se nevoiau in padurile seculare din preajma schitului, dandu-le hrana si Insusi Trupul si Sangele Domnului. In acea vreme traiau in partea locului zeci de pustnici alesi.
Pe langa viata duhovniceasca, egumenul Valerian se ingrijea si de buna chiyernisire a schitului. In anul 1837 a construit un paraclis din lemn cu hramul Sfintii Parinti Ioachim si Ana, iar alaturi, un corp de chilii. In anul 1842 a construit o cismea pu apa de baut si a facut si alte imbunatatiri. Astfel, ieroschimonahul Valerian a fost unul din cei mai alesi egumeni ai Schitului Sihastria din cursul secolului XIX. Sub conducerea sa, schitul a trait o epoca de mare inflorire duhovniceasca.
Ajungand in varsta de aproape 70 ani, Cuviosul Valerian ieroschimonahul a adormit cu pace si a fost inmormantat langa biserica.

CUVIOSUL PAHOMIE PUSTNICUL – Schitul Pocrov-Neamt (secolul XIX)

Cuviosul Pahomie ieroschimonahul a fost un sihastru renumit, care s-a nevoit in padurile Pocrovului, in a doua jumatate a secolului XIX. Dupa ce mai intai se osteneste in Manastirea Neamt si se invredniceste de darul preotiei, apoi se retrage in Muntele Chiriacu din apropiere, dupa obiceiul locului, unde sihastreste pana la sfarsitul vietii.
Toata saptamana o petrecea parintele Pahomie in post, in rugaciune si liniste, iar Duminica venea in Schitul Pocrov pentru Sfanta Liturghie. Si era vestit cuviosul prin sate si manastiri pentru nevointa lui duhovniceasca, caci se invrednicise sa primeasca de la Dumnezeu darul intelepciunii si al izgonirii duhurilor necurate din oameni. Calugarii il cautau pentru spovedanie, iar mirenii pentru vindecarea bolilor.
Spre sfarsitul secolului trecut s-a petrecut la Schitul Pocrov un lucru infricosat ca acesta:
Un om ca de 40 de ani din satul Pipirig s-a imbolnavit cumplit de duh necurat. Si era mare durere in casa aceea. Bolnavul racnea, lovea si fugea ca un iesit din minti, iar femeia si copiii plangeau, nestiind ce sa faca. Atunci oamenii din sat au pus bolnavul in caruta si au zis:
– Sa-l ducem la pustnicul Pahomie de la Pocrov si se va vindeca!
La schit, egumenul a inchis pe bolnav intr-o chilie. Apoi a chemat pe Cuviosul Pahomie din padure sa-i citeasca molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Deci, venind batranul in schit, a hotarat sa posteasca trei zile toti pentru bolnav, iar el ii citea in fiecare miez de noapte, cu lacrimi in ochi, rugaciuni de izgonire a duhurilor necurate.
In prima noapte, apropiindu-se Cuviosul Pahomie de cel bolnav, a cazut in genunchi si, rugandu-se, a zis:
– Te leg pe tine, duh necurat, cu Dumnezeu Savaot si cu toata oastea ingerilor Lui, iesi si te indeparteaza de la robul lui Dumnezeu acesta! Iar duhul cel rau raspunse prin gura bolnavului:
– Nu ma frige, caine, ca numai unul mai este ca tine!
Apoi s-a intors batranul la pustie si in noaptea urmatoare iarasi a coborat la bolnav si, rugandu-se, a zis:
– Teme-te, fugi, pleaca, departeaza-te, diavol necurat, de la robul lui Dumnezeu acesta! Iar duhul rau a strigat cu glas tare:
– Nu ma frige, caine, ca numai unul mai este ca tine!
In a treia noapte, iarasi s-a rugat cuviosul; iar diavolul, silit de rugaciunile lui, a zis:
– Nu ma frige, caine, ca nu sunt eu de vina! Varvara si Casandra m-au trimis aici!
Deci, intelegand batranul ca femeile acelea erau vrajitoare, a raspuns:
– Du-te inapoi la acelea care te-au trimis!
Din clipa aceea, duhul cel rau a fugit, iar bolnavul a cazut jos ca un mort! Apoi si-a venit in simtire, s-a spovedit, i s-a facut Sfantul Maslu, s-a impartasit, s-a intarit cu putina mancare si s-a intors sanatos acasa. Dar in ceasul cand bolnavul s-a vindecat, duhul rau a intrat in cele doua vrajitoare din Pipirig si atat le-a alungat prin paduri, pana cand le-a omorat. Dupa mai multe zile, satenii le-au gasit moarte in Muntele Halauca si le-au ingropat acolo.
Petrecand Cuviosul Pahomie in Muntele Chiriacu pana la adanci batraneti si bineplacand lui Dumnezeu, s-a savarsit cu pace si a fost ingropat langa biserica Schitului Pocrov.

SCHIMONAHIA SAFTA BRANCOVEANU – Manastirea Varatec (1776-1857)

Aceasta schimonahie, vestita in manastirile noastre prin daniile ei, era fiica lui Teodor Bals din Iasi, caimacamul Moldovei. De mica a fost data la invatatura, deprinzand bine limba greaca, iar in casa a fost crescuta de mama sa, Elisabeta, in frica de Dumnezeu si respect pentru sfintele biserici.
In anul 1793 se casatori cu banul Grigore Brancoveanu, mare dregator al Tarii Romanesti, dar nu avu copii. Dupa multe primejdii si rele patimiri, sotul ei se muta din viata aceasta in anul 1832, iar vaduva Safta se intoarse la Iasi, in casa parinteasca. Apoi, in acelasi an, a intrat in nevointa calugareasca impreuna cu mama ei, Elisabeta, la Manastirea Varatec. Acolo si-a mangaiat intristarea inimii prin rugaciuni si lacrimi. Apoi, logodindu-se cu Hristos si primind schima monahala, a uitat de necazurile lumii si de durerea vaduviei.
Cea mai mare virtute a schimonahiei Safta Brancoveanu a fost milostenia. Fiind din neam de domn si avand multe odoare si averi, pe toate le-a impartit la saraci, la biserici si manastiri, urmand exemplul inaintasilor ei. Inca pe cand traia in Bucuresti cu sotul ei, a facut numeroase donatii de bani, vesminte, carti, icoane si sfinte vase la manastirile Olteniei, ctitorite de Constantin Brancoveanu, precum si la biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului. In Bucuresti, de asemenea, a restaurat biserica Domnita Balasa, zidita de fiica marelui voeivod. Iar dupa ce imbratisa cinul monahal, continua sa faca si mai multe danii la sfintele biserici.
Cele mai multe donatii le-a facut Manastirii Varatec. Odoarele de argint le-a topit si a facut din ele ferecaturi de Evanghelii, imbracaminte la icoane, candele, sfinte vase si postamente de cruci la altar. Tot la Varatec a donat schimonahia Safta vesminte preotesti, acoperaminte de fir, carti de cult si multe altele. De asemenea, a daruit vesminte, carti si icoane si la celelalte manastiri din tinutul Neamt. Iar in anul 1851 a donat un rand de vesminte arhieresti de fir Sfantului Ierarh Calinic, cu care mai tarziu a si fost inmormantat.
Deci, ajungand la adanci batraneti, schimonahia Safta Brancoveanu s-a mutat la vesnicele lacasuri in ziua de 8 august, 1857, si a fost inmormantata alaturi de mormantul mamei sale, schimonahia Elisabeta Bals.

ARHIMANDRITUL IRINARH ROSETI – Manastirea Horaita si Muntele Tabor (1771-1859)

Viata

Acest cuvios arhimandrit, staret, duhovnic si sihastru a fost unul din marii calugari ai monahismului romanesc din secolul XIX.
Cuviosul Irinarh s-a nascut in anul 1771 in orasul Focsani, din vestita familie de dregatori moldoveni, numita Roseti. Parintii sai, Nicolae si Pelaghia, l-au crescut in frica de Dumnezeu si l-au dat sa invete carte romaneasca si elineasca, dupa obiceiul vremii. La varsta de douazeci de ani, parintii voiau sa-l casatoreasca; dar el, pe ascuns, s-a dus la Manastirea Neamt sa se faca monah. Dupa trei ani de ascultare este calugarit si apoi randuit ca ucenic la tipografia manastirii, de curand infiintata. Aici ajunge tipograf iscusit si lucreaza la tiparirea Vietilor Sfintilor. Dorind sa sporeasca in nevointa calugareasca si sa urmeze parintelui sau duhovnicesc, ieroschimonahul Iosif Pustnicul de la Varatec, a plecat din Manastirea Neamt si s-a facut sihastru in padurile din jurul Schitului Nechit, tinutul Neamt. Aici petrece in liniste 12 ani de zile, ajungand un mare lucrator al rugaciunii lui Iisus. In anul 1823 pleaca spre Sfantul Munte, dar este oprit la Bucuresti de prietenul sau, mitropolitul Grigorie, ca sa-i organizeze tipografia. Dupa trei ani de ascultare la Mitropolia Ungrovlahiei, in anul 1826 pleaca la Muntele Athos, unde sta numai doi ani din cauza rascoalelor balcanice. In anul 1829 se intoarce in Moldova si ajunge pustnic in Muntele Horaita. In anul urmator este facut preot si arhimandrit la Iasi, de mitropolitul Veniamin Costachi. In anul 1831 intemeiaza Manastirea Horaita si devine primul ei staret, pastorind aceasta manastire pana in anul 1843 si formand un sobor de peste 70 de calugari. Apoi, lasand staret pe unul din ucenici, pleaca la Locurile Sfinte cu ierodiaconul Nectarie Banul si se stabilesc pe Muntele Tabor. Acolo petrec impreuna 16 ani de zile in desavarsita sihastrie si dorire de Dumnezeu, rabdand multe ispite de la oameni si de la diavoli. In anul 1859 incepe constructia unei mari biserici de piatra pe Tabor, in cinstea Schimbarii Domnului la Fata, dar nu reuseste s-o termine.
La 26 decembrie 1859, cuviosul arhimandrit, staret si duhovnic Irinarh se muta la cele vesnice, regretat de fiii sai duhovnicesti, si este inmormantat in biserica inceputa de el si terminata de ucenicul sau. Dupa cativa ani, osemintele sale au fost stramutate in partea de miazazi, alaturi de ctitoria sa.

Fapte si cuvinte de invatatura

Arhimandritul Irinarh Roseti dorea din copilarie sa slujeasca lui Hristos, insa era intristat ca nu-i dadeau voie parintii. intr-o noapte, pe cand erau cu totii la nunta, tanarul Ioan, dezgustat de cele pamantesti, a iesit afara, si-a schimbat haina cu a unui prieten credincios si, insemnandu-se cu Sfanta Cruce, a pornit spre Manastirea Neamt.
Mergand pe jos toata noaptea, spre ziua a adormit putin in marginea unei paduri. Si iata, un tanar frumos imbracat s-a apropiat de el si i-a zis:
– Vrei sa te faci monah?
– Asa, daca o vrea Dumnezeu, a raspuns Ioan. Atunci tanarul acela i-a inchipuit Muntele Tabor si i-a zis:
– Vezi muntele acesta? Daca vrei sa te faci monah, aici sa te sui. Sa nu te abati nici la dreapta, nici la stanga, ci drept in varful muntelui sa te sui!
Desteptandu-se, Ioan a inteles ca trebuie sa se nevoiasca pe Muntele Taborului.
Dupa plecarea sa la manastire, l-au cautat parintii peste tot, dar nu l-au gasit. Atunci au trimis oameni sa-l caute pe la toate manastirile, pana si la Sfantul Munte. Abia dupa doi ani de zile, unul din casnicii tatalui sau, care ii schimbase hainele la plecare, l-a gasit la Manastirea Neamt. Deci, intorcan- du-se, le-a spus:
– Am aflat pe fiul vostru Ioan la Manastirea Neamt. Dar acum nu aveti ce sa-i faceti ca s-a facut monah. Iar parintii s-au bucurat ca l-au aflat sanatos si ca si-a ales partea cea buna. Apoi au multumit lui Dumnezeu ca a binevoit sa primeasca jertfa din ostenelile lor.
Spunea ucenicilor sai arhimandritul Irinarh ca, dupa ce a fost primit in Manastirea Neamt, trei ani de zile a fost randuit la cele mai de jos ascultari, cercandu-l de rabdare si smerenie. Apoi, vazandu-l staretul ca implineste cu sarguinta toate poruncile, l-a imbracat in chipul calugaresc si l-a dat la tipografie, ca ajutor primului tipograf.
Invatand mestesugul tipografiei, parintele Irinarh a ajuns tipograf vestit si a lucrat patru ani de zile la tiparirea sfintelor carti, „ajutat de inca 30 de monahi” (Aceasta s-a petrecut in anul 1807, cand s-a intemeiat prima tipografie in Manastirea Neamt) caci avea mare ravna pentru impodobirea bisericilor cu carti de slujba si de invatatura.
Parintele Irinarh tipograful era inca foarte lepadat de cele pamantesti, iubind toata viata saracia lui Hristos. El se indestula numai cu hrana si imbracamintea de la obste. Murind tatal sau, a venit un om de incredere din partea rudelor cu o cutie pecetluita cu 200 lire de aur. Aceasta suma era dreptul sau de mostenire trimis de mama sa. Dar smeritul nevoitor, in acelasi ceas a incredintat mostenirea in mainile staretului spre trebuintele manastirii.
Aprins de dorul vietii pustnicesti, parintele Irinarh a iesit din obste si s-a retras in Muntii Nechitului, nu departe de schitul cu acelasi nume. Aici s-a nevoit singur 12 ani in post si rugaciune, mancand o data pe zi paine si apa la apusul soarelui, iar sambata si Duminica gustand bucate cu untdelemn.
Dorind sa sporeasca si mai mult in ne vointa pustniceasca, Cuviosul Irinarh a plecat din padurile Nechitului la Muntele Athos. In Bucuresti, insa, a fost oprit de mitropolitul Grigorie sa-i intemeieze si o tipografie pentru nevoile Bisericii. Si a zabovit trei ani incheiati la Bucuresti, pana a organizat tipografia si a invatat pe cativa calugari mestesugul tiparirii cartilor. Apoi a plecat la Sfantul Munte.
Spunea ucenicul sau ca doi ani de zile a petrecut Cuviosul Irinarh in post si rugaciune sub varful Atonului. Apoi, din cauza deselor tulburari, s-a reintors in Moldova si s-a stabilit la Schitul Horaicioara-Neamt. Dar, vazand ca monahii de aici nu au biserica incapatoare si schitul este lovit de vanturi si furtuni, a hotarat sa zideasca jos, langa Muntele Horaita, o noua biserica si chilii pentru calugari, cu banii adunati de la credinciosi.
Spunea acelasi ucenic ca, in primavara anului 1830, a mers parintele Irinarh la Iasi impreuna cu el, sa ceara binecuvantarea mitropolitului pentru inceperea lucrului. Dar, auzind mitropolitul Veniamin ca este de neam mare si vazandu-l cuvios si intelept, 1-a oprit la sine cateva zile si 1-a facut, impotriva vointei sale, preot si arhimandrit. Apoi, dandu-i binecuvantare sa zideasca biserica, l-a slobozit cu pace, trimitandu-i sase care cu alimente pentru lucratori.
La inceputul Postului Mare s-au coborat amandoi din munte sa caute loc de manastire. Deci, cantand paraclisul Maicii Domnului si adaugand si alte rugaciuni, au insemnat cativa brazi cu chipul crucii, drept loc pentru altar. Seara au facut foc si au ramas acolo. Cuviosul Irinarh s-a rugat toata noaptea sa-i descopere Dumnezeu unde anume sa zideasca biserica. Si indata a vazut o lumina, ca o vapaie de foc, deasupra unui brad. Atunci si-a desteptat ucenicul, au luat vesmintele si, apropiindu-se, au cantat impreuna Paraclisul Maicii Domnului. Apoi, gasind bradul, a zis:
– Aici va fi altarul!
Dupa cateva zile a inceput constructia bisericii. Asa a luat fiinta Manastirea Horaita.
Terminandu-se biserica cu hramul „Botezul Domnului” si mai multe chilii, arhimandritul Irinarh a fost numit staret. Si s-au adunat in jurul lui, in cativa ani, pana la 70 de monahi, dintre care 12 erau preoti, 4 diaconi, 4 cantareti si restul ascultatori. Astfel, batranul a povatuit bine manastirea si soborul, ca un adevarat parinte, pana in anul 1843. Apoi, lasand pe arhimandritul Ermoghen Buhus egumen in locul sau, a plecat la Ierusalim.
Dupa ce s-au inchinat Cuviosul Irinarh si ucenicul sau, ierodiaconul Nectarie Banul, la Mormantul Domnului, au plecat spre Galileea si au zabovit cinci ani in Nazaret, pana au deprins limba araba. Apoi a zis batranul catre ucenic:
– Fiule, tocmeste un om cu doi asini, pune bagajul deasupra si sa mergem in Muntele Taborului, unde mi-a poruncit Domnul prin ingerul Sau, ca sa sedem acolo in pustie.
– Parinte, a zis ucenicul, Muntele Tabor este plin de talhari si fiare salbatice. Ducem bagajul in mainile talharilor, sa ni-l ia si sa ne lase goi?
– Fiule, acest bagaj eu l-am daruit Muntelui Tabor. Daca va voi Hristos sa-l pazeasca, il va pazi. Iar de-l va lasa in mainile talharilor, El ne va da altul in loc, caci este bogat. Atunci, tacand ucenicul, s-au urcat amandoi pe Tabor, fiind acoperiti cu darul lui Dumnezeu si izbaviti de talharii vazuti si de cei nevazuti.
Spunea ucenicul ca a sihastrit impreuna cu duhovnicescul sau parinte 16 ani de zile in pesterile si padurile de pe varful Muntelui Tabor, rabdand multe ispite, frica de la oameni si de la fiarele salbatice, foame, sete, lipsa si arsita. Primii ani au locuit in pesteri. Apoi au inceput sa repare trei chilii vechi, ruinate. Apoi au adunat piatra de zidarie, au pregatit var, au strans apa de ploaie in bazine de piatra si au colectat ajutoare de la crestini. Iar in vara anului 1859 au inceput constructia unei noi biserici in cinstea Schimbarii Domnului la Fata, pe ruinele vechii biserici ortodoxe, distrusa in secolul XIII. Era prima biserica romaneasca la Locurile Sfinte.
Spunea iarasi ierodiaconul Nectarie, ucenicul sau, ca locuitorii din partile Nazaretului, din Cana Galileii, din Ptolemaida si din tot tinutul pretuiau foarte mult pe Cuviosul Irinarh. Toti alergau la el pentru sfat, pentru citit si spovedanie, caci aveau pe staret la mare evlavie, pentru ca sedea in pustie. Inca ii daduse Dumnezeu dar ca, daca citea la vreun bolnav, se facea sanatos; iar cei ce nu nasteau copii veneau la sfintia sa cu credinta si le citea rugaciuni, ii binecuvanta si le zicea:
– Dupa credinta voastra, fiilor, sa va asculte Dumnezeu cererea! Si indata se implinea dorinta lor.
Mai spunea ucenicul ca odata a venit la batranul, pe Tabor, un mester zidar din Nazaret, anume Iosif, cu sotia, care, dupa opt ani de casnicie, nu aveau copii. Atunci s-a rugat cuviosul pentru ei, i-a binecuvantat si i-a slobozit la casa lor. Dupa aproape un an de zile, cei doi soti au venit la parintele Irinarh cu primul copil in brate si l-au botezat.
Parintele Nectarie spunea si acestea:
– intr-o zi, o femeie mahomedana din satul Daburia, de la marginea muntelui, a urcat cu copilul in brate pe Tabor si, apropiindu-se de batranul, i-a spus, plangand:
– Fa mila cu mine, parinte, si citeste copilului meu, ca este bolnav de moarte!
– De ce vii la mine, i-a zis el, preot crestin fiind eu? Du-te la popa vostru si la doctori.
– Nu ma duc la nimeni altul. Eu am venit la Dumnezeu si la sfintia ta si cred ca, de vei citi fiului meu, se va face sanatos.
Iar parintele, vazand credinta ei, a binecuvantat si a sfintit apa, apoi a stropit copilul, i-a citit cateva rugaciuni, l-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci si a zis:
– Crede in Dumnezeu, femeie, si mergi cu pace, ca fiul tau se face sanatos.
Intr-adevar, cum a ajuns acasa, copilul s-a facut sanatos. De bucurie, femeia a spus minunea aceasta in tot satul.
Spunea iarasi ucenicul ca, auzind hogea din sat de vindecarea copilului, s-a maniat si a zis barbatului acelei femei:
– De ce lasati femeile voastre de se duc la ghiaurul acela din munte sa citeasca copiilor vostri?
Atunci, omul, maniindu-se, a zis:
– Maine dimineata ma duc sa-l impusc.
Deci, urcand pe Tabor, a intrat in chilia Cuviosului Irinarh, cautand sa-1 ucida. Dar batranul se ruga in padure. Atunci cu voia lui Dumnezeu a orbit arabul si, iesind afara, nu gasea cararea sa coboare. Intalnindu-l, parintele l-a intrebat:
– De unde esti, omule, si pe cine cauti?
– Iarta-ma, parinte, ca ti-am gresit. Eu sunt barbatul femeii careia i-ai facut copilul sanatos. Iti multumesc, omule al lui Dumnezeu. Dar m-au ocarat mai-marii satului si eu am venit sa te ucid. Insa, Dumnezeu n-a voit sa-ti fac tie rau celui ce mi-ai facut bine si, m-a pedepsit, ca, iata, am orbit si nu vad pe unde sa merg.
Atunci cuviosul, milostivindu-se spre el, l-a luat de mana si i-a zis:
– Vino sa-ti arat eu cararea ca, de acum, cu darul lui Dumnezeu, vei vedea, ca ti-ai cunoscut greseala si te-ai pocait. Dumnezeu sa te ierte, mergi in pace.
Din clipa aceea arabul a vazut si a coborat sanatos la casa lui.
Alta data, mai multi sateni au urcat pe Tabor dupa lemne. Iar unul din ei, intrand in chilia cuviosului cand el nu era acolo, i-a furat un mic vas cu untdelemn si l-a dus in casa lui. Dar indata ce l-a turnat in vasul sau, s-a spart vasul fara veste si s-a varsat tot untdelemnul.
In alta zi au venit pe munte niste tarani arabi din satul Nain sa taie lemne. Deci, vazand langa chilia Cuviosului Irinarh un copac drept si frumos, i-au zis:
– Batranule, lasa-ne sa taiem copacul acesta, ca ne este de trebuinta.
– Toata padurea este a voastra, a raspuns parintele, iar acesta mi-l lasati mie ca sa sed la umbra, ca este langa biserica noastra.
– Ce sa ascultam noi pe ghiaur!, au zis ei, si cereau copacul. Atunci parintele le-a zis:
– Taiati-l, dar nu faceti bine, si sa stiti ca nu va veti bucura de copacul acesta!
Deci, taind copacul, pe cand il coborau de pe munte, au cazut cu el si putin de n-au murit. Apoi l-au pus pod la casa, dar indata s-a risipit podul si pe toti i-a ranit. Atunci au scos copacul acela, l-au aruncat afara din sat si nimeni nu mai indraznea sa-l ridice de jos.
Mai spunea parintele Nectarie ca intr-o vreme se ascunsese un balaur infricosat in pesterile de pe Muntele Tabor. Din intamplare, intrand Cuviosul Irinarh in pestera, a dat peste el. Atunci fiara a inceput a sufla si a fluiera amenintator. Iar batranul i-a zis:
– Taci, taci, nu te mania, ca n-am venit sa-ti fac vreun rau. Si s-a potolit fiara. Dar pe batran l-a durut inima trei zile de suflarea cea veninata.
Auzind de balaur, crestinii din Nazaret au venit la batranul pe Tabor si i-au zis:
– Spune-ne, parinte, unde ai vazut balaurul, ca am venit sa-l impuscam.
– Ba nu, fiilor, a raspuns cuviosul, sa nu-i faceti nici un rau, ca eu am facut pace cu el. Eu m-am fagaduit sa nu-i fac nici un rau, precum nici el nu mi-a facut mie, nici altuia vreun rau. Daca va voi da voie sa-1 ucideti, gresesc inaintea lui Dumnezeu, ca ma fac mincinos si calcator de pace. Apoi, nu cumva, maniindu-se, sa ucida pe careva dintre voi si sa ma fac eu vinovat de aceasta. Ci lasati-l, ca si el este zidirea lui Dumnezeu, si l-a trimis la mine sa-mi dea o spaima buna, ca sa nu ma mandresc ca sed pe Tabor. Atunci s-au linistit oamenii si, ascultand sfatul cuviosului, s-au intors la Nazaret.
Marturisea ucenicul si acest lucru de taina, cum ca staretul sau, arhimandritul Irinarh, dobandise darul preasfintei rugaciuni a lui Iisus. Pe cand statea la singuratate in padurile Nechitului, se nevoia mult cu post si cu rugaciuni, cu privegheri si cu lacrimi catre Dumnezeu si catre Preacurata Lui Maica, cerandu-i darul rugaciunii mintii. Iar Dumnezeu i-a ascultat cererea si i-a daruit rugaciunea care se lucra in inima lui neincetat. Parintele insa se pazea foarte mult sa nu stie nimeni, ca fugea de slava oamenilor, ca sa nu cada in mandrie. Numai duhovnicul lui, Cuviosul Iosif Pustnicul de la Manastirea Varatec, stia taina.
Spunea iarasi parintele Nectarie ca, pe cand sihastreau amandoi pe Muntele Tabor, s-a apropiat de duhovnicescul sau parinte si, indraznind, 1-a intrebat:
– Cinstite parinte, mi-a spus batranul Gherasim, sihastrul de la Dalhauti, ca sfintia ta ai rugaciunea mintii.
Iar Cuviosul Irinarh i-a zis:
– Fiule, cu adevarat am avut-o putina vreme, dar am lasat-o. Caci pe cand sedeam in pustie, acei 12 ani, ma rugam lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii Lui ca sa-mi daruiasca si mie acel sfant dar. Sezand eu intr-o noapte la rugaciune, la miezul noptii, de naprasna s-a luminat chilia unde sedeam si m-a impresurat imprejur cu o vapaie de foc, dar nu ma ardea; si am inceput in inima mea a striga tare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! Iar eu m-am inspaimantat si m-am temut ca nu cumva sa fie inselaciune draceasca. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, parintele Iosif, care avea rugaciunea mintii si a facut si cateva minuni, si m-am marturisit. Iar el mi-a dat canon sa nu dorm culcat pe pat, ci, sezand in scaun, sa dorm numai un ceas in 24 de ceasuri. Intorcandu-ma la chilia mea, m-am ispitit ca sa urmez dupa porunca duhovnicului, dar nu am putut. Atunci, vazand ca nu pot, m-am lasat de rugaciune.
A intrebat ucenicul mai tarziu pe Cuviosul Irinarh:
– Cinstite parinte, daca dobandeste cineva rugaciunea mintii si apoi o lasa, iar mai pe urma ar dori-o si ar cere-o de la Dumnezeu, nu i-o da iarasi?
– Ba i-o da iarasi, a raspuns batranul, numai sa voiasca sa o ceara.
Spunea ucenicul si aceste cuvinte despre lucrarea parintelui Irinarh:
– Il vedeam de multe ori cu ochii plini de lacrimi, dar se stapanea ca sa nu curga din ochi si sa nu-l inteleaga oamenii. Alteori il vedeam miscandu-si buzele, iar daca simtea ca ma uit la el, indata inceta din buze. Insa din cuvantul lui si din vederea mea am cunoscut ca el avea rugaciunea si o lucra. Dar mi-a spus mie asa acoperit, ca sa raman eu la indoiala si sa nu mai spun si la alti oameni.
Cuviosul parinte Irinarh Roseti primise de la Dumnezeu si darul inaintevederii, inca pe cand se nevoia in pustiul Nechit, din Muntii Neamtului.
Dupa marturia ucenicului sau, ierodiaconul Nectarie Banul, el a prezis mai inainte cu trei ani ca mitropolitul Veniamin va lasa scaunul si se va linisti la o manastire, dupa cum s-a implinit. El a prezis pentru patriarhul Ierusalimului, Chirii, ca il vor scoate calugarii din scaun si s-a implinit intocmai.
A mai prezis pentru un monah critean, anume Nifon, ca se va face arhiereu in Nazaret si s-a implinit. El a spus cu trei ani mai inainte si pentru tulburarea ce s-a facut in Muntii Liban si in Damasc, care, de asemenea, s-a implinit. Cu patru ani inainte a vazut biserica romaneasca de pe Tabor terminata, iar cu doi ani inainte de a se savarsi a prevestit ca ucenicul sau va termina biserica inceputa de el, ca va fi facut arhimandrit si staret in locul sau si ca ii va scrie viata.
Toate aceste prevestiri ale Cuviosului Irinarh s-au implinit intocmai la vremea lor.
Incepand constructia bisericii pe Muntele Tabor, arhimandritul Irinarh Roseti n-a avut bucuria s-o vada terminata. In toamna anului 1859, cand zidaria era pe la jumatate, s-au ispravit banii adunati si piatra pentru zid. Tot atunci a venit ordin de la autoritati sa opreasca lucrarea, pana va obtine firman de la Constantinopol. Astfel, batranul, simtindu-si sfarsitul apropiat, astepta cu bucurie slobozirea din legaturile trupului.
Pe cand Cuviosul Irinarh era bolnav, s-a apropiat ucenicul de el si l-a intrebat, plangand:
– Cinstite parinte, daca te vei duce din viata aceasta, ce sa fac eu? Nu voi putea sedea singur fara de sfintia ta in pustia aceasta.
– Dar ce socotesti sa faci? i-a zis batranul.
– Socotesc sa ma duc la Sfantul Munte sau in patria noastra, la manastire.
– Fiule, eu te sfatuiesc sa nu lasi acest Sfant Munte, ca Insusi Hristos l-a sfintit, aratandu-si din parte puterea si lumina dumnezeirii Sale. Sa nu socotesti ca am venit noi de voia noastra aici. Ci El ne-a trimis si pe mine si pe tine, ca asa a binevoit ca prin noi, strainii si saracii, sa-si arate dumnezeiasca Sa putere, sa zideasca sfanta Sa biserica si manastire pe Tabor si sa le aduca la starea lor cea dintai.
– Cinstite parinte, eu nu am darul sfintiei tale. Sfintia ta ai avut dar de la Dumnezeu, ca te iubeau si te respectau crestinii, iar arabii se infricosau si se temeau sa-ti faca rau, vazand minunile pe care le facea Dumnezeu prin sfintia ta.
– Fiule, minunile le-a facut Dumnezeu nu pentru mine, ca eu sunt om pacatos, ci pentru acest loc sfant al Sau, ca sa astupe gurile paganilor si sa-i infricoseze sa nu ne supere, ci sa ne lase in pace sa lucram in via Lui.
Dupa aceste scurte cuvinte, limba Cuviosului Irinarh a incetat sa mai graiasca. Mai traind putine ceasuri, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, la 26 decembrie, 1859.
Spunea ierodiaconul Nectarie ca, indata ce a raposat staretul, s-a auzit vestea aceasta peste tot. Atunci credinciosii din Nazaret si Cana Galileii, fiii sai duhovnicesti de prin sate, barbati si femei, alergau pe Muntele Tabor sa sarute moastele Cuviosului Irinarh si sa ia ultima binecuvantare.
Spunea iarasi ca la prohodirea arhimandritului Irinarh a venit mitropolitul Nazaretului cu preoti si mult popor din Galileea. Iar cand sa-l ingroape, unii rupeau, din evlavie, bucati mici din rasa bunului lor sfetnic, staret si parinte. Apoi a fost ingropat in biserica ctitorita de el.
Aceasta este viata si acestea sunt cateva din faptele Cuviosului Arhimandrit Irinarh Roseti din Muntele Tabor.
Preacuvioase Parinte Irinarh, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

ARHIMANDRITUL VISARION FAGARASANUL – Ctitorul Manastirii Cocos (1779-1862)

Arhimandritul Visarion era originar din Tara Fagarasului. In anul 1796 a intrat in obstea Manastirii Neamt, unde se formeaza duhovniceste si este tuns in monahism. Timp de aproape 20 de ani, monahul Visarion a avut ascultarea de tipograf, scotand cu migala numeroase carti de cult si de invatatura crestineasca de sub teascurile marii lavre. Invrednicindu-se de darul preotiei, in anul 1826 ieromonahul Visarion s-a dus la Muntele Athos, impreuna cu ucenicii sai, Gherontie si Isaia. Aici s-au nevoit 7 ani de zile in viata sihastreasca, cu post si rugaciune ziua si noaptea, sporind mult in lucrarea faptelor bune si rabdand nu putine ispite de la diavoli. Apoi, dorind sa intemeieze in Athos un schit pentru monahii romani si neavand posibilitati, Cuviosul Visarion a fost indemnat de Dumnezeu sa se intoarca in tara cu ucenicii sai. Deci, auzind de locurile pustnicesti din nordul Dobrogei si de salasele sihastrilor de la Niculitel, Taita, Celicul Mare, Celicul Mic si de sub dealul Cocosului, s-au stabilit aici. In aceasta parte a Dobrogei a existat, de altfel, cea mai veche vatra isihasta din tara noastra, datand din secolele IV-VI. Aici au fost vestitele cetati crestine Dinogetia, Noviodunum (Isaccea) si cetatea Vicina. Aici au fost martirizati pentru Hristos numerosi crestini daco-romani in secolele III si IV, iar in comuna Niculitel a existat unul din cele mai vechi centre manastiresti din Tarile Romane, inainte de secolele IX-XII.
Calauzit de mana lui Dumnezeu, Cuviosul Visarion s-a stabilit cu ucenicii sai tocmai in aceste locuri, pentru a reinnoi viata manastireasca ramasa in paragina din cauza ocupatiei straine. El venea din marea lavra a Neamtului, care a fost sute de ani cea mai inalta scoala romaneasca de formare si traire duhovniceasca. In anul 1833, ieromonahul Visarion a intemeiat Manastirea Cocos, cu hramul „Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, aproape de comuna Niculitel, adunand in jurul sau numerosi calugari din partea locului, din Moldova si din Transilvania. El a fost egumen si parinte duhovnicesc al acestui sfant lacas timp de 30 de ani, invatand, sfatuind si povatuind pe calea mantuirii numerosi calugari, sihastri, preoti de mir si credinciosi din satele dobrogene. Toti il socoteau parintele lor duhovnicesc, il pretuiau si urmau sfatul lui, caci avea multa putere in cuvant si ducea o viata aleasa. Credinciosii din partea locului il socoteau sfant inca din viata, caci vindeca pe cei bolnavi cu rugaciunea si dobandea multe suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu. Insasi Manastirea Cocos, cu randuiala de viata atonita, era pentru romanii dobrogeni un adevarat liman duhovnicesc, caci vestea marelui staret atragea pelerini din toate partile, pana si din Ardeal. Dupa o nevointa ca aceasta, in vara anului 1862, Cuviosul Visarion arhimandritul s-a mutat la cerestile lacasuri, lasand in urma sa un sobor numeros de calugari si sute de fii duhovnicesti.
PUSTNICUL GHERASIM CEL NEBUN PENTRU HRISTOS – Manastirea Neamt (secolul XIX)

Acest cuvios parinte a trait in obstea Manastirii Neamt in a doua jumatate a secolului trecut. Dupa ce s-a ostenit multi ani in ascultarile cele mai de jos ale manastirii, a inceput a se preface ca este nebun, pentru dragostea lui Hristos. Se imbraca rau, vorbea fara randuiala, umbla fara incaltaminte. Si toate acestea le facea pentru a-si ascunde petrecerea sa cea de taina. Inainte de sfarsitul sau, a zis unui parinte aceasta proorocie: „In vremea de apoi Manastirea Neamt se va pustii, Agapia se va scufunda si Varatecul va arde”.
Vazand viata lui, staretul manastirii i-a randuit sa locuiasca intr-o chilie parasita din marginea padurii, mai sus de Schitul Vovidenia. Acolo a petrecut monahul Gherasim singur, mai mult de 20 de ani, in lipsa, in smerenie si in ascunsa nevointa duhovniceasca. Ziua citea la Psaltire in chilie, iar noaptea se ducea in padure si acolo se ruga cu lacrimi si rugaciuni fierbinti catre Dumnezeu. n zorii zilei se intorcea la chilie si dormea putin, apoi iar isi continua nevointa sa. Mancarea o primea de la obste. Zilnic venea cu o cofa de lemn la trapeza, isi lua hrana pe o zi si se intorcea. Intr-o zi a observat egumenul ca parintele Gherasim de la Vovidenia n-a venit sa-si ia de mancare. La fel, nici in ziua urmatoare. Atunci s-au dus doi calugari la el si, intrand pe fereastra inauntru, caci usa era incuiata, au gasit pe pustnicul Gherasim, care se prefacea ca este nebun, adormit in mijlocul chiliei. Apoi, cautand sa-l ridice de jos, au observat ca avea o hartie in mana sa. Pe hartie erau scrise cu creionul aceste cuvinte:
„Iertati-ma, parintilor si fratilor, pe mine pacatosul pentru toate sminte- lile pe care vi le-am facut si nu incetati a va ruga pentru mine ca n-am putut si lui Hristos sa plac, si pe oameni sa nu-i smintesc. Gherasim pacatosul”.
Auzind toate acestea, staretul manastirii a zis: „Slava Tie, Doamne, ca ne-ai descoperit taina vietii parintelui Gherasim!” Atunci au inteles cu totii ca pustnicul Gherasim s-a prefacut bolnav de minte, pentru a fi defaimat de oameni si a slavi mai mult pe Dumnezeu. Deci, fiind petrecut de tot soborul, a fost ingropat cu cinste in cimitirul manastirii.
IEROSCHIMONAHUL IONA – Egumen al Schitului Sihla-Neamt (secolul XIX)

In prima jumatate a secolului XIX a fost un egumen vestit la Schitul Sihla, numit Iona ieroschimonahul. Acest egumen era foarte nevoitor in post, in rugaciune, in blandete si celelalte osteneli calugaresti. Dar cel mai mult decat toate era milostiv si iubitor de straini. Spuneau batranii ca odata s-a dus egumenul cu ucenicul sa taie lemne de foc in padure. Si pe cand taiau un fag uscat, au aflat un burduf plin cu galbeni ascuns in tulpina lui. Atunci au coborat in schit si au spus tuturor de aflarea banilor. Din ziua aceea, egumenul Iona a inceput sa faca multe innoiri in Schitul Sihla: reparatii la biserica, chilii noi, vesminte, hrana si imbracaminte pentru calugari. Pe langa acestea, s-a marit si obstea, ajungand pana la 20 de parinti si frati. Din acesti bani, parintele Iona facea si multe milostenii, incat ajunsese renumit in tot tinutul Neamt. Cum auzea ca se face o biserica noua, indata trimitea un calugar cu bani si alte daruri. De asemenea, daca auzea de familii cu multi copii, de vaduve si orfani, in aceeasi zi trimitea ucenici cu bani, cu haine si mancare la casele lor. Uneori, parintele Iona cobora din munte si mergea la Targu Neamt pentru nevoile schitului. Cum auzeau oamenii, indata ii ieseau pe cale; unii pentru binecuvantare, iar altii pentru milostenii, caci era .vestit peste tot numele lui. Asa a petrecut Cuviosul Iona toata viata sa, bineplacand lui Dumnezeu si iubind pe saraci. Apoi, ajungand la adanci batraneti, s-a mutat cu pace in odihna lui Hristos, iar trupul sau a fost ingropat alaturi de biserica.
SFANTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA (1787-1868)

Viata

Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica s-a nascut la 7 octombrie, 1787, in Bucuresti, aproape de biserica Sfantul Visarion. Din Sfantul Botez a primit numele de Constantin.
Parintii sai se numeau Antonie si Floarea si erau foarte evlaviosi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost in tinerete preot de mir; apoi, intrand in viata monahala, s-a calugarit cu numele de Acachie. De asemenea, si mama Sfantului Calinic, fericita Floarea, dupa ce si-a crescut copiii, s-a retras in Manastirea Pasarea, primind marele si ingerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.
Tanarul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educatie religioasa aleasa, invatand carte in Bucuresti, la scolile care functionau in acea vreme pe langa biserici.
In anul 1807 a intrat in nevointa calugareasca la Manastirea Cernica, sub ascultarea cuviosului staret, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns in schima monahala cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de insusi mitropolitul Tarii Romanesti, Nectarie. Tot atunci primeste si ascultarea de eclesiarh al Manastirii Cernica. In vara anului 1812 a calatorit in Moldova dupa ajutoare, impreuna cu duhovnicul sau, ieroschimonahul Pimen, iar in anul 1817 a calatorit la Sfantul Munte.
La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales staret in Manastirea Cernica. Nu avea atunci decat 31 de ani. Pentru sfintenia vietii lui si buna chivernisire a manastirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit si conduce Manastirea Cernica timp de 32 de ani, formand o aleasa obste monahala.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Ramnicului – Noului Severin, pe care o pastoreste timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la manastirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se muta la cerestile lacasuri.
Canonizarea Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica s-a facut la 21 octombrie, 1955, iar praznuirea lui se face la 11 aprilie.

Fapte si cuvinte de invatatura

Cuviosul Calinic, inca pe cand era calugar tanar in Manastirea Cernica, postea foarte mult, isi implinea regulat canonul si pravila cu multa osardie si se lupta impotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, insa nu intins pe pat, ci pe un scaunel intr-un colt al chiliei, dupa marturia batranului Hariton, iar ziua lucra impreuna cu parintii la ascultarile cele mai grele ale manastirii.
Dupa plecarea la Sfantul Munte a duhovnicescului sau parinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic si-a pus aceasta aspra randuiala, ca in toata saptamana sa nu manance bucate fierte la foc, fara numai paine cu apa dupa apusul soarelui, iar sambata si Duminica sa mearga la trapeza impreuna cu parintii si sa se mangaie cu infranare.
Marturisesc parintii care l-au cunoscut pe Sfantul Calinic ca fata ii era mereu palida de multa postire si ochii adanciti in orbite din pricina multei privegheri si a atator lacrimi, caci dobandise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfanta rugaciune.
In anul 1813, murind de boala ciumei multi preoti calugari din Manastirea Cernica, staretul Timotei staruia mereu sa faca preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El insa se lepada de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind insa foarte ascultator si lasandu-se in voia lui Dumnezeu, a primit Taina Sfintei Preotii, savarsind cele sfinte in toata viata sa cu lacrimi si cu multa evlavie.
Dupa primirea darului preotiei, Sfantul Calinic a inceput si mai mult a se nevoi si a sluji cu osardie tuturor. Ca era plin de dumnezeiasca dragoste catre toti, dupa cuvantul ce zice: „Daca vrei sa te iubeasca toti, iubeste si tu pe toti”. De vedea pe cineva scarbit, impreuna cu el se intrista; pe cei bolnavi ii cerceta si dupa ale sale puteri ii mangaia, iar pe saraci mereu ii miluia. Pentru aceasta toti il iubeau ca pe un adevarat tata si parinte duhovnicesc.
Sfantul Calinic era atat de smerit, ca, pe cat se inalta cu cinstea si cu darul de catre toti, cu atat mai mult se smerea catre toti, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea sa fie mai mare, sa va fie voua sluga (Matei 20, 26).
Ajungand Cuviosul Calinic duhovnic al Manastirii Cernica, aproape toti parintii si fratii din obste se marturiseau la sfintia sa, pentru ca toti se cucereau de nevointa lui si isi faceau adapostire si mangaiere supararilor lor. Era atat de iscusit duhovnic, ca veneau la spovedanie nu numai monahii, ci si multa lume din afara si chiar mitropolitul.
Fericitul parinte Calinic, ori de cate ori era ocarat de cineva, graia de bine; iar pe cel care il nedreptatea indata il miluia si il ajuta cu tot ce putea. Insa la dansul in chilie altceva nu se gasea, fara numai un ulcior cu apa.
Spuneau parintii ca in chilia sa, cuviosul era atat de linistit, incat nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cand, adica, se odihnea si cand era la rugaciune.
Dupa marturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic savarsea in timp de 24 de ore doua mii de inchinaciuni si 300 de metanii mari, precum si pravila cea randuita fiecarui calugar la chilie.
Aceiasi duhovnici ai Manastirii Cernica adevereau ca Sfantul Calinic, inca din anii tineretii, primise darul neincetatei rugaciuni a lui Iisus, prin care se facuse casa a Duhului Sfant si vas al alegerii.
In primavara anului 1817, Cuviosul Calinic impreuna cu Ignatie duhovnicul si cu un alt calugar s-au sfatuit sa posteasca desavarsit tot Postul Mare, pana la Sfintele Pasti. Deci, luand binecuvantare de la staretul manastirii, Dorotei, au inceput aceasta aspra si mai presus de putere nevointa. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a facut la toti o grea ispita. Calugarul n-a putut sa posteasca deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cateva saptamani, apoi, slabind foarte tare, s-a imbolnavit si cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desavarsit pana in joia Canonului Mare (Adica pana in joia din saptamana a cincea a Postului Mare), cand a mancat o jumatate de prescura. Dar, voind sa implineasca cele 40 de zile de post, asemenea Mantuitorului si sfintilor de demult, s-a imbolnavit de o cumplita ameteala de cap si slabire a firii, incat n-a mai stiut nimic de sine pana in Duminica Tomei. Pentru aceasta, staretul Dorotei era foarte mahnit, crezand ca nu va mai scapa cu viata.
Insa, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic si-a venit din nou in simtire, spre bucuria staretului si a tot soborul. Din ceasul acela, parintele Dorotei i-a randuit sa tina toata viata calea cea imparateasca. Adica sa se impartaseasca zilnic din masa cea de obste la trapeza. Deci, facand ascultare, parintele Calinic manca zilnic cu fratii la masa, fara sa mai aiba nimic de mancare la chilie sau sa guste ceva fara binecuvantare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a ramas cu o permanenta durere de cap, pe care a simtit-o pana la obstescul sau sfarsit.
In vara aceluiasi an, Sfantul Calinic n-a mancat paine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, dupa apusul soarelui, manca cate o felie de pepene si fructe crude, ca sa-si potoleasca slabiciunea firii si sa nu calce porunca staretului.
Ucenicul sau, arhimandritul Anastasie Baldovin, marturisea ca in toata viata sa cuviosul nu dormea intins pe pat, ci atipea cateva ceasuri pe un scaun, imbracat si incins cu o curea lata de piele. Era ca o adevarata santinela, gata oricand de lupta, veghind neincetat asupra nevazutilor vrajmasi care incercau sa-l ispiteasca, fie prin trup, fie prin ganduri.
Acelasi ucenic zicea ca nimeni nu putea sa ascunda ceva sau sa spuna vreo minciuna inaintea Sfantului Calinic, pentru ca era inaintevazator si indata descoperea adevarul si cele ce urmau sa se intample in viitor.
Acelasi ucenic prea iubit al Sfantului Calinic spunea ca dascalul sau era atat de bland si smerit cu inima, incat oricine socotea ca are in fata sa un inger, iar nu un om pamantesc. De aceea toti il iubeau, il cinsteau si il aveau ca pe un adevarat sfant, atat calugarii si mirenii, cat si episcopii si dregatorii tarii.
Dupa ce a fost randuit staret, cuviosul se silea, nu numai cu viata sa, ci si cu alese sfaturi duhovnicesti, sa indrepteze pe calugarii lenesi si tulburatori din manastire. Si pe multi ii indrepta pe calea cea buna, iar pe cei razvratiti si neascultatori ii scotea afara din obste, dupa porunca apostolului, ca sa nu vatame si pe altii.
Sfantul Calinic socotea ca ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi si temelia vietii calugaresti. Astfel, invata pe fiii sai duhovnicesti ca „viata de obste, in sfanta ascultare, a intemeiat-o Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vietii Sale pamantesti”.
Spuneau parintii si aceasta, ca marele staret nu ingaduia deloc clevetirea in viata calugareasca. Caci o socotea „moartea sufletului”. In locul multei vorbiri, el sfatuia pe ucenici sa practice neincetat tacerea si rugaciunea lui Iisus.
Aceiasi parinti spuneau de Cuviosul Calinic ca isi implinea chemarea de staret cu mare ravna si frica de Dumnezeu, stiind ca „lucrul cel mai greu si anevoios este mestesugul calauzirii sufletelor pe calea mantuirii”.
Uneori zicea catre ucenici:
– Staretul este inima tuturor inimilor care il cauta si ii cer sfat si mangaiere. El este calea spre desavarsire a tuturor sufletelor credincioase din jurul sau.
Cuviosul obisnuia adesea sa pescuiasca la lacul din jurul manastirii, iar pestele pe care il prindea il dadea la obste pentru hrana parintilor. Intr-o zi, un calugar tanar, curatind de solzi o caracuda mica, a inceput a carti si, lovind-o cu cutitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tata-tu, pe mama-ta, pe mosu-tu, pe stramosu-tu, care aveau solzi mai mari, ca nu ma necajeam atata!” Apoi tot el raspundea: „Am venit si cu tata, si cu mama, si cu mosul, si cu stramosul, dar i-au luat parintii duhovnici cei din comitet si parintele staret”.
Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului staret Calinic. Atunci el, stand putin pe ganduri, pentru a inlatura orice pricina de sminteala din manastire, a zis:
– De azi inainte nu voi mai pune peste in gura mea! Si intr-adevar, pana la sfarsitul vietii sale nu a mai mancat niciodata peste, pazind cu sfintenie fagaduinta data lui Dumnezeu. Se hranea numai cu verdeturi, si acelea o data pe zi, cu multa infranare.
In timpul rascoalei din anul 1821, multi locuitori din Bucuresti s-au adapostit la Manastirea Cernica. Bunul staret i-a gazduit pe toti in insula Sfantului Nicolae, prin chiliile calugarilor, iar pe calugari i-a mutat in insula Sfantului Gheorghe. In acele zile de grea incercare pentru tara, multa mangaiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfantul Calinic. Ca pe toti ii imbarbata, ii odihnea si ii hranea in mod gratuit din alimentele manastirii.
In primavara aceluiasi an, auzind turcii de multimea mirenilor adapostiti in insula Cernicai si socotind ca ar fi dintre rasculati, au inconjurat manastirea cu tunuri si stateau gata s-o distruga, iar pe cei aflati in ambele insule sa-i ucida cu sabia. Atunci Sfantul Calinic a adunat tot poporul si pe calugari in biserica, le-a tinut cuvant de imbarbatare si au facut impreuna priveghere de toata noaptea. Iar a doua zi a trimis un calugar cu jalba la mai- marele turcilor din tabara alaturata. Si astfel, cu rugaciunile Sfantului Calinic, cu lacrimile poporului si cu mijlocirea Sfantului Nicolae, s-au linistit turcii si s-au izbavit cu totii de la moarte.
Terminandu-se hrana in Manastirea Cernica, calugarii si mirenii erau amenintati de cumplita foamete. Deci, cazand Sfantul Calinic la rugaciune cu multe lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului si a Sfantului Nicolae si ceran- du-le grabnic ajutor, indata a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele staret de la rugaciune, au intrat pe poarta manastirii cinci care trase de cate doi boi, pline cu pesmeti de paine, trimise de pasa, mai-marele turcilor din tabara apropiata.
Tot in anul 1821, un alt pasa, care isi avea tabara in satul Pantelimon, a rapit o calugarita din Manastirea Pasarea, drept ostatica. Dar Sfantul Calinic, nerabdand sa fie mireasa lui Hristos in mainile paganilor, a facut jalba la stapanire si a izbavit calugarita din mainile turcului. Deci, suparandu-se cumplit, pasa a hotarat sa porneasca noaptea cu armele asupra manastirii, ca s-o prade si sa ucida pe staret.
Atunci Sfantul Calinic, auzind de razbunarea turcului, a facut priveghere de toata noaptea, cerand ajutorul lui Dumnezeu. Si iarasi prin minune a fost izbavit de, primejdie. Caci, chiar in noaptea aceea, pe cand pasa lua cafeaua, ca apoi sa navaleasca asupra manastirii, o sluga a sa a incercat sa-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se in punga cu galbeni, turcul a scapat cu viata. Cutremurat de aceasta minune, a doua zi pasa a trimis acei galbeni la Manastirea Cernica, din care, dupa porunca cuviosului, s-a facut la intrare o fantana, cunoscuta pana astazi cu numele de „Fantana turcului”.
Pe langa innoirea vietii duhovnicesti in obstea sa, marele staret al Cernicai s-a ingrijit si de cele necesare vietii pamantesti, dupa exemplul inaintasilor sai. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfantului Nicolae, iar cu banii donati de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucuresti a zidit o biserica mare cu cetate in insula Sfantului Gheorghe, pentru ca nu mai incapeau calugarii intr-o singura biserica.
Mai inainte insa de inceperea bisericii, i s-au aratat noaptea in vis Sfantul Ierarh Nicolae, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si fericitul staret Gheorghe. Deci, Sfantul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoala-te si sa zidesti in ostrovul cel mic o biserica in numele Sfantului Mucenic Gheorghe…”. Marele Mucenic i-a adaugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi iti vom trimite tot ce-ti va trebui”. Iar staretul Gheorghe i-a zis: „Sa nu ai nici o indoiala in inima ta”.
Aceasta vedenie aratandu-se deodata si Cuviosului Pimen duhovnicul, l-a incredintat pe Sfantul Calinic sa inceapa lucrul. In anul 1832 a inceput noua biserica. In anul 1838 s-a daramat de un puternic cutremur, iar dupa patru ani a fost zidita din nou, asa cum se vede pana astazi. A mai zidit din anul 1846 biserica Manastirii Pasarea si alte cateva biserici parohiale.
Sfantul Calinic a fost, de asemenea, si un bun iconom al Manastirii Cernica si al celorlalte Manastiri – Pasarea, Snagov, Caldarusani, Ciorogarla si Poiana Marului – care erau sub administratia sa. Cand a intrat staret, Cernica avea doar „o teleguta cu un bou ce se conducea de un calugar pe ulitele Bucurestilor, si oricine voia din popor arunca cate o paine in acea teleguta; apoi se intorcea la manastire si impartea acea paine pe la calugari. Iar pentru imbracamintea calugarilor se trimitea de la domnie si de la alti buni crestini”.
Or, venerabilul staret in putina vreme a refacut iconomia manastirii, a facut un mare metoc in satul Buesti-Ilfov, a ridicat case si adaposturi pentru oameni si vite, a cultivat pamantul cu tot felul de cereale, a plantat vii si paduri, incat se mirau toti de priceperea lui. Acolo crestea manastirea cirezi de vite si turme de oi pentru hrana si imbracamintea calugarilor din lavra.
Fiind chemat si propus de cateva ori sa fie Mitropolit al Tarii Romanesti, Sfantul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrajmas din preajma sa, indemnat de zavistnici, i-a dat otrava. Pe cand marele staret zacea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, nu credeam si nu doream sa mor otravit”. Atunci, in umbra noptii, un glas de taina i-a raspuns: „Nu vei muri de otrava. Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Ramnicu-Valcea, unde vei indrepta Biserica si clerul care este in scazamant”.
In ceasul acela, cuviosul s-a sculat sanatos din pat si s-a dus la Utrenie, ca era miezul noptii.
Pentru blandetea si sfintenia vietii sale atat de multi calugari s-au strans in jurul Sfantului Calinic, incat nu mai incapeau in amandoua insulele, in anul 1850, cand a plecat ca episcop la Ramnicu-Valcea, a lasat in Manastirea Cernica peste 350 de calugari cu viata aleasa.
Pe cand era staret, a venit pitarul manastirii la Cuviosul Calinic si l-a instiintat ca s-a ispravit faina. Iar el a raspuns:
– Sa avem nadejde la Maica Domnului si la Sfantul Ierarh Nicolae si nimic nu ne va lipsi.
Apoi, intrand in chilie, a cazut la rugaciune inaintea icoanei protectorului sau, zicand: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mangaietorule al saracilor si cald-folositorule al celor ce te roaga cu credinta, vino si acum si ajuta smeritei turmei tale si ne scapa de foamete, precum ai mantuit pe cei ce erau sa se inece in mare, ca nu avem alt ajutor dupa Maica Domnului, afara de tine…”. Apoi, dupa Vecernie, a pus sa se citeasca in biserica Paraclisul Sfantului Nicolae.
Astfel, Sfantul Ierarh Nicolae, ascultand rugaciunea placutului sau, a venit imediat in ajutorul Manastirii Cernica. In ceasul acela a sosit la arhondaricul manastirii un car cu boi incarcat cu faina. Erau doi oameni necunoscuti, trimisi cu aceasta milostenie de stapanul lor, care, dupa ce au descarcat povara, indata au plecat.
Drept recunostinta, marele staret a adunat soborul in biserica si, dupa Pavecemita, au cantat acatistul Sfantului Nicolae. Apoi, binecuvantand faina, a pus sa se faca paine in noaptea aceea pentru mangaierea parintilor si fratilor.
In alta zi. pe cand vorbea cu parintele Pimen, duhovnicul sau, a venit la Sfantul Calinic un om cerandu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. Dupa un ceas a venit un tanar si a spus staretului: „Parinte, tatal meu a murit si a lasat sa aduc la manastire o mie de lei. Iata aici cinci sute si restul il voi aduce mai pe urma, ca nu ii am acum”. Apoi a plecat. Atunci batranul duhovnic a intrebat pe cuviosul:
– Ce cugetai, parinte Calinic, cand ai dat milostenie acelui om? Iar blandul staret i-a raspuns:
– As fi vrut sa-i dau o suta de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci si am primit cinci sute.
In anul 1829, luna iulie, in dimineata unei zile de praznic, statea Cuviosul Calinic in chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastra, a vazut multime de musafiri care atunci venisera, iar pe bietii calugari, „ascultatorii din arhondarie”, cum alergau in toate partile ca sa slujeasca musafirilor. Deci, cautand la dansii cu durere de inima, a zis in sine:
– Ah, Dumnezeule, cum are sa se defaime chipul monahicesc prin petrecerea impreuna cu mirenii! Si tare oftand, a inceput sa citeasca icoasele Sfantului Ierarh Nicolae.
Spuneau ucenicii Sfantului Calinic „ca faptele ii erau intocmai dupa graiul gurii si nu putea nimeni sa-i gaseasca nici un cusur. Ca, dupa cum invata, asa si lucra. Ca zice si Mantuitorul: Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).
Aceiasi ucenici marturiseau ca Sfantul Calinic „cu multa mahnire a primit alegerea de episcop, la 14 septembrie, 1850, fiindca n-a putut strica hatarul iubitului sau fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Stirbei – domnul Tarii Romanesti – si s-a supus la voia obstestii Adunari…”.
Spunea Sfantul Calinic in ceasul despartirii de fiii sai duhovnicesti:
– Calugarul, oriunde va merge si oricat bine va gasi, tot nu este ca unde si-a pus metania, fiindca inima lui nu este in pace.
Alta data iarasi le spunea:
– Iubitii mei frati si fii, trebuie sa avem mare grija cand intram in Sfanta Biserica sau in Sfantul Altar, ca acolo este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos de fata in Sfintele Taine.
Spunea ucenicul sau, Anastasie, ca, indata dupa asezarea sa in scaunul episcopiei de la Ramnicu-Valcea, a si inceput a da porunci la protopopi, ca unde s-ar afla vreun om necununat sa-l cunune si sa-l cerceteze pentru ce nu se cununa si „sade cu posadnica”.
Spunea iarasi acelasi ucenic ca Sfantul Ierarh Calinic avea mare evlavie catre Sfantul Ierarh Nicolae, al carui acatist il citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu si al marelui ierarh, protectorul sau, a rezidit din temelie Catedrala episcopala din Ramnicu-Valcea, casele episcopale si seminarul, intre anii 1854-1856, care fusesera distruse de incendiul din 1847. Odata cu biserica, blandul episcop a redeschis si vestita tipografie a Episcopiei din Ramnic, in care a tiparit tot felul de carti de slujba si de zidire sufleteasca, pe care apoi le trimitea gratuit la preoti si credinciosi.
Spunea iarasi arhimandritul Anastasie Baldovin despre dascalul sau, Preasfintitul Calinic:
– Ma minunam de asa viata mai presus de fire, pentru ca vedeam ca slujesc un sfant viu. De aceea indrazneam de multe ori si il intrebam cate ceva despre tainele dumnezeiesti si el imi descoperea ceea ce cunostea ca-mi este de folos si cat putea sa incapa in mintea mea cea slaba si intunecata. Iar daca inaintam cu intrebarile mai departe, imi zicea: „Nu este acum timpul pentru asemenea intrebari”.
Acelasi ucenic spunea:
– Avea obicei fericitul ca, dupa rugaciunea de seara, ma tinea langa preasfintia sa mai mult timp, povatuindu-ma in credinta si la datoriile mele monahale si multe lucruri de taina imi descoperea.
Adeseori imi zicea fericitul:
– Fiul meu, multi surit din calugari si mireni numai cu numele crestini, iar cu viata si cu faptele sunt departe de adevarul crestinatatii. De aceea, la unii ca acestia nu ai voie sa le arati ceea ce ai vazut la mine. Iar la cei pe care ii vei cunoaste ca sunt crestini buni si cred in darul si puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine sa le arati si sa le scrii, numai dupa ce ma voi duce din aceasta lume trecatoare.
In vara anului 1854, mergand Sfantul Calinic spre Targu-Jiu, insotit de ucenicul sau si mai multi slujitori, la rugamintea credinciosilor a poposit peste noapte intr-un sat din cale. Si iata, fiii unui om instarit au marturisit bunului pastor ca tatal lor a murit de mai multi ani, dar trupul lui n-a putrezit in pamant. L-au dezgropat de trei ori, i-au facut parastas cu arhierei si cu preoti, dar trupul sau tot intreg l-au scos din groapa.
Deci, l-au rugat pe Sfantul Calinic sa le dea voie sa-l dezgroape a patra oara pe tatal lor, iar dupa ce fericitul va termina liturghia arhiereasca, sa-i citeasca rugaciunile de dezlegarea pacatelor la mormant. Si bunul pastor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. Dupa terminarea liturghiei au mers cu totii la mormant. Trupul raposatului, intreg si nevatamat, era rezemat de zidul bisericii. Si iata, o, minune preaslavita! In timp ce Sfantul Calinic citea rugaciunile de dezlegarea pacatelor, trupul cel neputred a inceput a se preface in tarana, de la picioare spre cap. La sfarsitul rugaciunilor, intreg trupul sau se prefacuse intr-o gramajoara de tarana amestecata cu oase albe. Uimiti toti de aceasta, au dat slava lui Dumnezeu.
Spunea parintele Anastasie, ucenicul Sfantului Calinic, ca au poposit impreuna timp de trei zile la Schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic si arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viata sa in toate hotarele Olteniei si dincolo de Carpati. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Ramnicu-Valcea, au poposit putin intr-o poiana. Si, plecand insotitorii sai inainte, Sfantul Calinic statea jos si plangea.
– De ce plangi, Preasfintite? l-a intrebat ucenicul. Te doare stomacul?
– Nu, fiul meu, a raspuns el. Dar nu credeam sa mai traiesc, sa vad alt staret schimbandu-se in Cernica. Nicandru, staretul Cernicai, a murit!…
Deci, ucenicul insemnand ziua si ceasul acela, a plecat dupa doua saptamani la Manastirea Cernica si s-a incredintat ca arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar in ziua si ceasul in care a plans Sfantul Calinic.
Odata, pe cand Sfantul Calinic slujea Sfanta Liturghie in paraclisul Episcopiei Ramnicului cu mai multi slujitori, a fost adusa la biserica o femeie legata in lanturi, cumplit chinuita de un duh necurat. La sfarsitul slujbei, protoiereul orasului a rugat pe bunul pastor de suflete sa-i citeasca o rugaciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregatit molitfelnicul. Dupa citirea rugaciunii, Sfantul Calinic a binecuvantat pe femeia bolnava de trei ori in numele Preasfintei Treimi si a zis:
– In numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te! In clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculandu-se sanatoasa de jos, saruta cu lacrimi sfintele icoane, multumind binefacatorului ei. Apoi, intrand Sfantul Calinic in chilia sa, a inceput a plange cu multe lacrimi.
– De ce plangi, Preasfintite? l-a intrebat ucenicul. – Nu am nimic, fiul meu, dar vad ca pentru multele mele pacate ma pedepseste Dumnezeu. Spuneti la toti ca nu pentru mine pacatosul a facut Dumnezeu aceasta minune de a tamadui pe femeia bolnava.
Spunea acelasi ucenic despre Sfantul Calinic:
– Era atat de milostiv, incat, cand nu avea ce sa dea milostenie, isi dadea hainele de pe Preasfintia sa si, plangand, se ruga de mine nevrednicul ca sa caut bani de unde voi sti, ca sa aiba sa dea la „fratii lui Hristos”, caci asa numea fericitul pe saraci si neputinciosi.
Odata, pe cand Sfantul Calinic iesea de la slujba, la o biserica din Craiova, epitropul i-a dat sase galbeni. Iar in ograda episcopiei, o femeie cerandu-i milostenie, a scos acei galbeni si i-a pus in mainile ei.
Dupa trei zile, aceeasi femeie a venit iar la usa Sfantului Calinic sa ceara milostenie. Deci, chemand pe parintele Anastasie, ucenicul sau, i-a poruncit zicand:
– Da milostenie femeii de afara.
– Preasfintite, a raspuns el, aceasta femeie a primit sase galbeni cand ne-am intors de la biserica.
Iar blandul pastor i-a zis cu asprime:
– Dar cuviosia ta, daca ai mancat ieri, astazi nu mai mananci? O fi fost si ea datoare la cineva si de aceea mai cere. Du-te si da-i milostenie!
Din clipa aceea pana la sfarsitul vietii Sfantului Calinic, n-a mai indraznit ucenicul sa-i faca vreo observatie in privinta milosteniilor.
Spunea iarasi ucenicul despre Sfantul Calinic:
– Cand hirotonea preoti, nu numai ca nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea si pe altii a le lua ceva. Iar cand plecau preotii pe la bisericile lor, ii chema inaintea sa si ii povatuia cum sa se poarte in societate si cu enoriasii lor. Apoi le dadea bani de cheltuiala pe drum, carti de preotie si alte carti de invatatura.
In timpul domniei lui Cuza Voda – spunea ucenicul Sfantului Calinic – s-a intamplat o tulburare in Seminarul Episcopiei de Ramnic si Preasfintia sa, cu darul si cu blandetea sa, a potolit acea tulburare. Afland de aceasta, mitropolitul Nifon si ministrul de Culte, Scarlat Cretulescu, au trimis de la Bucuresti un functionar in ancheta.
– Nu mai este nevoie ca sa faci dumneata cercetare – a zis Sfantul Calinic – pentru ca eu, ca episcop, i-am linistit si multumit pe toti. Sa spui la cei care te-au trimis ca sunt in nestiinta de aceasta.
Auzind de cuvintele Sfantului Calinic, ministrul s-a suparat si, intrand in audienta la domnitor, i-a spus:
– Maria Ta, sa iscaliti decretul de suspendare a episcopului de Ramnic si darea lui in judecata, iar daca nu, sa-mi primiti demisia.
– Demisia dumitale pot sa o primesc, dar decretul contra episcopului de Ramnic niciodata nu-l voi semna, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce inalta a strigat:
– Mai Scarlat, acela, episcopul Ramnicului, Calinic, este adevaratul si sfantul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este in toata lumea.
Sfantul Calinic, avand darul inaintevederii, intr-una din zile a spus ucenicului sau, Anastasie:
– Sa stii, fiul meu, ca la 1866, Cuza nu mai este domn al tarii si au sa se faca mari schimbari. Sa mai stii ca la 1877 are sa vina in tara imparatul Rusiei cu familia si cu ostirile sale si are sa treaca Dunarea, sa se bata cu turcii, dar rusii au sa fie invinsi de turci. Dupa aceea, rusii au sa cheme in ajutorul lor ostirea romana si, cu ajutorul lui Dumnezeu, au sa faca romanii mari victorii, incat sa-i laude si sa-i admire toate continentele lumii. Dupa acest razboi sangeros, are sa fie un razboi cu condeiul, adica cu diplomatia. Si dupa aceasta are sa vina un razboi asa de mare, cum nu a fost de cand pamantul, si ferice de cei care vor scapa dupa acest mare razboi.
Adeseori mergand Sfantul Calinic in vizita canonica prin eparhie, i-a placut locul linistit de la Schitul Frasinei. De aceea a voit sa faca aici manastire de chinovie ca la Cernica. Deci, numaidecat, in anul 1863 a pus de s-a zidit biserica frumoasa si chilii pentru parinti si a asezat reguli ca in Cernica, unde s-au adunat vreo cativa calugari. Insa, pentru asprimea locului, n-au putut sa se adune prea multi parinti.
Dupa zidirea Manastirii Frasinei, a voit Sfantul Calinic ca in acest lacas sihastresc sa nu intre niciodata parte femeiasca. De aceea, inainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un kilometru mai jos de Frasinei o piatra pe care scrie urmatoarele:
„Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Ramnicului Noului Severin.
Acest lacas s-a cladit din temelie de noi, spre a fi chinovie de parinti monahi. Si fiindca prin partea femeiasca putea sa se aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolea, de aceea, sub grea legatura s-au oprit ca de la acest loc sa nu mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa fie asupra lor, precum: saracia, gubavia si tot felul de pedepse. Si iarasi, cele ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Ramnic, 1867, ianuarie, 17”.
In vara aceluiasi an, dupa innoirea Manastirii Frasinei, o copila din satul Muereasca, care pastea vitele aproape de hotarul manastirii, alergand dupa vite, a trecut din greseala mai sus de piatra cu legamantul pus de Sfantul Calinic. In ceasul acela, copila s-a imbolnavit de epilepsie.
La rugamintea parintilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfantului Calinic, rugandu-l s-o ierte si sa-i citeasca rugaciuni de vindecare.
– Ce trista intamplare, a zis blandul episcop. Sa mergem sa ne rugam pentru dansa.
Deci, a venit anume in satul Muereasca si a intrat in casa bolnavei. Copila zacea in pat in grea suferinta.
– Ma cunosti? a intrebat-o Sfantul Calinic. Iar bolnava a facut semn din cap ca il cunoaste. Apoi, mangaind-o, i-a zis:
– Ai sa te faci sanatoasa; da, da, ai sa te faci sanatoasa. Eu te-am iertat! Sa ne rugam lui Dumnezeu sa te ierte si El. Apoi si-a pus omoforul peste bolnava, i-a citit rugaciunea de iertare, a stropit-o cu agheasma pe frunte si i-a zis din nou: „Da, da, ai sa te faci sanatoasa!” Si a plecat.
Dupa o zi, copila s-a sculat sanatoasa din pat. Vestea acestei minuni s-a raspandit in toate partile, caci toti il cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevarat sfant si facator de minuni.
Spunea arhimandritul Anastasie si despre alta minune:
– Fiul mesterului Costache, care zidise Catedrala episcopala din Ramnicu-Valcea si Manastirea Frasinei, s-a imbolnavit de epilepsie. Boala il chinuia tot mai cumplit. Batranul mester a alergat la Sfantul Calinic, cerandu-i cu lacrimi rugaciuni de vindecare pentru fiul sau.
– Du-te acasa, mestere Costache, i-a zis Preasfintitul, si te roaga Maicii Domnului.
Cum a intrat in casa, tatal si-a gasit feciorul sanatos, rugandu-se in fata icoanei Maicii Domnului.
– Rugati-va si voi Maicii Domnului, a zis copilul. Nu vedeti cum se roaga Preasfintitul Episcop? De acum inainte nu ma mai imbolnavesc!
In acelasi ceas a venit si parintele Anastasie cu moastele Sf. Mercurie, sa se sarute copilul, dupa porunca Preasfintitului Calinic.
Spunea iarasi ucenicul sau ca, din anul 1820 si pana cand s-a mutat din viata aceasta, peste n-a mancat, fara numai verdeturi, si acelea fara untdelemn, o data pe zi. Iar unt, oua, branza si lapte numai sambata gusta cate putin, ca sa biruiasca mandria.
Acelasi arhimandrit spunea ca din anul 1850, cand a fost ales episcop, si pana in anul 1868, cand a decedat, nu si-a schimbat intru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia intru toate faptele cele bune. Chiar si hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cand era staret in Manastirea Cernica.
Pe cand era episcop de Ramnic, Sfantul Calinic toata ziua sedea cu cartea in mana si citea. Pentru ca sa nu-l cuprinda somnul sau sa-si risipeasca mintea de la lucrarea ei, obisnuia sa puna pe carte o greutate metalica rotunda, iar jos, in dreptul cartii, un lighean de tabla gol. Indata ce Sfantul Calinic se ingreuia de somn si isi pierdea echilibrul, greutatea metalica cadea in lighean si il destepta din nou la rugaciune si la citit. Astfel, cuviosul era permanent stapan pe vointa si pe trupul sau.
Se mai spunea despre dansul un fapt vrednic de stiut. Intrucat nu manca niciodata carne, dupa randuiala vietii monahale, daduse porunca parintilor de la episcopie sa nu manance nici ei carne. intr-o zi, stand in cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne fripta. Atunci a pornit incet dupa miros si a ajuns la chilia unui calugar. Dupa ce a batut la usa, a intrat inauntru. Calugarul tocmai frigea o bucata de carne. Deci, maniindu-se Preasfintitul de aceasta, a inceput sa-l mustre cu asprime, zicand:
– Hoitarule! Nu te-ai mai saturat de hoit? Nu vezi ca faci mancare viermilor si putoare?
Intr-adevar, Sfantul Calinic tinea ca ucenicii sai sa fie calugari si cu fapta, nu numai cu cuvantul.
Dupa saptesprezece ani de rodnica pastorie a turmei lui Hristos, adica la 24 mai, 1867, Sfantul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Manastirea Cernica, unde dorea sa-si dea obstescul sfarsit. A doua zi, de Inaltarea Domnului, a venit la biserica, a stat la liturghie si la urma a dat anafora parintilor, sarutandu-i toti mana. Pe urma a mers in chilia sa, cea mai dinainte gatita pentru sine, si de aici n-a mai iesit pana la sfarsitul sau, fiindca slabise cu totul de batranete si de mult post.
Spunea mitropolitul Nifon catre Anastasie, ucenicul Sfantului Calinic:
– Stiu ca voi, fratii Baldovini, ati servit cu frica de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cand vei vedea ca este greu bolnav, sa ma vestesti si pe mine ca sa ma marturisesc lui, caci am multe cuvinte care trebuie sa i le arat cat este in aceasta viata si sa-mi cer iertaciune. Dupa ce mitropolitul a intrat la Sfantul Calinic si s-a marturisit lui, a iesit de la el asa de vesel si luminat la chip, cum nu mai fusese in toata viata lui.
Plecand mitropolitul Nifon, a zis Sfantul Calinic, care zacea in pat, catre iubitul sau ucenic, Anastasie:
– Fiul meu, Nifon mi-a spus totul si cred ca este speranta de mantuirea lui. Sa stii ca la sapte ani cand ma va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul in mormant.
Aceasta prevestire s-a implinit intocmai.
In Joia cea Mare, anul 1868, spre sfarsitul lunii martie, Sfantul Calinic a chemat la chilia sa sapte preoti de au slujit Sfantul Maslu. Dupa otpust, le-a zis Preasfintitul:
– Parintilor, rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, ca poate zilele acestea ne vom desparti!
La rugamintea Sfantului Calinic, in fiecare seara venea in chilia sa ucenicul sau iubit, Cuviosul Anastasie, si ii citea toata pravila, caci acum slabise si nu mai putea sa si-o faca singur. Dupa terminarea rugaciunii statea mult de vorba cu parintele Anastasie si cu ceilalti parinti apropiati, dandu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.
Spunea parintele Anastasie ca intr-una din aceste seri de rugaciune si priveghere, i-a zis Sfantul Calinic:- Adu-ti aminte ceea ce ti-am spus in anul 1852 la Craiova, si de atunci pana acum, ca voi, fratii Baldovini, Anastasie si Orest, aveti sa-mi inchideti ochii si sa ma duceti la groapa. Asa ca acum mai am 14 zile si ma duc din aceasta lume. Ai grija sa ma imbraci la moarte cu vesmintele ce ti-am spus ca sunt trimise de calugarita Brancoveanca din Moldova (este vorba de Safta Brancoveanu din Manastirea Varatec, care a donat Sfantului Calinic un rand de vesminte in anul 1852).
Spunea iarasi parintele Anastasie ca, intr-o seara, „Preasfintia Sa, intinzand cu mine vorba despre mai multe invataturi si eu, stiind ca darul Sfantului Duh este cu desavarsire in el, i-am zis:
– Preasfintite Stapane, stii ca mult-putin, cat te-am servit, te-am servit cu credinta si dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva decat sa te rogi lui Dumnezeu ca sa-mi ierte pacatele mele pe aceasta lume.
Atunci Preasfintia Sa a inceput sa planga amarnic, incat m-a facut si pe mine pacatosul sa plang. Dupa ce s-a linistit, a inceput a-mi zice:
– Fatul meu, eu v-am primit in Manastirea Cernica, eu v-am calugarit si v-am luat din manastire si ati urmat mie. Stiu ca nu v-ati pazit datoriile si fagaduintele calugariei, insa sa va siliti a le pazi de aici inainte si va fagaduiesc ca, daca voi afla har inaintea lui Dumnezeu, am sa ma rog pentru voi si pentru toti ai mei”.
Dorind Sfantul Calinic sa asculte ultima liturghie pe pamant si sa se bucure de praznicul Invierii lui Hristos, in ziua de Pasti a slujit un preot Sfanta Liturghie in paraclisul chiliei unde sedea si s-a impartasit pentru ultima data cu Preacuratele Taine. Era in ziua de 7 aprilie, 1868.
In Joia luminata, adica la 11 aprilie, se implineau cele 14 zile prevestite de Sfantul Calinic. Cu cateva zile mai inainte a venit la el staretul manastirii, arhimandritul Stefan, „pe care il iubea foarte mult si i-a dat testamentul pentru inmormantare scris cu catava vreme inainte. Apoi l-a mai invatat si ceva lucruri duhovnicesti, vorbind amandoi multe ceasuri”.
In noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit parintele Anastasie la Sfantul Calinic si i-a citit Utrenia. Dupa otpust au stat amandoi de vorba, vorbind pentru mantuire si alte lucruri folositoare. Cand se lumina de ziua, parintele Anastasie s-a retras in chilia sa.
La orele 5 dimineata, Sfantul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca sa-l imbrace in camasa si haine de ingropare. Pe toate celelalte le daduse de pomana. Apoi singur s-a sculat, s-a spalat pe fata, s-a pieptanat si a binecuvantat pe toti cati erau in casa. Spunea ucenicilor ca „au venit niste oameni mari in casa si vor sa-l ia cu dansii”.
Cum statea asa in picioare, a cerut o cruce. Apoi, tinand crucea in mana, s-a inchinat ei, a sarutat-o si a zis:
– Sfanta Cruce, ajuta-mi! Iar catre ucenici a zis: Sa ne vedem in fericirea din cealalta lume! Si, rezemandu-si capul pe pieptul lui Gherman, a rasuflat adanc si si-a dat duhul in Mainile Domnului.
La inmormantarea Sfantului Calinic, de sambata, 13 aprilie, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai multi egumeni si zeci de mii de credinciosi, „incat nu mai incapeau in amandoua ostroavele”. Cu totii se sileau sa-i sarute mainile. Trupul sau era imbracat in vesminte arhieresti, asa cum poruncise el, si era asezat pe scaun, cu carja si Evanghelia pe brat.
Slujba prohodului s-a facut in biserica cea mare din ostrovul Sfantului Nicolae. Apoi, patru preoti l-au purtat pe brate, impreuna cu arhiereii si zeci de preoti si diaconi, si l-au inmormantat asezat pe scaun, in partea de nord a pridvorului bisericii Sfantul Gheorghe, ctitorita de el.
Dupa inmormantarea Sfantului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca sa cerceteze pentru stare – avere personala – si a aflat bani o rila si o jumatate de napoleon si multe adeverinte intarite cu iscalituri, de pe la toate locurile pe unde daduse milostenie, atat de aici, din Romania, cat si din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfantul Munte) si alte locuri de prin Turcia, care hartii s-au luat de minister”.
Despre marele episcop Sfantul Calinic spunea ucenicul sau, cuviosul Anastasie Baldovin, aceste cuvinte:
– Acest sfant episcop si arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a savarsit multe fapte mari si folositoare pentru aceasta tara si Biserica Romana.
Spunea iarasi despre el ca in timpul cat a trait in viata a facut sapte biserici mari si trei paraclise si a crescut mii de fii duhovnicesti.
Ultimele cuvinte ale ucenicului sau formeaza o solemna marturisire catre credinciosi:
– Declar pe constiinta, ca arhimandrit si duhovnic ce sunt eu pacatosul si in numele adevarului adevarat, ca acest Sfant Episcop Calinic, cum a iesit din pantecele maicii sale, tot asa a intrat in pantecele pamantului.
Plangerea smeritului Calinic Ieromonah, staretul Cernicai.

Stiu inceputul meu ca are sfarsit,
Si eu vietuiesc ca un fara de sfarsit,
Avand mintea inalta cugetatoare,
Si viata-mi merge spre scurtare,
Ziua, noaptea, cugetand cele desarte
Si eu m-am apropiat de moarte.
Cu cat vad ca se apropie moartea de mine,
Cu atat ma silesc a o scoate din pomenire,
Ca daca nu este cu putinta a scapa de moarte cu lucrul,
Eu ma silesc a scapa de ea cu gandul.
Oh si vai, cum m-am impietrit!
In fieste care zi petrecand frati la mormant
Si cu nimic nu m-am umilit,
Nici cu inima suspinand,
Sa plec ochii la pamant,
Sa ma uit in mormant,
Sa vad podoaba mea stralucind in oase insirate,
Pline de putoare si de viermi mancate!
Ah, cum striga mormantul catre mine,
Zicand: aicea vei sa te salasluiesti si tu maine.
Abate-te spre mine macar astazi,
Scotandu-ti mintea din lume,
Ca nu fara de veste sa dea moartea peste tine,
Ca pe lume cati o au iubit
Goi i-au trimis in mormant,
Razand si batjocorind pe cele ce aicea le-au agonisit,
Iar nu in Dumnezeu s-au imbogatit,
Ci vesnica munca o au mostenit
In tartarul cel nesfarsit.
Vai, vai de a mea ticalosire,
Cum nu-mi viu intru simtire,
Sa plang cu necontenire,
Vesnica mea osandire.
Vino, ticaloase suflete al meu,
Sa cadem cu plangere la Dumnezeu,
Rugandu-ne si Prea Curatei Fecioare
A mele bune chezasuitoare,
Ca sa faca milostiv pe Fiul sau,
Iisus Hristos Dumnezeu,
Ca sa ma izbaveasca de focul cel nesfarsit,
Ca cunoscand am gresit.
Sfintilor toti, rugati-va pentru mine,
Ca singur m-am lipsit de-al vostru bine,
Macar de acum inainte sa petrec cu pocainta.
Si sa ma savarsesc in credinta,
Ca sa castig vrednica odihna. Amin.
CALINIC, staretul Cernicai, 1822, August 1.

CUVANT DE INVATATURA al Sfantului Ierarh Calinic, rostit catre tot soborul Manastirii Cernica, in septembrie, 1850, cand a plecat ca episcop la Ramnicu-Valcea

Fratilor si Parintilor,
Dumnezeu asa binevoieste ca astazi sa ne despartim trupeste unii de altii, dar cu duhul cred ca vom fi impreuna pana la sfarsitul acestei vremelnice vieti, ca eu asa m-am rugat lui Dumnezeu, ca, unde mi s-au topit tineretile, acolo sa mi se si sfarseasca si aceasta viata, si cred ca se va adeveri. Ca nici un lucru nu este mai dulce decat cresterea in caminul parintesc, dupa cum adesea se intampla la noi calugarii, iar mai vartos inteleg cuvantul meu cei ce au gustat din acest pahar.
Caci, calugarul, oriunde va merge si oricat bine va gasi, tot nu este ca unde si-a pus metania; fiindca inima lui nu este in pace. Asa si eu, ca un calugar ce sunt, am petrecut aici intre aceste ostroave 43 de ani. Ganditi-va cu ce mahnire le las acum si ce jale ma cuprinde, care singuri o vedeti pe fata mea ca, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot sa va spun tot ce am in inima, fara numai aceste putine invataturi si va rog sa le paziti, ca de la un duhovnicesc parinte al vostru si ascultati, iubitilor, cu luare-aminte.

Fratilor si Parintilor,
Domnul nostru Iisus Hristos a zis catre iudei: Casa Mea, casa de rugaciune se va chema la toate limbile, iar voi o ati facut pestera de talhari (Matei 21, 12). Ca sa nu patimim sau sa auzim si noi una ca aceasta, iubitii mei frati si fii, trebuie dar sa avem mare grija cand intram in sfanta biserica sau in sfantul altar, ca acolo este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos de fata in Sfintele Taine.
Nu este nimenea iertat, fara de mare trebuinta a intra in sfantul altar. Iar cand suntem siliti, sa intram cu mare sfiala si frica, dupa cum zice Proorocul David: Slujiti Domnului cu frica… (Ps. 2, 9), si sa intram cu invatatura, ca nu din nestiinta sa gresim si sa maniem pe Domnul si sa pierim din calea cea dreapta. De aceasta noi cu mare evlavie sa cinstim cele sfinte. Cand este trebuinta sa intram, sa facem 3 inchinaciuni inaintea usii si intrand sa descoperim capul. Apoi sa facem alte 3 inchinaciuni inauntru. Cei hirotonisiti saruta sfanta masa, iar monahii nu se ating de dansa. Si cata vreme vom fi in sfantul altar, sa stam cu mare frica si evlavie, ca inaintea lui Hristos. Si fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul gol sa pomenim, dupa cum zice Pavel Apostolul ca barbatul rugandu-se sau proorocind cu capul acoperit, rusineaza pe capul sau, Hristos. Iar fiind cineva bolnav sau frig tare, poate a-si acoperi capul, ca Dumnezeu cunoscator de inimi este, stie gandul nostru pentru care si ne va da plata. Asa suntem datori a urma.
Iar in vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimanui a intra in Sfantul Altar, numai preotii, diaconii si paraclisierii cei slujitori si acestia cu evlavie si cu liniste sa umble. Iar ceilalti toti suntem datori a sta in sfanta biserica cu mare evlavie si frica, nici facand vreo neoranduiala sau vorbind, sau cu ochii uitandu-ne in vreo parte sau in alta, nici sa iesim pana la sfarsitul slujbei, ca sa nu cadem in blestemul Sfintelor Soboare ale Sfintilor Parinti, care afurisesc pe cei ce fug mai inainte de otpust. Iar avand ascultare sau neputinta, sa mearga la preot, sa-i sarute mana, sa ia anafura si asa sa iasa. Insa sa se cerce fiecare pe sine, sa nu cumva sa fie ispita diavoleasca, sau lenevie, sau nebagare de seama, ca sa nu cada in blestemul cel proorocesc, ca zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau nebagare de seama.
Asa, fratilor, sa petrecem in casa lui Dumnezeu, ca este casa de rugaciune, iar nu cort de comedii. Sa cinstim cele sfinte ca si noi sa fim cinstiti de Dumnezeu, iar nu sa-L maniem ca fiii lui Aaron si sa pierim. Acestea va sfatuiesc si va invat, iubitilor, ca toti sa ne mantuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Ca desi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespartiti, rugandu-ne si ajutandu-ne unii cu altii, dupa cuvan- tul ce zice: ca frate cu frate ajutorandu-se, se vor face ca o cetate nebiruita.
Asa si voi, fiilor, cand va veti face rugaciunile cele oranduite de duhovnic, sa va aduceti aminte si de mine, parintele vostru, care multa grija am purtat pentru fiecare din voi, din ziua in care v-am primit in manastire. Ca v-am iconomisit pe fiecare dupa putinta voastra si am ingrijit de voi pana astazi. Si acum va dau in mana Sfantului Ierarh Nicolae, mangaietorul neputintelor mele, ca sa ingrijeasca de mantuirea voastra. Si dupa dansul va incredintez in ingrijirea cuviosului si al meu iubitor chir Nicandru, pe care din mica copilarie l-am primit in manastire si este sporit si vrednic de a povatui suflete la mantuire.
Apoi, intorcandu-se catre cuviosul staret, parintele Nicandru, a inceput cu dulci si jalnice cuvinte a-i zice asa:

Iubite fiule Nicandru,
Dumnezeu asa binevoeste, ca sa te las in locul meu sa pastoresti aceasta turmulita, ce de 32 de ani prin multe osteneli o am ingrijit si multe necazuri si trude am tras pentru locusorul acesta, numai si numai sa-l vad impodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Si iata, fiule, ti-i incredintez astazi, la numar 354 afara de frati, si te rog sa porti grija de mantuirea tuturor, ca sa iei si cuviosia ta plata de pastor adevarat.
Si acum, cu darul lui Dumnezeu, sa ne mantuim toti si peste putin iarasi ne vom vedea.
Apoi, asezandu-se in strana cu ochii plini de lacrimi, i-au sarutat mana toti parintii, plangand dupa dansul; iar cantaretii cantau cantari de despartire. Si dupa otpust au iesit toti din biserica in sunetul clopotelor, care facea pe tot muritorul sa scoata lacrimi chiar din inima de piatra.
Si petrecandu-i pana la un loc, si-a luat ziua buna si s-a urcat in caruta si a plecat, luand cu sine vreo cativa din parinti, ca sa-i fie de slujba in eparhie.

EPISTOLA Sfantului Ierarh Calinic de la Ramnicul Valcei adresat soborului Manastirii Cernica

Fratilor si Parintilor,
Vin cu duhul cercetandu-va, ca macar ca m-am departat de voi cu trupul, dar cu duhul sunt impreuna cu voi. Pentru ca va doresc sporirea cea sufleteasca si buna petrecere, ca sa sporiti in cele duhovnicesti fapte: in dragoste, unire, ascultare si intru supunerea catre mai marele vostru si catre toti cei in Hristos frati, cum ne-am fagaduit inaintea Sfantului Jertfelnic, la primirea sfantului chip al calugariei cu umilinta.
In locul lui Hristos, va rog, fratilor, umblati cu buna randuiala intre cei de afara, ca vazand faptele voastre cele bune sa slaveasca pe Tatal vostru cel ceresc, iar nu sa se defaime numele lui Dumnezeu prin voi.

• Iata cum veti putea pazi cinstea lui Dumnezeu si a voastra, prin paza poruncilor si a fagaduintelor calugaresti:
– a pazi mai intai pravila bisericeasca cu mare luare-aminte si umilinta, iar nu cu imprastieri de ganduri si cu vorbe desarte. Ca daca Domnul zicea ca pentru tot cuvantul desert vom da seama in ziua Judecatii, cu cat mai vartos cei ce vorbesc in vremea sfintei slujbe?
– a pazi masa de obste;
– a va pazi de adunari la mancari, la bauturi, la vorbe desarte. Caci acestea duc la mare pierzanie pe calugari;
– a nu iesi din manastire fara binecuvantare;
– a nu merge in capitala sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa. Calugarul care se zaboveste afara din chilie, fara a fi de ascultare, se impute ca pestele scos din apa;
– a nu avea prietesuguri osebite;
– a nu avea punga osebita, ca Iuda.
Va rog, paziti-va si de cele trei arme ale diavolului, adica acestea: lenevirea, uitarea si necredinta, prin care satana robeste lumea in pierzare.
Asa va rog, fratilor, paziti poruncile lui Dumnezeu ca si El sa va pazeasca pe voi. Va rog, rugati-va lui Dumnezeu si pentru mine ca sa-mi ierte toate pacatele si sa ma pazeasca de vazutii si nevazutii vrajmasi, sa ma intareasca in lupta care mi-a pus-o inainte si ca sa am bun sfarsit crestinesc.
Iar pentru ca va veti osteni intru rugaciune, atat pentru voi, cat si pentru cei impreuna cu mine, fratii vostri cei duhovnicesti, si ei din osteneala lor vor trimite voua ajutor trupului, ca sa nu slabiti intru rugaciune si sa nu-i aveti despartiti de aceasta sfanta adunare; ca si noi inca nu va uitam in sfintele rugaciuni. Iar daca vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea, insa nu cred ca se va afla vreun necredincios ca sa uite dragostea noastra cu care v-am iubit si va iubim.
De veti petrece intru poruncile lui Iisus Hristos si El va fi cu voi impreuna. Ca El a zis: cel ce Ma iubeste pe Mine, poruncile Mele le pazeste, si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui (Ioan 14, 21).
Asa va rog, iubitii mei frati si fii, paziti randuielile care v-am asezat, dupa Canoanele Sfintilor Parinti, pe care si eu le-am pazit, dupa cum m-ati vazut, fiind intre voi.
Iar eu sunt al cuviosiei voastre catre Dumnezeu smerit rugator si de tot binele voitor. Spuneti tuturor celor ce ne iubesc inchinaciunile cu mana mea13.
(CALINIC) Ramnic, 1851, Aprilie 11

DIATA Prea Fericitului Episcop Calinic

In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Eu smerit arhiereu Calinic, Episcopul Ramnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice in Sfanta Evanghelie: Fiti gata ca in ceasul in care nu ganditi, Fiul Omului va veni. Seara, sau la miezul noptii, sau la cautatul cocosilor, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara de veste sa va afle dormind (Luca 12, 40), acest glas al lui Dumnezeu auzind si temandu-ma, fiind cu totul cuprins de neputinte si batranete si din zi in zi slabind cu trupul, asteptand in toata vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul mortii, dupa putere inainte gasindu-ma spre iesirea dintru aceasta vremelnica viata, am gandit sa scriu aceasta duhovniceasca a mea instiintare si diata, ca sa fac cunoscut fiecaruia ce ar voi, dupa sfarsitul meu, sa cerce averile chiliei mele. Ca adica sa nu se osteneasca in zadar, nici sa cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca sa afle bogatia mea sau comoara pe care din tinerete o am adunat.
Pentru ca de cand am imbracat sfantul si ingerescul monahicesc cin in Sfanta Monastire Cernica, la anul al nouasprezecelea al vietii mele – 1808, noiembrie, 12 – si m-am fagaduit la Dumnezeu ca sa am vietuirea cea de bunavoie, dintru acea vreme pana la apropiere de mormant, n-am castigat averi sau miselii, numai sfinte carti. N-am adunat aur si argint; n-am voit sa am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.
Ca necastigarea cea calugareasca cu duhul si cu lucrul dupa putinta m-am sarguit a pazi, neingrijind de sinemi, ci puindu-mi toata nadejdea spre purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care niciodata nu m-a lasat. Iar darurile cele ce le primeam de la facatorii mei de bine si veniturile cele de la dregatorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi si ale monastirei trebuinte, cat am fost arhimandrit.
Asijderea si arhiereu fiind, n-am adunat veniturile; ci le-am cheltuit la trebuintele mele si nevoile celor lipsiti frati in Hristos si unde Dumnezeu mi-au poruncit si la innoirea Episcopiei, fiind cu totul in darapanare.
Drept aceea, nimenea sa nu se osteneasca dupa moartea mea cercand sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, ca eu nici de ingropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu saracia cea calugareasca, mai mult la sfarsit, ca sa se arate ca lui Dumnezeu cred. Ca mai primit ii va fi lui Dumnezeu de nu va ramanea dupa moartea mea nici un ban, decat de s-ar imparti cea mai multa stransoare dupa mine. Si daca n-ar voi nimeni ca pe mine cel atat de sarac sa ma dea obisnuitei ingropari, apoi ma rog acelora care isi aduc aminte de moartea lor, sa-mi tarasca pacatosul meu trup la oricare biserica saraca si acolo langa trupuri sa-l ingroape. Iar daca voirea stapanitorilor ar porunci ca sa ma ingroape dupa obicei, apoi ma rog iubitorilor de Hristos ingropatori, fiind in eparhie, sa ma ingroape in Episcopie, langa biserica cea din nou facuta. Iar fiindu-mi savarsirea afara de eparhie, sa ma ingroape in Sfanta Monastire Cernica, langa biserica cea noua de noi zidita, unde ne-am calugarit si mult ne-am ostenit din tinerete la batranete. Deci, daca cel ce va voi ca fara de bani sa-mi pomeneasca pacatosul meu suflet la rugaciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela si singur sa fie pomenit intru Imparatia cerului. Iar cel ce va avea trebuinta de plata pentru pomenire, ma rog sa nu ma pomeneasca pe mine, cel atata de sarac, cel ce nimic nu mi-am lasat de pomenire. Iar milostivul Dumnezeu sa fie milostiv tuturor si mie pacatosul, in veci. Amin.

Aceasta este diata si duhovniceasca a mea scrisoare, aceasta este instiintarea de averea mea. Iar necrezand cineva aceasta si ar incepe cu iscodire a cerca dupa mine aur si argint, macar si mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar milostivul Dumnezeu va judeca. Amin.
Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu CALINIC, Episcopul Ramnicului, Noul Severin

CUVIOSUL PROCOPIE (PICU) PATRUT – Saliste-Sibiu (1818-1872)

Acest monah vrednic de pomenire a fost un deosebit misionar si carturar transilvanean autodidact din secolul XIX. Nascut in Salistea Sibiului, in 1818, din parinti oieri binecredinciosi, el a deprins frica lui Dumnezeu inca de mic, in casa parinteasca. Scrisul si cititul le-a invatat in scoala din sat, iar cantarea bisericeasca, de la preotul bisericii mari din Saliste, unde a intrat inca de la varsta de 11 ani ca ajutor de „crasnic” (paracliser). Puternic atras de viata religioasa si de exemplele cuviosilor si ale mucenicilor, el s-a adapat cu o rara evlavie din cartile sfinte, aflate in bisericile si prin casele din satul sau.
Din tinerete a inceput sa scrie, primul sau manuscris fiind datat in 1837. Cautand continuu sa-si desavarseasca cunostintele, isi procura, prin oierii transhumanti din Saliste, toate scrierile bisericesti si morale mai importante din timpul sau, devenind un remarcabil autodidact. Adanc patruns de credinta cea dreapta si avand o rara vocatie de misionar, el descrie, in versuri care se cantau si pe care si le-a caligrafiat si ilustrat el insusi in volume manuscrise, vietile celor mai de seama sfinti si mucenici, precum si insemnatatea si invatamintele tuturor praznicelor Bisericii Ortodoxe. Ravnind tot mai mult pentru dragostea lui Hristos, tanarul Oprea s-a calugarit in anul 1849 la Schitul Cheia (Valcea), luand numele de Procopie. Apoi, intorcandu-se in satul natal, a dus o exemplara viata duhovniceasca de paracliser si bun misionar printre semenii sai, in randul carora a propovaduit neobosit dreapta credinta si viata morala, pana cand si-a dat obstescul sfarsit. Grija lui cea mai mare a fost aceea de a vorbi tuturor despre Hristos, prin viu grai, prin cantari, prin miniaturile cu care isi impodobise scrierile sale si de a calauzi cat mai multe suflete pe calea mantuirii.
„El nu traia prin biserica, ci pentru biserica si pentru idealurile morale ale ei, inchinandu-si fiecare clipa a vietii sale slujirii Domnului prin cantare, prin alcatuire de versuri, prin zugravire de lucruri sfinte, prin citire de carti bisericesti, religioase si teologice si prin opere de dragoste fata de aproapele sau. Literatura bisericeasca romaneasca cred ca n-a avut niciodata un mai setos cititor, talmacitor si urmator ca pe monahul Procopie (Picu)-Patrut”. Un adevarat ascet in mijlocul lumii, staruitor ziua si noaptea in rugaciune si pilde, curat la suflet, senin la fata si foarte iubitor de osteneala. Serile, de obicei, le petrecea printre crestinii din sat, care veneau la el pentru a-i asculta povetele si a deprinde cantarile de la strana.
Pe langa activitatea sa duhovniceasca si misionara, Cuviosul Procopie a desfasurat o vasta activitate cultural-religioasa, lasand dupa el peste 40 de lucrari manuscrise, care cuprind opera sa poetica, dramatica, de imnograf si imnolog, de caligraf si copist bisericesc, opera in parte originala, in parte preluata de la alti creatori. In sute de cantari, imnuri si poeme, ilustrate cu aproape 3.000 de miniaturi in culori, el ne-a lasat o opera care isi asteapta inca publicarea.
Versurile sale „sunt izbucnirile spontane, in forma de imne si psalmi, ale unui suflet mare si bun, de om sfant. Alcatuite intr-o usoara limba populara si bisericeasca, cu miresme arhaice si insotite de melodii religioase, potrivite de poetul insusi, versurile monahului Procopie au fost imbratisate de popor cu nespusa iubire”.
In afara operei sale originale, monahul Procopie a transcris, pentru sine sau pentru apropiatii sai, lucrari ale altor autori sau lucrari ale sale, in noi editii sau in copii selective, cele mai multe fiind impodobite la randul lor cu ilustratii in culori.
Dupa o atat de intensa viata duhovniceasca, dupa 43 de ani de slujire a Bisericii lui Hristos si de luminare a poporului din care facea parte, Cuviosul monah Procopie (Picu) Patrut, poet, miniaturist, imnograf, imnolog, caligraf si copist, si-a dat sufletul in bratele lui Hristos in septembrie, 1872. Mormantul sau se afla in cimitirul bisericii mari din Salistea Sibiului, alaturi de al fratelui sau mai mic, Nicolae Patrut.
In anul 1948, Cuviosul monah Procopie Patrut a fost propus pentru canonizare, ca sfant national.

ARHIMANDRITUL VARNAVA – Staret al Manastirii Pangarati-Neamt (1872)

Despre arhimandritul Varnava, staretul Manastirii Pangarati, vorbesc si astazi cu respect si recunostinta locuitorii din satele de pe Valea Bistritei. Unii spun ca invata pe copii carte si ii recomanda de preoti la sate. Altii spun ca era renumit in partea locului ca mare duhovnic si parinte al tuturor. Iar altii marturisesc ca parintele Varnava le-a facut biserica in sat si multe innoiri la Manastirea Pangarati.
Arhimandritul Varnava era de loc de pe Valea Bistritei. Intrand de copil in Manastirea Pangarati pentru a invata carte, nu s-a mai intors la casa parinteasca. Dupa ce deprinde cititul, scrisul, tipicul si psaltichia, este facut calugar, apoi diacon si preot. Fiind iubitor de Hristos si ravnitor la cele duhovnicesti, in anul 1833 a fost ales staret al Manastirii Pangarati, pe care o conduce cu pricepere pana in anul 1857.
Ca staret, arhimandritul Varnava a dat un nou suflu de viata Manastirii Pangarati. A mentinut cu sfintenie slujba bisericeasca de zi si de noapte, a impodobit stranele cu cantareti din cei mai buni si, mai ales, a crescut numerosi fii sufletesti.
Ca parinte duhovnicesc al calugarilor si mirenilor, arhimandritul Varnava a devenit in putina vreme un vestit duhovnic si sfetnic pretios, cautat, atat de unii, cat si de ceilalti. Ca iconom al casei lui Dumnezeu, s-a ingrijit de buna chivernisire a manastirii, construind noi chilii pentru calugari, un puternic zid de incinta si canalizare de apa. De asemenea, a facut reparatii la biserica si clopotnita, iar in satul Pangarati a construit o biserica parohiala de piatra din fondurile manastirii. Ca dascal si catehet, a invatat sute de copii carte in scoala manastireasca din Pangarati. Pe cei mai buni ii trimitea cu atestat la Mitropolia Moldovei pentru a fi hirotoniti preoti la sate, pe ceilalti ii facea dascali pentru copii si cantareti la parohii, iar pe cei mai ravnitori ii facea calugari in manastire.
Asa s-a nevoit Cuviosul arhimandrit Varnava pana in toamna anului 1849, cand s-a imbolnavit greu, incat nu mai avea nadejde de viata. Dar, avand mare credinta in Dumnezeu, a cerut ucenicilor sa-l duca la icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana, din Manastirea Bistrita. Aici, rugandu-se cu lacrimi, s-a vindecat desavarsit, prin minune, la 14 decembrie, 1849, si s-a intors sanatos la manastirea sa.
Drept multumita, a impodobit icoana Sfintei Ana cu o strana noua, precum se vede pana astazi. Iar pe reversul ei a scris urmatoarele: „Aceasta strana pentru sfanta icoana facatoare de minuni s-a facut cu toata cheltuiala cuviosiei sale Arhimandrit Barnaba, egumenul Manastirii Pangarati, carele imbolnavindu-se cumplit la 1849, decembrie 14, si fiind la ceasul de pe urma, cu mare lauda Sfanta Icoana indata 1-a facut sanatos. Anul 1853, Ghenarie, 24”.
Dupa vindecare isi continua activitatea de staret si dascal pana in anul 1857. Apoi se retrage si traieste in Manastirea Pangarati ca duhovnic pana dupa anul 1872, cand se muta la cele vesnice.

MITROPOLITUL ARDEALULUI ANDREI SAGUNA (1808-1873)

Viata

Mitropolitul Andrei Saguna a fost cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, in decursul secolului XIX.
Acest ierarh s-a nascut la Miscolt, la 20 decembrie, 1808, din parinti macedo-romani, anume Naum si Anastasia. Dupa ce termina scoala greco- valaha din orasul natal, urmeaza gimnaziul, apoi dreptul si filosofia la Budapesta si in cele din urma studiaza teologia ortodoxa in orasul Varset din Banatul sarbesc.
In anul 1833 este tuns in monahism la Mitropolia din Carlovit, cu numele de Andrei, fiind hirotonit apoi diacon si preot. Astfel, din tinerete isi inchina viata lui Hristos. In anul 1842 ajunge profesor la Seminarul Teologic din Varset, apoi devine egumen la manastirile sarbesti Hopovo si Covil. In anul 1846 este numit vicar general al Episcopiei Sibiului, iar in aprilie, 1848, este ales si hirotonit episcop al Ardealului. Dupa 16 ani de rodnica activitate bisericeasca, culturala si nationala, in anul 1864, episcopul Andrei Saguna ajunge mitropolit al Ardealului si parinte duhovnicesc al tuturor romanilor de peste Carpati, pe care ii pastoreste inca noua ani de zile.
In anul 1873 isi da sufletul in mainile Domnului si este ingropat langa biserica din comuna Rasinari-Sibiu.

Fapte si cuvinte de invatatura

Inca pe cand era vicar, arhimandritul Andrei Saguna si-a inceput activitatea de pastor, indemnand preotii sa aiba viata morala si sa pastoreasca bine turma lui Hristos. Iata primele sale sfaturi adresate preotilor din Transilvania:
– Fiecare preot sa umble in reverenda, nu numai cand are a savarsi vreo slujba, ci si cand va veni la cetate sau va merge la mai-marii lui;
– Nici un preot sa nu indrazneasca a-si rade barba, iar parul sa si-l pieptene inapoi;
– De la cercetarea jocurilor si a carciumilor si de la orice vorbe vatamatoare cinului preotesc sa se conteneasca;
– Negustorie a face sau a umbla in persoana dupa alte castiguri sa inceteze de tot;
– Pentru ca fiecare preot dupa cuviinta sa-si poata implini datoriile sale, tot insul sa se indeletniceasca in citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti. Sa citeasca si sa invete catehismul pe de rost si, castigandu-si folositoare cunostinte, sa fie in stare a cuvanta din timp catre popor cu spor si cu folos si a-i putea arata calea catre fapte bune, spre care sfarsit se cuvine sa aiba o viata neprihanita, purtare buna intru toate si in tot locul, ca o trambita bine rasunatoare, sa destepte pe toti spre cucernicia cea adevarat crestina si spre frica lui Dumnezeu.
In Epistolia de invatatura catre parohialnica preotime iarasi invata, zicand:
– Sa se sileasca fiecare preot a povatui poporul sa paraseasca deprinderile rele, sa nu faca nunta in post, sa se lase de casatoriile intre rudenii si sa se fereasca de cheltuielile zadarnice, de risipa de mancare si bautura ce au obiceiul a face cu prilejul nuntilor.
Apoi zicea si acestea:
– Sa nu lipseasca preotul a invata, nu numai tinerimea scolara, ci si pe cea ce nu are putinta a umbla la scoala, credinta, frica lui Dumnezeu si inceputul intelepciunii. Prin toate purtarile sale, preotul sa dea pilde bune poporului. Sa-si chiverniseasca bine nu numai casa proprie, ci si toate ce tin de biserica. Iar de cercetarea carciumilor, de jocuri si glume sa se fereasca, precum cer canoanele Sfintilor Parinti.
La urma adauga si aceste sfaturi:
– Preotii sa poarte imbracaminte preoteasca, ca din cele de afara se chibzuieste si asezarea cea dinlauntru a inimii. Sa fie cu blandete si cuget curat in adunarile si sfatuirile bisericesti, sa nu rosteasca decat vorbe frumoase si impaciuitoare; sa se poarte cu toata cuviinta fata de „stapanirile si domniile” carora le datorez cinstire si ascultare. Fata de poporani sa fie cu dragoste, indelunga rabdare si smerenie. Pentru slujbe sa nu ia decat simbria legiuita, la castig urat sa nu ravneasca, iar la cei saraci sa slujeasca gratuit, ca pentru aceasta osteneala mare plata vor avea in ceruri.
In ziua hirotoniei sale in arhiereu, episcopul Andrei Saguna a rostit aceste cuvinte:
– Cea mai mare parte a vietii mele pururea in osteneala mi-a fost si imi va fi. Dar si cea mai mare bucurie mi-a fost si imi va fi si in viitor a invinge toate piedicile. Cred cu tarie ca, fiind umbrit de puternicul scut al lui Dumnezeu, voi putea indeplini scopul vietii mele intregi, ca pe romanii ardeleni din adancul lor somn sa-i destept si cu voia sa-i trag catre tot ce este adevarat, sfant si bun.
Episcopul Andrei Saguna s-a dovedit de la inceput a fi un adevarat parinte al romanilor din Transilvania, un aparator inflacarat al Ortodoxiei dreptmaritoare, dar, in acelasi timp, si un apostol luminat de Duhul Sfant, care punea mai presus de toate dragostea in Hristos si unirea nationala decat ura, vrajba si dezbinarea confesionala. Cu intelepciunea si cu sufletul lui pasnic, el a contribuit cel mai mult la marea adunare de unitate romaneasca din mai, 1848, de pe Campia Libertatii.
Fiind oricand gata de jertfa pentru cauza Bisericii si a infratirii tuturor romanilor din Transilvania, marele ierarh a zabovit 7 luni de zile la Viena, staruind zi de zi pentru independenta nationala si religioasa a Transilvaniei si nu s-a intors pana nu s-au usurat suferintele poporului nedreptatit.
Dupa incetarea revolutiei din anii 1848-1849, episcopul Andrei Saguna a inceput, cu grele sacrificii, opera de restaurare, infrumusetare si zidire din nou a zeci de biserici ortodoxe, in locul celor jefuite si distruse prin satele si orasele ardelene. In cativa ani, toate bisericile din eparhie erau innoite, impodobite si cu carti de cult, cu icoane, cu vesminte si cu slujbe alese.
La acestea au contribuit, alaturi de credinciosii ardeleni, si cei din Moldova si Tara Romaneasca, cu care se simteau dintotdeauna frati. Un ajutor deosebit a dat si Manastirea Neamt, care trimitea cu carele carti de slujba si alte daruri la Episcopia Ortodoxa din Sibiu.
Pentru apararea Ortodoxiei si intarirea vietii duhovnicesti si culturale in Transilvania, episcopul Andrei Saguna a infiintat, in anul 1850, o vestita tipografie eparhiala la Sibiu, care a fost ca o binecuvantare dumnezeiasca pentru toti. Despre ea vorbea marele ierarh mai tarziu:
– Aceasta tipografie, care pana la moartea mea o am grijit si o am administrat, numai Dumnezeu stie cu cate greutati o am aparat si sustinut fata de dusmanii Bisericii si ai natiunii noastre romane. Ca ce era sa fac in imprejurarile acestea? Sa sed la raul Babilonului si sa plang? Nu! Ci sa ma socotesc despre modul cum s-ar putea lati in preotime si poporul nostru cunostintele sistematice si temeinice despre Biserica si despre alte lucruri bisericesti.
Sub ingrijirea episcopului Andrei s-au tiparit, in decurs de 11 ani, 35 de carti bisericesti, dintre care se pot aminti:
Elementele dreptului canonic (1854); Kiriacodromionul (1855); Istoria Bisericii Ortodoxe rasaritene universale (1860), in doua volume; Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul si Triodul. Apoi cele douasprezece Mineie (1853-1856), „dupa originalul indreptat al Preasfintitului episcop al Argesului, Kir Iosif”; Biblia ilustrata (1856-1858), „dupa originalul celor 72 de talmacitori din Alexandria” si altele.
Numai la un an de la infiintarea tipografiei, se tiparisera la Sibiu 5.000 de Catehisme, 5.000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3.000 Istorii Biblice, 3.000 de carti despre Datoriile supusilor si 1.500 Apostoli.
In prefata Bibliei ilustrate (1858) scrie episcopul Andrei Saguna:
– Cele doua traduceri ale Bibliei (1648 si 1688) sunt usile prin care s-a invrednicit si poporul romanesc a intra in campul cel ceresc al dumnezeiestilor invataturi, care, in mijlocul vijeliilor si valurilor lumii, raman neclatite si adevarate din veac in veac. Ele sunt izvoarele care au izvorat intaia data apa vietii vesnice pentru neamul acesta, in toate partile prin care este raspandit.
Desteptarea poporului romanesc din barbaria veacurilor, imprietenirea lui mai departe cu legea lui Dumnezeu, pasirea lui catre lumina cea blanda a civilizatiei si a culturii, infratirea neamului nostru romanesc, pe care mana proniei l-a semanat prin atatea tari deosebite si printre atatea neamuri straine, ramanerea in viata a limbii sale nationale – toate aceste binecuvantari neasemanate avem a le multumi acestor editii vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralitatii si peste tot ale vietii noastre nationale si bisericesti.
Apoi adauga si aceste cuvinte:
– Mare, intr-adevar, si adanca trebuie sa fie multumita noastra catre pomenitii barbati mari ai poporului, care in vremi atat de grele si cu mijloace si puteri asa smerite, au facut lucruri atat de marete. Inalta trebuie sa fi fost cugetarea, adanca mintea, fierbinte credinta, adevarata iubirea lor catre Dumnezeu si natiune, cand au daruit ei natiei lor un astfel de odor! Sanatoasa si coapta a fost si constiinta ce au avut-o ei despre lipsa poporului romanesc de aceasta sfanta carte. Pentru aceea au si imbracat traducerea lor in vesmantul limbii aceleia, care sa fie inteleasa de toti romanii de pretutindeni.
Limba acestei carti nu e facuta, ci luata chiar din gura poporului. Si asa traducatorul nu e decat un rasunet, nu numai al limbii, ci si al simtirii si, peste tot, al chipului cugetarii poporului.
Cu tot dreptul dar se pot numi aceste editii, cea dintai Biblie – nu a romanilor din Ardeal, ori din Tara Romaneasca, ori de aiurea – ci cea dintai Biblie a poporului romanesc intreg, cel dintai glas obstesc cu care se roaga acest popor Parintelui din Ceruri. Nici unul din traducatorii de mai tarziu nu poate fi partas laudei ce se cuvine acelora care au altoit intaia data cuvantul Sfintei Scripturi in pom romanesc!
Iar in Istoria bisericeasca, volumul II, p. 122-124, zice:
– Pe cat aristocratia romana din Transilvania n-a avut nici o predilectie catre Biserica si natia sa si era redusa de o idee desarta, pe atata, sa zicem, preotimea si crestinii si in fruntea lor arhiereii au aratat o tarie exemplara in mijlocul nenumaratelor prigoniri si au ramas neclatiti in religie si in nationalitate.
Taria aceasta sufleteasca a fost un produs viu al acelei convingeri morale, ca daca se vor lasa de una, numaidecat se vor lipsi si de cealalta. Si fiindca romanul nu-si poate inchipui religia fara natia si nationalitatea sa, pentru aceea, ca sa asigure existenta sa nationala, a ramas in acea religie in care s-a pomenit ca roman si despre care e convins ca este scutul cel mai puternic de a-i apara nationalitatea lui de orice vijelii.
In tipografia diecezana din Sibiu, mitropolitul Andrei tiparea si carti de scoala: abecedare, catehisme, bucoavne, carti de muzica, de aritmetica, de gramatica, de istorie si geografie, pentru scolile satesti – parohiale, pentru gimnazii si mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu. Se mai tipareau: Telegraful roman, din 1852, Calendarul diecezan, Anuarul Gimnaziului din Brasov, precum si numeroase brosuri si lucrari bisericesti si folositoare de suflet.
Astfel intelegea marele ierarh sa slujeasca Biserica lui Hristos si poporul pe care il pastorea, contribuind dupa putere la apararea Ortodoxiei, la luminarea, la unitatea si la mantuirea lui.
Mitropolitul Andrei Saguna ramane in istoria neamului ctitorul cel mai mare al scolii si culturii ardelene.
Odata cu organizarea tipografiei, in anul 1850 a infiintat in Sibiu un institut teologic si pedagogic cu durata de unu pana la trei ani, pentru forma- rea de preoti buni, luminati si devotati Evangheliei lui Hristos, acordand celor saraci si iubitori de invatatura ajutoare, burse si carti gratuite. Pentru lumina- rea copiilor din eparhia sa, a infiintat, pe langa fiecare parohie, sute de scoli primare-confesionale, cu predarea in limba romana. In ele se invatau, atat cunostintele religioase, cat si cele de cultura generala. Scolile erau organizate si intretinute de Biserica. Preotii parohiei erau directori, iar protopopii, inspectori scolari. Profesorii erau pregatiti, fie in Institutul Pedagogic din Sibiu, fie la Gimnaziul din Brasov, ambele infiintate si intretinute de Episcopia Ortodoxa din Sibiu.
In anul 1873 existau in Transilvania peste 800 de scoli primare con fesionale, din care mai mult de jumatate erau infiintate de marele mitropolit.
Prin aceste trei mijloace – prin preoti vrednici si biserici, prin scoli confesionale si prin carti tiparite in grai romanesc – mitropolitul Andrei Saguna a intarit peste Carpati unitatea credintei ortodoxe, unitatea etnica nationala si unitatea de gandire si actiune, impotriva atator influente straine.
Acest neobosit ierarh si slujitor al Bisericii lui Hristos a realizat in eparhia sa si alte infaptuiri vrednice de amintit. El tinea mult la demnitatea si viata morala a preotilor. De aceea, mereu le dadea sfaturi de buna compor- tare, le adresa frumoase pastorale, le dona carti de slujba si ajutoare pentru biserica, le facea vizite canonice, umbland din sat in sat, mangaind si sfatuind pe toti ca un bun parinte al tuturor.
Odata scria mitropolitul Andrei Saguna catre preotii din eparhia sa: „Pre cat simt si cunosc marimea si greutatea chemarii mele arhieresti, pre atat ma straduiesc sa fac fata chemarii mele. Insa numai pentru una ma doare inima, si adica pentru aceea, ca nu ma iarta imprejurarile si puterile mele ca sa fac atata cat as dori sa fac pentru clerul si poporul nostru. Nadajduiesc insa ca ostenelile mele, mici si neinsemnate ca si samanta mustarului, vor spori cu ajutorul lui Dumnezeu, daca le vom ingriji cu suflet curat”.
Alteori, iarasi zicea:
– De doua ori daca m-as naste, tot preot si slujitor al Bisericii lui Hristos m-as face!
Mitropolitul Andrei „purta mare grija pentru bunul mers al tuturor scolilor satesti infiintate de el si mai ales pentru Institutul Teologic din Sibiu, pe care adeseori il cerceta”. Traia in deplina armonie cu celelalte culte din Transilvania si intretinea o vasta corespondenta cu numerosi episcopi, stareti, protopopi, deputati, oameni de cultura, ministri si chiar cu imparatul de la Viena. Caci toti il respectau si erau cuceriti de chipul si intelepciunea lui.
O alta mare realizare a mitropolitului Andrei Saguna a fost reinfiintarea vechii Mitropolii Ortodoxe din Transilvania, desfiintata in anul 1701. La 24 decembrie, 1864, episcopia din Sibiu este ridicata la rang de Mitropolie, cu autonomie proprie, desprinzandu-se de Mitropolia sarba din Carlovitz.
Pentru buna organizare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, marele mitropolit a dat, in anul 1868, un renumit Statut Organic, care avea la baza deplina colaborare sinodala intre clerici si mireni. Astfel s-a dovedit a fi unul din cei mai mari legiuitori bisericesti.
Asa a trait si asa s-a jertfit acest mare ierarh al Bisericii lui Hristos. Rolul sau a fost, pe drept cuvant, providential si avea un suflet devotat de adevarat pastor, plin de intelepciune si curaj.
La 28 iunie, 1873, mitropolitul Andrei Saguna s-a stramutat la cele vesnice si a fost inmormantat ca un simplu calugar in curtea bisericii din Rasinari-Sibiu.

SCHIMONAHUL GORDIE PUSTNICUL – Manastirea Neamt (+ 1870)

Cuviosul Gordie Schimonahul a fost unul din marii sihastri ai manastirilor noastre din a doua jumatate a secolului XIX. Era de loc din nordul Moldovei. Chemat sa slujeasca lui Hristos, a intrat in obstea Manastirii Neamt sub staretul Dometian. Aici a facut multi ani ascultare, fiind ravnitor pentru implinirea fagaduintelor calugaresti.
Staretul Neonil (1843-1853), vazandu-l dornic de liniste, l-a trimis la Schitul Icoana Veche, cativa kilometri mai sus de lavra. Acolo, schimonahul Gordie a dat de dulceata linistii si a rugaciunii. Apoi, cu binecuvantarea parintelui sau duhovnicesc, s-a retras din schit in padurile seculare din imprejurimi, unde s-a nevoit singur 22 de ani, rabdand toate ispitele pustiei: frigul, foamea, lipsa, boala si luptele de la diavoli.
Arhiereul Narcis Cretulescu (+ 1913) si alti batrani din Manastirea Neamt, care l-au cunoscut, marturiseau ca pustnicul Gordie avea o nevointa ascetica asemenea sihastrilor de demult. Repeta Psaltirea pe de rost zilnic si manca o singura data pe zi, dupa asfintitul soarelui, coji de paine muiate in parau, fara alta hrana; dormea cateva ore pe noapte si nu avea locuinta stabila. Chilia lui era un mic bordei sapat in pamant si acoperit cu lemne, in care statea mai ales iarna. Vara umbla prin padure din loc in loc, descult, imbracat cu o haina veche si se ruga neincetat. Unde il ajungea noaptea, acolo dormea putin, apoi iar se destepta la rugaciune.
Spun parintii ca pustnicul Gordie purta intotdeauna pe trupul sau o rasa veche si rupta de siac. Aceasta era singura lui imbracaminte de vara si de iarna. Cu aceasta se imbraca ziua si se invelea noaptea. Pentru o viata aspra ca aceasta, numele pustnicului Gordie se facuse cunoscut tuturor, caci avea multa putere in cuvant si in rugaciune.
Iar sfarsitul vietii lui a fost asa:
Umbland odata mai multi militari prin padure, sa prinda o ceata de talhari ascunsi in partea locului, au dat de Cuviosul Gordie. Astfel, socotind ca stie unde sunt talharii, dar nu voieste sa-i dea in mainile lor, l-au dus la Piatra Neamt pentru ancheta. Acolo insa, fiind slabit si batran, a raposat cu pace, dandu-si sufletul in mainile Domnului.
Asa a trait si asa s-a savarsit pustnicul Gordie, intrecand cu nevointa pe toti ceilalti din vremea sa.

IEROSCHIMONAHUL OREST BALDOVIN – Chilia Sfantul Ipatie – Vatopedu – Muntele Athos (1878)

Acest parinte vrednic de pomenire, impreuna cu fratele sau, Anastasie, au fost cei mai apropiati ucenici ai Sfantului Ierarh Calinic. Era de loc din imprejurimile orasului Bucuresti. In anul 1830 intra in obstea Manastirii Cernica, unde primeste ingerescul chip al calugariei, prin mainile marelui staret.
Fiind foarte ascultator, ajunge ucenic de chilie al Cuviosului Calinic, impreuna cu fratele sau, Anastasie. Si atat de mult ii iubea cuviosul, ca adeseori ii chema la sine si ii hranea cu multe sfaturi si cuvinte de folos. Uneori le poruncea sa imparta milostenie la saraci, alteori le prevestea lucruri de taina, care se implineau intocmai. Pentru smerenia si blandetea lui, Sfantul Calinic l-a invrednicit pe monahul Orest de darul preotiei si acesta slujea cele sfinte cu multa ravna in Biserica Domnului.
Dorind sa se retraga la liniste, cu putin inainte de anul 1850, ieroschi- monahul Orest Baldovin se duce la Manastirea Cheia. Dar, negasind destula odihna, dupa cativa ani se duce la Muntele Athos, cu binecuvantarea staretului, impreuna cu ucenicii sai, monahii Ipatie si Ilie. Deci, placandu-le locul si linistea, au cumparat de la Manastirea Vatopedu, cu 7.000 de lei, chilia cu hramul „Sfantul Ierarh si Mucenic Ipatie”, situata la doi kilometri mai sus de Marea Lavra.
Aici, bunul nevoitor innoieste in intregime chilia Sfantul Ipatie, planteaza maslini si vita-de-vie si primeste numerosi ucenici din tara. Spun parintii romani din Muntele Athos care l-au cunoscut ca ieroschimonahul Orest era vestit in tot muntele pentru sfintenia vietii sale, pentru blandetea si iubirea lui de straini. Ca era dulce si intelept la cuvant, slujea cele sfinte cu mare evlavie, avea darul rugaciunii si odihnea pe toti ca un alt Avraam. Din cei 700 de calugari romani ce se nevoiau pe atunci in Athos, multi poposeau la chilia parintelui Orest pentru spovedanie si cuvant de folos. Il cautau inca numerosi pelerini din tara, sihastri si nevoitori greci, rusi, bulgari si sarbi, deoarece ieroschimonahul Orest ajunsese un iscusit duhovnic al Muntelui Athos.
Pentru mai multa liniste, parintele Orest si-a facut in padure doua colibe, unde se nevoia singur, mai ales in vremea postului. Odata le-a spus ucenicilor:
– Binecuvantati, parintilor, sa ma duc la coliba! Ajungand aproape de coliba, deodata s-a repezit asupra lui o vipera ca sa-l omoare. Iar el a pus metaniile in fata sarpelui si a zis:
– Nu-ti fac nici un rau, nici tu sa nu-mi faci mie!
Apoi, cerand ajutorul Sfantului Ipatie, indata s-a imblanzit sarpele si, rusinandu-se, s-a retras in padure.
Cuviosul Orest, vazand biserica veche a Sfantului Ipatie in parte ruinata, cu multa truda a reinnoit-o in anul 1873, primind mult ajutor din tara. Astfel, parintele Orest Baldovin a condus multi ani aceasta „chilie”, ca o faclie aprinsa in sfesnic, cu iubire parinteasca, cu post, cu rugaciune si adanc de smerenie, facandu-se in toate pilda vie ucenicilor sai. Apoi, ajungand la adanci batraneti, a chemat la sine pe ucenici si le-a spus:
– Fiilor, de acum eu merg pe drumul pe care m-a chemat Dumnezeu, Cel ce a zis: Pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3, 19).
Iar ucenicii, intristandu-se, l-au intrebat:
– Preacuvioase parinte, ce vom face dupa trecerea sfintiei tale din viata? Imbarbatandu-i, batranul le-a raspuns:
– Fiii mei iubiti, sa aveti nadejde in Dumnezeu, sa cereti ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Ipatie si sa paziti cu sfintenie randuiala rugaciunii si a canonului calugaresc. Asa de veti trai, veti petrece viata cu pace, ca si cum am fi impreuna, si Dumnezeu va pazi lacasul acesta si pe voi fara nici o vatamare. Impliniti acestea si va veti mantui!
Zicand acestea, s-a retras in chilia sa si s-a rugat singur cu post si cu lacrimi timp de trei zile. Iar la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, 14 septembrie, 1878, a slujit Sfanta Liturghie, apoi a zis catre ucenici:
– Iertati-ma, fratilor, si Dumnezeu sa va ierte!
Si indata si-a dat sufletul in mainile Domnului.

SFANTUL ANTIPA ATONITUL – Manastirea Valaam (1816-1882)

Cuviosul Antipa a fost un mare traitor duhovnicesc si un calugar sfant pe care l-a odraslit pamantul Moldovei in secolul XIX. Acest ostas al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a nascut in anul 1816, intr-o familie de tarani credinciosi din satul Calapodesti-Bacau. La varsta de 20 de ani a fost calauzit de Duhul Sfant sa intre in nevointa calugareasca.
Mai intai s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) in obstea Schitului Brazi-Vrancea, unde a fost calugarit sub numele de Alimpie. Aici s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor si al neincetatei rugaciuni. Apoi s-a dus la Muntele Athos si s-a stabilit la Schitul romanesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihastri romani. Aici a deprins mestesugul ne vointei duhovnicesti de la cei mai alesi calugari atoniti, ajungand vestit in schit pentru postul si osteneala lui.
Dupa aproape cincisprezece ani de sihastrie in Schitul Lacu, bunul nevoitor a trait inca patru ani de zile in Manastirea Esfigmenu. Aici primeste marele si ingerescul chip al schimniciei, primind numele de Antipa, si este hirotonit diacon; apoi pleaca la pustie, unde sta patru ani. Astfel, inmultind ostenelile calugaresti si privegherile de toata noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit in tot muntele ca mare sihastru si lucrator al rugaciunii lui Iisus. Se invrednicise inca si de darul vindecarii bolilor si al inaintevederii. Apoi la Schitul Prodromul a fost hirotonit preot.
Iubind mai mult singuratatea si smerenia, decat cinstea si lauda, in anul 1860, Cuviosul Antipa a parasit Muntele Athos si s-a reintors in Moldova, la manastirile din preajma Iasilor. Dar, vazandu-se impresurat de multi credinciosi, caci numele lui se vestise in toata tara, dupa trei ani a plecat sa se inchine la moastele cuviosilor parinti de la Pecersca. Apoi a ajuns la manastirile din nord, uimind pe toti cu sfintenia vietii lui. De aici, auzind de vestita Manastire ortodoxa Valaam, situata pe o insula din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei, Cuviosul Antipa, iubind fericita liniste si strainatate, in anul 1865 s-a asezat intr-un schit al acestei manastiri. Aici traiau calugari foarte sporiti, lucratori neintrecuti si dascali iscusiti ai rugaciunii lui Iisus.
La Manastirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa inca 17 ani de zile, „aratand fapte minunate de traire duhovniceasca, in post, in rugaciune si in desavarsita saracie”. Cea mai mare nevointa a lui era rugaciunea cea de foc a inimii, prin care neincetat slavea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate si gusta din bucuriile cele negraite ale Duhului Sfant. La aceasta adauga post indelungat, privegheri de toata noaptea, lacrimi, metanii si alte nestiute osteneli duhovnicesti. Savarsea inca adesea dumnezeiasca Liturghie si se ruga mult pentru lume si pentru tara in care s-a nascut.
Pentru o petrecere aleasa ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobandise de la Dumnezeu darul facerii de minuni si al inainte- vederii, caci cunostea gandurile cele ascunse ale oamenilor si pe multi ii povatuia pe calea mantuirii. Era, de asemenea, si un mare parinte duhovnicesc si dascal iscusit al rugaciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut, atat in Carelia, cat si in Rusia de nord si multi monahi si credinciosi iubitori de Dumnezeu il cautau si ii urmau invataturile. Avea si in Manastirea Valaam cativa ucenici alesi, dintre care cel mai sporit era Ieromonahul Pimen, barbat cuvios si foarte invatat.
Dupa o nevointa binecuvantata ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul si-a dat sufletul cu pace in bratele Mantuitorului Hristos, la 10 ianuarie, 1882, si a fost inmormantat in biserica schitului unde s-a nevoit. Este singurul calugar roman care s-a nevoit in aceasta vestita manastire isihasta din nordul Europei.
In anul 1883, vazand parintii Manastirii Valaam ca Ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici si de credinciosi ca sfant, au randuit sa i se scrie viata pe scurt, spre lauda lui Dumnezeu si folosul sufletesc. Astfel, ieromonahul Pimen, ucenicul sau de chilie, scrie in acelasi an nevointa parintelui sau duhovnicesc, intitulata „Vrednica de pomenire viata a ieroschimonahului Antipa”.
Viata Cuviosului Antipa a fost tiparita la Petersburg de doua ori, in anii 1883 si 1893, raspandindu-se, atat in Rusia si Finlanda, cat si in Muntele Athos. Iar canonizarea si trecerea sa in randul sfintilor a fost facuta in Muntele Athos, in anul 1906, dupa 24 de ani de la mutarea sa din viata. In mineiul pe ianuarie, in zece zile, tiparit in limba rusa la Manastirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figureaza si „Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul”, cu viata sa pe scurt. Numele sau este cinstit mai ales in manastirile din Sfantul Munte, fiind singurul calugar atonit roman trecut in randul sfintilor si numarat printre cei din urma cuviosi parinti ai Atonului.
Asa s-a nevoit si s-a savarsit in placere de Dumnezeu, departe de tara, un mare cuvios roman, dascal al linistii si al neincetatei rugaciuni!

DUHOVNICUL IOASAF APOSTOLIU – Manastirea Neamt (1764-1883)

Acest preacuvios parinte a fost unul din cei mai vestiti duhovnici ai Manastirii Neamt din secolul trecut.
Nascut in comuna Calinesti-Botosani din parinti foarte iubitori de Hristos, a intrat in nevointa calugareasca in anul 1785. In acea vreme, viata duhovniceasca in Manastirea Neamt, sub povatuirea marelui staret Paisie, ajunsese la culmea infloririi. Fiind incredintat unor parinti alesi, tanarul Ioan a invatat carte, a deprins randuiala bisericii si a gustat din dulceata rugaciunii si a nevointei duhovnicesti.
Dupa calugaria sa, marele staret Paisie a raposat (1794), iar tanarul monah a trecut prin toate ascultarile manastiresti, pana la inceputul secolului XIX. Apoi, parintii vazand asezarea si intelepciunea lui, l-au hirotonit preot si l-au facut duhovnic. Si era ieroschimonahul Ioasaf numarat in ceata celor 24 de duhovnici randuiti cu spovedania soborului si cu formarea noilor incepatori. Mai tarziu, mutandu-se din viata duhovnicii batrani, Cuviosul Ioasaf a devenit cel dintai duhovnic al Manastirii Neamt.
Despre acest parinte vrednic de lauda se spune in traditia manastirii ca era intru toate masurat si cu dreapta socoteala. Nici cu totul aspru, nici usor iertator; nici tinand mania asupra cuiva, nici prea bland cu fiecare; nici multe graind, nici in zadar vorbind. Ci vorbea putin, pe inteles si potrivit cu rana fiecaruia. Iar cuvintele sale parintesti, ca niste sageti duhovnicesti alinau durerea, potoleau ispita, izgoneau patima si raneau inima cu dragostea lui Hristos, caci era intarit de darul Duhului Sfant.
Duhovnicul Ioasaf ducea el insusi o viata ascetica de mare sihastru si rugator pentru oameni. Hrana lui era o data in zi, dupa asfintitul soarelui. Chilia lui era biserica de taina. Aici se ruga cu nestiute lacrimi si facea multe metanii in fiecare noapte. De la biserica era nelipsit, iar dupa slujba cerceta parintii bolnavi la bolnita si la chilii, sfatuia pe frati si mangaia cu dragoste pe credinciosi. Pe toti ii spovedea, ii asculta, ii binecuvanta si intelegea, prin darul lui Dumnezeu, asezarea fiecaruia. Pentru aceea era cautat si iubit de toti.
Timp de peste 70 de ani, Cuviosul Ioasaf a fost duhovnicul cel dintai al marii lavre. La el veneau staretii, episcopii, egumenii si schimonahii, calugarii, mirenii si toti sihastrii din tinutul Neamt. El a crescut si a calugarit in viata sa peste 500 de fii duhovnicesti, din care unii au ajuns pustnici, stareti si ierarhi alesi.
Dupa o astfel de nevointa, Cuviosul Ioasaf „duhovnicul” si-a dat sufletul in mainile lui Hristos la 4 mai, 1883, fiind plans de tot soborul manastirii. Despre dansul scria unul din ucenicii sai, in Registrul cu cei inmormantati… in cimitirul Manastirii Neamt: „Ioasaf Apostoliu Duhovnicul, ieroschimonah, nascut la comuna Calinesti, 1764, ianuarie 1 (si) mort la 1883, mai 4; barbat sfant, ctitor, au trait 119 ani. Mos lui Vladica Narcis Cretulescu din Manastirea Neamt”.

ARHIMANDRITUL TEOFAN CRISTEA – Manastirea Noul Neamt (1810-1883)

Era originar din Transilvania, anume din judetul Harghita, unchi al primului patriarh al Romaniei, Miron Cristea. Luand jugul lui Hristos din varsta tineretii, s-a facut calugar in Manastirea Neamt, sub marele staret Neonil. Apoi, invatand de la cei mai alesi duhovnici nevointa vietii calugaresti si deprinzand bine ascultarea si intreaga intelepciune, s-a invrednicit de dumnezeiasca preotie.
Ieromonahul Teofan era un calugar iscusit, statornic, hotarat si foarte invatat. Cunostea patru limbi straine, citea zilnic scrierile Sfintilor Parinti si mangaia pe toti cu cuvinte alese din Sfanta Evanghelie. In manastire avea ucenici buni si multi il cautau pentru cuvant de folos.
Cea mai importanta ascultare a sa a fost supravegherea metoacelor Manastirii Neamt, precum si a cladirilor de binefacere facute de manastire. Ieromonahul Teofan a condus lucrarile de constructie a spitalului, a bolnitei, a scolilor si farmaciei din manastire si din Targu Neamt. El se ingrijea de bolnavi, de doctori, de medicamente, de intretinerea cladirilor si a oamenilor, care se plateau din fondurile manastirii. Si era cu fiecare drept si milostiv. Nimeni nu iesea de la el neascultat, neajutat si fara un cuvant de mangaiere. Pentru aceea il iubeau toti bolnavii si il cinsteau ca pe un parinte sufletesc copiii si locuitorii din Targu Neamt si de prin sate, caci era bun si cu frica de Dumnezeu in toate.
O alta fapta buna a ieromonahului Teofan a fost stransa legatura duhovniceasca pe care o tinea intre Manastirea Neamt si bisericile din Transilvania. In fiecare an organiza mici pelerinaje de credinciosi ardeleni, mai ales la hramuri si sarbatori mari, pe care ii odihnea in manastire si ii trimitea inapoi mangaiati si intariti in dreapta credinta. Asemenea faceau si alti calugari nemteni, iubitori de Hristos si de neam. Ieromonahul Teofan Cristea trimitea anual calugari misionari din Manastirea Neamt cu carti bisericesti, pentru a le imparti gratuit la preotii si bisericile ortodoxe de peste Carpati. Indata ce iesea de sub teascuri o carte noua, porneau calugarii cu desagii sau chiar cu carele cu carti spre Transilvania.
In anul 1863, ieromonahul Teofan, dimpreuna cu duhovnicul Andronic si cu mai multi ucenici, s-au stabilit definitiv la metocul Manastirii Neamt, numit Chitcani, din judetul Tighina. Iar in anul 1864, cu ajutorul marii lavre si al credinciosilor, au fondat o vestita manastire numita „Noul Neamt”, adunand in jurul lor pana la o suta de calugari. Primul staret a fost insusi ieromonahul Teofan, devenit mai tarziu arhimandrit. Si atat de bine a organizat acest cuvios manastirea, ca in putina vreme a devenit una din cele mai mari chinovii cu viata de obste din Moldova.
Asa s-a nevoit arhimandritul Teofan, ctitorul Manastirii Noul Neamt. Apoi, simtindu-se chemat de Hristos la odihna cea de sus, a dat ucenicilor sai sarutarea cea mai de pe urma si a adormit cu pace in anul 1883.

SCHIMONAHIA TAVEFTA URSACHE – Manastirea Agapia (1883)

Aceasta schimonahie vrednica de pomenit a fost cea mai aleasa stareta a Manastirii Agapia din secolul XIX. Nascuta in orasul Vaslui din parinti credinciosi, a fost adusa de mica la manastire de rudele ei si crescuta cu grija, in frica de Dumnezeu. Apoi, deprinzand smerenia si ascultarea de la maicile ei duhovnicesti, a fost tunsa in schima monahala si s-a facut mireasa lui Hristos.
La 20 ianuarie, 1858, maica Tavefta Ursache este aleasa stareta de intregul sobor al Manastirii Agapia, pe care o conduce cu multa chibzuinta si pricepere timp de 26 de ani, ca o adevarata mama duhovniceasca. Purta o deosebita grija pentru indeplinirea datoriilor calugaresti si impodobirea slujbelor bisericesti, pentru mentinerea vietii morale in manastire, prin spovedanie si impartasanie deasa, prin ascultare fara cartire si participare regulata a intregii obsti la sfintele slujbe. Toate acestea au facut sa se intareasca legatura dragostei in manastire si sa sporeasca numarul slujitoarelor lui Hristos pana la 500 de suflete.
Aceeasi grija deosebita a avut schimonahia Tavefta si pentru reinnoirea cea din afara a Manastirii Agapia. Intre anii 1858-1862 a restaurat in intregime biserica mare si a adus pe cel mai bun pictor al vremii, Nicolae Grigorescu, care a impodobit-o frumos, precum se vede pana astazi. A refacut, de asemenea, chiliile din incinta si biserica Manastirii Agapia Veche. A organizat ateliere de covoare si broderii, iar pentru surorile tinere, a deschis scoala de patru clase, unde invatau citirea, scrisul, religia, istoria, tipicul si muzica psaltica.
In anul 1873, stareta Tavefta a imbracat in argint icoanele din catapeteasma, precum si icoana Maicii Domnului facatoare de minuni. Iar din averea parintilor ei a donat bisericii mai multe odoare de pret, cruci, icoane si vesminte. Pentru blandetea si intelepciunea ei, mitropolitul Moldovei a facut-o stavrofora si arhimandrita.
Aceasta a fost viata plina de daruire si roade duhovnicesti a staretei Tavefta Ursache. Implinind varsta profetita de psalmistul David, schimonahia Tavefta s-a stramutat la vesnicele lacasuri la 26 ianuarie, 1883, plansa si regretata de obstea celor doua Agapii.

ARHIMANDRITUL GHERMAN IONESCU – Manastirea Tazlau-Neamt (1885)

Arhimandritul Gherman era cu metania din Manastirea Neamt. Un calugar ravnitor, carturar iscusit si devotat slujitor al Biserici lui Hristos. Cunostea limba slavona si in parte limba greaca. In anul 1857 a scris istoricul Manastirii Agapia pe scurt si alte insemnari duhovnicesti, care s-au pierdut.
In anul 1867, arhimandritul Gherman Ionescu este numit staret al Manastirii Tazlau-Neamt, pe care o gaseste aproape in paragina. Era imediat dupa secularizare. Aducandu-si aminte de faima de altadata a acestei manastiri, de Cuviosii Chiriac, Onufrie si de atatia altii care s-au nevoit aici in secolul XVII, staretul Gherman a incercat, dupa putere, sa reinvie viata duhovniceasca din aceasta vestita vatra monahala din Moldova.
Mai intai a adunat in jurul sau cativa calugari, caci nu avea cu cine face slujba. Apoi a transcris cu mana sa pomelnicul ctitoresc, precum se vede pana astazi, si a reasezat tipicul slujbelor in limba romaneasca. De asemenea, a turnat din nou un clopot mare si a impodobit biserica cu carti, cu vesminte, cu candele si cu cele de nevoie. In anul 1867, Manastirea Tazlau avea 10 calugari care mentineau firul slujbelor zilnice, Vecernia, Utrenia, Sfanta Liturghie si parastasul ctitorilor.
In anul 1881, arhimandritul Gherman se duce ca duhovnic la Manastirea Agapia. In testamentul sau, printre altele, da ucenicilor sai aceste frumoase cuvinte de invatatura:
„Noi, fratilor, ca cei ce de bunavoia noastra ne-am angajat a fi rugatori ai poporului catre Dumnezeu, nu trebuie sa ne descurajam intru indeplinirea cu sfintenie a datoriei noastre calugaresti, ci cu fermitate constanta sa ne fixam privirea spiritului la Dumnezeu, unicul centru al stabilitatii si al adevarului, caruia ne-am facut de aproape servitori. Sa ne fereasca de lenevie si nebagare de seama infricosatele cuvinte ale dumnezeiescului Gura de Aur, ca zice la datoriile preotilor: „Mi se pare ca din cei hirotoniti putini se vor mantui”. La fel si groaznicele amenintari ale Sfantului Duh, rostite prin profetul Ieremia: Blestemat tot cel ce face lucrul Domnului cu nebagare de seama! (Ieremia 40, 10).
In blestemul acesta pot cadea mai cu lesnire preotii care, din neluarea aminte sau si din mandrie, crezandu-se intelepti, indraznesc a face reforme in asezamantul dumnezeiestilor slujbe. Ba chiar si a lasa cate ceva, mai cu seama pomenirile pentru cei adormiti, care sunt canonisite si prescrise in tipicul Bisericii.
Cat pentru pomenirile celor adormiti – adauga staretul, am vie speranta in constiinta fratiilor voastre, ca daca nu le veti face mai bine, cel putin sa nu le seadeti, stiind ca si Dumnezeu jertfa pentru acest „scop se aduce in toate zilele. Incheind dar cu insesi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea (Matei 7, 12), ma recomand al dragostei voastre in Hristos frate Gherman Ionescu – Arhim. „.
La Manastirea Agapia, arhimandritul Gherman tipareste in anul 1880 un „asezamant” al manastirilor din tinutul Neamt, precum si alte cuvinte folositoare de suflet. Iar in anul 1885 se retrage la manastirea de metanie si isi da sufletul cu pace in mainile Domnului.

IEROSCHIMONAHUL NEOFIT ELIADE – Manastirea Neamt (1886)

Cuviosul Neofit Ieroschimonahul a fost un parinte cu inalta viata duhovniceasca in obstea Manastirii Neamt, cum putini se aflau la masura lui pe la jumatatea secolului XIX.
Fiu de tarani razesi din judetul Vrancea, tanarul Nicolae a fost dat de mic sa invete carte. Apoi, iubind mai mult pe Hristos decat cele din lume, a intrat in obstea Manastirii Neamt. Aici a invatat desavarsit limba greaca, scrierile Sfintilor Parinti si Sfanta Scriptura de la dascali iscusiti, ajungand in putina vreme sa-i intreaca pe toti cu ravna, cu nevointa si cu intelepciunea. Staretul Neonil, vazand osardia lui, indata l-a facut calugar si l-a trimis un timp la Schitul Pocrov. Aici, bunul ostas al lui Hristos a primit ingerescul chip al schimniciei si s-a facut pustnic si ascet vestit. Caci era obicei la Neamt ca monahii cei mai nevoitori sa se retraga la Pocrov, unde traisera candva multi sihastri cu viata sfanta. Aici se ostenea cuviosul mai ales cu postul, cu rugaciunea lui Iisus, cu privegherea si cu citirea Sfintei Scripturi. Manca numai o data pe zi, seara, si dormea cateva ore pe noapte. Fiind chemat in lavra, a fost hirotonit preot si randuit duhovnic si dascal de limba greaca in scoala monahala din manastire, organizata la indemnul lui, unde invatau aproape o suta de frati. Acest preacuvios parinte era un mare elenist si dascal al rugaciunii lui Iisus. Timp de aproape trei decenii a crescut multi ucenici si a adus un curent de innoire duhovniceasca in Manastirile Neamt si Secu cu schiturile lor.
Tot la indemnul parintelui Neofit Eliade, Manastirea Neamt a construit la Targu Neamt, intre anii 1850-1856, un mare spital, o farmacie (spiterie) si o scoala pentru folosul de obste al tuturor. S-au mai facut, cu sfatul lui, scoala ta satul Vanatori, farmacie si spital de alienati in manastire si „multe alte lucruri bune”.
Intre anii 1870-1877, Cuviosul Neofit a fost egumen la Manastirea Secu, facand multe donatii si innoind viata duhovniceasca in obste. Pe toti ii cucerea cu cuvantul sau bland si intelept, iar mai ales ii zidea sufleteste cu pilda vietii sale, ca nu era altul in aceste parti care sa fie pe masura lui.
Pentru o viata aleasa ca aceasta, calugarii Manastirii Neamt l-au rugat sa le fie staret si parinte duhovnicesc. El insa s-a lepadat de o cinste ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Inca si domnul tarii cu ceilalti ierarhi l-au propus de mitropolit si parinte al Moldovei, in anul 1860, ca devenise cunoscut peste tot. El insa a fugit la pustie, iubind mai mult linistea si rugaciunea decat tulburarea lumii. Nici carti din limba greaca nu a tradus, decat una singura, Cantare de lauda sioniceasca, tiparita in anul 1871. Ca socotea mai de folos sa zideasca pe oameni cu fapta decat cu cuvantul.
In anul 1877 a renuntat la egumenia Manastirii Secu si s-a retras la metanie. Apoi, mai traind putin si bineplacand lui Dumnezeu, a adormit in pace in anul 1886, adaugandu-se la ceata cuviosilor parinti din Manastirea Neamt.
Iata cum i descrie arhiereul Narcis Cretulescu, unul din ucenicii sai: „Neofit Eliade, barbat erudit, elenist, mare ieroschimonah, pustnic, ascet mare la Schitul Pocrov, fost igumen Manastirii Secu intre anii 1870-1886. A fost capabil, a dat sfat pentru a sa face spitalu(l), scoala si spiteria (farmacia) la Targu Neamt, bolnitele din manastire si alte treburi mari au facut. In secolul nostru nu are Romania astfel de barbat; s-au lepadat de staretie ca si de Mitropolia Moldovei. Cine n-a vazut pe acest parinte Neofit in rugaciunile lui, acela n-a vazut sfintenia intrupata. A murit la 3 februarie, 1886 in Manastirea Neamt, unde se retrasese din igumenia Manastirii Secu”.
Iar in Registru cu cei inmormantati in cimitirul Manastirii Neamt, acelasi ucenic scrie despre dascalul sau: „Ieroschimonahul Neofit Eliade este cel mai mare barbat ascet din zilele noastre, elenist profund, ctitor mare…, batraneta rara…”.

ARHIMANDRITUL TIMOTEI IONESCU – Staret al Manastirii Neamt (1806-1887)

Arhimandritul Timotei Ionescu a fost cel mai venerabil staret al Manastirii Neamt din a doua jumatate a secolului XIX (1860-1887). S-a nascut in satul Bolbocii-Soroca, in anul 1806. Tatal sau, fiind preot, i-a dat din copilarie o crestere aleasa.
In anul 1833 paraseste casa parinteasca si vine la Manastirea Neamt. Aici, dupa cativa ani de ucenicie pe langa cei mai alesi duhovnici, este tuns in schima monahala de staretul Neonil. Apoi, timp de peste 25 de ani este randuit la toate ascultarile manastiresti, de la cele mai de jos pana la slujitor al sfantului altar. Dar, pentru blandetea si smerenia sa, toate ascultarile le savarsea cu bucurie si era iubit de toata obstea.
In anul 1860, staretul Gherasim retragandu-se de la conducerea manastirii, nimeni nu voia sa primeasca aceasta grea ascultare. Atunci, unul din duhovnici a zis catre ceilalti:
– Doar n-o sa fie staret parintele Timotei de la oi! Cand au auzit parintii din consiliu de numele lui, au strigat indemnati de Duhul Sfant:
– Parintele Timotei de la oi sa ne fie staret!
Din ziua aceea, monahul Timotei Ionescu a fost chemat de la stana, a fost facut preot si arhimandrit si numit staret al Manastirii Neamt cu toate schiturile sale.
In acest timp, Manastirea Neamt trecea printr-o epoca de grea incercare din istoria ei: secularizarea averilor, inchiderea tipografiei, lipsa celor necesare pentru bolnita si spitalul de alienati, care adaposteau pana la 100 de bolnavi. Apoi, lipsa de hrana si cele de nevoie pentru Seminarul monahal si pentru intreaga obste care numara, impreuna cu schiturile sale, aproape 400 de calugari; iar mai presus de acestea, slabirea vietii duhovnicesti din manastire.
Toate acestea asteptau o innoire salvatoare din partea noului staret. Incendiul din 25 noiembrie, 1862, care mistui aproape intreaga incinta, bisericile, clopotele si biblioteca, aduse intr-o stare si mai grea obstea Manastirii Neamt.
In fata acestor grele incercari, staretul Timotei nu s-a descurajat, nici s-a indoit de mila lui Dumnezeu. Ci, intarindu-se cu darul lui Hristos si luand binecuvantare de la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, a inceput sa adune ajutoare de la Biserica si de la stat, de la calugari si credinciosi pentru refacerea incintei mistuite de foc. Mai intai innoieste acoperisul bisericii mari a Inaltarii Domnului si o paveaza pe jos cu marmura. Apoi restaureaza biserica Sfantul Gheorghe, clopotnita, paraclisele si zideste chilii cu etaj de jur-imprejurul incintei. Retoarna clopotul mare distrus de incendiu, muta din incinta spitalul de alienati, innoieste agheasmatarul si repara conductele de apa.
O grija deosebita a avut arhimandritul Timotei pentru refacerea vietii carturaresti din manastire. Mai intai a organizat din nou si a pus in stare de functionare tipografia. Timp de doua decenii (1863-1883), in Manastirea Neamt s-au tiparit si retiparit numeroase carti religioase si de cult in zeci de mii de exemplare, care apoi se distribuiau la biserici si manastiri.
Staretul Timotei a amenajat, de asemenea, si biblioteca, adunand de peste tot carti valoroase, in manuscris sau tiparite, in numar de peste 20.000, in locul celor mistuite de foc. Totodata s-a straduit sa poarte grija deosebita fata de cei bolnavi din spitalul si bolnita manastirii, cat si de cei din spitalul public de la Targu Neamt, administrat de manastire, unde se tratau bolnavii gratuit. Aceeasi grija a purtat staretul Timotei si pentru incurajarea invatamantului, mentinand un timp seminarul din manastire si dand subventii din veniturile ei pentru scolile publice din Targu Neamt si satul Vanatori.
Un deosebit efort a depus marele staret si pentru innoirea vietii duhovnicesti din manastire si de la schituri. Si aceasta a inceput-o intai cu prezenta regulata a obstii la slujbele bisericesti, de la care staretul nu lipsea niciodata. Apoi a randuit duhovnici buni pentru calugari si mireni si a obligat obstea sa se marturiseasca si sa se impartaseasca mai des. A introdus ordine si disciplina la biserica, la trapeza, la ascultari, la chilii, peste tot. La fel a procedat si la Manastirea Secu, precum si la schituri, intarind legatura dragostei intre toti.
In anul 1873, staretul Timotei avea in Manastirea Neamt un sobor de 360 de calugari, format din 6 arhimandriti, 30 duhovnici si ieromonahi, 18 ierodiaconi si 306 monahi. In Manastirea Secu avea 89 de calugari, in Schitul Vovidenia 50 de calugari, in Schitul Pocrov 16 calugari, in Schitul Sihastria 11 calugari si in Schitul Sihla 9 calugari. Intre acestia se nevoiau, alaturi de moldoveni, 28 calugari ardeleni, 25 calugari basarabeni, 7 calugari din Muntenia si cativa din alte tari. Toti traiau in deosebita armonie unii cu altii si ascultau in toate invataturile blandului staret. Daca cineva facea vreo sminteala grava in obste, staretul il trimitea de canon la unul din schiturile dependente de manastire. Dupa implinirea canonului hotarat, calugarul putea sa se intoarca la metanie.
In timpul Razboiului de Independenta din anul 1877, staretul Timotei a dat dovada de mult patriotism si mila fata de cei raniti, adunand subventii banesti pentru tara si trimitand calugari la ambulantele de pe front.
Astfel, marele staret, calauzit de darul Duhului Sfant, in toate era prezent: la biserica, la bolnita, la arhondaric, la biblioteca, la tipografie, la primirea strainilor si la scaunul de spovedanie. Toate le conducea cu intelepciune, pe toti ii imbratisa cu dragoste, pentru fiecare calugar si mirean avea un cuvant duhovnicesc de mangaiere si imbarbatare.
Dupa 27 de ani de smerita nevointa calugareasca si inca alti 27 de ani de rodnica povatuire duhovniceasca a Manastirii Neamt, cuviosul arhimandrit Timotei Ionescu isi da sufletul in mainile lui Hristos, la 10 iunie, 1887, fiind petrecut la mormant de aproape 500 de calugari si plans de clopotele celor 10 manastiri si schituri nemtene.
La cimitir, ucenicul sau a citit din testamentul marelui staret aceste cuvinte folositoare de suflet:
„Va rog, iubitilor, nu uitati sfaturile mele, ale smeritului Timotei. Nu uitati fagaduintele ce ati dat la taina sfintei calugarii. Nu uitati numele ce purtati si numele manastirii noastre in care traiti. Siliti-va a o cinsti prin faptele voastre. Faceti-va vrednici de dansa.
Iubiti legea Domnului, paziti Biserica si sfintele asezaminte manastiresti. Tineti obiceiurile bune ce ati apucat fiecare de la cuviosii vostri parinti cei de mai inainte. Urmati pe calea cea sfanta si nu va lasati a cadea in cursele ademenirilor lumesti. Amintiti-va de parintii nostri de demult si, urmandu-le credinta, sa-i aveti ajutor in calea mantuirii.
Siliti-va din toate puterile a va innobila sufletul si a va perfectiona gandurile cu citirea Sfintelor Scripturi dumnezeiesti, pazind pururea poruncile Domnului si invataturile Dascalilor Bisericii. Iubiti-va si ajutati-va intre voi unul pe altul, cu dragoste sfanta intru Domnul, ca, mantuindu-va pe voi insiva, sa mantuiti si pe altii. Siliti-va, iubitilor, a rascumpara vremea ca zilele rele sunt. Nu ma plangeti pe mine, ci plangeti-va pe voi, ca sa puteti via Domnului!
Eu, Timotei, mort, ma duc cu nadejde la parintii mei si va las voua testament de zestre ca sa purtati fiecare cu sfintenie calugaria pana la sfarsitul vietii!…”.

MONAHIA EUFROSINA LAZU – Manastirea Varatec (1797-1888)

Aceasta calugarita iubitoare de Hristos era fiica postelnicului Constantin Lazu din comun Draguseni-Suceava. Renuntand la averea parintilor ei, a imbratisat din tinerete smerita petrecere calugareasca in Manastirea Varatec. In anul 1814 a primit schima monahala, sub numele de Eufrosina, si a fost multi ani sub ascultarea staretei Olimpiada si a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De la ei a invatat a-si impodobi sufletul cu toata fapta buna si mai ales cu intelepciunea cea duhovniceasca.
Dupa moartea staretei Olimpiada, in anul 1844, soborul manastirii o alege maica duhovniceasca. Si a povatuit aceasta obste cu multa pricepere si daruire timp de 44 de ani. Adunand in jurul ei peste 500 de maici si surori, stareta Eufrosina s-a ingrijit, atat de nevoile lor cele sufletesti, cat si de cele pamantesti.
Astfel, a zidit bisericile „Sfantul Ioan Botezatorul” si „Schimbarea la Fata” si a adus in manastire preoti buni care mentineau cu scumpatate slujbele bisericesti si traditia duhovniceasca lasata de Cuviosul Iosif. Pentru luminarea fetelor din manastire, ca si a celor din satele invecinate, stareta Eufrosina a fondat in anul 1860 prima scoala primara din Varatec in chiliile bisericii „Sfantul Ioan Botezatorul”, randuind ca profesoare calugarite din cele mai luminate. A facut, de asemenea, unele innoiri in incinta si a organizat ateliere de covoare in manastire.
In anul 1888, monahia Eufrosina Lazu s-a mutat la vesnica odihna in varsta de 91 de ani, lasand in urma o obste calugareasca bine formata, intarita pe temelia dragostei.

CUVIOSUL AVXENTIE SIHASTRUL – Mare nevoitor in Muntele Athos (+ 1890)

Cuviosul schimonah Avxentie a fost un mare sihastru roman din Muntele Athos. Era de loc din Moldova. Prin anul 1850 se duce la Athos si primeste tunderea monahala, la una din chiliile din preajma Atonului. Apoi, fiind foarte ravnitor pentru viata pustniceasca si arzand de dragostea lui Hristos, s-a retras la una din pesterile nelocuite de sub varful Muntelui Athos. Si atat s-a nevoit acolo singur, in post, in rugaciune si lacrimi, incat ajunsese la mare masura duhovniceasca. Caci dobandise de la Dumnezeu in chip desavarsit darul lacrimilor, al inaintevederii si al rugaciunii inimii.
Acest cuvios sihastru roman ajunsese cu nevointa la masura parintilor de demult, ostenindu-se toata viata singur, in privegheri de toata noaptea, in foame si sete, in frig si cumplite ispite de la diavoli. Insa, mana Domnului il acoperea si darul Duhului Sfant se odihnea in sufletul lui. Nimeni din calugari nu stia viata si nevointa lui, caci petrecea mai mult in munte. Numai din cand in cand se cobora la Schitul Prodromul, se marturisea, primea Preacuratele Taine si iar se ducea la pustie.
sa a trait Cuviosul Avxentie sihastrul, ca o candela nestinsa sub varful Atonului, timp de aproape 40 de ani, slavind neincetat pe Dumnezeu si rugandu-se ziua si noaptea pentru lume si pentru tara. Calugarii din partea locului il cinsteau pe parintele Avxentie ca pe un adevarat sfant. Viata sa insa era ascunsa in Hristos. Odata, mergand doi calugari din Manastirea Lavra in vizita la pesterile sihastrilor de sub varful Muntelui Athos, au gasit pe Cuviosul Avxentie adormit in Domnul, stand in genunchi si cu mainile ridicate la rugaciune. Atunci, indata l-au coborat in Lavra si l-au ingropat in cimitirul manastirii.
Doamne, odihneste cu sfintii pe Cuviosul Parintele nostru Avxentie!

Reclame