Predica Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII SAMARINENCE

Poti ramane oare linistit sau nepasator cand auzi discutia Domnului Iisus Hristos cu femeia samarineanca?
Se umplu inimile noastre de umilinta, de uimire in fata misterului si a profunzimii cuvintelor Lui rostite in timpul acestei discutii. Este una dintre cele mai importante si profunde discutii ale Domnului Iisus Hristos, scrisa in Evanghelie.
Domnul mergea pe jos din Ierusalim in Galileea – mergea pe o vreme torida, prin munti, si a obosit. In amiaza fierbinte, S-a asezat sa Se odihneasca la fantana lui Iacov, in apropiere de orasul Sihar, in Samaria. Şi iata, aici a venit si femeia samarineanca sa scoata apa din fantana. Iisus i-a cerut sa-I dea apa sa bea. Samarineanca s-a mirat: Cum, Tu, Care esti iudeu, ceri sa bei de la mine, care sunt femeie samarineanca? Pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii (Ioan 4, 9). Domnul i-a raspuns cu cuvinte uimitoare: Daca ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care iti zice: Da-Mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie (Ioan 4, 10).
Samarineanca n-a inteles nimic. Ea L-a crezut pe Domnul Iisus Hristos un calator iudeu obisnuit.
Cum spune El aceasta, ca ea trebuie sa ceara apa vie? Ce fel de apa vie? Ii spune atunci cu uimire Domnului:
Doamne, de unde dar ai apa cea vie? Nici galeata nu ai, iar fantana este adanca. Esti Tu cumva mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat aceasta fantana?
Domnul Iisus Hristos ii raspunde:
Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarasi va inseta, dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da Eu se va face intr-insul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica.
Samarineanca nici acum nu intelege nimic. Se gandeste numai la apa proaspata. Este uimita de faptul ca Domnul ii poate da ei o asemenea apa, dupa care nu va mai trebui sa rabde setea, si Il roaga: Doamne, da-mi aceasta apa, ca nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot! Ea nu intelegea despre ce fel de apa vie ii vorbea Domnul Iisus Hristos.
Dar despre ce ii vorbea El?
Nu despre o apa obisnuita, nu despre aceea de care are nevoie trupul nostru, precum si tot ce este viu, nu despre aceea fara de care se usuca totul, moare totul, fara de care pustiurile raman fara de roada. El vorbea despre acea apa la care nu gandea samarineanca, apa care ii era complet necunoscuta. El vorbea despre apa datatoare de viata vesnica. Despre ea a vorbit mai apoi si Sfantul Apostol Ioan Teologul in Apocalipsa sa, reprezentand Ierusalimul ceresc. In acest Ierusalim ceresc el a vazut un rau curat, luminos ca cristalul, care izvora de la Tronul lui Dumnezeu si al Mielului si Pomul Vietii, care crestea pe malurile lui, pom care aduce in fiecare luna roade si cu aceste roade tainice se hranesc toti dreptii care s-au invrednicit sa intre in Noul Ierusalim. Şi Domnul vorbea despre apa vietii, care curge de la Tronul Tatalui si Tronul Fiului. A mai vorbit despre aceasta si in timpul injumatatirii sarbatorii Cincizecimii, in templul din Ierusalim. Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea! (Ioan 7, 37). Cel care va bea apa pe care Domnul o va da, din pantecele lui vor curge rauri de apa, care dau viata.
Ce fel de apa este aceasta apa a vietii? Ce fel de apa minunata este aceasta despre care vorbea Domnul Iisus Hristos?
Ştiti ca fara apa nu poate exista nimic viu, ca fara de apa nu este posibila nici viata trupului nostru, fiindca de apa depind acele procese complexe care se petrec in organismul nostru, unde totul este in miscare, si aceasta miscare constituie esenta tuturor acestor procese care se petrec in toata lumea, nu doar in trupurile celor vii.
In natura, legea miscarii continue este o lege fundamentala – totul se misca, totul curge, totul se schimba, nimic nu se odihneste. Chiar si piatra, care pare statica, se schimba, fiindca in adancimea ei se petrece o miscare nesfarsi­ta. Aceasta miscare, ca sa poata aparea si sa continue, trebuie sa fie sub autoritatea fortei miscatoare, de la care provine orice miscare.
Turbinele de apa aduc in miscare masinile elecrice si genereaza curentul electric, si cu ajutorul electricitatii totul este adus in miscare. S-a stabilit ca miscarea electrica este baza oricarei miscari.
Şi in duhul nostru se petrece un proces neincetat de miscare, si aceasta miscare este indreptata spre viata vesnica, in asa fel incat sa se desavarseasca du­hul nostru, si, desavarsindu-se, sa se apropie de Duhul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa infaptuiasca scopul cel mai inalt al existentei sale.
Aceasta miscare este cresterea noastra duhovniceasca, este miscarea pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos, pe calea binelui, a virtutilor, a milostivirii, a inchinarii in fata lui Dumnezeu. Aceasta miscare este forma cea mai inalta a miscarii in intreaga lume, si pentru ea este nevoie de un izvor.
Iata, despre acest izvor al vietii duhului, al miscarii noastre in lucrarea desavarsirii duhului, ii vorbeste Domnul Iisus Hristos samarinencei. Despre apa care curge in viata vesnica, care ne serveste drept sursa a energiei in directia binelui, spre Tronul lui Dumnezeu – despre har vorbea Domnul Iisus Hristos samarinencei.
Ea, desigur, nu L-a inteles. Dar noi ne vom aminti si vom sti ca in viata noastra, in viata duhului nostru, trebuie sa existe o miscare continua, care sa ne apropie de Dumnezeu Insusi, de Duhul lui Dumnezeu. Nu poate si nu trebuie sa ramana nici un crestin fara de activitate in plan duhovnicesc.
Apostolul Pavel spune despre sine: Eu nu ma consider pe mine ca sunt cineva. El mergea intotdeauna inainte pe calea spre Dumnezeu. Aceasta este o porunca si pentru noi – porunca umblarii duhului nostru pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos.
Samarineanca n-a inteles nimic despre apa vie, dar a ramas uimita de cuvintele lui Hristos. Apoi Domnul i-a poruncit: Du-te si cheama-l pe barbatul tau si vino aici! Ea a raspuns: N-am barbat! Iisus a spus: Drept ai spus ca n-ai barbat, pentru ca cinci barbati ai avut, si cel pe care il ai nu-ti este sot! Samarineanca gandea uimita: „Inseamna ca este proroc, doar El mi-a spus tot ce s-a intamplat in viata mea!” Şi ordinea gandurilor ei se schimba. Daca acesta este proroc, atunci trebuie sa vorbesc cu El ca si cu un proroc. El poate sa indeparteze toate indoielile mele. Şi adauga: Doamne! Vad ca Tu esti proroc. Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte. Iar voi spuneti ca locul unde trebuie sm inchinam este in Ierusalim.
La evrei exista o singura sinagoga, in Ierusalim, si doar acolo trebuiau sa fie savarsite arderile de tot. Iar samarinenii se inchinau lui Dumnezeu pe Muntele Garizim, in Samaria.
Domnul i-a vorbit samarinencei: Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui… Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar, ca astfel sunt inchinatorii pe care Tatal ii cauta. Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie ca in duh si in adevar sa I se inchine (Ioan 4, 21-24).
Aceste cuvinte ale Domnului, desigur, nu se potriveau constiintei oamenilor de atunci – nici a iudeilor, nici a samarinenilor. Deoarece Legea Veche a lui Moise a fost intr-o mare masura una a ritualurilor. Ea continea adevaruri ale cunoasterii lui Dumnezeu, diferite porunci, dar in acelasi timp prescria o multime de ritualuri. Iudeii gandeau ca mantuirea consta in a indeplini toate ritualurile prescrise de Lege, printre care participarea la sarbatoare in templul din Ierusalim. Ei nu intelegeau ca exista si o alta forma de inchinare adusa la Dumnezeu – inchinarea in duh si in adevar.
De ce s-a dat iudeilor aceasta Lege Veche despre care va vorbesc? De ce in mare masura era o lege a ritualurilor? Pentru ca acest popor era pe drumul istoric al dezvoltarii omenirii aflata la varsta prunciei duhovnicesti. Precum pruncii sunt hraniti cu lapte, la fel si acestui popor inca prunc trebuia sa-i fie data o lege pe care sa o poata intelege – legea ritualurilor. Dar in spatele acestor ritualuri, in profunzimile acestei legi, erau ascunse marile taine ale cunoasterii lui Dumnezeu.
Ce inseamna sa te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar? Cum trebuie sa intelegem aceste cuvinte profunde ale Domnului?
Dumnezeu este Duh, si omul este duh. Marginit in trupul sau, omul este o particica a Duhului lui Dumnezeu. Inchinarea lui Dumnezeu trebuie sa fie inchinarea Duhului lui Dumnezeu izvorata din duhul omenesc. Inchinarea trebuie sa reprezinte comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Inchinarea trebuie sa se savarseasca in adevar.
Ce este adevarul ati auzit din gura lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. El este Adevarul, El este descoperirea Adevarului Dumnezeiesc in lume.
Slujirea lui Dumnezeu in adevar trebuie sa constea in mersul spre acel Adevar Dumnezeiesc pe care l-a aratat lumii Domnul Iisus Hristos, mersul pe acea cale a suferintelor, pe acea cale a nevointelor duhovnicesti pe care ne-a ararat-o noua Domnul.
Cu duhul infierbantat de dragostea fata de Dumnezeu, de credinta inflacarata in Domnul, de iubirea fata de Dansul, trebuie sa ne avantam tot inainte, precum s-a avantat Sfantul Apostol Pavel, trebuie sa intram tot mai mult in comuniune stransa cu Duhul lui Dumnezeu.
Aceasta comuniune va fi cu putinta doar celor care isi vor curati duhul si il vor sfinti cu pocainta, cu rugaciune neincetata, cu o pornire permanenta de a implini poruncile lui Hristos. Un astfel de duh va avea cea mai nemijlocita, cea mai reala comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. In aceasta va consta slujirea lui Dumnezeu in duh si in adevar, despre care vorbea Domnul Iisus Hristos. Iata ce inseamna aceste cuvinte profunde si sfinte ale lui Hristos!
Nefericitii sectanti, care pier din pricina mandriei lor, inteleg aceste cuvinte ale Domnului total gresit. Ei resping orice slujba adusa lui Dumnezeu, resping Biserica, Tainele, gandesc ca lor le este accesibila fara ajutorul de Sus comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu cauta harul lui Dumnezeu in Tainele crestine, au plecat din Biserica, si-au inventat propriile moduri de slujire – salbatice, absurde. Nefericitii hlasti, care nu sunt putini in dioceza noastra, considera ca pot atrage la ei Duhul lui Dumnezeu cu dansuri nerusinate si cu strigate, cu fuga in cerc, fapt ce-i aduce la extaz. Cand ajung in aceasta stare penibila, spun: „A dat Sfantul Duh peste noi!“
Iata pana la ce nivel de pervertire ajung sectantii, care nu inteleg adevaratele cuvinte ale lui Hristos! Dar noi le intelegem si ne vom aminti intotdeauna ca fara aceasta apa vie nu este posibila viata noastra, nu este posibila apropierea duhului omenesc de Duhul lui Dumnezeu. Vom cauta intotdeauna acest izvor al apei celei vii.
Cuvinte minunate, simple a spus despre aceasta predecesorul nostru pe scaunul Tambovului, Teofan Vasinskii Zavoratul:
„La odovanie se aude chemarea Domnului: Cel ce inseteaza sa vina la Mine si sa bea! Daca este asa, sa mergem toti la El! De orice ar inseta cineva, doar sa nu fie potrivnic Duhului Domnului, si numaidecat va primi ceea ce ii este necesar. Cei ce inseteaza de cunostinta merg spre Domnul, fiindca El este singura lumina care cu adevarat lumineaza pe tot omul. Cei ce inseteaza de curatire de pacate si de potolirea focului constiintei – merg spre Domnul, fiindca El a ridicat pacatele intregii lumi pe lemnul Crucii si a sters zapisul lor. Cei ce inseteaza de linistea inimii merg la Domnul, fiindca El este o adevarata comoara, stapanirea careia ii va face sa uite toate lipsurile si sa dispretuiasca toate bunurile, ca sa-L aiba pe El Unul. Cui ii trebuie putere – la El este toata puterea. Cui ii trebuie marire – El are toata marirea mai presus de lume. Cui ii trebuie libertate – El este daruitorul adevaratei libertati. El va rezolva toate nedumeririle, va strica toate firele patimilor, va indeparta toata intristarile, va da solutii tuturor obstacolelor, ademenirilor si uneltirilor vrajmasului si va netezi calea vietii noastre duhovnicesti. Sa ne apropiem toti de Domnul!”
Sa urmam acest indemn, precum si pe cel al Sfantului Proroc Isaia, care cu mult timp inainte, cu 700 de ani inainte ca lumea sa auda cuvintele lui Hristos despre apa vie, vorbea despre ea: Voi, cei insetati, mergeti la apa; iar voi, toti cei ce nu aveti argint, duceti-va, cumparati si mancati; duceti-va, cumparati vin si lapte fara bani sau pret! (Isaia 55,1) El ne cheama pe toti la izvorul vietii, ca in dar sa mergem sa bem apa vie, sa mergem sa scoatem apa din izvorul mantuirii si al vietii vesnice.
Sa mergem toti pe aceasta cale pe care ne-a aratat-o Sfantul Proroc Isaia. Sa fie inchinarea noastra adusa lui Dumnezeu o adevarata inchinare in duh si in adevar.
Sa fie viata noastra o aspiratie continua spre adevarul lui Hristos, o neobosita miscare pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos! Atunci va creste duhul nostru, atunci va dobandi viata vesnica in Duhul lui Dumnezeu, la Tronul lui Dumnezeu Insusi”.
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

Predici deosebite ale Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI. “Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri…” DE MII DE ANI SE REVARSA NEINCETAT LACRIMILE CELOR IMPILATI…


I. Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu



A mai ramas o singura duminica pana la Postul Mare. In duminica urmatoare, Duminica Iertarii, Sfanta Biserica ne va chema sa ne impacam, sa ne iertam unii altora greselile, amintind ca Dumnezeu ne iarta numai atunci cand ne iertam si noi unii pe altii. Pregatindu-ne pentru nevointa Patruzecimii si pentru aceasta impacare, Sfanta Biserica, prin pericopa evanghelica de astazi, ne zugraveste spre invatatura Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.
Hristos va veni in toata slava Sa cereasca, si inaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toti dreptii si toti pacatosii; nimeni nu se va putea ascunde, nimeni nu va putea ramane deoparte, nu se va putea piti in spatele altcuiva.
Domnul ii va desparti pe drepti de pacatosi: dreptii vor merge de-a dreapta Lui, iar pacatosii de-a stanga. Domnul va spune: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii” (Matei 25, 34).
De la zidirea lumii a fost deja prevazuta, a fost deja hotarata aceasta Infricosata Judecata, a fost deja pregatita Imparatia cerurilor.
“Cu ce bunatati se poate asemui aceasta binecuvantare?” – se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur. “Cata cinste, cata fericire este in el! Hristos n-a zis: primiti, ci: mosteniti – ca pe propiul nostru avut, ca pe avutul nostru parintesc, pe care il avem de veacuri”.
Pentru ce virtuti se va pogori asemenea milostivire asupra dreptilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arata Insusi Judecatorul-Hristos.
“Flamand am fost, va spune El, si M-ati hranit; insetat am fost, si Mi-ati dat sa beau; strain am fost, si M-ati primit; gol am fost, si M-ati imbracat; bolnav am fost, si M-ati cercetat; in temnita am fost, si ati venit la Mine” (Matei 25, 36).

dreptii-la-judecata352567892.jpg

Precum vedem, frati si surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei si milostivirii, savarsite de catre drepti in viata lor de pe acest pamant.
Totusi dreptii, cu toate virtutile lor, se vor socoti, din prea adanca lor smerenie, niste robi netrebnici (v. Luca 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor incepe sa aminteasca toate faptele lor bune, dragostea si milostivirea lor. Li se va parea ca n-au facut nici un lucru bun: asa de mare va fi smerenia lor, insusirea prin care stralucesc toti dreptii. Ei nu se vor dezvinovati la aceasta Judecata, ci, dimpotriva, se vor invinui. Vor spune Domnului: “Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, insetat, suferind, bolnav, gol, sau in inchisoare si Ti-am aratat mila?” Atunci, Domnul Se va ridica in apararea lor impotriva invinuirilor pe care singuri si le vor aduce. El le va spune: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).
Dupa cum vedem, Domnul ii miluieste si ii indreptateste pe drepti prin viata lor ce dreapta si le daruieste nemasurat mai mult decat s-ar fi putut astepta ei.
Dupa aceea, intorcandu-se catre cei de-a stanga, va spune: “N-ati hranit nici unul dintr-acesti frati ai Mei mai mici, nu le-ati dat de baut, nu le-ati aratat mila: inseamna ca nici pentru Mine nu ati facut nimic, si ca atare meritati chinul vesnic” (v. Matei 25, 46).
De ce aceasta osanda aspra? Pentru ca n-au facut lucrul cel mai important dintre toate: n-au raspuns la nevoia aproapelui in numele lui Hristos.
Ce inseamna sa imparti bucata de paine cu cel flamand in Hristos? Inseamna ca inima ta sa raspunda cu impreuna-patimire la foamea si durerea lui, sa traiesti amarul lui ca pe al tau propriu, sa suferi impreuna cu el ca impreuna cu un frate in Hristos si, in fine, sa imparti cu el ceea ce ti-a trimis Domnul si ai la indemana. Ca vesnica pilda de ajutorare a celui bolnav ni se arata samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui ranit tot ce avea (v. Marcu 10, 30-37).

flamand-am-fost-insetat-am-fost352567892.jpg

Se poate intampla sa nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, insa in vremea noastra este nevoie nu atat de aceasta bogatie, cat de bogatia inimii, de darurile milostivirii noastre, impreuna-simtirii si rugaciunii noastre launtrice. O, daca ne-am iubi catusi de putin unii pe altii intru Hristos, daca am avea impreuna-simtire unii fata de altii, daca ne-am respecta cu adevarat, atunci s-ar gasi cai si mijloace sa sa ne intrajutoram – si atunci Raiul ar incepe inca de aici, de pe pamant, si nu ne-ar mai fi frica sa murim!
Dar de ce nu ne iubim unii pe altii? Fiindca nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu il putem iubi nici pe aproapele. Pe Dumnezeu nu-L iubim fiindca avem credinta slaba. De asta nu-L simtim pe Dumnezeu in inima noastra, de asta nu traim in El si nu-L cunoastem, fiindca citim putin Evanghelia si nu intelegem in Duumnezeu toate intamplarile si lucrurile din viata noastra, nu intelegem ca toate ne sunt trimise prin purtarea de grija a lui Dumnezeu.
Trec zile, saptamani, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu meditam la viata noastra, nu ne inmuiem inima – iar inima pe care ne-o incalzeste dragostea de Dumnezeu va fi rece si fata de aproapele, si in locul dragostei se va cuibari in ea vrajmasia, in locul milei si al dorintei de a ajuta – ura, bucuria rautacioasa. Atunci ne pregatim singuri osanda viitoare: “Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila” (Iacov 2, 13).
Doua porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Marcu 12, 30-31).
Cine este aproapele nostru? Toti cei langa care traim, muncim, cu care ne intalnim, care au nevoie de dragostea nostra, de ajutorul nostru, de rugaciunile noastre. Potrivit credintei noastre crestinesti, suntem cu totii frati si surori, alcatuind o singura familie in Hristos. Nimeni nu ne e strain. In spatele fiecarui semen al nostru sta Hristos Insusi. Daca nu aratam dragoste aproapelui, n-o aratam nici lui Hristos. Domnul Insusi ne-a vorbit despre asta foarte simplu si limpede, in cuvintele pe care le-am ascultat si noi astazi la Liturghie.
Deci sa ne amintim intotdeauna aceste spuse ale Mantuitorului. Sa Il rugam sa dea viata inimilor noastre prin dragostea de oameni. Sa-I cerem sa ne daruiasca “pocainta mai inainte de sfarsit” si “raspuns bun” la cea de-a Doua si Slavita a Lui Venire, ca sa auzim, cuvintele aducatoare de fericire:
“Veniti, binecuvintatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita voua de la intemeierea lumii!“
Amin.

II. Cel ce face bine saracului da imprumut lui Dumnezeu


Astazi Sfanta Biserica ne aminteste istorisirea evanghelica despre Infricosata Judecata.
Expresia exterioara a acestei Judecati va fi impartirea oamenilor in doua grupe: dreptii vor fi asezati de-a dreapta, iar pacatosii de-a stanga Tronului lui Dumnezeu.
La aceasta Judecata se va da in vileag ce a facut fiecare. Acolo se va dovedi ca fiecare din faptele sale va fi gasit drept sau va fi osandit (v. Matei 12, 37). In lumina Judecatii lui Dumnezeu se va descoperi adevarata fata si starea morala a fiecarui om – si pacatosii, care pe pamant au trait in robia patimilor, nu se vor putea indreptati nicidecum.
Ei chiar si la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednica de osanda, incercand sa se dezvinovateasca prin aceea ca nu au recunoscut in ceilalti oameni pe “fratii mai mici” ai lui Hristos si de aceea n-au facut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor si merita osanda la “chinul vesnic” (Matei 25, 46).
Ce pacatosi sa fie acestia? Sunt cei ce n-au vrut sa gaseasca si sa dea loc in inima lor Domnului, cum a facut Zaheu, care n-au vrut sa-si curete constiinta prin pocainta, cum a facut vamesul care s-a pocait in templu, care n-au vrut sa strabata intreaga cale complicata a intoarcerii sufletului care se pocaieste la Tatal Ceresc, cum a facut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca si cum nu ar fi Dumnezeu, si omul e ca si cum nu ar fi om, si viata n-ar fi cale a mantuirii, n-ar fi lucrare a dragostei si a milostivirii, ci goana nebuneasca dupa slava desarta, dupa mangaieri si placeri lumesti.
Care dintre noi, fratilor si surorilor, nu este aproape de starea acestor pacatosi, de mangaierile si de placerile lor lumesti? Dar istorisirea evanghelica despre Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu ce ne invata? Ne invata ca, urmand dreptilor, sa facem lucrurile dragostei si milostivirii, ingrijindu-ne nu numai de noi insine, ci si de ceilalti (v. Filipeni 2, 4).
“Nimic nu-I place atat de mult lui Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ca o viata care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat si darul cuvantului, si maini, si tarie trupeasca, si minte, si pricepre: ca sa intrebuintam toate acestea spre mantuirea noastra si folosul aproapelui“.
Dar cum sa intrebuintam puterile noastre spre folosul aproapelui? Avand constiinta faptului ca facem binele nu pentru lauda si slava omeneasca, ci pentru ca aproapele nostru este “frate mai mic” al lui Hristos (v. Marcu 9, 41). Iar asta inseamna ca trebuie sa facem toate faptele milostivirii in numele lui Hristos, oricat ar fi ele de mici. De pilda, cand dam un banut aproapelui care il cere in numele lui Hristos, sa ne aminitim ca il dam lui Hristos Insusi si, dupa cum spune Inteleptul, dam imprumut lui Dumnezeu (Pilde 19, 17). Deci, iubitii mei in Hristos, sa facem din toata inima faptele milostivirii, socotind pierduta ziua in care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba buna, fie impartasindu-i din inima necazurile si suferintele, fie mijlocind prin rugaciune pentru el inaintea lui Dumnezeu.
Sa aratam milostivire in numele lui Hristos, intru slava Tatalui Ceresc, Care Milostiv este (v. Luca 6, 36) si le arata mila chiar celor ce dau de pomana doar o cana de apa (v. Marcu 9, 41). Sa ne amintim totdeauna de moartea noastra si de Judecata lui Dumnezeu, ca sa nu pacatuim; curatindu-ne prin pocainta, sa ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.
In zilele Postului Mare, Sfanta Biserica ne va chema la aceasta innoire launtrica, la harica unire cu Domnul, la crestineasca dragoste de frati si milostivire.
Nu ne lasa, Doamne, sa ramanem nepasatori la aceasta chemare a Sfintei Biserci! Ajuta-ne, Doamne, sa ne ridicam pe calea pocaintei si a renasterii duhovnicesti! Amin.

judecata-de-apoi-voronet-300x225 (1)2035240916..jpeg

III. Sa alegem calea dreptatii si a milostivirii


Ca doua aripi, ne inalta mai presus de toata faptura doua nazuinte, cele mai adanci ale noastre: nazuinta spre nemurire si nazuinta spre dreptate. De cand exista neamul cel ganditor al oamenilor, acestia sunt sfasiati de intebarea chinuitoare: “Ce se savarseste pe pamant? De ce raii o duc bine, iar cei buni, blanzi, linistiti, sunt prigoniti si sufera?” Aceasta intrebare nu si-a primit inca raspunsul, insa il va primi – il va primi cand Domnul si Dumnezeu nostru va face Infricosata si Dreapta Sa Judecata.
De mii de ani se revarsa neincetat lacrimile celor necajiti si impilati, si daca ar fi sa adunam toate aceste lacrimi si sa le varsam in mari, marile n-ar mai incapea intre tarmurile lor si ar ineca intreg uscatul – iar Dumnezeu tine socoteala tuturor lacrimilor celor ce sufera fara vina. Si cate faradelegi nu s-au savarsit in tot timpul acesta, incepand din vechimea cea mai indepartata!
Sfantul Ioan Teologul scrie in “Apocalipsa” ca a vazut langa Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorati pentru Cuvantul Dumnezeiesc si a ascultat cum strigau ei catre Dumnezeu: “Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate, nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru?” (Apocalipsa 6, 10).
Dar indelunga rabdare a Domnului este uimitoare, si noua ni se pare ciudat, de neinteles, pentru ce El nu face inca razbunare asupra tuturor nelegiuitilor, de ce rabda raul strigator la cer de pe pamant. Sfantul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu urmatorul raspuns la aceasta intrebare:
“Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12).
Domnul rabda, asteptand Ziua Infricosata despre care a prezis:
“Fiul Omului, cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8).
Daca sufletul nostru nu rabda ca raufacatorii sa ramana nepedepsiti, iar dreptii sa fie totdeauna impilati, asta inseamna ca este neaparata nevoie de nemurire atat pentru cei rai, cat si pentru cei drepti, fiindca doar asa pot ei primi rasplata vesnica, pe care n-au primit-o in timpul vietii pamantesti.
Oare nu auziti in fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor:
“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Imaparatia cerurilor. Fericiti veti fi cand ca vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 6, 11-12)?
In cer, in viata vesnica, dreptii vor primi cu mare bucurie rasplata pentru tot ce au suferit in aceasta viata.
Judecata lui Hristos va fi intr-adevar infricosatoare, dar ea va fi si dreapta, fiindca nu este cu putinta sa calci nepedepsit legea dragostei si a dreptatii. Va fi infricosatoare, fiindca la ea se vor aduna nenumarati oameni ce au trait pretutindeni, de-a lungul intregii vremi scurse de la intemeierea lumii. Nici daca ei n-au auzit vreodata vestea cea buna a lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, nu vor avea indreptatire, fiindca natura insasi ni-L arata prin toate ale ei pe Dumnezeu, si din ea ar fi putut sa inteleaga si sa vada limpede Pronia lui Dumnezeu, ce carmuieste toate.
In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cum ii va judeca Domnul pe oameni la Infricosata Judecata. El va da rasplata vesnica dreptilor, care au facut totdeauna faptele dragostei si ale milostivirii, si ii va numi blestemati si ii va trimite in focul vesnic pe cei ce niciodata n-au fost milostivi.
De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai dupa milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindca este cea mai inalta dovada a dragostei si a impreuna-patimirii fata de oameni. Dar cine este plin de drgoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au indragit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mantuirea ei, Si-a dat de bunavoie viata in chinuri groaznice pe Cruce ca sa rascumpere pacatele noastre, ca se ne arate calea pe care trebuie sa mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptatii.
In viata sunt doua cai: pe de o parte calea binelui si a dreptatii, pe de alta calea raului si a nedreptatii. Si fiecare alege una dintre ele. In lume si in viata omeneasca totul se petrece dupa legea dezvoltarii neintrerupte. Nimic nu ramane neschimbat, totul curge, totul se schimba, dupa cum a spus un intelept din Antichitate. Totul se dezvolta si se perfectioneaza – si daca omul alege calea binelui si a dreptatii si o urmeaza nebanuit, el se perfectioneaza in aceasta directie si devine vrednic sa isi continue dezvoltarea in viata vesnica. Iar daca omul alege calea raului si a nedreptatii, in aceasta viata inima si mintea lui se cufunda tot mai mult in rau si in nedreptate. Prin urmare si in viata vesnica va continua dezvoltarea lui in aceasta directie. Dar unde isi va continua el cufundarea in noianul raului, daca nu in locul cel infricosator, pregatit diavolului si ingerilor lui? Cumplita este soarta pacatosilor nepocaiti!
Deci sa alegem calea dreptati isi s-o urmam! Dar ce inseamna a alege calea dreptatii? Inseamna a implini legea lui Hristos, fiindca toata dreptatea se cuprinde in aceasta sfanta lege dumnezeiasca.
Psalmistul David striga astfel catre Dumnezeu:
“Dumnezeul razbunarilor, Dumnezeul razbunarilor cu indrazneala a statut. Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri. Pana cand pacatosii, Doamne, pana cand pacatosii se vor fali, vor spune si vor grai nedreptate, vor grai toti cei ce lucreaza fara de lege? Pe poporul Tau, Doamne, au impilat, si mostenirea Ta au apasat-o” (Psalmul 93, 1-5).
Insa Domnul, Care intaia data a venit ca Miel la junghiere, propovaduind dragostea, blandetea si milostivirea, Se va scula si va veni a doua oara – va veni ca Judecator Drept, cu nenumarate cete de ingeri, si va face Judecata Sa Infricosatoare. Amin.
(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

Sursa

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI despre vindecarea demonizatului din tinutul Gadara si despre POSIBILITATEA DE DEMONIZARE a crestinilor PRIN PATIMILE LUMII


“Oare rareori aceste puteri demonice isi fac loc in inimile noastre?Permanent, in fiecare zi, in fiecare ceas patrund in ele. Fiindca este multa rautate in inimile noastre si mult dispret pentru semeni. Este oare putina mandrie in noi, cuvinte si simturi intinate, care ii supara pe apropiatii nostri? Oare sunt printre noi oameni care, dupa ce s-au rugat in biserica, se intorc acasa si incep sa faca zile fripte apropiatilor lor?

Ati auzit astazi pericopa evanghelica despre vindecarea demonizatului din tinutul Gadara.

Oare se intalneau asemenea oameni doar in timpurile vechi? Nu exista demonizati si in timpurile noastre? Ba sigur ca da! Cauzele multor boli sufletesti nu sunt cunoscute nici macar de psihiatrii cei mai invatati. Nu se cunoaste cauza nebuniei lor violente. Dar pentru mine este clar ca in randul celor nebuni, violenti, exista si demonizati. Cu toate acestea, exista multi oameni pe care nimeni nu-i numeste nebuni si care, totusi, pe buna dreptate, pot fi numiti demonizati.
Fiindca cine este demonizat? Demonizatul este un om stapanit de duhurile rele. Despre demoni, despre conducatorul lor, satana, este scris in Sfintele Scripturi. Insusi Domnul Iisus Hristos a vorbit despre ei si de multe ori i-a izgonit din oameni. Auziti cuvintele lui Hristos:

Cand duhul cel necurat iese din om, umbla prin locuri fara de apa, cautand odihna; si, negasind, zice: ma voi intoarce la casa mea, de unde am iesit; si venind, o afla maturata si impodobita; atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo, si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat cele dintai (Luca 11, 24-26).

Dupa cum puteti observa, Domnul Iisus Hristos a afirmat ca demonii intra in om si, parasindu-l la un moment dat, se pot intoarce din nou.

Cum sa nu credem in existenta diavolului, demonilor, atunci cand stim ca satana a ajuns la o astfel de indrazneala incat l-a ispitit pe Domnul Iisus Hristos, dupa postul Lui de 40 de zile in pustie? Tot din Sfanta Scriptura aflam ca satana, stapanitorul acestei lumi, este intotdeauna printre noi, in jurul nostru, si impreuna cu el sunt legiuni intregi de slujitori.

Satana este dusmanul neamului omenesc si, in nemasurata lui rautate, incearca sa ne piarda, sa distruga din inimile noastre credinta in Domnul Iisus Hristos si sa ne supuna voii lui. Intotdeauna, neincetat si el, si toti ingerii lui ne urmaresc si ne chinuiesc.
Sunt multi oameni care, din pricina faptelor si gandurilor lor, din pricina lipsei lor de credinta in Dumnezeu, devin lacasuri acestor duhuri rele de sub tarie. Inimile lor servesc adapost demonilor. Fiindca stiti ca printre noi traiesc unii pe care nu-i costa nimic sa ucida un om, care isi petrec intreaga viata in jafuri, betie, desfranare. Ei sunt adapost demonilor, ei sunt demonizati.

Istoria ne-a aratat un om despre care suntem indreptatiti sa spunem ca in el s-au adapostit nu una, ci mai multe legiuni de demoni. Am vazut un asemenea om decazut, un astfel de monstru, un astfel de slujitor al satanei, care nu a avut egal in istoria omenirii. Voi stiti despre cine vorbesc – este cel care a inceput de curand un razboi extrem. Pentru ca in sufletul lui traiesc legiuni de demoni, care cer rauri, mari de sange omenesc. Locuiesc in el cei mai rai si mai periculosi demoni – demonii mandriei, ai dispretului de oameni, ai urii, ai preainaltarii de sine.

Dar ce vom spune despre noi, crestinii? Suntem lasati in pace de demoni? Eu vorbesc anume despre crestini, vorbesc despre noi, care credem ca exista satana si duhurile rele de sub cer.
Oare rareori aceste puteri demonice isi fac loc in inimile noastre? Permanent, in fiecare zi, in fiecare ceas patrund in ele. Fiindca este multa rautate in inimile noastre si mult dispret pentru semeni.
Este oare putina mandrie in noi, cuvinte si simturi intinate, care ii supara pe apropiatii nostri? Oare sunt printre noi oameni care, dupa ce s-au rugat in biserica, se intorc acasa si incep sa faca zile fripte apropiatilor lor?
Exista, spre rusinea noastra, unii care sunt capabili de hotie, de desfranare, care lasa acces liber puterii demonice – oricarei pofte si placerilor. Locuiesc in sufletele lor demonii exact ca si in sufletul nefericitului demonizat din tinutul Gadara.

Dar sa nu vorbim despre ei – cei care pot fi numiti unelte demonice. Vom vorbi despre cei care nu fura, nu desfraneaza, nu vorbesc urat, nu se supun patimilor, despre cei care duc o viata aparent nepatata, care sunt devotati unei profesii folositoare omului, de exemplu trateaza oamenii. Despre ei vom vorbi.

De curand a venit la mine o tanara fata de profesie medic; nu a venit ca un episcop, ci ca la un profesor, pentru vindecare.

– Ei bine, spuneti-mi: care este problema?

– Pai sa vedeti, sunt neurastenica, ma supara neurastenia.

– Dar in ce consta neurastenia dumneavoastra?

– Nu am liniste; plang intotdeauna, sunt irascibila, cea mai mica observatie la serviciu ma scoate din sarite, imi pierd stapanirea de sine si plang, plang fara oprire de la orice maruntis.

Eu, ca medic, stiu ce este neurastenia si pentru mine este clar ca nu poate fi vorba de asa ceva. Incep sa analizez starea ei sufleteasca, o intreb despre toate, aflu care ii sunt interesele: chirurgia, un pic literatura, un pic arta.

Ii raspund:

– Deci traiesti doar cu chirurgia? Este prea putin. Dumneavoastra faceti primii pasi in chirurgie, dar eu am parcurs cale lunga, am ajuns la glorie in domeniul ei si va voi spune ca acest lucru pentru mine nu este important, nu este semnificativ.

Exista ceva infinit mai important. Sufletul omului este adanc fara de capat. Au existat si exista oameni care au atins mari inaltimi ale sufletului, ale gandului si sentimentului. Au existat mari asceti crestini care si-au petrecut toata viata in rugaciune neincetata si in post. In fata acestor mari asceti se descopera deschis astfel de taine ale vietii duhovnicesti, care ne sunt complet necunoscute noua, oamenilor simpli, obisnuiti. Inaltimea vietii lor duhovnicesti era atat de mare, incat ei, la fel ca si Apostolul Pavel si Cuviosul Serafim de Sarov, au fost inaltati inca din viata pana la al treilea cer si au vazut ce ii asteapta pe toti sfintii in viata vesnica.

Au existat mari asceti care au scris lucrari teologice profunde, cu care ne hranim ca si cu o hrana duhovniceasca pretioasa. Toata viata lor au trait-o in Dumnezeu, dispuneau de o bogatie nepretuita – unitatea sufletului. Sufletul lor era concentrat la Dumnezeu.


Au fost si altii – mari oameni de stiinta, filosofi – care si-au tait viata cercetand natura si sufletul. Este remarcabil ca astfel de ganditori si-au petrecut viata asemenea pustnicilor. De exemplu, Kant, Descartes, toata viata si-au trait-o in singuratate. Kant a trait mult timp in oraselul Koenigsberg si cunostea doar drumul spre universitate, unde a fost profesor, si spre fotoliul sau, unde reflecta.


Traim noi asa oare? Suntem ocupati cu gandul la suflet, cu gandul la problemele importante pe care urmeaza sa le rezolvam – cele privitoare la viata noastra, la comportamentul nostru?Nu! Noi suntem ocupati cu activitatile casnice si cu cele de serviciu, cu goana dupa distinctii, dupa bunastare, dupa o viata indestulata, iar cerintele sufletului ne sunt straine. Nu numai ca nu cauta oamenii unitatea sufletului, ci mai degraba cauta imprastierea lui; cauta sa fuga de propriile lor suflete, incearca sa inabuse toate aspiratiile sufletului, merg la cinema, se dedau distractiilor de tot felul.


Ei nu au nevoie de unitatea sufletului, ci de imprastierea lui. Ei nu suporta singuratatea, ci au nevoie mereu de compania oamenilor de nimic, asemenea lor. Se distreaza, merg in ospetie, vorbesc fara rost banalitati, vorbesc obscenitati si flecaresc, joaca carti si prin aceasta isi distrag inima si gandurile de la ceea ce este cel mai important, mai inalt si mai sfant.

Asa s-a petrecut si cu aceasta fata despre care v-am povestit. De ce plangea mereu si era irascibila? Pentru ca sufletul ei nu cunostea linistea, pentru ca sufletul ei era flamand.

Unul dintre invatatorii Bisericii din secolul al II-lea, Tetulian, a spus niste cuvinte uimitor de adevarate si de profunde: “Sufletul omului este crestin dupa natura sa”. El inseteaza dupa hrana duhovniceasca, curatie si sfintenie, inseteaza dupa Hristos. Sufletul dupa natura sa este crestin si, daca nu se hraneste cu hrana duhovniceasca, atunci se abate asupra acestui suflet nefericit o foame spirituala grea. Si precum omul flamand, lipsit de hrana, devine din ce in ce mai iritat, la fel si acesti oameni care flamanzesc duhovniceste se irita; varsa usor lacrimi din ochi, nu au liniste si nu pot uita de sine, fiindca sufletul lor – “crestin dupa natura sa” – inseteaza dupa hrana duhovniceasca, iar ei nu-i pot oferi o asemenea hrana.

Este si aceasta una din formele de demonizare, e drept, intr-o mai mica masura.

De ce atunci oamenii devin demonizati?

Omul locuieste intr-un anumit mediu social. Gandurile lui, dorintele, faptele, intelegerea lumii sunt determinate, in mare masura, de influenta mediului care-l inconjoara. Stiti voi ca daca un om sanatos se va afla timp indelungat langa un bolnav de tuberculoza si va respira acelasi aer, si el insusi se va infecta? La fel ne molipsim si noi de la cei bolnavi de gripa sau de vreo boala contagioasa.
Asa se intampla si in viata spiritula. Daca omul traieste intr-o atmosfera plina de tentatii, de necinste, de pervertire, de patimi omenesti nestapanite, daca traieste intr-o atmosfera de prostie si de vulgaritate, atunci nu poate ramane neafectat de aceasta atmosfera. In fiecare zi respira acest aer otravit, in care misuna duhurile rele de sub cer. Si se imbolnaveste sufletul nefericit si singur devine adapost demonilor.

Ce sa facem noi? Unde sa fugim de aceasta atmosfera grea si aducatoare de moarte? Unde este refugiul nostru? Unde este apararea noastra impotriva demonilor, a duhurilor rele de sub cer? La toate intrebarile dificile cautati mereu raspuns in Sfanta Scriptura.

Cititi Psalmul 61 si veti gasi acolo raspunsul:

Oare nu lui Dumnezeu I se va supune sufletul meu? Ca de la El imi este mantuirea. Fiindca El este Dumnezeul meu, Mantuitorul meu si ocrotitorul meu, si mai mult nu ma voi clatina.

Iata unde este refugiul nostru, iata unde este antidotul la acea otrava pe care o primim din mediul inconjurator!

Daca vom fi ocupati sa fim de folos celor din jur, intotdeauna incercand sa tindem spre curatie si sfintenie, traind in iubire fata de Dumnezeu si fata de oameni, atunci nu vom mai fi unealta demonilor. Atunci demonii, care traiesc in fiecare dintre noi, cu rusine vor fi obligati sa paraseasca inima noastra.
Si atunci cand va iesi duhul necurat din inima noastra, el va merge prin locuri pustii, cautand liniste. Dar uneori, se intampla ca din nou se intoarce si gaseste inima noastra maturata si ingrijita, pregatita pentru a-l primi din nou. Pentru ca permitem cu multa usurinta necuratiei si rautatii sa intre in inimile noastre.
Si iata, daca el, venind, gaseste inima maturata si ingrijita, atunci merge si ia cu cine alte sapte duhuri, mai rele ca dinsul, si, o data intrate, locuiesc in el si se fac pentru om cele din urma mai rele decat cele de la inceput.

Sa nu se intample nici unuia dintre noi o astfel de nenorocire! Sa nu gaseasca duhurile rautatii de sub cer intrarea la noi, in inimile noastre, sa nu se faca ele adapost demonilor!

Sa fie inimile voastre curate si sfinte! Amin.

Cuvântul Ortodox

12 noiembrie 1944

Sfântul Luca al Crimeii

“Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei

DESPRE INVIEREA FIULUI

VADUVEI DIN NAIN



Ati auzit astazi, in citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a inviat in mod minunat pe fiul vaduvei din orasul Nain. Stiti ca Domnul i-a inviat si pe fiica lui Iair, si pe Lazar cel aflat in mormant de patru zile. Oamenii necredinciosi rad pe seama credintei noastre in invierea mortilor, considerand-o basm, legenda. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate ca mortii pot fi inviati prin metode stiintifìce.
In orasul Taskent, odata, s-a crezut intr-adevar ca poate fi inviat un copil mort deja de doi ani, al carui trup fusese imbibat cu acid azotic… Noi, crestinii, nu credem in asemenea „minuni” stiintifìce, dar credem ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta.
Pilda spune ca intr-un orasel mic, Nain, era dus spre inmormantare singurului fìu al unei vaduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a facut mila de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul si a spus: Tinere, tie-ti spun scoala-te! Si s-a sculat mortul si s-a ridicat, privind cu uimire imprejur.

wp-image--1351905632

Cu frica si cu evlavie citim despre invierea fiicei lui Iair, ascultam cu frica si cu cutremur cum a fost inviat Lazar, citim in Faptele Apostolilor ca Sfantul Petru a inviat-o pe crestina Tavita. El i-a scos pe toti din camera, s-a rugat si a spus:

Tavita, scoala-te! Iar ea si-a deschis ochii si, vazandu-l pe Petru, a sezut. El, dandu-i mana, a ridicat-o si, chemand pe sfinti si pe vaduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).

Noi credem din toata inima in faptul ca, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, ca toate sunt in puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Asadar nimeni dintre noi sa nu se indoiasca despre veridicitatea acestor invieri minunate!
Dar sa ne gandim: de ce Domnul Iisus Hristos invia mortii? Ce L-a determinat la asa ceva? Dragostea si compatimirea pentru omul cel cazut, condamnat la moarte, Il indeamna spre aceasta. Citim in Evanghelie ca, inaintei invierii lui Lazar, Hristos era emotionat si I-au curs lacrimi din ochii sfinti… nu putea sa priveasca cum se sfasiau de durere Marta si Maria, surorile lui Lazar. Mila si dragostea Il calauzeau atunci. Dar oare numai mila? Doar dragostea? A fost si o alta cauza: trebuia sa arate neamului omenesc ca El, Domnul Iisus Hristos, este stapan si peste moarte. Era necesar ca oamenii, vazandu-L pe cruce rastignit, sa nu se tulbure.
Trebuia sa arate ca El putea sa nu moara, dar de bunavoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mantui pe noi toti din moartea cea vesnica. A fost si o a treia cauza. Invierea lui Lazar trebuia sa insemne pentru noi chipul invierii noastre duhovnicesti, al mantuirii din moartea pacatelor spre viata vesnica.
Sfantul Apostol Pavel marturiseste ca invierea noastra din moartea pacate­lor la viata vesnica a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pamant, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfa.
Patrundeti sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos:
Caci intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii, si deplini sunteti voi intru El Cel ce este Cap a toata Domnia si Stapania. Intru El ati fost taiati imprejur cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii intru taierea imprejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11).
In Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca taierii imprejur. In Noul Testament ea este abandonata; nu mai trebuie sa ne taiem imprejur trupeste, fiindca in Hristos primim taierea imprejur duhovniceasca, ce are drept scop dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos.

 Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez – spune Apostolul Pavel -, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe voi, care erati morti in faradelegile si in netaierea imprejur a trupului vostru, v-a facut vii impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele, stergand zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu randuielile lui, si L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2, 12-14).
Pe voi, care ati fost morti in pacate, Domnul v-a chemat la invierea duhovniceasca.
Va este clar, asadar, ce inseamna sa fii mort in pacate? O, da! Pacatul si moartea sunt inseparabile. Oare viata in pacate, in poftele trupului nu este o moarte lenta? Oare desfranarea si preadesfranarea, nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte? Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la starea animalica? Oare minciuna nu putrezeste omul, cum carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea, vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor urat? Iar vorbirea de rau este mirosul mortii. Viata in pacate, in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor cu aceasta moarte duhovniceasca mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea duhovniceasca.
Iar pe noi, cei care intelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos in inima noastra si am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheama sa renastem:
Daca, intr-adevar L-ati ascultat si ati fost invatati intru El, asa cum este adevarul intru Iisus, sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptatea si in sfintenia adevarului (Efeseni 4, 21-24).

wp-image-850189337

Ca pe niste haine murdare, vechi, imbibate de necuratie, trebuie sa aruncam de pe noi pacatele, trebuie sa ne curatim de aceasta imbracaminte urat mirositoar e, cu toata inima sa dorim haina alba si curata, sa ne dezbracam de omul cel vechi, care se descompune in pofte si pacate, si sa ne imbracam in cel nou, zidit du­pa chipul lui Dumnezeu – sa ne imbracam in Hristos!
Iata spre ce ne indeamna Domnul, iata pentru ce era necesara invierea mortilor, aceasta preinchipuire a invierii duhovnicesti, dezbracarea omului cel vechi si imbracarea lui in cel nou, zidit dupa Dumnezeu in curatie si adevar.
Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos in lume si a suferit moarte muceniceasca, ingrozitoare, pentru a ne izbavi din stapanirea diavolului, care ne ademeneste cu pacatele si ne duce la moartea vesnica. Hristos ne-a dat pu­tere sa fim copii ai lui Dumnezeu si in numele Lui sa calcam pe diavolul, sa zdrobim capul sarpelui. Trebuie doar sa vrem, trebuie sa primim aceasta pute­re din mainile lui Hristos, trebuie sa ne rusinam de mirosul nostru urat al pacatului si de necuratia noastra si sa dorim sfintenia in Dumnezeu si adevarul. Si daca se va atinge de inima noastra harul lui Dumnezeu, daca ne vom innoi mintea, atunci va trebui sa ne traim viata cu totul altfel – o viata stralucind de curatie si de sfintenie. Ar trebui ca atunci, lepadand minciuna, sa graim ade­varul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem madulare (Efeseni 4, 25). Trebuie sa uram minciuna, fiindca tatal minciunii este diavolul. Maniindu-ne, nu trebuie sa gresim – soarele sa nu apuna peste mania voastra (Efeseni 4, 26). Trebuie sa fim linistiti si blanzi, iar nu maniosi, aspri si necrutatori.
Cine a furat sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca lucrand cinstit cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are nevoie. Nici un cuvant rau sa nu iasa din gura voastra, ci numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinta, pentru ca el sa dea har celor ce-l aud. Sa piara de la voi toata amaraciunea si intaratarea si mania si strigarea si blasfemia impreuna cu toata rautatea. Ci fiti buni intre voi, milostivi, iertandu-va unul altuia, asa cum si Dumnezeu v-a iertat voua in­tru Hristos (Efeseni 4, 28-29, 31-32).
Si atunci vom trai o viata noua, ca cei renascuti cu adevarat in apa Botezului, ca unii care am murit pacatului. Atunci vom fi ucenici adevarati si autentici ai lui Hristos!
Sa dorim aceasta minunata renastere duhovniceasca, aceasta viata noua, curata si sfanta!
Sa cerem de la Dumnezeu ca, prin harul si milostivirea Sa, sa dezbrace de pe noi chipul urat mirositor al omului care se descompune in pacate si pofte, si sa ne imbrace in hainele luminoase si curate ale vietii vesnice. Amin!
22 octombrie 1944
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

Sursa

TANARUL BOGAT. Predica Sfantului Luca al Crimeei despre cei bogati si despre saracii care ravnesc la placeri si averi. CE VREA DE LA NOI HRISTOS?

wp-image--450347613

wp-image-872338332

“Ati ascultat astazi pericopa evanghelica despre tanarul bogat, care n-a dorit sa isi imparta averea pentru a mosteni Imparatia cerurilor.
Atunci Domnul a spus ca este mai greu pentru un bogat sa intre in Imparatia cerurilor decat o camila prin urechile acului.
Parca nu mai este oportun sa vorbim despre avere, fiindca in tara noastra nu mai sunt bogati, ci toti sunt egali. Totusi cred ca, ascultand cuvantul meu, veti vedea ca intotdeauna si in toate timpurile este momentul sa vorbim despre bogatie.
Inainte sa va talcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tanarului bogat, fiti atenti la ceea ce a scris Sfantul Apostol Iacov despre cei bogati:

“Ascultati acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie impotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va manca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi imbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-ati osândit pe cel drept si L-ati omorât; El nu va tine piept“. (Iacov 5, 1-6)
Vedeti ce cuvinte cumplite a spus Sfantul Apostol Iacov despre cei bogati, cat de infricosator i-a zugravit? Si ce poate fi mai cumplit decat cuvantul Domnului Iisus Hristos despre faptul ca bogatului ii este greu sa intre in imparatia lui Dumnezeu?
De ce este asa? In acele timpuri, cand Domnul a venit pe pamant, in sanul poporului israelit era dominanta parerea ca bogatia reprezinta binecuvantarea lui Dumnezeu: bogatii erau cinstit, respectati, li se acorda o deosebita cinstire.
Cand Domnul a spus aceste cuvinte uimitaore despre bogatia care impiedica intrarea in Imparatia lui Dumnezeu, ucenicii Lui cu mirare au intrebat:
“Atunci cine poate sa se mantuiasca?“
Doar si ei ii considerau pe bogati binecuvantati de Dumnezeu, prin urmare, daca bogatii nu se vor mantui, atunci cine? Domnul le-a spus:
“Aceasta e cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta“.
Sa patrundem sensul acestor cuvinte. Cand tanarul si-a exprimat dorinta de a-L urma pe Domnul, acesta l-a intrebat:
“Dar stii poruncile?“
“Da – a spus el -, desigur, stiu toate poruncile, toate acestea le-am pazit din copilarie!“
Insa Domnul i-a aratat lui si tuturor ca nu este de ajuns doar sa indeplinesti poruncile Vechiului Testament, acele zece porunci pe care si voi le cunoasteti.
De ce nu este deajuns? Doar evreii gandeau ca totul se reduce la aceasta, ca cel care le indeplineste va fi curat si sfant si va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Iar Hrisots le-a spus ca lucrurile nu stau chiar asa.
Ce recomanda poruncile Vechiului Testament? Prima porunca recomanda sa ne inchinam unui singur Dumnezeu si doar pe El sa-L cinstim; ea intrzice sa cinstim oricare alti dumnezei, cu exceptia Dumnezeului celui adevarat. Cea de-a doua porunca interzice sa te inchini idolilor. Dar cei care nu se inchina idolilor si zeilor sunt cumva sfinti si curati? Doar noi toti Il cinstim pe Unul Dumnezeu, nimeni dintre noi nu se inchina la idoli!
Prin Moise, Dumnezeu a poruncit sa-i cinstesti pe tatal si pe mama ta, sa nu-i superi. Oare suntem noi sfinti daca ii cinstim pe parintii nostri, nu-i suparam si nu-i alungam din casa la batranete? Oare doar aceasta ne indreptateste in fata lui Dumnezeu?
Moise a poruncit sa nu desfranam, sa nu ucidem, sa nu furam, sa nu dam marturie mincinoasa, sa nu invidiem pe aproapele nostru si sa nu pofitm sotia aproapelui nostru.
Dar daca noi nu suntem ucigasi, nu suntem hoti, nu suntem martori mincinosi, nu suntem desfranati, daca nu rapim din invidie averile fratilor nostri, oare suntem sfinti, oare suntem curati in fata lui Dumnezeu?
Toate poruncile Vechiului Testament au o exprimare negativa: nu fi asa, nu fi altfel. Dar ele nu spun cum trebuie sa fim. Ele doar interzic cele mai grave pacate. Au fost destinate unui popor barbar, care urma sa fie indreptat in cele elementare.
Domnul nostru Iisus a spus despre Sine ca nu a venit sa strice Legea, ci s-o implineasca. Iar cuvantul “a implini” in limba slavona are doua semnificatii – “a implini” si “a plini“.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a adus Legea Noua, desavarsita fata de Legea Veche a lui Moise. El ne-a dat poruncile mantuirii, ne-a lasat Fericirile. A spus ca cei blanzi, sfinti si curati inaintea lui Dumnezeu vor mosteni Imparatia cerurilor, iar nu cei care nu sunt hoti, ucigasi, care au implinit poruncile Legii din Sinai, ci aceia care au desavarsirea duhovniceasca, cei care sunt plini de smerenie, ai caror ochi varsa rauri de lacrimi de umilinta in fata acelor orori care ne impresoara tot timpul vietii noastre.
El a vorbit despre fericirea celor blanzi si a celor care flamanzesc si insetoseaza de dreptate. El a vorbit despre fericirea celor milostivi si facatori de pace. El a fagaduit Imparatia cerurilor celor care au suferit prigoana pentru dreptate, care au fost izgoniti si ocarati, care au fost defaimati din pricina numelui Lui. Iata cine este sfant si curat – cel care are desavarsirea duhovniceasca. Domnul cere de la noi toti sa fim desavarsiti, precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este”
Domnul, in predica sa de pe munte, a dat astfel de prescriptii, incat inima noastra se cutremura. Cum sa nu ne ingrijim pentru ziua de maine, cum sa ne iertam dusmanii, cum sa-i iubim, cum sa dam camasa de pe noi? Dar toate acestea trebuie sa le indeplinim ca sa putem fi desavarsiti.
Domnul Iisus Hristos i-a spus tanarului care cauta desavrsirea si care implinise toata Legea cea Veche:
“Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, si vino de-Mi urmeaza Mie!“
Si a plecat tanarul bogat cu tristete, pentru ca era mare averea lui si nu putea sa indeplineasca aceasta cerinta a lui Hristos.
De ce anume i-a prezentat o astfel de cerinta Domnul? De ce a cerut El ca baiatul sa vanda totul si sa imparta saracilor?
Deoarece a avea mare bogatie este incompatibil cu implinirea poruncilor lui Hristos. Oare poate omul, ai carui ochi izvorasc lacrimi la vederea necazurilor si a amarului fratilor sai, oare poate cel milostiv si smerit sa vada toate acestea si in continuare sa-si inmulteasca averea, sa construiasca casa, sa stranga bani, sa cumpere cai si obiecte luxoase care nu-i sunt necesare?
Desigur, nu poate, pentru ca in cazul in care acesta este milostiv, el va da totul. Iar daca pastraza pentru sine bogatia sa, inseamna ca se iubeste pe sine mai mult decat pe aproapele sau, iar Domnul ne-a poruncit sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine. Daca ii vom iubi pe apropiatii nostri astfel, oare nu vom da celui care are nevoie si celui flamand tot ceea ce avem? Oare vom putea trai cu acea viata necrestina, cu care traiesc miliardarii americani, care au depozite pline cu aur? Pe luxul nebun isi risipesc aceste bogatii, pe distractii absurde, revoltatoare isi risipesc banii dobanditi cu sudoarea si sangele celor care au muncit pentru ei. Iar Domnul ii pedepseste pentru aceasta prin copiii lor, pentru ca stim din cartile miliardarilor ca nu exista oameni mai dispretuiti, mai neinsemnati in ochii oamenilor decat fetele si fiii lor – aceste starpituri, acesti oameni pervertiti, care nu au niciun ideal inalt, ocupati doar cu distractiile si cu placerile de care s-au plictisit, de care s-au saturat. Iata ca si Domnul Iisus Hristos spune ca, daca nu vrem sa ne despartim de bogatia noastra, atunci nu vom putea intra in Imparatia lui Dumnezeu, fiindca ramanem cruzi la inima, egoisti si aspri.
Dar este oare locul unora ca acestia in Imparatia lui Dumnezeu?
Aflam ca-i este mai usor camilei sa treaca prin urechile acului decat unui bogat sa intre in Imparatia cerurilor.
Ce legatura au aceste cuvinte ale lui Hristos, toate aceste lamuriri, cu noi, cei care nu avem bogatii? Raspunsul este: una directa.
Observati ce dauneaza sufletului celor bogati. Le dauneaza faptul ca bunurile pamantesti, placerile, luxul sunt puse mai presus de orice, mai presus decat bunurile duhovnicesti pe care le apreciaza oamenii care nu au bogatii pamantesti, materiale, dar care sunt bogati de dragostea de Dumnezeu, de dragostea de aproapele.
Cine este stapanit de bunurile pamantesti, cine cauta placerea, sufera tocmai de pacatul care il impiedica sa intre in Imparatia lui Dumnezeu.
Dar putini sunt oare printre noi cei care nu au bogatii, care traiesc in mizerie sau care au un venit mediu – oare putini sunt printre noi cei care inseteaza dupa bunurile materiale, distractii si placeri, cei care nu se fac vinovati de pacatul bogatilor pentur ca n-au bogatie, dar daca ar avea-o, ar pacatui la fel ca si acel bogat la portile caruia statea saracul Lazar?
Daca noi, care nu avem bogatii, insetam dupa placeri, daca ne stabilim ca scop al vietii noastre bunastarea pamanteasca, daca toate gandurile noastre sunt indreptate spre aranjarea cat mai comod a vietii pamantesti, daca tindem spre aceasta, atunci, cu siguranta, suntem departe de ceea ce ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos. Pentru ca oamenii care tind spre curatia inimii, oamenii cu inimile pline de indurare doresc sa comunice cu Dumnezeu, cer harul si dragostea Lui, vor sa fie frati si surori in Hristos.
Cel mai necajit sarac, care nu are vreo avere pamanteasca, dar care Ii slujeste lui Dumnezeu, de multe ori se arata mai bogat decat cei mai bogati oameni din lume. Cu harul lui Dumnezeu, cu cainta inimii, cu dragostea si compasiunea pentru cei flamanzi si necajiti, cu acestea este el bogat, dar mai intai de toate cu dragostea fierbinte fata de Dumnezeu Mantuitorul.
Acum este de inteles raspunsul Domnului la intrebarea ucenicilor Sai uimiti:
Doamne, dar cine poate sa se mantuiasca?“
El le-a raspuns:
“La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa este cu putinta“.
La Dumnezeu totul este posibil. Lui Dumnezeu ii este cu putinta sa lipseasca de bunurile duhovnicesti pe cei nemilosi si aspri. El poate sa dea cea mai mare bucurie saracilor nenorociti si nefericiti, care mor de foame.
Dumnezeu ii poate mantui pe toti. El il poate mantui si pe cel bogat – in cazul in care acesta se pocaieste, isi dispretuieste bogatia si indeplineste cuvintele lui Hristos:
“Du-te, vinde averea ta si da-o saracilor si vino si urmeaza-Mi Mie!“
Astfel a procedat unul dintre cei mai mari sfinti, Cuviosul Antonie cel Mare. El si-a pierdut la varsta de 20 de ani parintii, de la care a mostenit o impresionanta avere. Odata a auzit in biserica cuvintele Evangheliei:
“Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, si vino de-Mi urmeaza mie!“
Aceste cuvinte l-au uimit pe Antonie si au patruns adanc in inima lui, cuprinzandu-i pe deplin gandurile. Asa ca a mers, si-a vandut averea, a impartit-o saracilor, apoi s-a retras in pustia africana indepartata, in care a trait pana la adanci batraneti, renuntand la bunurile pamantesti, dar primind o bogatie duhovniceasca nemasurata de la Dumnezeu.
El a devenit vazator cu duhul, facator de minuni, a devenit frate si prieten al lui Dumnezeu.
Toti ar trebui sa cugetam la cuvintele lui Hristos despre faptul ca ii este mai usor camilei sa treaca prin urechile acului decat celui bogat sa intre in Imparatia cerurilor.
Sa indepartam de la noi alipirea de bunurile pamantesti!
Sa tindem doar spre un singur lucru – spre a deveni prieteni ai lui Dumnezeu, frati ai lui Dumnezeu, care Il iubesc pe Hristos, spre a fi iubiti ai Lui”.
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

Sursa

Vindecarea fiului lunatec. “O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi…?” MUSTRAREA DURERII LUI DUMNEZEU si CONDITIA CRESTINULUI IN LUME



Sfantul Luca al Crimeei: „PANA CAND VA VOI RABDA PE VOI?”

“Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca!

S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus: Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Domnul era strain dupa duh de marea parte a poporului. El nu era inteles, Il suparau, Il numeau mincinos si lingusitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia sa suporte dialogul cu dusmanii care Il urau, care atentau cu rautate la viata Lui. Ii era greu, intristarea si durerea ii umpleau inima. O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de aceasta intristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim in Epistola Apostolului Petru ca el, locuind in Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea in desfianare a celor nelegiuiti:
pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).
Iar in Apostolul care s-a citit astazi ati auzit cuvintele Sfantului Pavel:
Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte; fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor (I Corinteni 4, 9).
El vorbeste aici despre destinul comun al Apostolilor si al propovaduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc priveliste pentru lumea care nu-L cunoaste pe Hristos, sunt batjocoriti, sunt goniti. Iar ingerii cu mare bucurie si cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfanta.

Noi suntem nebuni pentru Hristos.
Nebunie au considerat atenienii cuvantarea Sfantului Apostol Pavel in Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, esti nebun? Cartea cea multa te duce la nebunie.
Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau ca Şi-a iesit din Sine, ca diavolul este in El, ca El innebuneste.
Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem palmuiti si pribegim.
Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii?
Huliti fiind ne rugam; am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana acum (I Corinteni 4, 9-13).
Dar acesta nu este doar destinul sfintilor. Tuturor crestinilor Sfantul Pavel le-a spus:
Toti care vor vrea sa traiasca cuviincios vor fi prigoniti.
Sa ne amintim si cuvintele Domnului:
Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15, 19-20).
In Psalmul al 43-lea, Prorocul David spune:
Pentru Tine suntem ucisi zilnic, socotiti suntem ca niste oi spre junghiere.
Desigur, aceasta nu se refera la noi, caci astazi nu esti ucis pentru marturisirea lui Hristos. Dar asa a fost nu doar in timpul vechilor persecutii ale imparatilor romani asupra crestinilor. Asa a fost pana de curand. In secolul al XVII-lea, in Japonia, propovaduirea misionara a convertit la crestinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au infuriat budistii si paganii, si au ridicat impotriva lor o cumplita persecutie. Drumurile au fost umplute de multime de cruci pe care erau rastigniti crestinii japonezi.
Noi suntem straini in lume.
Nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14).
Tanjim in lumea aceasta, cum tanjeau evreii la raul Babilonului, amintindu-si de Sion. O, cat imi este de greu sa merg pe strazile Tambovului, vazand si simtind ca sunt strain si nu sunt de folos majoritatii poporului! Nu ii sunt necesare indrumarile mele pe calea lui Hristos, slujirea mea, nu stiu tristetea mea din pricina inversunarii inimilor lor. Imi apar in memorie fericitele imagini ale Sfintei Rusii vechi, in care tot poporul nostru era patruns de evlavia in fata Mantuitorului sau si, ascultator, mergea dupa sfintii sai. Se intereseaza de mine, ma cauta, dar numai ca doctor, de la care asteapta vindecare neputintelor trupesti, iar despre neputintele sufletesti nu vorbesc; ajutor duhovnicesc nu cer, nu au nevoie de acesta.
Asa si voi, crestinii, turma mica a lui Hristos, va intristati si suferiti din cauza instrainarii voastre duhovnicesti. Ştiu ca multi dintre voi poarta o cruce grea a instrainarii chiar si in familie. Ştiu cat de greu este sa auziti de la barbatii si fratii vostri, chiar si de la parinti si de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastra fata de Hristos, fata de rugaciunile voastre.

Rabdati, rabdati cum a rabdat Insusi Domnul nostru, cum au rabdat Sfantul Pavel si toti Apostolii! Urmati-i exemplul marelui Pavel, asa cum si el Ii urma lui Hristos. Daca va hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu raspundeti raului cu rau, ci rugati-va pentru cei care va necajesc, precum si el si toti Apostolii se rugau; si doar in rugaciune veti gasi liniste sufletelor voastre, fiindca o va auzi pe ea Hristos, care Şi-a dus indelung crucea grea a instrainarii si a hulei. Şi va va odihni pe voi, cei truditi si impovarati, care va intindeti mainile spre Dansul, care va varsati durerea inimilor voastre.

Doar cu gandul la Dumnezeu se va linisti sufletul nostru. De la El este mantuirea, la Dansul este adapostul vostru.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Cuvant trezitor al Sfantului Luca al Crimeei despre ceasul mortii. “SA VA FIE MIJLOACELE INCINSE SI FELINARELE APRINSE”, “GRABITI-VA SA FACETI BINE!”


DESPRE CEASUL MORTII

Cand Sfantul Proroc David nu era inca rege, ci ii slujea lui Saul, atunci regele, temandu-se de el, stiind si simtind ca el va fi rege al lui Israel, l-a urmarit si de multe ori a incercat sa-l ucida. Si iata, o data, cand Prorocul David a fost in pericol de moarte, a spus celor care il inconjurau: Un singur pas este intre mine si moarte. Aceste cuvinte mi le amintesc acum, pentru ca in urma cu o saptamana a trebuit sa le rostesc si eu. Doar un pas a fost intre mine si moarte: mai mul­te ore am stat fara puls, dintr-un moment in altul inima mea fiind gata sa se opreasca. Dar Dumnezeu m-a crutat. Este adevarat ca si pana in momentul de fata sunt slabit, incat pot vorbi cu voi numai asezat. Dar vreau sa va spun ceva important, vreau sa va vorbesc despre pomenirea ceasului mortii, pen­tru ca asupra fiecaruia dintre noi planeaza moartea. Fiecare dintre noi poate sa moara subit, pentru ca stiti cat de multi oameni mor brusc, cu o moarte neasteptata.

Retineti si in inimile voastre scrieti cuvintele Domnului Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse! Retineti aceste cuvinte, nicio­data nu le uitati. Cand oamenii merg intr-o calatorie lunga sau la o munca fizica grea, ei se incing strans. Iar atunci cand merg in intunericul noptii, isi iau felinarele cu dansii, si este important pentru ei ca felinarele sa arda mereu.

Astfel ar trebui sa fie si in viata noastra duhovniceasca, intotdeauna incin­se mijloacele si felinarele sa arda. Mereu trebuie sa fim lucratori neosteniti ai lui Dumnezeu, luptatori impotriva satanei, care la fiecare pas ne distrage de la Hristos, incercand sa ne ucida cu ispitele. De aceea ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse!

Niciodata, nu uitati niciodata ca viata pamanteasca ne este data doar ca si ne pregatim pentru viata vesnica, caci dupa cum veti trai viata pamanteasca, astfel va fi si viata vesnica pentru voi.

Fiti credinciosi lui Hristos, fiti credinciosi Lui asa cum El Insusi a poruncit in Apocalipsa Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei sapte ingeri ai bisericilor din Asia Mica. Ii numea pe episcopii acestor biserici ingeri. Si iata, unuia dintre acesti ingeri El i-a spus: Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da tie cununa vietii.

Noi trebuie sa fim mereu credinciosi lui Dumnezeu. Viata noastra este scurta, nu trebuie sa risipim aceste zile scurte si ore in indestulare ci sa ne amintim mereu de ceasul mortii.

La toti sfintii nevoitori, la toti sfintii monahi, gandul la moarte era staruitor, permanent. Ei tineau in chiliile lor un craniu, pentru ca, privindu-l sa-si aduca aminte mereu de moarte. Cu lacrimi de umilinta priveau la craniu cugetau ca vor merge pe aceeasi cale a mortii, si Ii slujeau neincetat lui Dumnezeu si lucrau pentru Domnul, asa cum a lucrat neobosit Cuviosul si purtatorul de Dumnezeu parintele nostru Serafim de Sarov. Ei, ca si voi, deseori au auzit la Vecernie cuvintele Psalmului al 33-lea: Moartea pacatosului este cumplita. Ei, la fel ca si voi, au auzit si alte cuvinte: Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui. Pacatosii mor cu moarte cumplita. Eu impreuna cu voi am vazut multe exemple de acest gen. Dar un caz pe care l-am vazut personal cu 40 de ani in urma mi-a ramas in minte, incat nu-1 voi uita niciodata.

Am fost multa vreme medic, si am fost chemat in casa unui om cunoscut in toata regiunea drept un exploatator crunt, extrem de rau. Cand am intrat casa lui, am ramas socat de invalmaseala care era acolo: toti se impiedicau din pricina dezordinii, iar pe pat zacea un batran gras, rosu la fata, care atunci cand m-a vazut a inceput sa tipe: Parinte, doctore, salveaza-ma! Mi-e frica de moarte!

La ce se gandea el inainte, atunci cand bea sangele fratilor sai? La ce se gandea el inainte, atunci cand storcea ultimii bani de la ei? Moartea a venit. deja acolo si era tarziu sa spui: „Ma tem de moarte pana la moarte”. Trebuie sa traiesti astfel incat sa nu te temi de ea.

Dar cine nu se teme de moarte? Doar cei care Il urmeaza pe Hristos, sunt atenti sa nu incalce poruncile lui Hristos. Ei nu se tem de moarte, stiu fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, data in Fericiri: Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri!

Total diferit decat acest batran mor oamenii sfinti. Cuviosul Serafim de Sarov a murit ingenuncheat in fata chipului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, careia i se ruga permanent.

 Asa, in genunchi, a adormit somnul vesnic si cinstita a fost inaintea Domnului moartea Cuviosului Serafim.

Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: Umblati in lumina, pana cand este lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul. Pana cand ne lumineaza in aceasta viata lumina lui Hristos, pina cand auziti sfintele cuvinte ale Evangheliei sj poruncile lui Hristos, pina cand v-a invrednicit Domnul sa frecventati sfanta biserica, umblati in aceasta lumina. Pentru ca lumina aceasta se va stinge pentru voi cand va veni ceasul mortii, si dupa mormant nu mai exista pocainta, si veti primi rasplatirea pe care o meritati.

Asadar umblati in lumina atat timp cat este lumina, ca sa nu se stinga pentru voi si sa nu va cuprinda intunericul vesnic, de moarte. Sfantul Apostol Pa­vel spune:Astazi este timpul bineplacut, astazi este zi de mantuire. Iata, acum, pana cand suntem vii, este pentru noi timpul bineplacut, timpul mantuirii! Acum trebuie sa ne gandim la mantuirea noastra si sa ne pregatim de viata vesnica. Asa se pregatesc toti crestinii, toti cei care-L iubesc pe Hristos.

Cu 70 de ani in urma traia in Petersburg doctorul Haas. Era doctor de penitenciar si avea o inima sfanta, plina de milostivire, plina de dragoste fata de oameni. Si, in postura lui de doctor de penitenciar, se straduia in orice chip, cu ce putea, sa usureze pedeapsa nefericitilor detinuti. Vedea cum erau goniti la ocna in butuci si in lanturi, stia ca ei trebuie sa mearga multe mii de verste in Siberia si inima lui se sfasia de mila pentru ei. Ca sa inteleaga mai bine suferintele lor, el si-a legat de picioare lanturi si, cateva ceasuri in sir, a marsaluit in ele, prin curtea casei sale, ca sa simta ceea ce simt oamenii care umbla legati in ele. Inainte de moarte, acest doctor bun si sfant a spus celor care-l inconjurau cuvinte uimitoare, pe care sa le retineti si voi: „Grabiti-va sa faceti bine!”. Grabiti-va, pentru ca ceasul mortii ne paste pe toti. Nu fiti nepasatori, fiti credinciosi pana la moarte, si va va da voua Dumnezeu cununa vietii!

Iar Sfantul Proroc Isaia a spus astfel de cuvinte: Cutremurati-va, cei nepasatori, infricosati-va, cei fara grija, aruncati hainele si dezbracati-va, incingeti mijloacele!

Cutremurati-va, cei nepasatori, aveti in minte intotdeauna frica mortii, ceasul mortii, nu uitati niciodata de dansul! Dar, ca sa ne amintim mereu aceasta, ca sa putem merge pe calea lui Hristos, ca sa nu ne fie infricosator ceasul mortii, ne trebuie noua, celor slabi, ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Fara de el, nu ne vom izbavi de ispitele satanei si de aceea trebuie sa cerem neincetat ajutorul harului lui Dumnezeu. Doamne, miluieste-ne pe noi, pacatosii, Doamne, ajuta-ne!

Trebuie sa Il rugam la fel cum L-a rugat femeia cananeeanca, despre care s-a amintit in pericopa evanghelica de astazi. Mergea Domnul Iisus Hristos pe cale cu ucenicii Sai. Si iata ca o femeie siro-feniciana – pagana -, vazandu-L, a inceput sa-L roage: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea e rau chinuta de demon. Iar Domnul nu-i dadea nici o atentie si mergea mai departe in tacere. Femeia a continuat sa-I ceara ajutorul cu credinta, insa El tacea. In cele din urma, ucenicii I-au spus: Doamne, elibereaz-o, ca striga in urma noastra! Domnul a raspuns: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar femeia a continuat sa-L roage. Ce i-a zis atunci Domnul? Nu este bine sa iei painea copiilor si sa o arunci cainilor. Si a auzit atunci un raspuns uimitor, plin de smerenie si de blandete: Da, Doamne! Dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor – da-mi, Doamne; o faramitura din mila Ta! Atunci Domnul, oprindu-Se, a zis: O, femeie! Mare este credinta ta; fie tie precum voiesti! Si s-a tamduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15,22-28).

Multi dintre noi traiesc asa cum nu s-ar cuveni crestinilor. Multi dintre noi sunt impovarati cu pacate, multi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Boldul mortii este pacatul. Moartea il impunge dureros pe cel care este in intregime cufundat in pacate.

Dar daca este asa, daca suntem slabi, daca hainele noastre sunt negre din pricina pacatelor noastre, nu suntem si noi asemenea cainilor? Nu s-ar cuveni sa strigam catre Dumnezeu, asa cum a strigat femeia cananeeanca: „Doamne,! da, sunt asemenea unui caine, dar miluieste-ma!”?

Sa fie dar mijlocurile voastre incinse si felinarele aprinse! Amin.

4 februarie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Sursa