Cauzele akediei

Despre cauzele akediei au scris mult şi Sfinţii Părinţi, şi teologii contemporani. Sfântul Macarie indică în calitate de cauză necredinţa. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un teren prielnic. Potrivit Avei Talasie, acest teren poate fi reprezentat de ataşamentul faţă de plăceri. „Trândăvirea este lenevire a sufletului, iar de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor”, observă el.

Sfântul Ioan Scărarul enumeră câteva provenienţe ale akediei: multa vorbire, osteneala peste măsură, nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea, iar câteodată faptul ca nu este în om frică de Dumnezeu, sau trufia şi iubirea de sine.
Enumerând patimile principale, Sfântul Gri- gorie Sinaitul foloseşte în loc de „akedie” termenul „lene”: este vorba de lenea care se manifestă în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Omul nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în general, să facă eforturi pentru sufletul său. De ce? Fiindcă vedem cât de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de mult avem de făcut ca să ni-l curăţim.

După părerea schiarhimandritului Gabriel Bunge, cauza fundamentală a akediei este „ego”-ul rănit al omului, care îl stârneşte pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi.

Akedia apare practic întotdeauna pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii vremii. La rândul său, această pustietate lăuntrică e consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul al doilea a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii.

In acest caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. Propriu-zis, este vorba de o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după placul inimii”, spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.

„Păcatul akediei provine din excesiva preocupare cu propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi; ia naştere invidia”, scrie un contemporan al nostru, arhimandritul Lazar Abaşidze.

După cum vedem, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele, posibilităţile şi realizările sale, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta duce la declinul sufletesc, însoţit ori de plâns şi suspine amare, ori de supărare şi nemulţumire faţă de toţi şi toate.

Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar: după cum spune Sfântul Ioan Cassian, ea este o „tulburare iraţională a minţii”. Dacă ea nu are un motiv, asta nu înseamnă însă că este lipsită de orice cauză.

Sfântul Inochentie al Hersonului a făcut distincţie între cauzele care provoacă akedie la nevoitori şi cele care o provoacă Ia oamenii necredincioşi sau puţin credincioşi, şi le-a descris amănunţit.

1) Akedia este urmare a pierderii credinţei, a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte intensă. Aceasta este bună pentru ei, deoarece serveşte drept chemare şi stimul spre pocăinţă – şi să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndrepta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti nu vor umple niciodată golul din inimă: sufletul nostru e mai încăpător decât întreaga lume. Dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi încânta sufletul, şi se transformă într-o sursă de apăsare sufletească şi plictiseală.

2) Akedia este în mod frecvent provocată şi însoţită de cârtire, care se manifestă prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe alţii, şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, iar despre sine crede că suferă nevinovat, şi se plânge tot timpul, şi îi ocărăşte pe cei ce sunt, după părerea lui, vinovaţi că el suferă – iar „vinovaţii” sunt tot mai mulţi, pe măsură ce omul se împotmoleşte tot mai adânc în păcatul cârtirii şi se înrăieşte.

Prin cârtire se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic: omul refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, refuză să vadă că ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, alegerilor sale, capriciilor sale, şi în loc să recunoască ceea ce este evident începe să caute vinovaţi – iar ultim vinovat ajunge să fie, fireşte, Cel mai Răbdător.

3) Trufia – după cum spune Sfântul Anatolie de la Optina, „deznădejdea este odraslă a trufiei; dacă aştepţi din partea ta tot ce e mai rău, nu te vei deznădăjdui niciodată, ci doar te vei smeri şi te vei pocăi în pace”. „Deznădejdea dă în vileag necredinţa şi iubirea de sine din mimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va ridica din păcat prin pocăinţă” (Sfanţul Teofan Zăvorâtul).

Indată ce se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi deznădăjduieşte – iar aşa ceva se poate întâmpla din cele mai diverse cauze: din cauza orgoliului lezat, din cauză că se face altfel decât vrea el, din cauza slavei deşarte, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii, precum dă mărturie Sfântul Ambrozie de la Optina.

Omul smerit, care nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie ca El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, şi de aceea nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, imediat cum se trezeşte într-o situaţie grea, pe care nu are putere să o schimbe, imediat cade în akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat înseamnă că nu poate nimeni; pe deasupra se mâhneşte şi se irită pentru că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care trufaşul nu-l poate răbda în linişte.
4) Nesatisfacerea patimilor – akedia însoţeşte practic orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau altul. Pe măsură ce akedia sporeşte in om, dorintele concrete îşi pierd importanţa şi rămâne o stare sufletească ce caută, pentru a se autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire e imposibilă.

De aceea, akedia e ca o mlaştină: cu cât omul s-a cufundat în ea mai multa vreme, cu atât îi e mai greu să iasă – şi starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât chiar şi „dimineaţa poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum vrea el” (N. Guriev).

Mulţi savanţi occidentali subliniază în mod obiectiv că este vorba de o „boală a clasei de mijloc”, a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile.

Totuşi, akedia îi atacă – deşi are mai puţin succes cu ei – şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, despre care Sfântul Inochentie scrie detaliat.

„Izvoarele akediei sunt numeroase – atât dinafară, cât şi lăuntrice.

1) In primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu. Starea harică este cea mai fericită, dar pentru ca celui ce se află în ea să nu i se suie Ia cap ca ea vine în urma propriilor Iui silinţe, harul se depărtează câteodată, lăsandu-l pe iubitul său să se descurce singur Atunci. pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei: în el apar întuneric, raceală, amorţeală şi totodată trândăvire.

2) In al doilea rând, trândăvi rea, precum dau mărturie oamenii iscusiţi în viaţa duhovnicească, se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului. Dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de mijlocul dimpotrivă, aducând trândăvire asupra lui. In starea aceasta, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă: nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea ce-i înapoi; nu ştie ce să facă; îşi pierde vioiciunea, cade în nehotărâre.

3) Al treilea izvor al trândăvirii este firea noastră căzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi, firea aceasta este în noi veselă şi vie – dar dacă vă veţi schimba orientarea vieţii, dacă veţi trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, daca va veti apuca de pocăinţă şi de îndreptarea de sine e va descoperi îndată golul din voi, se va da in vileag neputinţa voastră duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este, mai mult sau mai puţin, cu neputinţă de ocolit. Acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu.

4) Al patrulea izvor obişnuit al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei. Incetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte; îndeletnicirile dinainte încep să-l dezguste, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi, în consecinţă, plictiseala şi trândăvirea.

5) Trândăvirea poate veni şi din felurite împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moarte rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite: toate acestea sunt însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, iar în cele din urmă să piară cu totul – dar omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării, altfel se poate dezvolta trândăvirea.

6) Trândăvirea poate veni şi de la anumite gânduri, mai ales de la cele întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei: de pildă, omul poate cădea în trândăvire în urma desei cugetări la nedreptatea care domneşte în lume şi la faptul că aici drepţii au necazuri şi suferă, pe când necredincioşii se înalţă şi o duc bine, ajungând în cele din urmă la încheierea că în lume totul e lăsat in seama destinului orb şi a patimilor omeneşti.

7) In fine, izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi feluritele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia.” Sfânta Biserică ne învaţă că toată „boala, întristarea şi suspinul”, toată neputinţa, inclusiv oboseala, au intrat în natura umană după căderea protopărinţilor Adam şi Eva.

Sursa: Crestin Ortodox

Sfantul Nectarie din Eghina si patimile noastre: Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia…



Despre trufie si despre cel trufas

Trufia este cugetul infumurat al omului neinsemnat, care socoteste despre sine ca este mare si important. Cel trufas are o parere foarte buna despre sine, gandeste dispretuitor si socoteste ca, ignorandu-le pe toate, este intelept; face parada de cumpatare, in timp ce el este nechibzuit; are impresia ca este cine­va, desi este un nimeni; se amageste cu fapte care sunt fara de nici o valoare. Cu toate ca este rau, gandeste despre sine ca este bun: nu-si masoara faptele, apreciindu-le dupa masura comuna, ci dupa masura ingamfarii sale.
Cei vechi socoteau ca aceasta patima este prin firea ei necurata si au definit-o ca fiind un obstacol in calea bunastarii, deoarece omul care socotes­te despre sine ca este mare nu poate accepta sa fie indreptat.

1Dupa socotinta trufasului, ceea ce gandeste despre sine aceea si este intr-adevar.
Cel trufas ii dispretuieste pe ceilalti, iar pe casnici ii priveste de sus; este surd, iar fraiele mintii lui sunt nestatornice, asemenea bataii de vant.
Este vesnic intristat si nemultumit, ca unul ce socoteste ca nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalti, si mai ales al celor care n-au nici o admiratie pentru el; se plange ca este nedreptatit de cei aflati in pozitii superioare si invinuieste [pentru aceasta] pronia dumnezeiasca. Trufasul este lipsit de evlavie, pentru ca nu se inchi­na decat propriei persoane.
Despre infumurare si despre cel infumurat
Infumurarea este trufie, obsesie, aroganta, slava desarta; infumurarea este o excrescenta a sufletu­lui bolnav, asemenea puroiului care se formeaza in rana.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

„infumurarea pare sa fie cea mai rea dintre toate patimile ome­nesti, pentru ca toti cei cuprinsi de ea vor avea parte de pedeapsa pe care a primit-o si diavolul.”

Cugetul trupesc ii umple de trufie mintea celui infumurat, cazand sub puterea diavolului. Este plin de semetie si de smintire, este infatuat, dement si parelnic chibzuit.

„Cel posedat de infumurare, ca si cum ar fi fost plasmuit de un creator rau, nu este in stare sa vada chipurile lucrurilor decat deformat” (Platon).

„Intreit nefericiti sunt toti cei care se trufesc, gandind despre sine ca sunt grozavi, pentru ca acestia nu cunosc firea umana” (Menandru).

Despre mandrie si despre cel mandru

Mandria este semetie, cuget sfidator si faptul de a gandi [despre sine] cele ce nu se cuvin.1Mandria este asemenea dispretului fata de Dumnezeu; pentru ca atunci cand cineva lucreaza un anume bine si nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Il dispretuieste pe Insusi Dumnezeu. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, pentru ca acela care isi pune reusitele pe seama sa Il neaga pe Dumnezeu si se asaza pe sine in locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune:

„Toate felurile de pacate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferita dintre toate este mandria.”

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma:

„Mandria – ar putea spune oricine – este samanta sau radacina spinului pacatului pentru cel care socoteste ca nu va pacatui.”

Teofilact numeste mandria „culmea rautatilor si dispret fata de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune:

„Mandria este obarsia bolilor, vrajmasa lui Dumnezeu; ea ignora cele ale firii si este bolnava de cele ale diavolului, din cauza carora drumul spre virtute este zadarnic; chiar daca ai aduna toate virtutile laolalta, de indata ce se arata aroganta, facliile acestora se sting [cu totul]. Nici un folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci cand se insoteste cu mandria; de prisos este fecioria, odata ce a fost intinata de mandrie; Dumnezeu nu primeste dreptatea care se pune in slujba trufiei si uraste facerea de bine hranita cu [patima] infumurarii.“

Cel mandru este o fiinta nerecunoscatoare si nechibzuita. Sfantul Vasile cel Mare spune ca

„omul mandru este acela care isi manifesta ingamfarea sub ochii celor de fata, fiind priceput in a se arata celor­lalti mult mai bun decat este in realitate“.

Isidor Pelusiotul declara:

„Pe cel care pe de o parte savarseste un oarecare lucru, dar care apoi il arata ca fiind mult mai mare decat este in realitate, dispretuindu-i pe ceilalti, trebuie sa-l numim mandru.”

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre mandrie:

„Nici un rau nu este asemenea mandriei: face din om un demon, o fiinta care insulta, huleste, se jura stramb; provoaca moarte si doreste sa ucida. Cel mandru traieste vesnic in necazuri, vesnic este indignat, vesnic este tulburat. Nu este cu putinta sa-si sature vreodata patima; chiar daca-l va vedea pe imparat plecandu-i-se si inchinandu-i-se, tot nu-i va fi indeajuns, ci si mai mult se va aprinde; asa cum iubitorii de arginti, cu cat ar aduna, cu atat au nevoie de mai mult, la fel si cei mandri, cu cat se bucura de mai multa cinste, cu atat o poftesc si mai mult; in acest fel, patima lor va spori [neincetat]; pentru ca este patima, iar patimile nu au nici o limita si nu se opresc deci atunci cand il vor nimici pe cel care le poseda.“

Mandria naste necuviinta, ocara, dispretuirea semenilor, lipsa de grija fata de saraci, impietrirea si neomenia. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel mandru. „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva.”

Despre marire si despre cel ce se mareste pe sine

1Marirea inseamna a cugeta cele inalte, dar din vanitate si mandrie. Cel ce se mareste pe sine se socoteste deasupra tuturor prin izbanzile sale [inchipuite] si se infumureaza pentru virtuti, refuzand sa fie numarat printre cei simpli si umili; omul care se mareste pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, dispretuitor.
Omul care se mareste pe sine se afunda in pofte absurde si trezeste in inima sa patimi nesatule; urmareste satisfacerea lor si, atunci cand esueaza, soarbe pahare neintrerupte de tristeti. Zadarnicia il stapaneste si l-a imbatat, adapandu-l din pocalul pe care-l tine-n mana. Cel ce se mareste pe sine duce o viata plina de necazuri.

Despre aroganta

„Aroganta este o stare [morala] care creeaza aparenta binelui sau a virtutilor care [de fapt]sunt inexistente”[Platon].

Cel arogant, desi este sarac, vrea sa arate ca este bogat; desi se afla in nevoi, incearca sa creeze impresia ca traieste in belsug; fiind cu totul lipsit de cele necesare, striga in gura mare ca este prosper; ofera in dar cele de care are nevoie pentru a supravietui si rascumpara cele cu care vrea sa faca parada; cauta lauda si vaneaza cinstirea, isi reneaga clasa din care face parte si isi insuseste un nume fals pentru a se recomanda ca fiind de neam nobil; se faleste cu facerile lui de bine si spune cuvinte mari despre fericirea sa; se lauda cu bogatia si se faleste cu vita lui nobila; se mandreste cu frumusetea si socoteste ca insusirile sale sunt exceptionale. Cei care-l cunosc il batjocoresc si cei ai casei isi rad de el. Aroganta este o patima foarte grava si cauza multor rele pentru societate; ea raspandeste vrajba si dezbinarea pretutindeni, provoaca schisme, rastoarna regimuri [politice], tulbura pacea, instiga la razboi, aprinde orase, dezlantuie toate relele.

Despre slava desarta

Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre, molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii.
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.

Ioan Damaschin spune:

“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.

Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.

Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:

“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.

Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Despre incapatanare

Incapatanarea este opinia neclintita si de neschimbat a celui indaratnic. Omul incapatanat1 nu asculta decat de propria sa parere si se lupta din rasputeri pentru a si-o impune, cu toate ca este nechibzuita si puerila; este ignorant si vulgar. Aristotel spune: „Indaratnicii sunt cei care nu-si urmeaza decat propria lor opinie, cei ignoranti si! mitocani” (Etica nicomahica).
Cei incapatanati sunt infumurati, iubitori de vrajba, indaratnici, necrutatori, certareti, egoisti si ambitiosi. Persista sa-si impuna opinia lor in detrimentul adevarului si a ceea ce este intr-adevar de folos. Nu le pasa de adevar, de ceea ce este corect si drept; contrazic pe toata lumea in aceeasi masura, dar nu au obiceiul sa contrazica in chip intemeiat. Cel incapatanat nu poate sa-si faca prieteni, deoa­rece este respins de toti. Ca membru al unei comu­nitati, este nesuferit; prin incapatanarea lui zadar­niceste toate intrunirile. Ca partener de afaceri, este ireconciliabil, ca sot, este tiran si ca reprezentant al puterii, este foarte primejdios, pentru ca nu accepta nici un sfat din partea nimanui. Omul incapatanat cade in multe rele si adesea indaratnicia nu-l adapa decat cu amaraciune.

Despre laudarosenie si despre cel laudaros

1Laudarosenia sau fanfaronada inseamna a rosti vorbe mari, a grai fara nici un respect despre orice, a te trufi si a vorbi semet, a sfida si a insulta.
Omul laudaros isi deschide gura si spune lucruri exagerat de mari; cugeta arogant si-i desfiinteaza pe cei buni; ii dispretuieste pe cei puternici si arunca cu noroi in cei umili; se lauda cu marimea puterii sale si se increde in bogatie si vigoare.
Rade de cei care se tem de Dumnezeu si le vor­beste de sus, dintr-un spirit de fanfaronada. Vorbeste despre lucruri insemnate si se prezinta pe sine ca om incercat si desavarsit; vorbeste hulitor si isi bate joc de cei intelepti; incalca legea si refuza indato­ririle [cetatenesti]; savarseste nedreptatea si-i minte pe cei cu care poarta discutii. „Pierde-va Dom­nul toate buzele cele viclene si limba cea plina de laudarosenie”, spune Scriptura: pedeapsa dumnezeiasca ii asteapta pe cei laudarosi.
Laudarosul huleste si nu arata supunere fata de legi; le contesta autoritatea; vorbeste despre sine ca despre un inalt demnitar si isi proslaveste puterea; in cuvintele lui domina egoismul, iar gandurile sunt conduse de aroganta si infumurare. Plin de sine si orgolios, paseste trufas in lume, ca sa iasa in evidenta. Laudarosul este totodata obraznic si las; caci, fiind lipsit de judecata, este bolnav cu sufletul. Ameninta cu vorba, dar moare de frica. Sufletul laudarosului este lipsit de tarie morala, fiind las si nerusinat, pueril si necugetat. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel laudaros.

Despre lauda de sine

Lauda de sine inseamna a vorbi despre persoana proprie ca si cum ai fi cineva cu adevarat important sau cel mai capabil dintre toti; [cei care se comporta astfel] dovedesc o minte impovaratoare si ingusta; multi, dintre cei care intalnesc aceasta atitudine, fug de un astfel de om, fiind dezgustati [de el] (Plutarh).

„Lauda indreptata spre sine este goala si lipsita de orice valoare; atunci cand acestia n-au parte de laudele altora, impinsi de ambitia proprie, care rav­neste lauda, si parandu-li-se ca e just, se comporta intr-un mod urat” (Plutarh).

„Lauda de sine, facand parada de cuvinte, nu arata decat lipsa faptelor; vadeste mai degraba falsa virtute, care este interesata de aspectul exterior al lucrurilor, acuzand existenta unei minti goale pe dinauntru. Asadar, trebuie sa doresti sa faci cat mai multe fapte [bune], dar sa vorbesti cat mai putin [despre ele], ca sa nu ajungi sa fii asemenea unui butoi, plin de mandrie, care sta gata sa crape“ (Neofit Doukas).

1

*

1

Chipul omului mincinos

Cel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedrepta­tea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tul­burata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce min­te este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sar­man ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei.

Despre calomnie

1Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.

Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele:

„Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura[impotriva orisicui].”

Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie:

„Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.”

Tucidide remarca:

„Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.”

Herodot observa:

„Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calom­niaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discu­tie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel din­tai ca este [un om] rau.”

Filon spune despre cei care calomniaza ca

„n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dum­nezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“.

Hippias afirma:

„Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.”

Maxim Marturisitorul spune:

„Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de nis­te serpi ucigatori.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele:

„Cel care il calomnia­za pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.”

Despre omul viclean

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele:1

„Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie:

„Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele:

„Buzele nedrepte sunt ca ale omu­lui ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izba­vit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“

Despre judecarea [aproapelui]

Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si con­damna pe cineva pentru un anume pacat.

Sfantul Grigorie Teologul spune ca

„nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [fap­tele] altora“.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca

„judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.

1Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproape­le [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:

„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de aspri­me dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“

Şi Domnul porunceste:

„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“

Despre ocara

Ocara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea.
Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este viclea­na, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata.

Despre clevetire si clevetitor

Clevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l1invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“

Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand:

„Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“

„Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“(Pateric).

Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand:

„Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.”

Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni.
Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedrept
Invinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un minci­nos. Un intelept spune:

„Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.”

Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defai­meaza calomniator.

Fara indoiala ca diavolul este cel care a inven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste ade­varul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.

1

*

1

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen

Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:

Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”[2]

Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert

Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

1Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.”(Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora

Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.1 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.
Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.
Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte. Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul. Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea

1Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul. Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.
Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.
Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimilor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie1 ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.
Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.
Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu. Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.
Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.
Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.
Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

1Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.
Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.
Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.
Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.

„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.
Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:

„Iubirea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.
Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.
Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa1stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.
Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.
Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:

„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

cuvantulortodox

1

1

Ce spun Sfintii Parinti despre pacatul desfranarii

1

Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele emancipate vorbesc despre o adevărată “revoluție” sau despre o “nouă dezordine sexuală“.

Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, zgură, întuneric, boală și vorbesc despre negura și pâcla, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele și chiar și de sinea noastră.Aceiași Sfinți Părinți vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege, păcat și patimă, este ca și cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră și, în funcție de gravitatea păcatului săvârșit, mai tragem o tușă pe fereastra sufletului. Un păcat mai mic sau mai ușor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei suprafață. Și tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să încețoșăm și să întunecăm total sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceței și a pâclei introduse în “văzduhul inimii“, ajungem să trăim într-o grea și adâncă orbie. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este orbie sufletească. Din cauza acestei cecități spirituale, ajungem să nu mai putem privi spre zările senine ale vieții, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior, și, din cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înșine, lovindu-ne de lucrurile pe care le întâlnim, de care ne ciocnim și în care ne împotmolim pe cale. Calea de spălare a negreții sufletului, a ceții și pâclei păcatului o constituie pocăința. Prin lacrimile de căință, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului și, astfel purificat, ajunge să privească și să deslușească din nou, spre cer, spre aproapele și în sine însuși. Aventura explorării lumii interioare este pentru ființa umană experiența cea mai profundă, lupta cea mai importantă, câștigul cel mai înalt și mai de preț.

Credința ortodoxă este o credință a discreției și a bunului simț. Nu intră în sufletului uman și în intimitățile acestuia, fără să i se ceară, nu îl bruschează și nu îl rănește. Cu toate acestea, nimic din ceea ce este uman nu îi este străin și necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic și lăuntric le cunoaște; caută să le cultive pe cele frumoase și înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase încearcă să le prefacă și să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieții umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie și viața trupească.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creștin, spunea că omul se află într-o permanentă alergare spre plăcere și într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere. Caută să își provoace și să își procure plăceri cât mai numeroase, neștiind că în însăși ființa acestora se ascund colții durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preț și sacrificiu, însă ajunge să constate că, în viață, nu există plăcere decantată total de durere.Plăcerea cheamă durerea, o strigă și o introduce în însăși adâncul ființei sale. O plăcere mai mică provoacă o durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferința grea, însă omul caută să evadeze din brațele durerii în plăcere, din suferință – în tăgăduirea ei. Și astfel, până la suferințele cele mai mari și grele, în permanentă progresie și direct proporțional cu plăcerile gustate, iar toate, până la moarte – afectul ultim și suprem.Același Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul “formăluiește” mintea, îi dă acesteia forma sa. Și, poate în nici un alt păcat și în nici o altă patimă nu se simte acest lucru mai exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele emancipate vorbesc despre o adevărată “revoluție” sau despre o “nouă dezordine sexuală“.

Calea spre vindecare
Oriunde ne mișcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocați. Nu există program de televiziune care să nu transmită, sub aparența constatării vinovăției, scene ispititoare; nu putem căuta o știre decentă, fără să vedem alături anunțuri matrimoniale lascive: chiar și discuțiile noastre, cele mai inocente, poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupești sau fizice. Toate aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-i să guste plăcerea. Câtă dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor și a patimilor, să spună că desfrânarea “atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții (pubertatea sau adolescența) și că doar puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte“! Păcatul desfrâului formăluiește mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa „iubită“ un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup, pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate, însă, după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca ei, trăiește deziluzia, că voind a descoperi împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.

Formăluind mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilate persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și frumos, valoarea ei spirituală, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, trupescul, biologicul. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie – aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-și astfel bucuria eternității, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.
Robul păcatului și în mod deosebit al desfrâului trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită este în fond o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.
Calea cea mai potrivită pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de luptă împotriva păcatului “formăluirii” minții, o constituie curățirea inimii, purificarea ei de orice gând și întinăciune trupească. O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât din perspectiva vieții ei trupești, oricum limitată în forme și manifestări, ci explorarea adâncului ei interior, profunda ei viață lăuntrică. O astfel de percepție ridică persoana iubită din aspectul de irațional și animalitate la valoarea ei de univers de taine, ce se așteaptă și se cere descoperit prin iubire jertfelnică.
În acest mod, ea se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt, bogata ei viață duhovnicească, și se transformă dintr-un “ceva”, un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor și de procurare a plăcerilor, într-un “cineva”, o persoană, o ființă de o bogăție și valoare inestimabilă, o susținătoare și colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele și dorințele sale, într-un mediu și suport ideal al unei vieți spirituale înalte, în iubire și dăruire.
de Preot Prof. Univ. Ioan C. Teșu

Sursa

Tamaduirea slavei desarte si a mandriei

1

Sfantul Ioan Scararul o socoteste „o capcana greu de ocolit si foarte primejdioasa”.

Lucrarea de tamaduire a acestei boli sufletesti este deci dintru inceput deosebit de delicata, cu atat mai mult cu cat ea se hraneste din insesi lucrurile prin care i se impotriveste omul si se intareste chiar atunci cand este infranta, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian:
„Toate pacatele, odata biruite, incep sa se ofileasca si, dupa infrangere, devin din zi in zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea si isi inceteaza fierberea (…). Insa aceasta boala, odata ce a fost doborata, mai cu inversunare se ridica la lupta si tocmai cand crezi ca a fost stinsa, atunci se scoala din moarte si mai puternica. Celelalte pacate ii ataca de obicei doar pe cei biruiti in lupta, aceasta insa ii urmareste mai inversunat pe biruitorii ei, si cu cat a fost mai puternic strivita, cu atat mai aprig ii ataca chiar cand se mandresc cu izbanda lor”.

Astfel, slava desarta „ii inseala mai cumplit pe cei neprevazatori fara ca acestia sa se astepte”.

1Cel care vrea sa se vindece de slava desarta trebuie, de aceea, de la inceput si pana la sfarsit, sa dea dovada de mare discernamant duhovnicesc si de neincetata trezvie.

Ferirea de aceasta patima, ca si tamaduirea ei, se incep prin cunoasterea ei in amanuntime; caci are multe si felurite fete, este plina de siretlicuri si presara cursele cele mai viclene. De asemenea trebuie cunoscute dinainte mijloacele prin care pot fi zadarnicite toate aceste inselaciuni. De aceea, Parintii au socotit de trebuinta sa le arata pe toate acestea celor care merg pe cale:
„Asa cum cei mai incercati dintre doctori se ocupa sa vindece nu numai bolile prezente, ba, prin inteleapta lor experienta, sa le preintampine chiar pe cele ce se vor ivi prin sfaturi sau medicamente, tot astfel si acesti adevarati doctori ai sufletelor, inlaturand prin convorbiri duhovnicesti, ca printr-un remediu ceresc, bolile sufletului care s-ar ivi, nu ingaduie acestora sa prinda radacini in mintile tinerilor, descoperindu-le totodata si cauzele patimilor ce-i ameninta, si leacurile de insanatosire”.
„Punandu-le in fata amagirile tuturor patimilor la care sunt expusi tinerii si cei fierbinti cu duhul, vor cunoaste ascunzisurile acestor asalturi si, vazandu-le ca intr-o oglinda, vor gasi si cauzele viciilor de care sunt zguduiti, si leacurile. Apoi, preveniti si asupra luptelor viitoare mai inainte de ivirea lor, vor sti cum trebuie sa ia masuri de prevedere, cum sa le intampine si sa se lupte”.
Cunoscand de la inceput cat de primejdioasa si vicleana este aceasta patima si mai ales ca din pricina ei poate fi pierdut rodul tuturor stradaniilor si nevointelor, si toate virtutile dobandite, omul intelege  ca trebuie sa lupte impotriva ei din toate puterile. Caci, facandu-l sa piarda tot binele, ii primejduieste insusi fiinta sa, dupa cuvantul Psalmistului care spune: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps. 52, 7), reducandu-l la nimicnicie.

1

De aceea, pentru biruirea ei, omul trebuie sa inceapa prin cugetarea la judecata dumnezeiasca si teama de osanda in aceasta viata ca si in cea ce va sa fie, cunoscand ca, dupa cum ne descopera cuvantul Domnului: „Oriceine se inalta pe sine se va smeri” (Lc. 14, 11).

Si pentru ca aceasta patima este cautare a slavei omenesti, lumeasca si pamanteasca, cel care vrea s-o biruiasca trebuie sa inteleaga cat este ea de desarta, sa stie ca se sprijina pe ceva cu totul nestatornic si ca urmareste nimicul si umbra, dupa cum, in nenumarate randuri, arata Sfintii Parinti. Moartea este cea care-i descopera omului cat de amagitoare este slava lumii si cat de lipsite de pret si trecatoare sunt lucrurile omenesti dupa care alearga manat de ea. De aceea, aducerea-aminte de moarte, ceasul infricosator si de neocolit cand omul vine la judecata inaintea lui Dumnezeu, este de mare folos in lupta impotriva acestei patimi.

1Si tot asa, pentru ca ea este cautare a cinstirii de catre semeni, a faimei, demnitatilor, vazei si locurilor de frunte, se cuvine ca omul sa se lepede de tot ceea ce poate fi pricina sau prilej pentru aceasta; sa fuga de cei care sunt robiti de ea si care sunt astfel o rea pilda pentru el; sa nu primeasca nici o slujba inalta, care-i da putere asupra altora si-l face cunoscut de multi, sa se fereasca de orice i-ar putea atrage admiratia oamenilor si laudele lor. Iar pentru ca slava desarta mai este si dorinta de a fi vazut de ceilalti, trebuie ca omul sa se fereasca, in cuvintele, faptele si modul de a se purta, de orice l-ar putea deosebi de semenii sai. Cel care nu vrea sa cada prada slavei desarte trebuie sa faca in asa fel incat sa ramana nestiut de oameni; la aceasta este ajutat de alegerea unei conditii sociale de rand si de cautarea singuratatii.

*
Am vazut insa ca slava desarta nu-l impinge pe om sa se mandreasca numai cu bunurile materiale pe care le poseda, ci si sa se laude, in fata semenilor sau in sine, cu bunurile duhovnicesti, cu nevointele si virtutile sale. Aceasta este o forma subitla a patimii, cea mai de temut, care-l ameninta fara incetare pe omul duhovnicesc si impotriva careia trebuie sa lupte in multe chipuri.
Se cuvine mai intai sa-si ascunda dinaintea oamenilor, de la care patima il mana sa astepte cinste si laude, nevointa si faptele bune. Astfel, Sfantul Maxim scrie: „Slava desarta este alungata de faptuirea intr-ascuns”. Si inca: „Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta; si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor (…)”.

Trebuie ca omul sa se ingrijeasca sa nu-si vadeasca, nici prin cuvinte, nici prin purtari, strea launtrica si sa nu-si descopere lucrarea duhovniceasca. Asa sfatuieste Sfantul Ioan Scararul: „Fii srarguincios cu sufletul, nearatand aceasta nicidecum prin trup: nici prin infatisare, nici prin vreun cuvant deschis, nici prin vreun cuvant cu subinteles”; „Oriunde te vei duce, ascunde-ti virturtea ta”. In alta parte iarasi: „Inceputul neascultarii slavie desarte e pazirea guri”.

 

Cu atat mai mult, omul duhovnicesc trebuie sa se fereasca in a-i invata pe altii si chiar de a vesti cuvantul dumnezeiesc, dupa cuma arata Sfantul Macarie Egipteanul: „Cel care este rugat sa le vorbeasca fratilor si sa le spuna cuvant de mantuire, se cuvine sa se intristeze pentru aceasta si sa fuga ca de foc, indepartand, de la el gandul, pentru ca sa scape de ispita si sa nu cada in slava desarta din pricina vorbelor”.

El aminteste de Moise care, indemnat de Dumnezeu sa vesteasca cuvintele Sale lui Israel, s-a rugat sa fie iertat, spunand: „O, Doamne, eu nu sunt om indemanatic la vorba” (Ies. 2, 10), si de Ieremia, care tot asa s-a ferit, zicand: „O, Doamne, Dumnezeule, eu nu stiu sa vorbesc, pentru ca sunt inca tanar” (Ier. 1, 6), si de Apostolul Pavel, care scrie: „fara voie (vestesc Evanghelia)” (1, Cor. 9, 17). In Pateric aflam nenumarate pilde de Parinti care s-au ferit sa rosteasca cuvant, si numai cu multa greutate si dupa lungi rugaminti primeau sa raspunda celor care-i intrebau cele duhovnicesti.

1

Pe de alta parte, cel ce voieste sa biruiasca slava desarta trebuie sa-si vesteasca greselile inaintea celorlalti, fireste cu conditia ca aceasta sa nu-i vateme sufleteste. Sfantul Ioan Scararul spune in acest sens: „Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice rana, ci potrivit cu felul ei”.

Intotdeauna leacul de capetenie impotriva slavei desarte este primirea necinstirii si chiar cautarea celor care aduc dispretul semenilor. Culmea „necautarii slavei desarte – spune Sfantul Ioan Scararul – este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea”. De aceea, un Batran invata astfel: daca dracul „te inseala cumva cu inaltarea, fa si tu un lucru oarecare, prin care sa te necinsteasca oamenii; caci sa stii ca de nimic nu se scarbeste, nu se necajeste si nu se topeste Satana mai mult ca aceasta, cand doreste insusi omul si isi iubeste necinstea si umilinta”.

Iar Sfantul Ioan Scararul spune ca: „Dumnezeu Se bucura vazandu-ne ca alergam spre necinstiri, ca sa stramtoram, sa lovim si sa pierdem inchipuirea desarta de sine”. Tot el arata ca unii pastori sau parinti duhovnicesti porunceau lucruri de necinste pentru cei care nu se smereau pe ei insisi, pentru a-i tamadui de slava desarta: ” Doftorii, bagand de seama ca unii dintre acestia erau iubitori de a se arata la venirea in manastire a mirenilor, ii acopereau in fata acelora cu ocari si cu slujiri mai putin cinstite”.

Chiar Dumnezeu foloseste leacul acesta, si cu acest rost, dupa cum arata acelasi Sfant Parinte: „De multe ori Domnul ii aduce pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava, prin necinstriea ce li se intampla”.

Pentru aceasta, omul trebuie sa vada in umilintele pe care le are de indurat – dispret, ocara, batjocura, si altele de acest fel – leacuri ale proniei dumnezeiesti, iar in cel care l-a intristat in vreun fel, sau l-a batjocorit, sau l-a nedreptatit cu ceva, un adevarat tamaduitor al bolii sale, care i-o descopera si-i da si doctoria trebuincioasa, ca sa se vindece. Astfel, un Parinte invata:

„De-ti vei aduce aminte de cel ce te-a necajit sau te-a necinstit sau te-a pagubit, dator esti sa-ti aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos si sa-l ai pe el ca un facator de bine, ca insusi necazul tau insemneaza ca-ti boleste sufletul. Ca de nu boleai, nu patimeai. Deci dator esti sa multumesti fratelui si sa te rogi pentru dansul, ca prin el cunosti boala ta si vei primi cele de la el ca pe niste doctorii trimise de la Iisus. Iar de te scarbesti asupra fratelui, zici ca si lui Iisus: Nu voiesc sa primesc doctoriile Tale, ci voiesc sa putrezesc intru ranile mele”.

Iar mai departe: „Deci cel ce voieste sa se vindece de ranile cele sufletesti dator este sa sufere cele ce sunt aduse de doctor, in orice chip ar fi. Caci nici celui ce boleste trupeste nu-i pare bine sa taie sau sa se arda, sau sa ia curatenie, ci cu greata isi aduce aminte de acestea. Insa, incredintat fiind ca este cu neputinta in alt chip  a se izbavi el de boala decat prin acestea, le sufera cu vitejie, multumind doctorului si stiind ca prin greata se va izbavi din indelungata boala. Fier arzator de rana al lui Iisus este cel ce te necinsteste sau te ocaraste, dar te izbaveste de slava desarta”.
Si tot el spune ca, in ceea ce-l priveste: „Eu nu-i invinovatesc pe cei care ma ocarasc, ci-i numesc facatori de bine ai mei, si primesc pe doctorul inimilor, care da pentru necuratia si mandria sufletului meu leacul umilintei”.
Cand omul sufera fara mahnire sa fie necinstit inaintea oamenilor, nu tine minte raul si nu pastreaza ura in sufelt fata de cel care l-a dispretuit sau l-a defaimat in vreun fel, ci, dimpotriva, ii multumeste ca unui binefacator al sau, este semn ca s-a tamaduit de slava desarta. Intr-o asemenea lumina, putem intelege de ce Sfantul Maxim spune ca „dragostea fata de aproapele (il face pe om) sa dispretuiasca slava”.

1Primind si chiar cautand necinstirile se tamaduieste omul de slava in masura in care ea este dorinta de slava lumeasca, nevoie de admiratie si stima de la ceilalti. Dar slava desarta il face pe om sa se stimeze, sa se admire si sa se cinsteasca pe sine, si  sa se inalte in proprii sai ochi. Pentru a o birui cand se arta sub aceasta forma, omul trebuie sa-si nesocoteasca propria nevointa si propriile virtuti, sa ascunda fata de sine insusi ceea ce are bun in el si faptele sale bune. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca Hristos, dupa ce prin felurite pilde indeamna pe oameni sa se departeze de slava desarta, „indreapta gandul celor care sufera de aceasta boala”, poruncind: „Sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta”. (Mt. 6, 3).
Chiar daca ar implini deplin voia lui Dumnezeu, se cuvine ca, asa cum invata Mantuitorul (Lc. 17, 10), omul sa se socoteasca pe sine sluga nemernica, care n-a facut decat ceea ce era dator sa faca; acesta este unul dintre mijloacele pe care le recomanda Parintii pentur a ne feri de slava desarta.
*
Fireste ca pana a ajunge la o asemenea inaltime omul trebuie sa-si cerceteze mai inati constiinta si sa vada cat de departe este de savrsirea desavarsita a poruncilor. Tot asa, se cuvine sa-si aminteasca pacatele sale si sa se intristeze pentru ele, ceea ce va taia de la el inaltarea, atat in propriii sai ochi, cat si inaintea celorlalti. „Daca vom avea mereu in fata ochilor pacatele noastre, nu ne vom semeti in inima noastra cu cele pe care le avem. Avutiile, puterea, demnitatile si maririle nu vor insemna nimic pentru noi”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Ioan Scararul invata: „Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre, si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute spre cinstirea noastra”.

Sa aratam, in sfarsit, rostul esential pe care-l are rugaciunea in tamaduirea de aceasta patima, ca si de oricare alta. Prin rugaciune, omul primeste ajutorul lui Dumnezeu, fara de care este cu totul neputincios in a birui vreo patima. In cazul slavei desarte insa, primeste in plus discernamantul subitre, prin care zadarniceste cursele ei viclene. De asemenea, rugaciunea il ajuta sa se dezlipeasca de aceasta lume care-i hraneste prin lucrurile din ea slava desarta si sa se lipeasca de Dumnezeu si numai pe El sa-L iubeasca si sa-L slaveasca, recunoscand ca „Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea”.
*

Slava care vine de la oameni si slava de la Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia, si una o scoate pe cealalta din sufletul omului. Omul trebuie sa se lepede de orice slava lumeasca ca sa ajunga la slava dumnezeiasca, pentru care este menit prin natura sa; atata vreme cat ramane alipit de slava pamanteasca, el nu poate gusta din slava cereasca. „Precum focul nu naste zapada, asa nici cel ce cauta cinstea aici nu se va bucura de cea de acolo”, spune Sfantul Ioan Scararul. De aceea, numai prin smerenie ajunge omul sa se impartaseasca din slava dumnezeiasca. Asa cum invata un Batran: „Daca voiesti sa fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie sa ramai nestiut de oameni”.
Am vazut ca omul tinde spre slava prin insasi firea sa, insa numai slava de la Dumnezeu este cea care i se cuvine cu adevarat, si numai in Domnul sa se laude, asa cum spune Apostolul: „Eu preamaresc pe cei ce Ma preaslavesc” (1 Regi 2, 30).
In locul „laudei dupa trup” (2 Cor. 11, 18) se cuvine sa fie cautata „slava care vine de la unicul Dumnezeu” (In 5, 44).
Origen indeamna astfel: „Trebuei sa fugim de orice marire care vine de la oameni, chiar daca se pare ca ea este adusa pentur ceva frumos, si sa cautam singura marire adevarata, data de Singurul Care preamareste cu adevarat pe cel vrednic de marire si intr-un fel cu mult mai mult decat vrednicia lui”.
Cu cat doreste omul mai mult de slava dumnezeiasca, cu atat mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni. De aceea, iubirea lui Dumnezeu si a slavei Sale este cel mai bun mijloc de a scapa sufletul din robia slavei celei desarte. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste: „Sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea va dispretui toata slava pamanteasca”.

1Fireste insa ca leacul cel mai potrivit impotriva slavei desarte ramane smerenia. Astfel, Avva Dorotei scrie: „Doctorul sufletelor este Hristos, si El cunoaste toate si da doctoria potrivita fiecarei patimi. Asa, slavei desarte ii da porunca smeritei cugetari”.

Sfantul Ioan Casian da acelasi sfat, indeosebi cand e vorba despre slava desarta: „Trebuie sa ingrijiti… prin virtutea umilintei acel madular, ca sa zic asa, al sufletului, care este infectat”.
Sfantul Ioan Scararul spune si el: „Cand incepe sa infloreasca ciorchinele acestei cuvioase (smerita cugetare), uram indata cu durere toata slava si lauda omeneasca”. Iar Sfantul Maxim scrie: „Smerenia slobozeste mintea de… slava desarta”.
Vom vedea in continuare ca multe dintre invataturile Parintilor privitoare la lupta impotiva slavei desarte sunt in fapt sfatuiri prin care se arata cum se poate castiga smerenia.
Tamaduirea mandriei
Atunci cand am vorbit despre slava desarta si mandrie, am vazut ca aceste patimi sunt atat de apropiate una de cealalta, incat unii Parinti nu fac deosebire intre ele. In ceea ce ne priveste, urmand pilda altora dintre ei, am socotit ca este de  folos a face deosebirea intre ele si am aratat care sunt caracteristicile specifice fiecareia dintre ele. De aceea, vom prezenta separat si modul in care pot fi ele tamaduite. Dar inrudirea lor  face cu neputinta de ocolit reluarea  unor idei si deci repetarea celor deja spuse.
Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici atat de inselatore ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele: „Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insasi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-le leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora”.
Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este „mica nadejdea de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta” fara sa stie ca o au.
*
Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: „Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant”.
Pana la o anumita limita a bolii, tamaduirrea ei se poate face prin staruinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.
*
Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: „Cum se vindeca (cel mandru)?”, Sfantul Vasile cel Mare raspunde: „Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: „Domnul celor mandri le sta impotriva iar celor smeriti le da har” (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria”.

Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: „Oricine se inalta pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc; 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).
*

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi.

De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: „Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecre meserie daca nu inceteaza cu totul, nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza”.
*

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat „tarana si cenusa, umbra si fum”.
*

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferirea de a invata si de a porunci altora, care, cum arata Avva Dorotei, poate omul „a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire”.
 *

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este  bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defecetele si greselile lui. Aceasta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: „dragostea imprastie… inchipuirea de sine”. Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: „A se socoti mai prejos de toti se opune mandrei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti”.
*
Aducerea-aminte de  pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.
*
Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: „Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si raoga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai”.
Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamduirea de mandria „cea vazuta”, dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.
Patima aceasta mai este biruita si printr-o „vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor”. Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.
*
Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: „Caci cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: „Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat”. Iar Sfantul Ioan Scararul zice: „E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu… Cele de dupa nastere, ca si nasterea insesi, Dumnezeu ti le-a dat”. Si tot el spune, in alta parte: „cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze”.
*

Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor inbunatatiti.
*
Leacul esential sta insa in a intelege omul ca „toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor” (Iac. 1, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: „Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora?”. Tot asa spunesi Evagrie: „Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (…). Cunoste ca de la El si primit, si nu te inalta cu inima (…). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau”. Iar Sfantul Ioan Casian invata: „Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine” (1 Cor. 15, 10) si: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10)”. 
Insesi puterile sufeltesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt.  De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: „Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci a lui Dumnezeu”.
Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor nostre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: „Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa” (Filip 2, 13).
Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca desavarsirea nu poate fi atinsa cu niciun pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca tote ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul Lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca „nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste” (Rom. 9, 16), si ca „De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghia cel ce o pazeste” (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca: „in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: „Eu nu pot face, zice, de la Mine nimic” (In. 5, 30), ci „Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui” (In. 14, 10)”.
Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scapa de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: „Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: „Impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire” (Ps. 117, 13-14)”.
*

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu  in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand:
„Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (…) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui Ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui”.
Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: „Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut”, „pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleani, ingerii, iar pe cei mandri, singur Dumnezeu”.

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca „smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei”. Sfantul Varsanufie scrie:”Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (…). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria”.

In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune:
„Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece celor contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta”; iar in alta parte zice: „Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (…). De aceea… trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (…)”. 
Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapnul nostru, Hristos, „ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii? Auziti ce zice Domnul nostru: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contra ei: prin smerita cugetare”.

http://corortodox.blogspot.ro/2011/09/tamaduirea-slavei-desarte-si-mandriei.html?m=1

​CUVINTE ALE SFINTILOR PĂRINTI – DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

1

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN CASIAN – DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflîndu-se şi în suflet şi în trup

 De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare, Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii (Matei 15, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre rînduirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.
Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvîntul Domnului, să curăţim mai întîi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată (Matei 23, 26). De aceea să ne sîrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa” după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpînului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, pînă ce nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămîntul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărîtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Îngerilor, de nu-l va ridica de la pămînt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Îngerii cei netrupeşti, decît prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pămînt fiind şi petrecînd, au după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filipeni 3, 20).
Iar semnul că au dobîndit desăvîrşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebui să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întîmplă în somn, sînt o dovadă a trîndăviei noastre pînă aici şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întîmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicînd: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dînsa, a şi preacurvit cu ea în inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atît ochii cei curioşi şi desfrînaţi, cît sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvîntul înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci Cu toată străjuirea păzeşte inima ta (Proverbele lui Solomon 4, 23), aplicînd leacul străjuirii mai ales aceluia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintîi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică începutul gîndului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gîndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pămîntului (Psalmi 100, 10), adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gîndurile păcătoase de pe pămînt, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi pînă ce sînt încă prunci, fiii Babilonului, adică gîndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Psalmi 136, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lîngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfîntul Vasile, Episcopul Cezareei Capadociei, zice:
„Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sînt”. El ştia că darul fecioriei nu se dobîndeşte numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se cîştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei, de nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem învrednici, cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvîrşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvînt al Apostolului şi vom pune capăt cuvîntului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicînd: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau (Evrei 12, 16). Pe cît este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atît este de războită cu mai mari bîntuieli de potrivnici. De aceea sîntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Babilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţîţările poftei, cu roua venirii Sfîntului Duh. Pe lîngă acestea armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.
Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992
CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV – DESPRE CURĂŢIE

1Păcat era curvia cînd stăpînea Vechiul Legămînt; era păcat ca necinstire a firii, ca rea întrebuinţare a unei însemnate însuşiri a firii, ca încălcare a legilor firii. Încălcarea era socotită atît de însemnată, că cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. În Legământul cel Nou, acest păcat a dobîndit o nouă greutate, fiindcă trupurile omeneşti au dobîndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui Hristos, şi călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El, preface mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei (1 Corinteni 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufletească.

 De la cel căzut în păcatul curviei se depărtează Sfîntul Duh; cel care a păcătuit e socotit căzut într-un păcat de moarte, într-un păcat ce înstrăinează de mîntuire, într-un păcat care e chezăşie a unei pierzanii de neocolit şi a veşnicelor chinuri din iad, dacă acest păcat nu e tămăduit la bună vreme prin pocăinţă.
Ce este curăţia? E o virtute potrivnică patimii curviei; este înstrăinarea trupului de căderea cu fapta în păcat şi de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minţii de gîndurile şi visările curveşti, iar a inimii, de simţămintele şi înclinările curveşti, după care urmează şi înstrăinarea trupului de pofta trupească. Unii spun că a cădea în curvie cu trupul şi a cădea în ea cu mintea şi cu inima sînt nelegiuiri de aceeaşi greutate şi însemnătate. Ei îşi întemeiază această părere pe cuvintele Mîntuitorului: tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima sa (Matei 5, 28). Greşită părere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arăta deplină porunca Vechiului Legămînt; ele au fost spuse celor ce socoteau păcat doar curvia trupească, nepricepînd că gîndurile rele, printre care se numără şi gîndurile de curvie, ies din inimă şi spurcă pe om (Matei 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon 1, 3), răpesc curăţia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfătarea de gînduri şi simţăminte curveşti este curvie a inimii şi spurcare a omului, ce îl face netrebnic spre părtăşia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea întregii fiinţe omeneşti prin împreunarea cu un alt trup (1 Corinteni 6, 16), este desăvîrşită înstrăinare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a ieşi din cea dintîi stare, omul are nevoie să se trezească; pentru a ieşi din cea de-a doua, trebuie să învie, trebuie să se nască din nou prin pocăinţă. […]
Grăit-a Sfîntul Isaac Sirul: „Cel care nu se depărtează din voia sa de pricinile păcatului este tras de păcat împotriva voii sale.” Această pravilă, care priveşte îndeobşte viaţa monahală, este deosebit de însemnată pentru cei care au intrat în luptă cu firea căzută. De folos este nouă să nu vedem deloc rodul de a cărui gustare ne-am lepădat. Din această pricină, pravilele Sfinţilor Părinţi opresc intrarea femeilor în mănăstiri de bărbaţi, precum se ţine şi acum în Sfîntul Munte Athos. În viaţa Sfîntului Ioan Scărarul se spune că, prin vieţuirea pustnicească şi înstrăinarea de căutarea la faţă, a stins de tot, în sine văpaia poftei. Toţi Sfinţii Părinţi s-au străduit, după putinţă, să nu aibă de-a face cu femei, şi această purtare ne-au predanisit-o în cărţile lor mîntuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Părinţii, ştiind cît de lesne se poticneşte omul, nu se încredeau nici în sfinţenia lor, nici în bătrîneţele lor adînci şi neputinţa vîrstei de a păcătui. Pînă la sfirşitul vieţii, ei nu au contenit a se depărta de pricinile păcatului: această depărtare este cel mai puternic mijloc de biruinţă asupra păcatului. Ajungînd Preacuviosul Sisoe cel Mare la bătrîneţe adîncă, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a îmbiat să se mute undeva mai aproape de oameni. A răspuns bătrînul de nouăzeci de ani: „Să ne sălăşluim unde nu sînt femei.” Ucenicul a întîmpinat: „Dar unde este locul în care să nu fie femei, afară de pustie?” Stareţul a grăit „Du-mă, dar, fiule, în pustie.” Înclinarea cea bună a voii omului se întăreşte departe de sminteli, primeşte o neobişnuită putere şi tărie; dimpotrivă, fiind în .apropierea smintelilor, începe să slăbească puţin cîte puţin, şi în cele din urmă se perverteşte cu totul. Astfel, gheaţa se întăreşte din ce în ce mai mult pe ger; cînd este supusă căldurii, însă, se topeşte şi piere. Fraţilor! Se cade nouă să ne îndepărtăm de cunoştinţa, mai ales apropiată, cu femeile, de vederea deasă şi împreună-vorbirile dese cu ele. Voi, care v-aţi hotărît să biruiţi firea! Pricepeţi că această biruinţă nu este cu putinţă dacă vom fi supuşi neîncetat înrîuririi firii, aţîţînd în noi înşine lucrarea ei.
Precuviosul Pimen luptat de dracul curviei a grait:

„Dacă monahul îşi va înfrîna pîntecele şi limba şi va păzi străinătatea, nu va muri de moartea sufletească ce atinge pe oricine cade în curvie. Prin numele de străinătate se înţelege aici îndepărtarea de viaţa împrăştiată, de purtarea slobodă, de cunoştinţele multe şi apropiate, din care se aprinde pofta trupească. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea că războiul curviei se întăreşte din următoarele cinci pricini: grăirea în deşert, slava deşartă, somnul mult, împodobirea cu veşminte şi îmbuibarea. Dintre pricinile aţîţării patimii curviei, cu deosebită putere lucrează şi deosebit de vătămătoare sînt două: călcarea străinătăţii şi îmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzătoare! Cel ce s-a supus şi robit uneia dintre ele nu va putea să ţină piept în lupta împotriva firii sale. Pentru dobîndirea curăţiei este neapărat nevoie de lepădarea acestor pricini, a amîndurora. După ce am luat aminte în chip deosebit la păzirea de pricinile de căpetenie ale aţîţării poftei, să nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, să ne păzim şi de ele. Şi o pricină de mai mică putere dobîndeşte o deosebită putere prin obişnuinţă, atunci cînd nu luăm seama la ea. De pildă, unii postesc, trăiesc în însingurare şi neagonisire, roagă pe Dumnezeu pentru înfrînarea poftelor firii lor, dar, totodată îşi îngăduie să grăiască de rău, să certe, să osîndească pe aproapele, să-şi bată joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se depărtează astfel de la ei; rămîn de capul lor şi nu află putere să se împotrivească imboldurilor păcătoase ale firii căzute. […]

1Sfinţii Părinţi poruncesc să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică să luăm seama la gîndul păcătos chiar de la începutul lui şi să îl lepădăm. Aceasta s-a spus cu privire la toate gîndurile păcătoase, dar mai cu seamă la cel al curviei, care are ca împreună lucrătoare firea căzută şi care, din această pricină, are asupra noastră o deosebită înrîurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceşte monahului începător să mărturisească fără întîrziere stareţului gîndul păcătos ce îi vine. Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru începător dar şi pentru cel sporit rămîne în unele împrejurări foarte trebuincios şi totdeauna folositor, întrucît strică în chip hotărîtor prietenia cu păcatul la care atrage firea bolnavă. Fericit cel ce poate întrebuinţa cu lucrul acest mijloc! Fericit începătorul care a aflat stareţ că­ruia să îi poate descoperi gîndurile sale! Monahilor care nu au putinţa de a merge mereu la un stareţ, Părinţii le poruncesc să lepede fără întîrziere gîndul păcătos care se iveşte, fără a intra de fel în vorbă ori ceartă cu el (acestora urmîndu-le negreşit atragerea de către păcat) şi să tindă la rugăciune. Acest mijloc a fost întrebuinţat cu foarte mare reuşită şi roadă de către Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viaţa ei. „Dacă cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „în orice necaz întîlnit şi în faţa oricărui gînd adus de către vrăjmaşul, va striga plîngînd după ajutor la bunătatea lui Dumnezeu, degrab va simţi linişte, dacă se va ruga întru înţelegere.” „Precum este în firea focului să mistuie vreascurile, aşa este şi în firea lacrimilor curate să nimicească toată întinăciunea trupului şi a duhului”, a spus Sfîntul Ioan Scărarul. Cînd sîntem în singurătate, dacă ne năpădesc gîndurile şi visările curveşti şi trupul ni se aprinde în chip neobişnuit, trebuie să cădem în genunchi şi chiar cu faţa la pămînt înaintea sfîntelor icoane, urmînd Sfîntei Maria Egipteanca, şi cu lacrimi să îl rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Cercarea nu va întîrzia să dovedească apropierea lui Dumnezeu faţă de noi şi stăpînirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinţa vie, iar credinţa vie ne va însufleţi cu o putere neobişnuită şi ne va aduce biruinţă statornică. […]

Îndeobşte, Părinţii cei mai înzestraţi cu dreaptă socotinţă au recunoscut că, în lupta cu poftele firii, înfrînarea de la mîncare şi celelalte nevoinţe trupeşti trebuie săvîrşite cu înţelepciune şi măsură; că pofta trupească este doar înfrînată de nevoinţele acestea, iar de biruit este biruită prin smerenie şi rugăciune înlăcrimată, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; că marile nevoinţe trupeşti sînt mai mult vătămătoare decît folositoare atunci cînd ele, slăbind peste măsură puterile trupeşti, împiedică de la îndeletnicirea cu rugăciunea, plînsul şi faptele smereniei. […]
Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinţe duhovniceşti, a fost întrebat cu privire la patima curviei. El a răspuns: „Mergi, aruncă puterea ta în praf înaintea lui Dumnezeu, şi vei afla odihnă.” Răspunsuri asemănătoare au dat în astfel de împrejurări şi alţi mari Părinţi. Drept şi adevărat este răspunsul lor! Dacă numai Dumnezeu poate să schimbe firea, atunci conştiinţa vătămării pricinuite firii de păcatul strămoşesc şi smerita rugăciune pentru tămăduirea şi înnoirea firii de către Ziditorul ei este cea mai puternică, cea mai lucrătoare armă în lupta cu firea. Această armă slăbeşte prin nădăjduirea în sine, la care duce nevoinţa trupească prisositoare şi nepotrivită cu puterile trupeşti ale nevoitorului. Preacuviosul Casian Romanul bagă de seamă că „războiul cu patima poftei trupeşti este de neocolit pentru suflet pînă cînd sufletul nu va cunoaşte că acest război este mai presus de puterile sale, că nu este cu putinţă a primi izbîndă asupra lui prin nevoinţa şi sforţarea proprie, fără ajutor şi acoperămînt de la Domnul.” […] Putem să ne smerim cu duhul numai atunci cînd vom vedea în noi înşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plîns din adîncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tînguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc. Drept aceea, războaiele ce se aprind în noi ajută la sporirea noastră duhovnicească dacă ne luptăm bărbăteşte şi nu ne lăsăm biruiţi cu puţinătate de suflet. […]
Atunci cînd harul Dumnezeiesc începe să ne ajute deja în chip vădit, primul semn al acestei ajutorări este neîncuviinţarea gîndului, după cum spune Sfîntul Ioan Scărarul; adică se arată în minte, puţin cîte puţin neîncuviinţarea faţă de gîndurile şi închipuirile păcătoase în locul încuviinţării de mai înainte, din care luau naştere imboldul păcătos şi înfrîngerea de fiecare dată cînd pentru împotrivire nu era întrebuinţată o silinţă deosebită.
Voi cei feciorelnici, adică cei ce n-aţi gustat din moartea sufletească prin căderea în curvie cu fapta! Păziţi fecioria voastră ca pe o comoară de mult preţ: dacă veţi duce după rînduiala dreaptă viaţa monahală, nu veţi întîrzia să simţiţi aşa numita de către Sfinţii Părinţi „lucrarea duhovnicească”, adică lucrarea Sfîntului Duh asupra sufletului, care este împărtăşită de către suflet trupului şi ne încredinţează prin cercare că trupurile noastre sînt făcute pentru desfătări duhovniceşti, că ele s-au coborît la împreună-simţirea cu desfătările dobitoceşti din pricina căderii, că ele se pot întoarce la împreună-simţirea cu desfătările duhovniceşti prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Vai! Oamenii, care trîmbiţează multele lor cunoştinţe, au pierdut pînă şi cunoştinţa faptului că trupul e în stare de simţire duhovnicească. Cînd li se vesteşte despre această putinţă a trupului, ei ascultă cu neîncredere, ca şi cum ar auzi o învăţătură nouă şi ciudată! Cercetaţi scrierile Sfinţilor Părinţi: veţi găsi în ele această învăţătură. După ce aţi luat cunoştinţă pe scurt cu ea, o veţi afla în Sfintele Scripturi. Răscumpărarea dăruită omenirii de Dumnezeu, plină de adevărate şi negrăite bunătăţi, este mărturisită de acestea; noi, însă, mulţumindu-ne cu nişte cunoştinţe superficiale despre literă, nu vrem să dobîndim cunoştinţele cele din cercare, cunoştinţe care cer răstignire (Galateni 5, 24), şi ca atare ne lipsim de cunoştinţele vii. Se schimbă simţirea inimii ce s-a împărtăşit de desfătarea duhovnicească. O astfel de inimă începe să simtă scîrbă faţă de patima dezmierdării, să se împotrivească plină de osîrdie imboldurilor şi insuflărilor acesteia, să strige plîngînd către Dumnezeu pentru izbăvirea din acest noroi al păcatului.
Voi, cei ce aţi fost aduşi de Pronia lui Dumnezeu în stare de văduvie, care doriţi sau sînteţi nevoiţi să purtaţi jugul acestei stări! Nu vă opriţi a alerga cu rugăciune fierbinte şi smerită către Dumnezeu, şi El vă va da biruinţă atît asupra firii cît şi asupra obiceiurilor voastre, care au întărit şi sprijină puterea şi dreptul firii. Nu vă daţi în lături a răbda necazul cel vremelnic al luptei cu voi înşivă: acest necaz nu înseamnă nimic faţă de mîngîierea care apare în urma biruinţei, nu înseamnă nimic înaintea acelui simţămînt de libertate ce apare în suflet în urma biruinţei.

1Voi, cei ce vă  aflaţi înprăpastia preacurviei şi a dezmăţului! Ascultaţi glasul ce vă cheamă la pocăinţă şi primiţi de la Doctorul Cel Atotputernic, Dumnezeu, atotputernica doctorie a pocăinţei cu care vă îmbie El. Această doctorie a făcut din preacurvari pilde ale întregii înţelepciuni, şi din dezmăţaţi – Sfinţi şi Drepţi. Ea a prefăcut vase ale diavolului în vase ale Sfîntului Duh, şi mulţi păcătoşi care s-au pocăit au lăsat departe înapoia lor în stadia sporirii duhovniceşti nevoitori care nu ştiau ce înseamnă păcatul de moarte. Vrednicia fiecărui creştin este Răscumpărătorul, şi este mai presus de oameni prin vrednicia sa cel ce şi L-a însuşit cu adevărat pe Răscumpărătorul. […]

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000


CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURA DE AUR – DESPRE POFTA TRUPEASCĂ

1Nimic nu zideşte aşa de mult precum buna orînduială, precum pacea, precum dragostea; după cum şi cele împotrivă risipesc. Şi putem vedea aceasta nu numai întru cele duhovniceşti, ci şi întru toate celelalte. Căci – ori la horă, ori la corabie, ori la car, ori la oaste – dacă vei tulbura rînduiala şi, scoţînd pe cele mari din locul lor, vei vîrî pe cele mici în rînduiala acelora, toate le-ai stricat şi aşa cele de sus s-au făcut jos. Deci noi să nu stricăm rînduiala, nici capul să-l facem mai jos şi picioarele sus. Iar aceasta se face cînd socoteala cea dreaptă o vom arunca-o jos, iar poftele, mînia, iuţimea şi dulceaţa le vom pune împotriva părţii celei cuvîntătoare (raţionale, n. n.). Pentru aceea, mult este viforul, şi multă este tulburarea şi nesuferită furtuna, fiindcă toate se cuprind de întuneric.

De voieşti, să cercetăm întîi lucrarea urîtă şi de ruşine care se face de aici, apoi paguba. Aşadar, cum ne va fi aceasta luminată şi foarte-cunoscută? Să aducem în mijloc un om care să se afle astfel, adică unul care să îndrăgească o curvă şi să fie stăpînit de pofta necuvioasă, şi atunci vom vedea rîsul acesta. Căci ce poate fi mai de ruşine şi mai de ocară decît cel ce stăruie la uşile caselor curvelor, şi i se dă palme de către muiere curvă, şi plînge, şi se tînguieşte şi îşi ruşinează slava sa? Iar de voieşti să vezi şi paguba, socoteşte cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urmă, războiul împotriva celorlalţi îndrăgitori ai ei, loviturile, rănile ce i se aduc asupra dintru acest fel de lupte. […]

Care cuvînt va arăta viforul gîndurilor aceluia? Valurile? Negura? Şi, unde sînt valuri şi vifor ca acesta, ce dulceaţă poate fi? Nu este niciuna, ci tulburare, durere şi nori întunecoşi, care, în loc de ploaie, aduc multă scîrbă, ceea ce se întîmplă celor ce poftesc frumuseţe străină. De aceea, cei ce nicidecum nu poftesc sînt în mai multă dulceaţă decît cei ce poftesc. La aceasta, nimeni nu va grăi împotrivă.

Dar eu zic că şi cel ce pofteşte, dar stăpîneşte pofta, se desfătează mai mult decît cel ce se îndulceşte adeseori de curvă. Căci, deşi dovedirea este mai grea, însă şi aşa este de nevoie a îndrăzni la cuvînt. Căci se face mai grea nu pentru firea lucrului, ci pentru că nu sînt ascultători vrednici de filosofia aceasta. Fiindcă ce este mai dulce celui ce iubeşte – spune-mi! – a fi defăimat de ibovnică, sau a o trece cu vederea şi a se cinsti? Arătat că aceasta! Căci – spune-mi! – pe cine va cinsti mai mult curva: pe cel ce îi slujeşte şi e robit de dînsa, sau pe cel ce s-a făcut mai presus de mrejele ei şi zboară mai sus decît laţurile ei? Fiecăruia este arătat că pe acesta! Şi către cine va avea mai multă sîrguinţă: către cel căzut sau către cel ce încă nu a căzut? Negreşit, către cel ce încă nu a căzut! Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce încă nu s-a prins? Cel ce încă nu s-a prins! Iar de nu credeţi, voi aduce dovedirea din faptele voastre. Către care muiere va avea cineva mai multă dragoste: către cea care se pleacă lui cu lesnire şi se dă pe sine lui, sau către cea care se leapădă de el şi îi face supărare? Arătat este că spre aceasta! Căci mai mult se aprinde de aici pofta. Deci şi la muieri va fi la fel: ele îl vor cinsti şi îl vor lăuda mai mult pe cel care le trece cu vederea!

Iar dacă aceasta este adevărată, atunci şi aceea este adevărată de asemenea: cel ce e cinstit şi iubit mai mult este în mai mare dulceaţă. La fel, şi un voievod lasă o cetate care s-a luat o dată, iar lîngă ceea ce se împotriveşte stăruie cu toată osîrdia. Şi vînătorul ce are dobitocul vînat închis în întuneric – precum curva pe ibovnic – aleargă după cel ce fuge.

Însă acela se îndulceşte de poftă – se va zice – iar acesta nu se îndulceşte. Dar spune-mi: socoteşti că este puţină dulceaţă a nu fi acela ruşinat, nici a robi poruncilor tiranice (ale curvei, n. n.), nici a fi purtat şi învîrtit de ea ca un rob, dîndu-i-se palme, fiind scuipat şi împins peste cap? Pentru că, dacă cineva va cerceta acestea cu de-amănuntul şi va putea să adune ocările lor, iuţimile cele dese, urîciunile şi toate celelalte pe care le ştiu numai cei ce le pătimesc, va afla că orice război are mai multe răstimpuri de pace decît viaţa cea ticăloasă a acestora. Deci – spune-mi! – care dulceaţă? Cea din împreunare, cea vremelnică şi scurtă? Dar pe aceasta o apucă îndată război, valuri, tulburare şi nebunie!

Acestea s-au zis de noi ca şi cum ar fi vorbit cineva cu nişte tineri desfrînaţi care nu prea suferă să audă cuvinte despre Împărăţia Cerurilor şi despre gheena. Iar cînd şi pe acestea le vom aduce în mijloc, nici nu este cu putinţă a spune cîtă este dulceaţa celor înfrînaţi cînd plăsmuieşte întru sine cununile, darurile, convorbirea cu Îngerii, lauda înaintea a toată lumea, îndrăzneala, acele nădejdi bune şi fără de moarte!

Dar împreunarea are oarecare dulceaţă! – zic ei – iar cel înfrînat nu (simte dulceaţa, n. n), fiindcă totdeauna se luptă cu sila firii. Dar (nu este aşa, n. n), căci sila şi tulburarea este mai mult la cel ce curveşte, pentru că mult cutremur este în trupul lui şi el pătimeşte mai cumplit decît toată marea ce se învăluie de valuri, niciodată stînd împotriva poftei, ci pururea rănindu-se de dînsa, precum cei ce sînt stăpîniţi de draci şi neîncetat sînt sfărîmaţi de duhurile cele viclene. Iar cel înfrînat, neîncetat rănind pofta ca un biruitor viteaz, dobîndeşte dulceaţa cea prea-bună şi mai dulce decît nenumărate ca acestea, împodobindu-se totdeauna cu biruinţa aceasta, şi cu ştiinţa gîndului cea bună şi cu semnele de biruinţă cele luminate. Iar dacă, după împreunare se odihneşte puţin acela, nimic nu e aceasta, fiindcă iarăşi vine asupră-i viforul, iarăşi valuri. Iar cel ce iubeşte înţelepciunea nu lasă nici să înceapă tulburarea aceasta, nici să se ridice marea, nici să strige fiara. Dar – chiar dacă acesta, ţinîndu-şi pornirea, suferă oarecare silă – totuşi celălalt se răneşte neîncetat, împungîndu-se şi nesuferind strechea. Primul este asemenea unuia care ar fi oprit cu frîul un cal sălbatic care turbează şi se împotriveşte şi l-ar fi ţinut cu tot meşteşugul. Iar cel ce se pleacă (patimii, n. n.) ca să fugă de osteneală, este asemenea unuia care ar fi purtat pretutindeni de acel cal, fiind tras de el.

Nimeni să nu mă osîndească pentru că acestea s-au grăit mai luminat decît se cuvenea. Căci nu voiesc să mă împodobesc cu cuvinte cinstite, ci să-i fac cinstiţi pe ascultători. De aceea, nici Proorocii, vrînd să taie desfrînarea iudeilor, nu cruţă vreun cuvînt de acest fel, ci se ating de ei încă mai descoperit decît noi întru cele ce am grăit acum. Căci şi doctorul, vrînd să scoată putreziciunea, nu socoteşte cum îşi va păzi mîinile curate, ci cum va izbăvi pe bolnav de putreziciune. La fel, cel ce voieşte să-l facă înalt pe cel smerit, se smereşte el mai întîi. Iar cel ce se sîrguieşte să junghie pe cel ce îl vrăjmăşeşte, se sîngerează şi pe sine împreună cu acela, şi aceasta îl face mai strălucit. Şi – de vreme ce nimeni, văzînd pe vreun ostaş întorcîndu-se de la război mînjit cu sînge şi cu creieri, nu îl urăşte, nici nu se întoarce de către dînsul pentru aceasta, ci mai ales se minunează – tot aşa facem şi noi cînd vedem pe cineva că, după ce a junghiat pofta, se întoarce mînjit de sînge, şi mai mult ne minunăm de el şi ne facem părtaşi cu el la luptă şi la biruinţă şi zicem către cei ce iubesc: „Arătaţi-ne nouă dulceaţa cea din poftă!” Căci cel înfrînat are dulceaţa de la biruinţă, iar tu de nicăieri nu ai niciuna!

Iar voi ziceţi că (dulceaţa n. n.) din împreunare este mai luminată şi mai petrecătoare. Dar tu ai din acea desfătare ceva puţin şi care nici nu se vede, iar de la ştiinţă acela are veselia şi mai mare, şi totdeauna, şi mai dulce. Fiindcă împreunarea cu femeia nici nu poate, precum iubirea de înţelepciune, să păzească sufletul aşa de netulburat şi să-l înalţe. Căci, celui ce socoteşte firea dulceţii, faptul de a avea bună ştiinţă a gîndului, a fi lăudat de toţi şi a aştepta bune nădejdi este mai dulce decît toate. După cum, la cel ce ştie firea mîhnirii, cele dimpotrivă sînt mai întristătoare şi mai cu durere decît toate, ca, de pildă: a fi ocărît de toţi, a se pîrî pe sine însuşi, a tremura şi a se teme de cele ce vor să fie şi de cele de acum.

Ca să se facă mai luminată ceea ce zic, să zicem că unul, avînd muiere, sparge căsătoria aproapelui şi se îndulceşte cu acest rău furtişag, desfătîndu-se de cea îndrăgită. Apoi, să punem împotriva acestuia pe altul, care se mulţumeşte cu muierea sa. Şi, ca să se facă biruinţa mai multă şi mai luminată, acesta din urmă să poftească şi pe aceea ce curveşte, dar să-şi ţină pofta şi să nu facă nici un rău. Şi am plăsmuit fapta aşa – măcar că lucrul acesta nu este curată înfrînare – ca mai mult să cunoşti cîtă este dulceaţa faptei bune. Deci, punîndu-i împreună, să-i întrebăm pe amîndoi: „A cărui viaţă este mai dulce?” Şi-l vei auzi pe unul fălindu-se şi săltînd pentru biruinţa împotriva poftei. Cît despre celălalt, nici nu trebuie a aştepta să te înştiinţezi ceva de la dînsul, pentru că îl vei vedea că se află mai ticălos decît cei legaţi în temniţă, chiar dacă va tăgădui de nenumărate ori. Căci de toţi se teme şi îi bănuieşte: de muierea sa, de bărbatul prea-curvei, de însăşi prea-curva, de casnici, de prieteni, de părinţi, şi de umbre şi de sine. Şi, ceea ce este mai cumplit decît toate: are ştiinţa gîndului strigînd asupră-i, lătrînd în toate zilele. Iar dacă va socoti şi Judecata lui Dumnezeu, nu va putea nici să stea. Dulceaţa este scurtă, iar durerea dintru aceasta pururea-petrecătoare. Căci şi seara, şi noaptea, şi în pustie, şi în cetate – pretutindeni – urmează pîrîşul, arătînd sabie ascuţită şi muncile cele nesuferite, istovindu-l şi uscîndu-l cu frică. Iar cel înfrînat este izbăvit de toate acestea şi este în slobozenie. El îi vede fără sfială şi cu ochi slobozi pe toţi: pe muierea sa, pe copii, pe prieteni. Iar dacă cel ce pofteşte, dar se stăpîneşte, va dobîndi atîta dulceaţă, atunci decît care liman, decît care alinare nu va avea sufletul mai dulce şi mai blînd cel ce nici nu pofteşte, ci curat se înfrînează? De aceea, vei vedea că cei ce prea-curvesc sînt mai puţini, iar înfrînătorii mai mulţi. Iar dacă prea-curvia ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai mulţi. Şi să nu-mi vorbeşti de frica legilor; pentru că nu aceasta îi ţine pe ei, ci mărimea necuviinţei, şi aceea că mai multe sînt cele de mîhnire decît cele dulci şi hotărîrea ştiinţei gîndului. […]

Căci ce altceva este dulceaţa, fără numai izbăvire de grijă, de frică şi de mîhnire, şi a nu fi biruit de nimic? Fiindcă cine este în dulceaţă? Spune-mi! Oare cel ce turbează, se necăjeşte şi se împunge de multe pofte, şi nici întru sine nu este? Sau cel ce este izbăvit de toate valurile acestea şi, ca într-un liman, şade în iubirea de înţelepciune? Oare nu este arătat că acesta!? […] Pentru aceasta, aşadar, răutatea are numai nume al dulceţii, iar nu dulceaţă, de dulceaţă este lipsită. Mai înainte de îndulcire este turbare, nu dulceaţă; iar după îndulcire, îndată se stinge şi ea. Deci – dacă nici la început, nici pe urmă după aceea – nu se vede dulceaţa (păcatului, n. n.), unde şi cînd se va arăta?

Şi ca să înţelegeţi mai luminat ceea ce zic, cu pildă să cercăm cuvîntul. Ia aminte: cineva s-a biruit de pofta unei muieri frumoase şi chipeşe. Acesta, pînă cînd nu va dobîndi pofta, este asemenea cu cei ieşiţi din minte şi nebuni. Iar după ce o va dobîndi, a stins pofta. Deci, dacă nici la început nu are dulceaţă şi nu se veseleşte, pentru că turbare este lucrul, dar nici la sfirşit, pentru că, odată cu împreunarea, încetează strechea, unde o vom afla pe ea aşadar?

Căci – precum într-un ger mare, toate mădularele îngheaţă şi sînt moarte – tot astfel, tremurînd în viforul păcatelor, sufletul nu lucrează nimic dintru ale sale, fiind îngheţat ca de ger de ştiinţa gîndului. Căci, ceea ce este la trup frigul, aceasta este la suflet ştiinţa cea rea a gîndului. De aceea se face şi frică, deoarece nimic nu este mai fricos decît cel pironit la lucrurile vieţii acesteia. Unul ca acesta vieţuieşte viaţa lui Cain, tremurînd în toate zilele. Şi nici nu mai zic de morţi şi pagube, căci, şi fără de acestea, se teme de nenumărate greşeli. […] Multă este frica, multă este nebărbăţia. Că nu numai la primejdii neîndrăzneţ este unul ca acesta, ci şi la toate celelalte. […] De va vedea vreo copilă frumoasă, îndată se cutremură, robindu-se, şi ca un cîine turbat urmează năravului aceluia, deşi ar trebui a face împotrivă.

Căci, cînd vei vedea femeie frumoasă, să nu socoteşti cum să dobîndeşti pofta, ci cum să te izbăveşti de poftă. Dar – zice el – cum este cu putinţă aceasta?, căci a pofti nu este a voinţei mele! Dar a cui? Spune-mi! A ispitirii dracului! Socoteşti, aşadar, că este drac care vrăjmăşuieşte? Atunci nevoieşte-te şi te luptă cu boala! Dar nu pot!, zice.

Vino, dar, să te învăţăm mai întîi aceasta, că ceea ce ţi se întîmplă este a trîndăvirii tale şi că tu ai dat intrare dracului dintru început. Iar acum, de vei voi, îl vei împinge pe el cu multă lesnire. Căci, spune-mi: Cei ce prea-curvesc o fac fiind stăpîniţi de poftă sau doar pentru că poftesc primejdii? Este arătat că fiind stăpîniţi de poftă. Deci dobîndesc oare iertare? Nicidecum! De ce? Pentru că greşala este a lor. Dar pentru ce îmi împleteşti silogisme? – zice. Eu ştiu că voiesc să împing şi să gonesc patima, dar nu pot, şi ea stă asupră-mi, şi mă necăjeşte şi mă chinuieşte cumplit! Voieşti cu adevărat să o împingi şi să lepezi – o, omule! – dar nu faci cele ce sînt ale celor ce o împing şi o leapădă. Şi pătimeşti asemenea unuia care, fiind cuprins de friguri, se cufundă în apă rece şi zice: Cîte socotesc şi aflu vrînd să sting frigurile, dar nu pot, ci mai mult îmi aprind fierbinţeala! Deci, să vedem, nu cumva şi tu faci cele ce aprind, socotind însă că le afli pe cele ce sting? „Nu!”, zice acela. Spune dar, ce te-ai ispitit să faci ca să stingi patima? Şi ce este ceea ce creşte patima? […]

1

Deci, de unde se naşte pofta aceasta? Din frumuseţea feţei – zice (curvarul, n. n.) – anume cînd va fi frumoasă şi chipeşă ceea ce răneşte. În zadar şi în deşert zici acestea! Pentru că, dacă frumuseţea feţei ar fi tras îndrăgitorii, pe toţi i-ar fi avut îndrăgitori o copilă ca aceasta. Iar dacă nu-i are pe toţi, pofta nu este a firii şi nici din frumuseţea feţei nu se face, ci din ochii cei desfrînaţi. Căci – cînd, căutînd cu iscodire, te vei minuna şi vei pofti – atunci ai primit săgeata!

Dar – zice – cine va putea, cînd va vedea muiere frumoasă, să n-o laude? Deci, dacă nu este a voinţei noastre a ne minuna de unele ca acestea, atunci nici pofta nu este în stăpînirea noastră! Taci, omule! Pentru ce amesteci toate împreună, pretutindeni înconjurînd, dar nevrînd a vedea rădăcina răului? Căci pe mulţi văd că se minunează şi laudă, dar nu poftesc.

Dar – zice – cum este cu putinţă ca cei ce se minunează, să nu poftească? Nu te tulbura, fiindcă aceasta vin să v-o spun, dar aşteaptă! Şi vei auzi pe Moisi minunîndu-se de fiul lui Iacov şi zicînd: „Şi era Iosif frumos la chip şi foarte frumos la faţă.” Deci, oare poftea cel ce grăia acestea? Nicidecum! Fiindcă nici nu-l vedea pe cel ce îl lăuda. […] Oare David nu era foarte frumos şi rumen, şi avea frumuseţe a ochilor? – frumuseţe a ochilor care este partea cea mai silitoare a frumuseţii. Deci, oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci pofta nu se naşte numaidecît împreună cu mirarea. […] De aici este arătat că boala aceasta nu este a frumuseţii trupului, nici a podoabei, ci a sufletului celui trîndav şi amăgit. Căci mulţi, văzînd nenumărate muieri frumoase, s-au dat pe dînşii la cele mai urîte. Deci, de aici, este arătat că pofta nu vine de la frumuseţe. […]

Aşadar, care este pricina? Fiindcă, dacă pofta nu este de la frumuseţe, de unde are începutul şi rădăcina? Oare de la drac viclean? Cu adevărat, are şi de acolo, dar nu este aceasta ce se caută, ci dacă nu cumva sîntem şi noi pricinuitori. Pentru că vrăjmăşia nu este numai a aceluia, ci, împreună cu acela, de la noi mai întîi. Căci această boală rea nu se naşte de nicăieri din altă parte decît din obicei, din măgulirea vorbelor, din petrecerea deşartă şi din nelucrare. Pentru că mare este, cu adevărat, puterea obiceiului, atît de mare, încît se preface în silă a firii. Iar dacă este lucru al obiceiului a o naşte pe ea, tot adevărat este că şi a o stinge. Fiindcă mulţi, poftind, aşa au încetat de a pofti, de vreme ce nu vedeau feţele pe care le pofteau. Pentru puţină vreme, acest lucru pare amar şi foarte greţos, dar cu vremea se face dulce, şi nici dacă vom voi nu este cu putinţă a mai întoarce patima de aici înainte.

Dar dacă – zice – mă voi robi fără de obicei, din vederea cea dintîi? Şi aici pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau faptul că nu porţi grija de datoriile cele cuviincioase şi nu petreci în lucruri de nevoie. Căci, înconjurînd ca un rătăcit, unul ca acesta cade în tot răul. Şi cel ce voieşte robeşte un astfel de suflet ca pe un copil rătăcit. Căci, de vreme ce obiceiul sufletului este să lucreze, cînd vei înceta lucrarea lui întru cele bune, el este silit să nască altele, fiindcă nu poate sta fără de lucru. Precum pămîntul – cînd nu se seamănă, nici nu se sădeşte – răsare de la sine iarbă, tot astfel şi sufletul, cînd nu are să lucreze ceva din cele de nevoie, negreşit se dă pe sine la lucruri rele, poftind a lucra. Şi – precum ochiul nu încetează de a vedea, şi de aceea va vedea rele cînd nu vor fi înaintea lui lucruri bune – tot aşa şi gîndul, dacă se depărtează de la cele de nevoie, se învîrteşte de-aici la cele nefolositoare. Căci din multe locuri este arătat că îndeletnicirea şi grija poate să împingă cea dintîi bîntuială. Deci, cînd vei vedea muiere frumoasă şi vei pătimi ceva către dînsa, nu mai căuta la ea şi te-ai izbăvit!

Şi cum voi putea – zice – să nu mai caut la ea, de vreme ce sînt tras de poftă? Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei îndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea întărită şi veche de mulţi ani. Căci, dacă ocara – precum e vorba de obşte -înduplecă pe cel ce pofteşte să înceteze pofta, cum nu cu mult mai vîrtos vor birui răul aceste duhovniceşti descîntece, numai de vom voi să ne depărtăm? Dar, dacă vom vorbi şi vom petrece împreună cu cele ce ne săgetează cu astfel de săgeţi, vom hrăni boala. Aşadar, cum voieşti să se stingă focul, aprinzînd flacăra în toate zilele? Şi acestea despre obicei s-au zis de noi către cei tineri, deoarece, către bărbaţi şi către cei ce ştiu să filosofeze, mai tare decît toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena şi pofta Împărăţiei Cerurilor. Pentru că acestea sînt de ajuns a stinge focul.

Iar împreună cu acestea, socoteşte şi că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sînge şi zeamă de hrană putredă. Dar luminoasă este floarea feţei!, zice. Dar nimic nu este mai luminos decît florile din pămînt, ci şi acestea putrezesc şi se vestejesc. Aşadar, nici aici nu lua aminte la floare, ci pătrunde cu mintea mai în lăuntru şi, ridicînd cu mintea acea piele frumoasă, iscodeşte cele ce sînt sub dînsa. Căci şi trupul celor hidropici străluceşte lumina şi nimic urît nu are faţa de deasupra, însă, împingîndu-ne de gîndirea zemei ce se află înăuntru, nu putem să-i sărutăm pe unii ca aceştia.

Dar fraged – zice – este ochiul şi întorcător, sprinceana este întinsă bine, perii genelor negri şi lumina ochiului blîndă şi ochiul lin! Însă vezi că şi acestea nimic alt nu sînt fără numai nervi, vine, pieliţă şi artere. Nu alergaţi aşadar la noroi! Căci, cum că trupul curvei este doar noroi, nu întreb pe nimeni altul, ci pe tine, cel ce te tăvăleşti în noroi. Oare nu te ruşinezi de tine? Oare, după păcat, nu te socoteşti că eşti necurat? Pentru aceasta, rogu-vă, fugiţi de curvie şi de muma ei, de beţie.

De ce semeni unde nu este cu putinţă a secera, iar, mai ales, chiar de vei secera, multă ruşine îţi aduce ţie rodul? Căci, de se va naşte copil, şi pe tine te-a ruşinat, şi el s-a nedreptăţit, făcîndu-se din pricina ta copil din curvie şi de neam rău. Şi, măcar de îi vei lăsa lui nenumăraţi bani, cel născut din curvă şi din slujnică este necinstit în casă, necinstit în cetate, necinstit în divan. Necinstit eşti încă şi tu, şi cînd trăieşti, şi după moarte. Pentru că, deşi te vei duce de aici, rămîn pomenirile lucrării urîte şi de ruşine! Pentru ce, dar, ruşinezi toate?

Pentru ce semeni unde brazda se sîrguieşte să strice rodul, unde multe sînt pricinile sterpiciunii? Unde, mai înainte de naştere, este moarte, căci şi pe curvă nu o laşi să rămînă numai curvă, ci o faci şi ucigătoare de oameni. Văzut-ai – din beţie se naşte curvie, din curvie prea-curvie, din prea-curvie ucidere? Iar, mai ales, ceva mai rău şi decît uciderea. Căci nici nu am cum să numesc lucrul acesta, fiindcă nu îl omoară născut, ci îl opreşte şi de a se naşte. Aşadar, pentru ce ocărăşti darul lui Dumnezeu, şi te lupţi cu legile Lui? Şi alergi după lucrul ce este blestem ca după blagoslovenie, şi faci jitniţă de junghiere jitniţa naşterii, şi pe muiere, care s-a dat spre facerea de copii, o găteşti spre ucidere? Căci ea, ca să fie totdeauna lesnicioasă şi drăgăstoasă spre întrebuinţarea ibovnicilor şi să tragă mai mult argint, nu se leapădă nici acestea a face, mare foc grămădind pe capul tău. Fiindcă, deşi această faptă rea este a ei, vina se face a ta! Iar de aici urmează şi închinări la idoli. Pentru că multe, ca să fie iubite, meşteşugesc descîntece şi vrăji, farmece de dragoste şi altele nenumărate.

Însă, după atîta lucrare de ocară şi de ruşine, după ucidere, după închinări la idoli, lucrul acesta le pare multora că este fără nici o dare de seamă, chiar şi celor ce au muieri. Acestora grămada răutăţilor le este şi mai mare. Căci de aici se pornesc otrăviri, dar nu asupra pîntecelui întru care s-a făcut curvia, ci asupra muierii ce a fost nedreptăţită, şi nenumărate vrăjmăşii şi chemări de draci, şi farmece, şi războaie în toate zilele şi sfezi neîmpăcate şi neîncetate gîlcevi. De aceea, şi Pavel – după ce a zis: „Nu la curvii şi la necurăţenii” – a adăugat: „nu la sfadă şi la rîvnire”, ştiind războaiele ce se nasc de aici, răsturnările caselor, nedreptăţile copiilor celor de bun neam, răutăţile cele nenumărate. Deci, ca să scăpăm de acestea toate, să ne îmbrăcăm întru Hristos şi împreună cu El să fim totdeauna, pentru că aceasta este a ne „îmbrăca”, a nu rămînea niciodată lipsiţi de Dînsul, a Se arăta El întru noi, prin sfinţenia noastră, prin blîndeţe. […]

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grîu (57 de predici de Sfîntul Ioan Gură de Aur), Editura Bunavestire, Bacău, 1995

CUVÎNTUL SFÎNTULUI EFREM SIRUL – DESPRE CUM SE BIRUIE DRACUL CURVIEI

Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima lui (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpînit pîntecele şi-a stăpînit şi privirea. Căci cumplit vînzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi cînd este de faţă şi cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plînsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gîtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicînd: Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune (Psalmi 118, 37), că înşelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, cînd vine dracul să închipuiască ispita şi să zugrăvească în cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în mijloc frica de Dumnezeu şi gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeşte-te la ziua ieşirii tale, cînd sufletul tău se va despărţi de trup. Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai dinafară (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfîrşit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, că diavolii nu pot sta împo­tri­va fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci se răspîndeşte cu neînfrînare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi de nu va pune înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va întîrzia să-şi strice şi trupul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspîndi ochii, alt drac îi urmează, care fireşte cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintîi că a putut pleca sufletul spre răspîndire, îndată începe a-l sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acest fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. Deci, acum săvîrşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra şi a gîndi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta.”

Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: Că gîndurile lui nu ne sînt necunoscute (2 Corinteni 2, 11). Că întru aceasta voieşte să vîneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tînăr oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţară îndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit şi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a început fecioara a se năluci în nişte gînduri ca acestea. Dar şi-a adus aminte de tînărul cel din călătorie, de la care luase arvuna împreună cu celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.

Deci, cînd va veni tînărul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gîndit şi nimic rău nu a lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi cu inima am preacurvit, însă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Bibliografie: Cuviosul Efrem Sirul, Cuvinte sfătuitoare, Editura Credinţa strămoşească, 1998

Despre aceste anunțuri publicitare

Occasionally, some of your visitors may see an advertisement here