BUNAVESTIRE – INCEPUTUL MANTUIRII NOASTRE. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici

“Astazi este incepatura mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu – Fiu Fecioarei se face si Gavriil Darul bine il vesteste…”.
MAI STIM A AUZI VESTEA BUNA CEA MAI PRESUS DE LUME?

Atat de mult ne-am obisnuit cu vestile (mai mult proaste) de zi cu zi si intr-atat viata noastra sta sub semnul grijilor, al stresului, al amagirilor, al simulacrelor de tot felul si al cenusiului cotidian, incat chiar si cei care si-au pastrat aprinsa candela plapanda a credintei abia daca mai pot percepe, prinsi in mijlocul intunericului acestei lumi, intelesul acestei mari Sarbatori. Despre Vestea cea Buna pe care o primim inca o data si noi acum, Sf. Isaac Sirul spunea ca este “cel mai binecuvantat si mai imbucurator fapt care ar fi putut sa se intample neamului omenesc“. Este un eveniment care ne priveste pe fiecare personal si care, daca i-am constientiza “miza” pentru viata noastra vesnica, ar trebui sa ne umple de bucurie negraita.
Dar cum sa pretuim acest Dar coplesitor care ni se face si cum sa ne bucuram de el cu adevarat daca noi nu am avut si nu avem “Sus inimile” (cum ni se cere in Liturghie), daca noi nu am ajuns sa insetam si sa flamanzim efectiv dupa Dumnezeu, daca noi ne-am indestulat din roscovele desertaciunilor acestei lumi, cautand “implinire” si “satisfactie” in cele pamantesti? Bucuria mantuirii, cum ne spune acelasi mare Isaac Sirul, vine numai cand simtim ca totul este pierdut, ca noi suntem pierduti si cand ne-am dezlipit inima de orice nadejde a lumii acesteia. Ce folos sa ni se spuna ca astazi incepe Mantuirea noastra, daca noi nu am asteptat cu “disperare” aceasta Mantuire, daca noi nu am tanjit sa fim salvati de nimic, daca nu ne-am simtit sufletul bolnav pe moarte si fara sansa de vindecare, daca nu ne-am simtit singuri si straini in aceasta lume si nu am asteptat cu mainile tremurande intinse spre cer “minunea straina” care sa ne smulga din deznadejde?
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor bucura“.

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Bunavestire

LUCA 1:24-38
Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.
Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.
Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.
Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!” Si ingerul a plecat de la ea.

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.
Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei.
Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inlauntru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.
O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.
Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.
Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.
Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.
(…)

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. “Cum poate fi aceasta?“, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.
Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.
Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu a fost s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“. De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“, zice ea, “in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.
Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari. Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui sa fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iata ce spune Sfantul Ioan Hrisostom in Omilia la Bunavestire:
“A fost trimis un razboinic sa dezvaluie taina imparatului, o taina care se cunoaste prin credinta dar nu se poate patrunde din iscodire; o taina in fata careia omul trebuie sa se plece cu smerenie, fara sa judece cu judecata omeneasca; o taina care se intelege cu intelegere Dumnezeiasca, nu omeneasca“.
Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.
Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” – Sfantul Ioan Gura de Aur: Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.
Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii. “Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata. Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul ca Dumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu, chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.
Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.
Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:
“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.
Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:
“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“
Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:
“Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.
Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.
Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.
Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).
Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?
“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.
Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).
Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.
Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.
La sfarsit, binevestitorul inaripat al “inceputului mantuirii noastre” (din troparul Praznicului Buneivestiri) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste – si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?
Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul:
“O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet!
O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice!
O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!
O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!“
Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare “Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.”

Sursa

Anunțuri

Sf. Teofan Zăvorâtul: Predică la Duminica a cincea din Postul Mare

Acum e proslavita Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile pacatoase o mare dreapta.

Asadar, bucurati-va, pacatosilor! Va e deschisa nu numai usa pocaintei, ci si camara slavei! Uitati-va ce era Maria si ce a ajuns, si însufletiti-va spre a alerga cu barbatie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat si a mers – si mergând, nu s-a mai întors sa priveasca înapoi. Si pe noi toti ne cheama acum Domnul – si cine n-a raspuns la aceasta milostiva chemare a Lui ? Aproape toti s-au pregatit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit si s-au împartasit, adica au raspuns chemarii si s-au sculat. Deci, sa mergem acum neabatut si pe calea pe care a mers Maria, ca sa ajungem si acolo unde a ajuns ea în cele din urma.
Sfânta Maria, pocaindu-se, a lasat tot si, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vietuire cumplit de aspra, s-a curatit de patimi si s-a mântuit. Iata pilda! Pregatiti-va sa-i urmati.
Poate ca nimeni dintre noi nu a fagaduit sa faca chiar la fel; dar toti suntem datori sa facem tocmai la fel, daca este sa tinem seama nu de înfatisarea dinafara a faptelor sfintei, ci de duhul si de puterea lor.
Departându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înselarile lumii si prin aceasta a înlaturat toate ispitele din partea lor. Dupa aceasta, pacatul putea sa o atraga doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihna în pustie. Postul, culcarea pe jos, arsita si gerul îl istoveau. Si iata doua mijloace puternice prin care sfânta a tinut piept în lupta si a învins pacatul: departarea de lume si istovirea trupului.
Istovirea trupului este un mijloc lesne de înteles si la îndemâna pentru noi toti. Micsoreaza ratia de hrana, rânduieste-ti mai multa osteneala si mai putina odihna si somn, în locul moliciunii alege asprimea, în locul caldurii frigul, în locul moleselii încordarea, în locul tuturor mângâierilor trupesti chinuirea de sine – si vom istovi trupul nostru, iar prin aceasta vom istovi patimile ce-si au în el salasul.
Dar cum sa ne îndepartam de lume noi, cei care traim în lume ?
Este o îndepartare de lume cu trupul – aceasta este îndepartarea în pustie; dar este si o îndepartare de lume fara a iesi din lume: îndepartarea de felul ei de viata.
Prima nu e la îndemâna tuturor si nu sta în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor si trebuie împlinita de catre toti.
Si iata, tocmai la aceasta ne chema sfântul Andrei în canonul sau atunci când sfatuia sa ne îndepartam în pustie prin legiuirea buna.
Asadar, leapada naravurile lumesti, si fiecare fapta a ta, fiece pas al tau, sa le savârsesti asa cum porunceste legea cea buna a Evangheliei: si ai sa vietuiesti în mijlocul lumii ca în pustie.
Aceasta buna legiuire se va face între tine si lume ca un perete despartitor, din pricina caruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tai, însa ca si cum nu ar fi.
In lume vor continua schimbarile ei, iar tu vei avea rânduielile tale.
Lumea va merge la teatru, tu la biserica; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasa, în însingurare; ea va fi întru graire desarta si glume, tu întru tacere si slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în placeri, tu în osteneli; ea va citi romane desarte, tu vei citi Dumnezeiestile Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorba cu cei de un cuget cu tine sau cu parintele duhovnicesc; ea îsi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visari patimase, tu în cugetare la cele Dumnezeiesti.
Si astfel, în toate traseaza-ti reguli si introdu-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti – si vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi vazut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – si vei deveni urmator al sfintei Maria, fara a te îndeparta în pustie.
Daca, precum am amintit, vei adauga la aceasta si tinerea trupului tau în post, în osteneli, în priveghere si, îndeobste, în lipsa de orisice odihna, vei stapâni amândoua mijloacele cu care si-a biruit patimile Sfânta Maria si s-a mântuit.
Pe scurt, în doua vorbe: fugi de odihna trupului si pune-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti, altfel spus îngradeste-te cu legiuirea cea buna. Fa asa: vei birui patimile si tu, te vei mântui.
Caci, iata, potrivit învataturii Sfântului Isaac, ce va fi cu tine daca vei stapâni amândoua aceste mijloace: supunere a simturilor, trezvie a mintii, blândete a gândurilor, miscari luminoase ale mintii, sârguinta la fapte, gânduri înalte si subtiri, lacrimi ce nu cunosc masura, pomenire a mortii, întreaga întelepciune curata, departe de orice închipuire ce ispiteste gândul, întelegere de taina, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeiesti, frica ce taie lenevia si nepasarea si stinge orice pofta – iar în cele din urma, libertatea omului adevarat, bucuria si învierea sufleteasca împreuna cu Hristos întru împaratia Lui. Iata si mântuirea.
Iar daca cineva se va arata nepasator fata de aceste doua mijloace, sa stie urmatorul lucru: nu doar ca se va vatama pe sine în toate privintele, ci va clatina si însasi temelia virtutilor. Acestea, daca le va pastra în sine si va ramâne întru ele, sunt începutul si capul lucrarii Dumnezeiesti în suflet, usa si calea catre Hristos: asijderea, daca cineva se rupe si se departeaza de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: rasfatul trupului si ratacirea trupeasca, adica umblarea dupa obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor pacatelor si tuturor patimilor.
Caci arata numai îngaduinta fata de obiceiurile lumii, care nu sunt altceva decât ratacire trupeasca – arata numai îngaduinta fata de aceasta ratacire, si sa vezi ce o sa iasa ! Alunecari nepotrivite si neasteptate (continui cuvântul sfântului Isaac), care apropie de caderi, viforul simtirilor [senzatiilor] puternice stârnite prin vaz, grabnica aprindere ce pune stapânire pe trup, gândurile neînfrânate, ce tind catre cadere, racirea dragostei fata de cele Dumnezeiesti si desavârsita parasire a regulilor vietii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fusesera uitate si deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei.
Si patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fusesera deja omorâte în suflet si nimicite prin uitarea aducerilor aminte pastrate în minte, încep sa se puna iar în miscare si sa sileasca sufletul la lucrarea lor.
Iata ce se întâmpla în tine ca urmare a primei îngaduinte fata de pacat, adica a ratacirii trupului dupa naravurile lumii si a nerabdarii în suferirea petrecerii necajite în noua rânduiala de viata.
Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului si mai ales pe placul pântecelui, sunt cu neputinta chiar a fi însirate: greutate în cap, mare împovarare în trup si slabiciune în muschi, parasirea pravilelor de rugaciune, lenevia de a face metanii, întunecarea si racirea inimii, îngrosarea mintii si gândurilor, o ceata groasa si de nepatruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternica trândavire si plictiseala în orisice lucrare dupa Dumnezeu, precum si neputinta de a gusta în vremea citirii dulceata cuvintelor Dumnezeiesti, ratacirea gândurilor pe tot pamântul, privelisti spurcate ce umplu sufletul si aprind pofta; neîncetata si nesuferita aprindere în tot trupul, de unde vin noi gânduri amagitoare, cu care împreunându-se sufletul, cade în patimi de ocara, la început în sine însusi – prin încuviintare -, apoi si în afara – prin fapta.
Iata roadele amare care se nasc din ratacirea dupa naravurile lumii si din toata odihna trupului! Stie vrajmasul ca cel ce i se va supune va fi prada lui sigura. Ca atare, se straduieste în fel si chip fie sa strice noile rânduieli de viata buna, fie sa ne plece spre a face oarecare îngaduinta trupului.
Faci o asemenea îngaduinta, cazi în alta – si în nici una dintre ele nu vei scapa de caderea în pacat si de întoarcerea patimilor dinainte.
Fii îngaduitor fata de trup, si el te va aduce la îngaduinta si fata de naravurile lumii.
Un vrajmas te va da pe mâna altuia, fara a înceta sa te lucreze si el; si în doi te vor duce de fiecare data la cadere.
Stiind de acest necaz, sa tii piept cu tarie în ceea ce ai început.
Pentru trup va lupta iubirea de aceasta viata, pentru lume – dorinta de a placea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simtirea vietii celei adevarate, si în respingerea obiceiurilor lumii – tovarasia cu oamenii adevarati. Trupul va începe sa se smiorcaie si sufletul sa tânjeasca ? Inarmeaza-te cu rabdare, însufleteste-te cu acest gând: ca te asteapta moartea, îngaduinta fata de trup si de naravurile lumii naste moartea prin caderea în pacat: moartea cea adevarata si vesnica. Si trupul dimpreuna cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerintelor lor, însa aceasta moarte e paruta – nu adevarata, ci nascocita de vrajmas ca sa bage în sperieti. Mai bine sa fim gata de aceasta moarte spre mântuire, pentru a scapa de moartea cea pierzatoare.
Bineînteles, acesta e un lucru greu. De asta se si cheama calea aceasta “calea strâmta si necajita”: numai ca Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu fagaduinta mângâietoare ca ea duce la viata.
Numai nebunii, spune sfântul Isaac, prefera o mica odihna din fata lor unei împaratii îndepartate, nestiind ca mai bine este sa rabzi chinuri în nevointa decât sa te odihnesti pe patul împaratiei pamântesti si sa fii osândit pentru lenevie.
Cei întelepti vor mai bine moartea, numai sa nu cada sub învinuirea ca au împlinit vreuna din faptele lor fara trezvie. Nu fii trândav atunci când este vorba de ceea ce te face viu cu adevarat, si nu te lenevi sa mori pentru aceasta.
Cu asemenea gânduri si asemenea povete Parintesti [patristice] întariti-va hotarârea de a rezista în noile rânduieli bune de viata, în împotrivirea fata de naravurile lumii, si de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veti scapa de lucrul cel chinuitor – de robia pacatului, si veti intra degraba în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci când, întariti fiind de puterea lui Dumnezeu, veti începe sa umblati deja fara împiedicare, fara sfortari, fara jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, asa cum umbla fii în casa tatalui lor. Amin.

13 martie 1866

Din ” Pregatirea pentru spovedaanie si pentru Sfanta Impartasanie – Predici la Triod”, Sfantul Teofan Zavoratul

Sursa: http://www.voscreasna.com

Predică la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici    „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34)

Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).
Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ţi l-a dat, tu aduci un străin care te robeşte.
Acesta stăpâneşte, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. L-ai dipreţuit, şi acela nu mai trăieşte în tine, moare.
Păcatul creează în noi lumea lui proprie, creează înauntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul tău, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Aceasta vrea să o facă păcatul. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înăuntrul tău şi înăuntrul meu propria lui icoană. Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul. Întotdeauna, atunci când îl îmbrăţişăm, întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19).
Răul l-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac. Nu găsesc putere pentru aceasta, nu găsesc putere înăuntrul meu.
Iată, Evanghelia de azi ne descoperă modul pentru a realiza în viaţa noatră binele pe care-l dorim. Acesta este lepădarea de tine însuţi, de păcatul tău, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip înăuntrul tău. Prin post, în realitate îndepărtăm păcatoşenia care este înăuntrul nostru. Înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăeşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă “să se lepede de sine însuşi“: înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre (rele), tot ce este omenesc, tot ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Hristos. Să se schimbe, toate să devină Hristos.
„Căci dacă va vrea cineva să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, îl va mântui pe el”(Marcu 8:35). Dacă, desigur, lepădăm orice păcat al nostru, orice patimă a noastră; şi dacă ştim, dacă simţim şi dacă vrem ca Hristos să devină suflet în sufletul nostru, inimă în inima noastră, să înlocuiască sinele nostru, ego-ul nostru cu Sinele Său. Aceasta este calea unică ca să păzim, eu şi tu şi orice om, sufletul nostru de iad, de distrugere, de diavol, de orice rău, de veşnicele chinuri, să găsim înăuntrul nostru acel suflet cu chip dumnezeiesc, acel suflet dumnezeiesc pe care Dumnezeu ni l-a dat.
Suflet cu chip dumnezeiesc! – Unde este oare? – La Hristos. Hristos S-a făcut om ca să ne spună: Iată, aşa trebuie să fie omul. El, Dumnezeu, S-a făcut om. El, Dumnezeu, a arătat în Sinele Său Persoana (Faţa) lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după Chipul (Icoana) lui Dumnezeu. Suntem datori să trăim conform cu Acesta. Ce este mintea noastră? Icoana minţii lui Hristos, a minţii lui Dumnezeu. Obligaţia noastră este să facem mintea noastră asemănătoare cu mintea lui Hristos, adică să hristificăm mintea noastră întreagă şi să putem spune cu apostolul Pavel : “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Dar până să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Hristos, a lui Dumnezeu, propria noastră vointă mereu rătăceşte, este mereu neputincioasă, mereu se împiedică şi se adânceşte în păcat. Dacă Îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca pe veşnicul nostru model, veşnicul nostru  vis, atunci ne identificăm sinele nostru cu propria lui voinţă. Atunci spunem: nu vreau să se facă voia mea, ci a Ta (Doamne). Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Atunci când noi păzim poruncile lui Dumnezeu, vrem să vindecăm voinţa noastră de toate neputinţele ei, de toate bolile ei, de toată moartea ei, în realitate ne vindecăm sinele nostru de orice păcat şi surghiunim din sinele nostru tot ceea ce induce la păcat. Da! Cu cât omul întreg Îl iubeşte pe Dumnezeu, cu cât întru adevăr se nevoieşte să se lepede de sinele său şi să-L urmeze pe Hristos, să ridice Crucea lui Hristos, atunci într-adevăr primeşte de la Domnul Iisus Hristos putere dumnezeiască. Pentru că, după cum s-a spus, Crucea “nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). Nouă, pentru mine şi pentru tine şi pentru orice om, când te hotărăşti să-ţi sileşti sinele tău, să ridici crucea ta, iată! Tu în aceeaşi clipă primeşti putere dumnezeiască. Această putere o dă Domnul, ca să poţi să învingi orice păcat înăuntrul tău, orice rău, orice rea obişnuinţă, să poţi să-ţi educi limba să nu spună cuvinte necuviincioase, să-ţi educi ochiul să nu privească cele care nu se cuvine a fi privite. Întreagă viaţa ta să devină hristoformă (cu chipul lui Hristos). Pentru cine? Pentru Hristos. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos înăuntrul tău. Iată, acesta este scopul nostru, acesta este visul nostru, acesta este odihna şi pacea şi Raiul cel veşnic al sufletului nostru, al oricărui suflet omenesc. Fără Hristos, sufletul nostru nu dobândeşte pace…
Propria noastră cale, calea Sfinţilor şi a postului este străduinţa (zorul) asupra sinelui nostru de a făptui orice bun, continua străduinţă a sinelui nostru  către orice lucru bun. Pentru că firea noastră nu vrea binele. Ea înclină spre rău. Tu, însă, zoreşte-ţi sinele tău ca să-ţi înnăbuşi orice rău care există înăuntrul tău. Domnul îţi va da puterea Învierii ca să înfăptuieşti binele. Să ne ridicăm crucea noastră, să hristificăm sufletul nostru.
Să fim atenţi că postul nu este altceva decât a înlocui sinele nostru cu Hristos, cu Dumnezeul nostru. Prin orice virtute, omul trebuie să înlocuiască sinele său cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “Dumnezeu este virtutea“, după cum zice Sfântul Maxim. Şi această putere dumnezeiască este mai puternică decât această lume de aici. Această putere ne-a fost dăruită ca să învingem orice rău, orice păcat, orice putere diavolească. Zoreşte-ţi sinele la tot lucrul bun, iar Domnul cel Bun Îţi va da puterea Învierii. Aşa încât să mergi de la necazul mai mare la cel mai mic şi de la cea mai mică bucurie la cea mai mare bucurie. Să păşim toţi spre Împărăţia cerurilor până când vom putea să spunem şi noi prin harul lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, de acum nu mai trăiesc eu. Tu trăieşti în mine, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Traducere acvila30.ro; sursa: http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/c_week/cweek_5.htm)

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

„Venind cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult şi au luai şi ei câte un dinar” (Mt. 20, 10).

Contra lăcomiei de avere.

Cine este pricina atâtor rele din lume? Iubirea de bani, pofta cea fără de minte a bogăţiei, această boală nelecuită, acest foc ce nu se stinge niciodată, acest despot care asupreşte pe toată lumea.
De aceea, eu de multe ori v-am sfătuit să vă feriţi de lăcomia averii şi nu voi înceta de la aceasta, deşi poate mulţi mă ocărăsc şi zic: nu va mai conteni el oarea se lupta cu limba sa împotriva celor bogaţi şi a da război asupra lor?
În adevăr, însă, nu eu tăbărăsc asupra bogaţilor, nu eu sunt vrăjmaşul lor, ci, din contra, eu fac şi vorbesc toate numai spre binele lor; pe când ei înşişi ascut sabia asupră-le, fiindu-şi sieşi vrăjmaşi.
Bogăţia este un rob necredincios, care fuge de la domnul său. Totuşi ar fi bine dacă ea numai ar fugi de la stăpânul său, dacă nu l-ar duce şi pe dânsul la pieire! În faptă însă, ea nu numai că fuge de la stăpânul său, ci adeseori şi pe dânsul îl aruncă în nenorocire, făcându-se vânzătorul lui şi vătămându-i mai mult tocmai pe acel stăpân care mai tare a iubit-o.
Aşa bogăţia este un rob necredincios, un ucigaş, un vrăjmaş neîmpăcat, o fiară sălbatică, o beznă înfricoşată, prăpăstioasă, o stâncă ascuţită acoperită de valuri, o mare plină de furtuni, un stăpân aspru şi despotic, mai nesilnic decât un barbar, un duşman, un protivnic neîmpăcat, care niciodată nu curmă ura sa. Cu totul altminteri este sărăcia. Ea este un loc sigur de scăpare, un liman liniştit, o siguranţă nedezminţită, o bucurie fără primejdie, o plăcere curată, o viaţă fără nelinişte, muma înţelepciunii, frâu contra semeţiei, mijloc de mântuire de pedeapsă şi rădăcină a smereniei.
Dar spune-mi, pentru ce tocmai de dânsa fugiţi voi aşa de tare şi pentru ce o socotiţi voi inferioară bogăţiei, acestui duşman, acestui ucigaş de oameni, acestei fiare răpitoare? Căci aşa trebuie cineva să numească lăcomia de avere şi pofta cea fără de minte după comori! Dar pentru ce oare voieşti a-ţi face casnic al tău pe un vrăjmaş neîmpăcat?

Pentru ce întărâţi o fiară, pe care ar trebui să o domoleşti? Dar vei întreba poate, în ce chip ea s-ar putea îmblânzi? Eu pot să vă spun aceasta, dacă veţi lua seamă la cuvintele mele. Cum se poate ea îmblânzi?

Înainte de toate trebuie să ştim cât este ea de sălbatică. Dar cât de sălbatică este ea? După chipul leilor, al pardoşilor şi al urşilor. Dacă ei se închid într-un loc întunecat şi deosebit, ei se fac mai cumpliţi şi mai furioşi.

Tocmai aşa se întâmplă şi cu bogăţia. Dacă se închide, atunci ea face zgomot şi se înfurie mai rău decât leul. Iară dacă o scoţi din închisoarea cea întunecoasă şi o împărţi la săraci, atunci această fiară sălbatică se face blândă ca o oaie, vânzătorul se face acum apărătorul şi mijlocitorul tău, stânca cea primejdioasă se preface într-un liman sigur şi furtuna într-o drăgălaşă linişte.

Ceva asemenea poţi să vezi la corăbii. Dacă ele sunt prea încărcate cu mărfuri, se scufundă, iară dacă povara lor este măsurată, atunci ele aleargă cu uşurinţă peste valuri.

Aşa ni se întâmplă şi nouă. De ai grămădit prea multă bogăţie, se cere numai o mică furtună, sau o neizbutire neaşteptată şi corabia ta se prăpădeşte împreună cu oamenii săi (adică împreună cu sufletul tău). Iar dacă tu strângi numai atâta avere pe cât îţi este de trebuinţă, poate să vie şi o furtună puternică, tu vei trece valurile cu uşurinţă.
Aşadar, nu dori mai mult decât ai trebuinţă, ca să nu pierzi totul, aduna mai mult decât este neapărat, ca să nu ţi se ia şi cele neapărate, si să nu păşeşti peste marginile cele cuvenite, ca să nu te lipseşti de toate.
Descotoroseşte-te mai ales de prisosinţă, pentru ca, cel puţin, să ai de ajuns cele de nevoie. Nu vezi tu că şi vierii taie viţa, pentru ca puterea ei să nu iasă prin frunze şi prin curpeni, ci să rămână în rădăcină, aducând cu atâta mai bune roduri.

Fă şi tu asemenea. Taie frunzele şi curpenii ce sunt de prisos şi întoarce toată puterea la aducerea de roade. Dacă tu nu faci aceasta câtă vreme eşti norocit, negreşit ai să te aştepţi ca nenorocirea să vie asupra ta. Deşi este încă linişte, totuşi tu trebuie să te temi de furtună. Măcar că eşti sănătos, trebuie să gândeşti la boală, măcar că eşti bogat şi întărit, totuşi trebuie să gândeşti la sărăcie. Sfânta Scriptura zice lămurit: „Adu-ţi aminte de foamete în vremea saturării, şi de sărăcie şi lipsă în zilele avuţiei” (Sir. 18, 25).

Dacă tu vei cugeta aşa, atunci te vei folosi de bogăţie cu cumpătare şi înfrânare, şi vei suporta sărăcia cu mare statornicie. Când vine o nenorocire neaşteptată, ne aruncă în confuzie, iară când vine una aşteptată mai dinainte, nu ne poate zgudui şi mâhni în aşa mare grad.
De aceea, totdeauna cand vei aştepta sărăcia şi nenorocirea, vei avea două foloase deodată: nu te vei sumeţi în norocire şi în nenorocire nu te vei tulbura, nici nu te vei arunca la pământ. O nenorocire aşteptată este ca şi când ai fi încercat-o. Eu socotesc aşa: de eşti bogat, aşteaptă în toate zilele să fii sărac. Pentru ce? O astfel de aşteptare poate să-ţi aducă cele mai mari foloase. Adică cel ce aşteaptă sărăcia, nu se va îngâmfa întru bogăţie, nu va fi molatic, nici dezmierdat, nici nu va pofti avere străină.
Căci aşteptarea unită cu frica îi slujeşte în loc ele pedagog, îl face dibaci şi cuminte, înfrânează simţirea lui, nu lasă să-i crească plantele cele rele ale lăcomiei de avere, ci le taie cu frica de nenorocire, ca şi cu o secure.
Acesta este un folos neobişnuit de mare pe care îl câştigi prin aşteptarea sărăciei. Nu mai mic este încă şi al doilea folos, ce urmează din acesta, adică, când cu adevărat se iveşte sărăcia, tu nu deznădăjduieşti.

Aşadar noi totdeauna să ne temem de a ajunge la sărăcie, pentru ca să nu simţim amărăciunea sărăciei. Adesea tocmai de aceea vine sărăcia asupra noastră, căci noi n-am aşteptat-o; căci chiar aşteptarea nenorocirii ar fi îndreptat pe om, şi nenorocirea însăşi n-ar fi venit asupra lui.
Dovadă de aceasta dau locuitorii Ninivei, fiindcă ei aşteptau nenorocirea cea grozavă pe care le-o prevestise profetul Iona, şi tocmai prin această aşteptare a piericiunii ce-i ameninţa, au îmblânzit mânia lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, iudeii, care n-au crezut profetului care a predicat pieirea Ierusalimului, au încercat într-adevăr această înfricoşată nenorocire. Solomon zice aşa: „Înţeleptul, temându-se, se fereşte de rău; iară cel fără de minte, nădăjduindu-se în sine, se amestecă cu fărădelegea”(Pild. 14, 16).

Cel ce având bogăţie gândeşte la sărăcie, acela nu va sărăci lesne. Când însă frica de sărăcie nu te cuminţeşte, atunci trebuie să vină asupră-ţi sărăcia însăşi, pentru ca să te aducă la dreapta socotinţă.
Aşadar, de eşti bogat, aşteaptă sărăcia; de te afli într-o norocire şi prisosinţă, teme-te de foamea cea viitoare; de eşti cinstit, gândeşte că poate şi necinstea să vină asupra ta; de eşti sănătos, să ai totdeauna boala înaintea ochilor.
Cumpăneşte de-a pururea firea lucrurilor omeneşti, care sunt schimbătoare şi trecătoare ca undele unui pârâu ce curge repede sunt iuţi ca fumul ce se pierde în aer, sunt nimicuri ca umbra ce piere degrabă.
Dacă tu totdeauna vei fi plin de astfel de gândiri înţelepte, nici norocirea nu te va îngâmfa, nici nenorocirea nu te va putea dărâma. Dacă tu nu te vei lipi de bunurile cele de faţă, atunci nici pierderea lor nu-ţi va pricinui durere nemăsurată. Dacă vei obişnui duhul tău cu aşteptarea nenorocirii, tocmai prin aceasta vei scăpa de multe nenorociri, iară care te va ajunge, nu te va zgudui prea tare?â
Ca dovadă a celor zise de mine, am să vă povestesc o istorie din Vechiul Testament. Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Şi acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii. El a locuit în palaturi împărăteşti, dar a şezut şi pe gunoi; a fost îmbrăcat cu haine strălucite, dar a fost şi acoperit peste tot cu lepră; a fost odinioară slujit de mulţi robi şi roabe, iar mai târziu atacat de multe batjocuri, când casnicii si prietenii îi făceau multe imputări, iar femeia sa îl defăima.
La început îi curgeau toate bunătăţile cu prisosinţă, bogăţie mare, putere şi consideraţie, cinste, pace şi siguranţă, numeroase slugi, sănătate şi bucurie pentru copiii cei mulţi şi bine formaţi. Norocirea lui nu era tulburată de nimic. Bogăţia sa părea sigură, starea lui cea bună – trainică, şi drept, căci Dumnezeu din toate părţile îl păzea şi îl apăra. Dar mai pe urmă el a pierdut toate norocirile acestea. Mii de furtuni s-au înfuriat împotriva casei lui, lovire peste lovire şi cu o putere grozavă. Toată avuţia i s-a răpit.
Robii şi fiii lui au murit năprasnic, pierzându-şi viaţa în timpul prânzului, nu prin sabie, ci prin Satana, care a răsturnat casa peste dânşii. Curând s-a înarmat contra dreptului femeia sa, casnicii şi prietenii lui l-au defăimat şi ocărât; el a trebuit să părăsească casa şi să locuiască pe gunoi, plin peste tot de bube şi de răni, acoperit de sânge şi de puroi, acest bărbat tare ca oţelul şi ca fierul.
O durere venea peste alta, ispitirile erau nesuferite, noaptea mai grea decât ziua, iar ziua încă mai grozavă decât noaptea. El spunea aşa: „De mă culc, zic: când va fi ziuă? Şi dacă mă scol, iarăşi: când va fi seară? Şi sunt plin de dureri de seara până dimineaţa” (Iov 7, 4). Pretutindeni nu erau decât bezne, nimeni care să-l mângâie; din contră – mii de defăimători.

Dar şi în aceste furtuni, şi în mijlocul acestor grozave valuri, Iov a stat tare şi nemişcat şi pricina era, cum am zis, aceea că el, pe când a fost bogat a gândit la sărăcie, pe când era sănătos aştepta boala, iar pe când era tată a mulţi copii se credea a fi fără copii. De aceasta el se temea întotdeauna si această grijă niciodată nu a ieşit din inima sa, căci el cunoştea firea lucrurilor omeneşti şi gândea la nestatornicia lor.

De aceea zicea el: „Frica de care m-am temut, mi-a venit mie, şi de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat” (Iov 3, 25).

Aşadar, el de-a pururea aştepta nenorocirea şi de aceea nu s-a tulburat, când ea a izbucnit. Pentru că el mai dinainte cumpănise în duhul său astfel de întâmplări rele şi de aceea când ele au năvălit în faptă, el le-a suportat cu nobleţe şi cu statornicie, iar fiindcă aceste lupte el mai dinainte le-a socotit şi le-a aşteptat, de aceea ele, când au sosit în faptă, n-au mai putut să-l zdruncine.
Iar cum că, pe câtă vreme a posedat el norocirea, inima lui n-a fost stăpânită de ea, poţi să te încredinţezi de la el însuşi, cand zice: „Pus-am eu puterea mea în aur? Sau nădăjduit-am eu în pietrele cele scumpe?” (Iov 31, 24-25). Ce zici tu, omule? Nu te-ai bucurat de bogăţia care îţi curgea din toate părţile? Negreşit nu, răspunde el. Şi pentru ce? Pentru că cunoşteam deşertăciunea şi nestatornicia ei, ştiam că stăpânirea ei nu este trainică. De aceea el nu se bucura de bunurile pământeşti peste cuviinţă, iar la pierderea lor n-a fost cu totul zdrobit, căci el cunoştea firea si însuşirea lor.

Auzind acestea, iubiţilor, să nu ne lăsăm înfrânţi de sărăcie, dar nici de bogăţie să nu ne mândrim şi să nu ne arătăm! Mai vârtos să rămânem neschimbaţi la schimbarea norocului şi să secerăm roadă înţelepciunii celei creştineşti, pentru ca chiar aici, pe pământ să fim într-adevăr norociţi şi să ne împărtăşim de bunurile cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos! Amin.

Predică la Duminica a 2- a din Post (a Sfântului Grigorie Palama), vindecarea slăbănogului din Capernaum

În Evanghelia de astăzi, îl găsim pe Domnul nostru Iisus Hristos, învăţând, într-o casă din cetatea Capernaum. O mulţime mare de oameni s-a adunat să-L asculte, „încât nu mai era loc nici înaintea uşii” (Marcu II, 2). De sosirea Mântuitorului în Capernaum, a auzit şi un biet slăbănog, care nu se putea scula din pat. Chinuit de boala sa îndelungată, slăbănogul s-a gândit că numai Iisus, marele proroc, care a făcut atâtea minuni, poate să-i redea şi lui sănătatea pierdută. Slăbănogul roagă pe patru vecini ai sai, oameni cu credinţă, să-l ducă cu pat cu tot la casa unde se găsea Iisus, Acela care îi era singura nădejde. „Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus, şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul” (Marcu II, 4). Văzând dumnezeiescul Mântuitor atâta credinţă, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu II, 5). Precum Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului din Evanghelia de astăzi, astfel se iartă şi astăzi, în numele Lui, păcatele acelora, care cu părere de rău şi prin căinţă şi le mărturisesc. Întâmplarea din Evanghelia de astăzi, ne aminteşte de una din cele mai mari datorii pe care o avem de îndeplinit în timpul sfânt al postului mare, de datoria de a ne mărturisi păcatele.
Pentru această mare taină a mărturisirii, pentru acest lucru atât de însemnat pentru curăţirea sufletului nostru, ne trebuie mai întâi de toate o pregătire bună. Omul se pregăteşte de nenumărate ori, cu multă grijă pentru lucruri cu mult mai neînsemnate. Câte pregătiri nu face omul când vrea să călătorească la rude sau prieteni? Câte pregătiri cad în sarcina unei gospodine când se apropie o mare sărbătoare? Şi ce sunt toate acestea în comparaţie cu sufletul omului? Trebuie, deci, să ne pregătim mai mult pentru curăţirea sufletului, să redobândim haina cea scumpă a nevinovăţiei pe care cu toţii am primit-o la Taina Sfântului Botez. Cum să începem această pregătire? Mai întâi de toate, creştinul trebuie să caute ca inima lui să fie pătrunsă de căinţă. Căinţa este sufletul mărturisirii şi fără căinţă, mărturisirea noastră n-ar fi decât o înşirare numai cu buzele, fără rost, a păcatelor. Preotul duhovnic, îl întreabă pe fiecare creştin, în scaunul mărturisirii, dacă îi pare rău de păcatele săvârşite şi nu dă dezlegare decât acelora care arată căinţă. Căinţa cere ca fiecare creştin să îngenuncheze în faţa preotului, la scaunul mărturisirii, mărturisind cu inima zdrobită, cum şi de câte ori l-a mâniat pe Dumnezeu prin felurite păcate. Mulţi creştini, în loc să facă aşa, îşi dezvinovăţesc păcatele cu diferite scuze, care toate dovedesc că ei sunt lipsiţi de căinţă sinceră, creştinească şi de o pregătire sufletească pentru mărturisire. Unul mărturiseşte că înjură de lucruri sfinte, însă adaugă îndată şi se scuză, că nu face acest păcat decât la mânie. Altul zice: „Eu am batjocorit sau poate am lovit pe aproapele meu, dar de vină a fost el, pentru că mi-a furat ceva” – sau: „Eu am furat, dar nevoia m-a îndemnat”. Toţi aceştia uită, însă, de frumoasa învăţătură a Sf. Ciprian care zice : „Mai mare rău este a nu se căi de un păcat, decât a-l face”. Nu sunt pătrunşi de căinţa sinceră şi nu sunt pregătiţi pentru mărturisire nici acei creştini care, având mânie cu cineva nu vor să ierte, şi aduc, apoi, în scaunul mărturisirii dezvinovăţiri. Aceştia uită că Mântuitorul lumii a zis categoric: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei VI, 14). Trebuie să înţelegem fiecare că în faţa acestor cuvinte atât de clare nu poate să încapă nici un fel de scuză.
Căinţa sinceră trebuie să cuprindă toate păcatele noastre. De toate păcatele trebuie să ne pară rău şi de toate trebuie să punem gând la Dumnezeu, că ne vom lăsa.
Un păgân s-a îmbolnăvit de moarte. În apropierea acestui păgân bogat, trăia în singurătate un pustnic evlavios, care avea darul de a vindeca diferite boli. Chinuit de boală şi de dureri, păgânul, în cele din urmă, îl chemă pe pustnic şi-l rugă să-l vindece. „Da,” îi zise pustnicul, „eu mă voi ruga lui Dumnezeu să te scape de boală, dar trebuie să faci un lucru: să distrugi toţi idolii cărora te-ai închinat până acum”. Păgânul a făgăduit că va face acest lucru, nimicind într-adevăr o mulţime de idoli. Nu a mai rămas la urmă decât unul singur. Acesta îi era foarte drag păgânului şi nu se îndura să-l nimicească în felul acesta, ascunzîndu-l. A doua zi pustnicul vine iarăşi şi păgânul i se plânge că nu simte nici o uşurare şi că durerile tot nu-i încetează. Nici nu te vei simţi bine, îi răspunse pustnicul, cât timp nu-ţi vei dezlipi inima de la idolul tău cel iubit. Atunci păgânul şi-a dat seama că trebuie să se despartă şi de cel de pe urmă idol mincinos, care-i era cel mai drag, şi, după ce l-a nimicit, s-a ridicat din pat şi din boală.
Acest păgân a fost bolnav la trup, noi însă suntem bolnavi la suflet. Pentru ca să se facă sănătos trupeşte şi-a sfărâmat rând pe rând toţi idolii. Dacă dorim şi noi să ne tămăduim sufletul în acest sfânt timp al Postului Mare, trebuie să ne lepădăm de păcate, rând pe rând, nimicindu-le prin căinţa sinceră şi prin mărturisire.
Precum păgânul nu s-a făcut sănătos până ce nu a sfărâmat şi cel mai drag idol al lui, tot aşa şi noi creştinii nu vom putea fi pe deplin sănătoşi la suflet, atâta timp cât nu ne vom curaţi de toate păcatele noastre, cum sunt la unii iubirea de arginţi, la alţii beţia, la alţii desfrânarea sau altele. Această pregătire sufletească trebuie să ne mâne la scaunul de mărturisire în faţa preotului duhovnic, dacă vrem cu adevărat să ne curăţim în chip creştinesc sufletul, încărcat de păcate.
Să rugăm, deci, pe Dumnezeul milelor şi al îndurării şi al iubirii de oameni, să se îndure şi de noi şi să ne facă părtaşi de fericirea şi bucuria veşnică pe care o dorim fiecare.

Pr. Dr. Octavian Pop, „De la cuvânt la faptă – predici”

Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA

 

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)
Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).
Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).

Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.

ceb1cf80cebfcebaceb1cebbcf85cf88ceb7352567892.jpg

Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.
Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna

înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).
Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu! (Ps. 50, 5) Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.
Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul:
Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului (Matei 26, 64).
Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39).
Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).

infricosatoareajudecata352567892.jpg

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.
Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească – acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.
Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică.
Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).
Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.
Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de ea asemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.
(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Sursa

Predici deosebite ale Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI. “Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri…” DE MII DE ANI SE REVARSA NEINCETAT LACRIMILE CELOR IMPILATI…


I. Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu



A mai ramas o singura duminica pana la Postul Mare. In duminica urmatoare, Duminica Iertarii, Sfanta Biserica ne va chema sa ne impacam, sa ne iertam unii altora greselile, amintind ca Dumnezeu ne iarta numai atunci cand ne iertam si noi unii pe altii. Pregatindu-ne pentru nevointa Patruzecimii si pentru aceasta impacare, Sfanta Biserica, prin pericopa evanghelica de astazi, ne zugraveste spre invatatura Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.
Hristos va veni in toata slava Sa cereasca, si inaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toti dreptii si toti pacatosii; nimeni nu se va putea ascunde, nimeni nu va putea ramane deoparte, nu se va putea piti in spatele altcuiva.
Domnul ii va desparti pe drepti de pacatosi: dreptii vor merge de-a dreapta Lui, iar pacatosii de-a stanga. Domnul va spune: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii” (Matei 25, 34).
De la zidirea lumii a fost deja prevazuta, a fost deja hotarata aceasta Infricosata Judecata, a fost deja pregatita Imparatia cerurilor.
“Cu ce bunatati se poate asemui aceasta binecuvantare?” – se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur. “Cata cinste, cata fericire este in el! Hristos n-a zis: primiti, ci: mosteniti – ca pe propiul nostru avut, ca pe avutul nostru parintesc, pe care il avem de veacuri”.
Pentru ce virtuti se va pogori asemenea milostivire asupra dreptilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arata Insusi Judecatorul-Hristos.
“Flamand am fost, va spune El, si M-ati hranit; insetat am fost, si Mi-ati dat sa beau; strain am fost, si M-ati primit; gol am fost, si M-ati imbracat; bolnav am fost, si M-ati cercetat; in temnita am fost, si ati venit la Mine” (Matei 25, 36).

dreptii-la-judecata352567892.jpg

Precum vedem, frati si surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei si milostivirii, savarsite de catre drepti in viata lor de pe acest pamant.
Totusi dreptii, cu toate virtutile lor, se vor socoti, din prea adanca lor smerenie, niste robi netrebnici (v. Luca 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor incepe sa aminteasca toate faptele lor bune, dragostea si milostivirea lor. Li se va parea ca n-au facut nici un lucru bun: asa de mare va fi smerenia lor, insusirea prin care stralucesc toti dreptii. Ei nu se vor dezvinovati la aceasta Judecata, ci, dimpotriva, se vor invinui. Vor spune Domnului: “Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, insetat, suferind, bolnav, gol, sau in inchisoare si Ti-am aratat mila?” Atunci, Domnul Se va ridica in apararea lor impotriva invinuirilor pe care singuri si le vor aduce. El le va spune: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).
Dupa cum vedem, Domnul ii miluieste si ii indreptateste pe drepti prin viata lor ce dreapta si le daruieste nemasurat mai mult decat s-ar fi putut astepta ei.
Dupa aceea, intorcandu-se catre cei de-a stanga, va spune: “N-ati hranit nici unul dintr-acesti frati ai Mei mai mici, nu le-ati dat de baut, nu le-ati aratat mila: inseamna ca nici pentru Mine nu ati facut nimic, si ca atare meritati chinul vesnic” (v. Matei 25, 46).
De ce aceasta osanda aspra? Pentru ca n-au facut lucrul cel mai important dintre toate: n-au raspuns la nevoia aproapelui in numele lui Hristos.
Ce inseamna sa imparti bucata de paine cu cel flamand in Hristos? Inseamna ca inima ta sa raspunda cu impreuna-patimire la foamea si durerea lui, sa traiesti amarul lui ca pe al tau propriu, sa suferi impreuna cu el ca impreuna cu un frate in Hristos si, in fine, sa imparti cu el ceea ce ti-a trimis Domnul si ai la indemana. Ca vesnica pilda de ajutorare a celui bolnav ni se arata samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui ranit tot ce avea (v. Marcu 10, 30-37).

flamand-am-fost-insetat-am-fost352567892.jpg

Se poate intampla sa nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, insa in vremea noastra este nevoie nu atat de aceasta bogatie, cat de bogatia inimii, de darurile milostivirii noastre, impreuna-simtirii si rugaciunii noastre launtrice. O, daca ne-am iubi catusi de putin unii pe altii intru Hristos, daca am avea impreuna-simtire unii fata de altii, daca ne-am respecta cu adevarat, atunci s-ar gasi cai si mijloace sa sa ne intrajutoram – si atunci Raiul ar incepe inca de aici, de pe pamant, si nu ne-ar mai fi frica sa murim!
Dar de ce nu ne iubim unii pe altii? Fiindca nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu il putem iubi nici pe aproapele. Pe Dumnezeu nu-L iubim fiindca avem credinta slaba. De asta nu-L simtim pe Dumnezeu in inima noastra, de asta nu traim in El si nu-L cunoastem, fiindca citim putin Evanghelia si nu intelegem in Duumnezeu toate intamplarile si lucrurile din viata noastra, nu intelegem ca toate ne sunt trimise prin purtarea de grija a lui Dumnezeu.
Trec zile, saptamani, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu meditam la viata noastra, nu ne inmuiem inima – iar inima pe care ne-o incalzeste dragostea de Dumnezeu va fi rece si fata de aproapele, si in locul dragostei se va cuibari in ea vrajmasia, in locul milei si al dorintei de a ajuta – ura, bucuria rautacioasa. Atunci ne pregatim singuri osanda viitoare: “Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila” (Iacov 2, 13).
Doua porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Marcu 12, 30-31).
Cine este aproapele nostru? Toti cei langa care traim, muncim, cu care ne intalnim, care au nevoie de dragostea nostra, de ajutorul nostru, de rugaciunile noastre. Potrivit credintei noastre crestinesti, suntem cu totii frati si surori, alcatuind o singura familie in Hristos. Nimeni nu ne e strain. In spatele fiecarui semen al nostru sta Hristos Insusi. Daca nu aratam dragoste aproapelui, n-o aratam nici lui Hristos. Domnul Insusi ne-a vorbit despre asta foarte simplu si limpede, in cuvintele pe care le-am ascultat si noi astazi la Liturghie.
Deci sa ne amintim intotdeauna aceste spuse ale Mantuitorului. Sa Il rugam sa dea viata inimilor noastre prin dragostea de oameni. Sa-I cerem sa ne daruiasca “pocainta mai inainte de sfarsit” si “raspuns bun” la cea de-a Doua si Slavita a Lui Venire, ca sa auzim, cuvintele aducatoare de fericire:
“Veniti, binecuvintatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita voua de la intemeierea lumii!“
Amin.

II. Cel ce face bine saracului da imprumut lui Dumnezeu


Astazi Sfanta Biserica ne aminteste istorisirea evanghelica despre Infricosata Judecata.
Expresia exterioara a acestei Judecati va fi impartirea oamenilor in doua grupe: dreptii vor fi asezati de-a dreapta, iar pacatosii de-a stanga Tronului lui Dumnezeu.
La aceasta Judecata se va da in vileag ce a facut fiecare. Acolo se va dovedi ca fiecare din faptele sale va fi gasit drept sau va fi osandit (v. Matei 12, 37). In lumina Judecatii lui Dumnezeu se va descoperi adevarata fata si starea morala a fiecarui om – si pacatosii, care pe pamant au trait in robia patimilor, nu se vor putea indreptati nicidecum.
Ei chiar si la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednica de osanda, incercand sa se dezvinovateasca prin aceea ca nu au recunoscut in ceilalti oameni pe “fratii mai mici” ai lui Hristos si de aceea n-au facut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor si merita osanda la “chinul vesnic” (Matei 25, 46).
Ce pacatosi sa fie acestia? Sunt cei ce n-au vrut sa gaseasca si sa dea loc in inima lor Domnului, cum a facut Zaheu, care n-au vrut sa-si curete constiinta prin pocainta, cum a facut vamesul care s-a pocait in templu, care n-au vrut sa strabata intreaga cale complicata a intoarcerii sufletului care se pocaieste la Tatal Ceresc, cum a facut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca si cum nu ar fi Dumnezeu, si omul e ca si cum nu ar fi om, si viata n-ar fi cale a mantuirii, n-ar fi lucrare a dragostei si a milostivirii, ci goana nebuneasca dupa slava desarta, dupa mangaieri si placeri lumesti.
Care dintre noi, fratilor si surorilor, nu este aproape de starea acestor pacatosi, de mangaierile si de placerile lor lumesti? Dar istorisirea evanghelica despre Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu ce ne invata? Ne invata ca, urmand dreptilor, sa facem lucrurile dragostei si milostivirii, ingrijindu-ne nu numai de noi insine, ci si de ceilalti (v. Filipeni 2, 4).
“Nimic nu-I place atat de mult lui Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ca o viata care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat si darul cuvantului, si maini, si tarie trupeasca, si minte, si pricepre: ca sa intrebuintam toate acestea spre mantuirea noastra si folosul aproapelui“.
Dar cum sa intrebuintam puterile noastre spre folosul aproapelui? Avand constiinta faptului ca facem binele nu pentru lauda si slava omeneasca, ci pentru ca aproapele nostru este “frate mai mic” al lui Hristos (v. Marcu 9, 41). Iar asta inseamna ca trebuie sa facem toate faptele milostivirii in numele lui Hristos, oricat ar fi ele de mici. De pilda, cand dam un banut aproapelui care il cere in numele lui Hristos, sa ne aminitim ca il dam lui Hristos Insusi si, dupa cum spune Inteleptul, dam imprumut lui Dumnezeu (Pilde 19, 17). Deci, iubitii mei in Hristos, sa facem din toata inima faptele milostivirii, socotind pierduta ziua in care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba buna, fie impartasindu-i din inima necazurile si suferintele, fie mijlocind prin rugaciune pentru el inaintea lui Dumnezeu.
Sa aratam milostivire in numele lui Hristos, intru slava Tatalui Ceresc, Care Milostiv este (v. Luca 6, 36) si le arata mila chiar celor ce dau de pomana doar o cana de apa (v. Marcu 9, 41). Sa ne amintim totdeauna de moartea noastra si de Judecata lui Dumnezeu, ca sa nu pacatuim; curatindu-ne prin pocainta, sa ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.
In zilele Postului Mare, Sfanta Biserica ne va chema la aceasta innoire launtrica, la harica unire cu Domnul, la crestineasca dragoste de frati si milostivire.
Nu ne lasa, Doamne, sa ramanem nepasatori la aceasta chemare a Sfintei Biserci! Ajuta-ne, Doamne, sa ne ridicam pe calea pocaintei si a renasterii duhovnicesti! Amin.

judecata-de-apoi-voronet-300x225 (1)2035240916..jpeg

III. Sa alegem calea dreptatii si a milostivirii


Ca doua aripi, ne inalta mai presus de toata faptura doua nazuinte, cele mai adanci ale noastre: nazuinta spre nemurire si nazuinta spre dreptate. De cand exista neamul cel ganditor al oamenilor, acestia sunt sfasiati de intebarea chinuitoare: “Ce se savarseste pe pamant? De ce raii o duc bine, iar cei buni, blanzi, linistiti, sunt prigoniti si sufera?” Aceasta intrebare nu si-a primit inca raspunsul, insa il va primi – il va primi cand Domnul si Dumnezeu nostru va face Infricosata si Dreapta Sa Judecata.
De mii de ani se revarsa neincetat lacrimile celor necajiti si impilati, si daca ar fi sa adunam toate aceste lacrimi si sa le varsam in mari, marile n-ar mai incapea intre tarmurile lor si ar ineca intreg uscatul – iar Dumnezeu tine socoteala tuturor lacrimilor celor ce sufera fara vina. Si cate faradelegi nu s-au savarsit in tot timpul acesta, incepand din vechimea cea mai indepartata!
Sfantul Ioan Teologul scrie in “Apocalipsa” ca a vazut langa Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorati pentru Cuvantul Dumnezeiesc si a ascultat cum strigau ei catre Dumnezeu: “Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate, nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru?” (Apocalipsa 6, 10).
Dar indelunga rabdare a Domnului este uimitoare, si noua ni se pare ciudat, de neinteles, pentru ce El nu face inca razbunare asupra tuturor nelegiuitilor, de ce rabda raul strigator la cer de pe pamant. Sfantul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu urmatorul raspuns la aceasta intrebare:
“Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12).
Domnul rabda, asteptand Ziua Infricosata despre care a prezis:
“Fiul Omului, cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8).
Daca sufletul nostru nu rabda ca raufacatorii sa ramana nepedepsiti, iar dreptii sa fie totdeauna impilati, asta inseamna ca este neaparata nevoie de nemurire atat pentru cei rai, cat si pentru cei drepti, fiindca doar asa pot ei primi rasplata vesnica, pe care n-au primit-o in timpul vietii pamantesti.
Oare nu auziti in fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor:
“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Imaparatia cerurilor. Fericiti veti fi cand ca vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 6, 11-12)?
In cer, in viata vesnica, dreptii vor primi cu mare bucurie rasplata pentru tot ce au suferit in aceasta viata.
Judecata lui Hristos va fi intr-adevar infricosatoare, dar ea va fi si dreapta, fiindca nu este cu putinta sa calci nepedepsit legea dragostei si a dreptatii. Va fi infricosatoare, fiindca la ea se vor aduna nenumarati oameni ce au trait pretutindeni, de-a lungul intregii vremi scurse de la intemeierea lumii. Nici daca ei n-au auzit vreodata vestea cea buna a lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, nu vor avea indreptatire, fiindca natura insasi ni-L arata prin toate ale ei pe Dumnezeu, si din ea ar fi putut sa inteleaga si sa vada limpede Pronia lui Dumnezeu, ce carmuieste toate.
In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cum ii va judeca Domnul pe oameni la Infricosata Judecata. El va da rasplata vesnica dreptilor, care au facut totdeauna faptele dragostei si ale milostivirii, si ii va numi blestemati si ii va trimite in focul vesnic pe cei ce niciodata n-au fost milostivi.
De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai dupa milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindca este cea mai inalta dovada a dragostei si a impreuna-patimirii fata de oameni. Dar cine este plin de drgoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au indragit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mantuirea ei, Si-a dat de bunavoie viata in chinuri groaznice pe Cruce ca sa rascumpere pacatele noastre, ca se ne arate calea pe care trebuie sa mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptatii.
In viata sunt doua cai: pe de o parte calea binelui si a dreptatii, pe de alta calea raului si a nedreptatii. Si fiecare alege una dintre ele. In lume si in viata omeneasca totul se petrece dupa legea dezvoltarii neintrerupte. Nimic nu ramane neschimbat, totul curge, totul se schimba, dupa cum a spus un intelept din Antichitate. Totul se dezvolta si se perfectioneaza – si daca omul alege calea binelui si a dreptatii si o urmeaza nebanuit, el se perfectioneaza in aceasta directie si devine vrednic sa isi continue dezvoltarea in viata vesnica. Iar daca omul alege calea raului si a nedreptatii, in aceasta viata inima si mintea lui se cufunda tot mai mult in rau si in nedreptate. Prin urmare si in viata vesnica va continua dezvoltarea lui in aceasta directie. Dar unde isi va continua el cufundarea in noianul raului, daca nu in locul cel infricosator, pregatit diavolului si ingerilor lui? Cumplita este soarta pacatosilor nepocaiti!
Deci sa alegem calea dreptati isi s-o urmam! Dar ce inseamna a alege calea dreptatii? Inseamna a implini legea lui Hristos, fiindca toata dreptatea se cuprinde in aceasta sfanta lege dumnezeiasca.
Psalmistul David striga astfel catre Dumnezeu:
“Dumnezeul razbunarilor, Dumnezeul razbunarilor cu indrazneala a statut. Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri. Pana cand pacatosii, Doamne, pana cand pacatosii se vor fali, vor spune si vor grai nedreptate, vor grai toti cei ce lucreaza fara de lege? Pe poporul Tau, Doamne, au impilat, si mostenirea Ta au apasat-o” (Psalmul 93, 1-5).
Insa Domnul, Care intaia data a venit ca Miel la junghiere, propovaduind dragostea, blandetea si milostivirea, Se va scula si va veni a doua oara – va veni ca Judecator Drept, cu nenumarate cete de ingeri, si va face Judecata Sa Infricosatoare. Amin.
(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

Sursa