Din predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA SLABANOGULUI DE LA SCALDATOAREA VITEZDA: “Iata Omul care a venit pentru om!”; “Mila este mai de pret decat orice fel de punere in lege pe dinafara”

               

Predică la duminica a IV-a după Paști – despre minunea de la scăldătoarea Vitezda

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
“Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.
Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând, fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.
Binecuvântat este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa iar nu prin dreptatea Sa. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire prin suferinţă. Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului şi de moarte.
[…]
Sfintele Scripturi şi istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferinţă care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte o asemenea pildă de mare şi îndelungă răbdare în suferinţă. Şi nu numai aceasta; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ţinea de treizeci şi opt de ani, îndurând-o cu răbdare şi nădejde, Evanghelia de astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întăreşte – două mari taine. Prima, că omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, şi suferinţa sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele: “Ia-ţi patul tău şi umblă!” În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni şi puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din privelişte de către învelişul subţire, în suferinţă, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o dată. Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curăţarea; dar nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori Vitezda, şi-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3:1, 32; 12:39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai foloseşte acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se foloseşte timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi căutau vindecarea în scăldătoare, aşa cum se vede în următoarele cuvinte:

În acestea zăcea mulţimea de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
[…]
Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei omeneşti care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă gândiţi că povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu viaţa voastră.
În cele cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi fărădelege, gânduri bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor cât şi al oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se foloseşte de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; şi când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, a dus departe stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor.
“Şi oile ascultă de glasul Lui … şi oile merg după El căci cunosc glasul Lui (Ioan 10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
HristosVindecaLaVitezda1Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns:
Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Domnul cel înţelept a văzut mai dinainte şi de departe unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă şi a străbătut drumul până în ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în ţara aceea doi oameni îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că Îl aştepta lucrare mare în locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoaşterea şi înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei care Îl însoţeau, ci pentru acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârşească asupra lui.
Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
“Voieşti să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci şi opt de ani. “Doamne, nu am om!” Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmpla de treizeci şi opt de ani! “Nu am om“, şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim – de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte, doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă, dar “eu nu am om“. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar “eu nu am om“. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune: “eu nu am om“.
Iată un om – singurul Om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

duminica-slabanogului-vitezda-11306714299.jpg

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor şi să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduieşte fără nici un mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile Sale, le dăruieşte lor daruri în chip nemijlocit.

Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: “crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om“. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţă: El i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.
Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete nesimţitoare! O, ce inimi învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăşi om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătăţii; în loc să se ridice întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioşi că omul a fost împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om de nimic în zi de sâmbătă?”
El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează deloc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?

Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească, şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut. Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmplă adesea. În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.
După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Vindecându-i trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă, arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Nu se ştie ce fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim aceasta, pentru că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă o întoarcere de la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăinţă adâncă, trebuie să aducă suferinţă şi durere mai curând sau mai târziu. “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei. Dacă ai putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin necunoaşterea îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a întâmplat ţie aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

vitezda57660855.jpg

El spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?

Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi, prin moarte, pentru a birui moartea. Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)
integral pe blogul dedicat Sfantului Nicolae Velimirovici

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica in Duminica Slabanogului de la Vitezda- Sfantul Ignatie Brinacianinov

Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau (Ioan 5, 14).

Astfel de porunca a dat Domnul slabanogului vindecat de El, precum am auzit astazi in Evanghelie.

Iubiti frati! Aceasta porunca a Domnului are pentru noi o insemnatate dintre cele mai mari. Ea ne vesteste ca suntem supusi bolilor si celorlalte necazuri ale vietii pamantesti pentru pacatele noastre. Si cand Dumnezeu ne izbaveste de boala sau de alt necaz, iar noi incepem sa ducem iar viata pacatoasa, iarasi suntem supusi unor necazuri, mai grele decat pedepsele dintai trimise asupra noastra de Dumnezeu.

Pacatul este pricina tuturor necazurilor omului, atat in timp, cat si in vesnicie. Necazurile alcatuiesc o urmare oarecum fireasca, o insusire oarecum fireasca a pacatului, la fel cum suferintele pricinuite de bolile trupesti alcatuiesc o insusire nedespartita a acestor boli, o lucrare proprie lor. Pacatul, in intelesul larg al cuvantului, cuprinde toti oamenii, pana la unul; unele pacate alcatuiesc jalnica mostenire a unor intregi obsti omenesti; in fine, fiecare om are patimile sale aparte, pacatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Pacatul, in toate aceste felurite chipuri, slujeste drept temei al tuturor necazurilor si nenorocirilor carora le este supusa omenirea indeobste, le sunt supuse obsti intregi, le este supus fiecare om in parte.
Starea de cadere, starea de moarte vesnica, de care este molipsita, lovita, omorata intreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte pacate omenesti, atat obstesti, cat si ale fiecaruia in parte. Firea noastra aruncata in netocmire de otrava pacatului a dobandit insusirea de a pacatui, a dobandit inclinarea catre pacat, s-a supus silniciei pacatului, nu poate sa nu dea nastere la pacate, nu poate sa se descurce fara el in nici unul din chipurile lucrarii sale. Nici unul dintre oamenii neinnoiti duhovniceste nu poate sa nu pacatuiasca, chiar daca ar voi sa nu pacatuiasca (Romani 7, 14-25).
Trei pedepse sunt randuite de dreapta judecata a lui Dumnezeu intregii omeniri pentru pacatele intregii omeniri. Doua dintre ele au fost savarsite deja, cea de-a treia urmeaza sa fie savarsita. Prima pedeapsa a fost moartea vesnica; acesteia i-a fost supusa intreaga omenire in radacina sa, in protoparinti, pentru neascultarea de Dumnezeu in rai. Cea de-a doua pedeapsa a fost potopul, pentru ca omenirea ingaduise ca in ea trupul sa precumpaneasca asupra duhului, pentru ca ea se coborase la viata si treapta de vrednicie a necuvantatoarelor. Cea din urma pedeapsa trebuie sa fie stricarea si sfarsitul acestei lumi vazute, pentru lepadarea de Rascumparatorul, pentru inclinarea hotaratoare a oamenilor spre impartasirea cu ingerii cazuti.
Nu rareori un fel aparte al pacatului cuprinde intregi obsti omenesti si atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arsi cu foc pogorat din cer pentru desfatarea nelegiuita a trupului; israilitenii au fost dati nu o data pe mana celor de alt neam pentru caderea in idolatrie; piatra pe piatra n-a ramas in maretul Ierusalim, care era cladit din pietre minunate, si locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepadarii Mantuitorului si a uciderii de Dumnezeu. Pacatul e molipsitor: greu este pentru un singur om sa tina piept pacatului de care s-a lasat tarata intreaga obste.
O pilda de pedeapsa pentru pacatul facut de om aparte si pedepsit de dreapta judecata a lui Dumnezeu tot aparte vedem in boala indelungata a slabanogului tamaduit de Domnul.
Dupa ce am spus atat cat este neaparata nevoie sa stim si cat putem spune acum despre pacatosenia intregului neam omenesc si despre pacatosenia obstilor omenesti, sa ne intoarcem cu staruinta luarea-aminte asupra pacatoseniei pe care o are fiece om in parte. Aceasta cercetare este pentru noi de neaparata trebuinta si de nemasurat folos. Ea poate avea o inraurire mantuitoare asupra lucrarii noastre, abatand-o de la calea nelegiuirilor, indreptand-o dupa voia lui Dumnezeu. Luminati fiind de legea lui Dumnezeu, invatam ca Dumnezeu, in nemarginita Lui milostivire, este si Judecator cu desavarsire drept, ca El va rasplati negresit pentru viata pacatoasa cu pedeapsa potrivita. Aceasta incredintare ne indeamna sa intrebuintam toate stradaniile cu putinta pentru a ne slobozi atat de inraurirea propriilor patimi, cat si de cea a obiceiurilor pacatoase ale societatii in care traim, pentru a ne izbavi de pedepsele vremelnice si vesnice ale lui Dumnezeu.
Sfintii Parinti spun cu tarie ca inainte de rascumparare toti oamenii erau stapaniti de pacat, faceau voia pacatului chiar impotriva dorintei lor. Dupa rascumpararea neamului omenesc de catre Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut in Hristos si s-au innoit prin Sfantul Botez nu mai sunt siluiti de pacat, ci au libertate: libertatea de a se impotrivi pacatului sau de a urma indemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunavoie pacatului isi pierd iar libertatea si cad sub stapanirea silnica a pacatului. Cei care sub calauzirea Cuvantului dumnezeiesc duc lupta cu pacatul, se impotrivesc lui, vor dobandi la vremea cuvenita deplina biruinta asupra pacatoseniei. Biruinta asupra propriei pacatosenii este, totodata, si biruinta asupra mortii vesnice.
Cel ce a dobandit-o poate cu usurinta sa se departeze de la obsteasca aplecare spre pacat. Vedem aceasta la sfintii mucenici: dupa ce au biruit pacatul in ei insisi, s-au impotrivit ratacirii poporului, au dat-o in vileag, nu s-au dat in laturi a pecetlui sfanta lor marturie cu sange. Cel tarat si orbit de pacatul propriu nu poate sa nu fie tarat si de aplecarea obsteasca spre pacat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o intelege asa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepadare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevointei impotriva pacatului, al nevointei cu care este indatorat sa se nevoiasca fiecare crestin, sta in lupta impotriva pacatului, in ruperea prieteniei cu el, in biruirea lui in sufletul sau, in minte si in inima, cu care trupul nu poate sa nu aiba impreuna-simtire. „Moartea cea vesnica”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se afla ascunsa inauntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut intru taina inimii de la moarte la viata, acela va fi viu in veci si nu va mai muri nicicand. Chiar daca trupurile unora ca acestia se si despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfintite si vor invia cu slava. Din aceasta pricina numim „somn” moartea sfintilor”.
Sfintii, toti pana la unul (Evr. 12, 8), in ciuda faptului ca au biruit moartea vesnica si au descoperit in sine viata vesnica inca din vremea acestei vieti vremelnice, au fost supusi unor multe si grele necazuri si ispite. De ce? Este firesc ca pacatosii sa atraga asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleste pe alesii Lui, ci le da lovituri? Aceasta intrebare isi afla, potrivit Sfintelor Scripturi si Sfintilor Parinti, urmatorul raspuns. Desi pacatosenia a fost biruita in oamenii drepti, desi moartea cea vesnica a fost nimicita in ei prin adastarea Sfantului Duh, nu li s-a dat ramanerea neschimbata in bine pentru tot rastimpul calatoriei pamantesti: nu li s-a luat libertatea de a alege intre bine si rau. A ramane in bine fara putinta de schimbare este o insusire care tine de veacul viitor.
Viata pamanteasca este, pana in ultima ei clipa, o arena a nevointelor de voie si de nevoie. Imi chinui trupul meu si il supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sarat si sfintit cu harul dumnezeiesc, trup caruia nu i-a adus nici o vatamare cumplita otrava a naparcii, ale carui vesminte lucrau tamaduiri – si un asemenea trup avea nevoie sa fie supus robiei si chinuit pentru ca patimile lui cele omorate sa nu invie si moartea vesnica sa nu prinda viata iarasi! Atata vreme cat crestinul, fie el si vas al Sfantului Duh, calatoreste pe pamant, moartea vesnica poate sa invie in el, pacatosenia ii poate cuprinde iarasi si trupul, si sufletul.
Nevointa proprie insa nu este indestulatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca sa biruie caderea care se cuibareste in fire, care nazuieste neincetat sa ajunga din noua stapana: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajuta cu harul Sau si cu toiagul pedepsei Sale parintesti, potrivit harului fiecaruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o marturiseste – imbolditor trupului, ingerul satanei, ca sa il bata peste obraz, ca sa nu se inalte (II Cor. 12, 7) din pricina preainaltei sporiri duhovnicesti, din pricina multimii descoperirilor dumnezeiesti pe care le primise, din pricina multimii darurilor duhovnicesti pe care le avea, din pricina multimii minunilor pe care le facuse. Firea noastra este atat de vatamata de otrava pacatului ca pana si belsugul harului dumnezeiesc din om ii poate sluji omului drept pricina de trufie si pierzanie. Nu cinstiri, nu slava, nu ascultare fara cartire l-au intampinat pe Pavel atunci cand propovaduia lumii pe Hristos, dovedind adevarul propovaduirii prin semne: ingerul satanei ii pregatea peste tot curse, impotrivire, defaimare, prigoana, necazuri, moarte.
Cunoscand ca toate acestea i se intamplau cu ingaduinta lui Dumnezeu, Pavel striga: Binevoiesc intru neputinte, intru defaimari, in nevoi, in prigoane, intru stramtorari pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel gasea ca este neaparata nevoie sa isi chinuie trupul, ca nu cumva, dandu-i frau liber, sa scoata capul patimile trupesti: ochiul dumnezeiestii Pronii vedea ca e nevoie ca sufletul lui Pavel sa fie aparat de trufie prin necazuri. Chiar firea omeneasca in stare de curatie are ceva trufas, baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare. Iata pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunavoie lipsurilor si necazurilor si, totodata, sunt supusi unor felurite necazuri si ispite cu ingaduinta purtarii de grija dumnezeiesti, care ajuta prin necazuri nevointelor robilor lui Dumnezeu, care pazeste prin necazuri nevointa lor de stricaciunea pacatului.
Calea vietii pamantesti a fost pentru toti sfintii cale foarte ostenicioasa, spinoasa, plina de lipsuri, impresurata de necazuri fara numar. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorati… iar altii prin batjocuri si batai au primit ispitire, inca si prin legaturi si prin temnite; au fost ucisi cu pietre, taiati cu ferastraul, ispititi au fost, cu ucidere de sabie au murit; in cojoace au umblat si in piei de capre, lipsiti fiind, necajiti, de rau suparati – ei, de care lumea nu era vrednica -, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 35-38). Sfantul Simeon Metafrast baga de seama in Viata Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, carora El le-a gatit in ceruri vesnica, neschimbatoare cinste si slava, sa petreaca cinstiti si proslaviti cu cinstire desarta si

vremelnica in aceasta lume stricata si nestatornica”.
De ce? Fiindca nu este om care sa poata trai pe culmea maririi si bunastarii pamantesti fara a ramane nevatamat. Chiar de ar fi cineva de o seama cu ingerii la curatie, si acela se va clatina. In noi, in sufletele noastre, este sadita de cadere putinta noastra de a ne schimba. Nu putem sa nu ne potrivim cu asezarea duhului nostru imprejurarilor in care ne aflam si situatiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pamant sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se marturiseste Prorocul lui Dumnezeu in numele fiecarui om cazut: ma ridica de la pamant, ma rupe de el, ma aduce intru mantuire dreapta Ta, Cuvantul Tau cel atotsfant si Pronia Ta cea atotsfanta, amestecand cu necazuri bunastarea vremelnica si mangaindu-ma totodata cu mangaiere harica, duhovniceasca, ce insufla nazuinta catre cer in inima mea. Fara acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea inclinare, careia nu ma pot impotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi facut sa ma leg cu mintea si cu inima numai si numai de materie si sa ma amagesc in chip cumplit si pierzator pe mine insumi, uitand de vesnicie, de bunatatile cele gatite mie in ea, sa le pierd fara putinta de intoarcere.
Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere fata de Dumnezeu, cu recunostinta, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a caror venire asupra lor a fost ingaduita de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfantul Apostol Pavel, intru necazurile lor; le-au gasit folositoare, neaparat trebuincioase pentru ei; au recunoscut ca Dumnezeu pe buna dreptate si in chip binefacator a ingaduit ca necazurile sa vina asupra lor.

Ei au unit nazuinta voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevarat au binevoit intru pedepsele si invataturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de asezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gandi priveau sfintii necazurile care se abateau asupra lor. Mangaierea si bucuria duhovniceasca, innoirea sufletului prin simtamintele veacului viitor au fost in ei urmare a asezarii sufletesti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, pacatosii, despre necazurile care ni se intampla? In primul rand, care-i pricina lor incepatoare? Pricina incepatoare a necazurilor omenesti este, cum am vazut, pacatul – si foarte bine face fiece pacatos atunci cand, atins fiind de necazuri, isi intoarce fara intarziere privirile catre pacatele sale, le recunoaste, le invinovateste, se invinovateste pe sine pentru ele, recunoaste ca necazul este dreapta pedeapsa de la Dumnezeu.
Mai este si o alta pricina a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu fata de omenirea neputincioasa, ingaduind necazurilor sa vina asupra pacatosilor, Dumnezeu le da imbold sa isi vina in fire, sa se opreasca din neinfranata lor pornire, sa isi aminteasca de vesnicie, de legaturile lor cu ea, sa isi aminteasca de Dumnezeu, de indatoririle lor fata de El. Necazurile ingaduite de Dumnezeu asupra pacatosilor slujesc drept semn al faptului ca acesti pacatosi n-au fost inca uitati, nu au fost inca lepadati de Dumnezeu, ca Dumnezeu vede in ei putinta de a se pocai, de a se indrepta si a se mantui.
Pacatosi pedepsiti de Dumnezeu, prindeti curaj! Ca pe cine iubeste Domnul, cearta, si bate pe tot fiul pe care il primeste (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteste Sfanta Scriptura inteleptindu-ne, mangaindu-ne, intarindu-ne. Primiti pedeapsa, ca nu candva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta (Ps. 2, 12): primiti pedeapsa cu constiinta faptului ca sunteti vrednici de pedeapsa; primiti pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecator si totodata Milostiv in dreapta Sa judecata; primiti pedeapsa cercetand fara patima viata voastra trecuta, marturisindu-va greselile, spalandu-le cu lacrimi de pocainta, indreptandu-va purtarea. Aceasta are deseori putina nevoie de indreptare pe dinafara, insa foarte multa nevoie de indreptarea tainica: de indreptarea felului de a gandi, a imboldurilor, a planurilor.
V-ati abatut de la calea dreapta prin pacatele voastre: nu o pierdeti de tot prin cartire, prin dezvinovatirea inaintea voastra insiva si inaintea oamenilor, care se impotriveste constiintei, prin deznadejde, prin hula impotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceti mijlocul ajutator care va este dat in vederea intoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul intrebuintat de Domnul insusi, in mijloc de a va arunca de tot in netocmire, in mijloc de pierzanie.
Altminteri, Se va mania pe voi Domnul. El va intoarce fata Sa de la voi ca de la niste straini: nu va va trimite necazuri, ca unor uitati si lepadati (Evr. 12, 8); va va ingadui sa va irositi viata pamanteasca dupa poftele inimii voastre iubitoare de pacat si va porunci mortii sa va secere fara veste, ca pe niste neghine ce s-au facut de sloboda lor voie si alegere hrana pentru focul gheenei.
Cei care rabda in chipul cuvenit ispitele, a caror venire asupra lor este ingaduita de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobandesc indraznire catre El, devin ai Lui, precum da marturie Apostolul: De veti suferi certarea, ca unor fii Se va afla voua Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunatati duhovnicesti pe cel ce rabda necazul intru smerenia duhului, ia aminte la rugaciunea lui umilita, adeseori abate biciul si toiagul pedepsei, daca acesta nu e de trebuinta pentru o mai mare sporire duhovniceasca. Asa s-a intamplat cu slabanogul tamaduit, care de treizeci si opt de ani zacea in pridvorul lui Solomon in mijlocul unei multimi de alti bolnavi, care asteptau, asemeni slabanogului, vindecatoarea tulburare a apei de catre mana ingerului. La ce patimire erau siliti de catre boala si saracie! Este lucru invederat: cei loviti de boala nu aveau alte mijloace de a se vindeca si, ca atare, se hotarasera sa astepte vreme indelungata minunea care se savarsea o data in an, dand vindecare adevarata si deplina de orice boala, insa unui singur bolnav. Boala slabanogului a fost o pedeapsa pentru pacate, precum se vede limpede din povata data de catre Domnul celui tamaduit: Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau. Domnul, Care i-a dat porunca slabanogului vindecat sa nu mai cada iarasi in pacatele pentru care fusese pedepsit cu boala, i-a dat aceeasi porunca si pacatoasei careia ii iertase pacatele.
Mergi, i-a grait Mantuitorul lumii celei osandite de „dreptii” pamantesti sa fie batuta cu pietre, si de acum sa nu mai pacatuiesti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului si vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o conditie, care este intotdeauna aceeasi.
Pacatul femeii era pacat de moarte; este limpede ca si pacatul slabanogului intra intre pacatele de moarte. Tocmai aceste pacate atrag in cea mai mare masura pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat si impotmolit in adancul pacatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – si acest ajutor se arata in chip vadit prin pedeapsa, in chip tainic prin chemarea la pocainta. Omul este chemat la pocainta fie prin boala trimisa asupra lui, precum s-a intamplat cu slabanogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a ingaduit oamenilor sa o dezlantuie asupra lui, precum s-a intamplat cu David, fie in vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arata pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie si sa tindem fara intarziere spre implinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisa ea: sa ne grabim a folosi doctoria pocaintei, punand in sufletul nostru legamantul infranarii de la acel pacat pentru care ne pedepseste mana Domnului. El ne este aratat fara gres de constiinta noastra. Iertarea pacatului si izbavirea de necazul prin care suntem pedepsiti pentru pacat ne sunt daruite de Dumnezeu doar cu conditia parasirii pacatului, care este pierzator pentru noi si urat inaintea lui Dumnezeu.
Intoarcerea catre pacatul ce a atras asupra noastra mania lui Dumnezeu, apoi a fost tamaduit si iertat de Dumnezeu, slujeste drept pricina a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precadere vesnice, de dincolo de mormant. Treizeci si opt de ani s-a chinuit slabanogul, bolind, pentru pacatul sau. O pedeapsa insemnata – insa Domnul vesteste o pedeapsa si mai mare pentru intoarcerea la pacat. Ce pedeapsa este mai grea decat o boala care il tine pe cel bolnav tintuit la pat, impresurat de toate lipsurile, intreaga lui viata? Nimic altceva decat chinul vesnic in iad, care-i asteapta pe toti pacatosii care nu se indreapta si nu se pocaiesc. Amin.
Sfantul Ignatie Brinacianinov

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFĂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, l)

Sf Ioan Scararul_1

DESPRE POST ŞI DESPRE PATIMA DEFĂIMĂRII

„Iară fariseii grăiau: Cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”

(Matei 9, 34; Luca 11, 15)

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă.

Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, ll-l3).

Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat?

Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ.

Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc.

La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.

Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. l8, l0 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut.

Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, l0).

Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor ele jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.

Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor.

Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, l). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri?

Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, l5). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine.

Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice.

Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.

Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare.

Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui. Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. l00, 5).

Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos?

Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine?

Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.

Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit.

Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună.

Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. l9, l0). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine?”.  Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.

Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.

Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, l).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.

Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate.

Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: http://www.doxologia.ro/biblioteca/predici/predica-la-duminica-iv-din-post-sfantului-ioan-scararul-sfantul-ioan-gura-de-aur

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA IERTARII si INCEPUTUL POSTULUI MARE. Inarmarea cu armele luminii pentru a birui cu Hristos

Predica la Duminica lasatului sec de branza

Evanghelia despre post (Matei 6:14-21)

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.

Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se predea dusmanului.Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se fereasca de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel singuratic, flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea dusmanului.Potrivnicul inselator se va folosi de stramtorarile sale prin toate caile cu putinta. Vrajmasul poate fi flamand, dar va arunca soldatului o bucata de paine, pentru a-i arata acestuia indestularea sa. Vrajmasul poate fi infrigurat, zdrentuit si dezbracat, dar va arunca soldatului o hainuta, ca si cum el ar fi indestulat si bine imbracat. El va trimite soldatului ziceri, in care se lauda ca este in intregime sigur de biruinta sa, si il va minti pe sarmanul soldat, ca si cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stanga si la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis in chip dovedit, ori imparatul aceluia ceruse incheierea armistitiului! El va fagadui soldatului intoarcerea grabnica la vatra si o slujba buna si bani si tot ceea ce omul poate doar sa viseze, atunci cand se afla in mare stramtorare. Generalul arata toate aceste curse si capcane ale vrajmasului, inca dinainte, si atentioneaza soldatii sa nu aiba incredere in ei cu nici un pret, ci sa se pazeasca pe ei, sa nu se predea, ci sa-si pastreze steagul cu credinta, chiar cu pretul vietii.

Pentru soldatii lui Hristos estthe-fall-of-mankind-monrealee o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu se dea pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca Imparat si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne atentioneaza despre aceasta. “Iata, v-am spus de mai inainte“.(Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul oamenilor este mai cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l puteti inchipui. Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: “iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau(Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare, chiar din ziua in care l-a inselat pe omul cel dintai – din ziua in care a pus stapanire pe libertatea oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in slujba lui. El il atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu putinta, ademenindu-l cu fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu exista.Nimeni nu este mai flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi, chemandu-i sa se predea. Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage pe oameni spre culorile imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu este mai sarac decat el, dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una de cealalta si arata privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut mai jos decat el, dar el nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para ca este biruitorsi ca soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de pe campul de lupta si se ascunde. “El este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44), si toata puterea lui si toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i pe urmatorii Lui, de toate inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a aratat, prin cuvant si prin fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.

HristosImparatulSlaveiInsusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii urmam Lui: venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi sunt armele noastre cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt:Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului(Matei 28:20). Si El s-a aratat cu adevarat de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati – apostoli, mucenici, marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase si sfinti barbati si femei; si toate astea nu s-au aratat numai in vremurile trecute, ci in chip lamurit si sigur si in zilele noastre, pentru toti cei care nu s-au supus duhului celui rau. El nu numai ca Se arata astazi, dar Se va arata si la sfarsitul veacurilor,pentru ca El a proorocit ca la sfarsitul veacurilor se vor arata martori insemnati(Apocalipsa 11:3). Mai este si puterea, care se vede limpede si neindoios, a Trupului si Sangelui SauPatima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-viataInvierea Sa si slava Sa fara de moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neincetat (precum curentul electric) prin credinciosii Sai, aratati aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti lamuriti, dar doriti sa va lamuriti, faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti lamuri. Lasati-i pe cei care se indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi, dar credinta nu li se va da lor.

Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit si alte feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocainta neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria vesnica intru Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si iertand ocarile, apoi privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu pentru ca postirea este arma cea mai neinsemnata – Doamne, sa nu ingadui aceasta! – ci pentru ca Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul nostru este sa vorbim despre aceasta Evanghelie.

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.”

Acesta este inceputul Evangheliei de astazi. De ce incepe astfel?Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte strans, tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor, dar nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le strica si unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles adevarat, crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilor siinfranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat, ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti.

Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oamenilor pacatele lor! El ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea, fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra.Este adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, darEl ne arata ce ni se va intampla daca nu facem voia Lui: “Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.” Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni, fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni.Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat.Cand vezi un om beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il ridici si sa-l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este betie.Daca fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti arunci sufletul tau sa zaca in acelasi noroi?Asadar, infraneaza-te de la ceea ce face fratele tau si grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din ceruri sa te ridice pe tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre ingerii Sai la Infricosatoarea Judecata.

Cand postiti“,spune Domnul,nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat plata lor.

Fatafariseul si vamesulrnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude pentru aceasta. Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce mananca si ce beau, atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca postesc, ca ceilalti sa poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-le sa arate palide si triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu uleiuri inmiresmate si nu-si spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se minuneaza si ii lauda. Oamenii ii rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor in viata ce va sa vina.

Tu insa, cand postesti“, spune Domnul, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.”

Aceasta este cea mai buna alcatuire ce o primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit. Cand postesti, fa aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu pentru oameni. Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca tu postesti – cu adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie. Pentru aceasta tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care, ca si tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu sa vada si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi nimic de Dumnezeu. Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El citeste aceasta in launtru, chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta – nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tau si fata ta o spala” rostite atat de hotarat, au intelesul lor launtric profund.Deoarece, daca Domnul S-ar fi gandit numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca El nu ne-ar fi poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand postim. El ar fi spus ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se amesteca roadele postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-ti speli fata. Este limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un inteles tainic. De altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub infatisarea ei de suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga capul si sa-si spele fata, va cadea in chipul celalalt al fatarnicieiEl va pune iarasi in priveliste, inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem. Atunci, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta porunca si areintelesul sau launtric. Care este acela?Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Paveltaierii imprejur, intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si socotind ca infatisarea de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai importanta ca nesavarsirea acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, unge capul tau” [ro]image1inseamna: unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca “capul” semnifica “mintea” si intregul suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul semnifica Duhul Sfant. Si aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele rele si infraneaza-te de la toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva: umple-ti mintea cu gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curatiei, ale credintei si dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul SfantFa la fel si cu limba ta – pentru ca vorbirea si mintea una sunt – fie ca te infranezi in intregime de la vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea sufletului.Fa la fel si cu inima ta: posteste de toata ura si de tot raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui Dumnezeu si a omului, de orice pacat si poftire pacatoasa, patima si dorinta – infraneaza-te de la toate astea si lasa Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta fiecare fel de planta sfanta si bine-placuta lui Dumnezeu, floare cereascaFa la fel cu voia sufletului tau: posteste de la fiecare scop pacatos si de la fapta pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa Duhul Sfant liber, ca sa unga sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i vindece ranile si sa-l intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele bune si sa-l umple cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “unge capul tau“. Altfel spus: infraneaza si stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun.

Ce inteles au cuvintele: “si spala fata ta”? Fata semnifica omul pe dinafara, omul trupesc, simtitor – trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam lumii ce gandim, ce simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii arata simtamintele inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului.

Spala fata ta” insea43638mna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui pacat, oricarei necuratii si oricarui rau.Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce este de prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin amestecarile acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc mantuirii sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul acestei lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si stomacul de poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup, ca sa nu se faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are nevoie pentru vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu bata si sa nu chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te duca in pacat, sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu, la lupte si furturi. Si, impotriva tuturor acestora, fa din trupul tau o adevarata biserica pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului, unde se aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi atacuri, ci biserica a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “si spala fata ta“. Aceasta este postirea care duce la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post fara fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta slavita si roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.

Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap si apoi despre fata –mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau numai in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast cu aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din afara, trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata – caci El Insusi obisnuieste sa posteasca trupeste – dar sa incepem cu inceputul: mai intai se curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte, inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in trupul sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi degraba si cu veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca trebuie sa fie cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele “unge” si “spala”; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie omului celui trupesc, tot asa postirea – atat a sufletului, cat si a trupului – trebuie sa aduca veselie si bucurie sufletului omuluiCaci postirea este o arma, o arma foarte puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta, este aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat este silit ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura din nou, pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum ar putea crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea impotriva vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea inima lui sa nu se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie stralucitoare, atunci cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge cu mare tulburare?

header_top_iconLacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si curajos. Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea indeamna la rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme atat de indelungata, incat el singur spunea: “genunchii mei au slabit de post” (Psalm 108:23).Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creste ca sa posteasca tot mai mult. Si harurile care vin prin postire sunt fara de numar. Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara intunecimii si a invartosarii. Trupul sau se face usor si puternic si sufletul sau se face stralucitor si curat.

Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si patrunde prin intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu, catre adevaratul sau salas.

Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor, cat si inaintea dracilor.

Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator.

Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din mainile lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si prin postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din cuptorul cu foc.

Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui Dumnezeu a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai minunate pe care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, imparatul Iosafat i-a starpit pe vrajmasii sai, pe amoniti si pe moabiti (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbaviti de osandirea lui Aman, cel care era al doilea dupa imparat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbavita de la naruirea pe care o proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezatorul a ajuns cel mai mare dintre cei nascuti din femeie.

Inarmat cu postirea, Sfantul Antonie a biruit toate cetele dracilor si le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfantul Antonie? O armata fara de numar de sfinti crestini, atat barbati, cat si femei, s-au curatit prin postire si au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Intrucat ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit – pe ei insisi. Si biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea si pe Satan.

Sfantul Vasile spune: “Postirea intareste mintea.”

Sfantul Diodor:

Postitorii adevarati se infraneaza de la mancare nu pentru ca ei socotesc ca lucrul aceasta este rau in sine, ci pentru ca, prin infranare, sa-si pazeasca partile zburdalnice ale trupului.”

Si fericitul Ieronim:

“Dumnezeu, Ziditorul si Domnul universului, nu are nevoie de chioraitul intestinelor din burta, dar fara aceasta nu poate exista fapta buna: aliter pudicitia tuta esse non possit.”

Si in cele din urma, nu Domnul Iisus Insusi Si-a inceput preotia dumnezeiasca a mtemptation-02antuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Si, in felul acesta, nu El a fost Acela care ne-a aratat in chip lamurit, ca trebuie sa punem inceput bun vietii noastre de crestini cu ajutorul postirii? Mai intai postul si apoi tot restul vine dimpreuna cu postirea si prin postire. Prin exemplul Sau personal, Domnul ne-a aratat ce arma puternica este postirea. Cu aceasta arma, El l-a biruit pe Satan in pustiu, cu ea a iesit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-a ispitit Satan:iubirea de lenevire, iubirea de marire si iubirea de arginti. Acestea sunt trei patimi pierzatoare, cele mai mari capcane in care vrajmasul diavol ademeneste pe soldatii lui Hristos.

Iubirea de argintideschide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul, “radacina tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie invatatura despre postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne infranam de la bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care sucesc inimile de la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant:

Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“.

Cel care aduna comori pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se pierde in comorile sale si inima lui este acoperita de tarana.

Petru Damaschinul spune:

Este adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii mari, ca Avraam, Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru ca ei priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu“.

pilda bogatului  nesabuit la sf nicolae domnescIntotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pamant, fie in cer. Gandurile noastre insotesc comorile noastre, inimile noastre sunt alaturi de comorile noastre, tot la fel este si cu voia noastra – fie pe pamant sau in cer.Noi suntem legati de comorile noastre asa cum raul este legat de albia sa – fie pe pamant sau in cer. Daca ne adunam comori pe pamant, vom fi bogati o vreme, dar vom fi saraci intreaga vesnicie; iar daca ne adunam comori in cer, vom fi saraci o vreme, dar vom fi bogati intreaga vesnicie. Si una si cealalta sunt lasate, ca noi sa alegem dupa voia noastra. In aceasta libertate de alegere se afla slava noastra, dar si chinuirea noastra. Daca alegem comorile cele vesnice care nu pot fi atinse de molii, de rugina sau de furi, slava noastra va fi vesnica. Daca, totusi, noi alegem celelalte comori, pe care trebuie sa le pazim de molii si de rugina si de furi, chinuirea noastra va fi vesnica.

Semnificatia launtrica a comorilor pamantesti are in sine, desigur, intreaga invatatura pamanteasca, cultura pamanteasca si rangurile pamantesti,in masura in care sunt despartite de Dumnezeu si de Evanghelie. Uitarea roade aceasta comoara ca si molia, necazurile si suferintele o macina precum rugina roade fierul, si duhul rau o slabeste si o fura ca un hot. Alegerea comorilor ceresti, potrivit acestui inteles launtric, inseamna imbogatirea mintilor noastre cu cunostinte despre existenta lui Dumnezeu si despre voia Lui, si imbogatirea inimilor si sufletelor noastre cu cunoasterea Evangheliei, pentru ca numai aceste comori singure nu cad prada vremelniciei, vatamarii si furtului.Alegand asemenea comori, indata le dam lui Dumnezeu spre pastrare. Si ceea ce este dat lui Dumnezeu in grija spre buna pastrare, nu mai este atins de molii, de rugina sau de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori sa ne astepte, cand, dupa moartea noastra, vom merge sa-L intalnim. Aceste comori ne vor fi aduse inaintea fetei lui Dumnezeu. Dartoate celelalte comori care, aici, pe pamant, ne-au despartit si ne-au indepartat de Dumnezeu, ne vor desparti si ne vor indeparta de El in cer in vecii vecilor.Pentru ca, daca ne-am lipit inimile de comorile pamantesti, ne-am daruit sufletele lui Satan. Si atunci vom fi ca soldatii care au fost necredinciosi si s-au dat dusmanului lor infricosator si uneltitor.71178

Asadar, sa deschidem bine ochii cat mai este vreme. Sa fim ferm hotarati ca biruinta cea de pe urma nu va fi a diavolului si a slujitorilor lui, ci a lui Hristos, Imparatul si Stapanul nostru. Atunci, sa ne grabim sa luam arma cea biruitoare pe care ne-a daruit-o El pentru lupta – postul cel drag – arma care se afla in mainile noastre este pentru noi stralucitoare si purtata cu maretie, dar pentru vrajmasul nostru, ea este infricosatoare si aducatoare de moarte.

Sa ne infranam de la mancare si bautura multa, pentru ca inimile noastre sa nu cada (Luca 21:26) si sa nu pierim in stricaciune si intunecime.

Sa ne pazim sa de la alegerea comorilor celor pamantesti, pentru ca Satan sa nu ne desparta de Hristos si sa ne dea in gand sa ne predam.

Si cand postim, sa nu postim ca sa fim laudati de oameni, ci pentru mantuirea sufletelor noastre si slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Il maresc ingerii si sfintii din cer si dreptii pe pamant, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici,Editura Ileana, Bucuresti, 2006)

batrani-frumosi

Sursa:Cuvantul ortodox

Predica   PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…”

POSTUL DE BUCATE SI POSTUL DE RAUTATE

Postul fara smerenie, fara paza gurii si fara iertare e o amagire

Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba.Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie.Smerenia este mai mare decat postul. […] Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucruMandrulse predica pe el(toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fimsmeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios”.

***

sofian boghiu

IN DUMINICA LASATULUI SEC DE BRANZA, CUVANT DESPRE POST[1]

“Multumesc bunului Dumnezeu ca iata, dupa doi ani si mai bine de cand lipsesc de aici[2], ma pot bucura sa va vad din nou si ma bucur cand va vad cu cata evlavie veniti aici sa va rugati lui Dumnezeu. Se bucura duhul meu, sarmanul…

Acolo unde am fost plecat, am dus dorul acestor sfinte slujbe… Sirienii sunt oameni primitori, dar nu ca dumneavoastra. De aceea, cu adevarat va spun, mi-a fost dor de dumneavoastra. Am stat acolo atata timp, dar nu am vazut pe nimeni plangand langa o sfanta icoana, asa cum am vazut aici… Va multumesc si pentru rugaciunile dumneavoastra pentru cei înstrainati. Acolo sunt multe necazuri si multe primejdii si am avut multa nevoie de rugaciunile dumneavoastra. Duhul Sfant ne ocroteste pe toti si raspunde cu dragoste la dragoste.

Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor…Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]

De asemenea, va atrag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este însotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci.

gossip_girl_by_liiinnea_aCine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne îndeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: Pune, Doamne, paza gurii mele[3]O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita în toate chipurile. De aceea, tine-ti-o pe loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau.Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta sunt dintii si buzele în fata limbii, ca doar-doar vom putea înfrana aceasta limbasi Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori!Cititi în seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne îndeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor — e bine sa nu uitati aceasta.

Tot asa gandurile,  imaginile,  aducerile  aminte  de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va îndemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor,adica sa închidem toate usile prin care poate intra pacatul în noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa închidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi.

Si mai este înca un lucru. Evanghelia de astazi ne-a vorbit despre post[4]. Si Iisus spune asa:

„Daca nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta voua gresalele voastre”[5].

Simplu si precis, conditionat. Postul si toate nevointele, toata truda noastra pentru mantuire este primita cu aceasta conditie: sa fim, interior, în pace; în pace cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi însine. Imi spunea odata un parinte batran din muntii Neamtului:

„Parinte, nu se poate face rugaciune cu ciuda”.

Adica atunci cand în loc sa te rogi, esti mereu în dialog cu cel ce ti-a facut un rau si te certi cu el si îl urasti în inima ta, degeaba te rogi si degeaba postesti, nu ai parte de iertare. In rugaciunea Tatal nostru, ne angajam noi însine: „Doamne, iarta-ne, precum si noi iertam”. Si daca noi nu iertam, nici Dumnezeu nu ne iarta pe noi, Iisus ne spune foarte precis acest lucru. Trebuie sa fim în pace cu toti, daca vrem ca postul nostru sa fie bine primit de Dumnezeu si sa avem iertare.

Postul este întemeiat de Dumnezeu odata cu lumea, frati crestini: primii oameni au primit porunca postului. Toti sfintii din Vechiul Testament si toti sfintii din Noul Testament au împlinit aceasta porunca a postului. Iisus însusi posteste si El. Postul este cu adevarat un dar ceresc, nu o povara. Postul era pentru sfinti o mare bucurie — si asa ar trebui sa fie si pentru noi. Bolnavii, daca postesc, se vindeca mai usor, este un fapt recunoscut si de medicina.Batranii care postesc duc o viata mai senina. Copiii care postesc se dezvolta altfel, capata mai multa întelepciune — desi copiii, batranii si bolnavii au dezlegare din partea Bisericii, sunt scutiti de post. Dar si ei pot posti, le va prinde bine.

Era la noi un doctor, vestit pe aici… Postea el însusi si vindeca pe cei bolnavi prin post: 40 de zile de post. Si vindeca boli de ficat, boli de inima, mai ales boli de nervi. Venea lumea la el ca la o minune. Si el îi punea pe toti la post. 40 de zile de post si se vindecau oamenii si nimeni nu se mai ducea la medici, la farmacisti. Si prin asta si-a facut o ceata de dusmani teribili, mai ales ca el nu lua bani, iar celorlalti nimeni nu le mai deschidea usa. A fost invitat la Academia Franceza sa tina o conferinta, sa vorbeasca despre post si în noaptea dinaintea conferintei “i-au facut de petrecanie”, cum spune romanul. Confratii sai — sa ma ierte medicii care sunt aici — au avut grija ca geamurile si usa sa fie ermetic închise la hotelul unde era el cazat; si a murit a doua zi pe la 10, în ziua cand trebuia sa-si expuna principiile sale de vindecare. Asa a murit un om care a vindecat foarte multa lume. Gelozia, invidia este cea mai cumplita otrava, frati crestini.

Asadar, postul ajuta si la vindecarea noastra trupeasca. Vindeca foarte multe boli trupesti. Noi ne temem de post, dar de regimul medical nu ne temem. Cum spune sfantul Ioan Scararul:

„Oamenii se tem mai mult de caini, decat de Dumnezeu. Cine pleaca la furat, nu se teme de Dumnezeu, dar tremura daca latra un caine[6].

Nu asa, frati crestini. Postul este o regula de aur pentru buna noastra oranduire, si trupeasca si sufleteasca. E regula regulilor. Noi avem nevoie mai ales de vindecarea sufletului – de aceea, este de mare folos sa postim. Si cei vechi au postit. Cititi cartea lui Iona, sa vedeti cat de aspru era postul pagan. Cand au postit cei din Ninive, au postit de la împarat pana la ultimul animal – si animalele posteau. Si cand a vazut Dumnezeu asa ceva, s-a milostivit îndata de cetate. Si ei erau pagani, iar noi, crestini de doua mii de ani, ne revoltam, ocaram: „Iar post? Iar n-am voie sa mananc cutare sau cutare? Ce-i cu atata post?! Daca postesti, slabesti, ai dureri de cap, nu poti munci”.

Nu-i chiar asa, frati crestini! Sfantul Teodosie cel Mare 30 de ani n-a mancat decat paine din sfanta Impartasanie si a trait 107 ani! Cand manca si putine zarzavaturi, era sarbatoare. Si avea grija de manastire si avea în curtea manastirii trei spitale, de care trebuia sa se îngrijeasca. Noi nu ne putem închipui cat de usor si cat de placut si cu cata bucurie posteau acesti sfinti! Si astazi sunt foarte multi calugari care postesc cate o saptamana întreaga, altii postesc cate 40 de zile si nu traiesc decat cu sfanta Impartasanie. Dar nu numai calugarii. A venit odata la mine, într-o Joi Mare, un muncitor, sa se împartaseasca. L-am întrebat: „Ai postit ceva”? Mi-a raspuns: „Parinte, de luni pana acum, n-am mancat nimic”. „Lucrezi”? „Da”. „Unde lucrezi”? „Incarc vagoane cu piatra”. Si nu man­case nimic, de luni.

Asa ca, frati crestini, nu va revoltati împotriva postului.Maica Domnului a postit si toti apostolii si toti sfintii din calendar au fost mari postitori – si pentru post total, al sufletului si al trupului, ei au avut niste bucurii extraordinare. Stiti cum e cu postul? Primele trei zile e mai greu — e un fel de greva a organismului — dar pe urma aproape uiti ca postesti si începi sa simti efectul binefacator. Simti cum se repara în tine toate madularele betegite, pentru ca daca te îmbuibi prea mult, chiar si cu mancare de post, simti cum se razbuna organismul tau si încet-încet, depui armele, te doare ba ici, ba colo…

In randuiala noastra, copiii, batranii, bolnavii si cei ce lucreaza în medii toxice nu sunt obligati sa posteasca. Este aceasta libertate: cum vor ei, sa posteasca sau sa nu posteasca. Dar daca nu vor sa posteasca, sa spuna la spovedanie, ca sa ia binecuvantare, pentru ca binecuvantarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran si Dumnezeu nu vrea sa ne ucida cu postul, ci sa strunim în noi aceste apucaturi rele. Si totodata, ne reparam si sanatatea noastraBiserica este numita si spital pentru bolile sufletesti. Fiecare boala fizica are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele,  abuzurile, mania, mandria, toate acestea ne ataca profund în launtrul nostru, se varsa aceste toxine în fiinta noastra si ne amarasc viata cea dinlauntru. De aceea, postul dumneavoastra trebuie sa fiecomplet. Un post de mancare, dar si post de toata aceasta rautate omeneasca.

Fiti foarte atenti ca nu cumva prin postul acesta fizic sa-l pierdem pe cel sufletesc. Paziti-va, sa postiti si cu inimasi cu aceasta hotarare de a va curati pe dinauntru. Mai ales gura si ochii si limba sa posteasca, altfel pierdem toata osteneala postului. Paziti-va de aceste rautati ale gurii si ale inimii, care spurca omul cel dinlauntru. Unul nu mananca de dulce, dar îl mananca pe celalalt, îl sfasie ca un lup. Altul posteste, dar nu vorbeste ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu asa. Impacarea e prima fapta buna pentru post. Impacati-va unii cu altii. Nu asa: „Cum, sa ma plec eu? El mi-a facut, el mi-a zis…”. Nu, nu asa! Pleaca-te tu, smereste-te tu, calca-ti tu pe inima, ca va fi spre folosul tau. Impacarea este o conditie dumnezeiasca, fara de care postul ramane o osteneala zadarnica si suntem pierduti, frati crestini.

Postul înseamna mai ales aceasta abtinere de la orice fapta rea, de la orice gand pacatos. Suntem temple ale Duhului Sfant, fiinta omeneasca este biserica, este o biserica extraordinar de pretioasa si aceste rautati ne spurca, frati crestini.Spune undeva sfantul Pavel:

„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfarama Dumnezeu pe el…[7].

Acest templu este trupul nostru. Sa ne pazim de aceasta sfaramare a noastra si sa postim cu umilinta, cu dorinta de a fi mai buni, mai curati, mai iertatori. Sa fim noi însine ca niste lumini — ca sa ne putem apropia de marea lumina a Invierii, sa fim niste locasuri curate, în care sa aiba loc Dumnezeu în noi.

Foarte multi încalca acest post. Sunt parinti care nu postesc si nu-i lasa nici pe copii sa posteasca: „Te-ai prostit, cum sa postesti? Nu mai poti, pierzi examenele”!Nu-i asa. Dimpotriva, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Daca ne abtinem sa mancam de cate ori vrea gura, se reînnoieste organismul. Chiar daca ne este foame, mai rabdam putin. Pentru ca postul este porunca, frati crestini. Si trebuie sa plinim aceste porunci.

Daca încalci postul, îl încalci în contul tau. Pentru ca orice fapta buna sau rea este înscrisa undeva de Cel care tine „contabilitatea” vietii noastre, Acela care ne-a spus ca în ziua judecatii, omul va fi tras la raspundere pentru orice cuvant rostit în desert, prostii, spurcaciuni, murdarii si orice cuvant desert. Si e cumplit, frati crestini! Daca vom da seama pentru fiecare cuvant desert, desigur si celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisa: orice fapta, fie buna, fie rea. Nu vom putea scapa, frati crestini, de acest examen de la sfarsitul vietii noastre — si nu stim cand va veni acest examen. Il dam în fata unei comisii cumplite, în care Judecatorul suprem este Insusi Dumnezeu, Cel care le stie pe toate. Iar în Imparatia luminii, binele nu poate fi amestecat cu raul.

Postul înseamna în primul randcumpatare continua,frati crestini,cumpatare. Eu, de pilda, am învatat de la un cal cum se poate posti de bautura. I-am umplut ciutura de mai multe ori si-i plecam capul în ciutura, rugandu-l sa bea si n-a mai vrut sa bea cu nici un chip. Adica ceea ce este saturatie peste masura, aceasta este pacat. Sa te înveti sa mananci simplu, sa ai doar strictul necesar pentru viata ta. Plusul de orice fel, e pacat; luxul de care te poti lipsi, e pacat. Adica satiul vostru sa nu depaseasca masura bunei cuviinte. Asta vrea Iisus sa ne spuna.

Nimeni sa nu flamanzeasca pentru saturarea ta. Eu mananc si ma ghiftuiesc, iar altul rabda de foame.Totdeauna sa ne gandim si la altul, pentru ca daca toti ne rugam cu Tatal nostru, [atunci] ne socotim toti frati, avand fiecare dragoste si grija de fratele lui, grija de parinte pentru fiecare din semenii lui. Mantuitorul Hristos, în Evanghelie, staruie asupra acestei griji exagerate pentru existenta noastra. Pentru existenta aceasta pamanteasca, noi avem nevoie de foarte putine lucruri. Si este nevoie de cumpatare în viata — aceasta era si întelepciunea celor vechi: sa te scoli putin flamand de la masa — ca sa fie loc pentru a mai manca.

Sfantul Eftimie cel Mare manca în fiecare zi, dar manca foarte putin. El nu postea ca sfantul Macarie, dar avea aceeasi smerenie adanca. El spunea asa:

„Daca postesti mult, mai ales fara blagoslovenie, se poate ascunde în tine acel fariseu fatarnic, care nu-i place lui Dumnezeu si plata ta o înghite mandria din tine”.

Adica, în toate, sa mergi pe calea de mijloc. Acest discernamant sa-l ai întotdeauna. De pilda: sa nu dai totul la saraci, daca plang de foame copiii tai – dar pe ei sa nu-i îmbuibi, bineînteles. Sau postesti pana esti gata sa mori de foame, dar judeci pe altul care nu posteste. Este foarte gresit. Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba.Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul.

Asadar, frati crestini, sa retinem mai ales aceasta dreapta socotealasa nu gresim nici princaderile de-a stanga, în pacatele murdare care manjesc viata noastra, nici princaderile de-a dreapta, de exemplu prin trufie sau printr-un post fara socoteala dreapta. Faceti asa, frati crestini. Cine posteste tot postul, pana la Pasti, e tare buna mancarea de Pasti… Cine nu posteste, parca nu are nici o bucurie la sarbatoarea cea mare a Invierii.

Grijiti-va de viata dumneavoastra launtrica, pentru ca nu stim zilele în care Dumnezeu ne va chema pe fiecare si în ceea ce ne va gasi, în aceea vom fi judecati. Lucrati la mantuirea dumneavoastra, cu dragoste de Dumnezeu si cu scarba pentru pacate, caci „diavolul ca un leu se misca prin vazduh, cautand pe cine sa înghita[8].Poruncile lui Hristos nu sunt imposibile pentru noi, de vreme ce le-au împlinit sfintii – acesti titani ai vietii duhovnicesti, smeriti cu duhul, dar atat de înalti prin smerenia vietii lor. Si trebuie sa plinim si noi aceste porunci, altfel ne înraim si devenim ca niste fiare, daca nu ne straduim sa mergem pe calea sfintilor Parinti, cu duh de bunatate, de dragoste, de pace, duhul pacii crestine, fara de care pamantul acesta devine un adevarat iad. Sa postim asadar, post bine placut Domnului, post de mancare, post de bautura, post de orice rautate. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu! Amin.

***

Legat de acest post, nu uitati, frati crestini, porunca iertarii vrajmasilor.Sunt multi care postesc si vin sa plateasca niste pomelnice aici, la noi, sa ne rugam noi „sa-l trasneasca Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este sa-i iertam pe dusmanii nostri si sa ne rugam pentru ei. Sfintii au împlinit la adanc aceasta porunca, se rugau chiar si pentru cei care-i junghiau. Daca ne laudam ca suntem crestini, trebuie sa împlinim neaparat aceasta porunca, sa stim sa ne asumam aceste înfrangeri personale, acest sacrificiu launtric, aceste virtuti care ni s-au transmis de la sfintii Parinti. Sfintii acestia, dupa ce s-au biruit pe ei însisi, au ramas ca niste exemple demne de urmat pentru noi, cei de azi.

Cand ierti un dusman, el este cel umilit, pentru ca a fost rau cu tine, nu tu. Tu esti cel castigat, pentru ca ai castigat cu adevarat pe dinlauntru, în sufletul tau. Daca nu-l ierti, esti mereu în dialog cu el, chiar si la rugaciune, te certi cu el, în loc sa te gandesti la Dumnezeu, te chinuieste acest dialog launtric. Daca îl ierti, castigi un har din partea lui Dumnezeu si scapi si de acest zbucium grozav.

Numai clipa de fata este a noastra, frati crestini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat. Numai clipa de fata e a noastra. Doamne fereste, nu stim cand ne asteapta sfarsitul. Iesim afara si cadem de un atac de inima. Toti murim, frati crestini. Sa ne împacam de aici cu Dumnezeu, ca El ne va judeca. Doamne fereste, sa nu ajungem sa auzim: „Nu va cunosc pe voi”[9]Amintiti-va de acel Dismas, talharul de pe cruce, care s-a umilit si s-a mantuit. Asta ne trebuie si noua, aceasta umilinta sincera, acest regret ca suntem asa de ticalosi si sa facem tot ce putem ca sa ne schimbam cu adevarat. Sa ne smerim si trupul acesta, punandu-l la cazna, la rugaciune, la matanii, la post.Pentru ca gresim si cu trupul, nu numai cu sufletul.

Rostul omului pe pamant este sa faca cat mai multa bucurie celuilalt. Orice bucurie facuta altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu ramane dator niciodata. La fel, orice rau facut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber sa-si traiasca viata cum doreste, dar Dumnezeu rasplateste fiecaruia dupa fapta. Raul duce la rau si binele la bine. Nu e fapta fara rasplata, chiar daca ni se spune ca nimeni nu stie nimic de faptele noastre.In ziua cea mare a Judecatii — si nu e departe aceasta zi, e ziua cand toti murim si cand toti ne vom întalni cu aceste realitati – vom da seama de toate faptele noastre, pana si de gandul desert. E cumplit, frati crestini!

Sunt unii care încep de maine un post foarte nevoitor, una, doua, trei zile nu mananca nimic. Dar aveti grija ca acest post sa fie însotit de rugaciune, de cumpatare si de abtinere de la toate formele rauluiDaca postesti, dar te manii, esti nervos, nu ai castigat nimic din postul tau. Te-a atins cineva in metrou si esti gata sa-l plesnesti pe loc. Sau se întampla în tramvaie sa te calce cineva pe picior, din greseala — dar suntem toti foarte suspiciosi, foarte nervosi, foarte greu de convins sa iertam.

Iertarea aceasta, daca nu se întampla îndata dupa cearta, e foarte greu de împlinit mai tarziu. O suparare veche e ca o boala cronica. Cu cat trece mai mult timp, cu atat se adanceste mai mult ura si dusmania. Cand sunteti împricinati cu cineva, e bine sa va împacati îndata, frati crestini. „Sa nu apuna soarele în mania voastra”[10], cum spune sfanta Scriptura. Iertarea aceasta sa fie nu ca pe hartie, ci sincera, din inima, altfel nu ajuta la nimic. Iar daca sunt oameni straini de Dumnezeu, luati-i cu binisorul si cu limbajul pe care-l folositi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneti-i „scuza-ma, draga”, ca poate deiertare nu stie, întelege mai greu.Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeste-i pe limba lui.

Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucruMandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taiosCand spui ceva, chiar un cuvant de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresiva], nu poti fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blandete, cu smerenie, cu rugaminte.

Exemplele atrag” – spuneau cei vechi, romanii. Sunt învataturi foarte puternice, fara cuvinte. Noi, de obicei, scoatem asa, din fiecare buzunar, cate un sfat — bineînteles pentru celalalt. Dar nu uitati ca diavolul e cel mai mare teolog.

„Te stiu cine esti: esti Fiul lui Dumnezeu”[11]

– dar tot diavol ramane. In Evanghelie, Mantuitorul ne spune limpede:

„Nu cel ce stie, ci cel care face, mare se va chema în Imparatia lui Dumnezeu[12] .

Tot Patericul este bazat pe fapte, frati crestini. Cel de la cina, care n-avea haina curata, a fost scos afara si pedepsit. Sa fim foarte atenti la viata noastra!

Noua ni se pare de multe ori ca suntem asa, de capul nostru, pe pamant, dar nu-i deloc asa. Acest examen din urma va fi categoric si definitiv si fara ocolisuri, nu ca la examenele acestea pamantesti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este el. Si daca pentru fiecare gand desert vom da seama înaintea lui Dumnezeu, d-apoi pentru toate faptele si ticalosiile pe care le facem de-a lungul vietii noastre! Sfantul Pavel spune undeva un cuvant foarte îngrijorator: Nu va înselati, fratilor, în Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra”. Sa lucram mereu la aceasta haina a sufletului nostru, ca s-o curatim pe cat se poate. Nu va îngrijiti chiar asa de mult de ziua de maine. Sa nu uitam pe bogatul din Evanghelie care si-a pierdut sufletul, în schimbul bogatiilor lui.

Orice om cu adevarat mare se caracterizeaza în primul rand prinumilinta fata de Dumnezeu si prinsmerenie fata de semeni. Nu uitati ca vamesul, primind batjocura, s-a dezbracat de toate pacatele sale. Sunt unii care, dupa foarte multe osteneli, cad într-o mandrie cumplita. Daca harul lui Dumnezeu îi ajuta sa se trezeasca din caderea lor, sunt salvati. Sau daca gasesc un duhovnic caScara-Sfântului-Ioan-Sinaitul-pictată-pe-zidul-nordic-al-Mănăstirii-Suceviţare sa-i ajute sa scape de aceasta ispita, sunt salvatiO sa vedeti la Sucevita pictata „Scara”, dupaScara sfantului Ioan Scararul — si multi cad din varful scarii din pricina acestei mandrii. O sa vedeti acolo, aceasta imagine. Si o sa mai vedeti în partea dreapta o multime de îngeri care vin în zbor si se opresc sa asiste la aceasta lupta crancena, dintre noi si diavoli – sunt diavoli cu niste tepusi, care cauta sa ne îndemne mereu la patimi.

In timpul acesta, cat stati aici si va asteptati randul la miruit, sau stati la alte cozi, nu pierdeti timpul, frati crestini. Ganditi-va la ceea ce ati auzit aici si mai ales rugati-va în taina inimii dumneavoastra, pentru ca numai astfel timpul trece repede si cu folos. Sa ne învatam sa ne rugam mai mult, pentru ca rugandu-ne, intram în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevarat. Spuneti rugaciunile pe care le stiti pe de rost si mai ales spuneti aceasta rugaciune scurta si foarte cuprinzatoare:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”(sau„pacatoasa”).

Iar acasa, puneti mana pe Noul Testament si începeti a citi din Evanghelie, ca sa cunoasteti bine viata lui Iisus si învataturile Lui. Si nu numai asa, doar sa le cunoasteti, ci sa va însusiti ca pe niste principii aceste sfaturi si porunci ale Lui, adica sa le traiti. Cititi, frati crestini, pentru ca omul are nevoie si de niste temeiuri intelectuale, ca sa stie pentru ce crede asa, pentru ce traieste asa, pentru ce se înfraneaza de la anumite lucruri.

Cum va spuneam, exista o randuiala a acestui post. Postul e recomandat pentru toata lumea, dar de obicei sunt scutiti batranii, bolnavii si copiii. Insa care vor sa posteasca dintre ei, nu gresesc, e foarte bine. Au aceasta dezlegare, dar daca postesc, nu gresesc. Sunt si unii care lucreaza în medii toxice si folosesc unele alimente, de pilda laptele, ca pe un medicament. Mai bine sa ai blagoslovenia duhovnicului si sa mananci lapte, decat sa te îmbolnavesti si sa cartesti; poti lua acest aliment ca pe un medicament care te apara de un accident pulmonar sau de o alta boala.

Faceti asa, frati crestini, si Dumnezeu le va randui pe toate celelalte spre folosul nostru, cu adevarat”.


[1] Rostit la 16 februarie 1980

[2] In anii 1978 – 1979 Parintele Sofian a pictat catedrala din Homs si biserica din Hama, Siria.

[3] Psalmul 140, 3

[4] Matei 18,23-35, a datornicului nemilostiv.

[5] Matei 6,14-21; Marcu 11, 26.

[6] Sf. Ioan Scararul, Scara, treapta I.

[7] 1 Corinteni 3,17.

[8] 1 Petru 5,8.

[9] Matei 25,12.

[10] Efeseni 4,26.

[11] Luca 4,34.

[12] Matei 5,19.

(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

parintele-sofian-77431

Sursa:Cuvantul Ortodox

Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei la Duminica Înfricoșatei Judecati

I. Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu

A mai ramas o singura duminica pana la Postul Mare. In duminica urmatoare, Duminica Iertarii, Sfanta Biserica ne va chema sa ne impacam, sa ne iertam unii altora greselile, amintind ca Dumnezeu ne iarta numai atunci cand ne iertam si noi unii pe altii. Pregatindu-ne pentru nevointa Patruzecimii si pentru aceasta impacare, Sfanta Biserica, prin pericopa evanghelica de astazi, ne zugraveste spre invatatura Judecata care va fi laa Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.

Hristos va veni in toata slava Sa cereasca, si inaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toti dreptii si toti pacatosii; nimeni nu se va putea ascunde, nimeni nu va putea ramane deoparte, nu se va putea piti in spatele altcuiva.

Domnul ii va desparti pe drepti de pacatosi: dreptii vor merge de-a dreapta Lui, iar pacatosii de-a stanga. Domnul va spune: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii (Matei 25, 34).

De la zidirea lumii a fost deja prevazuta, a fost deja hotarata aceasta Infricosata Judecata, a fost deja pregatita Imparatia cerurilor.

Cu ce bunatati se poate asemui aceasta binecuvantare?” – se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur. “Cata cinste, cata fericire este in el! Hristos n-a zis: primiti, ci: mosteniti – ca pe propiul nostru avut, ca pe avutul nostru parintesc, pe care il avem de veacuri”.

Pentru ce virtuti se va pogori asemenea milostivire asupra dreptilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arata Insusi Judecatorul-Hristos.

Flamand am fost, va spune El, si M-ati hranit; insetat am fost, si Mi-ati dat sa beau; strain am fost, si M-ati primit; gol am fost, si M-ati imbracat; bolnav am fost, si M-ati cercetat; in temnita am fost, si ati venit la Mine” (Matei 25, 36).

Precum vedem, frati si surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei si milostivirii, savarsite de catre drepti in viata lor de pe acest pamant.


Totusi dreptii, cu toate virtutile lor, se vor socoti, din prea adanca lor smerenie, niste robi netrebnici (v. Luca 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor incepe sa aminteasca toate faptele lor bune, dragostea si milostivirea lor. Li se va parea ca n-au facut nici un lucru bun: asa de mare va fi smerenia lor, insusirea prin care stralucesc toti dreptii. Ei nu se vor dezvinovati la aceasta Judecata, ci, dimpotriva, se vor invinui. Vor spune Domnului: “Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, insetat, suferind, bolnav, gol, sau in inchisoare si Ti-am aratat mila? Atunci, Domnul Se va ridica in apararea lor impotriva invinuirilor pe care singuri si le vor aduce. El le va spune: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).

Dupa cum vedem, Domnul ii miluieste si ii indreptateste pe drepti prin viata lor ce dreapta si le daruieste nemasurat mai mult decat s-ar fi putut astepta ei.

Dupa aceea, intorcandu-se catre cei de-a stanga, va spune: “N-ati hranit nici unul dintr-acesti frati ai Mei mai mici, nu le-ati dat de baut, nu le-ati aratat mila: inseamna ca nici pentru Mine nu ati facut nimic, si ca atare meritati chinul vesnic” (v. Matei 25, 46).

De ce aceasta osanda aspra? Pentru ca n-au facut lucrul cel mai important dintre toate: n-au raspuns la nevoia aproapelui in numele lui Hristos.

Ce inseamna sa imparti bucata de paine cu cel flamand in Hristos? Inseamna ca inima ta sa raspunda cu impreuna-patimire la foamea si durerea lui, sa traiesti amarul lui ca pe al tau propriu, sa suferi impreuna cu el ca impreuna cu un frate in Hristos si, in fine, sa imparti cu el ceea ce ti-a trimis Domnul si ai la indemana. Ca vesnica pilda de ajutorare a celui bolnav ni se arata samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui ranit tot ce avea (v. Marcu 10, 30-37).

Se poate intampla sa nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, insa in vremea noastra este nevoie nu atat de aceasta bogatie, cat de bogatia inimii, de darurile milostivirii noastre, impreuna-simtirii si rugaciunii noastre launtrice. O, daca ne-am iubi catusi de putin u

nii pe altii intru Hristos, daca am avea impreuna-simtire unii fata de altii, daca ne-am respecta cu adevarat, atunci s-ar gasi cai si mijloace sa sa ne intrajutoram – si atunci Raiul ar incepe inca de aici, de pe pamant, si nu ne-ar mai fi frica sa murim!

Dar de ce nu ne iubim unii pe altii? Fiindca nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu il putem iubi nici pe aproapele. Pe Dumnezeu nu-L iubim fiindca avem credinta slaba. De asta nu-L simtim pe Dumnezeu in inima noastra, de asta nu traim in El si nu-L cunoastem, fiindca citim putin Evanghelia si nu intelegem in Duumnezeu toate intamplarile si lucrurile din viata noastra, nu intelegem ca toate ne sunt trimise prin purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Trec zile, saptamani, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu meditam la viata noastra, nu ne inmuiem inima – iar inima pe care ne-o incalzeste dragostea de Dumnezeu va fi rece si fata de aproapele, si in locul dragostei se va cuibari in ea vrajmasia, in locul milei si al dorintei de a ajuta – ura, bucuria rautacioasa. Atunci ne pregatim singuri osanda viitoare: “Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila (Iacov 2, 13).

Doua porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Marcu 12, 30-31).

Cine este aproapele nostru? Toti cei langa care traim, muncim, cu care ne intalnim, care au nevoie de dragostea nostra, de ajutorul nostru, de rugaciunile noastre. Potrivit credintei noastre crestinesti, suntem cu totii frati si surori, alcatuind o singura familie in Hristos. Nimeni nu ne e strain. In spatele fiecarui semen al nostru sta Hristos Insusi. Daca nu aratam dragoste aproapelui, n-o aratam nici lui Hristos. Domnul Insusi ne-a vorbit despre asta foarte simplu si limpede, in cuvintele pe care le-am ascultat si noi astazi la Liturghie.

Deci sa ne amintim intotdeauna aceste spuse ale Mantuitorului. Sa Il rugam sa dea viata inimilor noastre prin dragostea de oameni. Sa-I cerem sa ne daruiasca “pocainta mai inainte de sfarsit” si “raspuns bun” la cea de-a Doua si Slavita a Lui Venire, ca sa auzim, cuvintele aducatoare de fericire:

Veniti, binecuvintatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita voua de la intemeierea lumii!

Amin.

II. Cel ce face bine saracului da imprumut lui Dumnezeu

Astazi Sfanta Biserica ne aminteste istorisirea evanghelica despre Infricosata Judecata.

Expresia exterioara a acestei Judecati va fi impartirea oamenilor in doua grupe: dreptii vor fi asezati de-a dreapta, iar pacatosii de-a stanga Tronului lui Dumnezeu.

La aceasta Judecata se va da in vileag ce a facut fiecare. Acolo se va dovedi ca fiecare din faptele sale va fi gasit drept sau va fi osandit (v. Matei 12, 37). In lumina Judecatii lui Dumnezeu se va descoperi adevarata fata si starea morala a fiecarui om – si pacatosii, care pe pamant au trait in robia patimilor, nu se vor putea indreptati nicidecum.

Ei chiar si la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednica de osanda, incercand sa se dezvinovateasca prin aceea ca nu au recunoscut in ceilalti oameni pe “fratii mai mici” ai lui Hristos si de aceea n-au facut faptele milostivirii.Tocmai de asta vor si merita osanda la “chinul vesnic” (Matei 25, 46).

Ce pacatosi sa fie acestia? Sunt cei ce n-au vrut sa gaseasca si sa dea loc in inima lor Domnului, cum a facut Zaheu, care n-au vrut sa-si curete constiinta prin pocainta, cum a facut vamesul care s-a pocait in templu, care n-au vrut sa strabata intreaga cale complicata a intoarcerii sufletului care se pocaieste la Tatal Ceresc, cum a facut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca si cum nu ar fi Dumnezeu, si omul e ca si cum nu ar fi om, si viata n-ar fi cale a mantuirii, n-ar fi lucrare a dragostei si a milostivirii, ci goana nebuneasca dupa slava desarta, dupa mangaieri si placeri lumesti.

Care dintre noi, fratilor si surorilor, nu este aproape de starea acestor pacatosi, de mangaierile si de placerile lor lumesti? Dar istorisirea evanghelica despre Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu ce ne invata? Ne invata ca, urmand dreptilor, sa facem lucrurile dragostei si milostivirii, ingrijindu-ne nu numai de noi insine, ci si de ceilalti (v. Filipeni 2, 4).

Nimic nu-I place atat de mult lui Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ca o viata care aduce folos tuturor.Tocmai de aceea ne-a dat si darul cuvantului, si maini, si tarie trupeasca, si minte, si pricepre: ca sa intrebuintam toate acestea spre mantuirea noastra si folosul aproapelui“.

Dar cum sa intrebuintam puterile noastre spre folosul aproapelui? Avand constiinta faptului ca facem binele nu pentru lauda si slava omeneasca, ci pentru ca aproapele nostru este “frate mai mic” al lui Hristos (v. Marcu 9, 41). Iar asta inseamna ca trebuie sa facem toate faptele milostivirii in numele lui Hristos, oricat ar fi ele de mici. De pilda, cand dam un banut aproapelui care il cere in numele lui Hristos, sa ne aminitim ca il dam lui Hristos Insusi si, dupa cum spune Inteleptul, dam imprumut lui Dumnezeu (Pilde 19, 17). Deci, iubitii mei in Hristos, sa facem din toata inima faptele milostivirii, socotind pierduta ziua in care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba buna, fie impartasindu-i din inima necazurile si suferintele, fie mijlocind prin rugaciune pentru el inaintea lui Dumnezeu.

Sa aratam milostivire in numele lui Hristos, intru slava Tatalui Ceresc, Care Milostiv este (v. Luca 6, 36) si le arata mila chiar celor ce dau de pomana doar o cana de apa (v. Marcu 9, 41). Sa ne amintim totdeauna de moartea noastra si de Judecata lui Dumnezeu, ca sa nu pacatuim; curatindu-ne prin pocainta, sa ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.

In zilele Postului Mare, Sfanta Biserica ne va chema la aceasta innoire launtrica, la harica unire cu Domnul, la crestineasca dragoste de frati si milostivire.

Nu ne lasa, Doamne, sa ramanem nepasatori la aceasta chemare a Sfintei Biserci! Ajuta-ne, Doamne, sa ne ridicam pe calea pocaintei si a renasterii duhovnicesti! Amin.

III. Sa alegem calea dreptatii si a milostivirii

Ca doua aripi, ne inalta mai presus de toata faptura doua nazuinte, cele mai adanci ale noastre: nazuinta spre nemurire si nazuinta spre dreptate. De cand exista neamul cel ganditor al oamenilor, acestia sunt sfasiati de intebarea chinuitoare: “Ce se savarseste pe pamant? De ce raii o duc bine, iar cei buni, blanzi, linistiti, sunt prigoniti si sufera?” Aceasta intrebare nu si-a primit inca raspunsul, insa il va primi – il va primi cand Domnul si Dumnezeu nostru va face Infricosata si Dreapta Sa Judecata.

De mii de ani se revarsa neincetat lacrimile celor necajiti si impilati, si daca ar fi sa adunam toate aceste lacrimi si sa le varsam in mari, marile n-ar mai incapea intre tarmurile lor si ar ineca intreg uscatul – iar Dumnezeu tine socoteala tuturor lacrimilor celor ce sufera fara vina. Si cate faradelegi nu s-au savarsit in tot timpul acesta, incepand din vechimea cea mai indepartata!

Sfantul Ioan Teologul scrie in “Apocalipsa” ca a vazut langa Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorati pentru Cuvantul Dumnezeiesc si a ascultat cum strigau ei catre Dumnezeu: “Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate, nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru? (Apocalipsa 6, 10).

Dar indelunga rabdare a Domnului este uimitoare, si noua ni se pare ciudat, de neinteles, pentru ce El nu face inca razbunare asupra tuturor nelegiuitilor, de ce rabda raul strigator la cer de pe pamant. Sfantul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu urmatorul raspuns la aceasta intrebare:

Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12).

Domnul rabda, asteptand Ziua Infricosata despre care a prezis:

Fiul Omului, cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant? (Luca 18, 8).

Daca sufletul nostru nu rabda ca raufacatorii sa ramana nepedepsiti, iar dreptii sa fie totdeauna impilati, asta inseamna ca este neaparata nevoie de nemurire atat pentru cei rai, cat si pentru cei drepti, fiindca doar asa pot ei primi rasplata vesnica, pe care n-au primit-o in timpul vietii pamantesti.

Oare nu auziti in fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor:

Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Imaparatia cerurilor. Fericiti veti fi cand ca vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 6, 11-12)?

In cer, in viata vesnica, dreptii vor primi cu mare bucurie rasplata pentru tot ce au suferit in aceasta viata.

Judecata lui Hristos va fi intr-adevar infricosatoare, dar ea va fi si dreapta, fiindca nu este cu putinta sa calci nepedepsit legea dragostei si a dreptatii. Va fi infricosatoare, fiindca la ea se vor aduna nenumarati oameni ce au trait pretutindeni, de-a lungul intregii vremi scurse de la intemeierea lumii. Nici daca ei n-au auzit vreodata vestea cea buna a lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, nu vor avea indreptatire, fiindca natura insasi ni-L arata prin toate ale ei pe Dumnezeu, si din ea ar fi putut sa inteleaga si sa vada limpede Pronia lui Dumnezeu, ce carmuieste toate.

In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cum ii va judeca Domnul pe oameni la Infricosata Judecata. El va da rasplata vesnica dreptilor, care au facut totdeauna faptele dragostei si ale milostivirii, si ii va numi blestemati si ii va trimite in focul vesnic pe cei ce niciodata n-au fost milostivi.

De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai dupa milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindca este cea mai inalta dovada a dragostei si a impreuna-patimirii fata de oameni. Dar cine este plin de drgoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au indragit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mantuirea ei, Si-a dat de bunavoie viata in chinuri groaznice pe Cruce ca sa rascumpere pacatele noastre, ca se ne arate calea pe care trebuie sa mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptatii.

In viata sunt doua cai: pe de o parte calea binelui si a dreptatii, pe de alta calea raului si a nedreptatii. Si fiecare alege una dintre ele. In lume si in viata omeneasca totul se petrece dupa legea dezvoltarii neintrerupte. Nimic nu ramane neschimbat, totul curge, totul se schimba, dupa cum a spus un intelept din Antichitate. Totul se dezvolta si se perfectioneaza – si daca omul alege calea binelui si a dreptatii si o urmeaza nebanuit, el se perfectioneaza in aceasta directie si devine vrednic sa isi continue dezvoltarea in viata vesnica. Iar daca omul alege calea raului si a nedreptatii, in aceasta viata inima si mintea lui se cufunda tot mai mult in rau si in nedreptate. Prin urmare si in viata vesnica va continua dezvoltarea lui in aceasta directie. Dar unde isi va continua el cufundarea in noianul raului, daca nu in locul cel infricosator, pregatit diavolului si ingerilor lui? Cumplita este soarta pacatosilor nepocaiti!

Deci sa alegem calea dreptati isi s-o urmam! Dar ce inseamna a alege calea dreptatii? Inseamna a implini legea lui Hristos, fiindca toata dreptatea se cuprinde in aceasta sfanta lege dumnezeiasca.

Psalmistul David striga astfel catre Dumnezeu:

Dumnezeul razbunarilor, Dumnezeul razbunarilor cu indrazneala a statut. Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri. Pana cand pacatosii, Doamne, pana cand pacatosii se vor fali, vor spune si vor grai nedreptate, vor grai toti cei ce lucreaza fara de lege?Pe poporul Tau, Doamne, au impilat, si mostenirea Ta au apasat-o” (Psalmul 93, 1-5).

Insa Domnul, Care intaia data a venit ca Miel la junghiere, propovaduind dragostea, blandetea si milostivirea, Se va scula si va veni a doua oara – va veni ca Judecator Drept, cu nenumarate cete de ingeri, si va face Judecata Sa Infricosatoare. Amin.

(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

 sursa