Predica Sfantului Nicolae al Ohridei (Velimirovici) la Duminica intaia dupa Rusalii

“Trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg”.

1

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde?
Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi?
Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme?
Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă“ (Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.
După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30). Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”,

întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.
Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Insuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc si înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Si poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Insuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii si a toate neamurile laolaltă şi în fata Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este si credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Inseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa noastră decât înşişi tatăl si mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.
Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?
Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Insuşi ne-a poruncit această dragoste! El Insuşi Si-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânete?”.
Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urma. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace”.

In astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părintii?

Hristos sau copiii ?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Si n-o poţi lua acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi si pe ai tăi si te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi şi ei si pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, il va tăgădui si pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.
Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca el nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţa apostolilor că este grea clipa hotărârii. Si a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevarat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrănii şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte si îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tata. „La voi însă”, şi la ai voştri, „si perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

1

Insă „tată si mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.
Câtă vreme nu Il cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul:

„Şi cel ce nu-şi ia crucea si nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie – şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe:

„Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi”(Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou – îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Si tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu intru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

1

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă?”

Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe”(Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri – ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi“, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.
Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.1Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate timpurile:

„Şi oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnica”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos?

Nu se află si în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele si ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin – încă de la începutul lucrării lor apostolice – au primit, cu toţii, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
In înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi si surori, tată, mamă si soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi – Duminica tuturor Sfinţilor.

1

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii si de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori si învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se si pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.
Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-însii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri si în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută si nouă, ca să nu fim ruşinaţi, ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se salăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la paşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă si Se slăveşte întrînsii!”

1

„Si mulţi dintai vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit şi se împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Infricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiţi si de lume a fi ultimii, se vor inălţa si vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are si un înţeles lăuntric.

In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.
Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.
Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.
Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.
Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă.Cu Tine avem toate si putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.
Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: Nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Evanghelia urmării lui Hristos)

1

Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii); 

„În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.”
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume şi pururea însetând de mântuirea sufletelor omeneşti, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită, a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înţelepciunea Lui negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi, printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicându-i: „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 23).
Să vedem ce înseamnă a ne ruga „în duh“?
Rugăciunea cu fapta
A ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup. Când mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută, se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: „Toate poruncile Tale sunt adevăr“ (Psalm 118, 86).
„Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici“
Să vedem cine era această femeie şi cum a fost câştigată de Mântuitorul pentru împărăţia cerurilor. Samarineanca şi toţi locuitorii din provincia Samaria făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de Templul din Ierusalim şi respectând numai primele cinci cărţi ale lui Moise. De aceea, între iudei şi samarineni era o veche duşmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alţii. De aceea a şi refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, Care i-a zis: „Dă-Mi să beau!“. Pe lângă credinţa ei rea, samarineanca era şi o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbaţi în desfrânare şi acum avea pe al şaselea. Însă, cu toate că era eretică în credinţă şi desfrânată în fapte, ea aştepta venirea Mîntuitorului în lume, era însetată de „apa vie“ a credinţei în Hristos şi se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.
Să vedem acum în ce fel a vânat Mântuitorul la credinţă pe samarineanca aceasta păgână şi păcătoasă.
Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii „apa cea vie“, adică învăţătura Sfintei Evanghelii. Şi după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit şi rugător: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez“ (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencei, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia şi fapta bună, căci credinţa, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Şi cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie şi în căinţa păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusinţă duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conştiinţa să-şi mărturisească singură păcatele. Căci, după ce i-a zis femeii: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici“, samarineanca a mărturisit: „Nu am bărbat“, adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbaţi şi acum trăiesc în fărădelegi cu altul!
„Nu cumva acesta este Hristosul?“
Vedeţi cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeţi cât de mare este puterea Spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, şi-a recunoscut păcatele şi a cerut „apa cea vie“, adică Botezul creştin, harul Duhului Sfânt şi învăţarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare creştin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele şi striga în auzul tuturor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El“ (Ioan 4, 29-30).
Vedeţi cum o femeie păcătoasă a reuşit să tragă la credinţa în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toţi, mamele şi credincioşii noştri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele şi familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii şi soţii lor în sărbători la biserică sau la Spovedanie în sfintele posturi? Dar cât de puţin îşi împlinesc credincioşii noştri această datorie!
Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, aşa cum citim în Vieţile Sfinţilor, pe 26 februarie, şi în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotini. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei, Iosif şi Fotinos, şi surorile ei, Fotis şi Fotos. Apoi, râvnind pentru Hristos, au plecat toţi la Cartagina şi de acolo la Roma, predicând cu bărbăţie cuvântul Evangheliei şi convertind pe mulţi să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta, împăratul roman Nero i-a aruncat pe toţi în temniţă, chinuindu-i cumplit. Apoi, văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele şi se face pomenirea lor la 26 februarie.
Apa vie a dreptei credinţe
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecţie de catehizare creştină şi o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toţi. În această Evanghelie, preoţii învaţă cu câtă înţelepciune trebuie să câştige sufletele oamenilor pentru viaţa veşnică, ştiind că nu este meşteşug mai mare şi mai greu decât acela de a vâna pe cei păcătoşi la pocăinţă. În Evanghelia de astăzi, creştinii buni învaţă că „apa cea vie“, dătătoare de viaţă a credinţei ortodoxe şi toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieţii, care este Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm şi să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele şi să-I cerem iertare şi mântuire.
(Părintele Cleopa ILIE – Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)

Predica Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII SAMARINENCE

Poti ramane oare linistit sau nepasator cand auzi discutia Domnului Iisus Hristos cu femeia samarineanca?
Se umplu inimile noastre de umilinta, de uimire in fata misterului si a profunzimii cuvintelor Lui rostite in timpul acestei discutii. Este una dintre cele mai importante si profunde discutii ale Domnului Iisus Hristos, scrisa in Evanghelie.
Domnul mergea pe jos din Ierusalim in Galileea – mergea pe o vreme torida, prin munti, si a obosit. In amiaza fierbinte, S-a asezat sa Se odihneasca la fantana lui Iacov, in apropiere de orasul Sihar, in Samaria. Şi iata, aici a venit si femeia samarineanca sa scoata apa din fantana. Iisus i-a cerut sa-I dea apa sa bea. Samarineanca s-a mirat: Cum, Tu, Care esti iudeu, ceri sa bei de la mine, care sunt femeie samarineanca? Pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii (Ioan 4, 9). Domnul i-a raspuns cu cuvinte uimitoare: Daca ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care iti zice: Da-Mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie (Ioan 4, 10).
Samarineanca n-a inteles nimic. Ea L-a crezut pe Domnul Iisus Hristos un calator iudeu obisnuit.
Cum spune El aceasta, ca ea trebuie sa ceara apa vie? Ce fel de apa vie? Ii spune atunci cu uimire Domnului:
Doamne, de unde dar ai apa cea vie? Nici galeata nu ai, iar fantana este adanca. Esti Tu cumva mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat aceasta fantana?
Domnul Iisus Hristos ii raspunde:
Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarasi va inseta, dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da Eu se va face intr-insul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica.
Samarineanca nici acum nu intelege nimic. Se gandeste numai la apa proaspata. Este uimita de faptul ca Domnul ii poate da ei o asemenea apa, dupa care nu va mai trebui sa rabde setea, si Il roaga: Doamne, da-mi aceasta apa, ca nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot! Ea nu intelegea despre ce fel de apa vie ii vorbea Domnul Iisus Hristos.
Dar despre ce ii vorbea El?
Nu despre o apa obisnuita, nu despre aceea de care are nevoie trupul nostru, precum si tot ce este viu, nu despre aceea fara de care se usuca totul, moare totul, fara de care pustiurile raman fara de roada. El vorbea despre acea apa la care nu gandea samarineanca, apa care ii era complet necunoscuta. El vorbea despre apa datatoare de viata vesnica. Despre ea a vorbit mai apoi si Sfantul Apostol Ioan Teologul in Apocalipsa sa, reprezentand Ierusalimul ceresc. In acest Ierusalim ceresc el a vazut un rau curat, luminos ca cristalul, care izvora de la Tronul lui Dumnezeu si al Mielului si Pomul Vietii, care crestea pe malurile lui, pom care aduce in fiecare luna roade si cu aceste roade tainice se hranesc toti dreptii care s-au invrednicit sa intre in Noul Ierusalim. Şi Domnul vorbea despre apa vietii, care curge de la Tronul Tatalui si Tronul Fiului. A mai vorbit despre aceasta si in timpul injumatatirii sarbatorii Cincizecimii, in templul din Ierusalim. Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea! (Ioan 7, 37). Cel care va bea apa pe care Domnul o va da, din pantecele lui vor curge rauri de apa, care dau viata.
Ce fel de apa este aceasta apa a vietii? Ce fel de apa minunata este aceasta despre care vorbea Domnul Iisus Hristos?
Ştiti ca fara apa nu poate exista nimic viu, ca fara de apa nu este posibila nici viata trupului nostru, fiindca de apa depind acele procese complexe care se petrec in organismul nostru, unde totul este in miscare, si aceasta miscare constituie esenta tuturor acestor procese care se petrec in toata lumea, nu doar in trupurile celor vii.
In natura, legea miscarii continue este o lege fundamentala – totul se misca, totul curge, totul se schimba, nimic nu se odihneste. Chiar si piatra, care pare statica, se schimba, fiindca in adancimea ei se petrece o miscare nesfarsi­ta. Aceasta miscare, ca sa poata aparea si sa continue, trebuie sa fie sub autoritatea fortei miscatoare, de la care provine orice miscare.
Turbinele de apa aduc in miscare masinile elecrice si genereaza curentul electric, si cu ajutorul electricitatii totul este adus in miscare. S-a stabilit ca miscarea electrica este baza oricarei miscari.
Şi in duhul nostru se petrece un proces neincetat de miscare, si aceasta miscare este indreptata spre viata vesnica, in asa fel incat sa se desavarseasca du­hul nostru, si, desavarsindu-se, sa se apropie de Duhul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa infaptuiasca scopul cel mai inalt al existentei sale.
Aceasta miscare este cresterea noastra duhovniceasca, este miscarea pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos, pe calea binelui, a virtutilor, a milostivirii, a inchinarii in fata lui Dumnezeu. Aceasta miscare este forma cea mai inalta a miscarii in intreaga lume, si pentru ea este nevoie de un izvor.
Iata, despre acest izvor al vietii duhului, al miscarii noastre in lucrarea desavarsirii duhului, ii vorbeste Domnul Iisus Hristos samarinencei. Despre apa care curge in viata vesnica, care ne serveste drept sursa a energiei in directia binelui, spre Tronul lui Dumnezeu – despre har vorbea Domnul Iisus Hristos samarinencei.
Ea, desigur, nu L-a inteles. Dar noi ne vom aminti si vom sti ca in viata noastra, in viata duhului nostru, trebuie sa existe o miscare continua, care sa ne apropie de Dumnezeu Insusi, de Duhul lui Dumnezeu. Nu poate si nu trebuie sa ramana nici un crestin fara de activitate in plan duhovnicesc.
Apostolul Pavel spune despre sine: Eu nu ma consider pe mine ca sunt cineva. El mergea intotdeauna inainte pe calea spre Dumnezeu. Aceasta este o porunca si pentru noi – porunca umblarii duhului nostru pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos.
Samarineanca n-a inteles nimic despre apa vie, dar a ramas uimita de cuvintele lui Hristos. Apoi Domnul i-a poruncit: Du-te si cheama-l pe barbatul tau si vino aici! Ea a raspuns: N-am barbat! Iisus a spus: Drept ai spus ca n-ai barbat, pentru ca cinci barbati ai avut, si cel pe care il ai nu-ti este sot! Samarineanca gandea uimita: „Inseamna ca este proroc, doar El mi-a spus tot ce s-a intamplat in viata mea!” Şi ordinea gandurilor ei se schimba. Daca acesta este proroc, atunci trebuie sa vorbesc cu El ca si cu un proroc. El poate sa indeparteze toate indoielile mele. Şi adauga: Doamne! Vad ca Tu esti proroc. Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte. Iar voi spuneti ca locul unde trebuie sm inchinam este in Ierusalim.
La evrei exista o singura sinagoga, in Ierusalim, si doar acolo trebuiau sa fie savarsite arderile de tot. Iar samarinenii se inchinau lui Dumnezeu pe Muntele Garizim, in Samaria.
Domnul i-a vorbit samarinencei: Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui… Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar, ca astfel sunt inchinatorii pe care Tatal ii cauta. Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie ca in duh si in adevar sa I se inchine (Ioan 4, 21-24).
Aceste cuvinte ale Domnului, desigur, nu se potriveau constiintei oamenilor de atunci – nici a iudeilor, nici a samarinenilor. Deoarece Legea Veche a lui Moise a fost intr-o mare masura una a ritualurilor. Ea continea adevaruri ale cunoasterii lui Dumnezeu, diferite porunci, dar in acelasi timp prescria o multime de ritualuri. Iudeii gandeau ca mantuirea consta in a indeplini toate ritualurile prescrise de Lege, printre care participarea la sarbatoare in templul din Ierusalim. Ei nu intelegeau ca exista si o alta forma de inchinare adusa la Dumnezeu – inchinarea in duh si in adevar.
De ce s-a dat iudeilor aceasta Lege Veche despre care va vorbesc? De ce in mare masura era o lege a ritualurilor? Pentru ca acest popor era pe drumul istoric al dezvoltarii omenirii aflata la varsta prunciei duhovnicesti. Precum pruncii sunt hraniti cu lapte, la fel si acestui popor inca prunc trebuia sa-i fie data o lege pe care sa o poata intelege – legea ritualurilor. Dar in spatele acestor ritualuri, in profunzimile acestei legi, erau ascunse marile taine ale cunoasterii lui Dumnezeu.
Ce inseamna sa te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar? Cum trebuie sa intelegem aceste cuvinte profunde ale Domnului?
Dumnezeu este Duh, si omul este duh. Marginit in trupul sau, omul este o particica a Duhului lui Dumnezeu. Inchinarea lui Dumnezeu trebuie sa fie inchinarea Duhului lui Dumnezeu izvorata din duhul omenesc. Inchinarea trebuie sa reprezinte comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Inchinarea trebuie sa se savarseasca in adevar.
Ce este adevarul ati auzit din gura lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. El este Adevarul, El este descoperirea Adevarului Dumnezeiesc in lume.
Slujirea lui Dumnezeu in adevar trebuie sa constea in mersul spre acel Adevar Dumnezeiesc pe care l-a aratat lumii Domnul Iisus Hristos, mersul pe acea cale a suferintelor, pe acea cale a nevointelor duhovnicesti pe care ne-a ararat-o noua Domnul.
Cu duhul infierbantat de dragostea fata de Dumnezeu, de credinta inflacarata in Domnul, de iubirea fata de Dansul, trebuie sa ne avantam tot inainte, precum s-a avantat Sfantul Apostol Pavel, trebuie sa intram tot mai mult in comuniune stransa cu Duhul lui Dumnezeu.
Aceasta comuniune va fi cu putinta doar celor care isi vor curati duhul si il vor sfinti cu pocainta, cu rugaciune neincetata, cu o pornire permanenta de a implini poruncile lui Hristos. Un astfel de duh va avea cea mai nemijlocita, cea mai reala comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. In aceasta va consta slujirea lui Dumnezeu in duh si in adevar, despre care vorbea Domnul Iisus Hristos. Iata ce inseamna aceste cuvinte profunde si sfinte ale lui Hristos!
Nefericitii sectanti, care pier din pricina mandriei lor, inteleg aceste cuvinte ale Domnului total gresit. Ei resping orice slujba adusa lui Dumnezeu, resping Biserica, Tainele, gandesc ca lor le este accesibila fara ajutorul de Sus comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu cauta harul lui Dumnezeu in Tainele crestine, au plecat din Biserica, si-au inventat propriile moduri de slujire – salbatice, absurde. Nefericitii hlasti, care nu sunt putini in dioceza noastra, considera ca pot atrage la ei Duhul lui Dumnezeu cu dansuri nerusinate si cu strigate, cu fuga in cerc, fapt ce-i aduce la extaz. Cand ajung in aceasta stare penibila, spun: „A dat Sfantul Duh peste noi!“
Iata pana la ce nivel de pervertire ajung sectantii, care nu inteleg adevaratele cuvinte ale lui Hristos! Dar noi le intelegem si ne vom aminti intotdeauna ca fara aceasta apa vie nu este posibila viata noastra, nu este posibila apropierea duhului omenesc de Duhul lui Dumnezeu. Vom cauta intotdeauna acest izvor al apei celei vii.
Cuvinte minunate, simple a spus despre aceasta predecesorul nostru pe scaunul Tambovului, Teofan Vasinskii Zavoratul:
„La odovanie se aude chemarea Domnului: Cel ce inseteaza sa vina la Mine si sa bea! Daca este asa, sa mergem toti la El! De orice ar inseta cineva, doar sa nu fie potrivnic Duhului Domnului, si numaidecat va primi ceea ce ii este necesar. Cei ce inseteaza de cunostinta merg spre Domnul, fiindca El este singura lumina care cu adevarat lumineaza pe tot omul. Cei ce inseteaza de curatire de pacate si de potolirea focului constiintei – merg spre Domnul, fiindca El a ridicat pacatele intregii lumi pe lemnul Crucii si a sters zapisul lor. Cei ce inseteaza de linistea inimii merg la Domnul, fiindca El este o adevarata comoara, stapanirea careia ii va face sa uite toate lipsurile si sa dispretuiasca toate bunurile, ca sa-L aiba pe El Unul. Cui ii trebuie putere – la El este toata puterea. Cui ii trebuie marire – El are toata marirea mai presus de lume. Cui ii trebuie libertate – El este daruitorul adevaratei libertati. El va rezolva toate nedumeririle, va strica toate firele patimilor, va indeparta toata intristarile, va da solutii tuturor obstacolelor, ademenirilor si uneltirilor vrajmasului si va netezi calea vietii noastre duhovnicesti. Sa ne apropiem toti de Domnul!”
Sa urmam acest indemn, precum si pe cel al Sfantului Proroc Isaia, care cu mult timp inainte, cu 700 de ani inainte ca lumea sa auda cuvintele lui Hristos despre apa vie, vorbea despre ea: Voi, cei insetati, mergeti la apa; iar voi, toti cei ce nu aveti argint, duceti-va, cumparati si mancati; duceti-va, cumparati vin si lapte fara bani sau pret! (Isaia 55,1) El ne cheama pe toti la izvorul vietii, ca in dar sa mergem sa bem apa vie, sa mergem sa scoatem apa din izvorul mantuirii si al vietii vesnice.

Sa mergem toti pe aceasta cale pe care ne-a aratat-o Sfantul Proroc Isaia. Sa fie inchinarea noastra adusa lui Dumnezeu o adevarata inchinare in duh si in adevar.
Sa fie viata noastra o aspiratie continua spre adevarul lui Hristos, o neobosita miscare pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos! Atunci va creste duhul nostru, atunci va dobandi viata vesnica in Duhul lui Dumnezeu, la Tronul lui Dumnezeu Insusi”.
(sursa: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)
http://tezaurul-ortodox.com

Din predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA SLABANOGULUI DE LA SCALDATOAREA VITEZDA: “Iata Omul care a venit pentru om!”; “Mila este mai de pret decat orice fel de punere in lege pe dinafara”

               

Predică la duminica a IV-a după Paști – despre minunea de la scăldătoarea Vitezda

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
“Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.
Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând, fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.
Binecuvântat este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa iar nu prin dreptatea Sa. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire prin suferinţă. Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului şi de moarte.
[…]
Sfintele Scripturi şi istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferinţă care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte o asemenea pildă de mare şi îndelungă răbdare în suferinţă. Şi nu numai aceasta; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ţinea de treizeci şi opt de ani, îndurând-o cu răbdare şi nădejde, Evanghelia de astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întăreşte – două mari taine. Prima, că omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, şi suferinţa sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele: “Ia-ţi patul tău şi umblă!” În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni şi puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din privelişte de către învelişul subţire, în suferinţă, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o dată. Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curăţarea; dar nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori Vitezda, şi-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3:1, 32; 12:39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai foloseşte acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se foloseşte timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi căutau vindecarea în scăldătoare, aşa cum se vede în următoarele cuvinte:

În acestea zăcea mulţimea de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
[…]
Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei omeneşti care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă gândiţi că povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu viaţa voastră.
În cele cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi fărădelege, gânduri bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor cât şi al oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se foloseşte de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; şi când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, a dus departe stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor.
“Şi oile ascultă de glasul Lui … şi oile merg după El căci cunosc glasul Lui (Ioan 10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
HristosVindecaLaVitezda1Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns:
Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Domnul cel înţelept a văzut mai dinainte şi de departe unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă şi a străbătut drumul până în ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în ţara aceea doi oameni îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că Îl aştepta lucrare mare în locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoaşterea şi înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei care Îl însoţeau, ci pentru acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârşească asupra lui.
Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
“Voieşti să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci şi opt de ani. “Doamne, nu am om!” Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmpla de treizeci şi opt de ani! “Nu am om“, şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim – de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte, doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă, dar “eu nu am om“. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar “eu nu am om“. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune: “eu nu am om“.
Iată un om – singurul Om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

duminica-slabanogului-vitezda-11306714299.jpg

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor şi să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduieşte fără nici un mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile Sale, le dăruieşte lor daruri în chip nemijlocit.

Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: “crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om“. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţă: El i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.
Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete nesimţitoare! O, ce inimi învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăşi om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătăţii; în loc să se ridice întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioşi că omul a fost împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om de nimic în zi de sâmbătă?”
El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează deloc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?

Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească, şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut. Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmplă adesea. În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.
După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Vindecându-i trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă, arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Nu se ştie ce fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim aceasta, pentru că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă o întoarcere de la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăinţă adâncă, trebuie să aducă suferinţă şi durere mai curând sau mai târziu. “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei. Dacă ai putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin necunoaşterea îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a întâmplat ţie aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

vitezda57660855.jpg

El spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?

Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi, prin moarte, pentru a birui moartea. Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)
integral pe blogul dedicat Sfantului Nicolae Velimirovici

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica in Duminica Slabanogului de la Vitezda- Sfantul Ignatie Brinacianinov

Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau (Ioan 5, 14).

Astfel de porunca a dat Domnul slabanogului vindecat de El, precum am auzit astazi in Evanghelie.

Iubiti frati! Aceasta porunca a Domnului are pentru noi o insemnatate dintre cele mai mari. Ea ne vesteste ca suntem supusi bolilor si celorlalte necazuri ale vietii pamantesti pentru pacatele noastre. Si cand Dumnezeu ne izbaveste de boala sau de alt necaz, iar noi incepem sa ducem iar viata pacatoasa, iarasi suntem supusi unor necazuri, mai grele decat pedepsele dintai trimise asupra noastra de Dumnezeu.

Pacatul este pricina tuturor necazurilor omului, atat in timp, cat si in vesnicie. Necazurile alcatuiesc o urmare oarecum fireasca, o insusire oarecum fireasca a pacatului, la fel cum suferintele pricinuite de bolile trupesti alcatuiesc o insusire nedespartita a acestor boli, o lucrare proprie lor. Pacatul, in intelesul larg al cuvantului, cuprinde toti oamenii, pana la unul; unele pacate alcatuiesc jalnica mostenire a unor intregi obsti omenesti; in fine, fiecare om are patimile sale aparte, pacatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Pacatul, in toate aceste felurite chipuri, slujeste drept temei al tuturor necazurilor si nenorocirilor carora le este supusa omenirea indeobste, le sunt supuse obsti intregi, le este supus fiecare om in parte.
Starea de cadere, starea de moarte vesnica, de care este molipsita, lovita, omorata intreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte pacate omenesti, atat obstesti, cat si ale fiecaruia in parte. Firea noastra aruncata in netocmire de otrava pacatului a dobandit insusirea de a pacatui, a dobandit inclinarea catre pacat, s-a supus silniciei pacatului, nu poate sa nu dea nastere la pacate, nu poate sa se descurce fara el in nici unul din chipurile lucrarii sale. Nici unul dintre oamenii neinnoiti duhovniceste nu poate sa nu pacatuiasca, chiar daca ar voi sa nu pacatuiasca (Romani 7, 14-25).
Trei pedepse sunt randuite de dreapta judecata a lui Dumnezeu intregii omeniri pentru pacatele intregii omeniri. Doua dintre ele au fost savarsite deja, cea de-a treia urmeaza sa fie savarsita. Prima pedeapsa a fost moartea vesnica; acesteia i-a fost supusa intreaga omenire in radacina sa, in protoparinti, pentru neascultarea de Dumnezeu in rai. Cea de-a doua pedeapsa a fost potopul, pentru ca omenirea ingaduise ca in ea trupul sa precumpaneasca asupra duhului, pentru ca ea se coborase la viata si treapta de vrednicie a necuvantatoarelor. Cea din urma pedeapsa trebuie sa fie stricarea si sfarsitul acestei lumi vazute, pentru lepadarea de Rascumparatorul, pentru inclinarea hotaratoare a oamenilor spre impartasirea cu ingerii cazuti.
Nu rareori un fel aparte al pacatului cuprinde intregi obsti omenesti si atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arsi cu foc pogorat din cer pentru desfatarea nelegiuita a trupului; israilitenii au fost dati nu o data pe mana celor de alt neam pentru caderea in idolatrie; piatra pe piatra n-a ramas in maretul Ierusalim, care era cladit din pietre minunate, si locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepadarii Mantuitorului si a uciderii de Dumnezeu. Pacatul e molipsitor: greu este pentru un singur om sa tina piept pacatului de care s-a lasat tarata intreaga obste.
O pilda de pedeapsa pentru pacatul facut de om aparte si pedepsit de dreapta judecata a lui Dumnezeu tot aparte vedem in boala indelungata a slabanogului tamaduit de Domnul.
Dupa ce am spus atat cat este neaparata nevoie sa stim si cat putem spune acum despre pacatosenia intregului neam omenesc si despre pacatosenia obstilor omenesti, sa ne intoarcem cu staruinta luarea-aminte asupra pacatoseniei pe care o are fiece om in parte. Aceasta cercetare este pentru noi de neaparata trebuinta si de nemasurat folos. Ea poate avea o inraurire mantuitoare asupra lucrarii noastre, abatand-o de la calea nelegiuirilor, indreptand-o dupa voia lui Dumnezeu. Luminati fiind de legea lui Dumnezeu, invatam ca Dumnezeu, in nemarginita Lui milostivire, este si Judecator cu desavarsire drept, ca El va rasplati negresit pentru viata pacatoasa cu pedeapsa potrivita. Aceasta incredintare ne indeamna sa intrebuintam toate stradaniile cu putinta pentru a ne slobozi atat de inraurirea propriilor patimi, cat si de cea a obiceiurilor pacatoase ale societatii in care traim, pentru a ne izbavi de pedepsele vremelnice si vesnice ale lui Dumnezeu.
Sfintii Parinti spun cu tarie ca inainte de rascumparare toti oamenii erau stapaniti de pacat, faceau voia pacatului chiar impotriva dorintei lor. Dupa rascumpararea neamului omenesc de catre Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut in Hristos si s-au innoit prin Sfantul Botez nu mai sunt siluiti de pacat, ci au libertate: libertatea de a se impotrivi pacatului sau de a urma indemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunavoie pacatului isi pierd iar libertatea si cad sub stapanirea silnica a pacatului. Cei care sub calauzirea Cuvantului dumnezeiesc duc lupta cu pacatul, se impotrivesc lui, vor dobandi la vremea cuvenita deplina biruinta asupra pacatoseniei. Biruinta asupra propriei pacatosenii este, totodata, si biruinta asupra mortii vesnice.
Cel ce a dobandit-o poate cu usurinta sa se departeze de la obsteasca aplecare spre pacat. Vedem aceasta la sfintii mucenici: dupa ce au biruit pacatul in ei insisi, s-au impotrivit ratacirii poporului, au dat-o in vileag, nu s-au dat in laturi a pecetlui sfanta lor marturie cu sange. Cel tarat si orbit de pacatul propriu nu poate sa nu fie tarat si de aplecarea obsteasca spre pacat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o intelege asa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepadare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevointei impotriva pacatului, al nevointei cu care este indatorat sa se nevoiasca fiecare crestin, sta in lupta impotriva pacatului, in ruperea prieteniei cu el, in biruirea lui in sufletul sau, in minte si in inima, cu care trupul nu poate sa nu aiba impreuna-simtire. „Moartea cea vesnica”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se afla ascunsa inauntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut intru taina inimii de la moarte la viata, acela va fi viu in veci si nu va mai muri nicicand. Chiar daca trupurile unora ca acestia se si despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfintite si vor invia cu slava. Din aceasta pricina numim „somn” moartea sfintilor”.
Sfintii, toti pana la unul (Evr. 12, 8), in ciuda faptului ca au biruit moartea vesnica si au descoperit in sine viata vesnica inca din vremea acestei vieti vremelnice, au fost supusi unor multe si grele necazuri si ispite. De ce? Este firesc ca pacatosii sa atraga asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleste pe alesii Lui, ci le da lovituri? Aceasta intrebare isi afla, potrivit Sfintelor Scripturi si Sfintilor Parinti, urmatorul raspuns. Desi pacatosenia a fost biruita in oamenii drepti, desi moartea cea vesnica a fost nimicita in ei prin adastarea Sfantului Duh, nu li s-a dat ramanerea neschimbata in bine pentru tot rastimpul calatoriei pamantesti: nu li s-a luat libertatea de a alege intre bine si rau. A ramane in bine fara putinta de schimbare este o insusire care tine de veacul viitor.
Viata pamanteasca este, pana in ultima ei clipa, o arena a nevointelor de voie si de nevoie. Imi chinui trupul meu si il supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sarat si sfintit cu harul dumnezeiesc, trup caruia nu i-a adus nici o vatamare cumplita otrava a naparcii, ale carui vesminte lucrau tamaduiri – si un asemenea trup avea nevoie sa fie supus robiei si chinuit pentru ca patimile lui cele omorate sa nu invie si moartea vesnica sa nu prinda viata iarasi! Atata vreme cat crestinul, fie el si vas al Sfantului Duh, calatoreste pe pamant, moartea vesnica poate sa invie in el, pacatosenia ii poate cuprinde iarasi si trupul, si sufletul.
Nevointa proprie insa nu este indestulatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca sa biruie caderea care se cuibareste in fire, care nazuieste neincetat sa ajunga din noua stapana: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajuta cu harul Sau si cu toiagul pedepsei Sale parintesti, potrivit harului fiecaruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o marturiseste – imbolditor trupului, ingerul satanei, ca sa il bata peste obraz, ca sa nu se inalte (II Cor. 12, 7) din pricina preainaltei sporiri duhovnicesti, din pricina multimii descoperirilor dumnezeiesti pe care le primise, din pricina multimii darurilor duhovnicesti pe care le avea, din pricina multimii minunilor pe care le facuse. Firea noastra este atat de vatamata de otrava pacatului ca pana si belsugul harului dumnezeiesc din om ii poate sluji omului drept pricina de trufie si pierzanie. Nu cinstiri, nu slava, nu ascultare fara cartire l-au intampinat pe Pavel atunci cand propovaduia lumii pe Hristos, dovedind adevarul propovaduirii prin semne: ingerul satanei ii pregatea peste tot curse, impotrivire, defaimare, prigoana, necazuri, moarte.
Cunoscand ca toate acestea i se intamplau cu ingaduinta lui Dumnezeu, Pavel striga: Binevoiesc intru neputinte, intru defaimari, in nevoi, in prigoane, intru stramtorari pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel gasea ca este neaparata nevoie sa isi chinuie trupul, ca nu cumva, dandu-i frau liber, sa scoata capul patimile trupesti: ochiul dumnezeiestii Pronii vedea ca e nevoie ca sufletul lui Pavel sa fie aparat de trufie prin necazuri. Chiar firea omeneasca in stare de curatie are ceva trufas, baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare. Iata pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunavoie lipsurilor si necazurilor si, totodata, sunt supusi unor felurite necazuri si ispite cu ingaduinta purtarii de grija dumnezeiesti, care ajuta prin necazuri nevointelor robilor lui Dumnezeu, care pazeste prin necazuri nevointa lor de stricaciunea pacatului.
Calea vietii pamantesti a fost pentru toti sfintii cale foarte ostenicioasa, spinoasa, plina de lipsuri, impresurata de necazuri fara numar. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorati… iar altii prin batjocuri si batai au primit ispitire, inca si prin legaturi si prin temnite; au fost ucisi cu pietre, taiati cu ferastraul, ispititi au fost, cu ucidere de sabie au murit; in cojoace au umblat si in piei de capre, lipsiti fiind, necajiti, de rau suparati – ei, de care lumea nu era vrednica -, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 35-38). Sfantul Simeon Metafrast baga de seama in Viata Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, carora El le-a gatit in ceruri vesnica, neschimbatoare cinste si slava, sa petreaca cinstiti si proslaviti cu cinstire desarta si

vremelnica in aceasta lume stricata si nestatornica”.
De ce? Fiindca nu este om care sa poata trai pe culmea maririi si bunastarii pamantesti fara a ramane nevatamat. Chiar de ar fi cineva de o seama cu ingerii la curatie, si acela se va clatina. In noi, in sufletele noastre, este sadita de cadere putinta noastra de a ne schimba. Nu putem sa nu ne potrivim cu asezarea duhului nostru imprejurarilor in care ne aflam si situatiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pamant sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se marturiseste Prorocul lui Dumnezeu in numele fiecarui om cazut: ma ridica de la pamant, ma rupe de el, ma aduce intru mantuire dreapta Ta, Cuvantul Tau cel atotsfant si Pronia Ta cea atotsfanta, amestecand cu necazuri bunastarea vremelnica si mangaindu-ma totodata cu mangaiere harica, duhovniceasca, ce insufla nazuinta catre cer in inima mea. Fara acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea inclinare, careia nu ma pot impotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi facut sa ma leg cu mintea si cu inima numai si numai de materie si sa ma amagesc in chip cumplit si pierzator pe mine insumi, uitand de vesnicie, de bunatatile cele gatite mie in ea, sa le pierd fara putinta de intoarcere.
Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere fata de Dumnezeu, cu recunostinta, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a caror venire asupra lor a fost ingaduita de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfantul Apostol Pavel, intru necazurile lor; le-au gasit folositoare, neaparat trebuincioase pentru ei; au recunoscut ca Dumnezeu pe buna dreptate si in chip binefacator a ingaduit ca necazurile sa vina asupra lor.

Ei au unit nazuinta voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevarat au binevoit intru pedepsele si invataturile de minte trimise lor de Dumnezeu. Dintr-o astfel de asezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gandi priveau sfintii necazurile care se abateau asupra lor. Mangaierea si bucuria duhovniceasca, innoirea sufletului prin simtamintele veacului viitor au fost in ei urmare a asezarii sufletesti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, pacatosii, despre necazurile care ni se intampla? In primul rand, care-i pricina lor incepatoare? Pricina incepatoare a necazurilor omenesti este, cum am vazut, pacatul – si foarte bine face fiece pacatos atunci cand, atins fiind de necazuri, isi intoarce fara intarziere privirile catre pacatele sale, le recunoaste, le invinovateste, se invinovateste pe sine pentru ele, recunoaste ca necazul este dreapta pedeapsa de la Dumnezeu.
Mai este si o alta pricina a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu fata de omenirea neputincioasa, ingaduind necazurilor sa vina asupra pacatosilor, Dumnezeu le da imbold sa isi vina in fire, sa se opreasca din neinfranata lor pornire, sa isi aminteasca de vesnicie, de legaturile lor cu ea, sa isi aminteasca de Dumnezeu, de indatoririle lor fata de El. Necazurile ingaduite de Dumnezeu asupra pacatosilor slujesc drept semn al faptului ca acesti pacatosi n-au fost inca uitati, nu au fost inca lepadati de Dumnezeu, ca Dumnezeu vede in ei putinta de a se pocai, de a se indrepta si a se mantui.
Pacatosi pedepsiti de Dumnezeu, prindeti curaj! Ca pe cine iubeste Domnul, cearta, si bate pe tot fiul pe care il primeste (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteste Sfanta Scriptura inteleptindu-ne, mangaindu-ne, intarindu-ne. Primiti pedeapsa, ca nu candva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta (Ps. 2, 12): primiti pedeapsa cu constiinta faptului ca sunteti vrednici de pedeapsa; primiti pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecator si totodata Milostiv in dreapta Sa judecata; primiti pedeapsa cercetand fara patima viata voastra trecuta, marturisindu-va greselile, spalandu-le cu lacrimi de pocainta, indreptandu-va purtarea. Aceasta are deseori putina nevoie de indreptare pe dinafara, insa foarte multa nevoie de indreptarea tainica: de indreptarea felului de a gandi, a imboldurilor, a planurilor.
V-ati abatut de la calea dreapta prin pacatele voastre: nu o pierdeti de tot prin cartire, prin dezvinovatirea inaintea voastra insiva si inaintea oamenilor, care se impotriveste constiintei, prin deznadejde, prin hula impotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceti mijlocul ajutator care va este dat in vederea intoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul intrebuintat de Domnul insusi, in mijloc de a va arunca de tot in netocmire, in mijloc de pierzanie.
Altminteri, Se va mania pe voi Domnul. El va intoarce fata Sa de la voi ca de la niste straini: nu va va trimite necazuri, ca unor uitati si lepadati (Evr. 12, 8); va va ingadui sa va irositi viata pamanteasca dupa poftele inimii voastre iubitoare de pacat si va porunci mortii sa va secere fara veste, ca pe niste neghine ce s-au facut de sloboda lor voie si alegere hrana pentru focul gheenei.
Cei care rabda in chipul cuvenit ispitele, a caror venire asupra lor este ingaduita de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobandesc indraznire catre El, devin ai Lui, precum da marturie Apostolul: De veti suferi certarea, ca unor fii Se va afla voua Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunatati duhovnicesti pe cel ce rabda necazul intru smerenia duhului, ia aminte la rugaciunea lui umilita, adeseori abate biciul si toiagul pedepsei, daca acesta nu e de trebuinta pentru o mai mare sporire duhovniceasca. Asa s-a intamplat cu slabanogul tamaduit, care de treizeci si opt de ani zacea in pridvorul lui Solomon in mijlocul unei multimi de alti bolnavi, care asteptau, asemeni slabanogului, vindecatoarea tulburare a apei de catre mana ingerului. La ce patimire erau siliti de catre boala si saracie! Este lucru invederat: cei loviti de boala nu aveau alte mijloace de a se vindeca si, ca atare, se hotarasera sa astepte vreme indelungata minunea care se savarsea o data in an, dand vindecare adevarata si deplina de orice boala, insa unui singur bolnav. Boala slabanogului a fost o pedeapsa pentru pacate, precum se vede limpede din povata data de catre Domnul celui tamaduit: Iata ca te-ai facut sanatos: de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau. Domnul, Care i-a dat porunca slabanogului vindecat sa nu mai cada iarasi in pacatele pentru care fusese pedepsit cu boala, i-a dat aceeasi porunca si pacatoasei careia ii iertase pacatele.
Mergi, i-a grait Mantuitorul lumii celei osandite de „dreptii” pamantesti sa fie batuta cu pietre, si de acum sa nu mai pacatuiesti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului si vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o conditie, care este intotdeauna aceeasi.
Pacatul femeii era pacat de moarte; este limpede ca si pacatul slabanogului intra intre pacatele de moarte. Tocmai aceste pacate atrag in cea mai mare masura pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat si impotmolit in adancul pacatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – si acest ajutor se arata in chip vadit prin pedeapsa, in chip tainic prin chemarea la pocainta. Omul este chemat la pocainta fie prin boala trimisa asupra lui, precum s-a intamplat cu slabanogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a ingaduit oamenilor sa o dezlantuie asupra lui, precum s-a intamplat cu David, fie in vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arata pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie si sa tindem fara intarziere spre implinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisa ea: sa ne grabim a folosi doctoria pocaintei, punand in sufletul nostru legamantul infranarii de la acel pacat pentru care ne pedepseste mana Domnului. El ne este aratat fara gres de constiinta noastra. Iertarea pacatului si izbavirea de necazul prin care suntem pedepsiti pentru pacat ne sunt daruite de Dumnezeu doar cu conditia parasirii pacatului, care este pierzator pentru noi si urat inaintea lui Dumnezeu.
Intoarcerea catre pacatul ce a atras asupra noastra mania lui Dumnezeu, apoi a fost tamaduit si iertat de Dumnezeu, slujeste drept pricina a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precadere vesnice, de dincolo de mormant. Treizeci si opt de ani s-a chinuit slabanogul, bolind, pentru pacatul sau. O pedeapsa insemnata – insa Domnul vesteste o pedeapsa si mai mare pentru intoarcerea la pacat. Ce pedeapsa este mai grea decat o boala care il tine pe cel bolnav tintuit la pat, impresurat de toate lipsurile, intreaga lui viata? Nimic altceva decat chinul vesnic in iad, care-i asteapta pe toti pacatosii care nu se indreapta si nu se pocaiesc. Amin.
Sfantul Ignatie Brinacianinov

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFĂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, l)

Sf Ioan Scararul_1

DESPRE POST ŞI DESPRE PATIMA DEFĂIMĂRII

„Iară fariseii grăiau: Cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”

(Matei 9, 34; Luca 11, 15)

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă.

Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, ll-l3).

Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat?

Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ.

Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc.

La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.

Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. l8, l0 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut.

Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, l0).

Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor ele jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.

Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor.

Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, l). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri?

Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, l5). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine.

Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice.

Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.

Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare.

Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui. Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. l00, 5).

Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos?

Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine?

Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.

Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit.

Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună.

Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. l9, l0). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine?”.  Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.

Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.

Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, l).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.

Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate.

Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: http://www.doxologia.ro/biblioteca/predici/predica-la-duminica-iv-din-post-sfantului-ioan-scararul-sfantul-ioan-gura-de-aur