Predica la duminica a doua dupa Rusalii-Evanghelia Chemarii Apostolilor

Evanghelia Chemarii Apostolilor
Matei 4,18-23

 

Iar Iisus, umbland pe langa marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. De acolo, mergand mai departe, a vazut alti doi frati, pe Iacov al lui Zevedeu si pe Ioan fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele si i-a chemat. Iar ei indata, lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor.

De ce se grabesc atat de mult oamenii in zilele noastre? Ca sa-si vada cat mai repede stradaniile incununate de succes! Iar succesul vine, si se duce, si lasa in urma o umbra. De ce se grabesc atat de mult fiii oamenilor in zilele noastre? Ca sa culeaga cat mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, si in urma lor ramane o umbra de amaraciune.
Vine moartea, si oamenii nostri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, si odata cu ei moare si ultima urma a stradaniilor si a implinirilor lor. Vin altii care, la fel, seamana si ei in mare graba; la fel strang roadele si le mananca, si ies cu mainile goale din acesta lume.
Asa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Vazand ce deosebire este intre lucrul lor si al lui Dumnezeu, oamenii spun: „La moara lui Dumnezeu macini incet, dar bine”. Dar poate ca Dumnezeu lucreaza incet intr-o generatie, in intregul istoriei insa nu lucreaza incet. Adesea seamana intr-o generatie si culege in alta; generatia in care Dumnezeu seamana zice ca Dumnezeu lucreaza foarte incet, pe cand cea in care Dumnezeu culege zice ca lucreaza foarte repede. La noi oamenii, recolta se strange repede, mult mai repede decat tine anevoioasa arare, semanare, plivire, asteptare, ingrijorare. Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici incet. El isi are pasul Lui, si nu se abate de la el. Furnica se uita si nu vede decat numai musuroiul sau; gospodarul se uita si vede tot campul.
Daca Hristos ar fi lucrat in felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari; Si-ar fi luat doisprezece regi. Sa fi vrut sa-Si vada la repezeala efortul incununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca sa-i faca apostoli si urmatori ai Sai. Ganditi-va numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toata fata pamantului, cum ar fi fost rasturnati toti idolii prin decret imperial, cat de repede s-ar fi raspandit invatatura Lui! Templele paganesti la iuteala s-ar fi preschimbat in biserici ale crestinilor, jertfele sangeroase de animale aduse zeilor ar fi incetat in loc de fum de carne arsa am fi avut doar fum de tamaie ! Usor si cu spor ar fi fost sa se aseze Biserica intre toti oamenii deopotriva. Fara sa mai trebuiasca sa sufere, Hristos ar fi fost luat si pus pe un singur tron imparatesc de unde ar fi stapanit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentantii Sai, peste toate popoarele pamantului, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi! Incapatanatii evrei L-ar fi recunoscut si ei drept Mesia cel asteptat, si fara sa-L mai rastigneasca I-ar fi facut plecaciune pana la pamant.
Acum ganditi-va ce s-ar fi ales, pana la urma, de un asemenea rege, inaltat in pripa de puterea si mintea omeneasca. S-ar fi ales ce s-a ales de toate imparatiile pamantului, de dinainte si de dupa Hristos. S-ar fi risipit asa cum s-au risipit acestea, cu intemeietorii lor cu tot, si lumea ar fi ramas in urma cum a fost si inainte. Daca vreti o pilda, e ca si cum un gigant ar smulge din munti un stejar falnic si l-ar planta in vale. Cata vreme uriasul sta langa el si-l propteste cu mana sa cea tare, sta si stejarul. Dar cand se indeparteaza sprijinitorul, la prima suflare de vant se prabuseste ca o surcica. Vin oamenii, se uita si se minuneaza cum de a cazut asemenea mandrete de copac, pe cand in jur tufele pipernicite n-au patit nimic. Clatina din cap si zic. „Cu adevarat tufele crescand incet din samanta lor, se tin mai bine decat cel mai strasnic stejar scos din radacina. Cu cat mai bine ii sunt radacinile infipte in pamant, cu atat mai bine se tine pomul si e greu sa-l dobori.”
Ce intelept a fost Hristos, pornind de jos, si nu din varf! Ce intelept a fost sa purceada la cladirea imparatiei, nu cu printi, ci cu pescari! Si ce bine de noi, care traim dupa doua mii de ani de la viata Sa pamanteasca, ca nu Si-a vazut in vremea vietii Sale pamantesti desavarsita incoronare a lucrului Sau, ca n-a cules atunci toate roadele muncii Sale ! Nu a vrut Hristos sa mute, ca un gigant, un copac urias indata pe pamant ci a vrut, ca un gospodar chibzuit sa ingroape samanta adanc in intunecimea pamantului si sa mearga linistit acasa. Si asa a si facut.
A ingropat Domnul samanta , nu doar in intunecimea unor simpli pescari, ci in chiar bezna iadului – si S-a dus in drumul Sau. Si copacul a crescut incet, foarte incet. Vanturi salbatice l-au zguduit cautand sa-l franga, dar nimic nu au izbandit. Dusmanii l-au retezat, dar radacina a dat noi si noi vlastare; cu cat mai mult a fost lovit, cu atat mai hotarat si mai drept a crescut. Armatele vrajmasului au sapat adanc, adanc, mai adanc decat in catacombe, cautand sa patrunda la radacina; dar cu cat au vrut s-o sminteasca din loc, cu atat ea s-a intarit si a scos mai puternice mladite. Deci pomul lui Hristos – sadit in felul lui Dumnezeu, nu al omului – infloreste si e verde si astazi, dupa trecerea a doua mii de ani, si da roade dulci oamenilor si ingerilor, si straluceste viu si preafrumos de parca de-abia generatia dinainte l-a plantat.
Daca Iisus Domnul ar fi lucrat in felul oamenilor, S-ar fi slavit, adevarat este, mult mai repede intre oameni, dar noi nu ne-am fi mantuit. Dar El nu umbla dupa slava de la oameni, nu umbla dupa sunetul fluierelor pastoresti care astazi iti canta, iar maine se arunca in foc. Nu slava cauta El la oameni, ci mantuirea lor. N-a venit intre oameni ca un cogeamite urias de la circ care-si arata muschii si iscusinta, ca sa culeaga aplauzele lui gura-casca, ci a venit ca un prieten si ca un doctor in bolnita noastra, ca sa ne cerceteze, sa stea de vorba cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, sa ne intrebe ce ne doare si sa ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la inceputul si pana la sfarsitul veacurilor, ca Domnul a lucrat in felul lui Dumnezeu, alegandu-Si apostolii, nu doisprezece printi mari, ci doisprezece pescari mici.
Iar Iisus, umbland pe langa marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare caci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind ca Ioan Botezatorul e in temnita, a plecat din Iudeea si a venit in Galileea, in tinutul cel dispretuit al lui Israel. Inaintevazand sangerosul sfarsit al marelui Sau inaintemergator si ostas, Hristos, parand ca se retrage dinaintea dusmanului, isi pregatea de fapt biruinta.

Fiind in Galileea, n-ar fi fost mai potrivit sa ramana in Nazaret unde petrecuse cea mai mare parte din viata-I pamanteasca ? Dar ce prooroc e iubit in tara lui ? In Nazaret mai fusese, si cei de acolo voisera sa-L arunce din varful muntelui (Luca 4,29). Intorcandu-se inca o data de catre rautatea omeneasca, Domnul S-a oprit in cele din urma langa marea Galileii, in hotarele lui Zabulon si Neftali, printre oamenii cei mai dispretuiti, printre cei aflati in intuneric si in umbra mortii (Isaia 9, 2). In acest mare intuneric avea sa semene samanta arborelui cel rodnic al Evangheliei.
Evanghelistul Ioan ne spune ca cel dintai venit la Domnul a fost . Andrei fusese intai ucenic al lui Ioan Botezatorul, dar cand Ioan L-a aratat pe Hristos drept Unul mai mare decat el, a lasat pe invatatorul cel mai dinainte si L-a urmat pe Hristos. Indata dupa aceea, Andrei l-a gasit pe Simon, fratele sau, si i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se talcuieste Hristos; si l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatra”, de la piatra cea tare a credintei (Ioan 1, 35-42). Sa fie o nepotrivire intre ce scrie Ioan Evanghelistul aici, si ce spune Matei in Evanghelia de astazi, anume ca Hristos i-a chemat pe acesti doi frati langa marea Galileii? Dupa Ioan, Andrei cel dintai a venit dupa Hristos, si apoi Petru, pe cand din Evanghelia de la Matei se pare ca Hristos i-a gasit si i-a chemat pe amandoi impreuna, iar Petru e pomenit inaintea lui Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradictie.
E limpede insa ca, asa cum arata , sunt descrise doua intamplari deosebite: una s-a petrecut in Iudeea pe cand Ioan Botezatorul nu fusese inca inchis, iar alta mai tarziu, in Galileea, cand Botezatorul era in temnita si Iisus statea in Capernaum, pe tarmul Marii Galileii. Ioan povesteste prima intalnire a lui Hristos cu Petru si cu Andrei, iar Matei pe cea de mai tarziu. Acest lucru se vede din faptul ca Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce inseamna ca Simon isi si primise numele „Petru” de la Domnul. Intalnirea mai veche, prima dintre Petru si Hristos, avusese loc in Iudeea, cand Andrei l-a adus pe fratele sau la Hristos. Iata cum descrie Evanghelistul Ioan aceasta intalnire: si l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se talcuieste: Petru (Ioan 1, 42). Cunoscand aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o intalnire intre fiii lui Iona si Domnul ce a avut loc dupa aceea, pentru care si spune: Simon numit Petru. Il pomeneste intai pe Petru deoarece acesta, cu firea lui insufletita, facea o impresie puternica. Oricine care citeste Evanghelia vede ca e vorba de doua intamplari deosebite. In vreme ce Matei infatiseaza chemarea hotaratoare a apostolilor: Veniti dupa Mine!, Ioan descrie alta intalnire a celor doi frati cu Hristos, din vremea cand inainte-mergatorul a spus: Iata Mielul lui Dumnezeu ! Se vede ca, dupa aceasta intalnire, ei s-au despartit de Hristos, si au venit mai tarziu in Galileea, unde i-a aflat Domnul indeletnicindu-se cu lucrul lor pescaresc.
Si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. Hristos le cunostea inima; pescarii acestia credeau in Dumnezeu ca niste copii si ascultau poruncilor Lui. Nu erau obisnuiti sa aiba putere peste altii si sa porunceasca, ci sa munceasca si sa asculte. Inima le era plina de smerenie. Erau niste simpli pescari, dar sufletele lor insetau de adevar si dreptate. Iata-l pe Andrei, cel care si-a si lasat odata mrejele ca sa-l urmeze pe . Cand Ioan l-a aratat pe Hristos, Andrei l-a lasat pe Ioan si a mers dupa Hristos. Erau suflete arzatoare, care cautau dreptatea lui Dumnezeu si imparatia Lui. De aceea le-a spus Hristos atat de hotarat: Veniti dupa Mine !
Asa Se poarta Dumnezeu cu noi. Nu ne constrange sa mergem pe calea mantuirii, ci ne lasa sa alegem de bunavoie intre calea mantuirii si cea a pierzaniei. Dar cand Dumnezeu, cunoscatorul de inimii, S-a ingrijit de asezarea inimii nostre pe calea cea dreapta, ne atrage cu putere pe aceasta cale a mantuirii. Dar daca vede ca neam intors cu totul inima pe calea pierzarii si a raului, Dumnezeu ne lasa si ajunge stapan peste noi Satana. Asa a fost cu vanzatorul. Cand inima i s-a intors cu totul si cu totul spre rau si a ales calea intunecata a pierzaniei, Hristos n-a mai cautat sa-l abata ci, vazand ca in Iuda si intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fa curand (Ioan 13, 27). Nici pe Petru si pe Andrei, nici pe Iuda constrange Domnul, ci El vorbeste unor inimi care au si ales. Lui Petru ii spune: Veniti dupa Mine!, iar lui Iuda: Ceea ce faci, fa curand.
Va voi face pescari de oameni. Adica: intrucat pana acum ati scos peste din adancurile intunecate ale marii, de acum inainte vor prinde, cu Mine si cu Evanghelia mea, oameni din adancurile intunecate ale rautatii lumii acesteia. La chemarea lui Hristos, Petru si Andrei indata lasand mrejele mers dupa El. Vedeti cum inimile acestor doi frati au si ales binele? Ei n-au intrebat: „Dar de ce ne chemi? Din ce-o sa traim? Cine are sa-i hraneasca pe ai nostri?” Parca toata viata lor nu facusera decat sa astepte aceasta chemare ! Ca niste copii au lasat toata grija in seama lui Hristos. Au lasat totul si au raspuns chemarii Lui.
De acolo, mergand mai departe, a vazut alti doi frati, pe Iacov al lui Zevedeu si pe loan fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele si i-a chemat. Iar ei indata, lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Iarasi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane imparatesti, dar in pieptul lor bateau inimi imparatesti. Asa isi strange Domnul perle in intuneric. El alege pe cei marunti si neinvatati, ca sa rusineze printrinsii pe cei mari si intelepti. Alege pe saraci, ca sa rusineze pe bogati. Iacov si Ioan erau foarte saraci. Isi dregeau cu mainile lor mrejele rupte, impreuna cu tatal lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame si sete de Dumnezeu; inimile le erau intoarse spre bine. Si ei erau in asteptare. De aceea, indata ce i-a chemat Hristos, si-au lasat lucrul, corabia, navoadele si pe tatal lor, si au mers dupa El.
Intelesul ascuns acesta este: pescari inseamna aceia care cauta binecuvantari duhovnicesti, mreaja inseamna sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Ca acesti pescari aruncau mreaja in mare inseamna ca ei cautau binecuvantari duhovnicesti, hrana a duhului, , cufundandu-si sufletele in adancimile lumii ca sa prinda in orice chip aceste binecuvantari. Dregandu-si mrejele inseamna stradania lor de a-si pastra sufletul intreg. Lasand mrejele, au mers dupa El inseamna ca ei au parasit sufletele lor vechi pacatoase, si au pornit sa fie innoiti de Hristos, sa primeasca un suflet nou si un duh nou. Si mai inseamna ca, de acum incolo, ei nu vor mai cauta sa prinda haruri duhovnicesti pe seama lor, ci Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu minte lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalti doi lasand corabia si pe tatal lor inseamna ca si-au parasit trupurile pacatoase si pe tatal lor pamantesc ca sa se ingrijeasca de mantuirea sufletelor lor, sa intalneasca pe Tatal ceresc, infiati fiind de harul lui Dumnezeu.
Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor. Dupa ce a vietuit ascuns vreme de treizeci de ani, Mantuitorul incepe acum cu putere lucrul Sau dumnezeiesc. A strabatut Iisus toata Galileea. El talcuieste cele vechi, propovaduieste cele noi, si pe amandoua, si vechi si noi, le intareste prin minunile tamaduirilor. Legea a fost data prin Moise si prin profeti, si a fost adeverita prin multe minuni, pentru ca oamenii sa creada ca Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar invatatorii Legii, cei cu sufletele negre de pacate, au intunecat cu totul intelesul Legii. De aceea Legea veche era moarta, si era ca si cand n-ar fi fost niciodata. Iar Iisus Domnul Cel prea curat si fara de pata vine ca Singurul care intelege si poate sa talcuiasca aceasta Lege dintai. El ii arata intelesul, descuie duhul ei cel zavorat mintii pacatosilor. El este acum talmaciul Duhului, asa cum mai tarziu Duhul ii va fi talmaci Lui.
El nu leapada Legea veche a lui Dumnezeu. Cum sa o lepede Cel ce a dat-o ? Dar, pe temeiul intelesului adevarat si profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu da acum o Lege noua a mantuirii, propovaduind Evanghelia imparatiei. Legea veche este asemenea unui pamant bun si roditor lasat de izbeliste, napadit de spini si de buruieni aruncate de oameni, adica de invatatori rataciti. Deci ochii tuturor se intorc de la acest pamant parasit. Iar Domnul il ara si seamana samanta noua, iar oamenii se uita la El cu teama si uimire. Si precum Legea cea veche a fost intarita cu multe minuni dumnezeiesti, si Iisus Domnul, datatorul Legii, intareste Legea cea noua cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca sa ia ochii cu stralucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tamaduire a trupului si a mintii, si a slabiciunii omenesti. Pentru ca Domnul a venit la noi nu ca un vrajitor, ci ca un prieten si ca un doctor al nostru.
Toti care flamanzim si insetam dupa dreptatea si si care pescuim zadarnic in marea acestei lumi, aruncandu-ne in ea sufletele ca niste mreje, sa auzim glasul Mantuitorului, pentru ca iata, si pe noi ne cheama asa cum i-a chemat odinioara pe pescarii de langa marea Galileii: Veniti dupa Mine ! Auzind acest glas, sa nu sovaim nici o clipa, ci indata sa lasam toate lucrurile noastre si iubirile noastre vechi, si sa mergem dupa El. El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecator. Toti ceilalti care stau departe de El, sunt fie nebuni fie sarlatani. Si nu ne cheama ca pe niste printi sau pastori, bogati sau saraci, invatati sau de carte nestiutori, ci ca pe niste bolnavi si slabanogiti ce suntem. Iar boala si neputinta noastra vin din pacat. De aceea sa cadem inaintea Domnului, si sa plangem cum plangeau bolnavii si nefericitii acelor zile: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul! O, Doamne, iarta multimea cea fara de numar a pacatelor mele, curateste-ma cu puterea Ta, hraneste-ma cu painea Ta, patrunde cu suflarea Ta cea vie camara inabusitoare a inimii mele, si ma voi vindeca, ma voi vindeca si voi fi viu!” Fie Domnul slavit intru taria sufletelor noastre si intru curatia trupurilor noastre, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici

Sursa

 

Reclame

IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC


Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):
IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”
“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!
Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:
“Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis“.
Aceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita.
Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.
Astazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.
Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.
Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si,  de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.
Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:
“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,
ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul.
Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite.
Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:
“Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.
Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.
Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre.
De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa.
Sinodul I Ecumenic – Niceea, 325. Frescă realizată de Dobromir cel Tânăr secolul al XVI-leaIata, dar, iubiti credinciosi, ca pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua“, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.
De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata.
Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.
Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

Cuvântul Ortodox

Predica Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII SAMARINENCE

Poti ramane oare linistit sau nepasator cand auzi discutia Domnului Iisus Hristos cu femeia samarineanca?
Se umplu inimile noastre de umilinta, de uimire in fata misterului si a profunzimii cuvintelor Lui rostite in timpul acestei discutii. Este una dintre cele mai importante si profunde discutii ale Domnului Iisus Hristos, scrisa in Evanghelie.
Domnul mergea pe jos din Ierusalim in Galileea – mergea pe o vreme torida, prin munti, si a obosit. In amiaza fierbinte, S-a asezat sa Se odihneasca la fantana lui Iacov, in apropiere de orasul Sihar, in Samaria. Şi iata, aici a venit si femeia samarineanca sa scoata apa din fantana. Iisus i-a cerut sa-I dea apa sa bea. Samarineanca s-a mirat: Cum, Tu, Care esti iudeu, ceri sa bei de la mine, care sunt femeie samarineanca? Pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii (Ioan 4, 9). Domnul i-a raspuns cu cuvinte uimitoare: Daca ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care iti zice: Da-Mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie (Ioan 4, 10).
Samarineanca n-a inteles nimic. Ea L-a crezut pe Domnul Iisus Hristos un calator iudeu obisnuit.
Cum spune El aceasta, ca ea trebuie sa ceara apa vie? Ce fel de apa vie? Ii spune atunci cu uimire Domnului:
Doamne, de unde dar ai apa cea vie? Nici galeata nu ai, iar fantana este adanca. Esti Tu cumva mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat aceasta fantana?
Domnul Iisus Hristos ii raspunde:
Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarasi va inseta, dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai inseta in veac, ca apa pe care i-o voi da Eu se va face intr-insul izvor de apa saltatoare spre viata vesnica.
Samarineanca nici acum nu intelege nimic. Se gandeste numai la apa proaspata. Este uimita de faptul ca Domnul ii poate da ei o asemenea apa, dupa care nu va mai trebui sa rabde setea, si Il roaga: Doamne, da-mi aceasta apa, ca nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot! Ea nu intelegea despre ce fel de apa vie ii vorbea Domnul Iisus Hristos.
Dar despre ce ii vorbea El?
Nu despre o apa obisnuita, nu despre aceea de care are nevoie trupul nostru, precum si tot ce este viu, nu despre aceea fara de care se usuca totul, moare totul, fara de care pustiurile raman fara de roada. El vorbea despre acea apa la care nu gandea samarineanca, apa care ii era complet necunoscuta. El vorbea despre apa datatoare de viata vesnica. Despre ea a vorbit mai apoi si Sfantul Apostol Ioan Teologul in Apocalipsa sa, reprezentand Ierusalimul ceresc. In acest Ierusalim ceresc el a vazut un rau curat, luminos ca cristalul, care izvora de la Tronul lui Dumnezeu si al Mielului si Pomul Vietii, care crestea pe malurile lui, pom care aduce in fiecare luna roade si cu aceste roade tainice se hranesc toti dreptii care s-au invrednicit sa intre in Noul Ierusalim. Şi Domnul vorbea despre apa vietii, care curge de la Tronul Tatalui si Tronul Fiului. A mai vorbit despre aceasta si in timpul injumatatirii sarbatorii Cincizecimii, in templul din Ierusalim. Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea! (Ioan 7, 37). Cel care va bea apa pe care Domnul o va da, din pantecele lui vor curge rauri de apa, care dau viata.
Ce fel de apa este aceasta apa a vietii? Ce fel de apa minunata este aceasta despre care vorbea Domnul Iisus Hristos?
Ştiti ca fara apa nu poate exista nimic viu, ca fara de apa nu este posibila nici viata trupului nostru, fiindca de apa depind acele procese complexe care se petrec in organismul nostru, unde totul este in miscare, si aceasta miscare constituie esenta tuturor acestor procese care se petrec in toata lumea, nu doar in trupurile celor vii.
In natura, legea miscarii continue este o lege fundamentala – totul se misca, totul curge, totul se schimba, nimic nu se odihneste. Chiar si piatra, care pare statica, se schimba, fiindca in adancimea ei se petrece o miscare nesfarsi­ta. Aceasta miscare, ca sa poata aparea si sa continue, trebuie sa fie sub autoritatea fortei miscatoare, de la care provine orice miscare.
Turbinele de apa aduc in miscare masinile elecrice si genereaza curentul electric, si cu ajutorul electricitatii totul este adus in miscare. S-a stabilit ca miscarea electrica este baza oricarei miscari.
Şi in duhul nostru se petrece un proces neincetat de miscare, si aceasta miscare este indreptata spre viata vesnica, in asa fel incat sa se desavarseasca du­hul nostru, si, desavarsindu-se, sa se apropie de Duhul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa infaptuiasca scopul cel mai inalt al existentei sale.
Aceasta miscare este cresterea noastra duhovniceasca, este miscarea pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos, pe calea binelui, a virtutilor, a milostivirii, a inchinarii in fata lui Dumnezeu. Aceasta miscare este forma cea mai inalta a miscarii in intreaga lume, si pentru ea este nevoie de un izvor.
Iata, despre acest izvor al vietii duhului, al miscarii noastre in lucrarea desavarsirii duhului, ii vorbeste Domnul Iisus Hristos samarinencei. Despre apa care curge in viata vesnica, care ne serveste drept sursa a energiei in directia binelui, spre Tronul lui Dumnezeu – despre har vorbea Domnul Iisus Hristos samarinencei.
Ea, desigur, nu L-a inteles. Dar noi ne vom aminti si vom sti ca in viata noastra, in viata duhului nostru, trebuie sa existe o miscare continua, care sa ne apropie de Dumnezeu Insusi, de Duhul lui Dumnezeu. Nu poate si nu trebuie sa ramana nici un crestin fara de activitate in plan duhovnicesc.
Apostolul Pavel spune despre sine: Eu nu ma consider pe mine ca sunt cineva. El mergea intotdeauna inainte pe calea spre Dumnezeu. Aceasta este o porunca si pentru noi – porunca umblarii duhului nostru pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos.
Samarineanca n-a inteles nimic despre apa vie, dar a ramas uimita de cuvintele lui Hristos. Apoi Domnul i-a poruncit: Du-te si cheama-l pe barbatul tau si vino aici! Ea a raspuns: N-am barbat! Iisus a spus: Drept ai spus ca n-ai barbat, pentru ca cinci barbati ai avut, si cel pe care il ai nu-ti este sot! Samarineanca gandea uimita: „Inseamna ca este proroc, doar El mi-a spus tot ce s-a intamplat in viata mea!” Şi ordinea gandurilor ei se schimba. Daca acesta este proroc, atunci trebuie sa vorbesc cu El ca si cu un proroc. El poate sa indeparteze toate indoielile mele. Şi adauga: Doamne! Vad ca Tu esti proroc. Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte. Iar voi spuneti ca locul unde trebuie sm inchinam este in Ierusalim.
La evrei exista o singura sinagoga, in Ierusalim, si doar acolo trebuiau sa fie savarsite arderile de tot. Iar samarinenii se inchinau lui Dumnezeu pe Muntele Garizim, in Samaria.
Domnul i-a vorbit samarinencei: Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui… Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar, ca astfel sunt inchinatorii pe care Tatal ii cauta. Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie ca in duh si in adevar sa I se inchine (Ioan 4, 21-24).
Aceste cuvinte ale Domnului, desigur, nu se potriveau constiintei oamenilor de atunci – nici a iudeilor, nici a samarinenilor. Deoarece Legea Veche a lui Moise a fost intr-o mare masura una a ritualurilor. Ea continea adevaruri ale cunoasterii lui Dumnezeu, diferite porunci, dar in acelasi timp prescria o multime de ritualuri. Iudeii gandeau ca mantuirea consta in a indeplini toate ritualurile prescrise de Lege, printre care participarea la sarbatoare in templul din Ierusalim. Ei nu intelegeau ca exista si o alta forma de inchinare adusa la Dumnezeu – inchinarea in duh si in adevar.
De ce s-a dat iudeilor aceasta Lege Veche despre care va vorbesc? De ce in mare masura era o lege a ritualurilor? Pentru ca acest popor era pe drumul istoric al dezvoltarii omenirii aflata la varsta prunciei duhovnicesti. Precum pruncii sunt hraniti cu lapte, la fel si acestui popor inca prunc trebuia sa-i fie data o lege pe care sa o poata intelege – legea ritualurilor. Dar in spatele acestor ritualuri, in profunzimile acestei legi, erau ascunse marile taine ale cunoasterii lui Dumnezeu.
Ce inseamna sa te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar? Cum trebuie sa intelegem aceste cuvinte profunde ale Domnului?
Dumnezeu este Duh, si omul este duh. Marginit in trupul sau, omul este o particica a Duhului lui Dumnezeu. Inchinarea lui Dumnezeu trebuie sa fie inchinarea Duhului lui Dumnezeu izvorata din duhul omenesc. Inchinarea trebuie sa reprezinte comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Inchinarea trebuie sa se savarseasca in adevar.
Ce este adevarul ati auzit din gura lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. El este Adevarul, El este descoperirea Adevarului Dumnezeiesc in lume.
Slujirea lui Dumnezeu in adevar trebuie sa constea in mersul spre acel Adevar Dumnezeiesc pe care l-a aratat lumii Domnul Iisus Hristos, mersul pe acea cale a suferintelor, pe acea cale a nevointelor duhovnicesti pe care ne-a ararat-o noua Domnul.
Cu duhul infierbantat de dragostea fata de Dumnezeu, de credinta inflacarata in Domnul, de iubirea fata de Dansul, trebuie sa ne avantam tot inainte, precum s-a avantat Sfantul Apostol Pavel, trebuie sa intram tot mai mult in comuniune stransa cu Duhul lui Dumnezeu.
Aceasta comuniune va fi cu putinta doar celor care isi vor curati duhul si il vor sfinti cu pocainta, cu rugaciune neincetata, cu o pornire permanenta de a implini poruncile lui Hristos. Un astfel de duh va avea cea mai nemijlocita, cea mai reala comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. In aceasta va consta slujirea lui Dumnezeu in duh si in adevar, despre care vorbea Domnul Iisus Hristos. Iata ce inseamna aceste cuvinte profunde si sfinte ale lui Hristos!
Nefericitii sectanti, care pier din pricina mandriei lor, inteleg aceste cuvinte ale Domnului total gresit. Ei resping orice slujba adusa lui Dumnezeu, resping Biserica, Tainele, gandesc ca lor le este accesibila fara ajutorul de Sus comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu cauta harul lui Dumnezeu in Tainele crestine, au plecat din Biserica, si-au inventat propriile moduri de slujire – salbatice, absurde. Nefericitii hlasti, care nu sunt putini in dioceza noastra, considera ca pot atrage la ei Duhul lui Dumnezeu cu dansuri nerusinate si cu strigate, cu fuga in cerc, fapt ce-i aduce la extaz. Cand ajung in aceasta stare penibila, spun: „A dat Sfantul Duh peste noi!“
Iata pana la ce nivel de pervertire ajung sectantii, care nu inteleg adevaratele cuvinte ale lui Hristos! Dar noi le intelegem si ne vom aminti intotdeauna ca fara aceasta apa vie nu este posibila viata noastra, nu este posibila apropierea duhului omenesc de Duhul lui Dumnezeu. Vom cauta intotdeauna acest izvor al apei celei vii.
Cuvinte minunate, simple a spus despre aceasta predecesorul nostru pe scaunul Tambovului, Teofan Vasinskii Zavoratul:
„La odovanie se aude chemarea Domnului: Cel ce inseteaza sa vina la Mine si sa bea! Daca este asa, sa mergem toti la El! De orice ar inseta cineva, doar sa nu fie potrivnic Duhului Domnului, si numaidecat va primi ceea ce ii este necesar. Cei ce inseteaza de cunostinta merg spre Domnul, fiindca El este singura lumina care cu adevarat lumineaza pe tot omul. Cei ce inseteaza de curatire de pacate si de potolirea focului constiintei – merg spre Domnul, fiindca El a ridicat pacatele intregii lumi pe lemnul Crucii si a sters zapisul lor. Cei ce inseteaza de linistea inimii merg la Domnul, fiindca El este o adevarata comoara, stapanirea careia ii va face sa uite toate lipsurile si sa dispretuiasca toate bunurile, ca sa-L aiba pe El Unul. Cui ii trebuie putere – la El este toata puterea. Cui ii trebuie marire – El are toata marirea mai presus de lume. Cui ii trebuie libertate – El este daruitorul adevaratei libertati. El va rezolva toate nedumeririle, va strica toate firele patimilor, va indeparta toata intristarile, va da solutii tuturor obstacolelor, ademenirilor si uneltirilor vrajmasului si va netezi calea vietii noastre duhovnicesti. Sa ne apropiem toti de Domnul!”
Sa urmam acest indemn, precum si pe cel al Sfantului Proroc Isaia, care cu mult timp inainte, cu 700 de ani inainte ca lumea sa auda cuvintele lui Hristos despre apa vie, vorbea despre ea: Voi, cei insetati, mergeti la apa; iar voi, toti cei ce nu aveti argint, duceti-va, cumparati si mancati; duceti-va, cumparati vin si lapte fara bani sau pret! (Isaia 55,1) El ne cheama pe toti la izvorul vietii, ca in dar sa mergem sa bem apa vie, sa mergem sa scoatem apa din izvorul mantuirii si al vietii vesnice.
Sa mergem toti pe aceasta cale pe care ne-a aratat-o Sfantul Proroc Isaia. Sa fie inchinarea noastra adusa lui Dumnezeu o adevarata inchinare in duh si in adevar.
Sa fie viata noastra o aspiratie continua spre adevarul lui Hristos, o neobosita miscare pe calea aratata de Domnul Iisus Hristos! Atunci va creste duhul nostru, atunci va dobandi viata vesnica in Duhul lui Dumnezeu, la Tronul lui Dumnezeu Insusi”.
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

BUNAVESTIRE – INCEPUTUL MANTUIRII NOASTRE. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici

“Astazi este incepatura mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu – Fiu Fecioarei se face si Gavriil Darul bine il vesteste…”.
MAI STIM A AUZI VESTEA BUNA CEA MAI PRESUS DE LUME?

Atat de mult ne-am obisnuit cu vestile (mai mult proaste) de zi cu zi si intr-atat viata noastra sta sub semnul grijilor, al stresului, al amagirilor, al simulacrelor de tot felul si al cenusiului cotidian, incat chiar si cei care si-au pastrat aprinsa candela plapanda a credintei abia daca mai pot percepe, prinsi in mijlocul intunericului acestei lumi, intelesul acestei mari Sarbatori. Despre Vestea cea Buna pe care o primim inca o data si noi acum, Sf. Isaac Sirul spunea ca este “cel mai binecuvantat si mai imbucurator fapt care ar fi putut sa se intample neamului omenesc“. Este un eveniment care ne priveste pe fiecare personal si care, daca i-am constientiza “miza” pentru viata noastra vesnica, ar trebui sa ne umple de bucurie negraita.
Dar cum sa pretuim acest Dar coplesitor care ni se face si cum sa ne bucuram de el cu adevarat daca noi nu am avut si nu avem “Sus inimile” (cum ni se cere in Liturghie), daca noi nu am ajuns sa insetam si sa flamanzim efectiv dupa Dumnezeu, daca noi ne-am indestulat din roscovele desertaciunilor acestei lumi, cautand “implinire” si “satisfactie” in cele pamantesti? Bucuria mantuirii, cum ne spune acelasi mare Isaac Sirul, vine numai cand simtim ca totul este pierdut, ca noi suntem pierduti si cand ne-am dezlipit inima de orice nadejde a lumii acesteia. Ce folos sa ni se spuna ca astazi incepe Mantuirea noastra, daca noi nu am asteptat cu “disperare” aceasta Mantuire, daca noi nu am tanjit sa fim salvati de nimic, daca nu ne-am simtit sufletul bolnav pe moarte si fara sansa de vindecare, daca nu ne-am simtit singuri si straini in aceasta lume si nu am asteptat cu mainile tremurande intinse spre cer “minunea straina” care sa ne smulga din deznadejde?
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor bucura“.

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Bunavestire

LUCA 1:24-38
Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.
Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.
Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.
Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!” Si ingerul a plecat de la ea.

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.
Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei.
Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inlauntru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.
O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.
Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.
Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.
Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.
(…)

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. “Cum poate fi aceasta?“, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.
Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.
Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu a fost s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“. De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“, zice ea, “in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.
Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari. Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui sa fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iata ce spune Sfantul Ioan Hrisostom in Omilia la Bunavestire:
“A fost trimis un razboinic sa dezvaluie taina imparatului, o taina care se cunoaste prin credinta dar nu se poate patrunde din iscodire; o taina in fata careia omul trebuie sa se plece cu smerenie, fara sa judece cu judecata omeneasca; o taina care se intelege cu intelegere Dumnezeiasca, nu omeneasca“.
Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.
Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” – Sfantul Ioan Gura de Aur: Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.
Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii. “Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata. Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul ca Dumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu, chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.
Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.
Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:
“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.
Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:
“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“
Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:
“Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.
Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.
Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.
Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).
Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?
“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.
Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).
Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.
Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.
La sfarsit, binevestitorul inaripat al “inceputului mantuirii noastre” (din troparul Praznicului Buneivestiri) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste – si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?
Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul:
“O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet!
O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice!
O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!
O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!“
Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare “Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.”

Sursa

Sf. Teofan Zăvorâtul: Predică la Duminica a cincea din Postul Mare

Acum e proslavita Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile pacatoase o mare dreapta.

Asadar, bucurati-va, pacatosilor! Va e deschisa nu numai usa pocaintei, ci si camara slavei! Uitati-va ce era Maria si ce a ajuns, si însufletiti-va spre a alerga cu barbatie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat si a mers – si mergând, nu s-a mai întors sa priveasca înapoi. Si pe noi toti ne cheama acum Domnul – si cine n-a raspuns la aceasta milostiva chemare a Lui ? Aproape toti s-au pregatit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit si s-au împartasit, adica au raspuns chemarii si s-au sculat. Deci, sa mergem acum neabatut si pe calea pe care a mers Maria, ca sa ajungem si acolo unde a ajuns ea în cele din urma.
Sfânta Maria, pocaindu-se, a lasat tot si, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vietuire cumplit de aspra, s-a curatit de patimi si s-a mântuit. Iata pilda! Pregatiti-va sa-i urmati.
Poate ca nimeni dintre noi nu a fagaduit sa faca chiar la fel; dar toti suntem datori sa facem tocmai la fel, daca este sa tinem seama nu de înfatisarea dinafara a faptelor sfintei, ci de duhul si de puterea lor.
Departându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înselarile lumii si prin aceasta a înlaturat toate ispitele din partea lor. Dupa aceasta, pacatul putea sa o atraga doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihna în pustie. Postul, culcarea pe jos, arsita si gerul îl istoveau. Si iata doua mijloace puternice prin care sfânta a tinut piept în lupta si a învins pacatul: departarea de lume si istovirea trupului.
Istovirea trupului este un mijloc lesne de înteles si la îndemâna pentru noi toti. Micsoreaza ratia de hrana, rânduieste-ti mai multa osteneala si mai putina odihna si somn, în locul moliciunii alege asprimea, în locul caldurii frigul, în locul moleselii încordarea, în locul tuturor mângâierilor trupesti chinuirea de sine – si vom istovi trupul nostru, iar prin aceasta vom istovi patimile ce-si au în el salasul.
Dar cum sa ne îndepartam de lume noi, cei care traim în lume ?
Este o îndepartare de lume cu trupul – aceasta este îndepartarea în pustie; dar este si o îndepartare de lume fara a iesi din lume: îndepartarea de felul ei de viata.
Prima nu e la îndemâna tuturor si nu sta în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor si trebuie împlinita de catre toti.
Si iata, tocmai la aceasta ne chema sfântul Andrei în canonul sau atunci când sfatuia sa ne îndepartam în pustie prin legiuirea buna.
Asadar, leapada naravurile lumesti, si fiecare fapta a ta, fiece pas al tau, sa le savârsesti asa cum porunceste legea cea buna a Evangheliei: si ai sa vietuiesti în mijlocul lumii ca în pustie.
Aceasta buna legiuire se va face între tine si lume ca un perete despartitor, din pricina caruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tai, însa ca si cum nu ar fi.
In lume vor continua schimbarile ei, iar tu vei avea rânduielile tale.
Lumea va merge la teatru, tu la biserica; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasa, în însingurare; ea va fi întru graire desarta si glume, tu întru tacere si slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în placeri, tu în osteneli; ea va citi romane desarte, tu vei citi Dumnezeiestile Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorba cu cei de un cuget cu tine sau cu parintele duhovnicesc; ea îsi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visari patimase, tu în cugetare la cele Dumnezeiesti.
Si astfel, în toate traseaza-ti reguli si introdu-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti – si vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi vazut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – si vei deveni urmator al sfintei Maria, fara a te îndeparta în pustie.
Daca, precum am amintit, vei adauga la aceasta si tinerea trupului tau în post, în osteneli, în priveghere si, îndeobste, în lipsa de orisice odihna, vei stapâni amândoua mijloacele cu care si-a biruit patimile Sfânta Maria si s-a mântuit.
Pe scurt, în doua vorbe: fugi de odihna trupului si pune-ti rânduieli de viata potrivnice obiceiurilor lumesti, altfel spus îngradeste-te cu legiuirea cea buna. Fa asa: vei birui patimile si tu, te vei mântui.
Caci, iata, potrivit învataturii Sfântului Isaac, ce va fi cu tine daca vei stapâni amândoua aceste mijloace: supunere a simturilor, trezvie a mintii, blândete a gândurilor, miscari luminoase ale mintii, sârguinta la fapte, gânduri înalte si subtiri, lacrimi ce nu cunosc masura, pomenire a mortii, întreaga întelepciune curata, departe de orice închipuire ce ispiteste gândul, întelegere de taina, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeiesti, frica ce taie lenevia si nepasarea si stinge orice pofta – iar în cele din urma, libertatea omului adevarat, bucuria si învierea sufleteasca împreuna cu Hristos întru împaratia Lui. Iata si mântuirea.
Iar daca cineva se va arata nepasator fata de aceste doua mijloace, sa stie urmatorul lucru: nu doar ca se va vatama pe sine în toate privintele, ci va clatina si însasi temelia virtutilor. Acestea, daca le va pastra în sine si va ramâne întru ele, sunt începutul si capul lucrarii Dumnezeiesti în suflet, usa si calea catre Hristos: asijderea, daca cineva se rupe si se departeaza de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: rasfatul trupului si ratacirea trupeasca, adica umblarea dupa obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor pacatelor si tuturor patimilor.
Caci arata numai îngaduinta fata de obiceiurile lumii, care nu sunt altceva decât ratacire trupeasca – arata numai îngaduinta fata de aceasta ratacire, si sa vezi ce o sa iasa ! Alunecari nepotrivite si neasteptate (continui cuvântul sfântului Isaac), care apropie de caderi, viforul simtirilor [senzatiilor] puternice stârnite prin vaz, grabnica aprindere ce pune stapânire pe trup, gândurile neînfrânate, ce tind catre cadere, racirea dragostei fata de cele Dumnezeiesti si desavârsita parasire a regulilor vietii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fusesera uitate si deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei.
Si patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fusesera deja omorâte în suflet si nimicite prin uitarea aducerilor aminte pastrate în minte, încep sa se puna iar în miscare si sa sileasca sufletul la lucrarea lor.
Iata ce se întâmpla în tine ca urmare a primei îngaduinte fata de pacat, adica a ratacirii trupului dupa naravurile lumii si a nerabdarii în suferirea petrecerii necajite în noua rânduiala de viata.
Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului si mai ales pe placul pântecelui, sunt cu neputinta chiar a fi însirate: greutate în cap, mare împovarare în trup si slabiciune în muschi, parasirea pravilelor de rugaciune, lenevia de a face metanii, întunecarea si racirea inimii, îngrosarea mintii si gândurilor, o ceata groasa si de nepatruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternica trândavire si plictiseala în orisice lucrare dupa Dumnezeu, precum si neputinta de a gusta în vremea citirii dulceata cuvintelor Dumnezeiesti, ratacirea gândurilor pe tot pamântul, privelisti spurcate ce umplu sufletul si aprind pofta; neîncetata si nesuferita aprindere în tot trupul, de unde vin noi gânduri amagitoare, cu care împreunându-se sufletul, cade în patimi de ocara, la început în sine însusi – prin încuviintare -, apoi si în afara – prin fapta.
Iata roadele amare care se nasc din ratacirea dupa naravurile lumii si din toata odihna trupului! Stie vrajmasul ca cel ce i se va supune va fi prada lui sigura. Ca atare, se straduieste în fel si chip fie sa strice noile rânduieli de viata buna, fie sa ne plece spre a face oarecare îngaduinta trupului.
Faci o asemenea îngaduinta, cazi în alta – si în nici una dintre ele nu vei scapa de caderea în pacat si de întoarcerea patimilor dinainte.
Fii îngaduitor fata de trup, si el te va aduce la îngaduinta si fata de naravurile lumii.
Un vrajmas te va da pe mâna altuia, fara a înceta sa te lucreze si el; si în doi te vor duce de fiecare data la cadere.
Stiind de acest necaz, sa tii piept cu tarie în ceea ce ai început.
Pentru trup va lupta iubirea de aceasta viata, pentru lume – dorinta de a placea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simtirea vietii celei adevarate, si în respingerea obiceiurilor lumii – tovarasia cu oamenii adevarati. Trupul va începe sa se smiorcaie si sufletul sa tânjeasca ? Inarmeaza-te cu rabdare, însufleteste-te cu acest gând: ca te asteapta moartea, îngaduinta fata de trup si de naravurile lumii naste moartea prin caderea în pacat: moartea cea adevarata si vesnica. Si trupul dimpreuna cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerintelor lor, însa aceasta moarte e paruta – nu adevarata, ci nascocita de vrajmas ca sa bage în sperieti. Mai bine sa fim gata de aceasta moarte spre mântuire, pentru a scapa de moartea cea pierzatoare.
Bineînteles, acesta e un lucru greu. De asta se si cheama calea aceasta “calea strâmta si necajita”: numai ca Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu fagaduinta mângâietoare ca ea duce la viata.
Numai nebunii, spune sfântul Isaac, prefera o mica odihna din fata lor unei împaratii îndepartate, nestiind ca mai bine este sa rabzi chinuri în nevointa decât sa te odihnesti pe patul împaratiei pamântesti si sa fii osândit pentru lenevie.
Cei întelepti vor mai bine moartea, numai sa nu cada sub învinuirea ca au împlinit vreuna din faptele lor fara trezvie. Nu fii trândav atunci când este vorba de ceea ce te face viu cu adevarat, si nu te lenevi sa mori pentru aceasta.
Cu asemenea gânduri si asemenea povete Parintesti [patristice] întariti-va hotarârea de a rezista în noile rânduieli bune de viata, în împotrivirea fata de naravurile lumii, si de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veti scapa de lucrul cel chinuitor – de robia pacatului, si veti intra degraba în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci când, întariti fiind de puterea lui Dumnezeu, veti începe sa umblati deja fara împiedicare, fara sfortari, fara jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, asa cum umbla fii în casa tatalui lor. Amin.

13 martie 1866

Din ” Pregatirea pentru spovedaanie si pentru Sfanta Impartasanie – Predici la Triod”, Sfantul Teofan Zavoratul

Sursa: http://www.voscreasna.com

Predică la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici    „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34)

Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).
Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ţi l-a dat, tu aduci un străin care te robeşte.
Acesta stăpâneşte, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. L-ai dipreţuit, şi acela nu mai trăieşte în tine, moare.
Păcatul creează în noi lumea lui proprie, creează înauntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul tău, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Aceasta vrea să o facă păcatul. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înăuntrul tău şi înăuntrul meu propria lui icoană. Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul. Întotdeauna, atunci când îl îmbrăţişăm, întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19).
Răul l-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac. Nu găsesc putere pentru aceasta, nu găsesc putere înăuntrul meu.
Iată, Evanghelia de azi ne descoperă modul pentru a realiza în viaţa noatră binele pe care-l dorim. Acesta este lepădarea de tine însuţi, de păcatul tău, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip înăuntrul tău. Prin post, în realitate îndepărtăm păcatoşenia care este înăuntrul nostru. Înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăeşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă “să se lepede de sine însuşi“: înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre (rele), tot ce este omenesc, tot ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Hristos. Să se schimbe, toate să devină Hristos.
„Căci dacă va vrea cineva să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, îl va mântui pe el”(Marcu 8:35). Dacă, desigur, lepădăm orice păcat al nostru, orice patimă a noastră; şi dacă ştim, dacă simţim şi dacă vrem ca Hristos să devină suflet în sufletul nostru, inimă în inima noastră, să înlocuiască sinele nostru, ego-ul nostru cu Sinele Său. Aceasta este calea unică ca să păzim, eu şi tu şi orice om, sufletul nostru de iad, de distrugere, de diavol, de orice rău, de veşnicele chinuri, să găsim înăuntrul nostru acel suflet cu chip dumnezeiesc, acel suflet dumnezeiesc pe care Dumnezeu ni l-a dat.
Suflet cu chip dumnezeiesc! – Unde este oare? – La Hristos. Hristos S-a făcut om ca să ne spună: Iată, aşa trebuie să fie omul. El, Dumnezeu, S-a făcut om. El, Dumnezeu, a arătat în Sinele Său Persoana (Faţa) lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după Chipul (Icoana) lui Dumnezeu. Suntem datori să trăim conform cu Acesta. Ce este mintea noastră? Icoana minţii lui Hristos, a minţii lui Dumnezeu. Obligaţia noastră este să facem mintea noastră asemănătoare cu mintea lui Hristos, adică să hristificăm mintea noastră întreagă şi să putem spune cu apostolul Pavel : “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Dar până să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Hristos, a lui Dumnezeu, propria noastră vointă mereu rătăceşte, este mereu neputincioasă, mereu se împiedică şi se adânceşte în păcat. Dacă Îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca pe veşnicul nostru model, veşnicul nostru  vis, atunci ne identificăm sinele nostru cu propria lui voinţă. Atunci spunem: nu vreau să se facă voia mea, ci a Ta (Doamne). Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Atunci când noi păzim poruncile lui Dumnezeu, vrem să vindecăm voinţa noastră de toate neputinţele ei, de toate bolile ei, de toată moartea ei, în realitate ne vindecăm sinele nostru de orice păcat şi surghiunim din sinele nostru tot ceea ce induce la păcat. Da! Cu cât omul întreg Îl iubeşte pe Dumnezeu, cu cât întru adevăr se nevoieşte să se lepede de sinele său şi să-L urmeze pe Hristos, să ridice Crucea lui Hristos, atunci într-adevăr primeşte de la Domnul Iisus Hristos putere dumnezeiască. Pentru că, după cum s-a spus, Crucea “nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). Nouă, pentru mine şi pentru tine şi pentru orice om, când te hotărăşti să-ţi sileşti sinele tău, să ridici crucea ta, iată! Tu în aceeaşi clipă primeşti putere dumnezeiască. Această putere o dă Domnul, ca să poţi să învingi orice păcat înăuntrul tău, orice rău, orice rea obişnuinţă, să poţi să-ţi educi limba să nu spună cuvinte necuviincioase, să-ţi educi ochiul să nu privească cele care nu se cuvine a fi privite. Întreagă viaţa ta să devină hristoformă (cu chipul lui Hristos). Pentru cine? Pentru Hristos. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos înăuntrul tău. Iată, acesta este scopul nostru, acesta este visul nostru, acesta este odihna şi pacea şi Raiul cel veşnic al sufletului nostru, al oricărui suflet omenesc. Fără Hristos, sufletul nostru nu dobândeşte pace…
Propria noastră cale, calea Sfinţilor şi a postului este străduinţa (zorul) asupra sinelui nostru de a făptui orice bun, continua străduinţă a sinelui nostru  către orice lucru bun. Pentru că firea noastră nu vrea binele. Ea înclină spre rău. Tu, însă, zoreşte-ţi sinele tău ca să-ţi înnăbuşi orice rău care există înăuntrul tău. Domnul îţi va da puterea Învierii ca să înfăptuieşti binele. Să ne ridicăm crucea noastră, să hristificăm sufletul nostru.
Să fim atenţi că postul nu este altceva decât a înlocui sinele nostru cu Hristos, cu Dumnezeul nostru. Prin orice virtute, omul trebuie să înlocuiască sinele său cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “Dumnezeu este virtutea“, după cum zice Sfântul Maxim. Şi această putere dumnezeiască este mai puternică decât această lume de aici. Această putere ne-a fost dăruită ca să învingem orice rău, orice păcat, orice putere diavolească. Zoreşte-ţi sinele la tot lucrul bun, iar Domnul cel Bun Îţi va da puterea Învierii. Aşa încât să mergi de la necazul mai mare la cel mai mic şi de la cea mai mică bucurie la cea mai mare bucurie. Să păşim toţi spre Împărăţia cerurilor până când vom putea să spunem şi noi prin harul lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, de acum nu mai trăiesc eu. Tu trăieşti în mine, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Traducere acvila30.ro; sursa: http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/c_week/cweek_5.htm)

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

„Venind cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult şi au luai şi ei câte un dinar” (Mt. 20, 10).

Contra lăcomiei de avere.

Cine este pricina atâtor rele din lume? Iubirea de bani, pofta cea fără de minte a bogăţiei, această boală nelecuită, acest foc ce nu se stinge niciodată, acest despot care asupreşte pe toată lumea.
De aceea, eu de multe ori v-am sfătuit să vă feriţi de lăcomia averii şi nu voi înceta de la aceasta, deşi poate mulţi mă ocărăsc şi zic: nu va mai conteni el oarea se lupta cu limba sa împotriva celor bogaţi şi a da război asupra lor?
În adevăr, însă, nu eu tăbărăsc asupra bogaţilor, nu eu sunt vrăjmaşul lor, ci, din contra, eu fac şi vorbesc toate numai spre binele lor; pe când ei înşişi ascut sabia asupră-le, fiindu-şi sieşi vrăjmaşi.
Bogăţia este un rob necredincios, care fuge de la domnul său. Totuşi ar fi bine dacă ea numai ar fugi de la stăpânul său, dacă nu l-ar duce şi pe dânsul la pieire! În faptă însă, ea nu numai că fuge de la stăpânul său, ci adeseori şi pe dânsul îl aruncă în nenorocire, făcându-se vânzătorul lui şi vătămându-i mai mult tocmai pe acel stăpân care mai tare a iubit-o.
Aşa bogăţia este un rob necredincios, un ucigaş, un vrăjmaş neîmpăcat, o fiară sălbatică, o beznă înfricoşată, prăpăstioasă, o stâncă ascuţită acoperită de valuri, o mare plină de furtuni, un stăpân aspru şi despotic, mai nesilnic decât un barbar, un duşman, un protivnic neîmpăcat, care niciodată nu curmă ura sa. Cu totul altminteri este sărăcia. Ea este un loc sigur de scăpare, un liman liniştit, o siguranţă nedezminţită, o bucurie fără primejdie, o plăcere curată, o viaţă fără nelinişte, muma înţelepciunii, frâu contra semeţiei, mijloc de mântuire de pedeapsă şi rădăcină a smereniei.
Dar spune-mi, pentru ce tocmai de dânsa fugiţi voi aşa de tare şi pentru ce o socotiţi voi inferioară bogăţiei, acestui duşman, acestui ucigaş de oameni, acestei fiare răpitoare? Căci aşa trebuie cineva să numească lăcomia de avere şi pofta cea fără de minte după comori! Dar pentru ce oare voieşti a-ţi face casnic al tău pe un vrăjmaş neîmpăcat?

Pentru ce întărâţi o fiară, pe care ar trebui să o domoleşti? Dar vei întreba poate, în ce chip ea s-ar putea îmblânzi? Eu pot să vă spun aceasta, dacă veţi lua seamă la cuvintele mele. Cum se poate ea îmblânzi?

Înainte de toate trebuie să ştim cât este ea de sălbatică. Dar cât de sălbatică este ea? După chipul leilor, al pardoşilor şi al urşilor. Dacă ei se închid într-un loc întunecat şi deosebit, ei se fac mai cumpliţi şi mai furioşi.

Tocmai aşa se întâmplă şi cu bogăţia. Dacă se închide, atunci ea face zgomot şi se înfurie mai rău decât leul. Iară dacă o scoţi din închisoarea cea întunecoasă şi o împărţi la săraci, atunci această fiară sălbatică se face blândă ca o oaie, vânzătorul se face acum apărătorul şi mijlocitorul tău, stânca cea primejdioasă se preface într-un liman sigur şi furtuna într-o drăgălaşă linişte.

Ceva asemenea poţi să vezi la corăbii. Dacă ele sunt prea încărcate cu mărfuri, se scufundă, iară dacă povara lor este măsurată, atunci ele aleargă cu uşurinţă peste valuri.

Aşa ni se întâmplă şi nouă. De ai grămădit prea multă bogăţie, se cere numai o mică furtună, sau o neizbutire neaşteptată şi corabia ta se prăpădeşte împreună cu oamenii săi (adică împreună cu sufletul tău). Iar dacă tu strângi numai atâta avere pe cât îţi este de trebuinţă, poate să vie şi o furtună puternică, tu vei trece valurile cu uşurinţă.
Aşadar, nu dori mai mult decât ai trebuinţă, ca să nu pierzi totul, aduna mai mult decât este neapărat, ca să nu ţi se ia şi cele neapărate, si să nu păşeşti peste marginile cele cuvenite, ca să nu te lipseşti de toate.
Descotoroseşte-te mai ales de prisosinţă, pentru ca, cel puţin, să ai de ajuns cele de nevoie. Nu vezi tu că şi vierii taie viţa, pentru ca puterea ei să nu iasă prin frunze şi prin curpeni, ci să rămână în rădăcină, aducând cu atâta mai bune roduri.

Fă şi tu asemenea. Taie frunzele şi curpenii ce sunt de prisos şi întoarce toată puterea la aducerea de roade. Dacă tu nu faci aceasta câtă vreme eşti norocit, negreşit ai să te aştepţi ca nenorocirea să vie asupra ta. Deşi este încă linişte, totuşi tu trebuie să te temi de furtună. Măcar că eşti sănătos, trebuie să gândeşti la boală, măcar că eşti bogat şi întărit, totuşi trebuie să gândeşti la sărăcie. Sfânta Scriptura zice lămurit: „Adu-ţi aminte de foamete în vremea saturării, şi de sărăcie şi lipsă în zilele avuţiei” (Sir. 18, 25).

Dacă tu vei cugeta aşa, atunci te vei folosi de bogăţie cu cumpătare şi înfrânare, şi vei suporta sărăcia cu mare statornicie. Când vine o nenorocire neaşteptată, ne aruncă în confuzie, iară când vine una aşteptată mai dinainte, nu ne poate zgudui şi mâhni în aşa mare grad.
De aceea, totdeauna cand vei aştepta sărăcia şi nenorocirea, vei avea două foloase deodată: nu te vei sumeţi în norocire şi în nenorocire nu te vei tulbura, nici nu te vei arunca la pământ. O nenorocire aşteptată este ca şi când ai fi încercat-o. Eu socotesc aşa: de eşti bogat, aşteaptă în toate zilele să fii sărac. Pentru ce? O astfel de aşteptare poate să-ţi aducă cele mai mari foloase. Adică cel ce aşteaptă sărăcia, nu se va îngâmfa întru bogăţie, nu va fi molatic, nici dezmierdat, nici nu va pofti avere străină.
Căci aşteptarea unită cu frica îi slujeşte în loc ele pedagog, îl face dibaci şi cuminte, înfrânează simţirea lui, nu lasă să-i crească plantele cele rele ale lăcomiei de avere, ci le taie cu frica de nenorocire, ca şi cu o secure.
Acesta este un folos neobişnuit de mare pe care îl câştigi prin aşteptarea sărăciei. Nu mai mic este încă şi al doilea folos, ce urmează din acesta, adică, când cu adevărat se iveşte sărăcia, tu nu deznădăjduieşti.

Aşadar noi totdeauna să ne temem de a ajunge la sărăcie, pentru ca să nu simţim amărăciunea sărăciei. Adesea tocmai de aceea vine sărăcia asupra noastră, căci noi n-am aşteptat-o; căci chiar aşteptarea nenorocirii ar fi îndreptat pe om, şi nenorocirea însăşi n-ar fi venit asupra lui.
Dovadă de aceasta dau locuitorii Ninivei, fiindcă ei aşteptau nenorocirea cea grozavă pe care le-o prevestise profetul Iona, şi tocmai prin această aşteptare a piericiunii ce-i ameninţa, au îmblânzit mânia lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, iudeii, care n-au crezut profetului care a predicat pieirea Ierusalimului, au încercat într-adevăr această înfricoşată nenorocire. Solomon zice aşa: „Înţeleptul, temându-se, se fereşte de rău; iară cel fără de minte, nădăjduindu-se în sine, se amestecă cu fărădelegea”(Pild. 14, 16).

Cel ce având bogăţie gândeşte la sărăcie, acela nu va sărăci lesne. Când însă frica de sărăcie nu te cuminţeşte, atunci trebuie să vină asupră-ţi sărăcia însăşi, pentru ca să te aducă la dreapta socotinţă.
Aşadar, de eşti bogat, aşteaptă sărăcia; de te afli într-o norocire şi prisosinţă, teme-te de foamea cea viitoare; de eşti cinstit, gândeşte că poate şi necinstea să vină asupra ta; de eşti sănătos, să ai totdeauna boala înaintea ochilor.
Cumpăneşte de-a pururea firea lucrurilor omeneşti, care sunt schimbătoare şi trecătoare ca undele unui pârâu ce curge repede sunt iuţi ca fumul ce se pierde în aer, sunt nimicuri ca umbra ce piere degrabă.
Dacă tu totdeauna vei fi plin de astfel de gândiri înţelepte, nici norocirea nu te va îngâmfa, nici nenorocirea nu te va putea dărâma. Dacă tu nu te vei lipi de bunurile cele de faţă, atunci nici pierderea lor nu-ţi va pricinui durere nemăsurată. Dacă vei obişnui duhul tău cu aşteptarea nenorocirii, tocmai prin aceasta vei scăpa de multe nenorociri, iară care te va ajunge, nu te va zgudui prea tare?â
Ca dovadă a celor zise de mine, am să vă povestesc o istorie din Vechiul Testament. Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Şi acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii. El a locuit în palaturi împărăteşti, dar a şezut şi pe gunoi; a fost îmbrăcat cu haine strălucite, dar a fost şi acoperit peste tot cu lepră; a fost odinioară slujit de mulţi robi şi roabe, iar mai târziu atacat de multe batjocuri, când casnicii si prietenii îi făceau multe imputări, iar femeia sa îl defăima.
La început îi curgeau toate bunătăţile cu prisosinţă, bogăţie mare, putere şi consideraţie, cinste, pace şi siguranţă, numeroase slugi, sănătate şi bucurie pentru copiii cei mulţi şi bine formaţi. Norocirea lui nu era tulburată de nimic. Bogăţia sa părea sigură, starea lui cea bună – trainică, şi drept, căci Dumnezeu din toate părţile îl păzea şi îl apăra. Dar mai pe urmă el a pierdut toate norocirile acestea. Mii de furtuni s-au înfuriat împotriva casei lui, lovire peste lovire şi cu o putere grozavă. Toată avuţia i s-a răpit.
Robii şi fiii lui au murit năprasnic, pierzându-şi viaţa în timpul prânzului, nu prin sabie, ci prin Satana, care a răsturnat casa peste dânşii. Curând s-a înarmat contra dreptului femeia sa, casnicii şi prietenii lui l-au defăimat şi ocărât; el a trebuit să părăsească casa şi să locuiască pe gunoi, plin peste tot de bube şi de răni, acoperit de sânge şi de puroi, acest bărbat tare ca oţelul şi ca fierul.
O durere venea peste alta, ispitirile erau nesuferite, noaptea mai grea decât ziua, iar ziua încă mai grozavă decât noaptea. El spunea aşa: „De mă culc, zic: când va fi ziuă? Şi dacă mă scol, iarăşi: când va fi seară? Şi sunt plin de dureri de seara până dimineaţa” (Iov 7, 4). Pretutindeni nu erau decât bezne, nimeni care să-l mângâie; din contră – mii de defăimători.

Dar şi în aceste furtuni, şi în mijlocul acestor grozave valuri, Iov a stat tare şi nemişcat şi pricina era, cum am zis, aceea că el, pe când a fost bogat a gândit la sărăcie, pe când era sănătos aştepta boala, iar pe când era tată a mulţi copii se credea a fi fără copii. De aceasta el se temea întotdeauna si această grijă niciodată nu a ieşit din inima sa, căci el cunoştea firea lucrurilor omeneşti şi gândea la nestatornicia lor.

De aceea zicea el: „Frica de care m-am temut, mi-a venit mie, şi de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat” (Iov 3, 25).

Aşadar, el de-a pururea aştepta nenorocirea şi de aceea nu s-a tulburat, când ea a izbucnit. Pentru că el mai dinainte cumpănise în duhul său astfel de întâmplări rele şi de aceea când ele au năvălit în faptă, el le-a suportat cu nobleţe şi cu statornicie, iar fiindcă aceste lupte el mai dinainte le-a socotit şi le-a aşteptat, de aceea ele, când au sosit în faptă, n-au mai putut să-l zdruncine.
Iar cum că, pe câtă vreme a posedat el norocirea, inima lui n-a fost stăpânită de ea, poţi să te încredinţezi de la el însuşi, cand zice: „Pus-am eu puterea mea în aur? Sau nădăjduit-am eu în pietrele cele scumpe?” (Iov 31, 24-25). Ce zici tu, omule? Nu te-ai bucurat de bogăţia care îţi curgea din toate părţile? Negreşit nu, răspunde el. Şi pentru ce? Pentru că cunoşteam deşertăciunea şi nestatornicia ei, ştiam că stăpânirea ei nu este trainică. De aceea el nu se bucura de bunurile pământeşti peste cuviinţă, iar la pierderea lor n-a fost cu totul zdrobit, căci el cunoştea firea si însuşirea lor.

Auzind acestea, iubiţilor, să nu ne lăsăm înfrânţi de sărăcie, dar nici de bogăţie să nu ne mândrim şi să nu ne arătăm! Mai vârtos să rămânem neschimbaţi la schimbarea norocului şi să secerăm roadă înţelepciunii celei creştineşti, pentru ca chiar aici, pe pământ să fim într-adevăr norociţi şi să ne împărtăşim de bunurile cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos! Amin.