Ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta, smereşte-te

Fugi, fugi cât poţi!…

– Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal, dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori. De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. „Înţeleptul, temându-se a se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14, 16). Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea, lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie avva Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, şi ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei, care-l smintea. Pentru acelaşi motiv, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de această fugă: „Fugiţi de curvie” (1 Cor. 6, 18).

– Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

– Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

– Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî, ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşă, zicând: „el a căzut azi, eu pot cădea mâine”.

Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşeală. Domnul zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te, ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

– Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bunăstare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Nicodim Aghioritul, ”Războiul nevăzut”, Ed. Egumenița, Galați

Sf. Nicodim Aghioritul – Atunci cand ne lasam prada tristetii, capitulam in fata diavolului

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.

Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.

Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.

Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.

Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.


De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)

https://doxologia.ro

​Sf. Nicodim Aghioritul: Leapădă-te de orice voinţă a ta şi pune-o înaintea lui Dumnezeu


De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul virtuţii ce căutăm.
De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele asemenea: „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”; „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15); „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe 16, 34);
„Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
„Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12); „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11); „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12); „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).
Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:
„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 128)
* * *

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.
Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.
Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.
Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.
Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)
* * *

Când diavolul ţine pe cineva în robia păcatului, el este mai zelos decât la orice a-l orbi şi a-l scoate din orice gând bun care l-ar face să-şi cunoască viaţa lui cea nenorocită. Nu numai că îl scoate din orice gând ce l-ar duce la convertire şi la pocăinţă, punându-i în mintea lui alte gânduri rele şi potrivnice, ci şi cu uneltiri gata şi cu prilejuri imediate îl face să cadă adesea în acelaşi păcat ori în altele mai mari. Din acestea mizerabilul păcătos iese mai întunecat şi mai orbit, încât această orbire îl aruncă în prăpastia păcatului şi de la starea de compătimire, de la orbire trece la un păcat mai mare, încât mai toată viaţa lui ticăloasă se mişcă într-un cerc vicios până la moarte, dacă Dumnezeu nu se va îngriji să-l mântuiască prin harul Său.

Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest întuneric al păcatului!”.
Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. In această bărbăţie stă toată biruinţa.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 106-107)

Care sunt pașii pentru vindecarea rănilor sufletești

Mulțumește-I și iubește-L pe Dumnezeu mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.

Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înşelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoinţa ca şi când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuieşti de mai multe ori pe zi şi rămâi rănit, fă totdeauna ce ţi-am spus, cu mai multă speranţă în Dumnezeu. Urăşte mai mult păcatul, mustră-te şi sileşte-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu şi fiindcă vrăjmaşul rămâne ruşinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el unelteşte diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoinţă. Adesea îşi ajunge scopul din cauza neatenţiei şi nepurtării de grijă de noi înşine. Cu cât ţi se împotriveşte mai mult vrăjmaşul, cu atât sileşte-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simţi că te superi, te tulburi şi te descurajezi, ca să-ţi poţi redobândi pacea inimii şi curajul, repetă aceste exerciţii cum ţi-am spus, până ce te restabileşti şi după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare şi această tulburare ce vin în urma păcatului provin din consecinţa osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ţi recâştiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat şi cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Aici se potriveşte şi istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie şi fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra ‒ căci simțea şi-a pierdut sufletul şi nu se mai mântuieşte ‒, el, ca un înţelept şi meşter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie şi a încuiat uşa. După ce şi-a împăcat inima, a făcut cuvenita pocăinţă pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat şi a biruit.
Meditează că Domnul este foarte sârguincios şi doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemându-l pe păcătos în diferite feluri şi pe variate căi să vină la Dânsul şi să se unească cu El prin har, în această viaţă, iar în cealaltă să-l sfinţească cu Mărirea Lui şi să-l facă de-a pururi fericit. Şi când îţi vei linişti cugetul şi-ţi vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta şi fă cum ţi-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, aminteşte-ţi toate păcatele tale şi cu durere şi amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma şi definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău şi fă cu deosebită râvnă canonul ce ţi l-a dat.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 103-105)

Sursa

Sfântul Nicodim Aghioritul despre vrăji, posedare demonică și reîncarnare (I)-(ll)

– Părinte, lumea ne cere talismane.

– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăște, să fie afurisiți vrăjitorii care confecționează “talismane”, în care pun simboale diavolești sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de șarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influența diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.
Și când Biserica l-a luat la întrebări, a spus: “Sunt medium”, pentru că medium-urile sunt libere, și astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: “Să te duci și să te spovedești, pentru că ai primit înrâuriri diavolești”. S-a dus și s-a mărturisit. După aceea a venit și mi-a spus: “Nu am simțit nici-o schimbare”. “Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înșelat?” – îl întreb. “Da, – îmi spune – am o cutiuță ca o Evanghelie mică”. O iau, o deschid și găsesc înăuntru diferite iconițe înfășurate. Desfac – desfac și la mijloc erau niște mărgele, păr și ceva ca lemnul. Le-am aruncat și s-a eliberat omul. Vezi, ce maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă astfel de talismane – chipurile, ca să fie ajutați – și se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă și cenușă s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai așa se eliberează. […]
Dar iată și medium-urile cât rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug și familii. Merge, de pildă, unul la medium și îi spune problema ce o are. “Ascultă – îi spune acela – o rudă de a ta care este puțin brunetă, puțin înaltă, etc. ți-a făcut vrăji”. Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puțin. “A, aceasta este – își spune – aceea care mi-a făcut vrăji”, și-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu știe nimic – poate să-l fi și ajutat cândva, – iar acesta să fie înverșunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: “Acum trebuie să dezlegăm vraja. Și ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani”. ”Ei, fiindcă le-a aflat, – spune acesta, – trebuie să-l răsplătesc!” Și dăi bani […]

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vre-un bolnav?

– Vrăjitor și să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimițând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul și diavolul sunt asociați, și de aceea îi spune diavolului: ”Ieși din acesta și du-te în cutare”. Așadar, îl scoate pe diavol din acela și, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: “Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, și astfel se face reclamă. Și în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuți. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte și ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meșteșugul diavolului. Ținea o cruce în mână și cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și, când ajunge la “binecuvântat este rodul pântecului tău”, scuipa pe lângă cruce, adică hulește pe Hristos, și de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie, etc, din înrâurire diavolească, și medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuiește boala îl trimite în altul și aceia se slobozesc de mâhnire. Și mulți o au de sfântă! Îi cer sfaturi și, puțin câte puțin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuință de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori și de vrăji, precum fugi departe de foc și de șerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuiește el însuși, le poate vindeca.
Am auzit următoarea întâmplare: Un tânăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor și s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tânărului în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, și îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică”. Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: “Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, și a făgăduit Sfântului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit și copilul s-a făcut bine. Și-a făcut … minunea! Atunci tatăl spune: “Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduința”. Nu aveau posibilități materiale și, ca să zidească biserica, a vândut tot pământul ce-l avea. Și-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat și au spus:”Nu ne trebuie Ortodoxia” – și s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova și a aflat vrăjmașul un mod ca să se facă și acolo.
Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăji, editura Sophia, Bucuresti, 2003

-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?

-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă unul între două vârste cu niște aere… Cum l-am văzut de departe, am înțeles că are înrâurire diavolească. “Am venit să mă ajuți, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de când am niște dureri înfricoșătoare de cap și medicii nu află nimic”. “Ai diavol, – i-am spus, – pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine”. “Nu am făcut nimic”, – mi-a spus. “Nu ai făcut nimic? – îi spun. Nu ai înșelat o fată? Ei, ea s-a dus și ți-a făcut vrăji. Du-te și cere iertare de la fată, apoi spovedește-te și să-ți citească exorcisme ca să-ți afli sănătatea. Dacă tu nu-ți dai seama de greșala ta și nu te pocăiești, toți duhovnicii lumii de s-ar aduna și s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca”. Atunci când vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-și revină.
Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stârnește mereu scandaluri în casă. Se scoalănoaptea, îi scoală pe toți, le răstoarnă pe toate.

“Tu te spovedești?” – îl întreb. Nu”, – îmi spune.Trebuie să fi dat drepturi diavolului, -îi spun. Nu s-a făcut asta din senin”. În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc și ca să-i meargă bine la servici, și nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

-Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?

-Prin pocăință și spovedanie. De aceea trebuie ca mai întâi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-și înțeleagă omul greșala, să se pocăiască și să se spovedească. Câți nu vin acolo la Colibă chinuiți pentru că li s-au făcut vrăji, și-mi spun: ” Fă rugăciune, ca să mă ușurez de chin!” Îmi cer ajutorul, fără să caute și să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greșit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.

-Părinte, atunci când omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încât nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alții?

-Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puțin înapoi și să intre puțin Hristos înlăuntrul lui. Așa a făcut o mamă cu copilul ei și l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. “Să se ducă să se spovedească” – i-am spus. Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?” – mi-a spus. “Atunci spune-i duhovnicului tău – îi spun, – să vină acasă, să facă aghiazmă și să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?”. “O va bea”, – îmi spune. “Ei, să începi de la aghiazmă, – îi spun, – și după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cât colo”. Și într-adevăr m-a ascultat și a fost ajutat copilul. După puțin timp s-a putut spovedi și s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu niște vrăjitori și nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puțin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliță. Odată, când trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui râu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunându-i:”Taso, Taso, scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod”. Din fericire era frig și el a spus: “Cum să-l scot? Mi-e frig!” “Scoate-l, scoate-l, să trecem” – a auzit aceeași voce. Măi, și diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciulița asupra lui. Totuși, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea și l-au găsit pe sărmanul acela” căzut pe pod. Dacă nu era frig și-ar fi scos sacoul și diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul râului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea și sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credință, ar fi procedat așa?
-Părinte, un om care are sfințenie nu poate demasca sau frâna un vrăjitor?
-Cum să-l frâneze? Dacă spui unuia care are puțină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că așa cum trăiește nu merge bine, și tot nu iese din ale lui, cu cât mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci când vrăjitorul este înaintea ta și tu rostești rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca și vrăjitorul să nu-și poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă și, un vrăjitor, care era și mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu știa că celălalt este vrăjitor, și de aceea a intervenit Dumnezeu. Și să vedeți ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-și dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli și cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.

-Părinte, acela îi vedea pe diavoli?

-Omul acela nu-i vedea pe diavoli; vedea o scenă. Vrăjitorul striga “ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mâna ca să-și apere capul. Pentru că să nu credeți că vrăjitorii o duc bine și că diavolii le fac întotdeauna hatârul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, și diavolii se supun, pentru câțiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: “Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci când magii nu reușesc sa facă ceea ce vor diavolii, știți ce pățesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată, pe când discutam lângă Colibă cu acel vrăjitor tânăr din Tibet,deodată s-a ridicat, mi-a prins mâinile și mi le-a întors la spate. “Să vină acum Hagi-Efendi (Sf. Arsenie Capadocianul) să te scape”, – mi-a spus. “Bre diavole, hai, pleacă de aici”, – i-am spus, și l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfântul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reușit, pentru că piciorul s-a oprit lângă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat și am intrat în chilie. După puțină vreme îl văd venind plin de spini pe el. “Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a târât prin rugi”, – mi-a spus.
Puterile negre ale întunericului sunt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dând astfel drepturi diavolului. […]
Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăji, editura Sophia, Bucuresti, 2003
Sursa

RAZBOIUL NEVAZUT: Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata strategiile de amagire ale vrajmasului in functie de diferitele stari si masuri ale omului: “Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta!”

Cap. XXVIII. Tactica diavolului in razboiul de amagire a oamenilor

“Afla, iubite, ca la nimic nu se sarguieste mai mult diavolul decat la ruinarea noastra si ca el nu duce lupta cu toti dupa aceeasi metoda.
Ca sa incep a-ti nota unele din strategiile, cuvintele, si randuielile folosite de el in lupta, iti infatisez cinci stari ale omului: unii sunt in robia pacatului, fara vreun gand de eliberare; altii doresc sa se elibereze, dar nu intreprind nimic hotarat; apoi sunt unii care dupa ce au castigat virtutile, cad in pacat cu mai mare pierzare. Dintre acestia unii cred ca merg spre desavarsire, altii lasa calea virtutii ce au; iar altii fac din aceasta virtute o pricina de rautate. Vom vorbi despre fiecare aparte.
Cap. XXIX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-i tine in robia pacatului
Cand diavolul tine pe cineva in robia pacatului, el este mai zelos decat la orice a-l orbi si a-l scoate din orice gand bun care l-ar face sa-si cunoasca viata lui cea nenorocita. Nu numai ca il scoate din orice gand ce l-ar duce la convertire si la pocainta punandu-i in mintea lui alte ganduri rele si potrivnice, ci si cu uneltiri gata si cu prilejuri imediate, il face sa cada adesea in acelasi pacat ori in altele mai mari. Din acestea mizerabilul pacatos iese mai intunecat si mai orbit, incat aceasta orbire il arunca in prapastia pacatului si de la starea de compatimire, de la orbire trece la un pacat mai mare, incat mai toata viata lui ticaloasa se misca intr-un cerc vicios pana la moarte, daca Dumnezeu nu se va ingriji sa-l mantuiasca prin harul Sau.
Deci cel ce se afla in aceasta stare nenorocita, daca voieste a se insanatosi trebuie sa primeasca cat mai repede posibil acel gand si acea inspiratie care-l cheama de la intuneric la lumina, de la pacat la pocainta si trebuie sa strige din toata inima catre Facatorul sau: “Domnul meu, ajuta-mi, ajuta-mi degrab si nu ma mai lasa in acest intuneric al pacatului”.
Dar sa nu inceteze a repeta aceasta strigare si indata, de-i posibil sa ceara ajutor si sfat ca sa se poata elibera de vrajmasi; iar de nu se poate ridica repede, sa alerge cu toata barbatia la Iisus cel rastignit, sa cada la sfintele Lui picioare cu fata la pamant si la Nascatoarea de Dumnezeu Maria, cerand indurare si ajutor. In aceasta barbatie sta toata biruinta.

 

Cap. XXX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-si recunosc rautatea si voiesc a se libera

De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: “dupa aceasta, dupa aceasta”, “maine, maine”, “intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta”.
Frate, aceasta este cursa vrajmasului care a prins pe multi si totdeauna prinde pe toata lumea.
Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: “Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine”. “Acum” si “Azi” sunt in mana mea iar “dupa aceasta” si “maine” sunt in mainile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi in puterea mea “dupa aceasta” si “maine”, ce cale de biruinta si de mantuire ar fi aceasta ca intai sa doresc a fi ranit si apoi tamaduit, a face neoranduiala si apoi a ma intelepti?
De aceea frate, de vrei sa fugi de aceasta amagire si sa invingi pe vrajmas, leacul cel mai bun este sa te supui gandurilor bune si dumnezeiestii inspiratii, care te cheama la pocainta si sa nu zici: “Am pus un termen si nu ma pot pocai inainte”. Nu! Fiindca astfel de hotarari deseori sunt gresite si multi din cei ce s-au increzut intr-insele au ramas amagiti si nepocaiti din diferite pricini.

  • A. Fiindca hotararile noastre in loc sa fie intemeiate pe increderea in Dumnezeu sunt fondate pe bizuirea de sine. De aceea, urmarea e ca nu putem vedea marea noastra mandrie de care suntem purtati si credem ca hotararile noastre sunt neclintite si puternice.

Dar ca sa cunoastem aceasta mandrie trebuie sa fim luminati prin bunatatea lui Dumnezeu. Cel ce, cum am spus mai inainte, ne lasa uneori sa cadem, din cadere ne ridica de la increderea si nadejdea in noi insine la increderea si nadejdea numai in Dumnezeu si de la trufie ne cheama la cunoasterea de noi insine.
Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe [nadejdea] si increderea in Dumnezeu.

  • B. Cand voim a lua vreo hotarare cugetam numai la frumusetea si puterea faptei bune care atrage vointa noastra oricat de slaba si incapabila ar fi. Dar apoi, cand intampinam o piedica in realizarea virtutii, vointa slabeste si da inapoi, deci hotararile noastre raman nerealizate.

De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insesi.
Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.
Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

  • C. Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeiesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.
Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat. Fiind in necaz, hotararea si cugetul tau sa fie dispuse a suferi cu multumire crucea si necazul dupa vointa Domnului, necautand spre ajutor omenesc si pamantesc si uneori nici chiar spre cel dumnezeesc.
Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cap. XXXI. Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire.
Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.
Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.
Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit. Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca. Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.
De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.
Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.
Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.
Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.

Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.
De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.
Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incat incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.
Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.
Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire.
Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt. Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.
Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:
“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: “Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.
De vei pazi aceste sfaturi, fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.
Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.
Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.
In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.
Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.
Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.
De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.

Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii

Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.
De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie! Concentreaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.
Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii, nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.
Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentionata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.
De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.
Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.
Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un “nimic” si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic?
Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors intr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.
Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: “Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine“ (1 Cor. 15, 10).
Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai [fi] savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.
De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: “Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.
Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:
“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).
Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).
Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.
Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele, zi:
“Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud”.
Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre.
Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.
Aminteste-ti ca e scris: “Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia“ (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.
In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau (“inaintea Caruia nici cerul nu-i curat“, cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesti si sa te cutremuri, oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului“ (Lc. 18, 13).
Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.
Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.
Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.
Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).
Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.
Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.
E cu neputinta.
Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu.
O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!
O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!
O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!
O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!
Nu pot sa ma satur vreodata vorbindu-ti de aceasta, iubite!
De voiesti a lauda pe Dumnezeu, smereste-te si doreste a fi prigonit de altii. Smereste-te cu toti si sub toti, daca voiesti a slavi pe Dumnezeu.
Daca vrei a-L afla nu te inalta, ca El fuge. Smereste-te si smereste-te cat poti si El va veni sa te afle si sa te imbratiseze. Cu cat te vei umili in ochii Lui si vei voi a fi socotit netrebnic de altii si a se intoarce toti de la tine ca de la un lucru urat, cu atat te va primi si se va uni strans cu tine si mai cu iubire.
Frate, pentru marele dar ce ti-l da Dumnezeu, cel atat vatamat de pacatele tale, ca sa te uneasca cu Sine, fa si tu aceasta a te socoti mai nevrednic si mai rau decat toti. Deseori multumeste-le si socoate-te indatorit celor ce-ti dau prilej a te smeri. Adica celor ce te-au defaimat ori te defaima totdeauna. Chiar daca suferi in sila defaimarile, sileste-te, cat poti, a nu arata nici un semn de nemultumire.
Si daca, cu toate aceste nevointe adevarate, viclenia diavolului si inchinarea noastra cea rea se indarjesc la noi, incat mereu ne supara gandurile mandriei si ne raneste inima, chiar atunci este vreme potrivita cu atat mai mult a ne smeri si a ne defaima, a ne uri, cu cat vedem din acea cercare ca intr-adevar luptam cu toate puterile noastre sa ne izbavim de el.
Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindca suferim de supararile mandriei care-si au radacina si originea in blestemata si desarta parere de noi insine.
Astfel vom scoate din otrava amara, miere; din rani, sanatate si din mandrie, smerenie”.
(din: Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”, Editura Egumenita)

Sursa

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE MINTE SI SIMTURI


SFANTUL NICODIM AGHIORITUL



DESPRE MINTE SI SIMTURI

end21-549083296.jpg

Ce este fireasca deosebire a mintii

Fireasca si înnascuta deosebire a mintii este ca aceasta sa se îndeletniceasca întotdeauna, ca una ce este minte, cu gîndurile cele înrudite cu ea: ca una ce este nematerialnica, cu cele nematerialnice; ca una ce este fara de moarte, cu cele nemuritoare; sa se îndeletniceasca, într-un cuvînt, cu bunatatile cele adevarate, pe care sa le aiba ca hrana, crestere si, prin urmare, ca dulceata.

Ce este fireasca deosebire a trupului
Dimpotriva, fireasca deosebire a trupului este a se pleca totdeauna, ca unul ce este trup, spre cele trupesti: ca unul ce este simtit, dupa cele simtite [care cad sub simturi]; ca unul ce este materialnic, spre cele materialnice; a se pleca, într-un cuvînt, spre bunatatile cele mincinoase pe care le are ca hrana, crestere, viata si, drept urmare, ca dulceata. De aceea a zis dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: „Dulceata este îndoita în firea omeneasca: una se lucreaza în suflet prin nepatimire, iar cealalta se lucreaza în trup prin patima. Pe care din cele doua o va alege vointa omului, aceea va avea stapînire asupra celeilalte.”

Trupul este stapînit de minte
Desi trupul, ca unul ce este material [gros], se pleaca în chip firesc catre dulceata celor simtite, el poate fi adus, ocîrmuit si purtat ca într-un frîu de catre minte, cînd aceasta are ratiunea întreaga. Dumnezeiescul Ioan Damaschin spune ca deosebirea între sufletul rational si cel nerational aceasta este: cel nerational se poarta si este stapînit de trup si de simturi, iar cel rational stapîneste trupul si simturile. Caci asa s-a rînduit de Dumnezeu: partea rationala sa o stapîneasca pe cea nerationala, iar cea mai buna s-o supuna voii sale pe cea mai rea. De aceea, cînd partea nerationala pofteste, nu se porneste îndata la fapta si la dobîndirea poftei, ci este oprita de catre stapînul ei, mintea. […]

Prin privirea zidirilor, mintea se suie la cunostinta si dragostea Ziditorului
Ca sa te încredintezi de aceasta, ridica-ti ochii la cer, si îndata, pe camasa ochilor (retina cea cu rost de mreaja) se iveste icoana cerului. Îndata ce aceasta izbeste retina, ea este luata într-o clipita de alergatorii cei iuti ai duhurilor, fugind împreuna cu o iuteala de nepovestit prin vene, la creier, unde este radacina tuturor venelor. Si, îndata ce icoana cerului ajunge acolo, numaidecît mintea se trezeste si vede cerul.

            Pornind de la aceasta simtire, mintea socoteste cu puterea ei cea rationala marimea, frumusetea, lumina si celelalte însusiri ale cerului si se duce cu gîndul la întelepciunea, mestesugul, puterea si frumusetea Celui ce le-a zidit. De aici, ea socoteste si spune asa: Daca cerul, care este faptura, este atît de frumos si de luminos, cu cît mai presus de acesta este Facatorul cerului? […] Suindu-se prin acest mestesug de la zidiri la Ziditor si de la Scripturi la Cel ce le-a grait, mintea spune tuturor puterilor si simturilor sale cuvîntul Proorocului Isaia: „Veniti sa ne suim în muntele Domnului si în casa Dumnezeului lui Iacov, si ne va spune noua calea Sa, si vom merge pe dînsa” (Isaia 2:3). Aceasta este vointa cea din veci, si pricina si scopul pentru care – precum am spus – a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simturilor: „ca mintea sa se faca privitoare a zidirii celei simtite si tainuitoare a celei gîndite” – cum a zis Sfîntul Grigorie în Cuvîntul la Pasti – si „ca sa vada în zidiri pe Ziditorul precum vede soarele în apa” – dupa cum filosofeaza Teodor al Ierusalimului: „Daca este îngaduita vreo lucrare a simturilor, pentru aceasta este îngaduita: ca din zidiri sa-L întelegem pe Ziditor, vazîndu-L astfel în ele asa cum vedem un soare în apa. Deoarece chipurile care sînt în cele ce exista sînt ale pricinei începatoare a tuturor lucrurilor”. Si – în scurt fie spus – de aceea s-au facut simturile, ca mintea sa ajunga prin ele la hrana si dulceata ei cea gîndita, dupa cum si vietatile care se cheama purtatoare de casa – adica scoicile, broastele testoase si altele asemenea – ies afara pentru adunarea hranei celei cuvenite. „Aceasta este nevointa – spune Teodor al Ierusalimului: a lua aminte la noi însine ca pururea sa ne îndulcim, si sa ne întindem dorirea catre cele gîndite ale mintii si niciodata sa nu fim furati de cele simtite, smulgîndu-ne pe furis catre acestea prin simturi, încît sa se minuneze acestea chiar de ele însele.”

Cei ce privesc la zidiri si citesc în Scripturi, si nu se suie la cunostinta si dragostea de Dumnezeu, savîrsesc raul si sînt afara de fire
Cei ce privesc zidirea cea simtita si Scriptura, si nu se suie prin ele la cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, Care pe una a zidit-o, iar pe cealalta a grait-o, fac aceasta sau pentru slava cea lumeasca, sau pentru a se desfata în frumusetile cele stricacioase ale zidirilor si ale Scripturilor, precum si pentru alte scopuri trupesti, sau ramîn numai la întelegerea din parte a zidirilor si Scripturilor si mai departe se lenevesc a pasi, neînaltîndu-se la Cuvîntul cel atot-fiitor si atot-cuprinzator al celor ce sînt‚ Care este Întelepciunea lui Dumnezeu, prin Care cele ce sînt se cunosc si întru Care sînt toate cuvintele cele ce sînt (Sfîntul Maxim). „Ca Dumnezeu – zice înteleptul Solomon – a întemeiat pamîntul cu întelepciunea, iar cînd a zidit cerul, si ea [Întelepciunea] era cu Dînsul si lucra lînga Dînsul.” Iar Sfîntul Vasile cel Mare zice: „Sînt unele ratiuni ale întelepciunii, ale celei zidite mai înainte de toate celelalte, care au ca însusire zidirea.” […]

Care este pricina cea smerita pentru care s-au facut simturile
A doua pricina si scop pentru care s-au facut organele simturilor, este pentru ca si trupul, ca unul ce este material, sa poata sa dobîndeasca prin ele hrana, crestere si viata. […]

De ce mintea a fost robita de dezmierdarile simturilor
Doua sînt pricinile pentru care mintea a fost robita de dezmierdarile cele simtite: Prima si cea mai de seama pricina este aceasta: dupa calcarea poruncii de catre Adam, unealta lui, adica trupul, îsi la toata existenta si alcatuirea prin dezmierdarile cele simtite, împatimite si necuvîntatoare [nerationale]. Caci, prin dezmierdare ia fiinta, prin dezmierdare se zamisleste, creste si se desavîrseste în pîntece pîna se naste. Proorocul David, aratînd acest lucru, spune: „Ca, iata, întru faradelegi m-am zamislit si întru pacate m-a nascut maica mea” (Ps 50:6). Iar a doua pricina arata ca si dupa nastere se hraneste cu dezmierdarea. Înca din primii ani ai copilariei, dar mai ales în cele noua luni din pîntece, deoarece partea cea cuvîntatoare a omului nu este înca desavîrsita, mintea nu se poate folosi de organele simturilor ca sa-si faca lucrarea sa si sa se îndulceasca astfel cu dezmierdarile cele gîndite. Doar trupul este cel care le lucreaza [aceste dezmierdari], nu numai pentru hrana lui cea de trebuinta, ci si pentru firea lui cea patimasa. Lucrul cel mai rau este însa faptul ca mintea însasi este atrasa de el la aceleasi dezmierdari si este robita de ele ca o nedesavîrsita si nepriceputa. […]

            O, cît este de amara aceasta miscare a simturilor! Cît de obositoare si de dureroasa este ea mai pe urma pentru mintea cea ticaloasa si vrednica de jale! Si aceasta deoarece, nefiind stapînite de frîul partii cuvîntatoare [rationale], organele simturilor au gustat si s-au saturat ca niste nerationale si dobitocesti de dulceata celor simtite, trupesti si materiale. Si aceasta în prelungirea celor cincisprezece ani ai vîrstei copilariei, în timpul careia mintea este ca o adormita, fiind purtata [stapînita] de simturi, deoarece organele nu sînt înca apte pentru a lucra ea prin ele. Dupa aceea, organele simturilor se vor obisnui sa lucreze îndulcirile cele dezmierdatoare ale trupului, pîna cînd partea cea rationala se va desavîrsi. […]

Cum se slobozeste mintea de dulcetile cele simtite
Dupa vîrsta copilariei si dupa desavîrsirea ratiunii, mintea va cunoaste de la sine sau va învata prin auz din Sfintele Scripturi si de la Sfintii Parinti ca alta este dulceata si rudenia cea fireasca ei. Si ce face? Avînd ratiune, întelepciune si din fire fiind iubitoare de frumusete, nu sufera sa vada organele simturilor în asa masura robite trupului si îndulcitoarelor patimi, nu sufera sa fie robita si ea împreuna cu organele simturilor, nici sa iasa din vrednicia sa de împarat, facîndu-se rob, nici a fi începuta, ea fiind începutul, sau ascultatoare si supusa, ea, care dupa fire este însasi temelia si stapînitoarea. Nu rabda sa primeasca o paguba ca aceasta, care o va duce la pieire si la munca.

            În aceasta sta toata nevointa ei – precum zice înteleptul si sfintitul Teodor cel mai înainte pomenit – si tot prin aceasta se vede si se arata ca ea a fost zidita de Dumnezeu ca împarat si stapîn al trupului. Ea trebuie sa se puna cu toata barbatia, vointa si întelepciunea ei, ajutîndu-i si dumnezeiescul dar, spre a dezradacina din organele simturilor trupului acele obisnuinte de multi ani, cu anevoie de înlaturat, care au fost întiparite în ele. Trebuie sa slobozeasca simturile din tirania amara a dulcetilor celor purtatoare de moarte pe care le-au patimit si apoi sa le supuna cu usurinta voii sale. „Multa nevointa va fi cînd mintea va veni tîrziu spre cunostinta adevarului. Caci, daca sufletul nu ar fi fost robit înca de ceva, tot lucrul ar fi fost ca el sa se pazeasca curat. Dar, daca el a fost legat cu legaturi mai tari decît arama, adica cu patimile si cu amagirile catre lucrurile cele de aici, cu cît mai mare este nevointa de a rupe legaturile acestea tari si a se libera de slujirea materiei si a cîstiga deprinderea cu cele bune?”

            Cît despre liberarea simturilor si despre supunerea lor mintii, asculta cum si în ce fel se face aceasta: un împarat, atunci cînd voieste sa supuna cu usurinta o cetate, mai întîi opreste pîinea, apa si celelalte de trebuinta hranei oamenilor, facîndu-i astfel pe cetateni sa cedeze asediului. Acelasi mestesug îl foloseste si mintea cu organele simturilor: taie putin cîte putin de la fiecare organ al simturilor dulcetile lui trupesti obisnuite prin care se îndulceste, nelasîndu-le sa mai patrunda si aducîndu-le în supunerea sa usor si în scurta vreme.

            Cît timp ea savîrseste aceasta curatire, ea nu ramîne fara lucrare. Nu, ci, luînd putina odihna din partea celor trupesti, se întoarce la fireasca sa hrana gînditoare, care este citirea Sfintei Scripturi, cîstigarea faptelor bune, lucrarea poruncilor dumnezeiesti, sfintita rugaciune, ratiunile zidirii vazute si nevazute, precum si celelalte întelegeri duhovnicesti si dumnezeiesti care se afla în cartile Parintilor purtatori de Dumnezeu si mai ales în ale celor ce se numesc trezvitori. Acestea sînt: Filocalia, Everghetinosul, cartile Sfîntului Simeon Noul Teolog si altele. […]

Asa cum simturile au tras mintea la dulcetile simturilor, tot astfel mintea se sîrguieste a ridica simturile la dulcetile cele gîndite
Dar nu numai atît, ci mintea se lupta, pe cît îi sta în putinta, sa întoarca simturile trupului catre ea, ca împreuna cu ea sa se îndulceasca si ele, cu potrivit chip, de dulceata ei cea gînditoare, obisnuindu-se cu ea putin cîte putin, asa cum mintea a ajuns mai înainte sa se împartaseasca prin simturi si sa se îndulceasca, în chip potrivnic, de dulceata cea simtita trupeasca. Deci, într-un cuvînt – de unde la început trupul s-a sîrguit a face carne mintea si duhul, prin simturi si prin dulcetile simturilor – acum, dimpotriva, mintea se sîrguieste sa faca trupul duh si oarecum nematerial, prin dulceata celor nematerialnice si nevazute. Despre aceasta marturiseste în multe locuri si Sfîntul Maxim Marturisitorul. De aceea a fost legat sufletul împreuna cu trupul – zice Grigorie cuvîntatorul de Dumnezeu – ca sa se faca lui ceea ce este Dumnezeu pentru el, adica pentru ca sa-l povatuiasca pe trup ca pe un copil si sa-l împrieteneasca cu Dumnezeu. „Pricinile pentru care Dumnezeu a legat sufletul cu trupul sînt doua: 1) ca, prin nevointa si lupta catre cele smerite, sa mostenim slava cea cereasca; 2) ca sa dezlege pe cel mai rau, cîte putin, de grosime, sa-l traga catre sine si sa-l puna sus. Ca, ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, aceea trebuie sa se faca si sufletul pentru trup, povatuind materia cea slujitoare, trupul, ca pe un copil, prin sine împrietenind cu Dumnezeu pe cel împreuna-rob cu ea.” […]

Pentru ce pustnicii fug în pustietati
Filosofii si pustnicii adevarati au parasit cele lumesti, unde sînt multe pricini care asupresc prin placeri, si au fugit în pustie si în pesteri, unde, neaflînd pricinile placerilor cele simtite, au supus cu usurinta simturile, suindu-se în scurt timp la dobîndirea cea prea-dulce a celor dumnezeiesti si gîndite.

Care este dulceata cea fireasca a mintii, si care este cea împotriva firii
[…] Ai cunoscut foarte bine si de la tine însuti, ca un întelept, si din dumnezeiestile Scripturi, ca un iubitor de învatatura, ca adevarata dulceata a mintii este sa se îndeletniceasca întotdeauna si sa se desfete cu frumusetile gîndite. („Caci cele gîndite sînt hrana mintii” – dupa Sfîntul Maxim.) Aplecarea ei catre dulceata cea simtita trupeasca, materialnica, este împotriva firii ei obisnuite. Aceasta aplecare este silnica, împatimita, stricacioasa si cu totul straina de ea. „Caci, cînd mintea este robita de simturi – zice filosoful meu de Dumnezeu purtator, Sfîntul Isaac – atunci ea manînca hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele si ca fiarele.” Caci, dulceata gîndita este – dupa Sfîntul Calist – adevarata dulceata, pentru ca ea aduce bucurie si cînd o dobîndim, si dupa dobîndirea ei. Iar dulceata cea simtita trupeasca nici n-ar trebui numita dulceata, acesta este un nume mincinos pentru ea, întrucît si cînd o dobîndim, si dupa aceea, pricinuieste scîrba în inima. Sfîntul Isaac spune despre cele doua dulceti: „Aceasta se numeste într-adevar dulceata, caci nu este întinata de fire, ci se înalta din ce în ce mai sus prin lucrare si lasa în inima bucurie si veselie si dupa ce omul s-a îndulcit de ea. Deci oricine doreste sa caute dulceata cea curata, fara de scîrba, întelegatoare si duhovniceasca Caci ea este dulceata cea adevarata din inima.” Si, vorbind de cealalta, zice: „Este gresit a numi «dulceata» pe cea a trupului, si nu pe cea întelegatoare si duhovniceasca. Caci ea aduce pe urma, dupa îndulcirea cu ea, amara cainta. Deci este aratat ca numele ei este o minciuna.”

            De aceea, si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur numeste dulcetile trupesti ca fiind calaii trupului si fiind chiar mai rele decît calaii, zicînd: „Dulcetile sînt cumpliti calai ai trupului si sînt mai cumplite chiar si decît calaii, pentru ca întind foarte tare legaturi nefacute de mîini” (omilie la întîia mucenita Tecla). Si, ca sa adaug si eu o asemanare, spun ca dulceata se aseamana cu pila unsa cu untdelemn pe care, lingînd-o, pisica linge totodata si sîngele limbii sale. Aceasta este musca în miere care, dupa ce bea dulceata mierii, se prinde de aceasta si moare. Aceasta miere este înselaciune, dulce la aratare, dar care, odata înghitita, aduce moarte în chinuiri. Înteleptul Solomon a zis: „Nu te uita la muierea rea, ca miere pica din buzele muierii curve, care pîna la o vreme îndulceste gîtlejul tau, iar mai pe urma mai amara decît fierea o vei afla. (Proverbe 5:3,4). […]

            Marele Vasile spune ca, într-adevar, este un lucru necuviincios ca omul sa-si lase biruite simturile de cele materiale, iar mintea sa si-o opreasca de la lucrarea sa si de la cele gîndite: ,,Judec ca necuviincios lucru este a lasa simturile sa se umple la nesfîrsit de materiile lor, iar mintea a o opri de la lucrarea ei; caci, precum simturile cîstiga cele simtite, tot asa si mintea pe cele gîndite.” Pentru ca – asa cum aceste organe ale simturilor au fost prinse de catre dulcetile cele simtite ca si cu o undita, nu numai în primii ani ai copilariei (dupa cum s-a dovedit prin toate cele spuse mai înainte), ci si în cei care au urmat – tot asa si mintea si tot neamul omenesc au fost prinse ca si cu undita de înselaciunea acelorasi dulceti materiale. Si astfel ne-am lipsit si am prapadit – vai! – cu totii fericita si adevarata noastra dulceata. […]
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

    Sursa

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL IMPREJURARILE PACATULUI

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL



IMPREJURARILE PACATULUI

  •             Cea dintîi împrejurare a pacatului. Cea dintîi împrejurare a pacatului esti tu însuti, care îl savîrsesti. Fiindca cine esti tu, cel care te împotrivesti maretiei atît de nemarginite a Ziditorului tau? Un vierme nevrednic al pamîntului, putintel lut, precum spune Isaia: ,,Tu esti Tatal nostru, noi sîntem lutul” (64:7). Un om care, nu numai ca ai înce­patura din pamînt si în pamînt ai sa te risipesti, dar si un om daruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea si întelepciunea Lui cea nemarginita, ocrotit de nemarginita Lui pronie, rascumparat cu nenumaratele Lui suferinte si dureri, înfiat prin botezul Lui, partas al Tainelor Sale, adapat cu sîngele Lui, hranit cu trupul Lui. Si, un asemenea om sa pacatuiasca?! O…, înfricosata priveliste! Sa pacatuiasca un barbar, un pagîn, un închinator la idoli, se poate rabda – ,,de m-ar fi ocarît vrajmasul, as fi rabdat” (Psalmul 54:12) – dar sa pacatuiasca un Crestin – care s-a împartasit din Duhul lui Dumnezeu, care lupta sub steagul si în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de darurile Lui, care Îi datoreaza întreaga sa fiinta – aceasta nu se mai poate rabda: ,,iar tu, omule asemenea mie, capetenia mea si cunoscutul Meu, care împreuna cu Mine te-ai îndulcit de mîncari…” (Psalmul 54:14, 15). […]

  •     A doua împrejurare a pacatului. A doua împrejurare a pacatului este pricina pentru care tu, pacatosule, pacatuiesti. Si oare te încumeti tu sa savîrsesti pacatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca sa-ti pastrezi viata, ca sa dobîndesti slava, sau bogatie, sau o împaratie? Nu! Ci îl savîrsesti pentru putina linte, ca Esau; ca sa manînci putina miere, ca Ionatan, sau ca sa dobîndesti putin orz sau o bucata de pîine. ,,Voi Ma necinstiti înaintea poporului Meu pentru o mîna de orz si pentru o bucata de pîine” – asa se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (13:19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispretuiesti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o placere gretoasa, pentru un cîstig de nimic, pentru o desarta nalucire a ta, pentru un nimic. Iata pîna la ce grozavie ajunge rautatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale striga Iisus: ,,M-au urît pe nedrept!” (Ioan l5:25). Ah! Pentru o singura asemenea defaimare a ta, oare nu trebuie cerul sa verse din nou peste tine focul si pucioasa Sodomitenilor, ca sa te mistuie? Nu trebuie sa se deschida deodata pamîntul sub picioarele tale si sa te înghita de viu, ca pe Datan si Aviron?

  •             A treia împrejurare a pacatului. A treia împrejurare a pacatului este locul în care îl savîrsesti, frate. Ah! Si, de ai fi ocarît pe Dumnezeu într-un loc în care El sa nu vada aceasta ocara, treaca-mearga! Dar, daca Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se afla pretutindeni si deasupra a toate, cum se poate gasi vreodata un asemenea loc? În fata Lui deci, înaintea fetei Lui pacatuiesti, pacatosule, chiar în fata ochilor Lui, si te arati ca si cum I-ai spune: ,,Cu toate ca esti de fata, cu toate ca vezi si auzi fiecare gînd, si cuvînt si fapta a mea, cu toate ca ochii Tai cei luminosi privesc cu ura la rautate, eu totusi o voi savîrsi! Daca o vezi si daca nu-Ti place, putin îmi pasa de asta! Îmi este de ajuns daca nu ma vad ochii oamenilor; daca ma vad ochii Tai, nu ma sinchisesc! O, îndrazneala nemaiauzita! O, obraznicie de nespus! […]

  •             A patra împrejurare a pacatului. A patra împrejurare este vremea în care savîrsesti pacatul. Mai ales din aceasta împrejurare se vede cît de mare este rautatea lui. Fiindca nu-l savîrsesti doar atunci cînd Dumnezeu te cearta si te pedepseste, ci întotdeauna: ,,… oameni care întarîtau fa­ra încetare fata Mea” (Isaia 65:3). Fara încetare: si cînd îti pazeste fiinta ta, si cînd îti daruieste hrana si îmbracaminte; fara încetare; si atunci cînd te apara de mii de primejdii înfricosate, si cînd îti da putere, sanatate, frumusete, prieteni, avutii si toate celelalte bunatati cîte le ai. Si, ceea ce este mai greu e ca, în acelasi timp în care le primesti pe acestea de la Dumnezeu, tu le folosesti ca arme ca sa porti razboi fara încetare împotriva Însusi Aceluia care ti le-a daruit. Lucru care, daca l-ai fi facut fata de un împarat de pe pamînt, ar fi fost o culme a nelegiuirii si nerecunostintei. Despre o asemenea lipsa de recunostinta a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii si toti oamenii s-ar fi rusinat ca sînt de o fire cu tine.

  •             A cincea împrejurare a pacatului. A cincea împrejurare a pacatului de moarte o alcatuiesc înspaimîntatoarele rautati si urmari pe care ti le pricinuieste. Sapte sînt capetele balaurului celui otravitor:

            Întîia rautate a pacatului. Întîia rautate a pacatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un margaritar de un atît de mare pret, încît Domnul Si-a cheltuit tot sîngele Sau ca sa-l rascumpere pentru tine, si pe care tu, nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, facînd ceva mai nechibzuit decît un prunc care schimba un diamant pe o singura nuca. Fara acest har, sufletul tau, frate, ramîne atît de urît, încît este cu neputinta sa-l priveasca cineva asa cum este si sa nu moara. [...]

            A doua rautate a pacatului. A doua rautate a pacatului de moarte, pacatosule, este ca-ti lipseste sufletul tau de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar si o harisma atît de înalta, încît face ca Duhul Sfînt sa locuiasca în tine cu o înfiintare si o lucrare osebita, alta decît în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al împaratiei Lui, asa încît cea mai marunta fapta a ta este de un pret atît de mare cît este si întreg raiul. Dar, îndata ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina pacatului, dupa cum si fiul se aseamana cu tatal sau, potrivit cu firea: ,,voi sînteti din tatal vostru, diavolul” (Ioan 8:44).

            A treia rautate a pacatului. A treia rautate a pacatului este ca te lipseste, frate, de mostenirea vesnica a raiului – cum am mai spus – pe care Tatal tau cel ceresc o avea pregatita sa ti-o dea. Si cine poate spune cîta cinstire primeste de la toti un fiu întîi-nascut si mostenitor al unui împarat? Cît este pizmuit de toti, cît îl fericesc toti? Nimeni, desigur! Tot asa, dimpotriva, nimeni nu poate spune cît este de nebun, cît este de batjocorit de toti unul care si-ar vinde acest drept al sau de nepretuit, cum si-a vîndut Esau dreptul de întîi-nascut pentru putina linte. […]

            A patra rautate a pacatului. A patra rautate pe care o face pacatul, iubitule, este ca te lipseste de toate platile tuturor faptelor bune pe care le-ai savîrsit. De pilda: de ai fi dus o viata aspra vreme de saizeci de ani împliniti, ramînînd despuiat si ars vara de arsita soarelui, iar iarna înghetat de frig, precum Onufrie si Petru de la Sfîntul Munte; daca ai fi purtat pe grumazul tau un lant de fier, vreme de douazeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; daca ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; daca ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinta mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi varsat mai mult sînge decît toti mucenicii, dar, dupa acestea, ai fi savîrsit un singur pacat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndata acele fapte bune ale tale de mai înainte si rasplata lor si, murind în pacat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevointe. Asa hotaraste Însusi Dumnezeu pentru dreptul care pacatu­ieste, ca nu se vor aminti faptele lui cele drepte: ,,atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui” (Iezechiel 33:13). […]

            A cincea rautate a pacatului. A cincea rautate pe care o pricinuieste pacatul este ca te lipseste, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindca, dupa cum o mama iubitoare îndrageste si poarta din inima pururea de grija copilului ei, asa si Dumnezeu poarta de grija sufletului tau, cînd esti fara de pacat de moarte: ,,Dupa cum mama îsi mîngîie fiul ei, si Eu va voi mîngîia pe voi” (Isaia 65:13). El îl ajuta, îl chiverniseste, îl tine în bratele Sale, îi îndulceste inima, îi lumineaza mintea, îi încalzeste vointa si-i da o putere lucratoare, ca sa-si faureasca mîntuirea cu usurinta. Însa, dupa ce tu pacatuiesti de moarte, cu toate ca nu te paraseste cu totul, Dumnezeu nu mai raspîndeste totusi în sufletul tau înrîuririle si ajutoarele cele dinainte ale harului Sau. Asa ca, lipsindu-te de asemenea ajutoare, si mîntuirea ta ti se face mai anevoioasa, fiindca partea mai înalta a sufletului tau se face neputincioasa, iar partea cea mai de jos, supusa patimilor, se întareste si biruie. Si astfel, cazînd dintr-un pacat într-altul, nimeresti la sfîrsit într-o prapastie de nenorociri.

            A sasea rautate a pacatului. A sasea rautate pe care ti-o pricinuieste pacatul, frate, este ca te face vinovat de pedeapsa cea vesnica, fiindca, îndata ce pacatuiesti de moarte, numele tau se sterge din cartea vietii si te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca sa fii pedepsit pe vecie.

            A saptea rautate a pacatului. A saptea rautate a pacatului este cea mai de pe urma, care urmeaza mortii. Fiindca – daca nu nimicesti pacatul în tine înaintea mortii tale, printr-o pocainta adevarata si desavîrsita si printr-o îndreptare – sufletul tau cade de fapt în acele temnite ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, asteptînd pîna ce va veni învierea cea de obste, ca sa învie si trupul tau, ca sa capeti si împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfîrsite nenorociri si pagube pe care ti le pricinuieste pacatul cugeta si te socoteste pururea, frate al meu pacatos, ca sa dusmanesti din fundul inimii pacatul, ca pe un lucru aducator de moarte si ca pe cel mai mare dusman al tau, si alta data sa nu-l mai savîrsesti.

Cuvîntul de pe urma (al Sfantului Nicodim, n.ed):
Pun capat si pecetluiesc aceasta sfatuire cu aceste cuvinte: Tatal, Care a trimis pe Înainte-mergatorul Ioan ca sa boteze, a propovaduit prin gura lui pacatosilor: ,,Pocaiti-va!” (Matei 3:2). Fiul, cînd S-a aratat în lume, a grait acest cuvînt, începatura si temelie a propovaduirii Sale: ,,Pocaiti-va!” (Matei 4:17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: ,,Pocaiti-va!” (Faptele Apostolilor 2:38). Trei sînt Cei ce marturisesc, si marturia Celor Trei este adevarata, mai mult, este adevarul însusi. Deci, fratii mei pacatosi: ,,Pocaiti-va, pocaiti-va, pocaiti-va, caci s-a apropiat Împaratia Cerurilor!”
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta Stramoseasca, 2000.

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sursa

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL VINDECAREA CELOR CE AMANA POCAINTA


„Bun esti Tu, Doamne, si întru bunatatea Ta învata-ma îndreptarile Tale!” Aceasta rugaciune o zicea Proorocul David, pe care si tu frate, se cade sa o zici catre Dumnezeu din toata inima ta. Fiindca cea dintîi doctorie pentru cei ce pacatuiesc cu nadejde de pocainta este rugaciunea. Prin aceasta lucrare sfintita se vindeca acea mai înainte cugetare rea si nadejde mincinoasa, pe care am prihanit-o pîna acum.

            A doua doctorie, iubitule, a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, este a duce razboi cu radacina acestei nadejdi mincinoase, care se naste din doua necunostinte. Întîi, ca cei ce pacatuiesc astfel nu stiu ce este marturisirea si pocainta. Si, în al doilea rînd, ei pacatuiesc fiindca nu stiu ce rodnice bunatati le aduce marturisirea si pocainta cea adevarata. De aceea, cînd le va cunoaste cineva pe amîndoua acestea, cu adevarat se va vindeca.

            Cei ce pacatuiesc cu nadejdea marturisirii nu stiu ce este marturisirea. Ei socotesc ca marturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amanuntul duhovnicului pacatele lor. Si, aratîndu-le cu luare aminte, ei cred ca prin asta au facut totul. Pentru aceasta, cînd se pregatesc de marturisire, toata silinta lor este ca sa-si aduca aminte de pacatele ce le-au facut. Iar dupa marturisire, alta grija nu au decît numai sa-si aduca bine aminte daca nu cumva li s-a întîmplat sa uite vreun pacat. Si, crezînd ca aceasta sîrguinta si grija este destula pentru a se împaca cu Dumnezeu, socotesc ca drumul care duce la cer nu mai este strîmt – dupa cum ne spune Evanghelia: „Strîmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata” (Matei 7:14) – ci este mai lat decît strazile cetatilor. Si ce osteneala este a spune pacatele noastre duhovnicului, dupa ce ne-am obisnuit din copilarie a le spune? Si, daca toata marturisirea ar sta numai în aceasta, atunci pacatosii cei fara de rusine, care se lauda cu pacatele lor si le povestesc în adunarile lor ca pe niste mari ispravi, ar fi mai bine pregatiti pentru a se marturisi curat. Caci ei însisi îsi marturisesc pacatele lor, si înca fara sfiala. În aceste fel, marturisirea ar fi ca o negustorie, savîrsita numai cu gura. Sau ar fi numai o descarcare a gîndurilor de la inima. Adevarul însa nu este acesta. Caci adevarata marturisire are ca scop de a-l întoarce pe pacatos de la pacate, deci de a-l face sa se abata de la ele si sa alerge iarasi la Dumnezeu. Cu toate ca este nevoie si de aceasta aratare a pacatului prin gura pacatosului, ca sa-l auda duhovnicul, sa-l ierte si sa-l îndrepte prin canon, dar numai marturisirea singura nu este de ajuns, caci trebuie si o durere launtrica a inimii pentru pacatele facute. […] Pe lînga aceasta, pocainta trebuie sa fie atît de hotarîtoare, încît sa-l faca pe cel ce se pocaieste sa nu se mai întoarca niciodata la pacat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, si nici din alta oarecare pricina. Dupa cum face a femeie cinstita, care, fiind hotarîta sa pazeasca cinstea barbatului ei, nu da prilej vreodata nici sa fie banuita, chiar daca ar patimi nenumarate rele pentru asta. […]

            De aceea, buna si folositoare este cercetarea de sine de catre cel ce se pocaieste, ca sa poata afla toate pacatele ce le-a facut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se marturisi la duhovnic de toate pacatele sale, fara a lasa nici unul ascuns, caci aceasta aduce mare usurare. Însa cercetarea constiintei si marturisirea se cuvine sa fie însotite de zdrobirea si durerea cea dinlauntrul inimii, despre care vorbim acum. Caci canonul ce-l primeste de la duhovnic cel ce se pocaieste – adica: post, plecari de genunchi (metanii), sau alta patimire rea – zdrobeste si chinuieste numai trupul, adica numai omul cel dinafara; si astfel tai numai ramurile cele dinafara ale pacatului. Dar durerea zdrobeste si raneste pe omul cel din launtru, pe inima însasi, unde se gasesc radacinile tuturor pacatelor. Si, zdrobind inima, zdrobesti totodata si ranesti si pacatele. Sau mai bine zis, zdrobesti si ranesti pe diavolul însusi, pe balaurul si începatorul rautatilor, care, cuibarindu-se în inima, de acolo, din launtru vorbeste si arunca toate gîndurile cele urîte, rele si hulitoare, îndemnîndu-l pe om la pacate. „Caci din inima ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). […]

            Daca aceasta durere va lipsi din inima celui ce se pocaieste, adevarat este ca el ramîne nepocait si nemarturisit, chiar daca s-a marturisit cu gura lui; el este ca si cel ce nu s-a marturisit de pacatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotarîre: „De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13:5). Adica: De nu va veti pocai, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucratoare, desavîrsita si mai presus de fire, toti veti fi osînditi. Pentru aceasta, si Duhul Sfînt, vrînd sa arate cît de trebuincioasa este aceasta durere a inimii în taina pocaintei, cere aceasta durere de la cei ce se pocaiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: „Rupeti-va inimile voastre, iar nu hainele voastre!” (2:13). Iar apoi cere pocainta lor, zicînd: „… si întoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru!” Vezi, frate, care este marturisirea cea canonica si dupa lege? Vezi care este pocainta cea adevarata? Acum, te rog pe tine sa socotesti, oare cel ce pacatuieste fara rusine si zice: „Ma voi marturisi!” poate sa aiba o astfel de durere adevarata pentru pacatele lui, în felul cum am aratat? Mie mi se pare ca nu. Caci prin ceea ce zice, el arata ca nici macar nu cunoaste ca trebuie sa se pocaiasca dupa Canoanele Bisericii. Si, chiar daca ar cunoaste, dar zicînd unele ca acestea si pacatuind cu nadejdea pocaintei, el însusi se arata ca este cu desavîrsire fara cuvînt. […]

            Iar ca sa cîstige cineva umilinta, îi trebuie multa cugetare din Sfînta Scriptura si nevointa neîncetata dupa rînduiala Bisericii. „Iar a se sili si a nu putea, mai întîi aceasta dovedeste lenevirea noastra din vremea trecuta. Ca nu este cu putinta a o lua pe aceasta îndata fara multa si deasa cugetare împreuna cu nevointa. Iar apoi mai arata ca sufletul este stapînit de patimi, si nici de acelea de care voieste sa se slobozeasca nu poate sa se lase” (Hotarîre pe scurt, 16).

            Un îmbunatatit facea în fiecare an o marturisire cuprinzatoare, adica îsi marturisea toate pacatele ce le facuse în toata viata sa, nu pentru alt scop, ci numai ca sa dobîndeasca în inima sa o adevarata durere pentru pacatele lui. Pentru aceasta însa se pregatea de mai înainte cu multe saptamîni în liniste si cu cugetarile nevointelor duhovnicesti, iar în ziua în care voia sa se marturiseasca petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrarile zdrobirii si ca sa ceara aceasta mare daruire de la Dumnezeu. Iar tu, daca ai pacatuit ieri, sau alaltaieri, fara sa masori greutatea pacatului, fara a cugeta deloc la maretia si la bunatatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, si fara sa citesti nici o carte care sa aiba aceste învataturi, ci numai asa…, aducîndu-ti aminte de relele ce le-ai facut, mergi sa le marturisesti pe ele duhovnicului. Si crezi ca numai cu aceasta vei cîstiga pocainta cea adevarata si durerea cea lucratoare si desavîrsita a inimii, care este nedespartita de pocainta cea adevarata? Departe, frate, departe esti de pocainta cea adevarata cu niste marturisiri ca acestea pe care le faci, caci te asemeni cu aceia despre care zice David ca-si rupeau hainele lor si se aratau ca se mîhnesc pe dinafara, iar pe dinauntru, în inima, nu se mîhneau: „Despartitu-s-au, si nu s-au umilit” (Psalmul 34:15). Daca doar te marturisesti, speli vasul numai pe dinafara si fata inimii tale, iar adîncul cel din launtrul inimii ramîne plin de necuratie. „Curateste mai întîi partea cea din launtru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea dinafara” (Matei 23:26). […]

            Tu gîndesti ca, dupa ce-ti vei marturisi cu umilinta la duhovnic pacatele pe care le-ai facut si dupa ce acela îti va citi rugaciunea de dezlegare, esti curat ca si cum n-ai fi facut niciodata vreun pacat. Si pleci de la picioarele duhovnicului ca si cum n-ai fi avut nici o întinaciune. Dar acest gînd nu este adevarat, pentru ca prin Taina Sfîntului Botez se sterge doar pacatul stramosesc si orice alt pacat facut pîna atunci, însa nu se sterge si necunostinta mintii, si pofta si aplecarea catre pacat sadita în fire, si alte urmari ce le-a pricinuit acest pacat stramosesc în firea oamenilor. Acestea ramîn în firea omului si dupa botez, ca o pedeapsa, spre încercarea stapînirii de sine si spre încununarea luptei si a biruintei celor botezati. Asa si marturisirea ce se face bine, cu toate ca sterge pacatele, însa nu sterge rautatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adica orbirea si întunecarea mintii, înclinarile cele rele ale vointei, obisnuintele si deprinderile inimii, stricaciunea si netrebnicia puterilor si lucrarilor firii. Într-un cuvînt, toata grozavia ce a pricinuit-o pacatul în om, dupa chip si dupa asemanare. Deci marturisirea nu ia de la noi urmarile pe care le-au pricinuit în noi pacatele noastre, nici ranile pacatului, nici toata puterea deprinderilor si obisnuintelor pricinuite de pacat, ci doar le micsoreaza putin. Ele ramîn, pentru ca noi sa le îndreptam si sa le stergem cu durerea cea neîncetata a inimii si cu ostenelile si nevointele pocaintei ce sîntem datori sa le facem în toata viata noastra, dupa ce am pacatuit.

            Deci sa stii, frate, ca dupa ce vei face o marturisire buna si umilita, se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti-o va da duhovnicul, adica: ori post, ori plecari de genunchi, ori rugaciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti le va da Dumnezeu ca sa tamaduiasca ranile pacatelor tale: boala, nedreptati, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiti ai tai, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricata. Caci toate acestea, dar mai ales necinstirile si ocarile, nasc durere si umilinta în inima, si de aceea Dumnezeu îngaduie sa vina. Despre acestea a zis si un Parinte: „Cînd pentru ocarîre sau necinstire vei patimi mare durere, cunoaste-te pe tine ca mult te-ai folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scara). Iar alt Parinte, cînd îi venea vreo scîrba, obisnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Niste pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David dupa iertarea prea-curviei si a uciderii. Caci Dumnezeu este duhovnicul cel mai întelept dintre toti si El stie sa îndrepte pe pacatosi mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreuna cu greseala, si munca cea vesnica, dar nu o face asa usor si oricum, ci numai dupa împlinirea canonului vremelnic. Am zis dupa împlinirea canonului, caci, desi canonul ajuta pacatosului la iertarea pacatelor lui, dar iertarea desavîrsita o face mila cea nemarginita a lui Dumnezeu, prin patimile si moartea Fiului Sau, dupa cum ne arata Sfintii Teologi. Dumnezeu obisnuieste sa-i pedepseasca pe pacatosi mai ales cu mustrarea constiintei, topindu-i si uscîndu-i ca o pînza de paianjen, dupa cum zice David: „Cu mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pînza de paianjen sufletul sau” (Psalmul 38:14, 15); sau, prin somn, cu vedenii înfricosate, dupa cum zice Iov: „Ca o data va grai Domnul, si a doua oara; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frica groaznica cade peste oameni cînd sînt adormiti pe pat. Atunci descopera mintea oamenilor cu chipuri de frica, ca acestea îi înfricoseaza pe ei!” (Iov 33:14-16). Iar pricina este ca, de nu ar pedepsi Dumnezeu în aceasta viata cu canon si cu pedepse vremelnice pe pacatosi pentru pacatele lor, cu adevarat îi va pedepsi în cealalta viata, în iad, cu chin vesnic. Asa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: „Ma clatin din toate madularele” ( Iov 9:28), caci stia ca nu lasa Dumnezeu fara pedeapsa nici o datorie a pacatosului: „Pentru ca stiu ca nu ma vei lasa pe mine nepedepsit.”

            Apoi, pentru ca tu, frate, sa cîstigi pocainta cea adevarata, îti trebuiesc patru lucruri, ca si unui gradinar care vrea sa faca o livada într-un loc salbatic: 1) întîi, el taie odraslele si ramurile pomilor salbatici; 2) apoi, scoate toate radacinile acelor pomi, caci, de vor ramîne radacinile, acestea scot iarasi odrasle; 3) în locul acelor pomi salbatici, el sadeste pomi roditori; 4) dupa care, trebuie sa pazeasca cu mare atentie acesti pomi de orice vietate si întîmplare rea, pîna ce vor prinde radacini si vor ajunge ca sa faca roade.

            Asa si tu, frate, mai întîi trebuie sa tai odraslele si ramurile pacatului, adica sa iei o hotarîre neclintita, cu toata vointa si inima ta, ca sa nu mai faci pacatul alta data si sa te îndepartezi de orice fapta si orice lucrare a lui, asa cum te îndepartezi de pedeapsa si de moarte. Departarea de la pacat ti-o va pricinui rugaciunea neîncetata catre Dumnezeu, Care te pazeste cu darul Sau si-ti aduce aminte de moarte, de judecata si de osînda. Apoi, marturisirea deasa a pacatelor tale si împartasirea cu dumnezeiestilor Taine, daca nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îti va ajuta tie la aceasta fuga de toate pricinile pacatului si, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile si de prieteniile cu cei cu care ai pacatuit. Mai pe scurt spus: Fugi de toate pricinile care vatama sufletul tau!

            În al doilea rînd, trebuie sa tai nu numai ramurile pacatului, prin îndepartarea de faptele lui, ci sa-i scoti si radacinile. Iar radacinile pacatului sînt înclinarile cele rele, împatimirile, deprinderile, obisnuintele, patimile si toate poftele pacatului, care ramîn înradacinate în adîncul inimii tale si dupa ce nu mai lucrezi pacatul si te departezi de fapta cea rea. Pentru a smulge si dezradacina cu totul din inima ta aceste rele înclinari, împatimiri, deprinderi, obisnuinte si radacini ale pacatului trebuie sa te nevoiesti însa, frate. Pentru ca, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele sa odrasleasca din nou si sa nasca fapta pacatului, dupa cum zice marele Vasile: „Caci – dupa cum, daca cineva ar voi sa taie ramurile sadului, dar sa lase radacina, nimic nu a facut; caci, ramînînd radacina, ramurile iarasi odraslesc – la fel si unele pacate nu-si au începutul de la ele, ci rasar din altele; deci toata nevointa este ca cel ce voieste sa se curete de ele sa scoata afara pricinile cele dintîi ale pacatelor” (Hotarîre pe scurt, 289). Vedem pe multi din cei ce se pocaiesc ca au taiat ramurile pacatului, facînd deci lepadare desavîrsita de rautate, ca au hotarît sa nu mai lucreze pacatul cu fapta, dar, pentru ca nu au scos si radacinile din inima lor, se pleaca iarasi sa pofteasca pacatul si îl cugeta adeseori cu mintea lor. […] Caci îi iarta pe vrajmasii lor, si le pun metanie si nu se razbuna asupra lor, dar numai cu gura si cu chipul cel din afara, iar în inima mai pastreaza înca o oarecare patima a pomenirii de rau si nu-i iubesc pe vrajmasii lor desavîrsit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrajmasului sau vreo nevoie rea, se bucura, iar de-l întîmpina pe el vreo norocire, se întristeaza. Si a hotarît sa nu mai pacatuiasca cu acea persoana cu care a pacatuit mai înainte, însa totdeauna are o aducere aminte catre ea, o împatimire si o înclinare ascunsa, prin care, cu ochiul mintii, si-o închipuie des si vorbeste cu ea cu dulceata, si cînd e treaz, si cînd doarme. De aceea, adeseori îsi întoarce ochii sai cei dinafara ca s-o vada si iubeste sa vorbeasca cu ea cînd este de fata, iar cînd lipseste, vorbeste cu dragoste despre ea […]

            Iar pacatosii, ca niste nebuni si fara de minte, socotesc ca este un lucru usor a scapa de pacat. Ei cred ca a face un pacat sau o suta este acelasi lucru. Dar nu-si dau seama, ticalosii, ca, cu fiecare pacat lucrat, îsi pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindca mintea lor se orbeste din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoseaza; greutatea pacatelor creste mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseste ca sa-i ajute; razboiul diavolului se întareste din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slabesc, nemaiputînd sa-l biruiasca pe vrajmas. […]

            Dar radacinile si înclinarile acestea rele cît si patimile pacatului ce au ramas în inima ta, frate, cum poti sa le scoti? Stiti ca cei ce vor sa scoata radacinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnacoape, securi si alte unelte. La fel si tu, ca sa scoti radacinile cele rele ale pacatului, sa folosesti diferite unelte. Adica sa folosesti înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecarile de genunchi, culcarile pe jos si orice alta rea patimire a trupului. Caci acestea nu numai ca scot pamîntul ce este împrejurul radacinilor, miscîndu-le si clatindu-le pe acestea, ci le si lovesc si le taie, lovind inima în care sînt sadite aceste radacini, dupa cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fara de zdrobirea inimii, este cu neputinta a se izbavi de rautate. Iar pe inima o zdrobeste înfrînarea din trei parti, adica a somnului, a pîntecelui si a odihnei trupesti.” Însa securea cea mai ascutita si mai taietoare decît toate, care poate taia si scoate toate aceste rele radacini ale pacatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea si mîhnirea sufletului. […]

            Aceasta durere si scîrba a inimii se cuvin sa fie de-a pururea, dupa cum de-a pururea este si pocainta. Pentru aceasta si tu, frate, se cuvine sa ai acest fel de durere în inima ta. Caci, daca ai aceasta durere, atunci ai si pocainta. Dar îndata ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît si tu vei fi lipsit de pocainta, dupa cum zice Gheorghe Coresi, împreuna cu ceilalti Cuvîntatori de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înalta decît pocainta. Caci lucrarea ei nu poate sa se sfîrseasca vreodata” (Cuvîntul 557). Si Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, daca pîna la moarte a hota­rît (Domnul) pocainta, cel ce zice ca ea s-a sfîrsit mai înainte de moarte dezleaga porunca, lipsind pe moarte (de pocainta). De aceea, si la mici, si la mari, pocainta este pîna la moarte, necontenita” (Cuvînt pentru pocainta).

            Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii sa fie necurmata:

            Întîi, pentru ca, îndata ce face pacatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeste de Dumnezeu si de a fi lipsit de viata aceasta, cum era în Legea Veche, cînd pacatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupeasca, si astfel cei vinovati erau aruncati în chinul cel vesnic. Însa Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoara pe cel ce a pacatuit, ci-l lasa sa traiasca, ca sa se pocaiasca în toata viata lui pentru pacatul ce l-a facut, dupa cum zice Avva Marcu: „Altadata, cel ce s-a facut vrednic de moarte, dupa Lege s-a omorît. Iar cel ce traieste, întru credinta traieste, pentru pocainta” (Cuvînt pentru pocainta). De aceea, dupa ce omul va cadea în pacat, si înca de moarte, nu mai poate fi fara grija în toata viata lui. El este dator ca în fiecare zi sa se mîhneasca, sa patimeasca durere, sa se pocaiasca, sa se îngrijeasca pentru pacatul facut, cu toate ca a luat iertare de la duhovnicul lui. Dupa cum si Proorocul David – cu toate ca a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele doua pacate de moarte ce le-a facut, si cu toate ca a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu razvratirea ce i-a facut-o fiul sau Avesalom cînd l-a alungat din împaratia sa – totusi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocai si a plînge pentru ele în toata viata sa, caci zice: „faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Psalmul 37:18). Si iarasi, în alta parte: „Spala-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, asternutul meu voi uda” (Psalmul 6:6). Iar „pat”, numeste David locul unde a facut prea-curvia, iar „asternut”, locul unde a dat hotarîrea mortii asupra nevinovatului Urie, dupa cum tîlcuiesc unii Dascali. Pentru aceasta, si Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocosul cîntînd, îsi aducea aminte de lepadarea ce o facuse, si se pocaia si plîngea, dupa cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur: „Suspina cînd ai pacatuit. Si aceasta o fa neîncetat, ca aceasta este marturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere si zdrobire de sine. Caci zice: „Fericiti cei ce plîng”, adica cei ce fac aceasta neîncetat. Sa petreci facînd aceasta neîncetat, sa iei aminte de tine si sa-ti zdrobesti inima ta, dupa cum plînge cel ce si-ar pierde un fiu adevarat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua catre Corinteni).

            A doua pricina pentru care durerea inimii si pocainta se cuvin sa fie neîncetate este ca fiecare pacat e o rana. Si, desi rana s-ar tamadui, însa semnul si cicatricea ramîn în suflet si nu se pot sterge desavîrsit în viata aceasta, dupa cum zic cei mai multi (ca sa nu zic toti) Teologii. Pentru ca cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o data, nu poate sa mai fie nevinovat si curat prin pocainta ca si mai înainte de savîrsirea acestor pacate. De aceea, de cîte ori si-ar aduce aminte pacatosul de pacatele sale si ar vedea semnele si urmele ranilor pricinuite de ele, este cu neputinta sa nu se mîhneasca pentru ele, sa nu plînga si sa nu se pocaiasca, chiar daca ranile lui ar fi tamaduite. Deci semnele si cicatricele tuturor pacatelor ramîn în suflet nesterse, dupa cum am zis, dar mai ales pacatele cele trupesti. Pentru aceasta, si marele Vasile, în cuvîntul sau pentru fericire, zice ca pocainta poate ierta pacatul unui barbat sau al unei femei ce si-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricata ca pe o fecioara. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie sa le pricinuiasca plîns în toata viata lor. „Ca pocainta iarta pacatele, dar pe cea stricata neputînd s-o faca ca si pe cea nestricata, în toata viata ei ea se tînguieste. Caci cum se va face nestricat cel care este stricat? Si cum cel odata ranit cu pofta, cu dulceata si cu patima, se va face ca cel neranit, petrecînd în trupul si în sufletul lui semnele stricaciunii?” Iar la sfîrsitul cuvîntului pentru pocainta zice: „Este vindecare si dupa rana, dar ramîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de pacat), cu toate ca o vom cauta pe ea cu multe suspine si lacrimi, din care abia vine tamaduirea cu cicatrice. Ca asa credem ca vine (tamaduirea).” Înca si Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Si întinaciunile pacatelor ramîn în trup. Caci – dupa cum rana mergînd înainte în trup, cu toate ca s-ar face o oarecare tamaduire, cicatricea însa ramîne – asa si pacatul raneste si trupul si sufletul, si ramîn semnele cuielor în toate.” Si Sfîntul Isidor Pelusiotul tot asa marturiseste, zicînd: „Pentru ca ai auzit ca s-a dat pocainta, nu merge fara frica spre a pacatui, ca si cum negresit te vei vindeca. Ci sa stii ca, în primul rînd, multi nici de pocainta n-au mai avut vreme, luînd pedeapsa chiar în greseala lor; iar apoi pentru tamaduirea patimilor trebuie multa vreme de pocainta. Pentru ca si de durere este trebuinta, si de postire, si de priveghere, si de milostenie, si de ruga­ciune si de toate ca acestea, ca sa se vindece ranile ce s-au facut mai înainte.”

            Alta pricina din care se cuvine sa întelegi ca, macar de s-ar vindeca, totusi cicatricea arata rana. Caci nu este la fel trupul întreg si trupul tamaduit, nici haina care nu este rupta si haina rupta, cu toate ca s-ar putea ca, cu oarecare mestesug, sa fie facuta ca sa nu se observe cu usurinta.

            Iar tamaduire prin cicatrice se întelege închiderea ranii, pe care si Dumnezeu fagaduieste sa o faca, zicînd prin Ieremia: „Iata, îi aduc ei închegare si tamaduire” (Ieremia 33:6). Iar marele Atanasie zice: „Cel ce se pocaieste înceteaza de a pacatui, dar are cicatricele ranilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va sterge pacatele, nu lasa nici cicatrice si nici urma nu îngaduie sa ramîna, ci împreuna cu sanatatea daruieste si frumusetea” (Cuvînt pentru pocainta). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nu pentru pocainta pacatosului, caci pocainta nu poate de la sine sa faca aceasta. Si tot acolo zice, ca si cum ar tîlcui pe cea zisa: „Nu ca de la sine pocainta poate sa stearga pacatul, ci fiindca po­cainta se amesteca cu negraita iubire de omeni a lui Dumnezeu si cu nemarginita Lui bunatate.” Pentru aceasta, si dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea al lui zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, sa nu vina la preotie. Caci, desi acela n-a pacatuit, pentru vîrsta cea nedesavîrsita, dar vasul lui s-a spart si s-a facut netrebnic de sfintita lucrare. Aceasta si Dumne­zeu voieste sa o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: „Fecioara lui Israil a gresit, si nu este cine sa o ridice pe ea (5:2). Iar în Pateric citim ca marele Macarie totdeauna se mîhnea si plîngea, caci cînd era copil mic furase niste castraveti dintr-o gradina.

            A treia pricina a durerii si a pocaintei celei nesfîrsite este aceasta: nici un om, drept sau pacatos, nu este cu putinta sa ramîna fara de pacat si slobod de el, pîna la moarte. „Caci cine se poate lauda ca are inima curata? Sau cine va cuteza sa zica ca este curat de pacate?” (Pilde 2O:9). Ca, în fiecare zi si în fiecare ceas, toti oamenii pacatuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare si urîte, întarîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toti sîntem datori sa avem durere în inima si sa ne pocaim în fiecare zi pentru pacatele noastre si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele dinainte, ci si pentru cele de acum si din fiecare zi. Pentru aceasta si Avva Isaac, întarind acestea, zice: „Iar întelesul capitolului acestuia este sa cunoastem noi în tot ceasul ca în aceste douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei avem nevoie de pocainta” (Cuvîntul 50). Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice ca, desi vom socoti ca nu gresim noi cu voia, dar pentru pacatul cel stramosesc ni se cade noua sa ne pocaim. „Altadata, cel vrednic de moarte, dupa Lege, s-a omorît, iar cel ce traieste în credinta traieste pentru pocainta; desi nu pentru al sau, ci pentru pacatul calcarii poruncii” (Cuvînt pentru pocainta). Într-o unire zice si marele Grigore al Tesalonicului: „Viata Crestinilor este o petrecere în pocainta, care este, si început, si mijloc, si sfîrsit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine sa rogi si tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreuna cu David: „Doamne, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie” (Psalmul 40:4). Însa sa-L rogi întru durerea inimii tale, fiindca – dupa Sfîntul Marcu Ascetul – „aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca în inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-si închipuie ca se îndreptatesc din fapte).[…]

            Aceasta durere a inimii te va face sa schimbi si bucatele, si bauturile, si hainele, si somnul si toata petrecerea ce o aveai înainte de a pacatui. Asa se cuvine sa vietuiasca cei ce se pocaiesc, adica în smerenie, în plîns, în rugaciune si în saracie. Întîi, ca bolnavii nu duc aceiasi viata ca si cei sanatosi, dupa cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav sa duca aceiasi viata dupa cum o duc cei sanatosi. Ca alta este petrecerea bolnavului si alta a celui sanatos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se afla rau cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fara de trup si marturisindu-se si aratîndu-si neputinta cu fatarnicie, lasa sa se nasca si sa se faca patima cumplita si sa alunece spre mare greutate. Ci întelepteste-te si cunoaste-te pe tine!” Si iarasi: „Iar fagaduinta noastra cere pocainta, dar faptele nu arata nici o osteneala. Caci avem aceeasi petrecere a vietii ca si mai înainte de pacat. Veselia este aceiasi, haina la fel, mîncam la masa cu îndestulare, somnul – lung si dezlegat în satiu, iar îndeletniciri si griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grija. Si numai numele pocaintei îl scriem deasupra, neroditor si nelucrator.”

            În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru pacat de moarte, nu se cuvine sa se bucure si sa aiba aceeasi petrecere si viata usoara ca si ceilalti oameni, care nu sînt sub canon, dupa cum zice Proorocul Osea: „Nu te bucura, Israile, si nu salta de bucurie ca pagînul, ca ai desfrînat de la Dumnezeul tau” (Osea 9:1). La fel zice si Sfîntul Ioan Scararul: „Alta este înfrînarea ce se potriveste celor nevinovati si alta a celor vinovati. Cei dintîi au ca semn miscarea trupului, cei de al doilea, lupta pîna la moarte si pîna la sfîrsit împotriva lui, cu neîmpacare si fara îndurare” (Cuvîntul 14). Si, în cele din urma aceasta durere te va face pe tine sa fii monah, sau cel putin sa petreci viata monahiceasca fiind în lume.

            Iar aceasta durere si mîhnire nu este asa de amara încît sa aduca deznadejde. (Ca mîhnirea care aduce deznadejde se cuvine sa o lepadam, caci este de la cel viclean). Ci este dulce si facatoare de veselie duhovniceasca, caci este amestecata cu nadejdea mîntuirii, cu umilinta cea prea-dulce, cu lacrimile si cu usurarea constiintei. […]

            Acum învata si cum se cuvine sa sadesti în inima ta pomii cei domestici si aducatori de roade, în locul celor salbatici de mai înainte. Adica, în loc de rautati sa sadesti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lacomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndetea; în loc de patimile cele trupesti, fecioria si întreaga întelepciune; în loc de nedreptate si rapire, dreptatea si darea din cele ale tale; în loc de zavistie si urîciune, dragostea de frati; si în loc de calcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea si pazirea acestora. Caci nu este de ajuns frate, spre cîstigarea pocaintei celei adevarate si pentru mîntuirea ta, sa scoti din inima ta numai radacinile pacatului si apoi sa lasi locul liber, ci trebuie sa sadesti în inima ta sadurile si pomii faptelor bune. Fiindca, de vei lasa inima ta goala, vor rasari iarasi în ea maracinii si pomii cei salbatici, adica pacatele si patimile. Pentru aceea te sfatuieste pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, sa fugi de cele rele si sa faci cele bu­ne. „Fereste-te de rau si fa binele” (Psalmul 33:13). De aceea zice si Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfatare te-ai stricat? Cu postirea tamaduieste îndulcirea! Ti-a vatamat sufletul desfrînarea? Întreaga întelepciune sa se faca doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndita a lucrat-o lacomia de multa materie? Milostenia sa goleasca umplerea, caci curatirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a va­tamat pe noi rapirea de cele straine? Sa se întoarca ele catre stapînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevarul cugetîndu-se sa opreasca primejdia!” (Cuvînt pentru pocainta).

            În al patrulea rînd si cel mai de pe urma, dupa ce ai sadit faptele cele bune în inima ta, se cuvine sa le pazesti cît poti, pîna ce vor prinde radacini, adica pîna ce se vor face, prin obisnuinta, deprindere în tine, dupa cum mai înainte s-au facut în tine deprindere pacatele si patimile, si pîna ce vor înflori si vor face rod de mîntuire, si de pocainta adevarata si de iertare a pacatelor tale. Caci, de nu le vei pazi si îngriji, semanatorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi si esti fara de grija si le dezradacineaza, sadind iarasi neghinele si rautatile lui, dupa pilda Evangheliei, ce zice: „Asemenea este Împaratia cerurilor omului care a semanat samînta buna în tarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, si a semanat neghine printre grîu si s-a dus” (Matei 13:24, 25). Si, de nu vei pazi faptele bune cu sîrguinta, se întorc iarasi patimile în inima ta. Pentru aceea, Parintii au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iar întorcîndu-se si aflînd locul inimii bine împodobit si lucrat, se înradacineaza mai adînc decît înainte, si asa „cele mai de pe urma ale tale se fac mai rele decît cele dintîi”, dupa cum a zis Domnul. Care lucru sa nu ti se întîmple tie, iubitule, niciodata!

Iertarea adevarata si desavîrsita a pacatelor are patru trepte, una mai înalta decît cealalta:

            Prima treapta este a urî pacatul din inima, cînd îti aduci aminte de el, pentru frica ce înca o ai de a nu cadea iarasi în el, de a nu te îndulci de el si de a nu te pleca iarasi spre el.

            A doua treapta, mai înalta decît aceasta, este a-ti aduce aminte de pacatele tale fara patima, fara dulceata, fara întristare sau urîciune.

            A treia treapta, si mai înalta, este cînd omul îsi aduce aminte de pacatele lui, si se bucura si slaveste pe Dumnezeu pentru multimea faptelor bune ce le-a cîstigat prin darul cel dumnezeiesc si prin pocainta.

            Iar a patra treapta si cea mai de sus este a scoate cu totul din inima întelegerile cele patimase ale pacatului si a le uita într-atîta, încît sa nu mai poata pacatul napadi asupra ta. […]

            Vezi, frate, cum se cîstiga pocainta cea adevarata? Vezi cu ce osteneli si sudori se dobîndeste adevarata iertare a pacatelor? De doresti, frate, sa iei în sufletul tau chip si pilda de pocainta adevarata, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scarii, cauta Cuvîntul 5 pentru pocainta si citeste despre cei ce se pocaiau în manastirea aceea ce se numea temnita, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, si vei afla petrecerea celor ce se pocaiau cu adevarat. Deci cum zici tu: „Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”? – ca si cum adevarata pocainta ar fi un lucru cam usor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, si – cînd te va îndemna pe tine diavolul sa cazi în vreun pacat, în loc sa-ti înlesnesti caderea zicînd: „Ma voi marturisi, ma voi pocai!” – pune sufletul tau în aceasta cetate cu zid nebiruit si zi-i: „Cine stie de ma voi marturisi bine? Cine stie daca nu cumva acest pacat pe care cuget sa-l fac nu este cel de pe urma pe care-l va suferi Dumnezeu, si va taia funia rabdarii Sale si ma va lasa sa cad în pierzare? Cine stie daca Dumnezeu, dupa ce voi pacatui, îmi va mai da darul pocaintei celei adevarate, pe care nu l-a dat altor pacatosi, precum mi-a dat mie, si care acum se ard în iad? Cine stie daca nu cumva, obisnuindu-ma sa nu ma tem de Dumnezeu, nu voi aluneca putin cîte putin în viata defaimata si în cele din urma în deznadejde?” „Inima celui priceput va cugeta pilda” (lsus Sirah 3:28).

            Si tu, de vei fi priceput si întelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de aratata cum este aceasta. Adica a zice si a nadajdui într-o marturisire fara de roada si într-o pocainta mincinoasa. Tu, în loc sa legi nadejdea ta de-o funie puternica, pentru ca sa te mîntuiesti, o legi de un fir de ata putred si, îndata ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc vesnic si nemarginit. Iar funia cea puternica înseamna a te departa de fapta pacatului, a te lupta sa dezradacinezi din inima ta, cu durerea cea lucratoare, înclinarile cele rele si sa cîstigi pocainta cea adevarata si iertarea pacatelor tale, cu lucrarea faptelor bune si împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se departa cineva de pacate este ca si cum ar înghiti fara de frica otrava neamestecata, nadajduind ca peste o vreme o va da afara din nou. Dar acest lucru dovedeste ca cel ce face astfel este un nebun care de buna voie îsi face un rau nemarginit, caci crede ca este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adica hotarîrea ca în cutare vreme se va pocai. Si este sigur de ajutorul lui Dumnezeu ca se va pocai dupa vrednicie. Ca si cum Dumnezeu ar fi prieten al pacatosilor, iar nu vrajmas neîmpacat al lor si grabnic în a le rasplati, Care uraste cu covîrsire orice pacat.

            Sa nu te amageasca pe tine, frate, tîlcuirea Parintilor care au hotarît: „Ai cazut? Scoala-te!”, adica de cîte ori vei cadea, scoala-te, si te vei mîntui. Oare aceasta este pocainta, a cadea si iarasi a te scula, a te scula si iarasi a cadea? Rea si amagitoare este întelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Parintilor, caci Parintii au zis aceasta ca sa scoata din oameni frica deznadejdii, si nu ca sa-i faca pe ei sa pacatuiasca cu nadejdea marturisirii si a pocaintei. Nicidecum! Caci zice Sfîntul Isaac Sirul: „Barbatia pe care au pus-o Parintii în dumnezeiestile Scripturi pentru pocainta nu se cuvine noua sa o luam spre ajutor la a pacatui. Caci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simtirea de frica deznadejdii, sa avem nadejde prin pocainta” (Cuvîn­tul 70). Apoi, Parintii au zis: „Ai cazut? Scoala-te! Ai cazut? Ridica-te!” Deci n-au zis: Ridica-te si cazi! – dupa cum sucit întelegi tu. Caci mult se deosebeste una de alta, pentru ca a cadea cineva, si apoi a se scula si apoi, dupa ce se scoala, iarasi sa cada, aceasta nu este si nici nu se numeste pocainta, dupa cum zici tu, ci este si se numeste de Sfîntul Apostol Petru „cîine ce se întoarce la varsatura sa si porc ce se tavaleste iarasi în murdaria lui cea de mai înainte” (2 Petru 2:22). Iar întelesul drept al zicerii: „Ai cazut? Scoala-te!” este acesta: de cade cineva în pacat, se cuvine sa se departeze de el cu toate puterile sale, ca sa nu mai cada în. el. Dar, daca din neputinta firii lui, si nu cu voia lui, s-ar întîmpla sa cada iarasi, se cuvine sa nu se deznadajduiasca, ci îndata sa se scoale, sa se marturiseasca si sa se pocaiasca, fara a pierde vremea. Fiindca – dupa Sfîntul Ioan Scararu – „a Îngerilor este a nu cadea, fiindca nici nu pot. Iar a oamenilor este a cadea si degraba a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta” (Cuvîntul 4).

            Pentru aceasta, si tu, frate, desi ai cazut în neputinta, sa nu zici: Eu acum am cazut, de aceea sa mai cad si sa mai lucrez si alte pacate, fiindca si asa sînt întinat. Si pe urma ma voi marturisi si ma voi pocai pentru toate, facînd departare de pacate!. Nu, frate, pentru Domnul, sa nu asculti gîndul acesta, caci este al diavolului, care cauta pierzarea ta. Ci, îndata ce vei pacatui o data, sa nu înmultesti pacatul, nici sa nu-ti placa sa te tavalesti în tina, caci zice Iisus Sirah: „Nu întîrzia a te întoarce la Domnul si nu amîna pocainta de la o zi la alta! (5:8)”, ci scoala-te si du-te la duhovnic si te marturiseste! Caci, cu cît rana este mai proaspata, cu atît se va vindeca mai usor; iar cu cît se învecheste, cu atît mai greu se tamaduieste, dupa cum zice la Scara: „Caci, daca rana este înca proaspata si calda, din fire este usor de vindecat. Iar cele vechi, fiindca sînt neîngrijite si parasite, sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit sa te marturisesti la duhovnic, pocaieste-te înaintea lui Dumnezeu, fara sa amîni pocainta pîna atunci cînd te vei marturisi. Cauta sa te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire si pocainta, dupa puterea ta. Si nici într-o noapte sa nu te culci pîna ce nu vei cadea înaintea lui Dumnezeu, pocaindu-te, pîna cînd vei merge sa te marturisesti duhovnicului. Caci a sta o singura clipa în pacat de moarte este o îndrazneala nemaiauzita, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este aceasta viata, deasupra adîncului tuturor rautatilor, care este iadul. Si vai! Tu, ticalosule, nu stai numai o clipa în pacate de moarte, ci luni si ani. Iar ca sa iesi dintr-o prapastie ca aceasta, astepti ziua Învierii, sau a Sfintilor Apostoli, sau a Nasterii lui Hristos, ca sa te marturisesti si sa te pocaiesti. Si joci, rîzi si dormi fara grija, ca si cum ai fi vatamat un lucru nesimtitor, ce nu simte vatamarea pe care i-o faci si nu-ti poate rasplati, iar nu sufletul tau cel cuvîntator si fara de moarte. Dar asculta aceasta pilda înfricosatoare: Un tînar a fost legat cu inima cu legaturile dragostei de o desfrînata. Si, fiind mustrat foarte aspru de parintii lui, de rude si de duhovnic, a hotarît sa rupa aceste legaturi si sa se izbaveasca de acest pacat cu o marturisire amanuntita a tuturor pacatelor lui. Si le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a facut-o pacatelor lui, n-­a adus si cuviincioasa durere si zdrobire în inima sa, dupa cum se cuvine sa faca cei ce-si aduc aminte de pacatele lor si se pregatesc a le marturisi. Si atîta de putina durere a pus, încît, mergînd sa se marturiseasca, a trecut pe la poarta acelei desfrînate si, intrînd înauntru, a hotarît sa cada iarasi în pacat. Si, lînga cele vechi, a mai adaugat unul, cu nadejdea ca pe urma le va marturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stapînit de gîndul diavolesc, de a cadea în desfrînare, iata ca a mai sosit un tînar, iubitul aceleiasi desfrînate, care, vazîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat si l-a omorît dintr-o singura lovitura. Si, luînd oamenii de acolo trupul lui ca sa-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îsi avea scrise pacatele, ca sa le marturiseasca la duhovnic. O, moarte vrednica de jale! O, nadejde mincinoasa! O, gînd amagitor al acestui tînar nenorocit! […]

            Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul pocaintei se tese din aceste trei fapte bune: din a-ti veghea gîndurile, a te ruga neîncetat si a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Si iarasi: „Toata durerea sa ti se faca tie învatator de buna voie si spre aducere aminte. Si nu-ti va lipsi tie pricina catre pocainta.” Iar în alt loc: „Suferind toata scîrba ce vine fara voia ta, cuget-o si vei afla în ea surpare a pacatului!” Iar Sfîntul Ioan Scararul zice: „Semnul pocaintei celei cu deamanuntul si adevarate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele vazute si nevazute care ni se întîmpla noua, si înca de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteste pe sine vinovat se da pe sine doctoriilor celor mai lucratoare ale pocaintei, si asteapta totdeauna orice scîrba si primeste toata ispita ca potrivita si cuvenita lui. Si se bucura, fiindca, dupa ce a cazut, a cîstigat curatia sufle­tului. Si o face pe aceasta pricina de cerere dureroasa si covîrsitoare catre Dumnezeu; si nu lasa numai nepomenirea de rau nealungata, ci le si multumeste celor ce-l ispitesc si se roaga ca pentru unii ce i-au facut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a pacatuit, dupa fagaduinta, ci dobîndeste si împaratia cerurilor si dumnezeiasca binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeste a se pocai si a-si tamadui ranile pacatelor lui nu sufera cu multumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbura, si cîrteste si cauta razbunare. Si sa stie unul ca acesta ca nici nu se pocaieste cu adevarat, nici nu-si tamaduieste pacatele lui, lucru pe care îl adevereste tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindca, fara cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate savîrsi lucrul pocaintei.” Si, în alt loc: „Cînd sufletul pacatos nu primeste scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic catre el: Doctorit-am Babilonul, si nu s-a tamaduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scara).”

            Toti strigam catre Dumnezeu: „Doamne, miluieste!” si: „Stapîne, iarta-ne noua faradelegile noastre!” – dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi le alungam de la noi. Cum anume? Iata cum: cînd vine asupra noastra vreo scîrba sau ispita, cu care Dumnezeu vrea sa ne dea mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi n-o primim si nu suferim cu bucurie acea scîrba, sau ispita, ci ne tulburam si ne necajim. De aceea, sîntem datori ca, pe lînga durerile si ostenelile cele de voie si fara de sila ale pocaintei noastre, sa suferim si durerile cele fara de voie si de sila ce ne vin noua dinafara; caci cele de voie, fiind mai usoare, se binecuvînteaza de cele fara de voie, care sînt mai grele, dupa cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin rabdarea durerilor celor de voie si fara de voie, orice nevoitor se face desavîrsit. Dar, fara primirea si suferirea durerilor celor fara de voie ce vin asupra noastra, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare” (Cuvînt catre Xenia). […]

            Sa lasam întîlnirile unora cu altii si vorbirile împreuna, caci ele alunga de la noi pocainta, dupa Sfîntul Isaac, care zice: „Pocainta împreuna cu vorbirile este chip gaurit” (Cuvîntul 58). Sa iubim linistea si fuga de oameni, fiindca ele ajuta foarte mult la cîstigarea pocaintei, dupa cum zice acelasi Sfînt Isaac: „De iubesti pocainta, iubeste si linistea. Si, daca cineva ar grai împotriva despre acestea, sa nu te certi cu el” (Cuvîntul 34). La acestea se adauga si porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain dupa ce a pacatuit, caci i-a zis: „Ai pacatuit! Taci!” (Facere 4:7) – adica: Cunoaste ce ai lucrat întru tine si, dupa cunostinta dobîndita, pocaieste-te pentru cele ce ai pacatuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tacere si liniste al Sfîntului Isaac Sirul, tot asa se tîlcuieste, si se mai adauga: „Cel care nu a putut sa se linisteasca si nici sa se pocaiasca nu a putut cunoaste ce este pocainta.” Iar de nu putem sa ne linistim [mai mult], cel putin sa avem negresit unul sau doua ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Si atunci, retragîndu-ne într-un loc deosebit si linistit si adîncindu-ne simtirile si mintea în inima, sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre – atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît si de pacatele pe care le-am facut în ziua aceea – si sa ne pocaim cu amar, cu întristare si cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru ca Duhul Sfînt ne porunceste sa facem asa, dupa cum zice Proorocul David: „De cele ce ziceti în inimile voastre, în asternuturile voastre va caiti!” (Psalmul 4:4). Tot asa a zis si Însusi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteste sa nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunatatile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei si gresi cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeste-te a nu lasa pocainta. Caci pocainta împreuna cu iubirea Mea de oameni, pierd si pacatele cele trecute, si cele de fata.” Sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem mîntuitoarea cugetare si aceasta lucrare dumnezeiasca. Caci zice Sfîntul Ioan Scararul: „Nu te amagi, lucratorule fara de minte, ca poti înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa împlinesti datoria fata de Stapînul” (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greseala nu fi nebagator de seama, macar de ar fi mai mica decît boldul. Ci sîrguieste-te mai vîrtos catre întoarcere prin pocainta. Pocainta este mîntuire, iar neîntelegerea ei este moarte” (Cu­vînt pustnicesc pentru lepadarea de lume).

            Dar de ce sa graiesc multe? Dumnezeu, iubitii mei, nu ne va învinui si osîndi în ziua mortii si a judecatii ca nu am teologhisit, sau ca nu am facut minuni, sau ca nu am ajuns mai înainte vazatori. Nu! – ci fiindca nu ne-am pocait si nu ne-am întristat de pacatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scararul: „Nu vom fi învinuiti – o prieteni! – nu vom fi învinuiti, la iesirea sufletului, ca nu am facut minuni, nici ca nu am teologhisit, nici ca nu ne-am facut înainte-vazatori. Ci vom da seama negresit lui Dumnezeu pentru ca n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, pacatosii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca sa nu zic în fiecare ceas) sa ne cercetam pe noi însine de ne aflam în pocainta cea adevarata. Si daca – sa zicem – în ziua aceea am facut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, asa se cuvine sa ne aducem aminte de fapta cea buna a pocaintei si niciodata, niciodata sa n-­o uitam. Iar ziua în care nu ne vom pocai si nu ne vom întrista pentru pacatele noastre sa o socotim pierduta, cu toate ca poate am lucrat alte bunatati în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocaieste întru adevar sa ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns sa o socoteasca pierduta, desi poate a facut în ea alte bunatati” (Cuvîntul 5).

            Pun sfîrsit si zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, ca este de neaparata trebuinta ca noi toti sa ne tamaduim de patimi si de ranile pacatelor si apoi sa pazim toate poruncile Domnului si sa lucram toata fapta buna. Si, desi nu vom ajunge sa împlinim toate poruncile Domnului si toate faptele bune, cel putin este de neaparata nevoie sa ne aflam sanatosi, întregi, din partea ranilor si neputintelor pacatelor, prin porunca si fapta buna a pocaintei. Si, de vom muri sanatosi, vindecati de patimi si de pacat prin pocainta, ne vom duce în împaratia cerurilor. Iar daca vom muri nevindecati, neputinciosi, urîti si nepocaiti, ne vom duce în iad. Fiindca împaratia cerurilor nu este pentru pacatosii cei bolnavi, care nu s-au pocait, ci este lacas si palat, care primeste pe cei ce s-au îndreptat prin pocainta, adica pe bine-cinstitorii cei vrednici si drepti. De aceea, cei pacatosi, ca si mine, sa strigam totdeauna catre Dumnezeu cu acele rugaciuni obstesti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau! Si pe noi ne primeste întru pocainta si marturisire, ca un bun si iubitor de oameni!” Amin!
Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL PENTRU CEI CE AMANA POCAINTA


Cuvînt în care se arata în ce primejdie se afla cei ce pacatuiesc cu nadejdea ca se vor pocai
Multi sînt Crestinii care, dupa cum zice Sfînta Scriptura (la Iov 15:16), ,,beau pacatul ca apa”. Pentru ca fiecare dintre ei, mai înainte de a pacatui, cugeta si zice: Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai! Iar dupa ce au pacatuit, într-adevar unii se marturisesc, dar dupa marturisire nu se mai îngrijesc de pacat, ci zic: M-am marturisit, m-am pocait! […]

            Deci se cade sa se minuneze oricine cum, cu acest gînd amagitor, vrajmasul îi ispiteste adeseori pe Crestini, îndemnîndu-i sa pacatuiasca si sa cada în toata faradelegea, adaugînd la pacatul cel dintîi si alte mii, cu aceasta mai înainte cugetare si nadejde, ca se vor marturisi si ca duhovnicii îi vor ierta, alergînd ca niste Îngeri ai pacii pentru a nu-i lasa pe Crestini sa cada în iad.

            Însa se cuvine sa ne minunam si mai mult cum de nu cunosc Crestinii o astfel de amagire atît de aratata a diavolului!? Si cum arata ei atîta nemultumire catre Dumnezeu, folosind marturisirea si pocainta ca pricini ale pacatelor lor, iar bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mîntuirea lor, ei le fac pricini ale caderii si pierzarii lor! Dar, dupa cum buruiana cea otravitoare, numita nepellon, îsi produce otrava sa cu roua cea dulce a cerului, la fel si ticalosii acestia îsi produc otrava si moartea lor cu Sîngele cel prea-dulce si mîntuitor al lui Iisus Hristos. Caci Sîngele acesta care slujeste la baia pocaintei si a marturisirii ca sa afunde pacatele lor, ei îl fac spre adaugarea si cresterea pacatelor lor. Vai! Si ce vatamare mai mare ca aceasta se poate afla? Si ce altceva este aceasta, decît numai ca noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastra, ci spre lauda si biruinta diavolului. Dupa cum se tînguieste de aceasta si dumnezeiescul Ambrozie, zicînd: „Doctoria noastra însusi diavolului se face lauda” (Cartea a 2-a pentru pocainta).

Ce pagube îsi pricinuiesc mîntuirii lor cei care pacatuiesc cu nadejdea ca se vor marturisi si se vor pocai?
Dar cine poate oare arata îndeajuns pagubele pe care si le pricinuiesc lor cei ce pacatuiesc cu nadejdea ca se vor pocai? Eu cred ca multi Crestini se vor osîndi pentru aceasta nadejde desarta si amagitoare, care putin cîte putin îi duce în prapastia cea înfricosatoare a iadului. Si cu toate ca ei cred ca vapaia vesnica este pregatita pentru cei ce pacatuiesc si nu înceteaza de la pacat, ei sînt în pace si fara grija, fiindca socotesc tamaduirea pacatelor lor foarte usoara prin marturisire si printr-un canon usor pentru ele, cugetînd ca prin aceasta si-au împlinit toata datoria.

            Multe sînt pagubele unora ca acestora ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, fiindca ei cugeta ca toata pocainta lor ar sta numai într-o marturisire cu oarecare umilinta. Dar, din pricina acestei usuratice pocainte si a nadejdii celei mincinoase, cad, ticalosii, în multe patimi. Si, dupa ce cad o data, lasa apoi slobod frîul partii cuvîntatoare [al ratiunii] si al luarii aminte si alearga ca niste dobitoace necuvîntatoare pe calea pierzarii. De aceea, cine poate numara caderile lor? De cîte ori afla prilej la îndemîna, îndata cad în pacat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea, îndata cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rau, îndata cad în pacatul cu fapta. Dar sa cercetam si sa vedem cîte si care pot fi pagubele celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta.

            Prima paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta este numarul cel peste masura al pacatelor lor. Multora dintre acesti pacatosi, care considera ca usor li se vor ierta pacatele lor la marturisire, li se pare ca pot sa lucreze în fiecare zi zeci de pacate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fara paza si cu dezmierdarile cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalti, omorîndu-le sufletele. De aceea, dupa aceasta masura, socoteala pacatelor lor într-o luna va ajunge la sute de pacate si, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii pacate. Încît fiecare dintre acestia, într-un an, va lovi de zeci de mii de ori în portile iadului zicînd: Deschide, deschide! Si, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu sa deschida portile iadului unui astfel de pacatos si sa-l lase sa cada în acel adînc? Mai ales ca Însusi Dumnezeu ne înfricoseaza cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: „Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ti este tie…, caci cu rana vrajmasului te-am lovit pe tine, certare întarita asupra a toata nedreptatea ta; înmultitu-s-au pacatele tale” (Ieremia 30:11-13).

            Cumpaneste bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice ca nu te-ai doctorit, ci ca nu te-ai folosit din doctorie, caci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ti este tie”. Mai ales ca ai folosit multe doctorii, caci nu numai o data te-ai marturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, marturisirea, care trebuie sa otraveasca si sa omoare pacatele, a slujit la cresterea lor din pricina rautatilor tale. Caci tu zici în mintea ta: Daca pacatuiesc, îmi ajunge sa ma marturisesc. Si, daca am pacatuit o data, mai pot pacatui si alta data si înca o data; caci; de as face pacate putine sau multe, eu tot trebuie sa ma marturisesc si sa ma pocaiesc. Cu adevarat tu te-ai doctorit (marturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Caci singurul folos ce-l dobîndesti din atîtea marturisiri este ca adaugi pacat lînga pacat, la nesfîrsit, si nu cunosti ca aceasta multime a pacatelor tale te afunda în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic sa fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsa strasnica, fara milostivire, osîndindu-te ca pe un vrajmas al Lui, care greseste împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrajmasului te-am lovit pe tine…, înmultitu-s-au pacatele tale.” […]

            A doua paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea pocaintei sta în covîrsitoarea felurime a pacatelor lor. Caci ei, cu judecata lor cea mincinoasa, zic: Ma voi marturisi! – si pacatuiesc fara nici o frica, fara nici o sfiala; se afunda în adîncurile si în tina cea mai necurata a pacatului; lucreaza fara de rusine relele pe care nici pagînii nu le lucreaza si se tavalesc în noroiul si în necuratiile în care nu se tavalesc nici dobitoacele cele necuvîntatoare. […]

            A treia paguba a celor ce pacatuiesc cu nadejdea pocaintei sta în nebagarea de seama, lauda, necainta si tagaduirea lor. Nebagarea de seama, întru cunostinta, fata de mîntuire si de toate poruncile lui Dumnezeu este pacat. Si, dupa cum zice Solomon: „Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul rautatilor nu baga în seama” (Pildele lui Solomon 18:3), asa si acestia, cînd ajung la cele mai de pe urma ale rautatii, li se orbeste mintea, li se împietreste inima si cu desavîrsire nu mai au grija de pacat. Iar unii dintre ei merg si mai departe, caci nu numai ca nu baga de seama, ci, aflîndu-se în pacatele lor, se veselesc si se lauda cu ele, ca si cu niste mari ispravi ale lor, dupa cum zice Solomon: „O, cei ce se veselesc de rele si se bucura de razvratirea cea rea!” (Pildele lui Solomon 2:14). Si Proorocul Isaia zice: „Si pacatul lor, ca al Sodomei l-au vestit si l-au aratat” (3:8). Si, aceia care ziceau: „Sa pacatuiesc acum si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”, ajungînd în adîncul rautatilor, nu mai voiesc nici sa se marturiseasca, nici sa se pocaiasca. Si, de s-ar întîmpla vreodata a voi, nu vor mai putea, caci obiceiul pacatului s-a facut deprindere la ei, si deprinderea s-a facut ca o fire si a învîrtosat ca o piatra inimile lor, facîndu-le nesimtitoare si neprimitoare de pocainta si de îndreptare. […]
Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.