Ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta, smereşte-te

Fugi, fugi cât poţi!…

– Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal, dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori. De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. „Înţeleptul, temându-se a se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14, 16). Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea, lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie avva Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, şi ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei, care-l smintea. Pentru acelaşi motiv, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de această fugă: „Fugiţi de curvie” (1 Cor. 6, 18).

– Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

– Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

– Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî, ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşă, zicând: „el a căzut azi, eu pot cădea mâine”.

Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşeală. Domnul zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te, ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

– Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bunăstare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Nicodim Aghioritul, ”Războiul nevăzut”, Ed. Egumenița, Galați

Sf. Nicodim Aghioritul – Atunci cand ne lasam prada tristetii, capitulam in fata diavolului

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.

Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.

Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.

Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.

Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.


De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)

https://doxologia.ro

​Sf. Nicodim Aghioritul: Leapădă-te de orice voinţă a ta şi pune-o înaintea lui Dumnezeu


De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul virtuţii ce căutăm.
De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele asemenea: „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”; „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15); „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe 16, 34);
„Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
„Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12); „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11); „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12); „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).
Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:
„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 128)
* * *

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.
Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieţi.
Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.
Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi nevoinţă nu-ţi aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.
De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii lui.
Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)
* * *

Când diavolul ţine pe cineva în robia păcatului, el este mai zelos decât la orice a-l orbi şi a-l scoate din orice gând bun care l-ar face să-şi cunoască viaţa lui cea nenorocită. Nu numai că îl scoate din orice gând ce l-ar duce la convertire şi la pocăinţă, punându-i în mintea lui alte gânduri rele şi potrivnice, ci şi cu uneltiri gata şi cu prilejuri imediate îl face să cadă adesea în acelaşi păcat ori în altele mai mari. Din acestea mizerabilul păcătos iese mai întunecat şi mai orbit, încât această orbire îl aruncă în prăpastia păcatului şi de la starea de compătimire, de la orbire trece la un păcat mai mare, încât mai toată viaţa lui ticăloasă se mişcă într-un cerc vicios până la moarte, dacă Dumnezeu nu se va îngriji să-l mântuiască prin harul Său.

Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest întuneric al păcatului!”.
Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. In această bărbăţie stă toată biruinţa.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 106-107)

Care sunt pașii pentru vindecarea rănilor sufletești

Mulțumește-I și iubește-L pe Dumnezeu mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.

Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înşelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoinţa ca şi când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuieşti de mai multe ori pe zi şi rămâi rănit, fă totdeauna ce ţi-am spus, cu mai multă speranţă în Dumnezeu. Urăşte mai mult păcatul, mustră-te şi sileşte-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu şi fiindcă vrăjmaşul rămâne ruşinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el unelteşte diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoinţă. Adesea îşi ajunge scopul din cauza neatenţiei şi nepurtării de grijă de noi înşine. Cu cât ţi se împotriveşte mai mult vrăjmaşul, cu atât sileşte-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simţi că te superi, te tulburi şi te descurajezi, ca să-ţi poţi redobândi pacea inimii şi curajul, repetă aceste exerciţii cum ţi-am spus, până ce te restabileşti şi după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare şi această tulburare ce vin în urma păcatului provin din consecinţa osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ţi recâştiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat şi cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Aici se potriveşte şi istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie şi fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra ‒ căci simțea şi-a pierdut sufletul şi nu se mai mântuieşte ‒, el, ca un înţelept şi meşter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie şi a încuiat uşa. După ce şi-a împăcat inima, a făcut cuvenita pocăinţă pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat şi a biruit.
Meditează că Domnul este foarte sârguincios şi doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemându-l pe păcătos în diferite feluri şi pe variate căi să vină la Dânsul şi să se unească cu El prin har, în această viaţă, iar în cealaltă să-l sfinţească cu Mărirea Lui şi să-l facă de-a pururi fericit. Şi când îţi vei linişti cugetul şi-ţi vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta şi fă cum ţi-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, aminteşte-ţi toate păcatele tale şi cu durere şi amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma şi definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău şi fă cu deosebită râvnă canonul ce ţi l-a dat.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 103-105)

Sursa

Sfântul Nicodim Aghioritul despre vrăji, posedare demonică și reîncarnare (I)-(ll)

– Părinte, lumea ne cere talismane.

– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăște, să fie afurisiți vrăjitorii care confecționează “talismane”, în care pun simboale diavolești sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de șarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influența diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.
Și când Biserica l-a luat la întrebări, a spus: “Sunt medium”, pentru că medium-urile sunt libere, și astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: “Să te duci și să te spovedești, pentru că ai primit înrâuriri diavolești”. S-a dus și s-a mărturisit. După aceea a venit și mi-a spus: “Nu am simțit nici-o schimbare”. “Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înșelat?” – îl întreb. “Da, – îmi spune – am o cutiuță ca o Evanghelie mică”. O iau, o deschid și găsesc înăuntru diferite iconițe înfășurate. Desfac – desfac și la mijloc erau niște mărgele, păr și ceva ca lemnul. Le-am aruncat și s-a eliberat omul. Vezi, ce maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă astfel de talismane – chipurile, ca să fie ajutați – și se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă și cenușă s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai așa se eliberează. […]
Dar iată și medium-urile cât rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug și familii. Merge, de pildă, unul la medium și îi spune problema ce o are. “Ascultă – îi spune acela – o rudă de a ta care este puțin brunetă, puțin înaltă, etc. ți-a făcut vrăji”. Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puțin. “A, aceasta este – își spune – aceea care mi-a făcut vrăji”, și-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu știe nimic – poate să-l fi și ajutat cândva, – iar acesta să fie înverșunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: “Acum trebuie să dezlegăm vraja. Și ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani”. ”Ei, fiindcă le-a aflat, – spune acesta, – trebuie să-l răsplătesc!” Și dăi bani […]

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vre-un bolnav?

– Vrăjitor și să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimițând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul și diavolul sunt asociați, și de aceea îi spune diavolului: ”Ieși din acesta și du-te în cutare”. Așadar, îl scoate pe diavol din acela și, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: “Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, și astfel se face reclamă. Și în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuți. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte și ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meșteșugul diavolului. Ținea o cruce în mână și cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și, când ajunge la “binecuvântat este rodul pântecului tău”, scuipa pe lângă cruce, adică hulește pe Hristos, și de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie, etc, din înrâurire diavolească, și medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuiește boala îl trimite în altul și aceia se slobozesc de mâhnire. Și mulți o au de sfântă! Îi cer sfaturi și, puțin câte puțin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuință de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori și de vrăji, precum fugi departe de foc și de șerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuiește el însuși, le poate vindeca.
Am auzit următoarea întâmplare: Un tânăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor și s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tânărului în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, și îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică”. Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: “Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, și a făgăduit Sfântului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit și copilul s-a făcut bine. Și-a făcut … minunea! Atunci tatăl spune: “Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduința”. Nu aveau posibilități materiale și, ca să zidească biserica, a vândut tot pământul ce-l avea. Și-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat și au spus:”Nu ne trebuie Ortodoxia” – și s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova și a aflat vrăjmașul un mod ca să se facă și acolo.
Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăji, editura Sophia, Bucuresti, 2003

-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?

-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă unul între două vârste cu niște aere… Cum l-am văzut de departe, am înțeles că are înrâurire diavolească. “Am venit să mă ajuți, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de când am niște dureri înfricoșătoare de cap și medicii nu află nimic”. “Ai diavol, – i-am spus, – pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine”. “Nu am făcut nimic”, – mi-a spus. “Nu ai făcut nimic? – îi spun. Nu ai înșelat o fată? Ei, ea s-a dus și ți-a făcut vrăji. Du-te și cere iertare de la fată, apoi spovedește-te și să-ți citească exorcisme ca să-ți afli sănătatea. Dacă tu nu-ți dai seama de greșala ta și nu te pocăiești, toți duhovnicii lumii de s-ar aduna și s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca”. Atunci când vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-și revină.
Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stârnește mereu scandaluri în casă. Se scoalănoaptea, îi scoală pe toți, le răstoarnă pe toate.

“Tu te spovedești?” – îl întreb. Nu”, – îmi spune.Trebuie să fi dat drepturi diavolului, -îi spun. Nu s-a făcut asta din senin”. În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc și ca să-i meargă bine la servici, și nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

-Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?

-Prin pocăință și spovedanie. De aceea trebuie ca mai întâi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-și înțeleagă omul greșala, să se pocăiască și să se spovedească. Câți nu vin acolo la Colibă chinuiți pentru că li s-au făcut vrăji, și-mi spun: ” Fă rugăciune, ca să mă ușurez de chin!” Îmi cer ajutorul, fără să caute și să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greșit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.

-Părinte, atunci când omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încât nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alții?

-Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puțin înapoi și să intre puțin Hristos înlăuntrul lui. Așa a făcut o mamă cu copilul ei și l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. “Să se ducă să se spovedească” – i-am spus. Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?” – mi-a spus. “Atunci spune-i duhovnicului tău – îi spun, – să vină acasă, să facă aghiazmă și să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?”. “O va bea”, – îmi spune. “Ei, să începi de la aghiazmă, – îi spun, – și după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cât colo”. Și într-adevăr m-a ascultat și a fost ajutat copilul. După puțin timp s-a putut spovedi și s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu niște vrăjitori și nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puțin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliță. Odată, când trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui râu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunându-i:”Taso, Taso, scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod”. Din fericire era frig și el a spus: “Cum să-l scot? Mi-e frig!” “Scoate-l, scoate-l, să trecem” – a auzit aceeași voce. Măi, și diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciulița asupra lui. Totuși, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea și l-au găsit pe sărmanul acela” căzut pe pod. Dacă nu era frig și-ar fi scos sacoul și diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul râului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea și sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credință, ar fi procedat așa?
-Părinte, un om care are sfințenie nu poate demasca sau frâna un vrăjitor?
-Cum să-l frâneze? Dacă spui unuia care are puțină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că așa cum trăiește nu merge bine, și tot nu iese din ale lui, cu cât mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci când vrăjitorul este înaintea ta și tu rostești rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca și vrăjitorul să nu-și poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă și, un vrăjitor, care era și mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu știa că celălalt este vrăjitor, și de aceea a intervenit Dumnezeu. Și să vedeți ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-și dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli și cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.

-Părinte, acela îi vedea pe diavoli?

-Omul acela nu-i vedea pe diavoli; vedea o scenă. Vrăjitorul striga “ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mâna ca să-și apere capul. Pentru că să nu credeți că vrăjitorii o duc bine și că diavolii le fac întotdeauna hatârul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, și diavolii se supun, pentru câțiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: “Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci când magii nu reușesc sa facă ceea ce vor diavolii, știți ce pățesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată, pe când discutam lângă Colibă cu acel vrăjitor tânăr din Tibet,deodată s-a ridicat, mi-a prins mâinile și mi le-a întors la spate. “Să vină acum Hagi-Efendi (Sf. Arsenie Capadocianul) să te scape”, – mi-a spus. “Bre diavole, hai, pleacă de aici”, – i-am spus, și l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfântul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reușit, pentru că piciorul s-a oprit lângă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat și am intrat în chilie. După puțină vreme îl văd venind plin de spini pe el. “Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a târât prin rugi”, – mi-a spus.
Puterile negre ale întunericului sunt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dând astfel drepturi diavolului. […]
Sf. Nicodim Aghioritul, Despre vrăji, editura Sophia, Bucuresti, 2003
Sursa

RAZBOIUL NEVAZUT: Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata strategiile de amagire ale vrajmasului in functie de diferitele stari si masuri ale omului: “Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta!”

Cap. XXVIII. Tactica diavolului in razboiul de amagire a oamenilor

“Afla, iubite, ca la nimic nu se sarguieste mai mult diavolul decat la ruinarea noastra si ca el nu duce lupta cu toti dupa aceeasi metoda.
Ca sa incep a-ti nota unele din strategiile, cuvintele, si randuielile folosite de el in lupta, iti infatisez cinci stari ale omului: unii sunt in robia pacatului, fara vreun gand de eliberare; altii doresc sa se elibereze, dar nu intreprind nimic hotarat; apoi sunt unii care dupa ce au castigat virtutile, cad in pacat cu mai mare pierzare. Dintre acestia unii cred ca merg spre desavarsire, altii lasa calea virtutii ce au; iar altii fac din aceasta virtute o pricina de rautate. Vom vorbi despre fiecare aparte.
Cap. XXIX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-i tine in robia pacatului
Cand diavolul tine pe cineva in robia pacatului, el este mai zelos decat la orice a-l orbi si a-l scoate din orice gand bun care l-ar face sa-si cunoasca viata lui cea nenorocita. Nu numai ca il scoate din orice gand ce l-ar duce la convertire si la pocainta punandu-i in mintea lui alte ganduri rele si potrivnice, ci si cu uneltiri gata si cu prilejuri imediate, il face sa cada adesea in acelasi pacat ori in altele mai mari. Din acestea mizerabilul pacatos iese mai intunecat si mai orbit, incat aceasta orbire il arunca in prapastia pacatului si de la starea de compatimire, de la orbire trece la un pacat mai mare, incat mai toata viata lui ticaloasa se misca intr-un cerc vicios pana la moarte, daca Dumnezeu nu se va ingriji sa-l mantuiasca prin harul Sau.
Deci cel ce se afla in aceasta stare nenorocita, daca voieste a se insanatosi trebuie sa primeasca cat mai repede posibil acel gand si acea inspiratie care-l cheama de la intuneric la lumina, de la pacat la pocainta si trebuie sa strige din toata inima catre Facatorul sau: “Domnul meu, ajuta-mi, ajuta-mi degrab si nu ma mai lasa in acest intuneric al pacatului”.
Dar sa nu inceteze a repeta aceasta strigare si indata, de-i posibil sa ceara ajutor si sfat ca sa se poata elibera de vrajmasi; iar de nu se poate ridica repede, sa alerge cu toata barbatia la Iisus cel rastignit, sa cada la sfintele Lui picioare cu fata la pamant si la Nascatoarea de Dumnezeu Maria, cerand indurare si ajutor. In aceasta barbatie sta toata biruinta.

 

Cap. XXX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-si recunosc rautatea si voiesc a se libera

De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: “dupa aceasta, dupa aceasta”, “maine, maine”, “intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta”.
Frate, aceasta este cursa vrajmasului care a prins pe multi si totdeauna prinde pe toata lumea.
Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: “Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine”. “Acum” si “Azi” sunt in mana mea iar “dupa aceasta” si “maine” sunt in mainile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi in puterea mea “dupa aceasta” si “maine”, ce cale de biruinta si de mantuire ar fi aceasta ca intai sa doresc a fi ranit si apoi tamaduit, a face neoranduiala si apoi a ma intelepti?
De aceea frate, de vrei sa fugi de aceasta amagire si sa invingi pe vrajmas, leacul cel mai bun este sa te supui gandurilor bune si dumnezeiestii inspiratii, care te cheama la pocainta si sa nu zici: “Am pus un termen si nu ma pot pocai inainte”. Nu! Fiindca astfel de hotarari deseori sunt gresite si multi din cei ce s-au increzut intr-insele au ramas amagiti si nepocaiti din diferite pricini.

  • A. Fiindca hotararile noastre in loc sa fie intemeiate pe increderea in Dumnezeu sunt fondate pe bizuirea de sine. De aceea, urmarea e ca nu putem vedea marea noastra mandrie de care suntem purtati si credem ca hotararile noastre sunt neclintite si puternice.

Dar ca sa cunoastem aceasta mandrie trebuie sa fim luminati prin bunatatea lui Dumnezeu. Cel ce, cum am spus mai inainte, ne lasa uneori sa cadem, din cadere ne ridica de la increderea si nadejdea in noi insine la increderea si nadejdea numai in Dumnezeu si de la trufie ne cheama la cunoasterea de noi insine.
Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe [nadejdea] si increderea in Dumnezeu.

  • B. Cand voim a lua vreo hotarare cugetam numai la frumusetea si puterea faptei bune care atrage vointa noastra oricat de slaba si incapabila ar fi. Dar apoi, cand intampinam o piedica in realizarea virtutii, vointa slabeste si da inapoi, deci hotararile noastre raman nerealizate.

De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insesi.
Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.
Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

  • C. Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeiesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.
Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat. Fiind in necaz, hotararea si cugetul tau sa fie dispuse a suferi cu multumire crucea si necazul dupa vointa Domnului, necautand spre ajutor omenesc si pamantesc si uneori nici chiar spre cel dumnezeesc.
Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cap. XXXI. Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire.
Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.
Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.
Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit. Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca. Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.
De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.
Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.
Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.
Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.

Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.
De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.
Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incat incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.
Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.
Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire.
Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt. Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.
Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:
“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: “Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.
De vei pazi aceste sfaturi, fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.
Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.
Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.
In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.
Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.
Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.
De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.

Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii

Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.
De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie! Concentreaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.
Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii, nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.
Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentionata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.
De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.
Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.
Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un “nimic” si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic?
Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors intr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.
Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: “Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine“ (1 Cor. 15, 10).
Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai [fi] savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.
De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: “Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.
Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:
“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).
Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).
Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.
Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele, zi:
“Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud”.
Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre.
Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.
Aminteste-ti ca e scris: “Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia“ (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.
In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau (“inaintea Caruia nici cerul nu-i curat“, cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesti si sa te cutremuri, oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului“ (Lc. 18, 13).
Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.
Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.
Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.
Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).
Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.
Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.
E cu neputinta.
Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu.
O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!
O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!
O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!
O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!
Nu pot sa ma satur vreodata vorbindu-ti de aceasta, iubite!
De voiesti a lauda pe Dumnezeu, smereste-te si doreste a fi prigonit de altii. Smereste-te cu toti si sub toti, daca voiesti a slavi pe Dumnezeu.
Daca vrei a-L afla nu te inalta, ca El fuge. Smereste-te si smereste-te cat poti si El va veni sa te afle si sa te imbratiseze. Cu cat te vei umili in ochii Lui si vei voi a fi socotit netrebnic de altii si a se intoarce toti de la tine ca de la un lucru urat, cu atat te va primi si se va uni strans cu tine si mai cu iubire.
Frate, pentru marele dar ce ti-l da Dumnezeu, cel atat vatamat de pacatele tale, ca sa te uneasca cu Sine, fa si tu aceasta a te socoti mai nevrednic si mai rau decat toti. Deseori multumeste-le si socoate-te indatorit celor ce-ti dau prilej a te smeri. Adica celor ce te-au defaimat ori te defaima totdeauna. Chiar daca suferi in sila defaimarile, sileste-te, cat poti, a nu arata nici un semn de nemultumire.
Si daca, cu toate aceste nevointe adevarate, viclenia diavolului si inchinarea noastra cea rea se indarjesc la noi, incat mereu ne supara gandurile mandriei si ne raneste inima, chiar atunci este vreme potrivita cu atat mai mult a ne smeri si a ne defaima, a ne uri, cu cat vedem din acea cercare ca intr-adevar luptam cu toate puterile noastre sa ne izbavim de el.
Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindca suferim de supararile mandriei care-si au radacina si originea in blestemata si desarta parere de noi insine.
Astfel vom scoate din otrava amara, miere; din rani, sanatate si din mandrie, smerenie”.
(din: Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”, Editura Egumenita)

Sursa

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE MINTE SI SIMTURI


SFANTUL NICODIM AGHIORITUL



DESPRE MINTE SI SIMTURI

end21-549083296.jpg

Ce este fireasca deosebire a mintii

Fireasca si înnascuta deosebire a mintii este ca aceasta sa se îndeletniceasca întotdeauna, ca una ce este minte, cu gîndurile cele înrudite cu ea: ca una ce este nematerialnica, cu cele nematerialnice; ca una ce este fara de moarte, cu cele nemuritoare; sa se îndeletniceasca, într-un cuvînt, cu bunatatile cele adevarate, pe care sa le aiba ca hrana, crestere si, prin urmare, ca dulceata.

Ce este fireasca deosebire a trupului
Dimpotriva, fireasca deosebire a trupului este a se pleca totdeauna, ca unul ce este trup, spre cele trupesti: ca unul ce este simtit, dupa cele simtite [care cad sub simturi]; ca unul ce este materialnic, spre cele materialnice; a se pleca, într-un cuvînt, spre bunatatile cele mincinoase pe care le are ca hrana, crestere, viata si, drept urmare, ca dulceata. De aceea a zis dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: „Dulceata este îndoita în firea omeneasca: una se lucreaza în suflet prin nepatimire, iar cealalta se lucreaza în trup prin patima. Pe care din cele doua o va alege vointa omului, aceea va avea stapînire asupra celeilalte.”

Trupul este stapînit de minte
Desi trupul, ca unul ce este material [gros], se pleaca în chip firesc catre dulceata celor simtite, el poate fi adus, ocîrmuit si purtat ca într-un frîu de catre minte, cînd aceasta are ratiunea întreaga. Dumnezeiescul Ioan Damaschin spune ca deosebirea între sufletul rational si cel nerational aceasta este: cel nerational se poarta si este stapînit de trup si de simturi, iar cel rational stapîneste trupul si simturile. Caci asa s-a rînduit de Dumnezeu: partea rationala sa o stapîneasca pe cea nerationala, iar cea mai buna s-o supuna voii sale pe cea mai rea. De aceea, cînd partea nerationala pofteste, nu se porneste îndata la fapta si la dobîndirea poftei, ci este oprita de catre stapînul ei, mintea. […]

Prin privirea zidirilor, mintea se suie la cunostinta si dragostea Ziditorului
Ca sa te încredintezi de aceasta, ridica-ti ochii la cer, si îndata, pe camasa ochilor (retina cea cu rost de mreaja) se iveste icoana cerului. Îndata ce aceasta izbeste retina, ea este luata într-o clipita de alergatorii cei iuti ai duhurilor, fugind împreuna cu o iuteala de nepovestit prin vene, la creier, unde este radacina tuturor venelor. Si, îndata ce icoana cerului ajunge acolo, numaidecît mintea se trezeste si vede cerul.

            Pornind de la aceasta simtire, mintea socoteste cu puterea ei cea rationala marimea, frumusetea, lumina si celelalte însusiri ale cerului si se duce cu gîndul la întelepciunea, mestesugul, puterea si frumusetea Celui ce le-a zidit. De aici, ea socoteste si spune asa: Daca cerul, care este faptura, este atît de frumos si de luminos, cu cît mai presus de acesta este Facatorul cerului? […] Suindu-se prin acest mestesug de la zidiri la Ziditor si de la Scripturi la Cel ce le-a grait, mintea spune tuturor puterilor si simturilor sale cuvîntul Proorocului Isaia: „Veniti sa ne suim în muntele Domnului si în casa Dumnezeului lui Iacov, si ne va spune noua calea Sa, si vom merge pe dînsa” (Isaia 2:3). Aceasta este vointa cea din veci, si pricina si scopul pentru care – precum am spus – a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simturilor: „ca mintea sa se faca privitoare a zidirii celei simtite si tainuitoare a celei gîndite” – cum a zis Sfîntul Grigorie în Cuvîntul la Pasti – si „ca sa vada în zidiri pe Ziditorul precum vede soarele în apa” – dupa cum filosofeaza Teodor al Ierusalimului: „Daca este îngaduita vreo lucrare a simturilor, pentru aceasta este îngaduita: ca din zidiri sa-L întelegem pe Ziditor, vazîndu-L astfel în ele asa cum vedem un soare în apa. Deoarece chipurile care sînt în cele ce exista sînt ale pricinei începatoare a tuturor lucrurilor”. Si – în scurt fie spus – de aceea s-au facut simturile, ca mintea sa ajunga prin ele la hrana si dulceata ei cea gîndita, dupa cum si vietatile care se cheama purtatoare de casa – adica scoicile, broastele testoase si altele asemenea – ies afara pentru adunarea hranei celei cuvenite. „Aceasta este nevointa – spune Teodor al Ierusalimului: a lua aminte la noi însine ca pururea sa ne îndulcim, si sa ne întindem dorirea catre cele gîndite ale mintii si niciodata sa nu fim furati de cele simtite, smulgîndu-ne pe furis catre acestea prin simturi, încît sa se minuneze acestea chiar de ele însele.”

Cei ce privesc la zidiri si citesc în Scripturi, si nu se suie la cunostinta si dragostea de Dumnezeu, savîrsesc raul si sînt afara de fire
Cei ce privesc zidirea cea simtita si Scriptura, si nu se suie prin ele la cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, Care pe una a zidit-o, iar pe cealalta a grait-o, fac aceasta sau pentru slava cea lumeasca, sau pentru a se desfata în frumusetile cele stricacioase ale zidirilor si ale Scripturilor, precum si pentru alte scopuri trupesti, sau ramîn numai la întelegerea din parte a zidirilor si Scripturilor si mai departe se lenevesc a pasi, neînaltîndu-se la Cuvîntul cel atot-fiitor si atot-cuprinzator al celor ce sînt‚ Care este Întelepciunea lui Dumnezeu, prin Care cele ce sînt se cunosc si întru Care sînt toate cuvintele cele ce sînt (Sfîntul Maxim). „Ca Dumnezeu – zice înteleptul Solomon – a întemeiat pamîntul cu întelepciunea, iar cînd a zidit cerul, si ea [Întelepciunea] era cu Dînsul si lucra lînga Dînsul.” Iar Sfîntul Vasile cel Mare zice: „Sînt unele ratiuni ale întelepciunii, ale celei zidite mai înainte de toate celelalte, care au ca însusire zidirea.” […]

Care este pricina cea smerita pentru care s-au facut simturile
A doua pricina si scop pentru care s-au facut organele simturilor, este pentru ca si trupul, ca unul ce este material, sa poata sa dobîndeasca prin ele hrana, crestere si viata. […]

De ce mintea a fost robita de dezmierdarile simturilor
Doua sînt pricinile pentru care mintea a fost robita de dezmierdarile cele simtite: Prima si cea mai de seama pricina este aceasta: dupa calcarea poruncii de catre Adam, unealta lui, adica trupul, îsi la toata existenta si alcatuirea prin dezmierdarile cele simtite, împatimite si necuvîntatoare [nerationale]. Caci, prin dezmierdare ia fiinta, prin dezmierdare se zamisleste, creste si se desavîrseste în pîntece pîna se naste. Proorocul David, aratînd acest lucru, spune: „Ca, iata, întru faradelegi m-am zamislit si întru pacate m-a nascut maica mea” (Ps 50:6). Iar a doua pricina arata ca si dupa nastere se hraneste cu dezmierdarea. Înca din primii ani ai copilariei, dar mai ales în cele noua luni din pîntece, deoarece partea cea cuvîntatoare a omului nu este înca desavîrsita, mintea nu se poate folosi de organele simturilor ca sa-si faca lucrarea sa si sa se îndulceasca astfel cu dezmierdarile cele gîndite. Doar trupul este cel care le lucreaza [aceste dezmierdari], nu numai pentru hrana lui cea de trebuinta, ci si pentru firea lui cea patimasa. Lucrul cel mai rau este însa faptul ca mintea însasi este atrasa de el la aceleasi dezmierdari si este robita de ele ca o nedesavîrsita si nepriceputa. […]

            O, cît este de amara aceasta miscare a simturilor! Cît de obositoare si de dureroasa este ea mai pe urma pentru mintea cea ticaloasa si vrednica de jale! Si aceasta deoarece, nefiind stapînite de frîul partii cuvîntatoare [rationale], organele simturilor au gustat si s-au saturat ca niste nerationale si dobitocesti de dulceata celor simtite, trupesti si materiale. Si aceasta în prelungirea celor cincisprezece ani ai vîrstei copilariei, în timpul careia mintea este ca o adormita, fiind purtata [stapînita] de simturi, deoarece organele nu sînt înca apte pentru a lucra ea prin ele. Dupa aceea, organele simturilor se vor obisnui sa lucreze îndulcirile cele dezmierdatoare ale trupului, pîna cînd partea cea rationala se va desavîrsi. […]

Cum se slobozeste mintea de dulcetile cele simtite
Dupa vîrsta copilariei si dupa desavîrsirea ratiunii, mintea va cunoaste de la sine sau va învata prin auz din Sfintele Scripturi si de la Sfintii Parinti ca alta este dulceata si rudenia cea fireasca ei. Si ce face? Avînd ratiune, întelepciune si din fire fiind iubitoare de frumusete, nu sufera sa vada organele simturilor în asa masura robite trupului si îndulcitoarelor patimi, nu sufera sa fie robita si ea împreuna cu organele simturilor, nici sa iasa din vrednicia sa de împarat, facîndu-se rob, nici a fi începuta, ea fiind începutul, sau ascultatoare si supusa, ea, care dupa fire este însasi temelia si stapînitoarea. Nu rabda sa primeasca o paguba ca aceasta, care o va duce la pieire si la munca.

            În aceasta sta toata nevointa ei – precum zice înteleptul si sfintitul Teodor cel mai înainte pomenit – si tot prin aceasta se vede si se arata ca ea a fost zidita de Dumnezeu ca împarat si stapîn al trupului. Ea trebuie sa se puna cu toata barbatia, vointa si întelepciunea ei, ajutîndu-i si dumnezeiescul dar, spre a dezradacina din organele simturilor trupului acele obisnuinte de multi ani, cu anevoie de înlaturat, care au fost întiparite în ele. Trebuie sa slobozeasca simturile din tirania amara a dulcetilor celor purtatoare de moarte pe care le-au patimit si apoi sa le supuna cu usurinta voii sale. „Multa nevointa va fi cînd mintea va veni tîrziu spre cunostinta adevarului. Caci, daca sufletul nu ar fi fost robit înca de ceva, tot lucrul ar fi fost ca el sa se pazeasca curat. Dar, daca el a fost legat cu legaturi mai tari decît arama, adica cu patimile si cu amagirile catre lucrurile cele de aici, cu cît mai mare este nevointa de a rupe legaturile acestea tari si a se libera de slujirea materiei si a cîstiga deprinderea cu cele bune?”

            Cît despre liberarea simturilor si despre supunerea lor mintii, asculta cum si în ce fel se face aceasta: un împarat, atunci cînd voieste sa supuna cu usurinta o cetate, mai întîi opreste pîinea, apa si celelalte de trebuinta hranei oamenilor, facîndu-i astfel pe cetateni sa cedeze asediului. Acelasi mestesug îl foloseste si mintea cu organele simturilor: taie putin cîte putin de la fiecare organ al simturilor dulcetile lui trupesti obisnuite prin care se îndulceste, nelasîndu-le sa mai patrunda si aducîndu-le în supunerea sa usor si în scurta vreme.

            Cît timp ea savîrseste aceasta curatire, ea nu ramîne fara lucrare. Nu, ci, luînd putina odihna din partea celor trupesti, se întoarce la fireasca sa hrana gînditoare, care este citirea Sfintei Scripturi, cîstigarea faptelor bune, lucrarea poruncilor dumnezeiesti, sfintita rugaciune, ratiunile zidirii vazute si nevazute, precum si celelalte întelegeri duhovnicesti si dumnezeiesti care se afla în cartile Parintilor purtatori de Dumnezeu si mai ales în ale celor ce se numesc trezvitori. Acestea sînt: Filocalia, Everghetinosul, cartile Sfîntului Simeon Noul Teolog si altele. […]

Asa cum simturile au tras mintea la dulcetile simturilor, tot astfel mintea se sîrguieste a ridica simturile la dulcetile cele gîndite
Dar nu numai atît, ci mintea se lupta, pe cît îi sta în putinta, sa întoarca simturile trupului catre ea, ca împreuna cu ea sa se îndulceasca si ele, cu potrivit chip, de dulceata ei cea gînditoare, obisnuindu-se cu ea putin cîte putin, asa cum mintea a ajuns mai înainte sa se împartaseasca prin simturi si sa se îndulceasca, în chip potrivnic, de dulceata cea simtita trupeasca. Deci, într-un cuvînt – de unde la început trupul s-a sîrguit a face carne mintea si duhul, prin simturi si prin dulcetile simturilor – acum, dimpotriva, mintea se sîrguieste sa faca trupul duh si oarecum nematerial, prin dulceata celor nematerialnice si nevazute. Despre aceasta marturiseste în multe locuri si Sfîntul Maxim Marturisitorul. De aceea a fost legat sufletul împreuna cu trupul – zice Grigorie cuvîntatorul de Dumnezeu – ca sa se faca lui ceea ce este Dumnezeu pentru el, adica pentru ca sa-l povatuiasca pe trup ca pe un copil si sa-l împrieteneasca cu Dumnezeu. „Pricinile pentru care Dumnezeu a legat sufletul cu trupul sînt doua: 1) ca, prin nevointa si lupta catre cele smerite, sa mostenim slava cea cereasca; 2) ca sa dezlege pe cel mai rau, cîte putin, de grosime, sa-l traga catre sine si sa-l puna sus. Ca, ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, aceea trebuie sa se faca si sufletul pentru trup, povatuind materia cea slujitoare, trupul, ca pe un copil, prin sine împrietenind cu Dumnezeu pe cel împreuna-rob cu ea.” […]

Pentru ce pustnicii fug în pustietati
Filosofii si pustnicii adevarati au parasit cele lumesti, unde sînt multe pricini care asupresc prin placeri, si au fugit în pustie si în pesteri, unde, neaflînd pricinile placerilor cele simtite, au supus cu usurinta simturile, suindu-se în scurt timp la dobîndirea cea prea-dulce a celor dumnezeiesti si gîndite.

Care este dulceata cea fireasca a mintii, si care este cea împotriva firii
[…] Ai cunoscut foarte bine si de la tine însuti, ca un întelept, si din dumnezeiestile Scripturi, ca un iubitor de învatatura, ca adevarata dulceata a mintii este sa se îndeletniceasca întotdeauna si sa se desfete cu frumusetile gîndite. („Caci cele gîndite sînt hrana mintii” – dupa Sfîntul Maxim.) Aplecarea ei catre dulceata cea simtita trupeasca, materialnica, este împotriva firii ei obisnuite. Aceasta aplecare este silnica, împatimita, stricacioasa si cu totul straina de ea. „Caci, cînd mintea este robita de simturi – zice filosoful meu de Dumnezeu purtator, Sfîntul Isaac – atunci ea manînca hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele si ca fiarele.” Caci, dulceata gîndita este – dupa Sfîntul Calist – adevarata dulceata, pentru ca ea aduce bucurie si cînd o dobîndim, si dupa dobîndirea ei. Iar dulceata cea simtita trupeasca nici n-ar trebui numita dulceata, acesta este un nume mincinos pentru ea, întrucît si cînd o dobîndim, si dupa aceea, pricinuieste scîrba în inima. Sfîntul Isaac spune despre cele doua dulceti: „Aceasta se numeste într-adevar dulceata, caci nu este întinata de fire, ci se înalta din ce în ce mai sus prin lucrare si lasa în inima bucurie si veselie si dupa ce omul s-a îndulcit de ea. Deci oricine doreste sa caute dulceata cea curata, fara de scîrba, întelegatoare si duhovniceasca Caci ea este dulceata cea adevarata din inima.” Si, vorbind de cealalta, zice: „Este gresit a numi «dulceata» pe cea a trupului, si nu pe cea întelegatoare si duhovniceasca. Caci ea aduce pe urma, dupa îndulcirea cu ea, amara cainta. Deci este aratat ca numele ei este o minciuna.”

            De aceea, si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur numeste dulcetile trupesti ca fiind calaii trupului si fiind chiar mai rele decît calaii, zicînd: „Dulcetile sînt cumpliti calai ai trupului si sînt mai cumplite chiar si decît calaii, pentru ca întind foarte tare legaturi nefacute de mîini” (omilie la întîia mucenita Tecla). Si, ca sa adaug si eu o asemanare, spun ca dulceata se aseamana cu pila unsa cu untdelemn pe care, lingînd-o, pisica linge totodata si sîngele limbii sale. Aceasta este musca în miere care, dupa ce bea dulceata mierii, se prinde de aceasta si moare. Aceasta miere este înselaciune, dulce la aratare, dar care, odata înghitita, aduce moarte în chinuiri. Înteleptul Solomon a zis: „Nu te uita la muierea rea, ca miere pica din buzele muierii curve, care pîna la o vreme îndulceste gîtlejul tau, iar mai pe urma mai amara decît fierea o vei afla. (Proverbe 5:3,4). […]

            Marele Vasile spune ca, într-adevar, este un lucru necuviincios ca omul sa-si lase biruite simturile de cele materiale, iar mintea sa si-o opreasca de la lucrarea sa si de la cele gîndite: ,,Judec ca necuviincios lucru este a lasa simturile sa se umple la nesfîrsit de materiile lor, iar mintea a o opri de la lucrarea ei; caci, precum simturile cîstiga cele simtite, tot asa si mintea pe cele gîndite.” Pentru ca – asa cum aceste organe ale simturilor au fost prinse de catre dulcetile cele simtite ca si cu o undita, nu numai în primii ani ai copilariei (dupa cum s-a dovedit prin toate cele spuse mai înainte), ci si în cei care au urmat – tot asa si mintea si tot neamul omenesc au fost prinse ca si cu undita de înselaciunea acelorasi dulceti materiale. Si astfel ne-am lipsit si am prapadit – vai! – cu totii fericita si adevarata noastra dulceata. […]
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

    Sursa