Ingerul pazitor

Ingerul păzitor se află lângă noi

Gheronda, toţi avem înger păzitor?
– Da. Atunci când se botează omul, Dumnezeu îi dă şi pe îngerul său păzitor.

Cei care nu sunt botezaţi au înger păzitor?

– Numai cei botezaţi au înger păzitor; cei nebotezaţi nu au înger păzitor, ci sunt ocrotiţi de Dumnezeu. De la Botez îngerul păzitor îşi asumă răspunderea faţă de cel botezat si îl însoţeşte toată viata lui.

Gheronda, îngerul nostru păzitor este totdeauna lângă noi?

– Da, este lângă noi şi ne urmăreşte la fiecare pas.

Şi cât de aproape stă de noi?

– Potrivit cu starea noastră duhovnicească.

Când păcătuim pleacă?

– Atunci se depărtează, dar nu ne părăseşte. Atunci când dăm drepturi ispititorului prin viaţa noastră pă cătoasă, îngerul nu se descurajează, astfel încât să ne părăsească, ci ne urmăreşte mâhnit de departe.

Gheronda, dar de ce nu ne dăm seama de prezenţa lui?

– Pentru că deocamdată nu ne dăm seama nici de prezenţa lui Dumnezeu. Ochii noştri sunt acoperiţi cu un văl dens. Iar pentru a se risipi acest văl, este trebuinţă de dragoste şi de smerenie.

Când omul simte prezenţa lui Dumnezeu, îl simte şi pe îngerul său păzitor lângă el şi atunci mişcările lui sunt fine, atente, dar şi libere. Atenţia aceasta nu-i face omului viaţa mucenicească, ci dimpotrivă îl odihneşte. Se mişcă cu o libertate duhovnicească. Evlavia, atenţia pe care o are, îi îndulcesc inima şi mereu ia aminte ca să nu piardă dulceaţa pe care o simte. Se întinde pe pat cu reţinere şi cu mâinile încrucişate la piept. Doarme cu sfială, cu evlavie, se scoală liniştit. Când îi bate cineva la uşă, nu caută să se aranjeze, pentru că totdeauna este aranjat. Neîncetat se îngrijeşte să nu-l mâhnească pe îngerul său păzitor.

Multă îngăduinţă află cerescul înger păzitor lângă un astfel de om pământesc devenit înger. Atunci când omul trăieşte o viată duhovnicească si se mişcă ca un copil cuminte, îngerul lui nu se chinuieşte, ci se bucură lângă el, iar la sfârşit se va întoarce bucuros la Dumnezeu împreună cu sufletul, pentru că sufletul a făcut ceea ce-l odihneşte pe înger, ceea ce-L odihneşte pe Dumnezeu. Dar oare ştiţi ce înseamnă ca îngerul păzitor să se chinuiască ani de zile cu sufletul şi în cele din urmă să se întoarcă la Dumnezeu rănit şi cu mâinile goale? Chiar si numai pentru acest motiv, din mărinimie pentru osteneala pe care o face îngerul meu păzitor, trebuie să mă sfinţesc, ca să nu merg în iad.
Ingerul păzitor ne ocroteşte

Gheronda, îngerul păzitor ne ajută totdeauna?

– De noi depinde cât de mare va fi ajutorul lui. Dacă vom păşi puţin pe pământ tare, poate va păşi şi îngerul şi ne va scăpa de vreo primejdie. Dacă noi facem ceea ce trebuie sa facem, atunci şi îngerul va face’ ceea ce trebuie să facă. S-au săvârşit multe minuni cu ajutorul îngerilor. S-a întâmplat ca unii tineri să fie scăpaţi într-o clipă din cine ştie ce păcat.

Câtă putere are un înger! Ajută chiar şi cu tăcerea lui. Odată mă aflam într-o situaţie fără ieşire. Din pricina mâhnirii simţeam că parcă îmi dă cineva cu o daltă în cap ca să-mi spargă fruntea. Aproape că-mi ieşeau ochii din orbite. Mă durea mai ales ochiul drept. Durere, durere insuportabilă! Mă învârteam ca un titirez, mă zvârcoleam de durere. Nu ştiam ce să fac. M-am rugat şi am cerut de la Dumnezeu să găsească un chip de a ieşi din acea situaţie. Şi deodată îl văd la umărul drept pe îngerul meu păzitor. Era ca un copil de doisprezece ani. Avea o faţă frumoasă rotundă cu nişte ochişori rotunzi. Ce chip! Strălucea! Simpla lui prezenţă mi-a alungat şi durerea şi toate; durerea mi-a pierit nu din cauza bucuriei, ci datorită dumnezeiescului Har. Bucuria nu alungă durerea; te bucuri, dar ai şi durerea în acelaşi timp. Insă dumnezeiescul Har! Mare lucru! Nu se poate descrie. „Dacă este aşa, am spus, atunci nu cu dalta, ci cu barosul să mă lovească în cap!”. Chiar şi numai pentru acest lucru merită să-mi spargă capul. După aceasta s-a găsit şi rezolvarea care, omeneşte, nu exista.

V-a vorbit, Gheronda?

– Nu, ci numai m-a privit.

Gheronda, când îl vezi pe înger, vezi chipul său, dar în realitate cum este? Il vezi ca şi cum ar avea materie?

– Este ceva foarte subţire…

Să nu uităm niciodată că îngerul nostru păzitor se află totdeauna în chip nevăzut lângă noi, ne păzeşte si ne veghează. Dar trebuie ca şi noi să veghem asupra vieţii noastre şi să nu păcătuim.

Paisie Aghioritul Cuviosul

Despre rugaciune – vol. 6 – Cuvinte duhovnicesti; Editura Evanghelismos

Cumpara cartea „Despre rugaciune – vol. 6 – Cuvinte duhovnicesti”


Sursa

SFINTII ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL. Predica Parintelui Sofian despre arhangheli, ingeri si celelalte puteri ceresti

1

“Frati crestini,

Vreau sa va spun doua-trei lucruri despre acesti sfinti arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli si de ingeri.
Cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au aratat de multe ori in viata oamenilor.

1Sfantul Arhanghel Mihail: prima data cand se stie despre el, era momentul [infatisat] din aceasta icoana, adica atunci cand puterile raului, acelui Lucifer care a fost ingerul luminii, mai marele ingerilor din ceruri, i-a venit un gand vrajmas in inima lui, un gand trufas: sa se inalte, sa-si puna scaunul mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Ce gand viclean si rau! Si in clipa aceea… s-a prabusit. Si a aparut sfantul Arhanghel Mihail care a strigat din inaltimile cerului: „sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!” – cuvinte rostite in mijlocul sfintei Liturghii. El striga aici, in centrul acestei icoane si in jurul lui sunt cetele celorlalti arhangheli.

De atunci, de-a lungul istoriei neamului omenesc, Sfantul Arhanghel Mihail, socotit, cum e cu adevarat, ingerul dreptatii sau al legii dumnezeiesti, s-a aratat de foarte multe ori, in Vechiul Testament si in Noul Testament. Intervine in fata ostirilor dusmanilor, aparand pe cei care cereau lui Dumnezeu ajutor. Sunt multe cazuri de interventii in Vechiul Testament. In Noul Testament, Arhanghelul Mihail apare la Invierea Domnului si el ridica piatra de pe usa mormantului. Si dupa aceea continua sa se arate si sa vesteasca oamenilor voile lui Dumnezeu.

1Arhanghelul Gavriil este arhanghelul bucuriei; chipul lui frumos, fiinta lui duioasa si buna, totdeauna aduce vesti de bucurie. Incat in Vechiul Testament, sfantul Arhanghel Gavriil a binevestit nasteri de profeti: el vesteste pe Ana, sotia lui Elcana, ca va naste pe Samuil profetul. Dupa aceea, aproape de noi, de Noul Testament, sfantul Gavriil vesteste pe Zaharia si pe Elisabeta ca vor naste prunc, pe sfantul Ioan Botezatorul. Sfantul Arhanghel Gavriil se arata Maicii Sfinte, Sfintei Fecioare Maria si ii vestente nasterea lui Iisus Hristos, Emanuil. Si dupa aceea, Arhanghelul Gavriil ocroteste pe Maica Domnului in Templu, in timpul copilariei sale. Si de-a lungul istoriei Noului Testament, de asemenea se arata de multe ori acest Arhanghel al bucuriei.


1Frati crestini, in ierarhia aceasta cereasca, arhanghelii sunt numai o ceata. Sunt de fapt trei triade, adica trei grupuri de cate trei. Cea mai de sus triada este a tronurilor ceresti, serafimii si heruvimii; a doua triada este a puterilor, domniilor si incepatoriilor (adica sefii arhanghelilor); mai jos, arhanghelii si ingerii. Cei de sus, triada din apropierea Sfintei Treimi, in iconografie sunt infatisati fara trup omenesc. Serafimii si heruvimii sunt infatisati cu sase aripi, heruvimii si cu ochi multi, iar tronurile – niste cercuri ca de foc, cu aripi, plini de lumina si de vapaie (semnul dragostei), care slujesc marelui Dumnezeu, laudat in Sfanta Treime. Ceilalti, arhanghelii si ingerii, toti, cand s-au aratat in istoria neamului omenesc, totdeauna au purtat trup omenesc. Asa apar si sfantul Gavriil si sfantul Mihail.

Ca numar sunt mii de mii si zeci de mii si mii de mii. Asa ni-i prezinta sfantul proroc Daniil (Daniil 7,10), acel barbat al doririlor, plin de Duhul Sfant si de lumina, acel om bun, cum il numeste imparatul Nabucodonosor, adica un om al lui Dumnezeu cu adevarat. A vazut cerul deschis si acesti ingeri, aceste fiinte ceresti, nenumarate siruri, nenumarate cete care umplu cerul lui Dumnezeu.
Dintre toti acestia, cea mai de jos ceata e ceata ingerilor pazitori ai vietii noastre. De la botez, fiecare din noi avem strajnic un inger pazitor. 

1Acest inger pazitor al fiecaruia din noi este martorul vietii noastre, merge cu noi cand calatorim, sta cu noi cand ne odihnim. E martor la faptele bune si la faptele rele. Cand facem lucruri rele, el plange, se intristeaza, pentru ca stie ce ne asteapta. Cand facem fapte bune, se bucura tare mult de vrednicia noastra. Pe acesti ingeri pazitori, frati crestini, sa-i chemam mereu in sprijinul nostru, in viata noastra de toate zilele si sa ne gandim ca totdeauna, asa cum constiinta noastra ne spune cand facem bine si cand facem rau, tot asa si acest inger al lui Dumnezeu, ingerul pazitor al vietii noastre ne inspira gandurile bune, gandurile frumoase, gandurile mantuitoare si simtim in constiinta noastra ca suntem indemnati, imbolditi la un lucru sfant, la un lucru bun. Sa ascultam glasul lui!

Stiu de la mama… care-mi spunea: „Dragul mamei, fiecare din noi avem cate o prezenta, de-a dreapta ingerul pazitor si de-a stanga vrajmasul diavol. Ingerul ne indeamna la bine, vrajmasul la rau”. Sa ne gandim bine la acest lucru, ca-i foarte adevarat. Asa invata si sfanta Biserica de totdeauna.
Totdeauna avem si un martor rau al vietii noastre care noteaza faptele [rele], ne indeamna sa le facem si le noteaza.

1Si va veni candva cu acest teanc de pacate si rautati ale noastre si le va pune pe cantarul acela al dreptatii dumnezeiesti. Ingerul sfant vine cu faptele bune, daca sunt, insa cel rau vine cu faptele urate si rele si pune si apasa cantarul in jos si coboram si noi in jos.

De aceea, de-a lungul vietii noastre, in amintirea sfintilor arhangheli si pazitori ai vietii noastre, sa ne straduim a face bine, cat putem noi, stiind ca binele nostru se inscrie, se inregistreaza si candva se vor desfasura si aceste secvente din viata noastra buna si vom merge la bine; ca nu cumva facand raul, sa avem parte de vrajmasul care e foarte dornic sa ne tarasca in jos, sa se simta bine ca a mai castigat inca un suflet sau mai multe.
Frati crestini, va indemn si va rog, cititi cat de des canonul catre sfantul inger pazitor, veti simti aievea prezenta lui in cele ce spuneti. Atunci cand vrei sa intretii o prietenie cu cineva, ori ii scrii, ori ii vorbesti, ori ii urezi ceva si atunci se intretine aceasta prietenie cu acea persoana pe care o doresti sa fie aproape de tine, macar in mintea si in inima ta. Aceste prezente ceresti asteapta si ele sa fie intrebate, sa fie cerute, sa fie rugate, sa fie chemate. Chemati, frati crestini si surori crestine, pe acesti prieteni buni si calzi si duiosi si binefacatori ai vietii noastre, pe acesti ingeri pazitori de-a lungul vietii fiecaruia din noi. Amin”.
(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

SURSA

SUS SA AVEM INIMILE! Ce sunt ingerii?

“Multe frumuseti minunate a raspandit inaintea ochilor nostri darnica dreapta a Celui Preainalt. Campii, lunci, lanuri aurii, impodobite cu flori ca niste pietre scumpe, imbracate cum nu s-a imbra­cat nici Solomon in toata slava lui, codrii desi cu tri­lurile necurmate ale inaripatelor, muntii salbatici cu trecatori si stanci ce par a fi incremenit intr-o ingandurare mareata, marea cea mare, albastra, cu valuri ce fierb si spumega, paraul lin ce susu­ra pasnic si gingas undeva, intr-o vale verde, can­tarea rasunatoare a ciocarliei ce se inalta in zbor, cerul cu miile de ochi ai stelelor, fiece fir de iar­ba al campului, fiece astru de pe cer: toata zidirea este plina de asemenea frumuseti negraite incat, cu adevarat, dupa cum spune unul dintre invata­torii Bisericii, mintea n-ar putea indura, inima n-ar putea incapea daca ne-am naste maturi si consti­enti si am vedea deodata toate aceste frumuseti. In aceasta lumina devine limpede si imnul extaziat pe care Imparatul-Psalmist l-a scris in cinstea Facatorului acestei splendori:

Cat s-au marit lucru­rile Tale, Doamne! Toate cu intelepciune le-ai facut. Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul! Ca s-a inaltat slava Ta mai presus de ceruri (Ps. 103,25; 8,1).

Dar… ce sunt toate aceste frumuseti vazute fata de cele nevazute! Ce sunt aceste frumuseti vazute, daca nu o rasfrangere, daca nu o umbra a celor nevazute cu ochii trupului? Dincolo de acest cer instelat pe care il vedem noi exista, iubitii mei, un alt cer – cerul cerurilor, unde a fost rapit candva marele Apostol al neamuri­lor, unde el a auzit si a vazut ceea ce ochiul n-a vazut, si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit. Şi acest cer e presarat cu stele, insa cu nis­te stele cum noi nici nu putem sa ne inchipuim acum, cu stele ce nu cad niciodata, ce stralucesc pururea, stele de dimineata, potrivit Scripturii, care zice ca temeliile pamantului au fost intarite si piatra lui cea din capul unghiului a fost pusa atunci cand stelele diminetii cantau laolalta (v. Iov 38, 6-7). Aceste stele de dimineata sunt inge­rii Domnului.
Iubitilor! Ştiti voi, simtiti voi toata nemargini­rea milei lui Dumnezeu in faptul ca noua, fiilor taranei, ni s-a deschis cerul, noua, celor intune­cati de pacat, ni se daruiesc prin Tainele Bisericii Ortodoxe ochi duhovnicesti luminati, cu care ii putem vedea pe locuitorii cerului, pe ingerii lui Dumnezeu? De acum, ni s-a fagaduit, veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului (In 1, 51).
“Cerul”, striga cu acest prilej un propovaduitor, „fericita locuinta a duhurilor nevazute si vesnica noastra locuinta din viitor, era foarte putin cunoscut inainte vreme. Cat de chinuitoa­re, cat de ucigatoare era pentru noi aceasta nesti­inta! In clipele de necaz, in ceasurile de tangu­ire, unde puteam sa zburam cu sufletul? In cli­pele de moarte, in ceasurile de despartire, unde puteam gasi mangaiere? Şi ce viata ar fi fost cea care trebuia sa se incheie fara putinta de intoar­cere? Mai bine ar fi fost sa nu traim deloc. Şi ce bucurii ar fi fost cele care trebuiau sa piara pen­tru totdeauna? Mai bine ar fi fost sa nu ne bucu­ram deloc. Acum, odata cu venirea pe pamant a Mantuitorului Hristos, aceste ganduri nu pot si nu trebuie sa ne tulbure. Acum avem cerul – taramul bucuriei si mangaierii, unde zburam atat de des, lasand desertaciunile lumii pentru a ne odihni sufletul, pentru a ne impaca inima; acum avem viata vesnica, unde vom trai candva o viata noua, nedespartita de toate cele ce sunt atat de scumpe si de dragi inimii noastre.”[1]
Sus sa avem inimile!

Dar… cum sa se inalte acolo omul cazut, de vreme ce pacatul il trage mereu in jos?
„Avandu-mi eu trupul mama, iar tina tata si tarana stramos, prin inrudirea cu acestea, la pamant neincetat caut; ci da-mi, ajutatorul meu, ca fara fri­ca sa ma uit vreodata si in sus la frumusetea cerului” (Canonul Ingerului Pazitor, cantarea a 7-a).
Sa ne ridicam la aceasta cale cereasca nu prin puterile noastre, ci luand ca aripi cuvintele lui Dumnezeu, scrierile si marturiile Parintilor si invatatorilor de Dumnezeu inteleptiti ai Biseri­cii, sa le desfasuram in toata largimea si puterea lor, si fara indoiala ca aceste aripi vor ridica sus duhul nostru, care se clatina si cade mereu in jos. Sus – la ingeri – sa avem inimile!
Ingerii… Ce sa fie acestia? Ce fel de fiinte? Oare sunt multi la numar? Ce fac, cum traiesc ei in cer? Vin vreodata pe pamant, la noi?
Ce sunt ingerii? La toate popoarele, in toate timpurile, odata cu ideea innascuta de Dumne­zeu a trait intotdeauna ideea de lume ingereas­ca, insotita de anumite conceptii despre aceasta. Şi noi, desi n-am vazut cu ochii trupesti ingeri, putem sa le schitam chipul, putem sa spunem ce fel de fiinte sunt: in sufletul nostru este adanc inradacinat gandul la ei, in gand fiecare si-i inchi­puie intr-un fel.
„Inger”… Cand rostim acest cuvant, sau il auzim rostit de gurile altora, sau cand ne gandim la ingeri, de fiecare data acest nume starneste in noi gandul la ceva neobisnuit de luminos, curat, desavarsit, sfant, minunat de gingas, la ceva spre care sufletul nazuieste fara sa vrea, ceva ce el iubeste, ceva in fata caruia se inchina. Şi tot ce vedem sfant, luminos, curat, preafrumos si desa­varsit pe acest pamant suntem inclinati sa numim „ingeresc”. De pilda, vedem niste copii dragalasi, suntem incantati de privirea lor increzatoare, de zambetul lor naiv, si spunem: „ca niste ingeri”, „ochi ingeresti”, „zambet ingeresc“. Auzim o can­tare armonioasa, miscatoare, voci delicate, ascul­tam cu luare-aminte toate modulatiile si trilurile lor, ba triste si ingandurate, ba marete si triumfa­le, si zicem: „Canta ca ingerii in cer.” Suntem la o familie care traieste in buna intelegere, in dra­goste, in rugaciune, unde toti poarta pecetea linis­tii si blandetii unei paci neobisnuite, unde sufle­tul se odihneste fara sa vrea, si zicem: „Traiesc ca ingerii.” Ne uimeste ochii o frumusete neobisnu­ita, iarasi zicem: „Frumusete ingereasca.” Şi daca vom fi rugati, daca vom fi insarcinati sa desenam un inger si daca ne pricepem sa desenam, cum il vom desena? Neaparat ca pe un tanar preafru­mos, in haine albe ca zapada, cu fata luminoasa si limpede, cu privire curata, cu aripi albe – pe scurt, ne vom stradui sa zugravim ceva atragator, delicat, strain de cele pamantesti si de orice pati­ma grosolana a simturilor; si cu cat vom reda mai bine caracterul acesta nepamantesc, eteric, usor, duhovnicesc, netrupesc, ceresc, cu atat va fi mai desavarsit desenul, cu atat va atrage mai mult pri­virile, cu atat le va aminti mai limpede privitori­lor de un locuitor al cerului. Asadar, iata ce sunt ingerii, iata ce ne vorbeste despre asta, in primul rand, simtul nostru launtric, sensibilitatea noastra duhovniceasca, experienta noastra launtrica!
Cu numele de inger asociem tot ce este mai scump, sfant, atragator, curat, desavarsit, prea-frumos si nepamantesc. Ingerul se infatiseaza privirii noastre launtrice ca o fiinta care nu e din aceasta lume, ca o fiinta duhovniceasca, libera de orice grosolanie si senzualitate – pe scurt, ca o fiinta cereasca. Şi ceea ce simtul nostru launtric ne spune despre ingeri poate nu prea limpede, poate tulbure, cuvantul lui Dumnezeu ne desco­pera cu o deosebita limpezime si evidenta.
Cuvantul lui Dumnezeu este veste din cer si despre cele ceresti.
Cu cat il citim mai des si mai in adancime, cu atat se apropie de noi si lumea cereasca, inge­reasca, si cu atat mai palpabil incepem sa o sim­tim cu inima noastra, cu atat mai deslusit ajung la auzul nostru launtric cantarile ei de biruinta.
In apa curata se rasfrang soarele si cerul instelat: in cuvantul lui Dumnezeu – acest izvor al apei vietii – se rasfrange cerul duhovnicesc: lumea ingereasca; in cuvantul lui Dumnezeu ii vedem pe ingeri ca si cum ar sta inaintea noastra.
Din firea lor, ne invata cuvantul lui Dumnezeu, ingerii sunt duhuri.
Ingerii, oare, nu sunt toti duhuri slujitoare, trimise ca sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitorii mantuirii? (Evr. 1,14).
„Doresti sa stii”, zice Fericitul Augustin, „numele firii ingeresti? Numele ei este cel de duh. Vrei sa stii rostul ei? Este cel de inger. Prin firea sa este duh, iar prin lucrarea sa – inger[2].”

1

Ingerii sunt insa duhuri care nu sunt legate, ca duhul nostru, de trup, care se lupta impotriva duhului, care il robeste cu legea pacatului, care il stramtoreaza si-i curma zborul catre cer, care il trage tot timpul catre pamant. Ingerii sunt liberi de orice materialitate grosolana si sunt straini de legile acesteia. Nu ii roade foamea, nu ii chinuie setea. Ca atare, le este necunoscuta si toata osteneala noastra staruitoare de dobandire a painii de zi cu zi.

Blestemat va fi pamantul pentru tine… spini si palamida iti va rodi el… intru sudoarea fetei tale vei manca painea ta (Fac. 3, 17-19).
Aceasta osan­da groaznica a dreptei judecati dumnezeiesti a fost rostita numai asupra omului cazut, pe cand ingerii au ramas credinciosi pana la capat Faca­torului lor. Spini si palamida nu cresc in cer, sudoarea nu acopera fata ingerilor. Acestia nu seamana, nu secera, nu aduna in hambare, nu ii usuca grija zilei de maine; lupta noastra pen­tru paine, pentru existenta, certurile, dezbina­rile, razboaiele, mania, ura, invidia care au loc intre noi din aceasta pricina sunt necunoscute duhurilor netrupesti. Ce-i drept, ele simt foa­me si sete, insa nu foamea noastra dureroasa, nu setea noastra chinuitoare. Foamea lor este nevoia neincetata de a se satura cu dulceata contemplarii frumusetii dumnezeiesti, dulcea­ta cunoasterii intelepciunii vesnice, saturarii cu singura Paine Vie.

1„Paine sfanta”, zice Sfantul Ambrozie al Mediolanului,

„Paine sfanta, Paine vie, Paine preadulce, Paine dorita, Paine preacurata, prea-plina de toata dulceata si de toata buna mireas­ma! Cu Tine se hranesc din belsug ingerii in ceruri; sa se sature cu Tine, pe cat ii sta in putin­ta, si omul cel pribeag pe acest pamant!“[3]
„Se hranesc din belsug ingerii in ceruri”, si tot vor, iar si iar, sa se sature cu dulceata contem­plarii Dumnezeirii. Ce foame inalta, cu adeva­rat cereasca, preafericita! Cuprinsi sunt ingerii si de sete, insa de o sete tot cereasca si fericita – de setea impartasirii tot mai stranse cu Dumnezeu, patrunderii de Dumnezeire, luminarii de catre Ea. Setea lor este nazuinta neincetata spre Dum­nezeu. O mica analogie pamanteasca gasim: vul­turul, intinzandu-si aripile puternice, se inalta si zboara ridicandu-se tot mai sus, in adancul ceru­lui, insa oricat s-ar inalta, tot trebuie sa se coboare pana la urma. Şi mintea noastra, in minutele de maxima incordare duhovniceasca, de inspiratie, de rugaciune, rupand legaturile trupului se inalta ca un vultur spre ceruri, Il contempla pe Dumnezeu, se patrunde de El – dar, din paca­te, si ea, fiind nestatornica, din inaltimile ceresti cade iarasi jos, se sparge in multimea ganduri­lor desarte, se raspandeste. Cu ingerii insa nu se intampla asta: mintea lor tinde fara incetare, fara abatere, catre Dumnezeu, nu se abate de la El nici macar o clipa, nu stie ce inseamna intoarcerea inapoi.
„Cu minte statornica, manati de dorinta neabatuta” contempla Dumnezeirea. Asa canta despre ei Biserica. „De dragostea dumnezeiasca se inflacareaza” ingerii (Octoih, gl. 1). Inflacarati de aceasta dragoste, aprinsi de lumina Dumnezeirii, de aceasta sete dumnezeiasca, inge­rii devin ei insisi „carbune purtator de Dumnezeu” (Octoih, gl. 2).
„Cu impartasirea dumneze­iescului foc ca vapaia se face.” „In vapaie de foc Stau inaintea Ta heruvimii si serafimii, Doamne” (Octoih, gl. 4).
Ce sete cu adevarat dumnezeiasca, preadulce! Astfel, in necurmata contemplare a Dumne­zeirii, in necurmata nazuinta si inaltare catre Ea, in lauda ce niciodata nu amuteste a nemasuratei Sale slave si maretii traiesc ingerii in cer.
In calea necurmatei lor nazuinte si inaltari catre Dumnezeu ei nu stiu de nici un fel de pie­dici, nu stiu de piedica cea mai grea in aceasta cale: pacatul, care cu lanturile sale leaga mereu aripile duhului nostru, ii stramtoreaza zborul catre cer, catre Dumnezeu. Ingerii nu mai pot sa pacatuiasca. Dupa invatatura Fericitului Augustin, la inceput ei au fost ziditi de Dumnezeu cu putinta de a pacatui; dupa aceea, exersandu-si neabatut vointa in bine si intarindu-se in ascul­tarea de Dumnezeu, prin puterea harului dum­nezeiesc, s-au desavarsit pana intr-atat, incat au ajuns la starea in care nu mai pot sa pacatuiasca.

1In aceasta preafericita si sfanta stare ingerii petrec pana acum in cer.Ca duhuri netrupesti, au alt raport cu spatiul si cu timpul decat noi; nu le fac trebuinta mij­loacele noastre de deplasare, care sunt legate de atatea eforturi si greutati. Ingerii sunt repede zburatori, repede miscatori: ingerul este acum intr-un loc, peste o clipa in altul; pentru ei nu exista nici ziduri, nici usi, nici lacate.

„Ei”, inva­ta Sfantul Grigorie Teologul, „umbla fara impiedicare in jurul Tronului celui mare, fiindca sunt minti repede miscatoare, flacara si duhuri dum­nezeiesti, care se muta grabnic prin vazduh dintr-un loc in altul.”
Ei trec si prin usile incuiate, si vad prin ziduri, si nici o fortareata, oricat de inalta si de inexpugnabila ar fi ea, nu e in stare sa le opreasca zborul. Ingerii zboara fara impiedi­care cu aripile lor repezi: in fata repeziciunii duhului lor (Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel 43) se destrama, ca fumul, orice spatiu.
Ingerii ii pot misca la fel de usor si pe oameni: daca se apropie de unul dintre ei si-l iau pe aripi­le lor, pentru acela inceteaza sa mai existe spatiul asa cum il cunostea; acoperit de aripile ingeresti, el strabate cele mai mari distante intr-o clipita. Asa se povesteste in cartea Faptelor Apostolilor despre Sfantul Apostol Filip:
Şi un inger al Dom­nului a grait catre Filip, zicand: „Ridica-te si mergi spre miazazi, pe calea care coboara de la Ierusalim la Gaza”… El, ridicandu-se, a mers.
Pe drum a intal­nit un barbat etiopian, eunuc, dregator al Candachiei, imparateasa Etiopiei; a intrat in vorba cu el, l-a adus la Hristos si l-a botezat.
Şi iata, cand au iesit din apa, Duhul Domnului a rapit pe Filip, si famenul nu l-a mai vazut… Iar Filip s-a aflat indata in Azot (Fapte 8, 27-40).
Un lucru si mai minunat este povestit in Cuvantul lui Dumnezeu despre Prorocii Daniel si Avacum. Prorocul Daniel se afla in robia babi­lonica; in urma rautatii si uneltirilor paganilor babilonieni, a fost aruncat de imparat in groa­pa cu lei. Şase zile s-a chinuit fara mancare aco­lo; leii nu s-au atins de drept, insa foamea il chi­nuia. Pe atunci traia in Iudeea Prorocul Avacum, care, facand o fiertura si faramand in oala, s-a dus la camp ca sa-i hraneasca pe seceratori, insa ingerul Domnului i-a grait:
„Du pranzul care-l ai, in Babilon, lui Daniel, in groapa leilor”. Şi a zis Ava­cum: „Doamne! Babilonul nu l-am vazut si groapa n-o stiu unde este!” Şi l-a luat ingerul Domnului de crestet si, tinandu-l de parul capului sau, l-a pus in Babilon deasupra gropii, intru repeziciunea duhului sau. Şi a strigat Avacum zicand: „Daniele! Daniele! Ia mancarea pe care ti-a trimis-o tie Dumnezeu.” Şi a zis Daniel: „O, Ţi-ai adus aminte de mine, Dumne­zeule, si n-ai parasit pe cei care Te cauta si Te iubesc pe Tine!” Şi s-a sculat Daniel si a mancat; iar inge­rul Domnului indata a dus pe Avacum la locul sau (Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel 40-46).
Minunat, uimitor este lucrul acesta, prieteni!
Pentru noi, care suntem legati de trup, este ciudat; pentru noi, care suntem inlantuiti de spa­tiu din toate partile, este cu neputinta de inte­les cum se poate una ca asta: sa te afli acum aici, iar intr-o secunda sa strabati sute, mii, zeci de mii, milioane de kilometri si sa ajungi imediat intr-un alt loc, intr-o alta tara, sa auzi o limba straina, sa vezi alte peisaje, un alt relief. Este ciu­dat, insa nu pana intr-atat incat aceasta repezi­ciune a miscarii sa nu poata incapea nicidecum in mintea noastra; este de neinteles, insa nu pana intr-atat incat aceasta repeziciune a miscarii sa fie in directa contradictie cu mintea noastra. Omul, care, dupa Cuvantul lui Dumnezeu, a fost cu putin micsorat fata de ingeri, poarta in sine putinta de a se misca cu repeziciunea ingerilor. Chiar asa: nu este repede miscator duhul nostru, nu este repede zburator gandul nostru? Pentru gandul nostru, pentru duhul nostru nu exista, la fel ca pentru ingeri, nici un fel de piedici si ingradiri. Intr-o clipita putem strabate cu gandul cele mai mari distante, intr-o clipita putem merge cu duhul in diferite locuri. Iar aceasta nazuinta, care devine acum tot mai puternica, de a birui, de a cuceri spatiul, de a-l strabate cu tot felul de masini repezi, aceasta sete tot mai mare a omu­lui de a se rupe de pamant si a pleca pe noile corabii ale vazduhului, ca pe niste aripi, departe-departe, in adancul cerului albastru, nu vor­besc, oare, tocmai despre faptul ca omul a fost „cu putin micsorat” fata de ingeri, ca duhul lui este repede miscator, ca gandul lui este repede zburator, ca in ce priveste duhul si gandul sau omul este ca ingerul si nu e legat de spatiu?
Insa, vai, pacatul care traieste in noi isi pune pecetea grea si pe aceasta nazuinta a omului de a zbura repede ca un inger! Zborul de o repeziciune ingereasca al gandului nostru este otravit de pacat cu otrava sa ucigatoare si pierzatoare: omul strabate cu iuteala fulgerului mari depar­tari, trece marea ca sa aduca distrugere cat mai grabnic; se inalta ca o pasare, si de la aceasta inaltime arunca bombe nimicitoare.
Scumpii mei frati! Sa ne rugam ca iutele zbor ingeresc, care se afla si in duhul nostru, in gan­dul nostru, sa strabata tot mai adanc si sa destrame spatiul pacatului care ne inconjoara; sa muncim pentru a ne imbunatati pe noi insine, pentru ca duhul nostru repede miscator sa se inalte in zbor catre Dumnezeu, sa se ridice cat mai des la lumea de sus, la lumea ingerilor!
Dupa cum am vazut, ingerii, fiind duhuri netrupesti, nu sunt impiedicati ca noi de spatiu. Ei au si alt raport cu timpul. In cer nu exista nici ieri, nici azi, nici maine – mai bine zis, acolo este doar astazi, pururea fiintare; ingerii nu stiu nici de zilele, nici de noptile, nici de minutele, nici de orele noastre; in imparatia lor nu este iarna, nici primavara, nici vara, nici toamna – sau, mai bine zis, acolo este doar primavara luminoasa si vese­la; intre ingeri este intotdeauna Paste, sarbatoare neincetata, veselie vesnica. Dupa cuvantul Man­tuitorului, ingerii nu mai pot sa moara (v. Lc. 20, 36). Mormantul deschis si intunecat, lespezile de mormant nu tulbura privirile ingeresti, cantarile triste de inmormantare nu le tulbura auzul; cel din urma ramas-bun de la cel mort le e necunos­cut; amaraciunea despartirii nu le roade inima, moartea nu schimonoseste cu suflarea sa strica­toare frumusetea ingerilor.
Viata, prieteni, doar viata se afla in cer, via­ta vesnica, fericita, impreuna cu Dumnezeu si in Dumnezeu – in El este viata (v. In 1,4). Ati vazut marea? Atat de larga, pare fara sfarsit… gandul se pierde in necuprinsul ei ca un firicel de praf, ca un firicel de nisip. Asa este si viata ingereas­ca: nemarginita, fara sfarsit si fara masura. Noi pe zi ce trece slabim, imbatranim, ne vestejim, pe cand ingerii cu fiecare apropiere de Dumnezeu intineresc tot mai mult, suie din putere in putere, din desavarsire in desavarsire.
O, ingeri ai lui Dumnezeu, ce liniste harica, ce dulceata aduce in suflet contemplarea vietii voas­tre fericite! Trimiteti, din inaltimile de sus, in ini­mile noastre macar o picatura a vietii acesteia!
Iar inima noastra, dragi frati, este intocmita in asa fel incat poate sa recepteze, sa simta, sa pre­guste inca de pe pamant viata ingereasca. Ştiti ca ingerii nu sunt afectati de timp si de tot ce este legat de timp – ofilire, imbatranire, moarte – tocmai fiindca traiesc in Dumnezeu. Şi omul, cand traieste in Dumnezeu, intrand prin rugaciune in impartasire cat se poate de stransa cu El, inceteaza sa mai tina seama de timp, adeseori ii trece hotarul si se apropie de pragul vesniciei. Vremea devine pentru el nebagata de seama. Trec mul­te ore, dar lui i se pare ca de-abia au trecut cate­va minute, asa de dulce e sa vorbesti cu Dumnezeu! „Dumnezeu”, zice Sfantul Ioan Damaschin, „cuprinde in Sine Insusi fiintarea deplina, ca pe o mare nemarginita si nesfarsita” – si pen­tru cel care intra in aceasta mare, care se cufunda in necercetatele ei adancuri, pier minutele, orele, piere cu totul timpul si ramane doar vesnicia, iar in vesnicie Vesnicul Dumnezeu.
Nu departe de vestita Lavra a Sfantului Serghie din Radonej se afla schitul Ghetsimani. In acest schit s-a nevoit in zavorare staretul Alexandru († 9 februarie 1878), lucrator neobosit al rugaciunii mintii si inimii. Despre acest staret, fostul lui ucenic, acum igumen venerabil, ajuns la randul sau staret intelept si indrumator iscusit in viata duhovniceasca, istoriseste:
„Uneori, ducandu-ma la Miezonoptica, tre­ceam pe la staret, pe la parintele Alexandru; sedea in fata mea pe scaun. Plecam de acolo la Miezonoptica, iar dupa sfarsitul slujbei treceam din nou pe la staret, iar staretul tot acolo sedea, rugandu-se. Auzind zgomot, ridica fruntea si, vazandu-ma, intreba cu mirare: «Ce, s-a si termi­nat Miezonoptica? Mi se parea ca de-abia m-am asezat, dar uite ca au trecut deja patru ore; cand fac Rugaciunea lui Iisus nu mai vad cum trece timpul; trece atat de repede, parca ar zbura.»”
Daca aici, pe pamant, in imparatia mortii si a timpului, omul, stand de vorba cu Dumnezeu, uita cu desavarsire de timp, iese din valtoarea acestuia, va dati seama, iubitii mei, de ce in cer, in impara­tia vietii vesnice, nu poate nicidecum sa fie timp? Acolo, ingerii au in gand si in inima un singur lucru: pe Vesnicul Dumnezeu.
Iar „vesnicia”, filosofeaza Sfantul Grigorie Teologul, „este un continuum care se intinde deopotriva cu cel vesnic, nu se imparte in parti, nu se masoara prin vreo mis­care, nici prin crugul soarelui… vesnicia nu este timp, nici parte a timpului; ea e nemasurata.”
O porunca nemasurata, nesfarsita, ne-a fost data si noua, prieteni: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Mt. 5,48).
Sprijiniti de dreapta lui Dumnezeu, porniti cu tarie, neabatut, pe aceasta cale a cresterii duhov­nicesti si desavarsirii in Hristos Iisus, si va veti asemana ingerilor: cu tot sufletul veti simti cum inaintea voastra incep sa piara timpul, zilele, saptamanile, lunile, anii, si sub ochii vostri, ca inaintea ingerilor, se va desfasura in toata maretia si necuprinderea sa vesnicia…

1Îngerii sunt multi? Pot fi numarati? Nu. Nemasurata e fericirea ingerilor, nemasurat e si numa­rul lor. Ei inconjoara Tronul lui Dumnezeu cu miile de mii si cu miriadele de miriade.

Am pri­vit, povesteste Prorocul Daniel, pana cand au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile… Un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui (Dan. 7, 9-10).
Iar pastorii din Bethleem au vazut in sfan­ta noapte a Nasterii Domnului multime de oaste cereasca, ce canta: Slava intru cei de sus lui Dum­nezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire (Lc. 1, 14). Atunci cand Domnul Iisus Hristos a fost prins in Gradina Ghetsimani si Apostolul Petru, in apararea Invatatorului sau, a tras sabia, lovindu-l pe slujitorul arhiereului, Domnul i-a zis: Intoarce sabia la locul ei… Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? (Mt. 26, 52).
Legiuni de ingeri… multime de oaste… Mii de mii si miriade de miriade… Vedeti cum ii numa­ra pe ingeri cuvantul lui Dumnezeu? Prin toate acestea el vrea sa ne spuna: lumea ingereasca e necuprinsa. Iata de ce in cuvantul lui Dumne­zeu ingerii sunt comparati cu stelele (v. Iov 38, 7). Poti sa admiri stelele, poti, uitandu-te la ele, sa dai slava Facatorului, insa nu le poti numara. Asa e si cu ingerii: te poti ruga lor, ii poti canta, insa nu poti sa spui cati sunt. La Sfantul Chirii al Ierusalimului gasim niste ganduri remarcabile despre necuprinderea lumii ingeresti.
„Inchipuie-ti”, spune el, „cat de numeros e poporul impa­ratiei romane; inchipuie-ti cat de numerosi sunt barbarii, cei care sunt acum si cei care au pierit in ultima suta de ani; inchipuie-ti cati oameni au fost ingropati in ultima mie de ani; inchipuie-ti toti oamenii, incepand de la Adam si pana in ziua de astazi: mare este multimea lor, dar este totusi mica fata de cea a ingerilor, care este mai numeroasa. Ei sunt nouazeci si noua de oi, iar neamul omenesc este doar o oaie; dupa largimea locului trebuie judecat si cu privire la multimea locuitorilor.
Pamantul locuit de noi este ca un punct ce se afla in mijlocul cerului. Ca atare, locuitorii ceru­lui, care il inconjoara, sunt cu atat mai multi cu cat este mai mare intinderea lui decat a paman­tului, iar in cerurile cerurilor se afla intr-un numar necuprins de mintea noastra; mii de mii ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui (Dan. 7, 10) – nu fiindca acesta ar fi fost numa­rul ingerilor, ci fiindca prorocul nu se pricepea sa numeasca un numar mai mare.”
Asa de mare, de necuprinsa, este lumea ingerilor! Şi ce ordine, ce armonie minunata domnesc in lumea inge­reasca, cu toata necuprinderea ei! Auzind de dragostea dintre ingeri, sa nu cautati in mijlocul lor egalitatea sau libertatea neinfranata care sunt propovaduite adeseori la noi ca ideal, ca pisc al desavarsirii. Nu, la ei nu veti gasi asa ceva.
„Şi acolo”, observa un ierarh, „unii sunt capetenii si intai-statatori, iar altii se supun si urmeaza aces­tora. Egalitate deplina se afla numai intre Persoanele Sfintei Treimi: Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Sfantul Duh.”

1„Dar de ce”, vor spune unii, „exista deose­bire de treapta chiar si intre locuitorii cerului? Oare in cer nu se poate fara ranguri si trepte? Şi aceste ranguri si trepte nu introduc oare in via­ta ingerilor o anumita dezbinare, o anumita dizarmonie? Şi oare este cu putinta deplina fericire arunci cand ea nu este distribuita in mod egal? Daca in ceruri unii «sunt capetenii si intai-stata­tori, iar altii se supun si urmeaza acestora», nu rezulta si acolo ceea ce se intampla mai mereu la noi, pe pamant? Cei care se supun nu nutresc oare un anumit sentiment de invidie, o anumita nemultumire fata de cei ce conduc? Starea mai inalta a unora si mai joasa a celorlalti nu arun­ca o umbra, chiar daca foarte mica, asupra lumi­noasei vieti ingeresti?”

Toate intrebarile nedu­merite de acest gen ne vin fiindca suntem prea legati de pamant, asa incat si despre cele ceresti gandim adeseori pamanteste, scapand cu totul din vedere cea mai importanta si cea mai mare deosebire dintre cer si pamant: pe pamant este pacat, in cer nu. Or, tocmai in pacat isi au obarsia si din el cresc, ca dintr-o radacina, toate anormalitatile, toate deviatiile de la dreptate si adevar. Asa e si in cazul dat: nu deosebirea de rang si treapta naste in cei deosebiti nemultumire, invi­die, ci pacatul da deosebirii nuanta sa pacatoasa, de desertaciune ce umple deosebirea cu amara­ciunea sa otravita. Deosebirea pamanteasca vine adeseori din vanitate meschina; cu aceasta se hraneste si de aceasta este intretinuta, introdu­cand in superiori simtamintele iubirii de putere, iubirii de cinstiri, nemilostivirii si chiar cruzimii fata de inferiori, iar in inferiori cartirea, lingusi­rea, ploconirea, dorinta de a placea oamenilor, fatarnicia, slugarnicia. Toate acestea sunt defor­mari aduse de pacat. In cer nu poate exista asa ceva. Rangurile si treptele ingeresti sunt ca nis­te diferite tonuri ale aceleiasi armonii, ca niste diferite culori in unicul tablou al Marelui Pictor. Deosebirile dintre ingeri sunt ca deosebirile din­tre stelele de pe cer, dintre florile bineinmiresmate ale poienelor, dintre glasurile dintr-un cor maiastru – deosebire ce creeaza armonie, mare­tie si frumusete.
[…]
Da, adanca, nepatrunsa e taina Dumnezeirii Intreit Ipostatice, si numai Duhul lui Dumnezeu cerceteaza si stie aceste adancuri dumnezeiesti; adanca, nepatrunsa e taina si treimicitatea lumii ingeresti, si nici ingerii n-o inteleg deplin. Cu adevarat, Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvant nu este de ajuns pentru a lauda minunile Tale!
[…]
[1] Predicatorul respectiv este preotul Rodion Putiatin, unul dintre cei mai vestiti si mai iubiti propovaduitori ai Rusiei secolului al XIX-lea. Om de o vasta cultura si cu alese insusiri sufletesti, a scris opere a caror colectie completa a fost reedi­tata de 25 de ori inainte de revolutia bolsevica, fiind tradus si in limbi straine (n. tr.).
[2] Fericitul Augustin se refera aici la faptul ca in limba grea­ca „inger” (anghelos) inseamna „trimis” (n. ir.).
[3] Cuvintele acestea sunt luate dintr-o serie de rugaciuni pen­tru fiecare zi a saptamânii, atribuite Sfântului Ambrozie, care in Occident erau rostite de catre preoti inainte de Liturghie. Papa Pius V (1504-1572) le-a inclus in Missalul Roman (n. tr.).

(din: Sfantul Serafim al Dmitrovului, “Despre ingeri”, Editura Sophia, 2013

Sfintii Mihail si Gavriil: dreptatea si bunatatea

1

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sunt praznuiti pe 8 noiembrie. Două sunt, după cum învaţă teologii, cele mai de căpătâi lucrări şi neasemuite însuşiri ale lui Dumnezeu: una este dreptatea, care se mai numeşte şi judecată şi putinţa de a fi de sine stătător, şi cealaltă este bunătatea, care se mai numeşte facerea de bine şi milostivirea şi mila; despre care spune David: „Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne” (Ps. 100, 1).

Prin dreptate, Dumnezeu judecă şi îi mustră pe oameni, când păcătuiesc şi nu ţin poruncile Lui, iar prin bunătate iarăşi îi miluieşte.
Acum, Arhanghelul Mihail se arată a fi un Înger fără de seamă al dreptăţii Dumnezeieşti, pentru că pe acesta îl vedem rânduit slujitor în a-i mustra şi a-i cuminţi pe cei răi, păzindu-i şi apărându-i pe cei buni; după cum lucrul acesta este vădit şi în multe alte locuri ale dumnezeieştii Scripturi, şi anume din moartea pe care a adus-o Mihail asupra celor întâi-născuţi ai Egiptului, păzind în acelaşi timp viaţa celor întâi-născuţi ai Evreilor.
Pe de altă parte, Arhanghelul Gavriil se arată a fi Îngerul cel fără de seamăn al bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu, pentru că pe acesta îl vedem rânduit ca slujitor când are de făcut cuiva vreo milostivire excepţională, după cum lucrul acesta este vădit şi din multe altele, şi anume din bunele vestiri pe care le-a adus el lumii, cele despre marea milostivire a venirii lui Hristos.
Trei sunt lucrările cele mai de seamă şi mai mari pe care le-a săvârşit Dumnezeu: în primul rând, crearea lumii înţelegătoare, în al doilea rând, crearea lumii sensibile şi, în al treilea rând, iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. În toate acestea trei, primii şi cei mai de importanţi slujitori au fost Mihail şi Gavriil.
Dumnezeu creează din nefiinţă întru fiinţă mai întâi lumea înţelegătoare, adică cerul cel numit de foc, şi îl umple ca şi cu nişte astre prea luminoase cu mulţimi nenumărate de îngeri nematerialnici, îl împodobeşte cu trei triade de ierarhii: Tronuri, Heruvimi şi Serafimi; Domnii, Puteri şi Stăpânii; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri, şi peste toate aceste cete îngereşti îi aşează ca primi conducători şi învăţători pe Mihail şi Gavriil. Şi cum de a fost rânduit astfel? Ascultaţi!
Mihail, rămânând slujitor recunoscător al Dumnezeului Celui Atotţiitor, a purtat război înţelegător-noetic în Cer cu diavolul cel ce s-a lepădat şi cu îngerii lui când aceştia s-au semeţit împotriva Dumnezeului Celui viu. Mihail este cel care i-a aruncat pe ei întru cele mai adânci ale pământului, după cum stă scris în Sfânta Apocalipsă: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul… Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsă 12, 7-9). De aceea, pentru marea lui faptă vitejească pe care a săvârşit-o a fost aşezat mai mare peste toate cetele Îngerilor şi le-a învăţat pe ele să păzească recunoştinţa faţă de Dumnezeu, ascultarea, smerenia şi rămânerea neîncetată şi nedespărţită în comuniune cu El.
Gavriil, la rândul lui, prin aceea că i s-a încredinţat doar lui dintre toţi ceilalţi Îngeri taina iconomiei întrupării, după cum spune şi dumnezeiescul Gură de Aur – împreună cu acesta singur şi cântăreţii la Bunavestire, ţie singur încredinţându-ţi taina – şi a devenit primul şi neasemuitul slujitor al tainei, de la început până la sfârşit, pentru aceasta a fost aşezat întâiul conducător şi învăţător [dimpreună cu Mihail] al cetelor îngereşti, până şi al prea înalţilor Heruvimi şi Serafimi, şi i-a învăţat pe toţi cuvintele şi cunoştinţele ascunse care sunt acoperite în adâncul acestei taine.
Şi dacă Pavel spune că prin Biserică „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri” (Efeseni 3, 10) acest lucru trebuie înţeles că s-a petrecut prin mijlocirea dumnezeiescului Gavriil, care a aflat direct de la Cuvântul întrupat şi de la Duhul Sfânt, Cel împreună-fiitor cu El, această înţelepciune de multe feluri – înţelepciune care înseamnă, după cuvântul lui Grigorie de Nissa, să biruiască Dumnezeu cele potrivnice prin cele potrivnice: mândria prin smerenie, slava prin necinste, puterea prin slăbiciune, înţelepciunea prin nebunie – şi astfel a transmis această înţelepciune cea de multe feluri şi tuturor cetelor îngerilor fără a avea nici urmă de invidie, spunând acestora cuvântul lui Solomon: „am învăţat-o fără de viclenie, o împărtăşesc fără de invidie” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 13).
Faptul că Gavriil a stat cel dintâi dintre toate cele nouă cete îngereşti este vădit şi din aceasta: este comună părerea Bisericii, arătată şi prin cuvântul lui Avva Isaac, că de la Hristos primesc toată luminarea toate cetele îngerilor, urcând, potrivit lui Pavel, „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1, 21). De asemenea, este comună părerea că de la Născătoarea de Dumnezeu, cea fără de asemănare mai presus decât Serafimii, sunt luminate toate cetele îngereşti, după cum spune Grigorie al Thessalonicului [Palama] (cuvântul întâi din omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică şi omilia la Adormirea Maicii Domnului).
Şi, pentru că mai aproape de Hristos şi de Maica Domnului nu este nimeni altul decât Gavriil, aşadar prin acesta sunt luminate toate celelalte cete ale îngerilor. Căci, dacă dumnezeiescul Dionisie spune că prima ceată este cea a Tronurilor şi a opta este a Arhanghelilor, trebuie să înţelegem că acest lucru era valabil înainte de Întrupare; căci după Întrupare s-a răsturnat ordinea, după cuvântul Sfântului Isaac, şi primii au devenit cei din urmă, iar cei din urmă au devenit cei dintâi.
Şi în acest chip, şi cei doi Arhangheli, deopotrivă Mihail şi Gavriil, prin această sfântă şi desăvârşitoare lecţie de sfântă smerenie pe care au predat-o tuturor Îngerilor, i-au desăvârşit pe aceştia şi i-au făcut să fie nu doar greu de mişcat înspre rău, aşa cum erau mai înainte de cădere, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul, dar cu totul nemişcaţi spre rău şi neschimbători, aşa cum spune marele Grigorie al Thessalonicului [Palama] şi Sfântul Nichita, comentatorul Sfântului Grigorie Theologul.
În al doilea rând, Dumnezeu creează în şase zile această lume văzută, împodobeşte cerul cu multe felurimi de astre şi luminători, înfrumuseţează pământul cu diferite plante şi animale, umple aerul cu cele mai dulci cântări ale păsărilor, şi, la sfârşit, îl creează pe om şi îl aşează în Rai şi îl pune să păzească dumnezeiasca Lui poruncă, cea cunoscută de toţi. Dar omul – vai, mie! – se face călcător de poruncă şi este scos afară din Raiul desfătării în acest tărâm al plângerii. Şi aici din nou rânduieşte Dumnezeu pe Mihail şi pe Gavriil slujitori neasemuiţi ai proniei şi ai judecăţii pe care le-a arătat omului vreme de cinci mii şi jumătate de ani.
Astfel, dumnezeiescul Mihail, îndată ce Adam a fost scos afară din Rai, a arătat milă faţă de nenorocirea lui şi l-a învăţat – ca pe unul ce era fiinţă fără de experienţă – cum să cultive pământul, cum să însămânţeze, cum să secere şi, pe scurt, cum să-şi chivernisească viaţa cea plină de osteneală, de la hrană până la îmbrăcăminte, după cum ne arată Sfinţii Învăţători ai Bisericii. Acelaşi Mihail nu a întârziat să prevadă [cele de trebuinţă] şi să păzească pe toţi Strămoşii noştri cei dinaintea Legii: pe Set, pe Enos, pe Enoh, pe Noe, pe Avraam, Isaac, Iacov şi pe toţi cei 12 Patriarhi: pe de o parte, conducându-i la cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat, iar, pe de alta, mustrând şi pedepsind pe toţi aceia care vroiau să I se împotrivească. Mihail a fost învăţătorul şi conducătorul întregului popor israelitean, mergând înaintea acestuia şi împreună cu acesta, biruind popoarele de alt neam şi conducându-i pe israeliteni în pământul făgăduinţei.
Şi aici se cuvine să ne minunăm de măreţia dumnezeiescului Mihail. Căci, ştiind el că Îngerii şi-au împărţit între ei neamurile şi a fost aşezat câte unul pentru fiecare neam în parte, după cum spune Moise în cântarea sa: [Cel Preaînalt] „a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deuteronom 32, 8), pe poporul israelitean însă nu l-a luat un Înger în grijă, ci Însuşi Dumnezeu. Şi totuşi, acest Dumnezeu îi spune de multe ori lui Moise că în locul Lui vrea să îi dea păzitor lui Israel pe Îngerul Său, adică pe dumnezeiescul Mihail, după cum tâlcuiesc Învăţătorii.
De aceea, şi Dionisie Areopagitul spune că teologia îl numeşte conducător ale poporului iudeu pe Mihail. Vedeţi ce privilegii? Vedeţi cum Mihail a stat ca mijlocitor nevăzut şi ca slujitor prin care Dumnezeu a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai? Pentru că, dacă legea s-a dat prin Îngeri, după cum spune Pavel: „dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri” (Evrei 2, 2) şi iarăşi: „deci, ce este legea?… [ea] a fost rânduită prin îngeri în mâna unui mijlocitor” (Galateni 3, 39), cu siguranţă ea a fost dată prin mai-marele peste Îngeri, Mihail.
Şi dumnezeiescul Gavriil, la rândul lui, nu a lipsit nici el, fie binevestind bunele vestiri de bucurie ale naşterii de prunci pentru multe femei sterpe înainte de Lege şi după Lege, fie desluşind Prorocilor descoperirile şi vedeniile pe care le vedeau, pentru ca prin toate acestea să îi călăuzească la credinţa lui Mesia ce avea să vină; de asemenea, după nume este pomenit Gavriil în dumnezeiasca Scriptură arătându-se că el l-a învăţat cât se poate de limpede pe Prorocul Daniil, nu doar despre cum avea să se nască şi să se răstignească Hristos, dar şi spunându-i peste câţi ani aveau să se petreacă toate acestea.
În prorocia lui Daniil cea care s-a citit în această seară la vecernie, amândoi Arhanghelii sunt înfăţişaţi limpede ca fiind uniţi. Iată ce se spune: Daniil, după ce a postit 21 de zile în Babilon, Îl roagă pe Dumnezeu să îi elibereze pe Evrei din robia Perşilor şi Babilonienilor. Arhanghelul Gavriil duce cererea lui Daniil înaintea lui Dumnezeu. Arhanghelul care era conducătorul acelor neamuri se împotriveşte şi împiedică eliberarea evreilor – nu cu scop rău, ci pentru că mulţi dintre idololatri care trăiau împreună cu evreii ajungeau să creadă în adevăratul Dumnezeu, după cum tâlcuieşte Ieronim; probabil că Îngerul s-a opus eliberării şi pentru că nu s-a descoperit de la Dumnezeu Însuşi vestea despre eliberarea evreilor – dar mai-marele Îngerilor, Mihail, a venit şi l-a ajutat pe Gavriil şi astfel prin cei doi Îngeri s-au eliberat iudeii (Daniel 10, 12-14).
La sfârşitul tuturor acestora a venit plinirea vremii, când urma să vină pe lume Fiul lui Dumnezeu, ca să desăvârşească lucrarea cea mare şi neasemuită a mântuirii oamenilor. Şi aici, din nou, îi rânduieşte slujitori excepţionali pe cei doi Arhangheli, cu următoarea deosebire însă: Gavriil devine primul şi Mihail al doilea; căci Gavriil cel care L-a vestit pe „Dumnezeu şi omul”, după cuvântul Sfântului Proclu, trebuia să devină şi primul slujitor al Cuvântului Dumnezeu-Om. Gavriil, cel după asemănare dumnezeiască, singur face arătată această taină, aşa cum am spus.
El este cel trimis către Împărăteasa tuturor şi Pururea-Fecioara Maria şi îi aduce bunavestire a bucuriei, spunându-i salutul cel de-lume-mântuitor: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”. Tot Gavriil este cel care le binevesteşte păstorilor naşterea cea de bucurie a Stăpânului întrupat, el este cel care pe magi îi conduce prin stea, îl învaţă în vis pe Iosif să coboare în Egipt şi de acolo iarăşi să urce în pământul lui Israel, le binevesteşte femeilor mironosiţe Învierea Mântuitorului şi la Înălţare, coborât fiind, le spune dinainte Apostolilor despre a doua venire a lui Hristos cel înălţat.
La fel şi dumnezeiescul Mihail, după cum spun unii, va fi fost Îngerul care l-a întărit şi I-a dat putere lui Iisus aflat în agonia Patimii Sale, după cum spune Sfântul Luca: a venit din cer Înger şi Îl întărea, şi au tras concluzia că Îngerul acela era Mihail pornind de la numele lui, pentru că „Mihail” înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, putere şi tărie este el. Mihail dimpreună cu Gavriil au binevestit mironosiţelor Învierea, precum spune Ioan Damaschin în canonul Arhanghelilor. Mihail dimpreună cu Gavriil au spus dinainte Apostolilor despre venirea lui Hristos Care S-a înălţat la cer. Tot despre Mihail se spune că l-a scăpat pe Apostolul Petru din închisoare şi l-a lovit pe Irod care a murit mâncat de viermi. Vedeţi acum în ce fel Mihail şi Gavriil au fost amândoi slujitori fără de seamăn ai energiilor şi lucrărilor fără de seamăn ale lui Dumnezeu, aşa cum am spus la începutul cuvântului nostru?
Aşadar, Mihail şi Gavriil sunt amândoi prea luminoşi ochi ai Atotvăzătorului Dumnezeu prin care vede şi luminează întreaga lume văzută şi nevăzută. Mihail şi Gavriil sunt cele două mâini prea tari ale Atotţiitorului, prin care ocârmuieşte toate, pe cele cereşti şi pe cele pământeşti. Mihail şi Gavriil sunt cele două picioare prea iuţi cu mii de aripi ale Domnului Care este peste tot prezent, cu care înconjură şi umblă nu doar întreaga lume, ci, până şi la aceste suflete nematerialnice ale oamenilor ajunge, până în cele mai întunecate adâncuri. Pentru aceasta, într-o clipă îi vezi că se află într-un capăt al lumii şi în altă clipă, în celălalt capăt, acum fac minuni pe pământ şi acum apucă din adâncurile hăului pe cei ce se scufundă.
Mihail, Îngerul fricii lui Dumnezeu; Gavriil, Îngerul dumnezeiescului har. Mihail, dreapta mustrătoare a Dreptului; Gavriil dreapta milostivă a Iubitorului de oameni. Mihail, cel ce este peste Puteri; Gavriil, vestitorul celor negrăite. Mihail, ochiul neîndurat al Judecătorului; Gavriil, privirea blândă a Celui Care mai înainte vede. Mihail, glasurile înfricoşătoare şi tunetele şi fulgerele şi trâmbiţele pogorârii Domnului în Muntele Sinai, Gavriil, adierile uşoare, salutările blânde, luminile line şi picăturile de rouă aşezate fără zgomot pe lână, ale pogorârii lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Mariei. Mihail, slujitorul formidabil al Legii Vechi; Gavriil, slujitorul ales al noului har al Evangheliei.

Sfântul Nicodim Aghioritul

Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil

Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus.

sursa

Lucrarea ingerilor la Sfintii Parinti

 

Prin ingeri, Dumnezeu lucreaza curatirea, luminarea si unirea cu El a tuturor faptuirilor: „Frumusetea lui Dmnezeu, ca unul ce este simplu, bun si desavarsit, nu are nici un amestec, ci ea comunica din propria ei lumina fiecaruia, dupa vrednicie, si-l desavarseste prin taina cea dumnezeiasca, facand pe fiii Perfectiunii asemenea cu chipul   ei   neschimbator”   (Dionisie  Areopagitul,  Ierarhia  cereasca,  III,1).

– „Ca  toata  stralucirea  de lumina  ce  pleaca  de la Tatal,  revarsand-se  asupra noastra cu bunatate, ne indreapta din nou in sus, cu o putere ce unifica, si ne intoarce spre unitatea Tatalui celui ce strange la sine si spre simplitatea Sa ce indumnezeeste. Caci din El si spre El sunt toate (Rom. VI, 36), precum spune cuvantul cel sfant” (I,1).

 

– „Fericirea  divina  este  asadar  curatire sfanta, iluminare si perfectiune si mai presus de curatire si de  lumina ea este obarsia primordiala si deplina  a toata perfec­tiunea”  (III,2),   asa   incat   toate   curatirile,   iluminarile   si   perfectiunile   pornesc   din Dumnezeu, Izvorul a toata sfintenia si perfectiunea  (VIII, 2), iar curatirea, luminarea si desavarsirea  nu sunt altceva decat comunicarea cu fiinta dumnezeiasca”  (VII, 3).

 

– „Dar ierarhiile ceresti s-au invrednicit de comuniunea lui Iisus, lumina Tatalui cea  adevarata, care lumineaza  pe tot omul ce vine in  lume, nu prin mijlocirea ima­ginilor   lucrate  cu  sfintenie …,  ci   apropiindu-se  de  El  cu  adevarat  prin  participarea nemijlocita la cunostintele luminii lui, celor ce indumnezeiesc, ca lor le este dat, in gra­dul cel mai mare sa participe printr-o putere nemijlocita la virtutile lui cele divine si de oameni iubitoare”  (I, 2; VII, 2),”transformandu-se pe cat cu putinta, dupa propria lui lumina, prin iubirea cea indreptata in sus catre Dansul… Caci raza aceasta fericita  si divina a Tatalui care este Iisus, nu pierde niciodata ceva din simplitatea unificatoare ce-i este proprie  ei,  atunci cand  se multiplica,   asa  cum se cuvine bunatatii  sale, in scopul unei adoptari inaltatoare de suflet si unificatoare si se revarsa asupra fiintelor ce sunt conduse de Providenta, ci ramane in sine neclintita, intr-o identitate neschimbata, fixata in chip unitar, iar pe cei ce privesc spre ea  ii atrage in sus precum se cuvine, potrivit firii sale, si-i unifica in a sa unitate care simplifica…, acomodata firii prin forma  cea parinteasca adica imprejurarilor noastre”  (I.2).

 

– „Toata  lucrarea  ierarhiilor ingeresti se imparte asadar in primirea si comu­nicarea sfanta de netulburata curatenie, de lumina divina si de cunostinta desavarsita” (VII,2),  fiindca  „printr-o   anumita   randuiala   si   prin   imitarea   de  Dumnezeu,   ingerii sunt un  mijloc de a  comunica  lumina  cea  dumnezeeasca  celorlalte fapturi” (XIII, 3). Ierarhia ingereasca e astfel o intocmire sfanta, de cunostinta si de lucrare, care duce pe cat se poate, la asemanarea si la unirea cu Dumnezeu, avand pe Dumnezeu de conducator a toata stiinta si lucrarea sfanta, iar ca model neclintit, frumusetea cea prea dumnezeiasca. Ingereasca ierarhie o imita pe aceasta, pe cat este cu putinta si desavar­seste pe membrii ei pana a-i transforma in chipuri divine, in oglinzi curate si fara pata care sa fie in stare sa primeasca in ele razele ce pornesc din obarsia luminii divine, in oglinzi care in chip sacru fiind pline de stralucirea cea luminoasa sa poata din nou lumina, la randul lor, fara pisma, treptele urmatoare ale fapturilor, asa cum se  cuvine, dupa randuielile dumneziesti”  (III,1-2).

 

-„Trebuie, asadar ca cei ce se curatesc sa ajunga la o purificare deplina si sa fie liberati de toata amestecarea cea nepotrivita, cei ce se lumineaza sa se umple de lumina divina si sa se inalte cu ochii cei prea sfinti ai duhului, pana la obisnuinta si indemanarea contemplativa, iar cei ce se desavarsesc fiind scosi din starea de imper­fectiune sa fie facuti partasi ai stiintei celei desavarsite a tainelor sfinte. Pe de alta parte, trebuie ca cei ce pot savarsi curatirea, avand belsug de curatire, sa comunice si altora din neintinarea lor proprie ; cei ce pot lumina ca spirite mai ascutite, ce sunt proprii prin firea lor sa primeasca si sa comunice lumina si fiind plini de Duhul Sfant in chip cu totul fericit, sa reverse din stralucirea ce inunda intreaga lor fiinta si asupra celor ce sunt vrednici de lumina ; iar cei ce, in sfarsit, lucreaza desavarsirea, trebuie sa desavarseasca pe cei ce cauta perfectiunea, prin consacrarea lor intru totul sfanta, in cunostinta si intuirea tainelor celor sfinte, ca unii ce sunt inzestrati cu stiinta predarii celei perfecte”  (III,3).
(N. B. Ingerii sunt deci imitatori si conlucatori ai lui Dumnezeu la intreita lui lucrare in lume).  (Din Dionisie   Areopagitul,   Ierarhia cereasca).

                    

                  

 

  • 2. – Cele doua lucrari dumnezeiesti: directa, prin har ; mijlocita prin ingeri: Fiecare treapta a randuielii ierarhice se inalta potrivit cu rangul ei corespunzator, pana la conlucrarea cu Dumnezeu, desavarsind prin gratia si puterea lui Dumnezeu acele lucruri care revin Divinitatii, dupa fiinta sa, intr-un chip ce depaseste cu mult propria noastra fire, si sunt facute de Dansa in mod mai presus de fire, iar prin insti­tutia ierarhiei ne sunt facute cunoscut in mod exterior, in scopul unei asezari cat mai fidele a duhurilor celor iubitoare de Dumnezeu”.

 

(N. B. Ierarhia si harul direct sint doua cai ale lucrarii lui Dumnezeu in lume, doua cai complementare).  (Din Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, III, 3 ).

 

  • 3. – Dumnezeu lucreaza prin ingeri ca prin niste preoti : Dumnezeu, fiind cauza a toata purificarea, curata pe toti ; ca sa fiu mai limpede, voi intrebuinta insa un exemplu obisnuit : dupa cum atunci cand ierarhul nostru curata si lumineaza prin diaconii si preotii sai, se spune ca el insusi e cel ce curata si lumineaza, tot astfel si ingerul savarseste in chip tainic purificarea : el refera la Dumnezeu, ca obarsie, propria sa stiinta si putere de curatire, ca si cum ar spune cineva ca ingerul invata asa : Principiul cel mai inalt al purificarii ce am savarsit intru tine, essenta ei, savarsitorul ei, este Acela care a chemat la existenta si pe cele mai alese naturi si le tine in jurul sau, in randuiala neclintita, ferindu-le de orice schimbare sau cadere si indemnandu-le sa participe in chip nemijlocit la lucrarea lui proprie, cea purtatoare de grija”. (Dionisie   Areopagitul,  Ierarhia  cereasca, XIII.4)

 

  • 4.- Cele trei directii ale lucrarii ingerilor: „Tuturor fiintelor ceresti le revin in mod firesc urmatoarele lucrari: a se indrepta si avanta spre cele de sus (spre Dumnezeu) ; a  se misca necontenit in jurul lor, pastrandu-si propriile puteri (grija de propria lor stare si relatiile cu ceilati ingeri) si a participa cu grija lor la conducerea celor ce stau sub ele printr-un fel  de   proces  comunicativ (grija  de restul  fapturilor).

 

Aceste lucrari revin tuturor fiintelor ceresti in chip nemincinos: celor superioare in chip deplin, iar celorlalte numai partial si intr-un grad mai mic”. (Dionisie Areopagitu Ierarhia cereasca, XV, 1).

 

  • 5. – Nici ingerii nu cunosc esenta lui Dumnezeu, asa cum  este: „Cand  vezi pe icoana   serafimii,   zburand  in   jurul  tronului   de  slava   al   Dumnezeirii   si   ascunzandu-si    cu  aripile  ochii,  picioarele,  spatele,  fata  si   facand  sa  rasune cerul  de  strigatele  lor, nu-ti   inchipui   ca   ei   au,  cu   adevarat,   picioare   si   aripi,   duhuri   fiind   ei ;   intelege   ca aceste inchipuiri vor sa arate firea  cu neputinta de cuprins si de inteles a Celui asezat pe tron   (Isaia  VI, 2,). Fiindca si pentru ei Dumnezeu este cu neputinta de inteles si de cuprins”.

 

– „Dumnezeu  face pogoramant  ca  sa  se  arate la  masura  noastra,  dar  nimeni niciodata nu l-a vazut asa cum este El… Face  pogoramant si Heruvimii tremura ; face pogoramant  si  muntii  fumega ;   face  pogoramant,  si  marea  se  usuca ;   face  pogoramant si   cerul   se   tulbura ;   de   n-ar   face   pogoramant,   cine  ar   putea   suferi   vederea   lui  Dumnezeu ?”

-„Dumnezeu   nu  sade,   nu   sta   asezat   pe   un   tron,   nu-i  ingradit   intr-un   loc. Dar chiar cand ni-l inchipuim sezand, stand pe tron in mijlocul ingerilor  (inchipuire a unui Dumnezeu care se pogoara la masura  noastra, dar care de fapt nu sta pe tron), ingerii   acestia   nu-l   pot   privi,   din   neputinta   de   a   suferi   stralucirea de fulger  a Domnului. Ei isi deschid aripile si-si acopar  ochii cu ele. Singurul lucru de care sunt in stare este sa-l preamareasca, sa-i cante, sa faca sa rasune, cuprinsi de uimire, tainicul cant prin care il preainalta. Si tu nu dai inapoi, tu nu te acoperi, tu nu te ingropi sub pamant,  tu  care  cu  atata  cutezanta   vrei  sa   pricepi   purtarea de grija a acestui   Dumnezeu,   a  carui   maretie  ramane  ascunsa   si  cu  neputinta   de  rostit  si   de inteles chiar si pentru ingeri ?

 

 Tainele Tatalui nu sunt cunoscute cu adevarat decat de Fiul si de Duhul Sfant: nimeni altul nu le poate patrunde”.  (Sf. Ioan Hrisostom, a II-a Omilie asupra lui Eutropiu, 10; Omilie contra celor ce se smintesc, 3).

 

  • 6. – Ingerii se curata de nestiinta: „Vei zice ca din ierarhiile ceresti lipsesc cu totul cetele ce se curatesc, pentru ca nu-i ingaduit, nici adevarat sa spui ca exista vreun ordin ceresc care sa nu fie curat… Cu toate acestea se poate spune intr-un inteles sfant, despre cereasca ierarhie,  ca pentru toate treptele inferioare curatirea sta in aceea ca ele sunt luminate de Dumnezeu asupra unor lucruri ce nu le-au cunoscut pana atunci, ajungand prin aceasta la o intelegere si mai deplina a cunostintelor dumnezeiesti, si fiind curatite de nestiinta celor ce nu le cunoasteau inca… Astfel sunt in ierarhia cereasca cete ce se lumineaza si se desavarsesc, intrucat cetele cele mai inalte si mai indumnezeite curata cetele inferioare lor de orice nestiinta, umplandu-le de iluminarile cele prea divine si desavarsindu-le in stiinta cea mai sfanta dintre toate, a cunostintelor dumnezeiesti” (Dionisie Areopagitul,   Ierahia   Biseri­ceasca. VI,3).

 

  • 7. – Ingerii sporesc in dragoste si in cunoastere: „Toate fiintele zidite au capatat de la Facatorul o randuiala a vietii lor si un inceput, iar pentru unele a fost hotarat si sfarsitul plinire virtutii nu are hotar: la tot sfarsitul am vazut sfarsit, numai porunca Ta sfarsit nu are (Ps. 118, 96). Daca lucratorii cei buni vor pasi din puterea lucrarii, in puterea vederii ; daca dragostea niciodata nu inceteaza si daca Dumnezeu pazeste intrarea fricii tale si iesirea dragostei tale (Ps. 120, 8), apoi e limpede ca si plinirea dragostei e fara de hotar si niciodata nu vom inceta sa sporim in ea nici in veacul acesta, nici in cel viitor, prin lumina primind o noua lumina a intelesurilor. Si macar ca unii vor socoti lucru de mirare ce vorbim acum, incredintandu-ma insa din marturiile aduse, voi spune, o, fericite Parine, ca si ingerii, aceste fiinte fara de trupuri, nu petrec tara de sporire, ci mereu adauga slava la slava si pricepere la pricepere”.   (Sf.  Ioan   Scararul. Cuvantul XXVI,  152).

 

  • 8. – Cantecul ingerilor.  -„(Scriptura) a descoperit oamenilor imnele ingeresti in care se arata in chip sacru covarsirea luminarii lor celei prea inalte. Fiindca unii din ei, ca sa vorbim poetic, striga asemenea glasului de ape multe: Binecuvantata este-slava Domnului in locul sau (Ezech. III,12) ; altii insa inalta acel mult vestit si prea-cuvios cantec de lauda : Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava lui (Isaia VI, 3). Din aceasta se vede, ca sa vorbim pe scurt, ca se cuvine pe dreptate ca divinitatea, ca una ce merita cinstire si trebuie a fi laudata si proslavita mai presus de orice, sa fie cunoscuta si preamarita pe cat cu putinta de duhurile cele de Dumnezeu purtatoare. Caci acestea formeaza, precum spun Scripturile, locurile cele divine de odihna, ale Dumnezeirii. Dar cantecul de lauda al acestei ierarhii ne mai invata ca divinitatea este o monada si o unitate in trei ipostase ce-si revarsa Pro­videnta sa cea bogata in iubire asupra intregii fapturi, de la fiintele cele mai presus, de ceruri pana la lucrurile cele mai indepartate ale acestui pamant pentru ca ea este obarsia si cauza oricarui lucru si cuprinde totul intr-un chip mai presus de fiinta, intr-o imbratisare   neinteleasa”.    (Dionisie   Areopagitul,   Ierarhia   cereasca,   VII, 4).

 

– „Trei mai ales laude si slavoslovii sunt, cu care slavoslovesc pe Sfanta Treime cele noua  cete ale ingerilor. Si cea dintai  ierarhie, a Scaunelor, Heruvimilor si  Sera­fimilor lauda prin : Ghel, Ghel, care iesea din roatele Heruvimilor, dupa Ezechil  (X, 13) si inseamna preschimbare si descoperire.  Iar cea  de-a doua ierarhie, a Domniilor, a Puterilor si a Stapaniilor, lauda  aduce :  Sfant, Sfant, Sfant. Iar cea de-a treia, a Incepatoriilor,   Arhanghelilor   si   ingerilor,   lauda  aduce:  Aliluia”.    (Din   Sf.   Nicodim Aghioritul, Razboiul Nevazut, I, nota la cap. 33).

 

  • 9.- Sfintele ierarhii la lucru  -„Cele noua cete despartite sunt in trei ierarhii, care cate trei cete cuprind fiecare…. Mai sus si mai aproape de Prea Sfanta Troita sunt: Serafimii, Heruvimii si Scaunele. Si mai intai Facatorului si Ziditorului ii stau inainte iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu cate sase aripi, precum a vazut Isaia, care a zis : Serafimii stau imprejurul lui, sase aripi la unul si sase aripi la altul (Isaia VI, 2). Si sunt in chipul vapaii, ca unii ce fara mijlocire stau inaintea aceluia de care se scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei XII, 29); Scaunul lui para de foc, iar imbracamintea slavei Domnului ca focul invapaind (Dan. VII,9). Cu acest fel de slava Serafimii, stand inainte, in chip de foc, dupa cel ce a zis : Cel ce faci pe ingerii tai duhuri si slugile tale para de foc (Ps. 103,4). Si ard cu vapaia dumnezeiestii iubiri si pe altii ii aprind catre dumnezeiasca dragoste, precum si numele lor ii arata, ca in limba evreiasca  Serafim se talcuieste cel ce aprinde sau incalzeste”.

 

– „Iar  dupa  Serafimi,  lui  Dumnezeu celui, a  toate vazator care locuieste intru lumina neapropiata, ii stau inainte de Dumnezeu inteleptitii Heruvimi cei cu ochi multi, intru luminare nesupus, care mai mult decat alte cete mai de jos, stralucesc totdeauna cu  lumina intelegerii  si  cunostintei lui Dumnezeu si cu tainele lui Dumnezeu si  ale stiintei adancului intelepciunii luminandu-se si pe altii lumineaza. Ca numele lor Heru­vim intru aceeasi limba  evreiasca  se talcuieste :  multa intelegere sau varsare de  inte­lepciune.  Ca  prin     Heruvimi  si la  altii se varsa  intelepciunea si  se da ochilor mintii luminare spre vederea si spre cunostinta de Dumnezeu”.

 

– „Apoi  Celui   ce  sade  pe scaun inalt  si  prea  inaltat  ii  stau  inainte  purtatorii de Dumnezeu, Tronurile, ca pe dansii ca pe niste scaune intelegatoare  se  odihneste Dumnezeu duhovniceste. Iar purtatori de Dumnezeu se numesc nu cu fiinta, ci cu darul si cu slujirea… Ca si trupul lui Hristos a fost purtator de Dumnezeu… ca unul ce purta pe Dumnezeu-Cuvantul cu unirea cea nedespartita dupa fiinta si dupa ipostas… Iar Tronurile, nu dupa fiinta, ci dupa darul cel dat lor la o slujba ca aceasta. Deci cu negrait chip odihnindu-se Dumnezeu pe dansele, randuieste judecatile sale cele drepte, dupa zisa lui David : Sezuta-i pe scaun cel ce judeci cu dreptate (Ps. IX,5). Pentru aceasta straluceste intru dansii mai ales dreptatea judecatilor lui Dumnezeu. Si slujesc judecatii lui Dumnezeu celei drepte si o proslavesc pe dansa si varsa puterea dreptei judecati peste scaunele judecatorilor acestor de jos dand stapanitorilor a face judecati drepte”.

 

– „Iar  intru  cea   de  mijloc  ierarhie  asijderea  trei  sunt  cetele  sfintilor  ingeri: Domniile, Puterile, Stapanirile. Si se numesc Domnii, pentru ca  domnesc peste ceilalti ingeri care sunt   sub  dansii, ei slobozi  fiind  si  lepadand toata temera cea  de rob, eu voie sloboda  si cu bucurie slujesc neincetat Domnului. Si varsa peste stapanii cestor de jos,  care sunt pusi de  la  Dumnezeu,  puterea  unei stapaniri  cu buna  intelegere  a iconomiei celei intelepte, pentru ca bine sa domneasca peste lucrurile si tarile care le sunt lor  incredintate. Si inca invata a stapani simturile,  a smeri poftele cele fara de randuiala dintru sine si patimile si pe trup a-l face rob duhului si a domni peste voia sa si a fi mai presus decat toata ispita”.

 

– „Iar Puterile  umplandu-se  de  dumnezeiasca  putere  slujesc  voii  celei  tari  si puternice   a   Domnului lor   Celui   atotputernic,   fara   de   zabava   si   fara   de  osteneala savarsind-o pe dansa. Si fac minuni prea mari si acelasi dar al facerilor de minuni il varsa peste  placutii lui Dumnezeu  care  sunt vrednici darului acestuia  ca  sa  faca  ei minuni  si  sa  tamaduiasca  toata  durerea  si  mai inainte sa   graiasca  ceie viitoare.  Si ajuta  Sfintele Puteri  oamenilor celor ce se ostenesc si sunt insarcinati  spre purtarea jugului  celui pus  asupra   lor ori in ce fel  de  ascultare ca sa fie puternici  a implini chemarea  lor  si  a  purta  neputintele, celor neputinciosi.  Si intaresc pe tot omul  spre rabdare ca sa nu slabeasca in scarbe si ca intru tarie cu marime de suflet si cu puter­nica  barbatie sa rabde toate cele ce vin  asupra noastra  si  cu smerenie pentru toate sa multumeasca lui  Dumnezeu celuia ce toate le randuieste spre folosul nostru”.

 

– „Iar Stapanii se numesc ca au stapanire peste diavoli ca sa  alineze stapanirea cea draceasca si sa potoleasca  ispitele cele aduse de dansii asupra  oamenilor si a nu da lor slobozenie ca sa vatame    pe cineva  atat pe cat  le-ar fi voia, ca  intaresc pe nevoitorii   cei   buni   intru   nevointele   si   ostenelile   cele   duhovnicesti,   pazindu-i   pre dansii   ca sa  nu se pagubeasca  de imparatie, iar celor ce se lupta  cu patimile si cu poftele, le ajuta in ziua razboiului a goni gandurile cele rele si a birui asuprelile vraj­masului…”.

 

– „Asijderea   si  intru  ierarhiile  cele  mai   de  jos,  trei  cete  sunt:   Incepatoriile, arhanghelii, ingerii. Incepatorii se  numesc ca sunt mai mari peste ingerii cei  de jos, rinduindu-i pre dinsii spre implinirea dumnezeestilor porunci. Si le este lor incredintata-indreptarea a toata lumea si pazirea tuturor imparatiilor si a domniilor pamanturilor si a tuturor noroadelor, a neamurilor si a limbilor. Ca fiecare imparatie si neam si limba are deosebi ei pazitor si indreptator pe un inger dintru aceeasi ceata cereasca ce se zice incepatorii. Acestei cete slujba ii este a invata pe oameni ca sa dea datornica cinste la tot incepatorul dupa vrednicia dregatoriei lui. Si acesti ingeri la treptele dregatoriilor celor cinstite inalta pe cei vrednici si-i povatuesc pe dansii, ca nu pentru al sau castig si sin­gura  chiverniseala  si  pentru  iubirea  de cinste si slava cea  desarta  sa se suie la  vreo incepatorie.    Ci pentru singura cinstea lui Dumnezeu  si pentru latirea si inmultirea sfintei laude lui si pentru folosul celor  de aproape, slujind  deobste tuturor trebuintelor celor de sub stapanirea lor”.

 

– „Iar Arhangheli se  numesc  acei  mari  biruitori  care vestesc  tainele  cele mari si preaslavite si acestora le este slujba a descoperi proorociile si luminarile si cunostin­tele si intelegerile voii lui Dumnezeu. Iar Sf. Grigorie Dialogul  zice ca arhanghelii in­multesc sfanta credinta intru oameni, luminand mintea lor cu lumina intelegerii Sfintei Evanghelii si descoperindu-le lor tainele credintei celei drepte…”.

 

– „Iar ingerii intru ostile cele ceresti sunt mai   jos   decat   toate   cetele   si   mai aproape de oameni; acestia tainele lui Dumnezeu cele mai mici si vointele lui vestesc oamenilor si ii povatuiesc ca sa vietuiasca cu fapte bune si cu dreptate, dupa Dumnezeu. Si sunt pusi ca sa ne pazeasca pe noi pe fiestecare credincios. Deci, pe cei ce stam, ne tin ca sa nu cadem, iar pe cei ce cadem, ne ridica sa ne sculam, si niciodata nu ne lasa pe noi, macar de gresim, ca totdeauna gata sunt a ne ajutat noua, numai de vom vrea sin­guri noi”.

 

– „Si toate cetele cele mai presus de ceruri de obste ingeri se numesc ca numele acesta inger, nu este nume al firii lor, ci al slujirii. Ca toti slujesc poruncii lui Dum­nezeu, dupa cea scrisa :  Au nu sunt toti…  duhuri slujitoare trimitandu-se spre slujire ?

 

(Evrei I,  14). Dar despartite si nu intocmai le sunt slujbele lor”. Din  Vietile Sfintilor de Neamt, la 8 noiembrie).

 

  • 10.  – Bucuria ingerilor. -„Cetele ceresti sunt cu totul straine   de placerea   pati­masa care este fireasca noua. Ele se bucura insa impreuna cu  Dumnezeu de    aflarea celor pierduti  (Luca XV, 19,32) ca unele ce iau parte la dumnezeiasca desfatare si la bucuria cea buna si fara pasiune pentru grija si mantuirea acelora ce se intorc la Dum­nezeu, asemanandu-se cu acea bucurie negraita de care s-au impartasit adesea si oamenii cei sfinti cand, prin mijlocirea lucrarii lui Dumnezeu, au primit asupra  lor revarsarea dumnezeiestilor  iluminari”   (Dionisie   Areopagitul, Ierarhia Cereasca, XV, 9)

 

  • 11.  – Diavolul si omul. -„Diavolul  neincetat lucreaza sa impiedice mantuirea noastra si nu pentru folosul sau, fiindca, dimpotriva, cu ravna lui isi mareste osanda ; si furia lui merge pana acolo ca adesea incearca si lucruri peste putinta, atacand nu nu­mai pe cei de care-i incredintat ca-i va zdruncina si-i va dobori, ci pana si pe aceia care s-au dovedit destoinici sa-i strice toate uneltirile. Auzind intr-o zi lauda patriarhului Iov de la Cel ce cunoaste toate tainele, si-a inchipuit ca va izbuti sa-l clatine. Si din ziua aceea n-a incetat sa puna toate in miscare, sa rascoleasca toate, cautand sa-l faca sa cada. N-a deznadajduit nici chiar dupa ce Dumnezeu a dat virtutilor acestui om drept cea mai covarsitoare marturie”. (Omilia I despre Lazar, 3).

 

– „Poate oare sufletul omului pacatui daca nu i se face sila ? Sufletele pacatuiesc liber si de bunavoia lor ; ele se dau singure pacatului : nu sunt nici constranse, nici sub tiranie. Ne-o dovedeste pilda tuturor celor ce au infrant uneltirile diavolului : zadarnic a rascolit si a prabusit toate, diavolul n-a putut indupleca pe Iov sa rosteasca un singur cuvant de blestem. E limpede, asadar, ca noi suntem stapani sa primim sau nu indemnu­rile diavolului si ca nu induram din partea lui nici sila, nici tiranie”. (Omilia II despre Lazar, 2).

 

– „Asa  ca  va  indemn  sa  cugetati  la  aceasta  si  sa  aveti neincetat  in  minte ca nu  trebuie sa  dam niciodata  vina  pe  diavol, ci pe lipsa  noastra  de vointa.  Cand  spun aceasta, nu o fac spre a-l scuti pe el de invinuire ; departe de mine ; ca el umbla ca un leu rapitor, strigand si cautand sa inghita toate. Dar vreau sa va intaresc, vreau sa nu va socotiti la adapost de invinuire voi, care, din vina voastra, cadeti atat de lesne in pa­cat, vreau sa incetati a rosti cuvinte necugetate ca acestea : De ce a ingaduit Dumnezeu acestei fiinte raufacatoare sa ne doboare si sa ne calce in picioare ? Asemenea cuvinte sunt de-a dreptul nebune : Cum sa ne miram, cand Dumnezeu a ingaduit diavolului sa ne atace, dimpotriva, tocmai in vederea mantuirii noastre, si anume ca sa ne trezeasca din lene si sa afle prilej de a ne incununa?” (Omilia 23 la Geneza, 3).

 

-„Poate ma vei intreba, de ce oare Dumnezeu n-a nimicit pe diavol din clipa cand a pacatuit ? Iti voi raspunde ca e aici o lucrare a Providentei fata de noi. Intrebarea ta ar fi intemeiata in adevar, daca acest duh rau ar putea sa ne subjuge cu sila. Dar de vreme ce el nu poate folosi contra noastra decat armele momelii si indemnului si de vreme ce noi putem respinge ispititoarele lui ademeniri, de ce vrei tu sa ne lipsesti de o pricina de vrednicii si sa tai cauza cununilor noastre ?… Dumnezeu ingaduie diavo­lului sa ispiteasca pe om, cu scopul ca cel pe care el i-a invins, sa-l poata la randul lor birui… Dar vei zice: nu toti vor fi biruitori. Negresit, dar e vina lor… Fiindca pacatosul pe care diavolul il sfasie, e mult mai putin biruit de forta superioara a vrajmasului, cat de propria lui lipsa de vointa… E drept, diavolul e un duh rau, dar noi il putem sili sa ne faca mult bine, cu toata vointa lui cea rea… Daca umblam cu paza, el serveste la inaintarea noastra spirituala”. (Cartea 1 catre Stagir, 4).

 

– „Cand Adam, in mijlocul desfatarilor raiului  a cazut, nu  a fost oare aceasta din cauza slabiciunii voii lui ? Si cand Iov, cu toate nenorocirile care-l inconjurau si-l apasau, a ramas in picioare, tare si nezdruncinat, nu-i invederat oare ca aceasta a fost din cauza treziei vointii lui ? Acesta ne da si mai mare indrazneala sa stam in fata dia­volului”. (Omilia III despre diavol, 4).

 

– „Dar, veti zice, daca pricina raului este in noi, trebuie oare sa intelegem ca ne putem pierde si fara mijlocirea diavolului? Asa si este: multi se pierd in afara de orice inraurire a diavolului. Da, diavolul nu face tot raul ; lipsa noastra de vointa, sin­gura, este cauza multor rele ; sau daca e la mijloc si lucrul diavolului, noi insine i-am dat prilejul lucrarii. Spuneti-mi, in ce clipa diavolul a avut putere asupra lui Iuda ? – Cand Satan, imi veti raspunde, a intrat in el. Dar ascultati din ce pricina a intrat: pen­tru ca era furt si lua din argintul milelor. Iuda insusi, asadar, a deschis lui Satan in­trarea. Asa ca nu diavolul e adevarata pricina a raului, ci noi, care il chemam si il pri­mim intru noi…  Sa fim  treji, asadar,  fara incetare  asupra  noastra  si pana  si  cursele diavolilor se vor intoarce spre slava noastra… Sa nu ne inselam singuri : daca suntem treji, diavolul nu va fi niciodata in noi pricina a raului;    dimpotriva…” (Omilia 54 la Faptele Apostolilor, 3). (Din Cuvintele Sf. loan Hrisostom).

 

  • 12. Lucrarile vrajmasului. –„Zis-a un batran : de voiesti sa traiesti dupa legea lui Dumnezeu, omule, vei afla ajutator pe Puitorul de lege ! Iar de voiesti sa nu asculti po­runcile lui Dumnezeu, vei afla pe diavolul ajutand la caderea ta. A zis iarasi: da vointa si ia putere” (Pateric, Cap. XXII, 2).

 

– „Unui frate oarecare i s-a aratat diavolul intr-o noapte in chip de inger lumi­nat si i-a zis lui : Eu sunt Gavriil si sunt trimis sa-ti aduc o veste buna. Iar fratele i-a raspuns lui : Cauta ca vei fi trimis la altii, ca eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad inger. Aceasta el zicand, indata a pierit vicleanul dinaintea lui si a fost nevazut”. (Pa­teric, cap. VII, 5).

 

„A zis iarasi maica Teodora ca era un frate care de multimea ispitelor zicea : ma duc de aici. Si dupa ce si-a pus sandalele in picioare, a vazut pe alt om ca-si punea si el sandalele lui si a zis catre fratele omul acela : Au nu pentru mine pleci ? Iata eu merg mai inainte decat tine, ori unde vei merge. Si acest om era  dracul, care ii facea lui ispitele”. (Pateric, pentru Maica Teodora, 7).

 

– „Un frate a intrebat pe un batran zicand : pentru ce cand stau la rugaciune mai mult  ma   trage  gandul   la   alte   griji ?   Si  a   raspuns   batranul :   diavolul  dintru   inceput nevrand sa se inchine Dumnezeului tuturor, s-a  lepadat din ceruri si strain s-a facut de imparatia lui Dumnezeu. Pentru aceasta si pe noi ne sileste a ne trage de la rugaciune la alte zabavi, vrand sa lucreze si intru noi ceea ce a patimit el”. (Pateric, cap. XXII, 9).

 

„Ziceau unii din batrani: cand vei acoperi ochii boului, atunci se suceste si umbla, plecandu-se intru toate oranduielile fierarului, iar de nu ii vei acoperi ochii, nu se supune.

 

Asa si diavolul : de va apuca a inchide ochii omului, il duce la tot pacatul, iar de se vor lumina ochii lui,   lesne va   putea   scapa de   mestesugurile    vicleanului” (Pateric, Cap.XXIII, 10).

 

–  „Graiau batranii : trei puteri ale satanei sunt care merg inaintea a tot pacatului: uitarea, negrija si pofta. Ca daca vine uitarea, naste negrija si negrija naste pofta. Cel ce nu vine intru uitare, nu cade intru negrija, iar cel ce nu cade in negrija, nu vine la el pofta si cel ce nu pofteste nu cade niciodata cu darul lui Hristos”. (Pateric, III, 7).

 

– „Spuneau parintii pentru un batrin oarecare ca sedea in chilia lui si, nevoindu-se pentru mantuirea lui, vedea aievea pe diavolul, umbland si il hulea pe el. Iar dia­volul, vazandu-se batojcorit de multe ori de batran, odata s-a aratat lui, zicand : Eu sunt Hristos. Iar batranul, vazandu-l pe el si-a inchis ochii sai. Zis-a lui diavolul: Pentru ce iti inchizi ochii ? Cauta de ma vezi, ca eu sunt Hristos. Raspuns-a batranul: Eu nu voi sa vaz pe Hristos cu ochii mei in lumea aceasta. Aceasta auzind diavolul, s-a tacut ne­vazut”. (Pateric, Cap. VII, 6).

 

  • 13. Deosebirea duhurilor –„Numai cei desavarsiti pot cunoaste intotdeauna care gand vine in suflet de la constiinta, care de la Dumnezeu si care de la draci. Caci de la inceput dracii ne dau noua in ascuns nu numai lucrurile cele rele. De aceea si lucrul acesta este foarte intunecat”. (Cuv. XXXVI, 186).

 

– „Nu te mira ca dracii in chip ascuns adesea ne dau si ganduri bune, iar pe urma ne vorbesc impotriva prin alte cugete. Acesti vrajmasi ai nostri au de gand sa ne castige, incredintandu-ne prin  acest  viclesug ca  ei cunosc si  gandurile inimii  noastre”. (Cuv. XXVI, 153).

 

– „Dracii adeseori se prefac in ingeri de lumina si iau chipul mucenicilor si ne arata noua in vis cum ca am venit la ei ; iar cand ne trezim, ne umplu de bucurie, si de inaltare. Acest lucru sa-ti fie drept semn ca esti inselat ; ca ingerii ne arata chinurile, infricosata judecata si despartirile, iar dupa ce ne trezim, ne umplu de frica si de mah­nire. Daca ne vom supune dracilor in vis, ei si in timpul de veghe isi vor bate joc de noi. Cine crede in vise, acela e cu totul neiscusit; iar cine nu le da crezare, acela este filozof. Deci sa crezi numai in visele care-ti vestesc chinurile si judecata, iar daca te aduc la deznadejde, acela sunt de la draci”. (Cuv. III, 28).

 

– „Un suflet destoinic ii ridica pe draci la lupta impotriva sa, iar cu inmultirea luptelor se inmultesc si cununile. Cel neranit de vrajmasi nu capata nici o cununa, iar cine din caderile ce i se intampla nu slabeste cu duhul, pe acela il vor lauda toti ingerii ca pe un ostas viteaz”. (Cuv. XXVI, 1956). (Din cuvintele Sf. Ioan Scararul).

 

  • 14. Dreapta cinstire a ingerilor. -„Credinta rea a inchinarii de ingeri se inmul­tise in zilele Sfintilor Apostoli, pe care dezradacinand-o, Sf. Pavel graieste in trimiterea sa cea catre Coloseni :  Nimenea pe voi sa   nu   va    amageasca,   dupa   capul   lui, intru smerita cugetare si intru slujba ingerilor, cele ce nu stie invatand, in desert umflandu-se in mintea sa si necinstind Capul, adica pe Hristos  (Col. II, 18).

 

Ca erau intru acea vreme oarecare eretici aratandu-se cu chipul smeriti si cu mandrie parandu-li-se ca urmeaza ingerilor, prin infranare si prin viata curata, care si invatau asemenea inchinaciune a face ingerilor, precum si insusi lui Dumnezeu. Dupa aceia s-au sculat altii care ziceau ca ingerii sunt ziditori ai fapturii celei vazute, mai sus si  mai cinstiti decat Hristos Fiul lui Dumnezeu, ca niste fara de trupuri, iar pe Mihail il graiau ca este Dumnezeu al evreilor. Iar altii, dandu-se vrajitoriilor si pe norod inseland, sub numele ingerilor chemau pe draci de le slujeau lor, numindu-i pe dansii ingeri, iar mai virtos in Colose care este sub Mitropolia Laodiceei se inmultise un eres ca acesta si de la multi se savarsea in taina paganeasca inchinare de ingeri care, asemenea cu inchinarea de idoli era. Pe aceasta soborul Sf. Parinti cel de loc din Laodiceea (360) o a blestemat si o a dat anatemei. Si blestemata si lepadata fiind acea rea credinta a inchinarii de ingeri, s-a legiuit buna credinta si vrednica datorie a cinstirii si a praznuirii sfintilor ingeri, ca a unor slujitori ai lui Dumnezeu si pazitori ai neamului omenesc… Si cu vrednica cinstire in 8 zile ale lui noiembrie praznueste sf. pravoslavnica Biserica, aceea ce se lupta, careia ii trebuieste ajutorul lor, cu cantari minunate soborul celor noua cete de ingeri, de vreme ce toate cele noua cete de ingeri se vor aduna in ziua cea ingricosata a judecatii Domnului, care se zice de la dumnezeiestii invatatori ai Bisericii, ziua a opta, ca dupa veacul acesta, care prin zilele saptamanii se intelege, va veni veacul viitor, precum ziua a opta”.

 

 (Din Vietile Sfintilor, 8 noiembrie).

 

  • ‘ 15. – Ingerul pazitor si oamenii. – Dumnezeu a dat fiecarui om, ce vine in lume, un povatuitor nevazut, care-l insoteste pe tot drumul vietii ca Rafail pe Tobie. E slujirea necurmata a ingerilor. Dar cum se petrece oare lucrarea aceasta ocrotitoare de la unul la altul ?

 

Vietile sfintilor cuprind mii de intamplari, aratand ca faptul se poate petrece uneori ca mijlocirea unei puteri naturale : o piatra sau alte lucruri ucigatoare aruncate asupra noastra, pe care mana lui le indeparteaza ; un pas gresit de care el ne apara ; o otrava pe care el o face nevatamatoare. Pe maini te vor purta, zice psalmul, ca sa nu lovesti de piatra piciorul tau.

Insa ei mai lucreaza si pe cale de sfat deslusit ori de inspiratie. In starea dintai este fericitul Augustin, care aude acel glas staruitor in gradina : Ia si citeste! Si asa sunt toti care s-au intors la Dumnezeu, carora ingerul le-a pregatit intalnirea cu omul, cu cartea, cu faptul trebuincios pentru greutatile lor deosebite si in stare sa le dea dez­legarea. Sau daca nu-i ceva spus lamurit, alteori e o greutate pe suflet, o impingere, o sfasiere, e izbucnirea dintr-odata  a unui vazduh de rai, a unei rasuflari de copil, a unei prospetimi de nevinovatie…

 

Dar mai cu seama exista intre ingeri si noi o legatura statornica. O mana se afla care nu slabeste chiar si cand dormim, mana noastra. Suntem ca bietul orb care nu vede nimic, dar care stie tot ce se intampla celui ce-l calauzeste: merge, se opreste, se intoarce la dreapta, coboara, alearga… si n-am mai simti poate deloc mana pazitoare, de n-ar fi din cand in cand apasarea aceea straina si fara seaman a degetelor ei pe degetele noastre, intre noi e pusa o lege. Suntem ai lui si nu mai poate sa ne paraseasca oricand ar vrea. Trebuie sa mearga pana la capat. In fundul noptii noastre suntem in legatura si unire cu cineva care vede pe Dumnezeu si il priveste prin toti porii fiintei lui. Pe pamantul unde suntem, impartasim bataile inimii acestui frate ceresc, care vorbeste cu Tatal .

 

Dar oare prin ce se face legatura intre el si noi ? Prin ce suntem legati unul de aitul ? E cu totul altceva decat o legatura de la mana la mana ? E acea lumina din adanc care-i inima curata… Nu-i scris in Evanghelie : Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ? Ingerul nu inceteaza nicicand sa-l vada. Cand avem si noi inima curata, au disparut toate zidurile dintre duhul care vede si sufletul facut sa primeasca lumina… Dar cand inima nu-i curata, e ca si cand dam ingerului intristat, ca organ de legatura un madular ciung si o mana nesimtitoare… Ce fericire sa-l asculti si cate nu avem a scoate de la el! Asa descoperim, cum zice Apocalipsul, ca masura ingerului e si masura omului. Felul in care mergem e si al nostru, dar e totodata si al lui… El e cel ce mi-a curatit ochii cu fierea Negraitului Peste. El e cel care ma face sa vad toate intr-o fata noua si el face ca sub pasii mei azurul cerului se impleteste cu drumurile cele mai intunecate. El scoate din toate invatamantul si preamarirea si toate, la dreapta si la stanga mea, se fac prin el miscare, idee, asemanare si imn.

 

Scriptura ne arata ca ingeri pazitori au nu numai oamenii singuratici, ci si aduna­rile oamenilor. Si acesti ingeri duc inaintea lui Dumnezeu faptele si rugaciunile obstilor omenesti si sunt raspunzatori si de vredniciile, dar si de gresalele lor. (Din Cartea de meditatii)

 

  • 16. Ingerii in viata oamenilor. -„Sfantul ava Antonie sezand odata in pustie, a venit in lenevire si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu : Doamne, voi sa ma mantuesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea ? Cum ma voi mantui ? Si sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut pe oarecarele semanand cu sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se si iarasi sezand si impletind funia, apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Si acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie. Si a auzit pe inger zicand :”Asa fa si te mantueste! Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si asa facand, se mantuia”. (Pateric, Ava Antonie, 1).

 

– „Un batran sedea in pustie departe de apa douasprezece mile. Si mergand intr-o zi sa aduca apa, s-a suparat si a zis : Ce trebuinta este de osteneala aceasta ? Sa viu si sa petrec aproape de apa. Si aceasta zicand intru sine, a simtit pe oarecare venind dupa dansul. Si intorcandu-se a vazut pe cel ce venea dupa el ca ii numara pasii. Si l-a intrebat pe dansul batranul zicand : Cine esti ? Iar el a zis : ingerul Domnului sunt si sunt trimis sa numar pasii tai si sa-ti dau tie plata. Si aceasta auzind batranul, intarindu-se cu su­fletul, s-a facut si mai osarduitor. Si a mai adaus inlauntru cinci mile, adica a locuit mai inlauntrul pustiei, departe de apa saptesprezece mile.” (Pateric, cap. XXI, 9).

 

– „Un batran oarecare sezand singur in chilie s-a bolnavit. Si neavand pe cineva sa-l slujeasca, manca orice gasea in chilie ; si asa a facut multe zile, fiindca nu a venit nimenea la el spre cercetare. Iar dupa ce a trecut treizeci de zile, de vreme ce nu venise nimenea la el, a trimis Dumnezeu pe un inger sa-i slujeasca lui si a petrecut cu el sapte zile. Apoi si-au adus aminte fratii si au venit spre cercetarea lui si batand ei in usa, s-a dus ingerul. Iar batranul striga dinlauntru : Duceti-va de aicea, fratilor !  Iar ei stricand usa au intrat si l-au intrebat pentru ce striga? Iar el a raspuns lor: Treizeci de zile am patimit si nimenea nu m-a cercetat, si iata sapte zile sunt de cand Dumnezeu a trimis un inger de imi slujea si cum ati intrat voi, s-a departat de la mine. Si  acestea  zicand, a adormit,  iar  fratii  mirandu-se,   au   proslavit  pe  Dumnezeu”.   (Pateric.   Cap.   XXVI,  2).

 Sursa

 

Arhim. Benedict Ghius