Predica   PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…”

POSTUL DE BUCATE SI POSTUL DE RAUTATE

Postul fara smerenie, fara paza gurii si fara iertare e o amagire

Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba.Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie.Smerenia este mai mare decat postul. […] Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucruMandrulse predica pe el(toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fimsmeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios”.

***

sofian boghiu

IN DUMINICA LASATULUI SEC DE BRANZA, CUVANT DESPRE POST[1]

“Multumesc bunului Dumnezeu ca iata, dupa doi ani si mai bine de cand lipsesc de aici[2], ma pot bucura sa va vad din nou si ma bucur cand va vad cu cata evlavie veniti aici sa va rugati lui Dumnezeu. Se bucura duhul meu, sarmanul…

Acolo unde am fost plecat, am dus dorul acestor sfinte slujbe… Sirienii sunt oameni primitori, dar nu ca dumneavoastra. De aceea, cu adevarat va spun, mi-a fost dor de dumneavoastra. Am stat acolo atata timp, dar nu am vazut pe nimeni plangand langa o sfanta icoana, asa cum am vazut aici… Va multumesc si pentru rugaciunile dumneavoastra pentru cei înstrainati. Acolo sunt multe necazuri si multe primejdii si am avut multa nevoie de rugaciunile dumneavoastra. Duhul Sfant ne ocroteste pe toti si raspunde cu dragoste la dragoste.

Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor…Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]

De asemenea, va atrag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este însotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci.

gossip_girl_by_liiinnea_aCine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne îndeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: Pune, Doamne, paza gurii mele[3]O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita în toate chipurile. De aceea, tine-ti-o pe loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau.Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta sunt dintii si buzele în fata limbii, ca doar-doar vom putea înfrana aceasta limbasi Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori!Cititi în seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne îndeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor — e bine sa nu uitati aceasta.

Tot asa gandurile,  imaginile,  aducerile  aminte  de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va îndemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor,adica sa închidem toate usile prin care poate intra pacatul în noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa închidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi.

Si mai este înca un lucru. Evanghelia de astazi ne-a vorbit despre post[4]. Si Iisus spune asa:

„Daca nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta voua gresalele voastre”[5].

Simplu si precis, conditionat. Postul si toate nevointele, toata truda noastra pentru mantuire este primita cu aceasta conditie: sa fim, interior, în pace; în pace cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi însine. Imi spunea odata un parinte batran din muntii Neamtului:

„Parinte, nu se poate face rugaciune cu ciuda”.

Adica atunci cand în loc sa te rogi, esti mereu în dialog cu cel ce ti-a facut un rau si te certi cu el si îl urasti în inima ta, degeaba te rogi si degeaba postesti, nu ai parte de iertare. In rugaciunea Tatal nostru, ne angajam noi însine: „Doamne, iarta-ne, precum si noi iertam”. Si daca noi nu iertam, nici Dumnezeu nu ne iarta pe noi, Iisus ne spune foarte precis acest lucru. Trebuie sa fim în pace cu toti, daca vrem ca postul nostru sa fie bine primit de Dumnezeu si sa avem iertare.

Postul este întemeiat de Dumnezeu odata cu lumea, frati crestini: primii oameni au primit porunca postului. Toti sfintii din Vechiul Testament si toti sfintii din Noul Testament au împlinit aceasta porunca a postului. Iisus însusi posteste si El. Postul este cu adevarat un dar ceresc, nu o povara. Postul era pentru sfinti o mare bucurie — si asa ar trebui sa fie si pentru noi. Bolnavii, daca postesc, se vindeca mai usor, este un fapt recunoscut si de medicina.Batranii care postesc duc o viata mai senina. Copiii care postesc se dezvolta altfel, capata mai multa întelepciune — desi copiii, batranii si bolnavii au dezlegare din partea Bisericii, sunt scutiti de post. Dar si ei pot posti, le va prinde bine.

Era la noi un doctor, vestit pe aici… Postea el însusi si vindeca pe cei bolnavi prin post: 40 de zile de post. Si vindeca boli de ficat, boli de inima, mai ales boli de nervi. Venea lumea la el ca la o minune. Si el îi punea pe toti la post. 40 de zile de post si se vindecau oamenii si nimeni nu se mai ducea la medici, la farmacisti. Si prin asta si-a facut o ceata de dusmani teribili, mai ales ca el nu lua bani, iar celorlalti nimeni nu le mai deschidea usa. A fost invitat la Academia Franceza sa tina o conferinta, sa vorbeasca despre post si în noaptea dinaintea conferintei “i-au facut de petrecanie”, cum spune romanul. Confratii sai — sa ma ierte medicii care sunt aici — au avut grija ca geamurile si usa sa fie ermetic închise la hotelul unde era el cazat; si a murit a doua zi pe la 10, în ziua cand trebuia sa-si expuna principiile sale de vindecare. Asa a murit un om care a vindecat foarte multa lume. Gelozia, invidia este cea mai cumplita otrava, frati crestini.

Asadar, postul ajuta si la vindecarea noastra trupeasca. Vindeca foarte multe boli trupesti. Noi ne temem de post, dar de regimul medical nu ne temem. Cum spune sfantul Ioan Scararul:

„Oamenii se tem mai mult de caini, decat de Dumnezeu. Cine pleaca la furat, nu se teme de Dumnezeu, dar tremura daca latra un caine[6].

Nu asa, frati crestini. Postul este o regula de aur pentru buna noastra oranduire, si trupeasca si sufleteasca. E regula regulilor. Noi avem nevoie mai ales de vindecarea sufletului – de aceea, este de mare folos sa postim. Si cei vechi au postit. Cititi cartea lui Iona, sa vedeti cat de aspru era postul pagan. Cand au postit cei din Ninive, au postit de la împarat pana la ultimul animal – si animalele posteau. Si cand a vazut Dumnezeu asa ceva, s-a milostivit îndata de cetate. Si ei erau pagani, iar noi, crestini de doua mii de ani, ne revoltam, ocaram: „Iar post? Iar n-am voie sa mananc cutare sau cutare? Ce-i cu atata post?! Daca postesti, slabesti, ai dureri de cap, nu poti munci”.

Nu-i chiar asa, frati crestini! Sfantul Teodosie cel Mare 30 de ani n-a mancat decat paine din sfanta Impartasanie si a trait 107 ani! Cand manca si putine zarzavaturi, era sarbatoare. Si avea grija de manastire si avea în curtea manastirii trei spitale, de care trebuia sa se îngrijeasca. Noi nu ne putem închipui cat de usor si cat de placut si cu cata bucurie posteau acesti sfinti! Si astazi sunt foarte multi calugari care postesc cate o saptamana întreaga, altii postesc cate 40 de zile si nu traiesc decat cu sfanta Impartasanie. Dar nu numai calugarii. A venit odata la mine, într-o Joi Mare, un muncitor, sa se împartaseasca. L-am întrebat: „Ai postit ceva”? Mi-a raspuns: „Parinte, de luni pana acum, n-am mancat nimic”. „Lucrezi”? „Da”. „Unde lucrezi”? „Incarc vagoane cu piatra”. Si nu man­case nimic, de luni.

Asa ca, frati crestini, nu va revoltati împotriva postului.Maica Domnului a postit si toti apostolii si toti sfintii din calendar au fost mari postitori – si pentru post total, al sufletului si al trupului, ei au avut niste bucurii extraordinare. Stiti cum e cu postul? Primele trei zile e mai greu — e un fel de greva a organismului — dar pe urma aproape uiti ca postesti si începi sa simti efectul binefacator. Simti cum se repara în tine toate madularele betegite, pentru ca daca te îmbuibi prea mult, chiar si cu mancare de post, simti cum se razbuna organismul tau si încet-încet, depui armele, te doare ba ici, ba colo…

In randuiala noastra, copiii, batranii, bolnavii si cei ce lucreaza în medii toxice nu sunt obligati sa posteasca. Este aceasta libertate: cum vor ei, sa posteasca sau sa nu posteasca. Dar daca nu vor sa posteasca, sa spuna la spovedanie, ca sa ia binecuvantare, pentru ca binecuvantarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran si Dumnezeu nu vrea sa ne ucida cu postul, ci sa strunim în noi aceste apucaturi rele. Si totodata, ne reparam si sanatatea noastraBiserica este numita si spital pentru bolile sufletesti. Fiecare boala fizica are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele,  abuzurile, mania, mandria, toate acestea ne ataca profund în launtrul nostru, se varsa aceste toxine în fiinta noastra si ne amarasc viata cea dinlauntru. De aceea, postul dumneavoastra trebuie sa fiecomplet. Un post de mancare, dar si post de toata aceasta rautate omeneasca.

Fiti foarte atenti ca nu cumva prin postul acesta fizic sa-l pierdem pe cel sufletesc. Paziti-va, sa postiti si cu inimasi cu aceasta hotarare de a va curati pe dinauntru. Mai ales gura si ochii si limba sa posteasca, altfel pierdem toata osteneala postului. Paziti-va de aceste rautati ale gurii si ale inimii, care spurca omul cel dinlauntru. Unul nu mananca de dulce, dar îl mananca pe celalalt, îl sfasie ca un lup. Altul posteste, dar nu vorbeste ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu asa. Impacarea e prima fapta buna pentru post. Impacati-va unii cu altii. Nu asa: „Cum, sa ma plec eu? El mi-a facut, el mi-a zis…”. Nu, nu asa! Pleaca-te tu, smereste-te tu, calca-ti tu pe inima, ca va fi spre folosul tau. Impacarea este o conditie dumnezeiasca, fara de care postul ramane o osteneala zadarnica si suntem pierduti, frati crestini.

Postul înseamna mai ales aceasta abtinere de la orice fapta rea, de la orice gand pacatos. Suntem temple ale Duhului Sfant, fiinta omeneasca este biserica, este o biserica extraordinar de pretioasa si aceste rautati ne spurca, frati crestini.Spune undeva sfantul Pavel:

„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfarama Dumnezeu pe el…[7].

Acest templu este trupul nostru. Sa ne pazim de aceasta sfaramare a noastra si sa postim cu umilinta, cu dorinta de a fi mai buni, mai curati, mai iertatori. Sa fim noi însine ca niste lumini — ca sa ne putem apropia de marea lumina a Invierii, sa fim niste locasuri curate, în care sa aiba loc Dumnezeu în noi.

Foarte multi încalca acest post. Sunt parinti care nu postesc si nu-i lasa nici pe copii sa posteasca: „Te-ai prostit, cum sa postesti? Nu mai poti, pierzi examenele”!Nu-i asa. Dimpotriva, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Daca ne abtinem sa mancam de cate ori vrea gura, se reînnoieste organismul. Chiar daca ne este foame, mai rabdam putin. Pentru ca postul este porunca, frati crestini. Si trebuie sa plinim aceste porunci.

Daca încalci postul, îl încalci în contul tau. Pentru ca orice fapta buna sau rea este înscrisa undeva de Cel care tine „contabilitatea” vietii noastre, Acela care ne-a spus ca în ziua judecatii, omul va fi tras la raspundere pentru orice cuvant rostit în desert, prostii, spurcaciuni, murdarii si orice cuvant desert. Si e cumplit, frati crestini! Daca vom da seama pentru fiecare cuvant desert, desigur si celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisa: orice fapta, fie buna, fie rea. Nu vom putea scapa, frati crestini, de acest examen de la sfarsitul vietii noastre — si nu stim cand va veni acest examen. Il dam în fata unei comisii cumplite, în care Judecatorul suprem este Insusi Dumnezeu, Cel care le stie pe toate. Iar în Imparatia luminii, binele nu poate fi amestecat cu raul.

Postul înseamna în primul randcumpatare continua,frati crestini,cumpatare. Eu, de pilda, am învatat de la un cal cum se poate posti de bautura. I-am umplut ciutura de mai multe ori si-i plecam capul în ciutura, rugandu-l sa bea si n-a mai vrut sa bea cu nici un chip. Adica ceea ce este saturatie peste masura, aceasta este pacat. Sa te înveti sa mananci simplu, sa ai doar strictul necesar pentru viata ta. Plusul de orice fel, e pacat; luxul de care te poti lipsi, e pacat. Adica satiul vostru sa nu depaseasca masura bunei cuviinte. Asta vrea Iisus sa ne spuna.

Nimeni sa nu flamanzeasca pentru saturarea ta. Eu mananc si ma ghiftuiesc, iar altul rabda de foame.Totdeauna sa ne gandim si la altul, pentru ca daca toti ne rugam cu Tatal nostru, [atunci] ne socotim toti frati, avand fiecare dragoste si grija de fratele lui, grija de parinte pentru fiecare din semenii lui. Mantuitorul Hristos, în Evanghelie, staruie asupra acestei griji exagerate pentru existenta noastra. Pentru existenta aceasta pamanteasca, noi avem nevoie de foarte putine lucruri. Si este nevoie de cumpatare în viata — aceasta era si întelepciunea celor vechi: sa te scoli putin flamand de la masa — ca sa fie loc pentru a mai manca.

Sfantul Eftimie cel Mare manca în fiecare zi, dar manca foarte putin. El nu postea ca sfantul Macarie, dar avea aceeasi smerenie adanca. El spunea asa:

„Daca postesti mult, mai ales fara blagoslovenie, se poate ascunde în tine acel fariseu fatarnic, care nu-i place lui Dumnezeu si plata ta o înghite mandria din tine”.

Adica, în toate, sa mergi pe calea de mijloc. Acest discernamant sa-l ai întotdeauna. De pilda: sa nu dai totul la saraci, daca plang de foame copiii tai – dar pe ei sa nu-i îmbuibi, bineînteles. Sau postesti pana esti gata sa mori de foame, dar judeci pe altul care nu posteste. Este foarte gresit. Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba.Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul.

Asadar, frati crestini, sa retinem mai ales aceasta dreapta socotealasa nu gresim nici princaderile de-a stanga, în pacatele murdare care manjesc viata noastra, nici princaderile de-a dreapta, de exemplu prin trufie sau printr-un post fara socoteala dreapta. Faceti asa, frati crestini. Cine posteste tot postul, pana la Pasti, e tare buna mancarea de Pasti… Cine nu posteste, parca nu are nici o bucurie la sarbatoarea cea mare a Invierii.

Grijiti-va de viata dumneavoastra launtrica, pentru ca nu stim zilele în care Dumnezeu ne va chema pe fiecare si în ceea ce ne va gasi, în aceea vom fi judecati. Lucrati la mantuirea dumneavoastra, cu dragoste de Dumnezeu si cu scarba pentru pacate, caci „diavolul ca un leu se misca prin vazduh, cautand pe cine sa înghita[8].Poruncile lui Hristos nu sunt imposibile pentru noi, de vreme ce le-au împlinit sfintii – acesti titani ai vietii duhovnicesti, smeriti cu duhul, dar atat de înalti prin smerenia vietii lor. Si trebuie sa plinim si noi aceste porunci, altfel ne înraim si devenim ca niste fiare, daca nu ne straduim sa mergem pe calea sfintilor Parinti, cu duh de bunatate, de dragoste, de pace, duhul pacii crestine, fara de care pamantul acesta devine un adevarat iad. Sa postim asadar, post bine placut Domnului, post de mancare, post de bautura, post de orice rautate. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu! Amin.

***

Legat de acest post, nu uitati, frati crestini, porunca iertarii vrajmasilor.Sunt multi care postesc si vin sa plateasca niste pomelnice aici, la noi, sa ne rugam noi „sa-l trasneasca Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este sa-i iertam pe dusmanii nostri si sa ne rugam pentru ei. Sfintii au împlinit la adanc aceasta porunca, se rugau chiar si pentru cei care-i junghiau. Daca ne laudam ca suntem crestini, trebuie sa împlinim neaparat aceasta porunca, sa stim sa ne asumam aceste înfrangeri personale, acest sacrificiu launtric, aceste virtuti care ni s-au transmis de la sfintii Parinti. Sfintii acestia, dupa ce s-au biruit pe ei însisi, au ramas ca niste exemple demne de urmat pentru noi, cei de azi.

Cand ierti un dusman, el este cel umilit, pentru ca a fost rau cu tine, nu tu. Tu esti cel castigat, pentru ca ai castigat cu adevarat pe dinlauntru, în sufletul tau. Daca nu-l ierti, esti mereu în dialog cu el, chiar si la rugaciune, te certi cu el, în loc sa te gandesti la Dumnezeu, te chinuieste acest dialog launtric. Daca îl ierti, castigi un har din partea lui Dumnezeu si scapi si de acest zbucium grozav.

Numai clipa de fata este a noastra, frati crestini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat. Numai clipa de fata e a noastra. Doamne fereste, nu stim cand ne asteapta sfarsitul. Iesim afara si cadem de un atac de inima. Toti murim, frati crestini. Sa ne împacam de aici cu Dumnezeu, ca El ne va judeca. Doamne fereste, sa nu ajungem sa auzim: „Nu va cunosc pe voi”[9]Amintiti-va de acel Dismas, talharul de pe cruce, care s-a umilit si s-a mantuit. Asta ne trebuie si noua, aceasta umilinta sincera, acest regret ca suntem asa de ticalosi si sa facem tot ce putem ca sa ne schimbam cu adevarat. Sa ne smerim si trupul acesta, punandu-l la cazna, la rugaciune, la matanii, la post.Pentru ca gresim si cu trupul, nu numai cu sufletul.

Rostul omului pe pamant este sa faca cat mai multa bucurie celuilalt. Orice bucurie facuta altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu ramane dator niciodata. La fel, orice rau facut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber sa-si traiasca viata cum doreste, dar Dumnezeu rasplateste fiecaruia dupa fapta. Raul duce la rau si binele la bine. Nu e fapta fara rasplata, chiar daca ni se spune ca nimeni nu stie nimic de faptele noastre.In ziua cea mare a Judecatii — si nu e departe aceasta zi, e ziua cand toti murim si cand toti ne vom întalni cu aceste realitati – vom da seama de toate faptele noastre, pana si de gandul desert. E cumplit, frati crestini!

Sunt unii care încep de maine un post foarte nevoitor, una, doua, trei zile nu mananca nimic. Dar aveti grija ca acest post sa fie însotit de rugaciune, de cumpatare si de abtinere de la toate formele rauluiDaca postesti, dar te manii, esti nervos, nu ai castigat nimic din postul tau. Te-a atins cineva in metrou si esti gata sa-l plesnesti pe loc. Sau se întampla în tramvaie sa te calce cineva pe picior, din greseala — dar suntem toti foarte suspiciosi, foarte nervosi, foarte greu de convins sa iertam.

Iertarea aceasta, daca nu se întampla îndata dupa cearta, e foarte greu de împlinit mai tarziu. O suparare veche e ca o boala cronica. Cu cat trece mai mult timp, cu atat se adanceste mai mult ura si dusmania. Cand sunteti împricinati cu cineva, e bine sa va împacati îndata, frati crestini. „Sa nu apuna soarele în mania voastra”[10], cum spune sfanta Scriptura. Iertarea aceasta sa fie nu ca pe hartie, ci sincera, din inima, altfel nu ajuta la nimic. Iar daca sunt oameni straini de Dumnezeu, luati-i cu binisorul si cu limbajul pe care-l folositi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneti-i „scuza-ma, draga”, ca poate deiertare nu stie, întelege mai greu.Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeste-i pe limba lui.

Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucruMandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taiosCand spui ceva, chiar un cuvant de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresiva], nu poti fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blandete, cu smerenie, cu rugaminte.

Exemplele atrag” – spuneau cei vechi, romanii. Sunt învataturi foarte puternice, fara cuvinte. Noi, de obicei, scoatem asa, din fiecare buzunar, cate un sfat — bineînteles pentru celalalt. Dar nu uitati ca diavolul e cel mai mare teolog.

„Te stiu cine esti: esti Fiul lui Dumnezeu”[11]

– dar tot diavol ramane. In Evanghelie, Mantuitorul ne spune limpede:

„Nu cel ce stie, ci cel care face, mare se va chema în Imparatia lui Dumnezeu[12] .

Tot Patericul este bazat pe fapte, frati crestini. Cel de la cina, care n-avea haina curata, a fost scos afara si pedepsit. Sa fim foarte atenti la viata noastra!

Noua ni se pare de multe ori ca suntem asa, de capul nostru, pe pamant, dar nu-i deloc asa. Acest examen din urma va fi categoric si definitiv si fara ocolisuri, nu ca la examenele acestea pamantesti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este el. Si daca pentru fiecare gand desert vom da seama înaintea lui Dumnezeu, d-apoi pentru toate faptele si ticalosiile pe care le facem de-a lungul vietii noastre! Sfantul Pavel spune undeva un cuvant foarte îngrijorator: Nu va înselati, fratilor, în Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra”. Sa lucram mereu la aceasta haina a sufletului nostru, ca s-o curatim pe cat se poate. Nu va îngrijiti chiar asa de mult de ziua de maine. Sa nu uitam pe bogatul din Evanghelie care si-a pierdut sufletul, în schimbul bogatiilor lui.

Orice om cu adevarat mare se caracterizeaza în primul rand prinumilinta fata de Dumnezeu si prinsmerenie fata de semeni. Nu uitati ca vamesul, primind batjocura, s-a dezbracat de toate pacatele sale. Sunt unii care, dupa foarte multe osteneli, cad într-o mandrie cumplita. Daca harul lui Dumnezeu îi ajuta sa se trezeasca din caderea lor, sunt salvati. Sau daca gasesc un duhovnic caScara-Sfântului-Ioan-Sinaitul-pictată-pe-zidul-nordic-al-Mănăstirii-Suceviţare sa-i ajute sa scape de aceasta ispita, sunt salvatiO sa vedeti la Sucevita pictata „Scara”, dupaScara sfantului Ioan Scararul — si multi cad din varful scarii din pricina acestei mandrii. O sa vedeti acolo, aceasta imagine. Si o sa mai vedeti în partea dreapta o multime de îngeri care vin în zbor si se opresc sa asiste la aceasta lupta crancena, dintre noi si diavoli – sunt diavoli cu niste tepusi, care cauta sa ne îndemne mereu la patimi.

In timpul acesta, cat stati aici si va asteptati randul la miruit, sau stati la alte cozi, nu pierdeti timpul, frati crestini. Ganditi-va la ceea ce ati auzit aici si mai ales rugati-va în taina inimii dumneavoastra, pentru ca numai astfel timpul trece repede si cu folos. Sa ne învatam sa ne rugam mai mult, pentru ca rugandu-ne, intram în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevarat. Spuneti rugaciunile pe care le stiti pe de rost si mai ales spuneti aceasta rugaciune scurta si foarte cuprinzatoare:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”(sau„pacatoasa”).

Iar acasa, puneti mana pe Noul Testament si începeti a citi din Evanghelie, ca sa cunoasteti bine viata lui Iisus si învataturile Lui. Si nu numai asa, doar sa le cunoasteti, ci sa va însusiti ca pe niste principii aceste sfaturi si porunci ale Lui, adica sa le traiti. Cititi, frati crestini, pentru ca omul are nevoie si de niste temeiuri intelectuale, ca sa stie pentru ce crede asa, pentru ce traieste asa, pentru ce se înfraneaza de la anumite lucruri.

Cum va spuneam, exista o randuiala a acestui post. Postul e recomandat pentru toata lumea, dar de obicei sunt scutiti batranii, bolnavii si copiii. Insa care vor sa posteasca dintre ei, nu gresesc, e foarte bine. Au aceasta dezlegare, dar daca postesc, nu gresesc. Sunt si unii care lucreaza în medii toxice si folosesc unele alimente, de pilda laptele, ca pe un medicament. Mai bine sa ai blagoslovenia duhovnicului si sa mananci lapte, decat sa te îmbolnavesti si sa cartesti; poti lua acest aliment ca pe un medicament care te apara de un accident pulmonar sau de o alta boala.

Faceti asa, frati crestini, si Dumnezeu le va randui pe toate celelalte spre folosul nostru, cu adevarat”.


[1] Rostit la 16 februarie 1980

[2] In anii 1978 – 1979 Parintele Sofian a pictat catedrala din Homs si biserica din Hama, Siria.

[3] Psalmul 140, 3

[4] Matei 18,23-35, a datornicului nemilostiv.

[5] Matei 6,14-21; Marcu 11, 26.

[6] Sf. Ioan Scararul, Scara, treapta I.

[7] 1 Corinteni 3,17.

[8] 1 Petru 5,8.

[9] Matei 25,12.

[10] Efeseni 4,26.

[11] Luca 4,34.

[12] Matei 5,19.

(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

parintele-sofian-77431

Sursa:Cuvantul Ortodox

PARINTELE SOFIAN BOGHIU despre vremurile pe care le traim: “DEZORDINEA care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu”. Din cauza intinderii si legalizarii pacatului HOMOSEXUALITATII, “cred ca LUMEA SE INDREAPTA CATRE SFARSIT”/ Parintele Mihail Stanciu despre STARETUL SOFIAN ca marturisitor

Eu nu ma pot lupta cu lumea ca sa fie de acord cu mine. Eu imi fac datoria de crestin. Ca toata lumea stie cum sa faca un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru ca asta obliga la niste sacrificii, iar omul este dispus sa rezolve cat mai simplu problemele vietii. Daca masoneria iti va da un numar cu care vei putea cumpara orice, vei putea sa mananci, vei putea sa te imbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, foarte multa lume va fi de acord: “Gata, draga, multumesc!”
Atunci lumea va fi impartita: fiecare isi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege sa sufere orice numai sa fie alaturi de Hristos vor fi o turma mica, asa cum spune Scriptura. Este un cuvant in Evanghelie in care Mantuitorul se intreaba daca va mai fi credinta pe pamant…
– “Cand va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamant?”
– Da, da…Toate aceste probleme vor fi, dar mantuirea, credinta si atasamentul fata de Mantuitorul vor ramane la alegerea fiecaruia.
[…]
Omenirea, prin felul cum gandeste si se comporta astazi, merge catre un sfarsit. Dezordinea care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu. Ma gandesc in primul rand la necredinta, la lepadarea de Dumnezeu in care ne aflam, ca si la faptele noastre, pacatele noastre innoite, pacate pe care Biblia le condamna total si pe care Guvernul le aproba.
Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur ca nu-I place lui Dumnezeu. De pilda, sa-i spun pe nume unui pacat care acum este foarte intins (si protejat de legi) in mai multe tari: homosexualitatea. Am amintit inainte de cele doua cetati din Vechiul Testament unde acest groaznic pacat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai ramas nimic din ele. De aceea, gandindu-ma si la un asemenea fapt istoric, cred ca lumea se indreapta catre acest sfarsit, poate inevitabil.
S-ar mai putea amana sfarsitul daca ar incepe o mare pocainta si indreptare, ceea ce insa este mai greu, nu se vede asa ceva.
Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fara indoiala ca in lumea de acum, care merge pe calea cea larga a placerilor si a patimilor, trebuie sa existe cineva, un fel de conducator, care ii antreneaza pe oameni la aceasta graba spre autodistrugere. Exista institutii care nu spun pe fata ca politica lor este distrugerea umanitatii, fiindca atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele catre dezastru, dar spun ca le conduc spre libertate (o libertate asa cum o inteleg unii oameni, nu asa cum este ea in realitate).
Inca o data spun: lumea s-ar putea reinviora daca am face un efort sa ne para rau cu adevarat pentru pacatele noastre; daca ne-am pocai cu totii, de la rege pana la ultima sluga, asa cum s-a intamplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.
– Sunt si alte semne care sa arate ca vremurile de astazi ar putea fi cele de pe urma?
– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce exista in zilele noastre acest mars catre rau. […]
– Cu alte ocazii, la aceleasi intrebari ati dat niste raspunsuri mai rezervate…
– Intre timp s-au schimbat mai multe lucruri. Eu cred ca, cu cat vom inainta spre sfarsitul lumii, cu atat Dumnezeu va interveni mai mult in partea aceasta, unde vor ramane putini cu El. La inceput or sa fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar pana la urma vor ramane foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor ramane crestini pana la capat vor fi putini, dar vor fi mai hotarati si mai statornici in credinta. Va fi multa disputa, multa indoiala, multa nesiguranta si lepadare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adica vor renunta la averi, la masini pentru a-si pastra credinta. Ei nu vor mai avea decat atat cat le va trebui ca sa supravietuiasca, ca sa nu moara de foame; iar altii vor trai in huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca sa se stie totul despre ei. O sa fie multa intimidare si multa frica, dar in randurile celor care-L vor marturisi pe Hristos pana la sfarsit va fi si optimism si mult curaj“.
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).
***

Ziarul Lumina:
Părintele Sofian – înțeleptul din inima cetății

[…]
Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, ru­gându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. La slujbe, Părintele Sofian era foarte atent la cântările bise­ricești, urmărind atât exprimarea muzicală, cât și înțelesul textului, citându-le adesea la predici. Această atitudine de trezvie doxologică o preluau parcă de la Părintele Sofian și ceilalți coslujitori și participanți la slujbe, molipsindu-se de tăcerea luminoasă în care se odihnea Bătrânul frumos. Această frumusețe duhovnicească te odihnea și pe tine când îl priveai și-ți stârnea o admirație inexplicabilă, care de la prima întâlnire te transforma din curios în credincios. Oricum, Mănăstirea Tuturor Sfinților este un punct de atracție pentru creștinii de pretutindeni (nu numai din București sau din țară) datorită peceții jertfelnice a ctitorului ei, dar Părintele Sofian și Părintele Adrian, împreună și cu ceilalți părinți ostenitori aici, chemau credincioșii cu mai multă putere prin slujbele, spovedaniile, sfaturile și predicile lor, mai ales în anii de după 1989.
Vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu cu el

În formarea unui ucenic, a unui novice, spre devenirea lui ca bun monah e nevoie de un bun părinte duhovnicesc. Care sunt aşadar calităţile unui bun gheronda, ale unui stareț experimentat, şi cum erau ele întruchipate în Părintele Sofian?
Răspunsul ni-l dau Sfinții Părinți în cuvintele lor teologice și filocalice. Starețul, a cărui experiență personală se cristalizează în ani buni de ascultare, răbdare și cercare, trebuie să fie un model de viață curată și de gândire ortodoxă, capabil să îndrume și fără cuvinte pe fiii duhovnicești, iar atunci când grăiește, cuvântul lui „cu putere multă” trebuie „dres cu sare”, adică trebuie să fie adaptat celui ce-l primește ca să rodească în acela pocăința și credința. Așadar, Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțele­gă­toare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el. Deși în ultimii ani se ostenea mai mult trupește din cauza diabetului și a altor boli și neputințe, Părintele Sofian era un om care iubea postul, privegherea și milostenia. Aceste virtuți, agonisite cu răbdare, i-au luminat mintea și l-au ajutat să trăiască în cumpătare, dovedind o dreaptă socoteală atât în viața sa personală, cât și în sfaturile date altora.
Monahul înseamnă, dacă urmărim etimologia greacă, cel unificat. Ce conferă unificare, unitate vieţii călugăreşti şi ce punea la temelia acestei unificări Părintele Sofian?
Pentru Părintele Sofian, ascultarea de Dumnezeu în toate este calea dezvoltării personale reale, fie ca monah, fie ca mirean. Îmi aduc aminte că Părintele Sofian ne dădea mereu exemple din Pateric, fie cuvinte de folos, fie diverse întâmplări cu tâlc. Astfel, am înțeles că ucenicia (ascultarea) duhovnicească lângă un bătrân te ferește de rătăciri dogmatice și morale, căci iubirea de Dumnezeu și de semeni se învață prin exemplu, „molipsindu-te” de la unul mai avansat pe această cale a „lepădării de sine” pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Mai spunea Părintele că unificarea noastră interioară, integritatea noastră, este un dar dumnezeiesc și o stare a sufletului odihnit și bucuros în Dumnezeu, e semn al nepătimirii și pregustare a vieții veșnice în Hristos. Această odihnă și bucurie lină iradiantă face să strălucească chipul unui călugăr (gr. kalogheros = bătrân frumos). Deci cumva este un capăt al nevoințelor ascetice…
Trăirea lui se ridica la înălțimea Părinților

Părintele Sofian a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un mare duhovnic. Dar el a fost şi un iscusit pictor bisericesc. Pe lângă aceste daruri Părintele mai avea unul, acela al unui cuvânt cu mare impact la ascultători. Părintele era invitat adesea la conferinţele ASCOR să vorbească. Cum era ca vorbitor cu și despre Dumnezeu Părintele Sofian?
Părintele Sofian considera că rugăciunea este viața sufletului și o experiență a vieții veșnice în Dumnezeu. El iubea rugăciunea, îi plăcea să dialogheze cu Dumnezeu atât în liniște, în chilie, cât și în slujbe, în biserică. Spunea că rugăciunea personală (lăuntrică sau rostită) este oglinda vieții noastre, iar sporirea în rugăciune antrenează și o înălțare morală, după cum o viață imorală face ca rugăciunea noastră să fie respinsă de Dumnezeu: „Dumnezeu e atent la rugăciunile noastre, dar noi, oare, suntem atenți la ce ne rugăm? Ca să fie primită de Dumnezeu rugăciunea noastră, deci, noi trebuie s-o rostim cu inimă curată, cu credință (stăruință) și cu smerenie, cerând ca Dumnezeu să plinească voia Sa în viața noastră.” Deseori l-am găsit în chilie pe Părintele Sofian citind Psaltirea sau Ceasurile. Alteori, cu metaniile în mâna stângă rostea rugăciunea lui Iisus, stând în fotoliu, aplecat puțin în față, ca și cum ar spovedi pe cineva. Ne învăța pe toți să rostim „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, sau „Doamne, luminează-mă, întărește-mă, păzește-mă!”, sau „Maica Domnului, ajută-mă, luminează-mă, scapă-mă!” cât de des putem (fie în vremuri de ispită, fie în reprize de câte 15 minute), ca variante (alternative) ale rugăciunii inimii. Ne îndemna să ne rugăm și după carte, recomandându-ne ca rugăciunile lungi (acatiste, paraclise) să le spunem șoptit și lin, ca unui prieten ce stă în fața noastră. Avva Sofian spunea că prin rugăciunea neîncetată dobândim pe Duhul Sfânt în noi, iar Duhul Sfânt din noi ne înfiază Tatălui Ceresc și ne dă puterea de a face fapte bune semenilor noștri.
Având această experiență vie prin rugăciune a lui Dumnezeu, Părintele Sofian vorbea despre El cu sfială, cu acea temere sfântă de a nu greși cu ceva. Era foarte fidel Sfinților Părinți și ne sfătuia pe toți să citim cărțile lor teologice, în principal Patericul și Filocalia. Mărturisirea despre Dumnezeu a Părintelui Sofian avea nu numai claritatea formulărilor dogmatice patristice, ci și fermitatea confirmărilor lui lăuntrice primite prin Duhul Sfânt. Nu simțeai în glasul lui „patinările” și scolastica rece a intelectualului ce încă mai face jonglerii conceptuale, ci înțelegeai că trăirea lui mistică se ridicase la nivelul descoperirilor Duhului Sfânt din formulele dogmatice ale Sfinților Părinți. De aceea Părintele Sofian nu prea agrea discursurile adogmatice ale neortodocșilor, considerând că ei sunt neserioși față de Domnul Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața noastră. Adesea ne recomanda să căutăm la Părintele Dumitru Stăniloae răspunsuri la nedumeririle noastre față de „modernismele” teologice apărute în ultima vreme…
De ce nu se mai nasc oameni de statura duhovnicească a acestui mare ­Avvă? De ce este nevoie pentru ca un monah să ajungă la înălțimea spirituală a Părintelui Sofian? Trebuie să te naşti pentru aşa ceva, sau toate virtuţile se primesc ca daruri?
E greu de spus. Poate că se nasc și trăiesc discret, dar nu știm noi. Însuși Dumnezeu a ascuns faptul că mai are 7.000 de credincioși fideli chiar și față de Sfântul Ilie… Oricine urmează pașii Părintelui Sofian are șanse să sporească precum el, deși are alți talanți de înmulțit. Totuși, trebuie subliniat faptul că Părintele Sofian a împlinit cele trei voturi monahale (ascultare, sărăcie, feciorie) într-o anumită ambianță istorică, social-culturală și duhovnicească unică, irepetabilă. S-a născut într-o familie creștină, din oameni credincioși și cuminți, moștenind de la ei o anumită blândețe și evlavie. Apoi a întâlnit anumiți Părinți duhovnicești, a învățat de la ei, a crescut și s-a nevoit împreună cu ei și cu alții ca el. Nu a apărut pe un culoar gol, ci și-a împletit viața cu alți oameni care doreau și ei să înainteze pe calea virtuții, a trecut prin anumite încercări, unele foarte grele, iar aceste întâmplări ale vieții l-au format și l-au pregătit pentru darurile duhovnicești pe care le-a primit progresiv de la Dumnezeu, în timp. De fapt, Părintele Sofian spunea că „încercările vieții sunt examenele credinței noastre în Dumnezeu și, dacă le trecem cu bine, atunci avansăm în viața duhovnicească, iar dacă nu le trecem, atunci repetăm anul”, arătând că din naștere fiecare primește anumiți talanți, dar de noi depinde să-i lucrăm. Unii au primit talanți mai puțini la naștere, dar prin disciplină și muncă îi fac roditori mai mult decât alții care, deși au primit mulți talanți la naștere, nu au lucrat ca să-i înmulțească. Deci, mai degrabă virtuțile sunt deprinderi exersate cu răbdare și stăruință în timp, susținute și sporite de harul lui Dumnezeu, decât simple daruri naturale (genetice).
În închisoare a descoperit deplina libertate

Aş vrea să vorbiţi despre vocația martirică a Părintelui Sofian. Această vocaţie nu a constat doar în nevoinţa lui călugărească, ci şi în anii de temniţă pe care i-a îndurat. V-a povestit vreodată amintiri din închisoare, lucruri care i s-au întâmplat în acele condiţii extreme? Știu că Părintele era un om foarte discret.
– Da, într-adevăr, Părintele Sofian a evitat să vorbească despre chinurile și greutățile îndurate pe perioada detenției și a per­secuției comuniste de după aceea. Am observat, însă, o anume detașare față de prigonitorii săi, deși sunt convins că a suportat multe umilințe de la acei „caralii” inculți și răi, pentru care s-a rugat spre îndreptarea lor. Ne-a spus odată că unul dintre gardienii care-l păzeau l-a căutat după 20 de ani și a cerut să i se spovedească, iar Părintele l-a primit și i-a acordat iertarea mult dorită.
„Comunismul a căutat prin toate mijlocele de propagandă să-L îndepărteze pe Dumnezeu din conștiința oamenilor (și tineri, și bătrâni), iar minciuna a fost la mare înălțime în perioada comunistă, ea venind de la tatăl minciunii – diavolul. Bolșevicii au căutat să distrugă din viața noastră tot ce era tradiție sfântă, tot ce amintea de Hristos în folclor, în cultura și-n arta românească. Această amprentă creștină voiau s-o scoată ei de peste tot; adică să rămână sufletul gol și-n el să imprime minciuna și otrava ateistă”, afirma Părintele Sofian și ne mărturisea că-n vremea detenției, când zidurile celulei îi făceau pe deținuți să privească mai mult în sus spre Dumnezeu, el a putut să se roage cu mai mare detașare față de lucrurile pământești. El a reușit să fructifice (în a le găsi un sens pozitiv) constrângerile fizice la care erau supuși cei închiși politic și religios, deși nu mici le erau suferințele în acea perioadă, mai ales când vedeau cum alți frați creștini ortodocși erau torturați mai rău ca ei și uciși cu bestialitate.
Răbdarea în tăcere și rugăciune a acestor suferințe în temnițele și lagărele de muncă unde „alții l-au încins și l-au dus fără să vrea” a reprezentat încă o formă de mărturisire statornică a credinței Părintelui Sofian în Dumnezeul cel Viu chiar în fața unor torționari foarte violenți, nu numai în fața colegilor de celulă. Alături de ceilalți mărturisitori ortodocși chinuiți pentru „delictul de opinie” neconformă cu ateismul comunist, Părintele Sofian s-a făcut „priveliște Îngerilor și Sfinților” și, cred eu, Mântuitorul Hristos Însuși l-a întărit precum pe Mucenicii de demult, mărturisindu-l și înaintea Tatălui din Ceruri.
Noi sperăm, clerici și mireni, ca numele Părintelui Sofian, scris în Cartea Vieții de Domnul nostru Iisus Hristos pe Care L-a slujit și L-a mărturisit în toată viața lui pământească, să strălucească și mai puternic în inimile noastre și în cartea (Sinaxarul) Bisericii, împreună cu alți Părinți și cărturari mărturisitori ai Rugului Aprins. De aceea, să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru darul Lui făcut neamului nostru românesc și Bisericii Ortodoxe strămoșești, căci acum, mai mult ca acum 15 ani, Părintele Sofian se roagă Domnului pentru noi toți.

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii – curati, străvezii, luminosi… Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.
Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: „În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată”. Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat…

Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace – mai mult decât opace – care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi „normali” înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.
• Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.

Da… Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi”. Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.

În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.
În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând… Nu trebuie să asteptăm.

Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.

Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.
Noi nu întrebăm la spovedanie: „Ce ai făcut?”, pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: „Iată, părinte, asta si asta am făcut!” Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.
Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iisus stie tot ce este în om”. Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.
Mântuitorul spune asa: „Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu”. Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.
Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.

Unii vin la noi si spun: „Părinte, eu nu am păcate!” Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Nu este om fără greseală pe pământ”. Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
• Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?

Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.
Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: „Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile”. Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.
Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.
Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

 Sursa

 

Omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii.

Pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, că pe toţi să-i dobândesc“. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor. Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns, o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi“.
Un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în Dumnezeu, atât de prezent în inima şi în conştiinţa noastră. Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat şi dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată şi ne ajută. În această lume foarte variată, foarte pestriţă, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viaţa lor. De alţii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Nu putem şti însă dacă ni se dă această şansă, acest gând… Nu trebuie să aşteptăm.
Fiecare are relaţia lui cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Şi dacă ajungem să înţelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuţi, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viaţă, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.
Parintele Sofian Boghiu
Extras din ”Canon de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru pruncii avortati”, Ed. Bizantină