PARINTELE SOFIAN BOGHIU despre vremurile pe care le traim: “DEZORDINEA care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu”. Din cauza intinderii si legalizarii pacatului HOMOSEXUALITATII, “cred ca LUMEA SE INDREAPTA CATRE SFARSIT”/ Parintele Mihail Stanciu despre STARETUL SOFIAN ca marturisitor

Eu nu ma pot lupta cu lumea ca sa fie de acord cu mine. Eu imi fac datoria de crestin. Ca toata lumea stie cum sa faca un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru ca asta obliga la niste sacrificii, iar omul este dispus sa rezolve cat mai simplu problemele vietii. Daca masoneria iti va da un numar cu care vei putea cumpara orice, vei putea sa mananci, vei putea sa te imbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, foarte multa lume va fi de acord: “Gata, draga, multumesc!”
Atunci lumea va fi impartita: fiecare isi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege sa sufere orice numai sa fie alaturi de Hristos vor fi o turma mica, asa cum spune Scriptura. Este un cuvant in Evanghelie in care Mantuitorul se intreaba daca va mai fi credinta pe pamant…
– “Cand va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamant?”
– Da, da…Toate aceste probleme vor fi, dar mantuirea, credinta si atasamentul fata de Mantuitorul vor ramane la alegerea fiecaruia.
[…]
Omenirea, prin felul cum gandeste si se comporta astazi, merge catre un sfarsit. Dezordinea care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu. Ma gandesc in primul rand la necredinta, la lepadarea de Dumnezeu in care ne aflam, ca si la faptele noastre, pacatele noastre innoite, pacate pe care Biblia le condamna total si pe care Guvernul le aproba.
Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur ca nu-I place lui Dumnezeu. De pilda, sa-i spun pe nume unui pacat care acum este foarte intins (si protejat de legi) in mai multe tari: homosexualitatea. Am amintit inainte de cele doua cetati din Vechiul Testament unde acest groaznic pacat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai ramas nimic din ele. De aceea, gandindu-ma si la un asemenea fapt istoric, cred ca lumea se indreapta catre acest sfarsit, poate inevitabil.
S-ar mai putea amana sfarsitul daca ar incepe o mare pocainta si indreptare, ceea ce insa este mai greu, nu se vede asa ceva.
Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fara indoiala ca in lumea de acum, care merge pe calea cea larga a placerilor si a patimilor, trebuie sa existe cineva, un fel de conducator, care ii antreneaza pe oameni la aceasta graba spre autodistrugere. Exista institutii care nu spun pe fata ca politica lor este distrugerea umanitatii, fiindca atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele catre dezastru, dar spun ca le conduc spre libertate (o libertate asa cum o inteleg unii oameni, nu asa cum este ea in realitate).
Inca o data spun: lumea s-ar putea reinviora daca am face un efort sa ne para rau cu adevarat pentru pacatele noastre; daca ne-am pocai cu totii, de la rege pana la ultima sluga, asa cum s-a intamplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.
– Sunt si alte semne care sa arate ca vremurile de astazi ar putea fi cele de pe urma?
– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce exista in zilele noastre acest mars catre rau. […]
– Cu alte ocazii, la aceleasi intrebari ati dat niste raspunsuri mai rezervate…
– Intre timp s-au schimbat mai multe lucruri. Eu cred ca, cu cat vom inainta spre sfarsitul lumii, cu atat Dumnezeu va interveni mai mult in partea aceasta, unde vor ramane putini cu El. La inceput or sa fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar pana la urma vor ramane foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor ramane crestini pana la capat vor fi putini, dar vor fi mai hotarati si mai statornici in credinta. Va fi multa disputa, multa indoiala, multa nesiguranta si lepadare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adica vor renunta la averi, la masini pentru a-si pastra credinta. Ei nu vor mai avea decat atat cat le va trebui ca sa supravietuiasca, ca sa nu moara de foame; iar altii vor trai in huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca sa se stie totul despre ei. O sa fie multa intimidare si multa frica, dar in randurile celor care-L vor marturisi pe Hristos pana la sfarsit va fi si optimism si mult curaj“.
(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).
***

Ziarul Lumina:
Părintele Sofian – înțeleptul din inima cetății

[…]
Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, ru­gându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. La slujbe, Părintele Sofian era foarte atent la cântările bise­ricești, urmărind atât exprimarea muzicală, cât și înțelesul textului, citându-le adesea la predici. Această atitudine de trezvie doxologică o preluau parcă de la Părintele Sofian și ceilalți coslujitori și participanți la slujbe, molipsindu-se de tăcerea luminoasă în care se odihnea Bătrânul frumos. Această frumusețe duhovnicească te odihnea și pe tine când îl priveai și-ți stârnea o admirație inexplicabilă, care de la prima întâlnire te transforma din curios în credincios. Oricum, Mănăstirea Tuturor Sfinților este un punct de atracție pentru creștinii de pretutindeni (nu numai din București sau din țară) datorită peceții jertfelnice a ctitorului ei, dar Părintele Sofian și Părintele Adrian, împreună și cu ceilalți părinți ostenitori aici, chemau credincioșii cu mai multă putere prin slujbele, spovedaniile, sfaturile și predicile lor, mai ales în anii de după 1989.
Vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu cu el

În formarea unui ucenic, a unui novice, spre devenirea lui ca bun monah e nevoie de un bun părinte duhovnicesc. Care sunt aşadar calităţile unui bun gheronda, ale unui stareț experimentat, şi cum erau ele întruchipate în Părintele Sofian?
Răspunsul ni-l dau Sfinții Părinți în cuvintele lor teologice și filocalice. Starețul, a cărui experiență personală se cristalizează în ani buni de ascultare, răbdare și cercare, trebuie să fie un model de viață curată și de gândire ortodoxă, capabil să îndrume și fără cuvinte pe fiii duhovnicești, iar atunci când grăiește, cuvântul lui „cu putere multă” trebuie „dres cu sare”, adică trebuie să fie adaptat celui ce-l primește ca să rodească în acela pocăința și credința. Așadar, Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțele­gă­toare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el. Deși în ultimii ani se ostenea mai mult trupește din cauza diabetului și a altor boli și neputințe, Părintele Sofian era un om care iubea postul, privegherea și milostenia. Aceste virtuți, agonisite cu răbdare, i-au luminat mintea și l-au ajutat să trăiască în cumpătare, dovedind o dreaptă socoteală atât în viața sa personală, cât și în sfaturile date altora.
Monahul înseamnă, dacă urmărim etimologia greacă, cel unificat. Ce conferă unificare, unitate vieţii călugăreşti şi ce punea la temelia acestei unificări Părintele Sofian?
Pentru Părintele Sofian, ascultarea de Dumnezeu în toate este calea dezvoltării personale reale, fie ca monah, fie ca mirean. Îmi aduc aminte că Părintele Sofian ne dădea mereu exemple din Pateric, fie cuvinte de folos, fie diverse întâmplări cu tâlc. Astfel, am înțeles că ucenicia (ascultarea) duhovnicească lângă un bătrân te ferește de rătăciri dogmatice și morale, căci iubirea de Dumnezeu și de semeni se învață prin exemplu, „molipsindu-te” de la unul mai avansat pe această cale a „lepădării de sine” pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Mai spunea Părintele că unificarea noastră interioară, integritatea noastră, este un dar dumnezeiesc și o stare a sufletului odihnit și bucuros în Dumnezeu, e semn al nepătimirii și pregustare a vieții veșnice în Hristos. Această odihnă și bucurie lină iradiantă face să strălucească chipul unui călugăr (gr. kalogheros = bătrân frumos). Deci cumva este un capăt al nevoințelor ascetice…
Trăirea lui se ridica la înălțimea Părinților

Părintele Sofian a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un mare duhovnic. Dar el a fost şi un iscusit pictor bisericesc. Pe lângă aceste daruri Părintele mai avea unul, acela al unui cuvânt cu mare impact la ascultători. Părintele era invitat adesea la conferinţele ASCOR să vorbească. Cum era ca vorbitor cu și despre Dumnezeu Părintele Sofian?
Părintele Sofian considera că rugăciunea este viața sufletului și o experiență a vieții veșnice în Dumnezeu. El iubea rugăciunea, îi plăcea să dialogheze cu Dumnezeu atât în liniște, în chilie, cât și în slujbe, în biserică. Spunea că rugăciunea personală (lăuntrică sau rostită) este oglinda vieții noastre, iar sporirea în rugăciune antrenează și o înălțare morală, după cum o viață imorală face ca rugăciunea noastră să fie respinsă de Dumnezeu: „Dumnezeu e atent la rugăciunile noastre, dar noi, oare, suntem atenți la ce ne rugăm? Ca să fie primită de Dumnezeu rugăciunea noastră, deci, noi trebuie s-o rostim cu inimă curată, cu credință (stăruință) și cu smerenie, cerând ca Dumnezeu să plinească voia Sa în viața noastră.” Deseori l-am găsit în chilie pe Părintele Sofian citind Psaltirea sau Ceasurile. Alteori, cu metaniile în mâna stângă rostea rugăciunea lui Iisus, stând în fotoliu, aplecat puțin în față, ca și cum ar spovedi pe cineva. Ne învăța pe toți să rostim „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, sau „Doamne, luminează-mă, întărește-mă, păzește-mă!”, sau „Maica Domnului, ajută-mă, luminează-mă, scapă-mă!” cât de des putem (fie în vremuri de ispită, fie în reprize de câte 15 minute), ca variante (alternative) ale rugăciunii inimii. Ne îndemna să ne rugăm și după carte, recomandându-ne ca rugăciunile lungi (acatiste, paraclise) să le spunem șoptit și lin, ca unui prieten ce stă în fața noastră. Avva Sofian spunea că prin rugăciunea neîncetată dobândim pe Duhul Sfânt în noi, iar Duhul Sfânt din noi ne înfiază Tatălui Ceresc și ne dă puterea de a face fapte bune semenilor noștri.
Având această experiență vie prin rugăciune a lui Dumnezeu, Părintele Sofian vorbea despre El cu sfială, cu acea temere sfântă de a nu greși cu ceva. Era foarte fidel Sfinților Părinți și ne sfătuia pe toți să citim cărțile lor teologice, în principal Patericul și Filocalia. Mărturisirea despre Dumnezeu a Părintelui Sofian avea nu numai claritatea formulărilor dogmatice patristice, ci și fermitatea confirmărilor lui lăuntrice primite prin Duhul Sfânt. Nu simțeai în glasul lui „patinările” și scolastica rece a intelectualului ce încă mai face jonglerii conceptuale, ci înțelegeai că trăirea lui mistică se ridicase la nivelul descoperirilor Duhului Sfânt din formulele dogmatice ale Sfinților Părinți. De aceea Părintele Sofian nu prea agrea discursurile adogmatice ale neortodocșilor, considerând că ei sunt neserioși față de Domnul Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața noastră. Adesea ne recomanda să căutăm la Părintele Dumitru Stăniloae răspunsuri la nedumeririle noastre față de „modernismele” teologice apărute în ultima vreme…
De ce nu se mai nasc oameni de statura duhovnicească a acestui mare ­Avvă? De ce este nevoie pentru ca un monah să ajungă la înălțimea spirituală a Părintelui Sofian? Trebuie să te naşti pentru aşa ceva, sau toate virtuţile se primesc ca daruri?
E greu de spus. Poate că se nasc și trăiesc discret, dar nu știm noi. Însuși Dumnezeu a ascuns faptul că mai are 7.000 de credincioși fideli chiar și față de Sfântul Ilie… Oricine urmează pașii Părintelui Sofian are șanse să sporească precum el, deși are alți talanți de înmulțit. Totuși, trebuie subliniat faptul că Părintele Sofian a împlinit cele trei voturi monahale (ascultare, sărăcie, feciorie) într-o anumită ambianță istorică, social-culturală și duhovnicească unică, irepetabilă. S-a născut într-o familie creștină, din oameni credincioși și cuminți, moștenind de la ei o anumită blândețe și evlavie. Apoi a întâlnit anumiți Părinți duhovnicești, a învățat de la ei, a crescut și s-a nevoit împreună cu ei și cu alții ca el. Nu a apărut pe un culoar gol, ci și-a împletit viața cu alți oameni care doreau și ei să înainteze pe calea virtuții, a trecut prin anumite încercări, unele foarte grele, iar aceste întâmplări ale vieții l-au format și l-au pregătit pentru darurile duhovnicești pe care le-a primit progresiv de la Dumnezeu, în timp. De fapt, Părintele Sofian spunea că „încercările vieții sunt examenele credinței noastre în Dumnezeu și, dacă le trecem cu bine, atunci avansăm în viața duhovnicească, iar dacă nu le trecem, atunci repetăm anul”, arătând că din naștere fiecare primește anumiți talanți, dar de noi depinde să-i lucrăm. Unii au primit talanți mai puțini la naștere, dar prin disciplină și muncă îi fac roditori mai mult decât alții care, deși au primit mulți talanți la naștere, nu au lucrat ca să-i înmulțească. Deci, mai degrabă virtuțile sunt deprinderi exersate cu răbdare și stăruință în timp, susținute și sporite de harul lui Dumnezeu, decât simple daruri naturale (genetice).
În închisoare a descoperit deplina libertate

Aş vrea să vorbiţi despre vocația martirică a Părintelui Sofian. Această vocaţie nu a constat doar în nevoinţa lui călugărească, ci şi în anii de temniţă pe care i-a îndurat. V-a povestit vreodată amintiri din închisoare, lucruri care i s-au întâmplat în acele condiţii extreme? Știu că Părintele era un om foarte discret.
– Da, într-adevăr, Părintele Sofian a evitat să vorbească despre chinurile și greutățile îndurate pe perioada detenției și a per­secuției comuniste de după aceea. Am observat, însă, o anume detașare față de prigonitorii săi, deși sunt convins că a suportat multe umilințe de la acei „caralii” inculți și răi, pentru care s-a rugat spre îndreptarea lor. Ne-a spus odată că unul dintre gardienii care-l păzeau l-a căutat după 20 de ani și a cerut să i se spovedească, iar Părintele l-a primit și i-a acordat iertarea mult dorită.
„Comunismul a căutat prin toate mijlocele de propagandă să-L îndepărteze pe Dumnezeu din conștiința oamenilor (și tineri, și bătrâni), iar minciuna a fost la mare înălțime în perioada comunistă, ea venind de la tatăl minciunii – diavolul. Bolșevicii au căutat să distrugă din viața noastră tot ce era tradiție sfântă, tot ce amintea de Hristos în folclor, în cultura și-n arta românească. Această amprentă creștină voiau s-o scoată ei de peste tot; adică să rămână sufletul gol și-n el să imprime minciuna și otrava ateistă”, afirma Părintele Sofian și ne mărturisea că-n vremea detenției, când zidurile celulei îi făceau pe deținuți să privească mai mult în sus spre Dumnezeu, el a putut să se roage cu mai mare detașare față de lucrurile pământești. El a reușit să fructifice (în a le găsi un sens pozitiv) constrângerile fizice la care erau supuși cei închiși politic și religios, deși nu mici le erau suferințele în acea perioadă, mai ales când vedeau cum alți frați creștini ortodocși erau torturați mai rău ca ei și uciși cu bestialitate.
Răbdarea în tăcere și rugăciune a acestor suferințe în temnițele și lagărele de muncă unde „alții l-au încins și l-au dus fără să vrea” a reprezentat încă o formă de mărturisire statornică a credinței Părintelui Sofian în Dumnezeul cel Viu chiar în fața unor torționari foarte violenți, nu numai în fața colegilor de celulă. Alături de ceilalți mărturisitori ortodocși chinuiți pentru „delictul de opinie” neconformă cu ateismul comunist, Părintele Sofian s-a făcut „priveliște Îngerilor și Sfinților” și, cred eu, Mântuitorul Hristos Însuși l-a întărit precum pe Mucenicii de demult, mărturisindu-l și înaintea Tatălui din Ceruri.
Noi sperăm, clerici și mireni, ca numele Părintelui Sofian, scris în Cartea Vieții de Domnul nostru Iisus Hristos pe Care L-a slujit și L-a mărturisit în toată viața lui pământească, să strălucească și mai puternic în inimile noastre și în cartea (Sinaxarul) Bisericii, împreună cu alți Părinți și cărturari mărturisitori ai Rugului Aprins. De aceea, să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru darul Lui făcut neamului nostru românesc și Bisericii Ortodoxe strămoșești, căci acum, mai mult ca acum 15 ani, Părintele Sofian se roagă Domnului pentru noi toți.

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii – curati, străvezii, luminosi… Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.
Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: „În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată”. Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat…

Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace – mai mult decât opace – care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi „normali” înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.
• Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.

Da… Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi”. Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.

În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.
În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând… Nu trebuie să asteptăm.

Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.

Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.
Noi nu întrebăm la spovedanie: „Ce ai făcut?”, pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: „Iată, părinte, asta si asta am făcut!” Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.
Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iisus stie tot ce este în om”. Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.
Mântuitorul spune asa: „Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu”. Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.
Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.

Unii vin la noi si spun: „Părinte, eu nu am păcate!” Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Nu este om fără greseală pe pământ”. Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.
• Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?

Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.
Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: „Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile”. Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.
Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.
Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

 Sursa

 

Omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii.

Pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, că pe toţi să-i dobândesc“. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor. Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns, o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi“.
Un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în Dumnezeu, atât de prezent în inima şi în conştiinţa noastră. Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat şi dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată şi ne ajută. În această lume foarte variată, foarte pestriţă, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viaţa lor. De alţii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Nu putem şti însă dacă ni se dă această şansă, acest gând… Nu trebuie să aşteptăm.
Fiecare are relaţia lui cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Şi dacă ajungem să înţelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuţi, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viaţă, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.
Parintele Sofian Boghiu
Extras din ”Canon de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru pruncii avortati”, Ed. Bizantină