Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvînt la Duminica tuturor Sfinţilor (Duminica I după Rusalii)

Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia”

N-au trecut şapte zile de cînd am prăznuit sfinţita sărbătoare a Rusaliilor si iarăşi a venit la noi cor de mucenici, dar, mai bine spus tabără şi oaste de mucenici aşezată în ordine de bătaie, întru nimic mai mică decît tabăra îngerilor pe care a văzut-o patriarhul Iacov, ci deopotrivă egală cu ea.
In adevăr mucenicii şi îngerii se deosebesc unii de alţii numai prin nume, dar sînt uniţi prin fapte; îngerii locuiesc cerul, dar şi mucenicii; neîmbătrîniţi si nemuritori sînt îngerii, dar şi pe aceasta o vor dobîndi-o şi mucenicii. Poate îmi vei spune: îngerii au avut, parte de o fire netrupească! Şi ce-i cu asta?
Chiar dacă mucenicii sînt îmbrăcaţi în trup, totuşi acesta-i nemuritor; dar, mai vîrtos, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte trupurile lor mai bine decît nemurirea.
Nu este atît de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cît sînt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea ranelor. Astfel pentru că au murit, pentru aceasta au luat mai mult; au luat premii chiar mai înainte de nemurire, fiind încununaţi prin moarte.
„Micsoratu-l-ai cu putin decat ingerii cu slava si cu cinste l-ai incununat” spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar după ce a venit Hristos, după ce a osîndit moartea prin moarte, a restituit acest „puţin”. Eu, însă, nu afirm aceasta pe temeiul celor de mai sus, ci afirm că chiar acest defect al morţii a ajuns un avantaj, căci dacă n-ar fi fost muritori, n-ar fi ajuns mucenici.
Prin urmare, dacă n-ar fi fost moarte n-ar fi, fost coroană; dacă n-ar fi fost moarte, n-ar fi fost mucenicie; dacă n-ar fi fost moarte , Pavel n-ar fi putut sa zică: „în fiecare zi mor; mărturie de asta îmi este lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus”.
Dacă n-ar fi fost moarte şi stricăciune, n-ar fi putut Pavel să zică.: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Hristos”.
Sa nu ne întristăm deci, că am fost făcuţi muritori, ci să mulţumim că prin moarte ne-a fost deschis stadiul muceniciei, prin stricăciune am primit pricina premiilor, prin ele avem prilejul luptelor.
Vezi înţelepciunea lui Dumnezeu! Cel mai mare dintre rele, începutul nenorocirii noastre, intro-dus de diavol, adică moartea, pe aceasta a schimbat-o spre cinstea si slava noastră, ducînd prin ea pe atleţii evlaviei spre premiile muceniciei.
Ce dar? Vom mulţumi diavolului pentru moarte? Să nu fie! căci această faptă de ispravă nu este consecinţa intenţiei diavolului, ci este harisma înţelepciunii lui Dumnezeu. Diavolul a introdus moartea ca să piardă şi să curme orice nădejde de mîntuire prin aducerea ei pe pămînt. Hristos, însă, luînd-o a schimbat -o şi prin ea ne-a urcat iarăşi la cer.
Nimeni să nu ne osîndească dacă am numit ceata mucenicilor cor si oaste aşezată în ordine de bătaie, două numiri contrare, date unuia şi aceluiasi lucru, căci corul şi oastea sînt noţiuni contrare, dar aici amîndoi s-au unit.
Mucenicii, ca nişte cîntăreţi, mergeau cu plăcere spre chinuri, şi ca nişte luptători, au arătat toată vitejia şi răbdarea şi au învins pe duşmani. Dacă te vei uita, la natura celor făcute, atunci cele să-vîrşite sînt luptă şi războiu; dar dacă vei cerceta starea sufletească a celor ce s-au săvîrşit, atunci cele săvîrşite sînt coruri, banchete, prăznuiri şi cea mai mare plăcere.
Vrei să afli că faptele mucenicilor sînt mai înfricoşătoare decît războiul?
Ce este oare înfricoşător în războiu? Ostile stau aşezate fată-n faţă, cu armele strălucitoare, luminînd pămîntul; dau drumul la nori de săgeţi, care acopăr de pretutindenea cu mulţimea lor văzduhul; rîuri de sînge curg pe pămînt şi peste tot cadavre de soldaţi căzuţi la pămînt unii peste alţii ca spicele în timpul secerişului.
Haide dar să te duc de aici la lupta mucenicilor! Şi aici două oştiri stau faţă -n faţă: una a mucenicilor, alta a tiranilor.
Tiranii sunt inarmaţi, iar mucenicii se luptă cu trupul gol; victoria este insa a celor goi, nu a celor înarmaţi.
Cine oare nu s-ar minuna de faptul că cel biciuit biruieste pe cel ce biciuieşte, cal legat pe cel deslegat, cel dat pradă flăcărilor pe cel ce aruncă în foc, cel ucis pe cel ce ucide?
Ai văzut că luptele mucenicilor sînt mai înfricoşătoare decît luptele ostaşilor ? Acestea deşi înfricoşătoare, totuşi se săvîrşesc în chip firesc; acelea, însă, covîrşesc întreaga fire şi întreaga ordine a lucrurilor, ca să cunoşti că faptele de vrednicie săvîrşite sînt opera harului lui Dumnezeu.
Totuşi cît este de neegală această luptă! Cît de mult nesocotesc aceste lupte legile militare! In lupte, amîndouă oştirile sînt înarmate; aici, însă, nu-i aşa, ci una este neînarmată, iar cealaltă înarmată.
Şi iarăşi, în lupte, amîndouă ostile pot să ridice manile una contra alteea, dar aici una are manile legate, iar cealaltă loveşte cu toată libertatea si puterea; şi după cum într-o stăpînire tiranică judecătorii îşi păstrează dreptul de a face rău, iar drepţilor mucenici le dă să sufere în chip rău, tot astfel lovesc şi pe sfinţi; dar nici aşa nu-i birue, ci fiind biruiţi, după această luptă neegală, pleacă.
Şi se întîmplă acelas lucru ca şi cu un luptător căruia i s-ar porunci să lupte cu trupul gol, după ce i se rupe lancea, şi i se pune jos pavăza; dar el, cu toate că este lovit şi bătut, cu toate că primeşte de pretutindenea nenumărate răni, totuşi ar ridica trofeul.
Şi mucenicii în acelaş chip biruiau, deşi erau aduşi goi, cu manile legate la spate şi erau de pretutindenea bătuţi şi strujiţi.
Cei cari au primit rănile, aceia au înălţat trofeul, contra diavolului! Şi după cum oţelul lovit nu cedează, nici nu se moaie, ci ferul care bate se strică, tot astfel şi sufletul sfinţilor, cu toate că primeau atît de multe chinuri, nu sufereau nimic cumplit, ci se sfărîma puterea celor cari loveau şi îi alunga din lupte pe chinuitori în chip ruşinos şi batjocoritor, după multe şi nesuferite răni.
Ii legau pe mucenici la butuc, le găureau coastele, făceau brazde adînci în trupurile lor, ca şi cum ar fi arat un ogor şi n-ar fi spintecat trupuri.
Puteai să vezi coapse desfăcute, coaste deschise, piepturi sfîşiate. Dar cu toate acestea acele fiare mîncătoare de sînge, în nebunia lor, nu se opreau aici, ci coborîndu-i de pe butuc, îi întindeau pe grătare de fier, sub care erau cărbuni aprinşi. Şi puteai să vezi acum iarăşi privelişti mai cumplite decît cele dintîi; două feluri de picături curgeau din trupurile lor: unele de sînge, ce curgea, iar altele de cărnuri topite.
Sfinţii, însă, stînd pe cărbuni, ca pe trandafiri, priveau cu plăcere la cele întîmplate.
Tu dar, cînd auzi de grătar de fier, adu-ţi aminte de scara aceea spirituală întinsă de la pămînt la cer, pe care a văzut-o patriarhul Iacov. Pe aceea se coborau îngerii, pe aceasta se urcă ucenicii; pe amîndouă, însă, Domnul se sprijinea.
Sfinţii aceştia n-ar fi suportat durerile, dacă n-ar fi fost rezemaţi de ea. Este clar orişicui că pe aceea se suie şi se pogoară îngeri, iar pe aceasta urcă şi mucenici. Cum aşa? Aceia se trimit ca să servească celor ce aveau să moştenească mîntuirea, iar aceştia, ca nişte atleţi încununaţi si izbăviţi de lupte, plecau către conducătorul luptelor.
Să nu ascultăm cu indiferenţă cele spuse cînd auzim că au fost puse sub trupurile strujite ale mucenicilor cărbuni aprinşi, ci să ne gîndim ce simţim cînd ne cuprinde vreo fierbinţeală.
Atunci socotim că viaţa este cu neputinţă de trăit, ne supărăm, sîntem nemulţumiţi, ne necăjim ca nişte copii mici, socotind că acea fierbinţeală, cu nimic nu este mai mică decît gheena.
Mucenicii, însă, nu erau cuprinşi numai de fierbinţeală, ci îi înconjurau din toate părţile flăcările, scîntei săreau pe răni şi muşcau din ele mai cu cruzime decît o fiară sălbatecă; cu toate acestea ei, ca nişte oameni de otel, cari văd petrecîndu-se acestea în corpuri străine, stăruiau în cuvintele mărturisirii lor, cu bărbăţie si cu curajul cuvenit lor, rămîneau neschimbători prin toate încercările, şi arătau cu strălucire bărbăţia lor şi harul lui Dumnezeu.
Aţi văzut de multe ori la răsărit, cînd soarele răsare si sloboade raze la fel cu sofranul?
Tot aşa erau şi corpurile sfinţilor ca nişte raze la fel cu sofranul. Şiroaie de sînge curgeau din toate părţile corpurilor lor si luminau trupurile lor mai mult decît luminează soarele cerul, îngerii, cînd vedeau acest sînge, se bucurau, demonii se înfricoşau si însuşi diavolul se cutremura.
Ceea ce se vedea nu era numai sînge, ci sînge mîntuitor, sînge sfînt, sînge vrednic de ceruri, sînge care udă necontenit plantele cele bune ale Bisericii. Diavolul a văzut sîngele şi s-a înfricoşat, căci şi-a amintit de celălalt sînge al Stăpînului.
Din pricina sîngelui Domnului a curs si sîngele mucenicilor. Căci din momentul în care coasta Stăpînului s-a împuns, vezi nenumărate coaste împunse.
Cine voind oare să se facă părtaş patimilor Stăpînului şi să se asemene morţii lui Hristos nu şi-ar fi lepădat cu multă plăcere hainele ca să intre în aceste lupte?
Răsplătirea este îndestulătoare, cinstea este cu mult mai mare decît durerile, ia,r răsplata covîrşeşte luptele chiar înainte de a intra în împărăţia cerurilor. Aşa dar să nu ne înfricoşăm cînd auzim că cutare a suferit mucenicia, ci să ne înfricoşăm cînd auzim că cutare s-a moleşit si a pierdut astfel de premii ce-i stăteau înainte.
Iar dacă vrei să auzi şi pe acelea primite de mucenici după aceste lupte, apoi trebue să ştii ca nici un cuvînt nu poate să le înfăţişeze.
Apostolul spune că „nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu celor cari Il iubesc pe El”.
Nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult pe Hristos ca mucenicii.
Totuşi nu vom tăcea prin faptul că măreţia bunătăţilor gătite mucenicilor covîrşeşte cuvîntul si mintea, ci vom încerca să vă arătăm, destul de slab, atît cît este cu putinţă nouă să spunem, iar vouă să auziţi, fericirea care i-a primit acolo.
Am spus: destul de slab, deoarece numai aceia cari s-au bucurat de această încercare o vor cunoaşte lămurit. Mucenicii sufăr într-o clipeală de timp aceste dureri cumplite şi nesuferite; dar după izbăvirea de aici se urcă la ceruri, mergînd înaintea lor îngerii, iar arhanghelii făcîndu-le suită, îngerii şi arhanghelii nu se ruşinează de ei, ci ar prefera să facă totul, pentru ei, pentru că şi aceia au preferat să sufere toate pentru Stăpînul lor Hristos.
Cînd mucenicii se urcă la cer, toate acele sfinte puteri aleargă împreună cu ei. Dacă atunci cînd soseşte în oraş atleţi străini, tot poporul se revarsă de pretutindeni şi inconjurîndu-i examinează cu atenţie vigoarea mădularelor lor, cu cît mai mult, cînd urcă la ceruri atleţii evlaviei, vor alerga împreună îngerii şi se vor revărsa de pretutindenea toate puterile cele de sus ca să le examineze cu atenţie rănile lor.
Şi-i primesc şi-i îmbrăţişează pe toţi cu multă bucurie, ca pe nişte viteji, cari se întorc din război si din luptă cu multe trofee şi victorii. După aceea îi duc cu mult alai la Impăratul cerurilor, la scaunul acela plin de multă slavă, unde sînt Heruvimii si Serafimii.
După ce ajung acolo şi după ce se închină, Celui care stă pe scaun, se bucură de mai multă primire decît de la îngeri si de la arhangheli. Domnul nu-i primeşte ca pe robi (deşi si aceasta este cea mai mare cinste şi nu se poate găsi alta asemenea ei), ci ca pe prieteni ai Lui. Căci zice Domnul: „Voi sînteţi prietenii mei!”

Şi pe bună dreptate, căci El iarăşi spune: „Mai mare decît aceasta nimeni nu are cineva decat să-şi pună sufletul lui pentru prietenii lui”.

Aşa dar de vreme ce mucenicii au arătat cea mai mare dragoste, Domnul îi primeşte, iar ei se bucură de slava de acolo, se unesc cu corurile şi iau parte la cîntările cele de taină. Căci dacă atunci cînd erau în trupuri luau parte la acel cor în timpul împărtăşirii tainelor, cîntînd împreună cu Heruvimii cîntarea cea întreit sfînta, după cum voi cei iniţiaţi ştiţi, cu atît mai mult acum participă la acele strigăte de bucurie, după ce au primit cu multă încredere pe împreună corişti.

Nu vă înfricoşaţi oare de mucenicie înainte de a auzi acestea?
Nu doriţi oare acum mucenicia?
Nu vă pare rău oare că acum nu mai este timp de mucenicie?
Cu toate acestea să ne exercităm ca în timp de mucenicie.
Ei au dispretuit viata; tu dispretuieste desfatarea.
Ei au aruncat in foc trupurile; tu arunca banii in mainile săracilor.
Ei au calcat peste carbuni; tu stinge flacara poftei.
Impovărătoare sant acestea, dar şi folositoare.

Nu te uita la greutăţile de acum, ci la bunătăţile viitoare; nu te uita la greutăţile ce-ti stau în faţă, ci la bunătăţile nădăjduite; nu la patimi, ci la premii; nu la nevoinţe, ci la coroane; nu la sudori, ci la răsplătiri ; nu la suferinţe, ci la răsplăţi; nu la focul care arde, ci la împărăţia care stă înainte; nu la muncitorii cari stau împrejur, ci la Hristos care încununează.
Cea mai bună metodă şi cea mai uşoară cale către virtute este a nu te uita numai la ostenele, ci si la premiile unite cu ostenele: nu te uita la ele în chip separat.
Aşa dar cînd vei voi să dai milostenie, nu te uita la cheltuiala banilor, ci la strîngerea dreptăţii.

„A risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămîne in veacul veacului”.

Nu te uita la bogăţia care se deşartă, ci uită-te la vistieria care creşte.
Dacă vei posti, nu te gîndi la traiul rău care vine din post, ci la odihna care răsare din traiul cel rău.
Dacă vei priveghea rugîndu-te, nu te uita la oboseala care vine din priveghere, ci gînde-şte-te la încrederea, care răsare din rugăciune.
Tot astfel fac şi soldaţii; nu se uită la rane, ci la răsplăţi; nu la junghieri, ci la victorii; nu la morţii cari cad, ei la vitejii încununaţi.
Tot astfel si cîrmacii corăbiilor văd înaintea valurilor porturile, înaintea naufragiilor afacerile ce le fac pe mare, înaintea greutăţilor de pe mare bunătăţile ce le au după ce traversează marea.
Aşa fă şi tu; gîndeşte-te ce lucru bun este ca în adîncul nopţii, cînd toţi oamenii, fiarele şi dobitoacele dorm, cînd totul este cuprins de o linişte adîncă, atunci numai tu să fii treaz si să stai de vorbă cu încredere cu Stăpînul de obşte al tuturora!

Imi vei spune poate: Dar somnul este dulce!
Nimic însă nu-i mai dulce decît rugăciunea!

Dacă vei vorbi cu el în deosebi vei putea săvîrşi multe, căci nimeni nu te supără, nimeni nu te îndepărtează de rugăciune ; şi timpul îţi este într-ajutor ca să dobîndeşti ceea ce vrei.
Cînd eşti culcat pe aşternut moale şi te leneveşti să te scoli şi te întorci pe partea cealaltă, gîndeşte-te la mucenicii de azi cari au stat pe grătar de fier? N-aveau aşezat sub ei aşternut, ci dedesubtul lor erau aşternuţi cărbuni aprinşi!
Aici voesc să termin cuvîntul pentru ca să plecaţi de aici avînd proaspătă şi înfloritoare amintirea grătarului si să vă aduceţi aminte de el ziua şi noapte. Dacă am avea în minte pururea grătarul acela, chiar dacă ne-ar ţinea nenumărate legături, vom putea pe toate cu uşurinţă să le rupem şi să ne sculăm la rugăciune.
Să zugrăvim dar pe latul inimii noastre nu numai acel grătar, ci şi pe celelalte munci ale mucenicilor. Si după cum cei cari înfrumuseţează casele lor, le împodobesc peste tot cu zugrăveli înflorite, tot astfel şi noi pe pereţii mintii noastre să zugrăvim muncile mucenicilor.
Zugrăveala caselor este nefolositoare, dar aceasta are cîştig; n-are nevoie de bani, nici de cheltuială, nici de vreun meşteşug, ci în locul tuturor este destul să se folosească de rîvnă si de o gîndire vitează şi trează şi prin ele, ca, prin cea mai îndemînatecă mînă, să zugrăvească muncile lor.
Să zugrăvim aşa dar în suflet pe cei cari au fost aşezaţi pe tigăi de fript, pe cei cari au fost întinşi pe cărbuni aprinşi, pe cei aruncaţi în căldări de fiert, pe cei înecaţi în mare, pe cei strujiţi, pe cei întinşi pe roată, pe cei aruncaţi în prăpastie, pe cei cari s-au luptat cu fiarele sălbatice, pe cei duşi în rîpi adînci şi în sfîrşit pe cei cari şi-au sfîrşit viata aşa cum fiecare a avut parte, ca prin varietatea acestei picturi, făcîndu-ne strălucitoare casa noastră, să o facem locaş potrivit Impăratului cerurilor.
Dacă Domnul va vedea astfel de picturi în mintea noastră, va veni împreună cu Tatăl şi-şi va face locuinţă în noi împreună cu Duhul Sfînt.
Mintea noastră va fi atunci casă împărătească şi nici un gînd ne la locul lui nu va putea să intre în ea, de vreme ce amintirea mucenicilor se află în noi pururea ca o pictură înflorită, slobozind multă strălucire, iar Dumnezeu, Impăratul tuturora, trăind pururea în noi. Astfel dar primind pe Hristos încă de pe pămînt, vom putea, după plecarea de aici, sa fim primiţi în corturile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobîndim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care Tatălui slava împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor, Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

logos.md

Invidia, diavolul și omul

Mă mir de pizma diavolului, pentru că nu putea acest demon viclean să vadă purtare îngerească în trupul omului.

Cum el însuşi, în clipa în care s-a mândrit, a fost izgonit din cinstea ce-i fusese dată, aşa ar dori să vă facă şi vouă. Prin călcarea poruncii a vrut să vă ducă la pedeapsa morţii şi să-şi aline pizma, precum a spus iarăşi înţeleptul: „Iar prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2,24).
Diavolul, fiind îmboldit de ură şi de ciudă şi nerăbdând nenumăratele binefaceri ce i-au fost date omului încă de la facerea sa, orbit de ciudă s-a repezit la înşelăciunea cea aducătoare de moarte.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, texte patristice culese și traduse în neogreacă de Ierom. Benedict Aghioritul, trad. din neogreacă de Zenaida Anamaria Luca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, pag. 8

Sa urmam lui Hristos

Acestuia urmează şi tu! Şi chiar dacă soţia ta a săvârşit păcate nenumărate, în dauna ta, pe toate să le treci cu vederea şi să le ierţi. Şi daca-ţi iei femeie arţăgoasă, s-o schimbi prin bunătate şi blândeţe, precum Şi Hristos Biserica. Pentru că nu doar întinarea ei a curaţit-o, ci şi bătrâneţile ei le-a şters, dezbrăcându-l pe omui cel vechi, care era înconjurat de păcate. Şi din nou, înţelegând aceasta, Pavel a spus: „Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel” (Efeseni 5,27). Adică n-a făcut-o doar bună, ci şi tânără, nu însă la trup, ci în toată starea ei sufletească.
Şi nu doar acest lucru este minunat, că a luat-o urâtă şi diformă, şi de ruşine, şi îmbătrânită, şi nu s-a scârbit de urâţenia ei, ci şi la moarte S-a dat pe Sine, şi a preschimbat-o într-o frumuseţe nemaiîntâlnită. Dar şi după toate acestea, deşi o vede de multe ori că se întinează şi se murdăreşte, n-o desparte, nici n-o rupe de Sine, ci stăruie s-o îngrijească şi s-o îndrepte. Pentru că, spune-mi, câţi au păcătuit după credinţa lor în Acesta? Insă n-a simţit nicio scârbă pentru ei! De pildă, cel care a săvârşit desfrânare în Corint era mădularul Bisericii! Insă n-a tăiat mădularul, ci l-a îndreptat. Biserica galatenilor în întregime l-a abandonat şi a trecut la iudaism, însă nici pe aceasta n-a alungat-o, şi după ce a vindecat-o prin Pavel, a readus-o la înrudirea de dinainte.
Adică, la fel ca în cazul trupurilor, dacă se întâmplă vreo boală, nu tăiem mădularul bolnav, ci îndepărtăm boala, la fel să facem şi referitor la femeie. Dacă se întâmplă să aibă vreo răutate, să n-o alungi, ci încearcă să pierzi răutatea ei.
Desigur, dacă putem să îndreptăm o femeie, căci de multe ori nu putem să vindecăm un mădular anchilozat, dar deşi ştim că beteşugul este de nevindecat, nici aşa nu-l tăiem.
Deci cum nu este lipsit de raţiune să arătăm atâta grijă acolo unde îndreptarea este neputincioasă şi nu există niciun câştig, în timp ce acolo unde nădejdile sunt bune şi schimbarea mare, să împiedicăm vindecarea? Pentru că cele care sunt invalide din fire este cu neputinţă să le îndreptăm din nou, în timp ce pornirile rele putem să le prefacem.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur, vol III; Editura Egumenita

Sf. Ioan Gura de Aur: Cuvânt la Duminica Slăbănogului

Sf. Ioan Gura de AurCuvânt la Duminica Slăbănogului

Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare. Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea. Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13). Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea. Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm. De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cat prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele. Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ti fie ceva mai rău”prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul.Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”. Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”. Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: <<Să nu mai păcătuieşti>>“.

duminica-slabanogului-vitezda-2-foarte-frumoasa.jpg

Cuvant despre citirea dumnezeiestilor Scripturi

Zis-a Domnul: „Tot carturarul, care invata despre Imparatia Cerului, asemenea este ca un om gospodar, care scoate din camara sa lucruri noi si vechi”. Pentru ca numai acela este un adevarat carturar, cel care citeste dumnezeiestile Scripturi, cu osteneala si cu osardie, cel care, din aceste Scripluri, isi face comoara, adica intelegerea legilor celei vechi si, a celei noi, si, la vreme de trebuinta, scoate invatatura din ele. Iar cei care n-au ravna pentru invatatura Scripturii, aceia nu sunt gospodari, neavand, nici ei insisi, si nedand nici altora numic, murind de foamea neintelegerii. Pentru ca, precum pamantul, fara ploaie, chiar de ar arunca cineva samanta in el, nu poate sa rodeasca, asa si sufletul, de nu se va adapa cu Scripturile, nu va putea sa dea roade bune. Deci, mare rautate este sa nu intelegi Scripturile si sa umbli, ca un animal necuvantator, putand ajunge la multe rataciri. Caci viata, in necunoastere, este o viata plina de lenevire si orbire sufleteasca. Si, precum cel lipsit de lumina nu umbla drept, asa si cel ce nu citeste dumnezeiestile Scripturi, in multe rataciri se impiedica. Pentru aceasta, ne invata Apostolul, zicand: „Luati aminte la citire, la invatatura si la mangaiere”. Deci, fratilor, sa nu ne lenevim, ci sa citim Sfintele Scripturi si sa invatati si pe altii, ca indoita plata sa luati de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Nu renunța la naturalețea ta unică, ești frumoasă exact așa cum ești

Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei.

Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”(Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat.

De aceea, este bine să renunţi cu totul la „înfrumuseţare”. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 372)

Darul suprem, iubirea este sensul vieții

Iubirea este rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunătăţilor. Pentru că, într-adevăr, ca rădăcină face să răsară nenumărate mlădiţe ale virtuţii, ca izvor scoate multă apă şi ca o mamă strânge în braţele ei pe cei care aleargă la ea. Acest lucru cunoscându-l şi fericitul Pavel, a numit iubirea rod al Sfântului Duh.
Să-l ascultăm pe Pavel, care zice: „Roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5, 22). Era atent la exactitatea cuvintelor şi la ordinea învăţăturilor. Punea prima iubirea, şi apoi le amintea pe celelalte. Planta mai întâi pomul, şi apoi arăta spre roadă. Punea mai întâi temelia, şi apoi adăuga construcţia. A început de la izvor, şi mai apoi a ajuns la râuri (din Omilia a doua la Pogorârea Sfântului Duh).
Cât de mult se înmulţeşte iubirea! De aceea este atât de minunată, fiindcă se dăruieşte unuia ca şi când s-ar dărui la mii. De ce nu dobândim această putere şi nu ne punem în siguranţă propria per­soană? Iubirea este mai presus decât oricare altă putere şi bogăţie, este mai importantă şi decât domnia, şi chiar decât lumina; acesta este motivul iubirii. Până când vom restrânge iubirea la unul sau la doi? (din Omilia a 78-a la Evanghelia după Ioan).
Iubirea este însuşirea comună a oamenilor lui Dumnezeu (din Omilia a treia la Apostolul Pavel).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese, volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 31-32)