Sfantul Luca al Crimeei: PILDA SEMANATORULUI

*******           ***        *******

Sfantul Luca al Crimeei: PILDA SEMANATORULUI

“(…) Iată, şi eu am ieşit să semăn cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre fiindcă şi voi sunteţi ogor al lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, iar pe mine m-a trimis Dumnezeu lucrător în ogorul Lui. Dar eu sunt un semănător sărac şi necăjit! „De ce eşti sărac şi necăjit?” – veţi întreba voi. Oare nu este sărac şi necăjit agricultorul care are doar opt desetine de pământ? Oare nu pot să raportez şi la mine cuvintele lui Dumnezeu spuse Prorocului Isaia, când l-a trimis să propovăduiască:

Şi El a zis:
Du-te şi spune poporului acestuia: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia, şi cu urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, ca Eu să-i vindec (Isaia 6, 9-10)?
Zeci de mii de credincioşi ortodocşi, care locuiesc în ţinutul Tambovului mi-au fost rânduiţi să-i duc la Hristos, dar s-a înăsprit inima poporului aces­tuia şi îşi întorc urechile de la poruncile lui Hristos, şi ochii şi i-au închis ca să nu vadă sfinţenia şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă, ca Domnul să-i vindece pe dânşii.
Şi doar voi, apropiaţii mei, iubiţii mei, mică turmă a lui Hristos, vă deschideţi inimile voastre spre primirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar printre voi sunt unii la care se referă cuvântul lui Dumnezeu adresat Sfântului Proroc Iezechiel:
Iar despre tine, fiul omului: fiii poporului tău vorbesc pe la ziduri şi pe la uşile caselor. Şi zice unul către altul şi frate către frate: mergeţi de vedeţi ce cuvânt a ieşit de la Domnul. Şi ei vin la tine ca la o adunare de petrecere şi se aşază poporul Meu înaintea ta şi ascultă cuvintele tale, dar nu le împlineşte; căci ei cu gura lor fac din aceasta o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor. Iată că tu eşti pen­tru ei un cântăreţ plăcut, cu glas frumos şi care cântă bine din instrumentul său; ei ascultă cuvintele tale, dar nimeni nu le împlineşte (Iezechiel 33, 30-32).
Oare nu este amărât şi necăjit agricultorul care seamănă sămânţa sa în pământ nearat? Dar şi eu mă aflu în aceeaşi situaţie, deoarece pentru mulţi ani a fost lepădat ogorul lui Dumnezeu şi puţini l-au prelucrat. Şi s-a întărit pământul inimilor omeneşti, si n-au crescut în el seminţele sfinte ale cuvântului lui Dumnezeu.
De ce mă plâng eu? De ce tulbur inimile voastre?
Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, ca-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu (Psalmul 41, 6).
Oare nu este puternic Domnul? Înmulţind va înmulţi păstorirea mea. Oa­re eu nu ştiu acele cuvinte minunate pe care le-a spus Apostolul Pavel despre cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu este viu si acţionează si este mai ascuţit decât orice sabie ascuţită; el pătrunde până la despărţitura dintre su­flet şi duh, dintre încheieturi şi creier. Eu ştiu aceasta, de aceea nu mă tulbur că mult timp a stat nearat ogorul lui Dumnezeu, că s-a întărit pământul inimilor omeneşti, şi cu curaj voi arunca seminţele cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în pământul nearat, fiindcă ştiu că cuvântul lui Dumnezeu este atât de puter­nic, încât singur ară pământul inimilor noastre.
***
Aşadar voi, cei tari în credinţă, şi voi, iarbă proaspătă a lui Dumnezeu, vlăstare tinere, ascultaţi:
Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.
Dacă seamănă ţăranul lângă un drum şi cad pe el seminţe, vor fi călcate în pi­cioare şi mâncate de păsările cerului. Despre un alt drum ne vorbeşte nouă Dom­nul Iisus Hristos: despre calea largă, care duce la pieire, pe care merg, împingându-se şi întrecându-se unul pe altul, majoritatea oamenilor – oameni însetaţi să-şi trăiască viaţa în deplină bunăstare, în îndestulare materială, însetaţi de bogăţie şi slavă, care dispreţuiesc poruncile lui Hristos, care vor să-şi construiască după mintea lor viaţa… Ei fug pe acest drum spinos, şi inimile le sunt ocupate nu cu cuvintele lui Dumnezeu, ci cu grijile pentru bunăstarea şi îndestularea lor…
Dar se întâmplă uneori ca şi de aceşti oameni să se atingă cuvântul lui Dum­nezeu – când din curiozitate intră în bisericile noastre sau, prin discuţiile cu cre­dincioşii pe care îi întâlnesc în cale, sunt semănate seminţele lui Hristos în ini­mile lor. Şi se tulbură inima acestor oameni ocupaţi cu goana după bunăstare, slavă şi bogăţie. Şi se opresc din fuga lor, cad pe gânduri dacă să meargă sau nu pe acest drum îngust, dacă să se gândească şi la sufletul lor, nu doar la bunăstarea trupului lor, a familiei lor, la prosperitatea lor. Dar pe acest drum îngust zboa­ră numeroase păsări nevăzute, duşmanii neamului omenesc, puterile întunecate ale iadului, în stăpânirea cărora se află aceşti oameni. Ei privesc cu atenţie ca ni­meni să nu împiedice faptele rele ale acelora. Şi cum vor vedea că omul s-a oprit şi a căzut pe gânduri, că se gândeşte la sufletul său, atunci ca nişte păsări răpitoa­re îl atacă si fură cuvântul lui Dumnezeu semănat în inima lui.
Iată ce înseamnă sămânţa căzută pe drum. Ea este călcată în picioare, mân­cată de păsările cerului.

                      ***
Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi au răsărit de îndată, pentru că n-aveau pământ adânc.
Cât de mulţi sunt printre oameni cei care pot fi asemănaţi cu acest loc pietros, acoperit cu un strat subţire de pământ! Cât de mulţi sunt oamenii cu intenţii bune, dar care n-au o profunzime a simţurilor şi a gândurilor, profunzimea inimii, care nu dispun de o comoară deosebită a sufletului! Ei sunt instabili, sunt pasionaţi când de una, când de alta, se apucă cu pasiune de fap­te bune, măreţe, se încredinţează slujirii ştiinţei, artei, filosofiei, dar în scurt timp renunţă la ele, fiindcă în locul unei pasiuni vine alta care îi cuprinde. Nu există rădăcini adânci pentru cuvintele dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele lor. Domnul a spus despre astfel de oameni că, atunci când le vine necazul sau ispitirea, când vine timpul să sufere pentru Hristos, uşor şi repede se leapădă de El. Cum se atinge de astfel de oameni mâna lui Dumnezeu care îi înţelepţeşte, care îi învaţă calea cea dreaptă şi dureroasă, atunci încep să cârtească, nevrând să suporte durerea, îl hulesc pe Dumnezeu şi pleacă de la El. Şi se sfârşeşte lu­crarea lui Dumnezeu, care numai ce începuse în inimile lor…
Foarte des se întâmplă cu asemenea oameni că imediat ce aud ironii la adresa credinţei lor, îndată şovăiala şi ruşinea falsă le stăpânesc inima, astu­pând seminţele credinţei lui Hristos.
Iată ce înseamnă cuvântul lui Hristos despre sămânţa căzută pe loc pietros.
***
Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit.
Deseori se întâmplă aceasta cu grăunţele de grâu, care cad în buruieni, în urzici, între spini. Aşa se întâmplă şi cu cei ale căror suflete şi inimi sunt ase­mănătoare unui câmp năpădit de ierburi rele şi de buruieni, urzică şi spini de tot felul. „Ce fel de buruieni şi spini?” – veţi întreba voi. Eu cred că este des­tul de clar. Buruienile şi ierburile rele – sunt acelea care nu dau seminţe bune. Sunt cele ce dau seminţe otrăvite, nefolositoare – seminţe cu care nu se hrăneşte nimeni. Sunt răutatea omului, tendinţa de a îndeplini poftele proprii, sunt patimile care distrug tot ce este bun în inimile noastre.
Cum poate să crească sămânţa lui Dumnezeu în mijlocul acestor buruieni? Se înţelege că va fi curând înăbuşit şi nu va aduce roadă.
***
Altele au căzut pe pământ bun. Şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.
Iată ce se întâmplă când seminţele de grâu cad în pământ bun, arat şi în­grăşat! Iată ce se va întâmpla când pământul va fi udat de ploi timpurii şi târ­zii, când seminţele vor fi încălzite de razele soarelui! Aşa trebuie să fie şi în ini­mile noastre. Trebuie ca ele să fie larg deschise şi să tresalte în faţa lui Dumne­zeu, trebuie ca voi să vă deschideţi ochii şi urechile duhovniceşti şi să primiţi cuvântul lui Dumnezeu, pe care noi, păstorii voştri, cu osârdie îl semănăm în inimile voastre.
Să plecaţi din biserică cu mare atenţie, păstrând acest cuvânt al lui Dum­nezeu, să-l duceţi acasă ca pe un potir de preţ, plin până la vârf, temându-vă să vărsaţi din el vreo picătură.
Trebuie cu inimă curată, neatinsă, să ducem acest har al lui Dumnezeu în casele voastre. Aceasta este posibil doar pentru cei care au inimile asemănă­toare pământului bun, arat şi îngrăşat. Ştiu că mulţi dintre voi au asemenea inimi bune şi curate. Dar nu numai de bunătatea pământului depinde încolţirea seminţelor. Trebuie să fie udate de ploile timpurii şi târzii. Trebuie să fie încălzite de soare si luminate de lumina lui.
Iată, de aceasta trebuie să avem grijă! Veţi întreba: „Dar cum să udăm se­minţele lui Dumnezeu?” Cu lacrimi. Cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele voastre udaţi-le. Luminaţi-le asemenea razelor soarelui, cu lumina dragostei. Incălziţi-le cu căldura faptelor bune, de milostenie şi de compătimire pentru apropiaţii voştri.
Şi vor creşte în inimile voastre seminţele semănate de mine, slujitorul nevrednic al lui Dumnezeu.
Şi când voi încheia munca mea, munca de semănător, când voi merge la odihna cea veşnică, atunci cu îndrăznire voi sta în faţa Scaunului Celui Preaînalt şi voi spune: Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu! Amin!
29 octombrie 1944
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Pilda datornicului nemilostiv – Predică la Duminica a XI-a după Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv – Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: „Plateste-mi ce esti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi – dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: „…si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere „si ne iarta”, legata de afir­matia noastra „precum si noi iertam”, nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: „Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: „iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine”. Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre „sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: „Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: „pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?” Si acela a raspuns: „cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos”.

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: „Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Duminica Fiului Risipitor – Nicolae Steinhardt

Duminica Fiului Risipitor – „E bine sa stim, deducand din parabola fiului risipitor, ca daca noi facem un pas catre El, El face o suta inspre noi. E oricand gata sa ne ierte, sa ne cada pe grumaz, sa dea uitarii ratacirile, neroziile si instrainarile noastre, sa Se bucure de intoarcerea pacatosului cu o bucurie nu mai putin simpla, sincera, naiva decat a pastorului care-si afla oaia pierduta ori a femeii care-si gaseste drahma razletita in casa.

Aceasta ne da curaj si nadejde! deoarece constatam ca Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strasnic, lin spirit dur si marunt, un aprig tinator de minte al raului. Intocmai ca tatal din parabola risipitorului, e la orice ora din noapte si zi dispus sa ne primeasca, sa ierte, sa uite si prin urmare sa se bucure si sa se veseleasca.

Amanuntul e osebit de important: nu numai ca iarta, dar fapta aceasta buna pe care o savarseste fara a sta mult pe ganduri ii este prilej de bucurie si Lui. Tatal, adica Domnul, se bucura nu numai pentru ca a fost gasit cel pierdut si a inviat cel mort si nu doar pentru beneficiarul actului sau de clementa. Se bucura si de bucuria pricinuita, se veseleste odata cu omul cait, ba poate si mai mult decat acesta si gaseste ca-i nimerit sa serbeze fara de zgarcenie si de falsa pudoare blagoslovitul eveniment. Dupa orice convertire Iisus sta la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi -Matei), se bucura o data cu garbova lecuita, cineaza cu soacra lui Petru, cea scapata de friguri, nu sovaie sa junghie vitelul ingrasat si sa se veseleasca, jucand si cantand la inapoierea acasa a celui dupa care inima parinteasca jinduia. Nu ni se cere altceva decat sa ne intoarcem la El: fara teama, fara indoiala, cu nadejde si incredere; cina e gata, usile-s deschise, vitelul e mult si e gras, totu-i frumos oranduit. Sa avem numai haina de nunta, altfel spus: cainta si credinta. Atata doar sa avem! Cu o singura vorba -aidoma buretelui care curata tabla neagra ori gumei care sterge scrisul de pe hartie – Hristos desfiinteaza intregul nostru trecut, oricat ar fi de intunecat si de murdar.Din cel din urma pacatos, El poate face un supraom, adica, de fapt, un om. Hristos aceasta chiar face: dezvaluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecintele caderii stramosesti si de toate pacatele, sluteniile si josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, sa ne razvratim impotriva crestinismului, sa-L parasim pe Hristos ca sa avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotriva, numai Hristos este Acel care ne-o confera.El ne innobileaza, ne caftaneste, ne ridica la vechea noastra stare aristocratica, asa cum si eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – ii concepe pe taranii si targovetii din carciuma ca pe adevarati seniori adunati in sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reasezarea omului in starea lui paradisiaca de altadata, de cea mai nobila dintre fiinte.”

Parintele Nicolae Steinhardt

Sursa: „Daruind, vei dobandi”, Editura Manastirea Rohia

06.02.2015

Comentarii patristice – Evanghelia despre femeia cananeancă

Duminica a 17-a după Rusalii (Ev. Matei 15, 21-28)

(Mt. 15, 21) Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

După ce a plecat dintre iudei, Domnul a venit în părțile Tirului și ale Sionului, lăsând în urmă pe iudei și venind la neamuri. Cei pe care i-a lăsat în urma Sa au rămas zadarnici; cei la care a venit au primit mântuire. Iar o femeie din acele ținuturi a ieșit și striga Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! O, mare taină! Domnul ieșise de la iudei, iar femeia ieșise din ținutul neamurilor. El a lăsat în urmă pe iudei, iar ea a lăsat în urmă idolatria și viață păcătoasă. Ceea ce pierduseră iudeii, a câștigat ea. Pe Cel de care ei se lepădaseră prin lege ea l-a mărturisit prin credință. Astfel, pentru fiica sa (neamuri) a venit să-l roage pe Domnul. Pe fiica sa, păcatul și idolatria o făcuse să rătăcească pe căi pătimașe și devenise chinuită de demon.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 58, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 21) Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.

Se pare că femeia nu era din seminția lui Israel, din care s-au născut patriarhii, proorocii și părinții după trup ai Domnului Iisus Hristos; din care s-a născut Fecioara Maria, care a născut, la rândul ei, pe Hristos. În mod clar această femeie nu era dintre acești oameni, ci dintre neamuri. Din ceea ce citim, Domnul a trecut în părțile Tirului și ale Sidonului, iar femeia cananeancă, trecută fiind de aceste hotare, căuta cu stăruință ajutor ca să-și scape fiica de sub stăpânirea diavolului. Tirul și Sidonul nu erau cetăți locuit, de israeliteni, ci de către neamuri, deși se aflau destul de aproape de aceștia. Striga cu stăruință, dorind să găsească ajutor și scăpare, însă era trecută cu vederea. Nu pentru că nu ar fi putut avea și ea parte de milă, ci pentru ca să se aprindă dorința și, precum am mai spus și înainte, ca smerenia să fie lăudată.

(Fericitul Augustin, Predica 77.1,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 22) Şi iată o femeie cananeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.

Pentru a zări motivul din sufletul ei, de a obține ceea ce dorea, trebuie să medităm câteva clipe asupra impactului avut de cuvintele ei. Există o credință puternică, potrivit căreia în Israel existau și încă mai există și astăzi o comunitate de prozeliți care au trecut de la neamuri la faptele legii, părăsindu-și viața cea veche și legându-se de religia unei legi străine și dominante. Canaaniții locuiau pe teritoriul Iudeii de astăzi. Fie că au fost aduși în timpul unui război, fie împrăștiați prin ținuturile vecine, fie aduși să slujească ca popor supus în bătălie, și-au purtat numele cu ei, dar le-a lipsit un ținut propriu lor. Amestecați cu iudeii, făceau parte dintre neamuri. Și pentru că o parte dintre aceștia erau numiți prozeliți, se prea poate ca această femeie canaaneancă să-și fi părăsit ținutul, preferând poziția de prozelit, adică de om plecat dintre neamuri, care a intrat într-una dintre comunitățile vecine. Venise în numele fiice sale, care reprezintă un simbol pentru toate neamurile. Și pentru că din lege cunoștea pe Domnul, I s-a adresat ca Fiu lui David pentru că în Isaia, se vorbește despre stăpânul regatului ceresc și veșnic ca despre o Mlădiţă care va ieşi din tulpina lui Iesei (Is. 11, 1). Această femeie, care a proorocit pe Iisus atât ca Fiul al lui David cât, și ca Domn, nu avea nevoie de nici o vindecare, ci căuta ajutor pentru fiica sa, adică pentru neamuri, pentru cei prinși în ghearele duhurilor necurate.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 15.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 22) Şi iată o femeie cananeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.

Marcu spune că după ce intrase într-o casă, voia să rămână tăinuit, dar nu a putut (Mc. 7, 4). De ce a plecat în aceste ținuturi? Pentru că atunci când i-a slobozit de sub stăpânirea legii mâncării, atunci a deschis o ușă de intrare pentru neamuri, fiind o anticipare pentru fapta lui Petru, care mai întâi a primit poruncă să nu se mai supună legii sub care se afla și apoi a fost trimis la Corneliu (Fap. 10, 1-48).

Dar dacă cineva va spune, De ce lasă pe această femeie să se apropie de El când El însuși poruncește „În calea păgânilor să nu mergeţi” (Mt. 10, 5)? Vedem în primul rând că El, fiind Cine este, nu era obligat (în sensul strict al cuvântului) să se supună poruncii date ucenicilor Săi. În al doilea rând, vedem că Iisus nu mergea acolo ca să propovăduiască. Chiar la lucrul acesta se referă Marcu când spune atât că Iisus a vrut să rămână neștiut, cât și că nu a putut rămâne tăinuit. Faptul că nu au fost primii la care a mers Iisus să propovăduiască era datorat misiunii Sale pe acest pământ în același fel în care nu era propriu dragostei sale pentru oameni să alunge pe cei care veneau la El. Căci dacă Hristos ar fi trebuit să meargă după cei ce fugeau de El, cu atât mai mult nu ar fi trebuit să refuze pe cei ce veneau la El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 52.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 23) El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”.

Așadar, femeia aceasta se ruga Domnului pentru fiica sa, adică pentru Biserica neamurilor. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt, nu pentru că nu ar fi vrut să o vindece, ci pentru a-i descoperi marea sa credință și smerenia pe care o avea. Apoi ucenicii, cuprinși fiind de milă pentru ea, Îl roagă pe Mântuitor, spunând Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Dar Domnul le răspunde Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Spune acum asta mulțimii iudeilor ca să nu rămână fără scuză în ziua judecății când ar putea spune că Domnul a vrut să meargă mai degrabă la iudei decât la noi.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Domnul rămâne răbdător în tăcere, ținând șansa mântuirii doar pentru Israel, iar ucenicii vin să-L roage altceva. Însă El, având în mâinile Sale taina voinței Tatălui, răspunde că a fost trimis doar către oile pierdute ale casei lui Israel. Devine limpede că fiica femeii canaanence este un simbol al Bisericii atunci când mama ei cerea și ea din ceea ce se revărsa peste alții. Nu spun că mântuirea nu ar fi fost destinată și altora, ci că Domnul vine dintre ai Săi și la ai Săi, așteptând ca primele roade ale credinței să vină de la oamenii din a căror seminție vine și El. Mai apoi, și ceilalți aveau să fie mântuiți prin predica apostolilor, de aceea spune nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Neamurile sunt numiți câini însă canaaneanca este ajutată datorită credinței ei, prin care răspunde că firimiturile care cad de la masă sunt mâncate de câini.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Iisus nu a spus asta ca să-i facă pe farisei să se mândrească, ci ca nu cumva să se contrazică cu învățătura pe care o dăduse mai devreme în calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi (Mt. 10, 5). Aceasta pentru că nu voia să dea clevetitorilor Săi o șansă ca să-L osândească din nou și pentru că păstrase deoparte mântuirea neamurilor pentru vremea Patimilor și a Învierii Sale. Ucenicii, neștiind încă tainele Domnului sau fiind cuprinși de milă, au intervenit la Domnul pentru femeia canaaneancă (pe care celălalt evanghelist o numește siro-feniciancă). Sau poate voiau să scape de această femeie stăruitoare pentru că striga continuu după El, nu ca și cum era un doctor îngăduitor ci unul aspru.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.15.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 24) Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

În acest punct, se naște o întrebare: Cum am venit noi dintre neamuri sub acoperișul Domnului, dacă El a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Care este înțelesul acestei împărțiri? Domnul știa motivul pentru care venise, ca să aibă o Biserică din toate neamurile, și totuși, El spune că a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Prin urmare, înțelegem că trebuia să se arate acestor oameni în trup, că S-a născut, să arate minunile Sale și mai apoi puterea de a învia. Așadar era hotărât dintru începuturi, proorocindu-se și împlinindu-se, că Hristos va veni la iudei, va fi văzut și ucis, și astfel, va câștiga pentru Sine pe cei pe care-i cunoscuse mai înainte. Neamurile nu aveau să fie osândite ci vânturate precum grâul pentru că aveau multă pleavă în el, ascunzând cinstea lui și pentru că un foc avea să ardă și un hambar să fie umplut. De fapt, unde erau apostolii dacă nu acolo, unde era Petru, unde erau ceilalți?

(Fericitul Augustin,Predica 77.2,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 25) Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.

Apoi, în fața iudeilor care-L defăimau, această femeie dintre neamuri Îi cere să-i vindece fiica, însă Domnul se făcea că nu o aude. Ea a căzut la picioarele Lui și închinându-se, I-a spus Doamne, ajută-mă. Iar El i-a spus nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Cu ce mai răspund iudeii la asta? Pe înțelesul tuturor iudeii, erau copiii iar neamurile erau câinii. Femeia a fost de acord cu Mântuitorul, spunând da Doamne, adică, știu Doamne că neamurile sunt câini pentru că se închină idolilor și pentru că latră pe Dumnezeu; dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Cu alte cuvinte, ai venit la iudei și li Te-ai arătat și ei nu vor ca Tu să faci excepții, dar ceea ce ei au lepădat, dă-ne nouă, celor care Ți-o cerem. Iar Domnul, cunoscând credința stăruitoare care se afla în această femeie, spune o, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Credința primește ceea ce fapta nu merită și prin credință, neamurile au fost făcute, din câini, copii. Precum Domnul grăise prin prorocul, zicând: Şi în loc să vă zică vouă: Voi nu sunteţi poporul Meu,vi se spune: „Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!” (Osea 2, 1-2). Pe de altă parte, împietriți iudei au fost schimbați din copii în câini dezgustători, precum însuși Domnul a spus despre vremea pătimirilor Sale, prin proorocul care zice: că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat (Ps. 21, 17).

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 58, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 27) Dar ea a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”

Să luăm seama la credința și la smerenia ei. Căci Hristos a numit pe evrei copii, iar ea nu s-a mulțumit cu atât, ci chiar i-a numit stăpâni, arătând cât de departe era de a se fi supărat pentru laudele aduse altora. Ea a spus: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Privește înțelepciunea femeii! Nu îndrăznit să spună nici măcar un cuvânt împotriva altcuiva, căci nu o durea dacă altul era lăudat și nici s-a revoltat dacă a fost mustrată. Privește statornicia sa! Când Domnul i-a răspuns: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor, ea zis da, Doamne. El i-a numit copii, iar ea i-a numit stăpâni. Hristos a rostit numele de câine, iar ea a vorbit despre ceea ce face câinele, (se hrănește din fărâmituri – n.tr.). Vedeți smerenia acestei femei?

Acum puneți smerenia femeii alături de cuvintele mândre ale iudeilor: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi (In. 8, 33) și Un tată avem: pe Dumnezeu (In. 8, 41). Însă femeia aceasta nu era la fel, ci se numără pe sine în rândul câinilor și pe ei îi numește stăpâni iar pentru acesta a deveni și ea unul dintre copii. Căci ce spune Hristos? Spune: O, femeie, mare este credinţa ta.

Așadar, putem presupune că pentru aceasta a trecut-o cu vederea, ca să poată spune aceste cuvinte în auzul tuturor și să o încununeze cu fie ţie după cum voieşti. Cu alte cuvinte, cu adevărat, credința ta poate să săvârșească lucruri chiar mai mari decât acestea, dar fie ție după cum dorești. Gura care a rostit aceste cuvinte este aceeași cu care a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” (Fac. 1, 6).

Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Vezi cât de mult a ajutat această femeie la tămăduirea fiicei sale? Pentru că vezi că Hristos nu a spus: Fiica ta să se tămăduiască, ci, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. N-a spus aceste cuvinte la întâmplare și nu au fost menite să măgulească pe cineva, ci au fost spuse pentru învățătura noastră și pentru că credința sa era mare cu adevărat.

Cele ce se petrecuseră au fost (prin credință – n.tr.) dovada și încredințarea că fiica ei s-a tămăduit imediat precum spusese Mântuitorul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 52.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 28) Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Văzând că mijlocitorii săi nu au reușit nimic, femeia cere singură ceea ce avea nevoie și spune: Ajută-mă pentru că nu cer asta pentru mine. Dar Mântuitorul îi spune: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Folosește cuvântul câine din pricina vieții necurate și a înclinației spre idolatrie a neamurilor, în timp ce pe evrei îi numește copii pentru că ei păreau a fi devotați lui Dumnezeu. Însă folosește cuvântul pâine nu numai pentru a vorbi despre învățătura Sa, care era împărtășită prin cuvinte, dar și de acea hrană alcătuită din minuni, care îi hrănește pe credincioși. În acest caz, cuvântul s-a aflat înaintea osândirii iudeilor din cauză că atunci când li s-a dat viața în Hristos, ei nu au acceptat-o. Femeia nu se supără nici chiar atunci când este jignită. Ce face Mântuitorul? Prin răspunsul pe care-l dă, arată că El cunoștea de la început toate câte se vor întâmpla și astfel, ne arată pe femeie ca fiind vrednică de mii de cununi. A amânat-o nu pentru că n-ar fi vrut să-i dea darul pe care ea îl ceruse, ci pentru că a căutat și s-a îngrijit de dinainte să descopere tuturor credința sa. Prin răsplata care i-o oferă, o cinstește, arătându-o ca n simbol al Bisericii dintre neamuri. Luați seama că nu i-a spus: Fiica ta să se tămăduiască, ci fie ţie după cum voieşti, ca să arate că puterea credinței ei a provocat vindecarea. Cu toate că era vrednică de lucruri și mai mari, ea a primit întocmai ceea ce voise.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 83, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 15, 28) Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Vedeți, fraților, cum este preaslăvită smerenia acestei femei care venea dintre neamuri, fiind canaaneancă, și care a reprezentat un simbol (adică, o prefigurare a Bisericii). Iudeii cu adevărat, precum sunt mustrați și în Scriptură, se umflaseră de mândria că au fost aleși să primească legea, pentru că patriarhii au venit din acel neam la care s-au arătat proorocii și pentru care slujitorul lui Dumnezeu, Moise, a săvârșit multe minuni despre care se vorbește în psalmi (Ps. 105). Moise a condus pe oameni prin Marea Roșie cu apele sale despărțite și a primit legea pe care a dat-o acelorași oameni. Acestea erau motivele pentru care se mândreau iudeii, iar pentru această mândrie, nu voiau să răspundă lui Hristos, creatorul smerenii, alinătorul bolilor, Dumnezeu doctorul care, Dumnezeu fiind, s-a făcut om ca prin aceasta să se facă cunoscut și ca om. Ce măreț medicament! Dumnezeu S-a făcut om. Dacă acest medicament nu vindecă mândria, nu știu care altul ar putea-o face. A pus deoparte dumnezeirea Sa, adică, într-o anumită măsură, a ascuns-o, dar făcând evident ceea ce luase asupra Sa. A devenit om, deși este Dumnezeu și totuși, omul nu recunoaște că este om, că este muritor; nu recunoaște că este slab, păcătos, bolnav și că bolnav fiind ar trebui să caute un doctor! Ceea ce este și mai grav este că se vede pe sine a fi sănătos.

Din cauza aceasta, adică din cauza mândriei lor, acei oameni nu s-au apropiat. Și ei au fost chemați din măslini, adică din acel neam care a născut pe patriarhi, ramuri naturale rupte dintre măslin (adică, iudeii, după dreptate săraci în duhul mândriei). În acel măslin a fost altoită o mlădița a măslinului, una sălbatică care a reprezentat pe neamuri. Apostolul spune că mlădița sălbatică a fost altoită în măslin, iar ramurile naturale au fost tăiate (Rom. 11, 17-24). Ramurile au fost tăiate din pricina mândriei iar mlădița sălbatică a fost altoită datorită smereniei. Femeia a și arătat această smerenie spunând: Da, Doamne, câine sunt, care doresc să mănânc fărâmituri. Lauda Domnului a fost câștigată și de către sutaș, care avea și el această smerenie ca a femeii. După ce acesta i-a cerut Domnului să-i vindece sluga, Iisus i-a zis: Venind, îl voi vindeca. Dar el răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea (Mt. 8, 7-8). Sutașul nu L-a primit pe Domnul sub acoperișul său, dar L-a primit în inima sa. Cu cât omul este mai smerit, cu atât devine mai primitor. Dealurile alungă apa și văile sunt umplute. Ce a răspuns Domnul după ce sutașul a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu ? Domnul răspunde: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Mt. 8, 10), cu alte cuvinte, n-am găsit atâta credinţă printre oamenii la care am venit. Ce înseamnă cuvântul atâta? Înseamnă așa de mare. Și în cel fel e mare? Pentru a nu spune mai mult decât atât, mare în smerenie. N-am găsit atâta credinţă: precum grăuntele de muștar care cu cât este mai mic cu atât poate rodi mai mult. Domnul a altoit mlădița sălbatică în măslin când a spus: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

(Fericitul Augustin,Predica 77. 2- 12,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Comentarii Patristice – Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)

Duminica după Botezul Domnului (Ev. Matei 4, 12-17)

(Mt. 4, 12) Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.

Nu s-a retras din cauza fricii. Prin aceste lucruri pe care le-a săvârşit, ne-a învăţat pe noi cum să evităm prigonitorii. El s-a retras din Iudeea la neamuri. Aceasta arată că Dumnezeu Însuşi pleacă într-o zonă îndepărtată a pământului iudeilor când aceştia păcătuiesc împotriva proorocilor şi batjocoresc dumnezeirea Sa.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 34, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 12) Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.

Fără îndoială, punerea în temniţă a lui Ioan a fost îngăduită de Dumnezeu pentru că nimeni nu poate facă nimic împotriva unui om sfânt, decât dacă Dumnezeu îngăduie. Un om nelegiuit îi poate face un rău unui alt nelegiuit pentru că un păcătos nu este complet sub grija lui Dumnezeu. Împotriva unui om al lui Dumnezeu, totuşi, fără îndoială el nu îi poate face nimic rău, pentru că Dumnezeu este scut pentru toţi cei care nădăjduiesc în El (Psalmul 17, 33). Şi, aşadar, spune în alt loc: Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi, chiar şi perii capului, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi, aşadar, voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările (Matei 10, 29-30) …

Domnul ştia aceasta şi s-a retras, nu pentru că s-a temut de moarte, ci pentru două motive. În primul rând, pentru a-Şi pregăti patimile Sale pentru timpul rânduit şi în al doilea rând, pentru a ne arăta nouă în ce chip să fugim de pericolul ispitelor. Nu a fugit pentru că S-a temut de primejdia ispitelor, ci pentru că altfel nu ar fi putut rezista tuturor ispitelor. Dacă ne-a vegheat de-a lungul fiecărui act de dreptate ca Stăpân al nostru, încât să-L urmăm ca ucenici ai Săi, este clar că nu a urmărit ce putea El face, ci ceea ce eram noi capabili să facem. De altfel, dacă Hristos ar fi făcut acele lucruri pe care le putea face şi pe care noi nu le putem realiza, nu am putea fi ucenici ai Lui pentru că ne-ar lipsi puterea să-L urmăm.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 13) Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali.

De ce S-a retras? El S-a folosit pe Sine ca model pentru a ne învăța să nu căutam ispitele, ci să ne retragem din sfera lor de influenţă. Nu este reproşabil când cineva nu se pune pe sine intenţionat în primejdie. Cu toate acestea, fiecare trebuie să stea neclintit când din nebăgare de seamă cade în ispită. Deci, pentru a ne învăţa aceasta şi pentru a calma mânia conducătorilor iudei (căci Ioan a fost arestat cf. Matei 4, 12), El s-a retras în Capernaum şi, făcând aceasta, a împlinit proorocia lui Isaia (Isaia 9, 1-2 „ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare (Matei 4, 14-16)).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 14, 15) Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor”

După cum istoria ne arată, aceste seminţii erau primele care au trecut în Babilon (Zabulon şi Neftali făceau parte din Israel şi erau deci trimise de asirieni Babilonului (cf. 2 Regi 17), înainte ca aceeaşi soartă să lovească locuitorii Iudeii). Se cade, aşadar, ca toţi cei loviți de mânia lui Dumnezeu să fie acoperiţi primii de milostivirea Lui şi acei care au fost conduşi în robie de ispitele trupeşti să fie aduşi întâi din captivitatea spirituală. Poporul care locuia întru întuneric a văzut lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura şi în umbra morţii lumină va străluci peste voi (Isaia 9, 2). Şi iudeii, de asemenea, locuiau în întuneric. Chiar dacă erau sub lege, dreptatea lui Dumnezeu nu se manifesta. Deşi dreptatea era prezentă, era acoperită în diferite chipuri şi taine ale lucrurilor trupeşti. Ce lumină a dreptății există în circumcizie? Într-adevăr, întunericul a fost prezent sub Lege, care a fost dată mai degrabă ca să pedepsească împietrirea inimilor noastre, decât să înfăptuiască dreptatea. Aşa cum Domnul a spus: Pentru învârtoșarea inimilor voastre v-a scris această poruncă (Marcu 10, 5). Legea nu era dată ca să mântuiască, ci să-i pedepsească. Legea i-a orbit, încât, ameţiţi de lege, nu puteau vedea strălucirea luminii lui Hristos atunci când Acesta a venit (nu este vorba aici de Legea dată prin Moise, care este sfântă, dreaptă și bună [Romani 7,12], ci de acele prescripții și tradiții care au fost adăugate Legii după întoarcerea evreilor din exilul babilonic, prescripții care erau atât de numeroase, încât umbreau semnificația și scopul Legii divine).

Într-adevăr, erau mulţi luminători printre iudei: Moise şi Aaron, Iosua şi judecătorii, proorocii. Toţi erau luminători. Fiecare învăţător era o lumină pentru lume, pe care o luminează prin învăţătură, după cum este scris: Tu eşti lumina lumii (Matei 5, 14). Dar Hristos este lumina desăvârşită. În latura şi în umbra morţii locuiau neamurile, fie pentru că acestea comiteau nedreptăţi, fie pentru că cinsteau idolii şi demonii, cinstire care îi conducea către moartea cea veşnică.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

„Marea lumină” este Hristos Domnul nostru şi lumina învăţăturii evanghelice. Nu este Legea, care era comparată cu o lumină (Pildele lui Solomon 6, 23; Psalmul 118, 105). Din acest motiv, o lumină a ars mereu în locuri sfinţite din pricina puţinelor „licăriri” ale Legii, care şi-au răspândit puternic lumina doar în hotarele iudeilor. Aşadar, neamurile erau în întuneric, neavând această lumină a învăţăturii.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 34, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

Evanghelistul a amintit, în pasajele următoare, cuvintele proorocului: Dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: poporul care locuia întru întuneric a văzut lumină mare (Matei 4, 15-16). În ce întuneric? Cu siguranţă, în profunda greșeală a ignoranţei. Ce lumină mare au văzut? Lumina care se referă la următoarele: El era adevărata lumină care luminează pe oricine vine în această lume (Ioan 1, 9). Aceasta era lumina despre care Simeon a declarat în Evanghelie: „Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). Acea lumină a răsărit aşa cum David a vestit, spunând: Răsărit-a în întuneric lumină drepţilor (Psalmul 111, 4). De asemenea, şi Isaia a mărturisit despre lumina ce se apropia să vină pentru lămurirea poporului când a spus: Luminează-te, luminează-te, că vine lumina ta şi Slava Domnului peste tine a răsărit (Isaia 60, 1).

Referitor la acea lumină, şi Daniel a subliniat: Descoperă profunzimea şi ascunzişul lucrurilor, ştiind acele lucruri care se află în întuneric, iar lumina este cu ele (Daniel 2, 22), că acesta este Fiul împreună cu Tatăl, aşa cum Tatăl este lumina, aşa şi Fiul este Fiul luminii. Şi David, de asemenea, vorbeşte în psalm: Întru lumina Ta, vom vedea lumina. Pentru că Tatăl este în Fiul, aşa cum Domnul ne spune în Evanghelie Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl (Ioan 14, 9). El este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, aşa cum apostolii o arată (Coloseni 1,15).

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

A vorbit despre „umbra morţii” şi nu simplu, despre „moarte”. Aceasta datorită incapacităţii păcatului de a corupe sufletul pe deplin. Asemenea alterări totale se întâmplă cu trupurile moarte. Dar păcatul aduce la iveală umbra morţii. Şi cuvintele „lumina s-a ivit” semnifică faptul că nu s-a răspândit peste noi, cei care o căutăm, ci s-a arătat peste cei care nu erau pregătiţi pentru ea.

(Origen, Fragment 73, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 16) Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit.

Privitor la această lumină, Evanghelistul atrage atenţia în versetul prezent: Poporul care locuia întru întuneric a văzut o lumină mare. Ei nu au văzut aceasta cu ochi trupeşti, pentru că lumina este invizibilă, ci cu ochii credinţei şi cu ochii minţii. Aşadar, spune el, Poporul care locuia întru întuneric a văzut o lumină mare, şi pentru cei care locuiau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit (Isaia 9, 2). Aşadar, nu doar pentru cei care erau întru întuneric le-a apărut această lumină, ci spune că a răsărit o lumină pentru acei care locuiau în latura şi în umbra morţii. Şi ce este latura şi umbra morţii, de nu latura şi locuinţa iadului, despre care David vorbeşte: Că de voi şi umbla în umbra morţii, nu mă voi teme de rele pentru că Tu cu mine eşti (Psalmul 22, 4)? Nu se va teme de nici un rău, pentru că acestea sunt pedepsele iadului. Aşadar, o lumină mântuitoare a răsărit pentru acei care locuiesc în latura şi în umbra morţii, lumină care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care spune în Evanghelie: Eu sunt lumina cea adevărată. Cine Mă va urma nu va umbla întru întuneric (Ioan 8, 12). El, după răstignire şi slăvita moarte, a coborât în latura şi în locuinţa iadului. Deodată aduce lumina măreţiei Sale peste toţi cei care erau acoperiţi, înlănţuiţi de moarte, pentru ca să-I elibereze pe cei ţinuţi printre cei morţi, în aşteptarea venirii Sale, aşa cum Domnul Însuşi, prezentat ca Înţelepciune,spune prin Solomon: Mă voi coborî în adâncurile pământului şi voi privi ţintă la cei care sunt adormiţi şi îi voi lumina pe cei care au nădăjduit în Dumnezeu (cf. Ecclesiast 24, 5).

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Predica despre pocăinţă (Origen notează că în anumite manuscrise „pocăinţa” (metanoiete) a fost absentă. De asemenea atestată de Iustin în al II-lea secol şi, prin urmare destul de veche, această lectură este considerată puţin importantă de editorii moderni, care preferă text mai complet. Interpretarea lui Origen ia în considerare ambele variante alte textului–n.trad) a lui Ioan nu era identică cu cea a lui Iisus, însă Mântuitorul predică în completarea lui Ioan, pentru că există un singur Dumnezeu care i-a trimis pe amândoi. Ioan prima dată spune: „pocăiţi-vă”, pentru ca să instruiască un „popor pregătit” pentru Dumnezeu (Luca 1, 17). Iisus, când primeşte poporul care este pregătit şi care s-a pocăit deja, nu le spune doar „pocăiţi-vă”. De aceea, El nu predică în rivalitate cu Legea şi cu profeţii. Când Ioan a împlinit vechiul legământ, Iisus a început să-l predice pe cel nou, El Însuşi fiind începutul acestuia. Din acest motiv, cuvintele „El a început” nu sunt scrise despre Ioan, pentru că el era un sfârşit. De altfel, unul predica în pustie, altul în mijlocul poporului.

(Origen, Fragment 74, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

„Din acel moment”. Care moment? După ce Ioan a fost închis. Dar de ce nu a început să predice din primele momente? Ce prilej a prevăzut Ioan? Nu mărturia lucrării sale a confirmat acest lucru? El a început doar în acest moment să predice în public, pentru ca identitatea Sa unică dumnezeiască să devină recunoscută, despre care patriarhii şi profeţii au vorbit deja, anticipând-o, precum prin vocea lui Zaharia: Şi tu Pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1, 76). Iar pentru a nu lăsa nici o ocazie pentru interpretări impetuos fariseice, sublinia: Căci Ioan a venit, nici mâncând, nici bând şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a dovedit a fi dreaptă din faptele Sale (Matei 11, 18-19).

Mai mult, a fost necesar să fie cunoscut în mod corect, nu din cuvintele sale, ci din ale altora. Altfel, chiar şi după atât de multe şi puternice mărturii şi dovezi, ei L-ar fi refuzat, spunându-i: Tu mărturiseşti din convingerile Tale, mărturisirea Ta nu este adevărată (Ioan 8, 13 NRSV). dacă Ioan nu ar fi spus nimic şi dacă Iisus ar fi venit primul în mijlocul lor şi ar fi mărturisit doar despre El, iţi imaginezi ce ar fi putut spune. Deci, El nu a predicat public înaintea venirii lui Ioan, nici nu a făcut minuni până ce Ioan a fost închis, pentru ca poporul să nu fie confuz.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omila 14, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Din momentul întemniţării lui Ioan, Iisus a început să predice. Dacă începea să predice pe când Ioan trăia, fără îndoială i-ar fi micşorat lucrarea lui Ioan, iar predica lui putea fi considerată superfluă în comparaţie cu cea a lui Iisus – ca şi cum lumina care răsare în acelaşi timp cu aprinzătorul de lumină umbreşte harul celui din urmă. Cât de înţelept a început să predice ca şi Ioan, care era obişnuit să spună: pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape (Matei 3, 2). Intenţiile Sale nu erau să dispreţuiască învăţătura lui Ioan, ci să o confirme încă o dată. Pentru că, dacă predica pe când Ioan încă învăța, ar fi părut că întrerupe lucrarea misionară a lui Ioan. Dar acum, când Ioan este întemniţat, continuă învăţătura lui Ioan. Nu este călcat nimic în picioare, ci mai mult, este o întărire a lucrării lui Ioan. El adevereşte învăţătura lui Ioan, remarcându-l ca un adevărat martor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

„Împărăţia cerurilor” nu este într-un loc, ci în trăire. Pentru că este „în noi” (Luca 17, 21). Ioan predică venirea împărăţiei cerurilor, pe care Hristos Împăratul o va preda lui „Dumnezeu, şi Tatălui” (I Corinteni 15,24).

(Origen, Teodor de Mopsuestia, Fragment 74, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Vocea Domnului îndeamnă poporul la pocăinţă – Duhul Sfânt a făcut cunoscut poporului că trebuie să fie cu băgare de seamă, spunând: „Astăzi, când auziţi vocea Sa, nu vă răzvrătiţi inimile, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustie” (Psalmul 94, 8). În acelaşi psalm de mai sus, se arăta clar că îndemna poporul aflat în stare de păcătoşenie spre pocăinţă şi arăta starea unui suflet pocăit, spunând: Vino, să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului care ne-a făcut pe noi, pentru că El este Domnul nostru (Psalmul 94, 6-7). Domnul îndeamnă poporul spre pocăinţă şi promite să ierte greşelile, conform spuselor lui Isaia: Eu, Eu sunt acela care şterge nedreptăţile tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale. Adu-Mi aminte, arată-Mi ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala, ca să te dezvinovăţeşti (Isaia 43, 25-26). Cu înţelepciune, apoi, Domnul îndeamnă poporul la pocăinţă, când spune: Pocăiţi-vă, că împărăţia cerurilor este aproape, ca prin această mărturisire de păcate să fie vrednici a se apropia de împărăţia cerurilor. Pentru că nimeni nu poate primi harul Tatălui Ceresc dacă nu a fost curăţit de fiecare pată a păcatului prin mărturisirea pocăinţei, prin darul botezului Domnului şi Mântuitorului nostru.

(Cromațius, Tratat la Matei 15, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 4, 17) De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Împărăţia cerurilor este aproape. Aceasta se referă la binecuvântarea împărăţiei cerurilor pe care a pregătit-o Dumnezeu celor credincioşi. Mesajul este acela de a ne pregăti fiecare, prin pocăință şi răbdare, pentru a primi binecuvântarea împărăţiei cerurilor. Timpul pentru primirea cununii este aproape. Dacă tu te împotriveşti săvârşirii răului şi doreşti să faci binele sau dacă nu doreşti împărăţii ori te temi de chinuri, fii cu băgare de seamă. Cei drepţi să se bucure, pentru că problemele lor se sfârşesc acum şi buna lor moștenire începe. Păcătoşii să se tânguie pentru că moştenirea lor cea bună trece şi necazurile lor încep. Nici un rău nu se atinge de oamenii drepţi. Necazurile lor s-au încheiat şi moştenirea cea bună începe. Amintirile necazurilor trecute nu doar că nu rănesc, ci determină o şi mai mare bucurie. Într-adevăr, cât timp necazurile sunt prezente, par a fi apăsătoare. Când acestea trec, amintirea lor este cauza unei bucurii. Dar ce bucurie poate fi atunci când păcătoşii au obţinut avere şi încep să trăiască necazul? Pentru că amintirile din trecut nu doar că nu fac nici un bine, dar devin chiar şi respingătoare. Pentru că, atât timp cât acea avere este prezentă, ea este o sursă a plăcerilor; când este un eveniment din trecut, însă, amintirea ei devine o sursă a necazului. Oare a dat roade această învăţătură în aducerea poporului la Hristos? Ea a răspândit cuvântul pocăinţei şi a născut virtuoși învăţători ai dreptăţii.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Comentarii Patristice – Fuga în Egipt

Duminica după Nașterea Domnului (Fuga în Egipt – Ev. Matei 2, 13-23)

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul şi Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghiţite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze şi să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aştepte însutitele Sale daruri. Aşadar, a chemat din Babilon pe cei înţelepţi şi a trimis Sfânta Familie în Egipt. Am fost avertizaţi de la început să fim atenţi la ispite şi comploturi și le observăm încă de când a venit în scutece. Deci vezi încă de la naşterea Domnului Iisus un tiran furios care se împotriveşte, o familie care fuge şi o plecare dincolo de hotar. Deoarece nu a fost vorba despre vreo fărădelege pentru care familia Sa a fost exilată.

Şi tu, dacă ai probleme şi suferi numeroase încercări, nu trebuie să te tulburi. Să nu te aştepţi să fii răsplătit sau încoronat imediat pentru necazurile tale. Ci mai vârtos să ţii în minte exemplul suferinţei îndelungate a Maicii Pruncului, suportându-le pe toate cu nobleţe, ştiind că asemenea viaţă în pribegie este potrivită cu orânduirea lucrurilor duhovniceşti. Tu împărtăşeşti aceeaşi muncă nevoitoare pe care Fecioara Maria însăşi a gustat-o. Acelaşi lucru l-au făcut şi magii. Şi Fecioara Maria, şi magii doreau să se retragă în taină în rolul smerit al pribeagului. (Credincioşii sunt învăţaţi să ţină minte, în mijlocul ispitelor şi smintelilor, fuga Sfintei Familii în Egipt şi întoarcerea magilor pe alt drum – n.tr.)

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Fuga Sa nu a fost determinată de frică, ci de către ceea ce a venit prin taina profeţiei. Evanghelia a răsădit sămânţa, când a spus: Ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt. Şi mai departe, ca să se împlinească cele scrise: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).

Hristos a fugit pentru a întări adevărul Legii, credinţa în profeţie şi în mărturia psalmistului. Domnul Însuşi spune: Trebuia să se împlinească de către Mine toate cele scrise în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44). Hristos a fugit pentru noi, nu pentru El Însuşi. Hristos a fugit pentru ca, la timpul cuvenit, să slujească ca un iconom al Sfintei Liturghii. Hristos a fugit ca, prin dăruirea iertării Sale, să distrugă sursa abuzurilor venite şi să arate credinţa celor care vor să creadă. Şi, în final, Hristos a fugit pentru a ne dărui nouă credinţă statornică, chiar şi atunci când suntem nevoiţi să fugim, ştiind că în faţa persecuţiilor este mai bine să fugim, decât să ne lepădam de credinţă. Căci Petru pentru că nu a dorit să fugă de aceea s-a lepădat de Hristos iar Ioan, ca nu cumva să se lepede de Hristos, a fugit.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Irod a fost cel care căuta Pruncul sau oare diavolul a lucrat prin Irod? Când Irod însuşi s-a întâlnit cu magii, şi-a imaginat că aceştia au fugit de sub guvernatorii lor. Deoarece Hristos, deşi limitat de cerinţele vârstei Sale, hrănit la pieptul mamei Sale, stând liniştit, tăinuindu-Și cuvintele, incapabil să meargă, totuşi, a schimbat pe magi (care erau purtători ai stindardului diavolului) în cele mai evlavioase slugi. Diavolul a realizat imediat ce lucrare va înfăptui Hristos la vârsta deplină. Aşadar, a întors pe evrei împotriva Lui, viclean fiind, a îndemnat pe Irod să se ridice împotriva Pruncului Hristos. Acesta a sperat să-L priveze de viitoarea putere a Sa, a Crucii, stindardul marii biruinţe pentru lume. Diavolul a înţeles că Hristos în curând va restaura viaţa lumii întregi cu învăţătura şi cu puterea Sa. Chiar şi atunci când scâncea ca prunc, Iisus a luat în stăpânire această lume, de la cap la coadă. Aşa cum spunea şi profetul: căci, înainte ca băiatul să zică tată şi mamă, va lua toată bogăţia Damascului şi prada Samarie (Isaia 8, 4). Evreii înşişi dovedesc aceasta când spun: Iată cum toată lumea merge după El (Ioan 12, 19).

(Petru Hrisologul, Predici 150, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Mergi în pământul Egiptului.Căci Domnul, ca un doctor, a fugit în Egipt pentru a-l cerceta, deoarece lâncezea în greşeli, nu pentru că ar fi vrut să rămână acolo. La prima vedere, se presupune că El a fugit în Egipt de furia lui Irod. Înţelesul tălmăcit este că a fugit în vederea alungării demonilor din Egiptul întunecat de greşeli, aşa cum Isaia mărturiseşte când spune: Iată Domnul ajunge în Egipt, aşezat pe nor uşor, iar idolii Egiptului vor cădea (Isaia 19, 1).

Nu vezi că mai apoi nu dorea să evite moartea, ci ajunge în Egipt pentru a distruge idolii ucigași? Acesta este singurul moment când Domnul a călătorit în Egipt. Trebuie menţionat, de altfel, de ce a fugit în Egipt în timpul nopţii şi s-a întors în timpul zilei. Aceasta pentru că, atunci când a fugit, a fugit de persecuția lui Irod iar de întors a făcut-o după ce Irod a murit. Noaptea simbolizează întinderea furiei persecuţiei, pe când ziua reprezintă o liniştire a acesteia.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Sfintei Fecioare Maria, care nu a trecut niciodată dincolo de pragul casei sale, i-a fost poruncit să sufere această încercare pentru binele binecuvântatei naşteri şi pentru neîncetatul ei urcuş duhovnicesc. Nu este copleşitor? Pe când Palestina complotează şi încearcă să ducă la capăt o conspiraţie împotriva lui Iisus, Egiptul este cel care Îl primeşte şi Îl protejează pe Cel pentru care sunt planificate comploturile! Aceasta este amintită de Patriarhul Iacob, care de asemenea a căutat ajutor în Egipt (Facerea 45, 25 – 46, 7), anticipând venirea Domnului nostru în acest pământ.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Hristos a făgăduit că se va întrupa, că va trece prin viaţă, că va propovădui slava împărăţiei cerurilor, că va propovădui credinţa şi că, prin puterea cuvântului Său, va alunga pe demoni. A făgăduit că va da orbilor vedere, umblare şchiopilor, vorbire muţilor, auzire surzilor iar morţilor iertare de păcate şi înviere. Toate aceste lucruri le-a făgăduit prin Lege şi profeţi. Aşadar, trebuia ca Hristos, când avea să devină adult, să nu fugă de moartea pe care a evitat-o ca Prunc.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Există şi altceva valoros de remarcat, un prim fapt cu privire la magi şi altul referitor la Prunc. Întrebarea este: de ce magii nu au rămas cu Pruncul? Şi de ce Pruncul nu a rămas în Betleem? Toţi au fost obligaţi să fugă imediat după ce au fost primiţi cu bucurie: magii în Persia şi Sfânta Familie în Egipt. De ce? Aceasta merită o analiză mai profundă. Minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu nu prezenta încredere dacă nu se întrupa Fiul lui Dumnezeu. Dacă Iisus cădea în mâinile lui Irod, viaţa Sa putea fi îndepărtată prin ucidere. Multe circumstanțe au fost hotărâte providenţial în istoria umanităţii. Chiar dacă trupul Pruncului Hristos era în pericol, unii au îndrăznit să gândească că Acesta nu şi-a asumat trupul nostru uman şi că venirea Lui a fost ca a unei fantome. Aceste idei lipsite de credinţă îi distrug în cele din urmă pe cei care nu mărturisesc că Dumnezeu a venit la noi în trup, acesta devenind trupul dumnezeirii Sale.

Conform celor înţelepţi, magii au fost trimişi repede în patria lor, însărcinaţi să transmită învăţătura în pământul perşilor, zădărnicind nebunia regelui. Acestuia din urmă i s-a permis ocazia să înţeleagă faptul că punea la cale lucruri imposibile, împotriva profeţiei şi că, în cele din urmă, trebuia să îşi înăbuşe furia şi să renunţe la complotul să nebun. Este în puterea Domnului nu doar să-şi supună duşmanii, ci să o facă cu atât de multă uşurinţă, inducând în eroare pe cei vicleni într-un mod specific doar atotputerniciei lui Dumnezeu. În acelaşi mod, şi egiptenii au fost duşi în eroare odinioară (în vremea lui Moise – n.tr.; cf. I Samuel 6, 6 LXX), averea lor a fost cedată în secret şi din iconomia şi cu puterea lui Dumnezeu s-a săvârşit minunea cu ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Lui Iosif, prin urmare, i s-a poruncit să îngăduie acest copil despre care Isaia a spus: Căci Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umerii Lui (Isaia 9, 6).

El spunea un Fiu s-a dat nouă pentru că Hristos Domnul s-a născut prunc şi a fost numit Fiu al lui Iosif şi al Mariei. Referitor la fuga lor în Egipt, Isaia a profeţit acestea când a spus: Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt (Isaia 19, 1). Prin aceste cuvinte, făgăduinţa întrupării Domnului a fost limpede descoperită şi dată pe faţă. De vreme ce Domnul Însuşi este invocat ca Răsăritul cel de Sus, Soarele Dreptăţii, (Maleahi 3, 20; Luca 1, 78) este subînțeles că vine pe nor uşor. Prin aceasta, Isaia se referă la faptul că El vine într-un trup preschimbat, trup fără de păcat şi prin care şi-a acoperit lumina slavei Sale în învelişul norului trupului Său.

Osea, de asemenea, marchează acest moment când spune: Regele lui Israel va pieri. Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam. Şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 10, 15-11, 1).

După ce, în perioada Egiptului Antic, păcatul s-a înmulţit, după multe încercări îngăduite de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, înduioşat de credinţa poporului faţă de El, a trimis pe Fiul Său în Egipt. A făcut acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, poate acum să-L primească pe Hristos, nădejdea mântuirii noastre. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu arătată prin venirea Fiului Său!

Egiptul vechi, care sub Faraon, a stat împotriva lui Dumnezeu cu încăpăţânare, devine acum martorul şi casa lui Hristos. Milostivirea lui Dumnezeu faţă de Egipt a fost arătată asupra magilor care au dorit să-l cunoască pe Hristos Domnul. Pentru că, deşi magii au îndrăznit să se împotrivească bunătății divine, în vremea lui Moise, acum, văzând doar o singură stea pe cer, au crezut în Fiul lui Dumnezeu. Magicienii mândri erau daţi spre pedepsire pentru lipsa lor de credinţă. Ceilalți au fost duşi spre slavă prin credinţă, din moment ce au crezut că Dumnezeu s-a întrupat, Dumnezeu pe care magii de origine egipteană nu doreau să-L recunoască în măreţia Sa divină.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Din dorinţa de a-L distruge pe Mântuitorul lumii, Irod a trimis cuvânt la Betleem şi a poruncit ca toţi copiii de doi ani şi mai în jos să fie ucişi, reprezentând vârsta pe care a auzit-o de la magi. A bănuit că prin porunca sa îl va ucide pe Domnul însuşi, izvorul vieţii. Sfântul Duh cunoştea această răutate a lui Irod. Solomon, vorbind poporului credincios, spune: Care va da pe fratele meu, cel care suge la sânul mamei sale? (Cântarea Cântărilor 8, 1) Mai mult, prin: „Care va da?” subliniază că Irod nu avea nici o putere asupra Lui, El fiind Domnul şi împăratul puterilor. Aşadar, Domnul a vorbit în chip adevărat când a mărturisit despre El prin acelaşi Solomon, care zice: „Atunci mă vor căuta, dar nu mă vor afla. Pentru că au urât înţelepciunea şi n-au luat aminte la Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au dispreţuit” (Pildele lui Solomon 1, 28-30).

Regele David, luminat de Duhul Sfânt, spunea: Tu eşti singurul care m-ai născut, eşti nădejdea mea, din pântecele maicii mele…Tu eşti acoperitorul meu (Psalmul 70, 6).

Moise spune, de asemenea, că Hristos Domnul, prunc fiind, nu putea fi ucis. A mărturisit aceasta cu cuvintele sale: Să nu fierbi iedul în laptele mamei Sale (Ieşirea 23, 19). Prin această afirmaţie, Moise relevă perspectiva că Hristos Domnul nostru este adevăratul Miel al Domnului, care va să sufere la vremea rânduită.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De ce Hristos a făcut aceasta? El este judecătorul gândurilor şi cercetătorul cugetului nostru. De ce i-a părăsit pe cei căutaţi din cauza Lui, fapt ştiut de El că vor fi ucişi, pentru El? El s-a născut rege, împăratul tuturor – cum, dar, a neglijat pe cei care purtau stindardul nevinovăției Sale? De ce a desconsiderat o armată de copii de aceeaşi vârstă cu El? De ce, aşadar, i-a abandonat pe acei care, din acelaşi leagăn cu el, au fost tăiaţi precum o pradă? S-a întâmplat aceasta pentru ca El, care va deveni singurul împărat să se întoarcă împotriva forţelor tuturor duşmanilor? Fraţilor, Hristos nu a dispreţuit pe cei din acelaşi leagăn cu El, însă le-a grăbit viaţa şi le-a garantat că vor merge pe calea slavei înainte de a-şi trăi viaţa. El le-a dat posibilitatea să guste slava fără a se osteni. Le-a dăruit cununa înainte ca trupurile lor să crească. A fost dorinţa lui Hristos să evite păcatele în cinstea virtuţii, să se bucure de Rai înaintea petrecerii vieţii pe pământ şi să fie părtaşi la viaţa cerească imediat. Aşadar, Hristos a fost cel care a trimis ostaşii înainte. Nu i-a abandonat. El i-a adunat în rândurile Sale. Nu i-a lăsat în urmă.

(Petru Hrisologul, Predici 152, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

În Betleem, prin urmare, toţi copiii au fost ucişi. Copiii nevinovaţi care au murit atunci pentru binele lui Hristos au devenit primii martiri. David se referă la ei când spune: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Psalmul 8, 2). … Căci în această persecuţie, chiar şi pruncii mici şi cei care alăptau au fost ucişi pentru Hristos şi au ajuns la lauda desăvârşită a martiriului. Nelegiuitul Irod, între timp, a fost omorât, omul care a pus mâna pe regat ca să se apere de Împăratul cerului. Aşadar, acei copii binecuvântaţi au meritul deplin faţă de alţii. Au fost primii care au fost vrednici să moară în numele lui Hristos.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Irod a dat poruncă ca nu doar copii din Betleem, ci şi cei din împrejurimile oraşului să fie ucişi, gândind că printre mulţimea acelora ucişi se va găsi şi cel căutat. Acesta a poruncit să fie ucişi cei de doi ani şi mai în jos. El a calculat cât timp a trecut de la întruparea Domnului, luând în considerare timpul petrecut de magii în călătoria lor şi cel pe care l-a petrecut pe tron. Însă Hristos a fost luat din Betleem odată ce noaptea sosise. Nu poate fi posibil ca naşterea Domnului să fie cauza uciderii pruncilor. Însă, divulgarea uciderii pruncilor de către Irod a marcat începutul unui lung lanţ de nelegiuiri. Chiar şi cei care L-au răstignit pe Hristos nu erau atât de înrăiţi în momentul arestării lui Hristos. Mai curând, au devenit astfel în momentul când s-au angajat să-L ucidă pe Hristos. Şi totuşi, pentru binele lui Hristos, pruncii vor primi răsplată prin martiriul lor.

(Teodor de Mopsuestia, Fragment 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 17-18) Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.

Glas s-a auzit în Rama(Ieremia 31, 15; 40, 1). Rama a fost oraşul lui Saul. Saul era din seminţia lui Veniamin, fiul Rahelei, al cărei mormânt se află în Betleem, unde aceste fapte nelegiuite s-au săvârşit. Prin urmare, pruncii au fost ucişi în Betleem, unde dăinuieşte mormântul Rahelei. De aceea, Rahela este înfăţişată ca plângând pe copii (Facerea 35, 16-20). Înțelesul „plânsului” se descoperă a fi lacrimile pruncilor; apoi, înțelesul „plânsului” se arată a fi jalea mamelor. Copiii plângeau pentru că au fost separaţi de propriile lor mame. Acestea se tânguiau pentru că au fost lipsite de copii, inima fiindu-le străpunsă pentru despărţirea de ei. Şi este posibil de observat o mai mare amărăciune a mamelor care au rămas decât a copiilor ucişi. Pentru că pruncii au suferit un singur moment de durere, fiind separaţi de mamele lor, nu pentru că au fost conduşi spre moarte. Aceştia nu au simţit teama de moarte. Mamele însă, au experimentat o suferință dublă: în primul rând, şi-au văzut proprii copii daţi la moarte, iar în cel de-al doilea rând, copiii au fost smulşi din braţele mamelor. Pentru copii, moartea a adus binecuvântare durerii lor, pentru mame însă, memoria pruncilor continuă să înnoiască tânguirea.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 19) După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt.

După moartea lui Irod, Iosif a fost înştiinţat de înger să se întoarcă în Iudeea cu pruncul şi mama Sa. Când s-a întors, a auzit că domneşte Arhelau, fiul lui Irod. S-a temut să meargă, dar îngerul Domnului l-a îndemnat să treacă în părțile Galileii şi au locuit în oraşul Nazaret… Iosif se aseamănă cu apostolii lui Hristos, cărora le-a încredinţat sarcina răspândirii veştii despre El. Asemănător a ceea ce s-a întâmplat cu Iosif, după moartea lui Irod, apostolii au trebuit să facă faţă aceluiași gen de oameni care au cauzat suferinţă Domnului Hristos. Apostolilor le-a fost poruncit să predice iudeilor, trimişi fiind pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Însă, când au văzut că puterea rămânea în mâinile necredinţei moştenite (hereditariae infidelitatis– n.tr.), s-au temut şi s-au retras.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 2, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 20, 21-22) Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.

Poţi observa de ce Iosif nu a fost ales soţul Mariei, ci însoţitorul acesteia? Când s-a dus şi s-a întors din Egipt, cine ar fi însoţit-o în aceste grele încercări, dacă nu era căsătorită? Pentru că într-adevăr, la prima vedere, Maria avea grijă de prunc şi Iosif o supraveghea. De fapt, însă, Pruncul avea grijă de mamă şi Iosif era supravegheat… Nici nu era binecuvântarea Fiului de a avea o aşa mamă, ci binecuvântată era ea, de a avea un aşa Fiu. Fecioara Maria îşi spunea: Iată, de cum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

Poţi să remarci alternarea între detaşare şi tensiune? Iosif a lăsat pământul străin şi s-a întors în pământul strămoşilor lui, văzând uciderea pruncilor în faptă. Părăsind casa din Betleem, el constată din nou urmele pericolului anterior. Aude că fiul tiranului Irod este viu şi domneşte ca rege. Cum era posibil ca Arhelau să fie rege al Iudeii când Ponţiu Pilat era la putere? Moartea lui Irod se produsese recent, iar regatul nu fusese încă împărţit. Dar, înainte ca Irod să moară, fiul său i-a luat locul la putere…dar dacă Iosif s-a temut să meargă în Iudeea, spun ei, din pricina lui Arhelau, trebuia să fie prevăzător în egală măsură în Galileea din cauza lui Irod Antipa. Dar să lăsăm necercetat de acum restul întrebării privitoare la schimbarea locului reşedinţei sale, pentru că fiecare impuls i-a dus departe de Betleem şi hotarele sale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

După uciderea pruncilor, tânărul Arhelau era convins că nu va avea de ce să se teamă. Pruncii din Betleem şi Cel pe care îl căutau au fost eliminaţi prin ucidere. După ce a văzut modul cum a murit tatăl său, Arhelau a devenit mai conştient de ceea ce s-a petrecut şi mult mai sârguincios în lupta cu fărădelegea. De aceea, Iosif, datorită pericolului, a lăsat Iudeea pentru Nazaret, dar, în acelaşi timp, avea multă dragoste pentru casa sa. Şi, pentru a fi mai sigur, a primit poruncă de la înger despre aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Dacă acest verset putea fi găsit în Scriptură, el nu ar fi zis: „pentru că s-a spus de profeţi”, dar putea spune mai clar: „Pentru că s-a spus de un profet”. În cazul nostru, vorbind despre profeţi în general, ne-a arătat că nu a luat cuvintele din Scriptură, ci mai curând a făcut aluzii la sensul din Scriptură. „Nazarinean” are înţeles de „sfânt”. Fiecare carte din Scriptură atestă că Domnul era „sfânt”. Putem vedea în alt mod ceea ce s-a scris… în evreieşte, la Isaia: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei, un nazarinean din rădăcinile lui (Isaia 11, 1).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1, 2, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Domnul şi Mântuitorul nostru este numit „nazarinean” ca şi numele locului, oraşul Nazaret, ca şi ritualul Legii. Cei care sunt numiţi nazirei, conform Legii, făgăduiesc Domnului fecioria vieţii, menţinând jurământul prin pletele capului, pe care autoritatea Legii îi obligă să le ofere ca jertfă (Numeri 6). Prin urmare, pentru că Hristos este Stăpânul şi conducătorul fiecărui act de sfinţenie şi credinţă, Cel care a spus prin prooroc: Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7), nu era nedrept să fie numit „nazireu”. El a fost Cel care, urmând adevărul din Lege, a oferit ca ofrandă Tatălui, propriul Său Trup. David psalmistul vorbeşte despre această ofrandă când a spus despre Domnul, Cum s-a jurat Domnului şi a făgăduit Dumnezeului lui Iacob (Psalmul 131, 2). Domnul s-a arătat El Însuşi ca nazireu la timpul când s-a întrupat.

(Cromațius, Tratat la Matei 7, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Rădăcina cuvântului „nazarinean” poate fi interpretată ca însemnând „sfânt” sau, conform unora, „floare”, aceasta fiind denumirea găsită în mai multe locuri. Căci Daniil Proorocul îl numeşte pe El „Sfânt” sau Sfântul sfinţilor. De asemenea, găsim în Isaia cuvintele: O mlădiţă din tulpina lui Iesei va ieşi şi un lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11, 1). Chiar şi Domnul spune despre El în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea din câmpie, crinul din văi” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Când spune „prin profeţi” nu „printr-un profet”, el clarifică un termen nederivat de la vreo autoritate profetică precisă. El vorbeşte în urma tuturor înţelesurilor presupuse pe care le-a adunat de la profeţi. Căci Iisus a fost denumit „nazarinean” de toţi profeţii, pentru că este sfânt sau poate a citat alţi profeţi făcând aceste aserţiuni, pe care nu-i recunoaştem drept canonici. Şi, având în vedere că s-a profeţit acest lucru, Sfântul Apostol Filip subliniază clar aceasta, când îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Aşadar, ştiind că a fost profeţit, răspunsul lui Natanael a fost o confirmare a acestui lucru: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Duminica după Nasterea Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”.

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”.

Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema”. Matei 2:13-23

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre.

Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7).

Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament.

Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.

Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie.

Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El.

Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată.

Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.

Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său.

Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.

La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle?

Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit.

El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi.

Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8).

Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat.

N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi.

Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.
Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere.

Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător(Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat.

Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela.

Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3).

Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer.

Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm.

Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate.

Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi.

Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15).

Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului.

De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.”(Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret.

Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret.

Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti.

El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii.

Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi.

Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia