Duminica Orbului din nastere – Parintele Nicolae Steinhardt

Doamne, sa vad!
De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, al lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan, textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice, intreaba pe cel orb sau pe cei orbi ce voieste (ce voiesc) sa-i (sa le) faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita.

Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica.
Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat ? (in privinta orbului din nastere, evident e ca-i da har peste har: i Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu.) Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.
Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti, pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobriul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele micute, neinsemnate devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii, vigilenta noastra neadormita si vrajmasa o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieirii aproapelui nostru.
„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis) retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei asupra hidoseniilor (efective ori presupuse, ori transmutate dinlauntrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora, ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.
„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal, deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El ? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica antigra-vitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor: asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a infaptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul.
Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva, ca intr-o strafulgerare, faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana ce nu m-a fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti. Dintr-odata valul cade – si vedem. Ce vedem ? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu dinlauntru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi.
Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind, pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestini? Psihanalitic si escatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson – Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.
Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvanteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane, incantatoarea iluzie inceteaza.
Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el. (Asa cum, foarte probabil, le este si altora.) El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlalti si exclusiv datorita urilor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-i este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judet in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.
Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg: sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosiilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinei – parca plutind, asijderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc -, se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi, incapabil a vedea clar si la rece.
Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii.
„Eu sunt Lumina lumii.”
Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit!
Parintele Nicolae Steinhardt
Din „Dăruind vei dobândi”, Editura Manastirii Rohia, 2006

Comentarii Patristice – Evanghelia despre dregătorul bogat

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor)( Ev. Luca 18, 18-27)

(Lc. 18, 18) Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

Mulțimile evreiești… cu mai-marii și învățătorii lor… priveau pe Hristos ca pe un simplu om asemenea nouă și nu ca pe Dumnezeu ce s-a făcut om. Aceștia au venit la Hristos ca să-L ispitească și ca să întindă mrejele înțelepciunii lor…

În evanghelia aceasta, cel ce se apropie de Hristos este numit dregător. Credea despre sine că știe Legea și cugeta că îi și învățase întocmai și pe alții. Gândea că-L va putea osândi pe Hristos pentru că a adus legi noi, legi ale Sale, și că a nesocotit poruncile date de preaînțeleptul Moise. Iudeii urmăreau cu înverșunare să dovedească că Hristos era împotriva poruncilor celor dintâi și că, prin autoritatea Sa, a așezat noi legi, care se împotrivesc celor ce existau înainte. Purtarea lor viclenească față de Hristos era zidită pe o piatră mincinoasă. Dregătorul vine la Hristos și se preface că vorbește cu inimă bună. Îl numește Învățătorule, spune că este bun și se arată a fi dornic de a-I fi ucenic. Spune, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Bagă de seamă, cum dregătorul amestecă măgulirea cu înșelăciunea și viclenia, precum ar amesteca oțetul cu mierea, închipuindu-și că în acest chip ar putea amăgi pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 122, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 19)Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

Ce răspunde Cel-a-toate-cunoscător despre care s-a spus că prinde pe înţelepţi în isteţimea lor (Iov. 5, 13)? Răspunde cu o altă întrebare: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Vezi cum Hristos vădește de-ndată că dregătorul nu era nici înțelept, nici învățat, deși era mai-marele unei sinagogi iudaice. Hristos îi spune că veșmintele trupului Meu te-au dus pe căi greșite și nu ai crezut că sunt Dumnezeu. De ce m-ai numit cu numele celor mai înalte făpturi dacă tu crezi că sunt un doar simplu om, asemenea ție, și tăgăduiești că nu sunt mai presus de hotarele naturii umane? Prin firea care transcende totul, numai Dumnezeu este bun prin natura Sa, adică este bine neschimbător … Hristos spune despre Sine: Pentru tine, nu par a fi cu adevărat Dumnezeu. Dar nebunește și fără băgare de seamă, mi-ai atribuit caracterul și virtuțile naturii dumnezeiești. Atunci, de ce-ți imaginezi că am puterea naturii neschimbătoare, fiind Eu un simplu om, care nu este niciodată învestit cu bunătate, ci o câștigă numai prin învoirea cu voia divină? Acesta a fost înțelesul a ceea ce vorbea Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, 122, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 19)Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

Tatăl este bun. Fiul este bun. Sfântul Duh este bun. Totuși, nu sunt trei buni, ci numai un singur bun. Hristos spune: Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Domnul Hristos nu a răspuns la întrebarea dregătorului pentru ca acesta, vorbind ca și cu un simplu bărbat prin cuvintele bunule Învățător, să nu-L considere doar un simplu om. De aceea nu i-a spus: Nimeni nu este bun, decât unul Tatăl, ci Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Doar prin Tatăl, s-ar fi înțeles că doar Tatăl cel ceresc este bun. Dumnezeu,însă, include în sine atât pe Hristos, cât și pe Duhul Sfânt, pentru că întreaga Treime este bună.

(Fericitul Augustin, Despre Sfânta Treime 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 22) Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.

Tânărul a întrebat pe Domnul cum să moștenească viața veșnică și i s-a răspuns că trebuie să vândă toate cele ce le are și să le împartă săracilor și astfel va avea comoară în cer. De ce a plecat de la Domnul mâhnit, decât pentru că, așa cum spune Scriptura, era foarte bogat? Una este a nu dori să aduni cele de trebuință și alta să împarți ceea ce ai agonisit. Primul este ca și cum ai refuza mâncarea, iar al doilea, ca și cum ți-ai tăia un mădular.

(Fericitul Augustin, Scrisoarea 31, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Dregătorul era prea slab în cugetul său și nu a putut fi convins nici măcar să asculte de sfatul de a-și vinde averea, deși i-ar fi fost mult folositor și plin de răsplată. Domnul vădește boala care și-a aflat casă în cei cu averi, spunând: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila (camela) printre urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Prin camilă, Hristos, nu se referă la animalul cu același nume, ci la un o funie groasă. Cei ce se îndeletnicesc cu navigatul pe mare obișnuiesc să numească aceste funii camile.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 123, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Ce se spune aici este de o mare putere. O mare greutate se află în cuvintele acestea. Cu ce alte cuvinte ar fi putut Hristos arăta mai cu tărie că cel bogat n-ar trebui să-și pună nădejdea în averile sale, decât prin acestea? … Moral, acestea pot fi aplicate la orice păcătos sau orice bogat trufaș. Vameșul, când nu îndrăznea să-și ridice ochii la Dumnezeu, recunoștea povara păcatelor sale și era precum o camilă. Prin mărturisirea păcatelor sale, mai ușor va trece vameșul prin urechile acului, decât va intra fariseul în împărăția cerurilor. Fariseul era mândru în rugăciune, lăudându-se cu nevinovăția sa și mult prea încrezător în mărirea sa. El a nesocotit mila, s-a declarat pe sine drept și l-a judecat pe celălalt. Mai degrabă l-ar fi înfruntat pe Domnul, decât să-I ceară mila Sa (Lc.18, 9-41). Dacă cineva se cutremură cugetând la camilă, cu atât mai mult să se înfricoșeze la cel ale cărui fapte sunt mai urâte decât o camilă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 8, 70-72, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila printre urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.Când au auzit porunca aceasta, sfinții s-au hotărât să fugă de această greutate a bogățiilor, împărțindu-și averile. Prin această împărțire a averilor către cei săraci, și-au ridicat comori veșnice. Apoi au luat crucea și i-au urmat lui Hristos. Unii i-au urmat și s-au desăvârșit prin mucenicia lor, precum v-am mai spus, în timp ce alții, prin jertfa lor de sine, nu au fost mai prejos în virtutea adevăratei filozofii. Amintește-ți că este poruncă a lui Hristos Împăratul nostru și Dumnezeu, care ne duce de la lucrurile vremelnice și ne face părtași la cele veșnice.

(Sfântul Ioan Damaschin, Varlaam și Iosif 15.128 – 129, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Se spune în Evanghelie că: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? (Mt. 19, 27).

Cred că la acesta unii ar răspunde: Ce au lăsat ucenicii? Ei erau oameni care câștigau cele de trebuință ale vieții prin sudoare și munca lor, fiind pescari, care poate aveau sau nu o barcă și niște mreje pe undeva. Nu aveau case bine zidite sau alte averi. Ce au lăsat sau pentru ce au cerut o răsplată de la Hristos? Ce răspundem noi la aceasta? Chiar pentru aceasta, au pus întrebarea aceasta mai mult decât necesară. Pentru că nu aveau nimic altceva decât câteva lucruri neînsemnate, au aflat că Domnul va răsplăti și va veseli cu darurile Sale pe cei care la fel au lăsat nu numai puținul lor pentru împărăția lui Dumnezeu. Au dorit să fie găsiți vrednici pentru a intra în împărăția cerurilor, datorită dragostei pentru El. Cel bogat, ca unul ce a lăsat mult, va aștepta cu încredințarea unei răsplăți pe măsură. Cel care are puțin și a lăsat și puținul său, nu este și el îndreptățit să întrebe cum i se va răsplăti fapta? Pentru aceasta, și în numele lor și a celorlalți care au făcut asemenea, lăsând și puținul lor, spun: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie.

Dar mai trebuie să înțelegem un lucru. Socotită cum se cuvine, durerea suferită la lepădarea de cele lumești este aceeași, fie că este vorba de mult sau puțin. Haideți să vedem care este adevăratul înțeles al acestei exemplu atât de întâlnit. Să presupunem că doi oameni au trebuit să stea dezbrăcați. Unul s-a dezbrăcat de haine scumpe, în timp ce celălalt a trebuit să lepede numai dintre cele ieftine și ușor de găsit. Oare durerea goliciunii nu va fi aceeași în ambele cazuri? Mai rămâne altceva de lămurit? Cât privește ascultarea și dorința cea bună, cei ce, deși în situații diferite, au arătat totuși aceeași ușurință, și dorind, au vândut ceea ce aveau, trebuie așezați pe aceeași treaptă cu cei bogați. Chiar Pavel cel înțelept scrie: Căci, dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are (2 Cor. 8, 12). Astfel, întrebarea apostolilor a fost plină de rațiune.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 124, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica a 30-a după Rusalii: “Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis:„Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?”
(Matei 19, 16) [Omilia LXIII]

“Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si: „Cautind la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

– Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicand: „Nimeni nu este bun”. (Matei 19, 17)

– Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: „Noi ne inchinam la ceea ce stim” (In 4, 22); si: „Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata” (In 5, 31). Acum cand zice: „Nimeni nu este bun“, nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: „Nu sint bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: “Decat unul Dumnezeu“.

Si n-a spus: „Decat Tatal Meu“, ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicand: „Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri” (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca „voi” nu inseamna: „voi oamenii” -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: „Cu cat mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El“.

– Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

– Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus: „Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.
Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.

Cand Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?”(Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ (idem).

Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

– Ce-i spune Hristos?

– Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: „Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“(Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: „Daca vrei sa fii desavirsit”; apoi ii spune: „Vinde-ti averile si le da saracilor”; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: „Vei avea comoara in cer”; si „vino si urmeaza Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: „Si vei avea comoara in cer”. Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus „comoara”, ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

„Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

„Auzind, tinarul a plecat intristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: „Ca avea avutii multe“.

Nu sunt stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.

Ce a spus Hristos? „Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” (Matei 19, 23).

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

– Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

– Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

„Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor”(Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta” (Matei 19, 26).

– Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

– S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu”. A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: „privind la ei” -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu” ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

– Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

– Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cand Petru I-a spus: „Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie” si L-a intrebat: „Ce, oare, va fi noua?” (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: „Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni“. Asa ajung cu putinta cele cu neputinta !

– Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

– Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos. Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

– Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

– Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

– Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

– Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

– Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

–Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui – ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc – si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

(“Omilii la Matei“, Sf. Ioan Gura de Aur

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Scriptura ne-a infatisat sufletul lui oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de lauda, iar pe de alta parte, nefericit si foarte deznadajduit. Este vrednic de lauda ca a cunoscut pe adevaratul Invatator, ca, parasind trufia fariseilor, mandria legiuitorilor si ingamfarea carturarilor, a dat acest nume singurului Invatator bun si adevarat; era iarasi vrednic de lauda si ca s-a interesat cum ar putea sa mosteneasca viata vesnica. Dar ceea ce dovedeste ca in adancul sufletului sau nu urmarea adevaratul bine, ci cauta ce place celor multi, este aceea ca, desi a aflat de la adevaratul Dascal invataturi mantuitoare, nu le-a inscris in inima sa, nici n-a implinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat intristat, fiind intunecat de patima dragostei de avutie. Aceasta vadeste ciudatenia purtarii sale si dezacordul cu sine insusi.

Il numesti Invatator si nu te porti ca un ucenic? Marturisesti ca este bun si respingi sfaturile ce ti le da? Si doar Cel bun ofera lucruri bune! Il intrebi de viata vesnica, dar arati ca esti cu totul prins de desfatarea vietii de aici! Ce porunca anevoioasa, grea sau peste puteri ti-a dat Invatatorul? A spus: “Vinde-ti averile tale si da-le saracilor!“. Daca ti-ar fi spus sa te ostenesti muncind pe ogoare sau sa infrunti primejdiile comertului pe mare, sau sa ai toate necazurile celor ce fac afaceri, da, atunci ar fi trebuit sa te intristezi, ca porunca ar fi fost greu de implinit; dar daca-ti fagaduieste sa te faca mostenitor al vietii celei vesnice pe o cale atat de lesnicioasa, care nu are nici osteneala, nici sudoare, nu te bucuri de usurinta mantuirii, ci pleci jelind si intristat la suflet si-ti faci nefolositoare toate virtutile pentru care te-ai ostenit pana acum. Daca, dupa cum spui, nici n-ai ucis, nici n-ai desfranat, nici n-ai furat, nici n-ai dat marturie mincinoasa impotriva cuiva, zadarnica ti-e ravna pentru savarsirea acestor virtuti, pentru ca nu adaugi si virtutea ce-ti lipseste, fara de care nu vei putea intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nu te-ai bucura oare mult cand ai auzi ca un doctor ti-ar fagadui sa-ti indrepte madularele strambe, fie din nastere, fie din pricina vreunei boli? Negresit! Dar cand marele Doctor al sufletelor vrea sa te faca desavarsit in cele mai de seama virtuti ce-ti lipsesc, nu primesti binefacere, ci te superi si te tanguiesti. E lamurit deci ca esti departe de porunca dragostei de aproapele si fals ai marturisit cand ai spus ca iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Ca, iata, porunca data tie de Domnul te vadeste cu totul lipsit de adevarata dragoste. Daca ar fi fost adevarat ce spuneai, ca ai pazit din tinerete porunca dragostei si ca ai dat fiecaruia tot atat cat ti-ai dat tie, de unde ai aceasta multime de averi? Ingrijirea celor nevoiasi risipeste bogatia. Daca toti si-ar imparti averile lor si le-ar da celor nevoiasi, atunci fiecare ar primi cate putin pentru indestularea nevoilor sale. Deci, cel care iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi n-ar avea mai mult decat semenul sau. Or, se vede ca tu ai multe bogatii! De unde-s acestea? De acolo ca ti-e mai draga propria-ti desfatare decat ajutorarea celor multi. Da, cu cat iti inmultesti avutia cu atat iti imputinezi dragostea de aproapele. Daca ai fi iubit pe semenul tau, de mult te-ai fi gandit la instrainarea averilor tale; dar asa, averile iti sunt mai lipite de tine decat madularele de trup, iar despartirea de averi te doare mai mult decat taierea celor mai de seama madulare.”

„Daca auzi, bogatule, spunandu-ti-se: „Vinde-ti averile tale si da-le saracilor, ca sa ai merinde pentru desfatarea vesnica!“, pleci intristat; dar daca auzi spunandu-ti-se: „Da-ti averile tale femeilor iubitoare de podoabe, da-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!”, te bucuri ca si cand ai dobandi ceva mai pretios decat averile.”

„Spui ca esti sarac! O spun si eu, ca acela-i sarac, care are nevoie de multe. Poftele voastre nesaturate va fac sa aveti multe nevoi.”

„Pe cine l-a crutat moartea fiindca a fost bogat? De cine s-a indepartat boala fiindca a avut bani? Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei, rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. Cine-i tatal minciunii? Cine-i facatorul actelor false? Cine-i parintele juramantului fals? Nu-i oare bogatia? Nu-i ravna dupa bogatie? Pentru ce, oamenilor, va supuneti voi insiva la chinuri? Cine a prefacut bunurile voastre in arme impotriva voastra? Banii v-au fost dati sa va ajute sa traiti, si nu sa va ajunga povara de pacate. Bogatia v-a fost data sa va puteti rascumpara sufletul, nu ca sa va fie pricina de pierzare.”

“Pentru ce te inseli singur, randuind rau pentru timpul de acum bogatia spre desfatarea trupului si fagaduind pentru mai tarziu acelea pe care n-ai sa le mai poti face? Dar, dupa cum ti-am aratat, rau e sfatul ce ti-l dai cand spui: „Ma voi desfata de placeri cat traiesc! Dupa ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!” Iti va spune insa si Avraam: „Ai luat cele bune in viata ta!“. Calea cea stramta si ingusta nu te primeste daca nu lepezi povara bogatiei. Ai plecat din viata purtand-o pe umeri si n-ai ancorat-o, cum ti s-a poruncit. Pe cand traiai, te puneai pe tine inaintea poruncii Domnului; dupa ce ai murit si te-ai descompus, pui inainte porunca Domnului, ca sa te razbuni pe dusmanii tai spunand: „Ca sa nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!”. Cum sa numesc acest gand? Razbunare pe dusmani sau dragoste de aproapele? Citeste-ti testamentul!

– Voiam sa mai traiesc, mi se poate spune iarasi, ca sa ma bucur de averile mele!

– Atunci se cuvine mortii multumire, si nu tie! Daca ai mai fi nemuritor, nici nu ti-ai mai aduce aminte de porunci. „Nu va lasati amagiti! Dumnezeu nu se lasa batjocorit.” [Gal. 6,7] La altar nu se aduc mortaciuni! Du la altar jertfa vie! Darul ce se aduce din ce prisoseste nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefacatorului cele ce ti-au mai ramas, dupa ce ti s-a scurs viata! Daca nu indraznesti sa servesti pe oameni de seama cu resturile de la masa ta, cum indraznesti sa crezi ca faci milostiv pe Dumnezeu cu ramasitele averii tale?

Vedeti, bogatilor, ce sfarsit are iubirea de avutii si incetati a mai fi impatimiti dupa averi! Cu cat esti mai iubitor de avutie, cu atat cauta mai mult sa nu lasi dupa tine nimic din cele ce ai. Fa ca toate sa fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lasa strainilor bogatia ta! Se poate ca slugile tale sa nu-ti impodobeasca mormantul nici cu cea mai proasta podoaba si sa nu-ti faca o inmormantare pompoasa, ca sa castige bunavointa mostenitorilor. (…) Ia-le-o inainte dar, si inmormanteaza-te singur! O frumoasa inmormantare este evlavia. Pleaca din lume imbracat cu toate bogatiile tale! Fa-ti podoaba bogatia ce o ai! Sa o ai cu tine! Ai incredere in bunul sfatuitor, in Hristos, Care te-a iubit, Care a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru noi. Sa ne supunem Lui, pentru ca fiind intelept cunoaste ce ne este de folos sa-L primim, pentru ca ne iubeste; sa-I fim recunoscatori, pentru ca este Binefacatorul nostru!“

Fragmente preluate din: Sfantul Vasile cel Mare, Omilii si cuvantari, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii ( Despre patima iubirii de averi )

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea(Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).
Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.
Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.
Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?
Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”
Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).
Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.
O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.
Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.
Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.
Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).
Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).
Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,
Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.
Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.
Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,
Cîtă dreptate are cel ce a zis: „Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: „Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).
Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.
Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.
Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.
Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Pr. Cleopa Ilie

sursa

Pilda samarineanului milostiv

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Preaiubiti si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu acelasi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu constiinta ca ori-de-cate-ori il auzim si implinim cuvantul, Sfantul Duh lumineaza in noi tot mai adanci intelesuri; caci dumnezeiescul cuvant ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumina, ca putere a iubirii si a vietii pana la sfarsitul veacurilor. Acelasi cuvant deschide neincetat noi si noi intelesuri si asa noi crestem mereu prin dumnezeiescul cuvant. Niciodata sa nu socoteasca cineva ca daca asculta aceeasi Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce invata. Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, „la masura barbatului desavarsit”, adica la chipul lui Hristos.

Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.
Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: „Pana si demonii se pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau”. Iar Iisus le-a raspuns: „Nu va bucurati (doar) ca demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri”. Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta, impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.
Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: „Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer”. A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana, care se pleaca inaintea voastra).
Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: „Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de cei ce se socoteau intelepti – cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor”. Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.
O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin – iertati-mi cuvantul – cosmetice. Ci frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor”. Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.
Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. „Si asa Parinte, asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta”. Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere”. E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: „Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai Tatal”. Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.
Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: „Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal”, vedem in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul, avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat: “”nvatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?” (Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu spusese Inteleptul: „Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei”? – adica purtam in noi gandul, dorul, ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: „Ce este scris in Lege? Cum citesti?” Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): „…Scrie: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”; iar la Deuteronom 6,5, gasim: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!” Deci amandoua erau cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt – ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de esenta.
Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: „Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa aceasta!” (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire – esenta. Iubeste si vei fi viu!… Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se naste viata. „Fa aceasta…” – traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.
Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Rogu-va sa retineti intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai adanc.
Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui Dumnezeu ramane in veci si e „mereu acelasi, ieri, azi si in veci”. Si a zis Mantuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.
Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania, cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui – talharii?…
Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara, sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung negresit… Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori – stim cum se intampla – a umblat cineva cu mana pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc? Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.
Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: „Pe acestea trebuie sa le faceti, pe celelalte sa nu le lasati”. Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua porunci merg impreuna: „Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea, virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti”; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: „Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au intrebat mai ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe fratele meu pe care-l vad?
Dar o, Doamne, frumusete a tainei ce ne dezvaluie cum sa unim rugaciunea (comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care isi ucide fratele! Cine sa ma invete pe mine iubirea? Sfantul Isaac Sirul spune vorba aceasta: „Iubirea se naste din rugaciune”. E mai intai rugaciunea si de acolo se invata iubirea. Cum adica?! Cand ma rog lui Dumnezeu, cand comunic cu El, atunci se poate intelege iubirea, care inseamna daruire, inseamna a trai viata celuilalt. Comunicand cu Dumnezeu in rugaciune, El imi da viata Lui, imi da iubirea Lui, imi da lumina Lui. Si atunci, din rugaciune eu ies transfigurat dumnezeieste, si prin transfigurarea mea ii transfigurez pe altii. Cati oameni sfinti – mitropoliti, patriarhi – n-au fost vazuti in timpul rugaciunii, in timpul Sfintei Liturghii, cu fetele transfigurate, impartasind in chipul acesta multimilor, dumnezeirea ce se raspandea din ei! Dar aceasta numai atunci cand te impartasesti din iubirea dumnezeiasca, prin rugaciune, si iti implinesti chemarea ta in rugaciune.
Asa trebuie sa gandim toti acum, ca am venit la biserica si ne-am rugat pentru a ne impartasi din Dumnezeu, pentru ca apoi sa impartasim iubirea catre semeni: catre mama, tata, frate, sora, copii, sotie si ceilalti. Cat ar trebui sa cugetam la acest fapt de adancime negraita! Toti, in clipa aceasta, asa trebuie sa gandim: Doamne, aici am venit sa ne impartasim din iubirea Ta dumnezeiasca, din lumina Ta, si sa iesim de aici transfigurati, schimbati in har si adevar, din aceasta daruire divina.
Aceasta a vrut sa spuna Mantuitorul prin cuvintele: „Cel ce iubeste pe frate, mama, sora, tata, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine” – adica nu te invrednicesti precum El, Cel Care a coborat din slava cereasca si a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimisi doar robii; numai ei erau osanditi si executati prin acest fel oribil, de rastignire pe cruce.
…Atunci, pe cei doi Mantuitorul ni-i da ca pe o pilda rea; preotul si levitul, trecand prin acel loc unde erau atat de prezenti demonii, trec pe langa cel cazut. Merg mai departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divina. Eugen Ionesco spunea ca iadul este crima impotriva iubirii. Au rupt in doua iubirea divina, pentru ca ei, mergand catre un tel al lor, in loc sa uneasca acest tel (chiar de era si slujba dumnezeiasca) cu iubirea fata de aproapele, au trecut pe langa el: N-au inteles taina omului; taina omului in Hristos, in Dumnezeu, iubitilor!
Acest adevar doresc sa-l spun sufletului meu si apoi dumneavoastra. Noi trebuie sa intelegem ce inseamna a fi om dupa chipul lui Dumnezeu, plecand de la realitatea intima, a noastra. Spune Evanghelia: si preotul si levitul au privit, l-au vazut pe cel cazut si au mers mai departe. Au privit, au vazut, au avut lumina ochilor ca sa vada ca acolo este un prabusit. Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Caci aici, in acestea doua se talcuieste taina lui Dumnezeu si taina omului. Sa nu uitam! Cand zice dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan: „Dumnezeu este lumina” (I Ioan 1,5) si „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), in acestea doua se deschide, se descopera taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu si taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. A fi dupa chipul lui Dumnezeu inseamna a fi de-o data, impreuna si nedespartit, lumina si iubire. Lumina adevarului si iubirea. Iubire luminoasa si lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu si taina mea, taina zidirii mele (daca sunt constient ca chipul lui Dumnezeu este in adancul din mine). Si cand ma analizez pe mine, eu trebuie sa constat ca trasaturile, dimensiunile, insusirile fundamentale ale mele, toata fiinta mea, asa cum se desfasoara, toate sunt constituite in lumina si iubire. Lumina ochilor, auzul urechilor, bratele mele, picioarele mele, toata faptura mea, toate sunt orientate si se definesc prin lumina si iubire. Lumina am zis intai, si iubire; impreuna lucrand.

Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.
Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.
Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor!
Pe Sfantul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de doua-trei ori, la incercare. A venit imbracat in felul lui si i-a cerut niste bani. Sfantul Ioan i-a raspuns insotitorului sau: „Da-i un ban”. La putina vreme a revenit, schimbat cu alta haina. Iarasi a cerut un gologan. Sfantul iarasi a zis: „Da-i un gologan!”. A treia oara iar a venit: „A lui va fi osanda, nu a mea” a zis sfantul si i-a dat si a treia oara.
Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sarman nu mai avea nici un ban la el in buzunar. Era un om intelept, un om credincios. Si i-a cerut cineva de pomana; iar el, neavand nimic, i-a spus: „Omule, n-am nimic. Dar uite, iti dau mana mea. Mana mea si dragostea mea”. Si atunci sarmanul a spus: „Nimeni, de cand sunt eu cersetor, nu mi-a facut un dar asa de pret ca dumneata; sa-mi dea mana si sa ma socoteasca asemenea lui; nu sa ma vada un cersetor, un dispretuit, un lepadat”.
Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama, in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza, caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare – doi dinari. O paine, cum spun cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a spus gazdei: „Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi tot”. Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.
Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese intrebarea: „Cine e aproapele meu?” Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. „Cine este aproapele meu?” intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti: „Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?”. Cum vi se par cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu. Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci modul de a pune intrebarea este cheia.
Legiuitorul a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.
Sub un alt aspect, trebuie stiut ca la iudei, in vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Altii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oara se extinde viziunea in universal a Mantuitorului. De aceea raspunde altfel de cum a pus intrebarea legiuitorul, care a centrat intrebarea pe eul lui (al meu esti pentru ca tii la mine). La Mantuitorului este invers: eul posesiv dispare si Mantuitorul asa intreaba: „Care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?” Cel care s-a dus la aproapele si s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul si levitul, ca si legiuitorul, cautau ca aproapele sa vina la ei. Or eu ma duc la aproapele, nu astept ca aproapele sa vina la mine. Caci asa am fost construit, ca eu sa ies din mine, si toata faptura mea sa fie orientata in afara de mine, de eul meu, de egocentrismul meu; inchizandu-ma in mine nu pot avea decat un raspuns: moartea. Daca ma inchid in mine, in eul meu, de unde am viata? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viata o am de la parintii mei, iar parintii mei mai departe, din generatie in generatie… in ultima instanta, de la Dumnezeu.
Daca eu sunt orientat catre viata, deci in afara de mine, in afara de eul meu, eu ma inscriu atunci in eternitatea iubirii si a luminii dumnezeiesti. Dar daca ma inchid in mine, ma inchid in mine ca intr-un mormant, cum spunea cineva, desi nu cad din bratele lui Dumnezeu.
Aici e taina vietii: in lumina si iubire. In lumina privesti lumea, in iubire o imbratisezi, inaintezi spre lume. Caci, repet, intreaga mea faptura asa este construita, ca sa merg catre altul. Trebuie sa ma cunosc pe mine; tragedia insa, este ca nu ne cunoastem pe noi insine. Daca ne-am analiza mai adanc am descoperi ca nu ne putem regasi decat in Hristos. Atunci am avea o schimbare adanca a fiintei noastre si egocentrismul nostru ar disparea. Orientandu-ne neincetat in adevar, lumina si iubire divina, noi am fi, pe de o parte salvati si, mai mult, am gusta viata, adevarul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Parintii: „In aproapele tau sta viata si moartea”. In a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza ca uneori nu poate sa daruiasca ceva. Ati vazut cum cel fara bani i-a intins mana si i-a daruit dragostea celui necajit. Dar trebuie sa simt traind in mine aceasta lumina, aceasta iubire divina, traind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adancul fiintei mele catre bine, catre adevar, catre frumusete divina, catre semenul meu, catre lumea mea, catre neamul meu, catre toate neamurile.
Asa cum Mantuitorul dezvaluie iubirea fara margini in spatiu si in timp, atunci tu poti iesi dincolo de spatiu si de timp, impartasindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neinserata, a Dumnezeirii.
Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele?” “”Cel care a facut mila cu dansul”. Si Mantuitorul spune: „Mergi si fa si tu asemenea lui!”
Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Comentarii Patristice – Pilda samarineanului milostiv

Duminica a 25-a după Rusalii (Ev. Luca 10, 25-37)

(Lc. 10, 25) Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

Oricine înțelege pe deplin taina întrupării ar putea să-i spună învățătorului de lege: Dacă într-adevăr ai fi fost priceput în cele ale Legii și în înțelesurile profundei sale învățături, nu ai fi uitat pe Cine încerci să ispitești. Ai crezut că este doar un simplu Om, doar un Om și nu Dumnezeu care s-a făcut văzut în chip omenesc, care cunoaște cele ascunse și care poate privi în inimile celor care vin la El. În multe chipuri, Emanuel este anticipat în faptele lui Moise. L-ai văzut jertfit ca pe un miel dar dărâmând și călcând peste moarte prin sângele Său. L-ai văzut în arcă, în care era așezată Legea. Prin trupul Său cel sfânt era ca și în arcă, fiind Cuvântul Tatălui, Fiul născut din Dumnezeu după natură. L-ai văzut ca pe scaunul milei din cortul sfânt, în jurul căruia stăteau serafimii. El este scaunul milei pentru iertarea păcatelor noastre. Da, și chiar ca și Om este lăudat de către serafimi, care sunt cele mai inteligente și sfinte puteri și care stau în jurul scaunului Său divin și preaînalt.

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Comentariu la Luca, Omilia 68, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 26-28)Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

Care este cea dintâi și mai mare poruncă a Legii? Învățătorul i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Toată această învățătură este înălțată prin două porunci, ca și cum ar fi două aripi, adică, iubind pe Dumnezeu și pe oameni.

(Sfântul Efrem Sirul,Comentariu la Diatesaronul lui Tatian. 16.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 26-28)Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

Cu aceste versete începe textul care descoperă pe cei care, uitând de duhul Legii, se credeau în sinea lor a fi învățători ai ei. Hristos le arată că nu o cunosc, chiar de la primul capitol. Atât Tatăl, cât și Fiul, au vestit taina întrupării dumnezeiești, spunând: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău (Deut. 6. 5) și să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Lev. 19, 18). Domnul i-a spus învățătorului de lege: Fă acestea și vei fi viu. Dar el, cel care nu cunoștea cine este aproapele său pentru că nu credea în Hristos, a răspuns: Cine este aproapele meu? Cine nu cunoaște pe Hristos nu cunoaște nici Legea. Cum ar putea el să cunoască Legea, dar să nu cunoască Adevărul, pentru că Legea propovăduiește Adevărul?

(Sfântul Ambrozieal Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 7, 69-70, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 26-28)Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

Hristos îi spune: Ce este scris în lege, cum citești? iar el repetă ceea ce este scris în lege. Dar pentru a pedepsi viclenia și condamna gândul necurat, Hristos cunoscând toate acestea, spune: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Învățătorul și-a scăpat prada. A tras pe lângă. Viclenia sa nu a mers. Boldul pizmei s-a rupt. Plasa vicleniei s-a sfâșiat. Semănătura sa nu aduce roadă iar munca sa nu mai aduce câștig. Precum unii naufragiază din cauza neșansei la fel și el a suferit o nimicire amară.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?

Domnul spune că omul care cobora era unul care voia să țină poruncile și se pregătea să fie aproapele la oricine era în nevoie. Iar aceasta se face cunoscut abia după sfârșitul pildei: Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Nici preotul, nici levitul, precum Hristos însuși a spus, ci acel care a făcut milă a fost aproapele. Apoi Mântuitorul spune: Mergi şi fă şi tu asemenea.

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 29) Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?

Unii cred că aproapele lor este fratele lor, familia, rudenia sau neamul lor. Domnul învață cine este aproapele nostru în parabola unui om care cobora de la Ierusalim la Ierihon… oricine poate fi aproapele nostru și de aceea nu trebuie să facem rău nimănui. Dacă, dimpotrivă, privim ca aproape al nostru numai pe frați și pe rude, asta înseamnă că putem face rău străinilor? Domnul a osândit o astfel de gândire! Suntem aproapele, fiecare pentru fiecare și împreună pentru toată lumea, căci avem un singur Tată.

(Fericitul Ieronim, Omilie la Psalmul 15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

Ierihonul simbolizează această lume. Adam, alungat din Rai (Fc. 3, 23), din acel Ierusalim ceresc (Ev. 12, 22), a căzut din el, greșind prin păcatul său, adică a plecat dintre cei vii la cei muritori, pentru care nu schimbarea locului, ci a purtării a însemnat căderea. Omul s-a schimbat foarte mult față de acel Adam care se bucura de fericirea veșnică. Când s-a îndreptat spre păcatele lumești, Adam a căzut printre tâlhari, printre care nu ar fi căzut dacă nu s-ar fi abătut de la poruncile cerești și nu s-ar fi făcut singur o pradă lor. Cine sunt tâlharii, dacă nu îngerii nopții și ai întunericului, care iau câteodată chip de înger al luminii (2 Cor, 11, 14), dar pe care nu pot să-l mențină? Acești îngeri, mai întâi fură veșmintele harului spiritual primit de noi, apoi se deprind să pricinuiască răni. Dacă păstrăm nepătate veșmintele noastre, nu vom primi loviturile tâlharilor. Bagă de seamă, de teama că prima dată ești dezbrăcat precum și Adam s-a dezbrăcat de porunca divină, lepădând pronia și aruncând veșmântul credinței (vezi și Fc. 3, 7). Adam a primit o rană aducătoare de moarte, prin care toți oamenii ar fi căzut dacă acel Samarinean, în drumul Său, nu i-ar fi legat rănile.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7. 73, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

Acest măreț Samarinean nu s-a ferit de cel de care preotul și levitul s-au ferit. Într-adevăr, cuvântul Samarinean înseamnă păzitor. Interpretarea este aceasta: Cine este Păzitorul, dacă nu, Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul (Ps. 114, 6)? Astfel, precum există un iudeu în literă și unul în duh (Rom. 2, 28-29), în același chip există un samarinean în afară și un altul în taină. Aici, Samarineanul coboară. Cine este acela, decât Cel care S-a coborât din cer și care S-a înălțat la cer, adică Fiul omului care este în cer? (In. 6, 33). Când Îl vede aproape mort, fără nimeni care să-l vindece, precum pe acea femeie cu scurgere de sânge care și-a cheltuit toată averea pe doctori (Mt. 9, 20), El vine la acesta. Prin darul milei, a devenit aproapele nostru, primind să ia firea noastră ca să se înrudească cu noi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

Unul dintre bătrâni a vrut să interpreteze parabola precum urmează. Omul ce cobora era Adam. Ierusalimul este raiul, iar Ierihonul este lumea. Tâlharii sunt puterile ce ne vrăjmășesc. Preotul este Legea, levitul simbolizează pe prooroci, iar samarineanul este Hristos. Rănile sunt neascultarea. Dobitocul este trupul lui Hristos. Casa de oaspeți, care primește pe tot omul care voiește să intre, este Biserica. Cei doi dinari simbolizează pe Tatăl și pe Fiul. Gazda este capul Bisericii, căruia aceasta îi este încredințată. Faptul că samarineanul făgăduiește că se va întoarce reprezintă cea de-a doua venire a Mântuitorului.

Samarineanul, care a făcut milă cu cel care căzuse între tâlhari, este cu adevărat un păzitor și un aproape mai grabnic în a ajuta decât sunt Legea și proorocii. Hristos a arătat că i-a fost aproapele celui căzut între tâlhari mai degrabă prin faptă, decât prin cuvânt. După cum este scris: Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos (I Cor. 11, 1), putem și noi să urmăm lui Hristos și să avem milă de cei care au căzut între tâlhari. Putem să mergem la ei, să le legăm rănile, să turnăm untdelemn și vin, să-i punem pe animalele noastre și să ne îngrijim de ei. Astfel ne spune Hristos să lucrăm. Nu vorbește către învățătorul de lege, pe cât o face către noi și către toți, când spune: mergi și fă și tu asemenea. Dacă vom asculta de cuvântul Său, vom moșteni viața veșnică în Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34, 3, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 31-33) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

Tâlharii te-au lăsat pe drum aproape mort, dar ai fost aflat zăcând acolo de către bunul samarinean ce trecea pe acolo. Ți s-a turnat untdelemn și vin. Ai primit Taina Unului Născut. Ai fost ridicat pe dobitocul Său. Ai crezut în întruparea lui Hristos. Ai fost adus în casa de oaspeți și ai fost îngrijit și vindecat în Biserică.

De acolo și de aceea vorbesc. Asta este ceea ce eu și cu toții facem. Săvârșim lucrarea gazdei. Gazdei i s-a spus: ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îți voi da înapoi. Dacă am cheltui și noi măcar cât am primit! Fraților și surorilor, oricât am cheltui, să știți că o facem din banii Domnului.

(Fericitul Augustin,Predica 179A.7-8,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 34) Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.

I-a legat rănile, turnând untdelemn și vin. Acel Tămăduitor are felurite leacuri, toate care vindecă. Un cuvânt al Său leagă rănile, altul toarnă untdelemn, iar altul toarnă vin. Leagă rănile cu lege mai strânsă. Tămăduiește prin iertarea păcatelor și curăță ca și cu vin, prin aducerea aminte de judecată.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 75, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

A doua zi, care este această a doua zi, dacă nu ziua Învierii Domnului, despre care s-a spus: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul (Ps. 117, 24)? Hristos a luat doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 79, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

Ce reprezintă cei doi dinari, dacă nu cele două Testamente, în care este revelat veșnicul Împărat, prin ale Cărui răni suntem și noi vindecați? Scumpul Său sânge ne-a răscumpărat, ca să scăpăm de durerile ultimei morți.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

Fericită este gazda care se îngrijește de rănile altora. Fericit este cel căruia Iisus i-a spus: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi. Un bun iconom este cel care cheltuiește mai mult și mult mai mult decât i se dă să cheltuiască. Apostolul Pavel este un bun iconom, căci epistolele revarsă din prisosul înțelepciunii pe care a primit-o. El a ascultat de cumpătata poruncă a Domnului cu o aproape necumpătată supunere prin minte și trup, ca să ridice pe mulți din grelele dureri suferite, prin iconomia îndemnului spiritual primit de la Dumnezeu. El a fost o bună gazdă a casei sale, în care asinul cunoaște ieslea domnului său (Is. 1, 3) și unde turmele mieilor sunt ținute. S-a temut că intrarea ar putea fi ușoară pentru nesătulii lupi ce urlă în jurul țarcurilor ca să prade stâna.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 82, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 36) Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?

Domnul Dumnezeul nostru a vrut să fie numit aproapele nostru. Domnul Iisus Hristos a vrut să ne arate că El este Cel care l-a ajutat pe cel care zăcea aproape mort, bătut de către tâlhari. Proorocul a spus în rugăciunea sa: Ca şi cu un vecin (aproape), ca şi cu un frate al nostru, aşa de bine m-am purtat (Ps. 34, 14). Întrucât natura divină este cu mult superioară și deasupra naturii umane, porunca prin care trebuie să iubim pe Dumnezeu este diferită de aceea de a ne iubi aproapele. Dumnezeu face milă cu noi datorită bunătății Sale nesfârșite, în timp ce noi facem milă cu aproapele nostru datorită bunătății lui Dumnezeu. El se milostivește asupra noastră ca noi să ne bucurăm de El pe deplin, în timp ce noi ne milostivim asupra celuilalt ca să ne bucurăm și noi de El.

(Fericitul Augustin, Povățuiri creștine 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 10, 36-37) Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Deoarece nimeni nu este mai apropiat de noi decât El, Cel care a legat rănile noastre, să-L iubim pe Domnul și să-L iubim ca pe aproapele nostru. Nimic nu este mai aproape de mădulare decât este capul lor (1 Cor. 6, 15; Efes. 5, 15).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 82, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)