Predică la Duminica a XV-a după Rusalii (Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele)


În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40)

Iubiţi credincioşi,
În Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătînd că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea(I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Deci, înţelegînd cît de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi cîştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: „Toate virtuţile ajută mintea omului să cîştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decît toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburînd către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: „Dragostea se naşte din rugăciune”.

Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se cîştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus.

Acest lucru îl arată Sfîntul Diadoh al Foticeii, zicînd: „Alta este dragostea sufletului şi alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfînt. Dragostea dintîi este moderată şi pusă în mişcare de voinţa noastră, atunci cînd vrem; de aceea este şi răpită uşor de duhurile cele necurate, cînd nu ţinem cu tărie la hotărîrea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încît toate părţile lui se lipesc de dulceaţa cea negrăită şi infinită, căci mintea umplîndu-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţîşneşte dragostea şi bucuria”(Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Aşadar, trebuie să înţelegem că în dragostea naturală este activ şi omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată şi prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.
Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobîndit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întîi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).

Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaşte şi după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi şi străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mîngîie pe cei necăjiţi şi întristaţi (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) şi se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora şi pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeşte pe sine pentru alţii şi chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

Acestea şi altele de acest fel sînt semnele omului care s-a învrednicit a dobîndi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privinţă şi din mărturiile Sfinţilor Părinţi. Iată ce zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile încă necurăţite ale aproapelui”. Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mîncare sau chiar să nu mai poftească a mînca; căci precum apa hrăneşte rădăcinile de sub pămînt ale plantei, aşa hrăneşte focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui”(Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăşi Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: „Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin” (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, fraţii mei, dacă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) şi ne învaţă să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele şi de sporirea lui şi se sileşte a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu şi vinovat de osînda cea veşnică!

Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă(Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mînie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvîrşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Să ne aducem aminte că mai întîi ne-a iubit cu desăvîrşită dragoste Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). La fel întîiul mucenic, apostol şi arhidiacon Ştefan, nu şi-a dat duhul pînă nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărîmau capul cu pietre. Căci, urmînd pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 60).

Această dumnezeiească dragoste a arătat-o şi marele prooroc Moise cînd poporul lui Israel a greşit înaintea lui Dumnezeu, închinîndu-se viţelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Şi acum, de vrei să le ierţi lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris!(Ieşire 32, 32).

Aceeaşi dragoste dumnezeiască purta în sufletul său şi marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdînd atîtea bătăi şi prigoane de la iudei, le dorea mîntuirea, încît voia să fie despărţit de Hristos, numai ei să fie mîntuiţi, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfînt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimiiCăci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt israeliţii (Romani 9, 1-4).

Iubiţi credincioşi,
Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintîi, fiindcă se naşte din ea şi este nedespărţită de aceea. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintîi, acela de nevoie iubeşte şi pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele, spre a nu greşi înaintea Lui? La această întrebare mai întîi noi trebuie să ştim că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.
Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău…(Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37), adică pe cît porţi grijă şi te sîrguieşti pentru tine, pe atît poartă grijă şi te sileşte şi pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, şi am asculta de unul ca acesta făcînd fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osîndă veşnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decît pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos şi ne facem vinovaţi de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

În continuare vă reamintesc o istorioară adevărată despre nemăsurata dragoste de Dumnezeu a Sfîntului Ignatie Teoforul, adică purtătorul de Dumnezeu, pentru care a fost mîncat de lei, la Roma.

Pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfîntul Ignatie, pe care sfînta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuieşte la 20 decembrie, cu cîteva zile înainte de Naşterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pămînt şi a fost luat de Mîntuitorul în preasfintele Sale braţe, pe care arătîndu-l poporului, a zis: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte(Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfîntului Ignatie „purtător de Dumnezeu”, fiindcă a fost purtat de Domnul în braţele Sale.

Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfîntului Ioan Evanghelistul, a cărui viaţă a urmat trăind în feciorie şi viaţă sfîntă, purtînd neîncetat în inima sa pe Hristos şi pururea mărturisindu-L oamenilor.

Pe acest sfînt l-a întrebat împăratul Traian: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?” El a răspuns: „Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu”. Apoi l-a întrebat: „Tu porţi în tine pe Hristosul tău?” Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat Îl port”. După ce împăratul l-a ameninţat cu moartea şi l-a chinuit să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli, văzîndu-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credinţe, l-a condamnat la moarte, trimiţîndu-l la Roma legat în lanţuri, sub paza a zece ostaşi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungînd acolo, a fost legat şi dat spre mîncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în faţa unei mari mulţimi de oameni.

Creştinii de la Roma s-au întristat mult şi voiau să-l oprească de la această moarte amară. El le-a scris o scrisoare cînd a trecut prin Smirna, şi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, să nu arătaţi către mine dragoste deşartă ca să mă opriţi de la dorinţa mea cea mare. Eu sînt grîu al lui Hristos şi vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor, spre a mă arăta pîinea lui Dumnezeu”.

Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfîşia, Sfîntul Ignatie a vorbit poporului, zicînd: „Bărbaţi romani care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sînt osîndit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a cărui dragoste este cuprinsă inima mea şi pe care fără de saţ Îl doresc”. Acestea zicînd el, au venit asupra lui leii şi îndată l-au sfîşiat în bucăţi, după cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mîncînd leii trupul sfîntului, inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca şi unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostaş, care auzise de la mulţi că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a zis în derîdere: „Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în inima sa”. Luînd o sabie, a despicat inima sfîntului în două. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfîntului fiind despicată în două, pe ambele părţi ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toţi cei care au văzut acestea s-au speriat şi s-au mirat, zicînd: „Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!”

Aşa a iubit pe Hristos Sfîntul Ierarh şi Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine voieşte să ştie mai pe larg despre pătimirea Sfîntului Ignatie şi cum a pătimit la Roma, să citească viaţa lui la 20 decembrie.

Iubiţi credincioşi,
În încheiere, vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce aţi auzit la începutul predicii, şi anume că toate virtuţile ajută pe om să cîştige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate rugăciunea curată şi neîncetată. Deci să ne silim cu toată sîrguinţa a lucra toate faptele bune şi, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfînta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem cîştiga dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămînem în El şi El în noi, şi aşa, cu mila şi cu harul Preasfintei Treimi, să fim şi noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu şi să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Reclame

Predica la Duminica a 14 a dupa Rusalii( Despre haina de nunta )

Predica la Duminica a XIV-a dupa Rusalii
( Despre haina de nunta )

„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12).
Iubiţi credincioşi,
Pilda din Sfânta Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfântul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor.
Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).
Care sunt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sunt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).
Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întâi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpânul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi în al doilea rând, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: „Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei 6, 16).
Care sunt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel? Acestea sunt toate faptele bune, care mai sunt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicând: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca şi care sunt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?
Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13).
Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5) şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sârguinţă toată fapta bună.
La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfântul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu câinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11).
Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfântul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).
Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: „Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. În osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori” (Fapte 20,31). „De la iudei de cinci ori am luat câte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărâmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe râuri şi de la neamuri şi de la tâlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, până în ziua şi ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem bătuţi, suntem pribegi, ne ostenim lucrând cu mâinile; noastre, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura până azi” (II Corinteni 11, 25-27).
Iubiţi credincioşi,
Iată în ce fel şi prin câte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfântul Botez, mergem noi pe urma Sfântului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos?
Dacă am lua noi aminte la Sfânta Evanghelie câte a suferit Mântuitorul pentru noi, câte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cât de păcătoşi şi neputincioşi suntem şi cu câtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mântuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cât de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decât soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru, arătându-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicând: „Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5).
Acelaşi lucru învaţă şi Sfântul Pavel pe femeile creştine, zicând: „Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).
Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frânghie; în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmânt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).
Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina când va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).
Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pământesc sau a unui mare conducător de ţară, câtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă.

Dar noi când vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, câtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre?
Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?”. Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicând: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13).
Vai de noi, fraţilor, cât de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi câtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.
Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătând chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: „Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tângui şi cu dinţii lor vor scrâşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrânaţii şi preadesfrânaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descântătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mâncătorii de sânge. Aceştia toţi şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit până la sfârşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sfântul Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).
Dumnezeiescul şi Sfântul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicând: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare… . Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 12-15).
Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sunt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică!
În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mântuirea cea veşnică a sufletului nostru.
Iubiţi credincioşi,
Până aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta câteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.
De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, când era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar când s-a pogorât pe pământ, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mânăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).
La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, când s-a pogorât din muntele Sinai cu Tablele legii: „Atât strălucea faţa lui Moise, încât toţi fiii lui Israel se înspăimântau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încât proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, până când intrau ei să grăiască cu dânsul” (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfântului apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, când vorbea către evrei (Fapte 6, 15).
Faţa Sfântului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfârşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: „Când vrea să se sfârşească acest mare cuvios părinte, şezând părinţii pustiului lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: Iată, Avva Antonie a venit! După puţin timp a zis: Iată ceata Apostolilor a venit! Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare şi s-au rugat lui bătrânii, zicând: Cu cine vorbeşti, părinte? El a zis: Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin! Îi zic lui bătrânii: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte! Şi le-a spus bătrânul: Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).
Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.
Zice Domnul în Sfânta Scriptură: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum.
Vedeţi cât de mare şi adâncă smerenie avea acest sfânt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună.
Bine a zis sfântul Isaac Sirul că: „Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfânt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfânta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23).
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos atât l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvântul Său Care a zis: „Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi” (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi „Cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).
Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus şi să ne silim cu toată sârguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvârşita smerenie. Amin.
Parintele Ilie Cleopa

Duminica a 13-a dupa Rusali

 Predica la Duminica a 13 a dupa Rusalii

( Despre preotie si pastoratie )

 Era un om oarecare, stapin al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor… (Matei 21, 33)
Iubiti credinciosi,
In mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via. Cel mai clar spune însăși Evanghelia de astăzi: „Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie”. Acesta este Însuși Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, Care a creat toate cele văzute și nevăzute și a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mântuitorul: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul… Eu sunt vița, voi mlădițele“ (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă și el lumea cu via și se roagă pentru desăvârșirea ei, zicând: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea“ (Psalm 79, 15-16).
Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș și nu cu altceva? Pentru că atât via cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea și vinul „întăresc inima omului” așa Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios. Pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât și sufletul prin jertfa liturgică.
Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul „a săpat teasc”, adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu „a clădit un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe”. Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre.
Deci, când toate acestea au fost săvârșite, adică lumea a fost răscumpărată și Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredințat via Sa, adică lumea, Bisericii și Evanghelia „lucrătorilor”, adică Apostolilor, episcopilor și preoților. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredințat întreaga operă de propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvârșirea Sfintei Liturghii, învățătura și apărarea credinței ortodoxe, sfințirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea celor șapte Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice și aducerea roadelor la vreme. Iar roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sunt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii și cu toți sfinții la mântuirea și înnoirea lumii.
Vedeți ce mare este misiunea apostolică și harul preoției? Slujitorii Bisericii conlucrează cu Însuși Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi și cu toate puterile cerești. Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pământul, coboară pe Hristos pe sfintele altare și în inimile oamenilor. Prin cuvintele lor leagă și dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad și demonii din oameni. Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfânt credincioșilor prin cele șapte Sfinte Taine, sfințesc, dezleagă, binecuvântează, călăuzesc pe calea mântuirii, învață, mângâie sufletele iubitoare de Dumnezeu. Ce cinste mai de preț căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela al preoției? Episcopii și preoții sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli. Ei sunt datori să lucreze cu timp și fără timp via lumii creștine și să adune cât mai multe roade, adică fapte bune și suflete curate, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu.
Datoriile preotului

Prima datorie a preotului în parohie este să săvârșească sfintele slujbe cu toată evlavia, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de „teascul” pe care l-a săpat Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. Că precum în teasc se prefac strugurii în vin, așa pe Sfânta Masă din altar pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cât va sluji cu mai multă evlavie și vrednicie sufletească, cu atât va dobândi mai mult dar de la Dumnezeu, va umple biserica de credincioși și va aduce mai multe suflete pe calea mântuirii.
A doua datorie a preotului este să învețe pe credincioși dreapta credință, adică să-i catehizeze cu timp, și fără timp, prin predici bune, practice, izvorâte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin citirea în biserică și acasă de texte patristice, cărți de călăuză duhovnicească, învățături morale necesare tuturor și mai ales copiilor și tinerilor. Aceste învățături formează „gardul” Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via Sa. Precum orice vie fără gard este furată și stricată de străini, de vierul cel sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot așa și credincioșii din parohie, dacă nu sunt educați religios și deprinși cu iertarea, cu rugăciuni, cu postul și cu citirea cărților sfinte, se răcesc în credință, sunt indiferenți față de Biserică, devin îndoielnici, necredincioși, bețivi, imorali și unii sunt amăgiți și atrași de secte.
A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să păzească via lui Hristos. Turnul de pază zidit de Dumnezeu „în via Sa” simbolizează Biserica, această corabie a mântuirii lumii, care ne duce spre cele veșnice, ne scapă de duhurile rele cu care ne luptăm până la moarte, ne izbăvește de înecare în marea vieții și ne sfințește prin cele șapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere, Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Biserica, prin preoți, apără dreapta credință și ajută la ridicarea sufletelor din iad și a celor căzute în robia patimilor și a păcatelor, înălțându-le spre Hristos și Împărăția Cerurilor.
Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoților și păstorilor (episcopilor) Bisericii lui Hristos. Ei sunt grădinarii creștinilor. De felul cum își împlinesc ei misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mântuirea lor și a sufletelor încredințate lor de Mântuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoții și păstorii trebuie să fie de mici chemați și aleși de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei nechemați și nesfințiți prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor episcopilor, nu au ce căuta în cler, căci preoția este slujire și har, iar nu funcție cu scop de „câștig urât” și mândrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase, ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii candidați la preoție să iubească mai mult ca orice rugăciunea, biserica, slujbele, studiul, viața morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămâni și practica duhovnicească în vacanțe pe la mânăstiri. Pentru căsnicie li se cere să caute soții bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriași, adică să fie o casă cu mulți copii, modestă, binecuvântată, legată permanent de Hristos, de enoriași și de biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la biserică, milostenia și râvna pentru Hristos sunt virtuți de bază ale preoților, fără de care nu se pot mântui nici slujitorii, nici credincioșii. „Preotul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai să jertfească”, adică să se ostenească a spovedi pe toți enoriașii regulat în cele patru sfinte posturi, să se jertfească ziua și noaptea a menține sfintele slujbe după rânduială, a cerceta pe toți în casele lor, a împăca pe toți cei certați, a mângâia pe cei întristați, a ajuta pe cei săraci și bolnavi, a hrăni pe toți fiii săi sufletești cu predici bune, pline de căldură părintească și cu cărți sfinte de rugăciune și învățătură.
Spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5). Hristos este vița, „tulpina viei”, iar mlădițele care ies din tulpină sunt Apostolii, episcopii și preoții. Acei așa-ziși păstori de suflete, care au rupt legătura cu Biserica lui Hristos, nu mai au harul mântuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca și mlădițele de viță și se usucă spre veșnica lor osândă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul Duhului Sfânt, cu Tainele Bisericii, cu Sfânta Liturghie, cu Crucea, cu sfinții din cer și cu toți drepții. Iar păstorii adevărați sunt preoții care sfințesc slujba în sfintele biserici, care au grijă de turma încredințată lor de Hristos, care se roagă cu credință și trăiesc în bucuria Duhului Sfânt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credință, pentru mântuirea credincioșilor lor. Fericiți sunt slujitorii pe care îi va afla Hristos făcând așa și vai celor ce-i va afla dormind sau lenevindu-se!

Dar care sunt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum roadele mlădițelor de vie sunt strugurii, tot așa roadele mlădițelor lui Hristos, adică ale păstorilor sunt sufletele mântuite. Acestea sunt creștinii pe care preoții îi câștigă prin pocăință și îi aduc la Hristos din cârciumi, de la judecăți, de la desfrâu, de la secte, din robia păcatelor și a morții. Creștinii care ascultă de păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 19, 16). Dacă preotul slujește cu evlavie, învață pe toți, se roagă și face tot ce poate, dar credincioșii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei, neascultătorii, vor lua osândă. Aceștia sunt ca via neroditoare, ca frunzele viei lovite de brumă care cad și se aruncă în foc.
Vai de credincioșii care nu merg la biserică din lenevire sau necredință! Vai de cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos și cad în secte, că sectele nu duc la mântuire, fiind rupte de vița vieții care este Hristos! Vai și de păstorii care nu se ostenesc să aducă roade la vreme din via încredințată lor! Adică smintesc turma, pierd sufletele și lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanții în parohiile lor. Căci va veni Hristos, stăpânul viei, și “pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei 21, 40-41).
Vedeți ce mare este răspunderea preoților pentru sufletele voastre? Vedeți cât trebuie să se jertfească ei pentru mântuirea credincioșilor? Mulți însă îi judecă și îi osândesc, uitând că și ei sunt oameni, că au familie și trebuie să se îngrijească atât de enoriași și de casa lui Dumnezeu, cât și de casele lor. Să știți că preoții ar putea fi mult mai devotați, mai buni, dacă ar fi alături de ei toți credincioșii satelor și orașelor noastre. Căci dacă preoții văd bisericile pline de credincioși, mai ales în sărbători, credința lor sporește, harul lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii și pătrund în inima fiecăruia.
Iar când preoții văd mai mulți săteni la cârciumi, la târguri și judecăți, decât la biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici și sărbători, ei se întristează și slăbesc duhovnicește. Credem că preoții buni se datorează și credincioșilor buni, râvnitori pentru Hristos; iar cei mai puțini buni se datorează și enoriașilor slabi în credință și indiferenți de mântuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele sale de Dumnezeu, știutorul inimilor noastre.
De aceea, frații mei, vă îndemn să iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui. Iubiți pe păstorii Bisericii, ascultați de ei și vă rugați pentru ei, ca niște fii sufletești, “că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă“ (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiți în sărbători de la biserică, și să ascultați cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de față în Sfântul Altar și noi să lipsim? Maica Domnului cu toți îngerii și sfinții sunt în biserică și slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul și noi ne ducem atunci la plăceri și la beții? Nu uitați să pomeniți pe preoți la rugăciunile voastre, din dragoste și din datorie, că sunt sfințiți de Hristos și poartă în ei Harul Duhului Sfânt.
Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Comentarii patristice – Duminica a 12-a după Rusalii (Evanghelia despre tânărul bogat)

Duminica a 12-a după Rusalii (Matei 19, 16-26)

(Mt. 19, 16) Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?

Și iată, un tânăr a venit și i-a spus: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Unii critică pe acest tânăr ca fiind viclean și fățarnic pentru că s-a apropiat de Iisus ca să-L încerce. Eu nu voi șovăi să spun că este avar și lacom de vreme ce și Hristos îl vădește a fi astfel. Totuși, nu-l voi considera a fi și fățarnic pentru că nu este sigur să ne aventurăm în lucruri nesigure și mai ales atunci când este cazul să învinovățim pe cineva. Mai ales pentru că Marcu a alungat orice suspiciune de fățărnicie, spunând: alergând la El unul şi îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba și iar Iisus, privind la el cu dragoste (Mc. 10, 17 și 21). Tirania banului este un lucru puternic, precum se vădește aici. Chiar dacă am dobândit unele virtuți, avariția poate să le piardă pe toate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19. 17) Iar El a zis: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.

Pe bună dreptate, ar trebui să întrebăm:când a întrebat tânărul pe Hristos Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? iar Domnul a sfârșit explicația, de ce a mai adăugat și mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi? Nimeni nu se îndoiește că aceasta s-a spus despre iudei și despre neamuri. Nu soarta face ca acest tânăr să fie inițiat ca un nepregătit în această taină. El se laudă și este ușuratic, arătând trăsături ale unei vieți trăite cu prea multă încredere în lege. Hristos face aceasta de obicei atunci când urmează să vorbească despre taina unui anumit lucru. Prima dată, inițiază fizic pe cineva pentru ca mai apoi să reflecteze duhovnicește pe o anumită situație fizică, iar după aceea, explică înțelesul acestui lucru. De pildă, atunci când urmează să vorbească despre înfrânarea mândriei fariseului (Lc. 14), mai întâi aduce pe omul bolnav de hidropică și-l vindecă, pentru ca pasajul să se încheie chiar în mijlocul propoziției, dar să continue prin mustrarea mândriei fariseului cu ajutorul vindecării făcute asupra omului bolnav de hidropică.

(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19. 17) Iar El a zis: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.

De ce i-a răspuns Hristos spunând nimeni nu este bun? Pentru că tânărul îl considera pe Iisus a fi un simplu om din mulțime sau un învățător iudeu. De aceea, îi vorbea precum unui om. Pentru că Hristos adesea răspunde gândurilor ascunse ale celui care întreabă, ca atunci când spune: Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi (In. 4, 22) și dacă mărturisesc Eu despre mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată (In. 5, 31). Așadar, atunci când spune, nimeni nu este bun, nu o face pentru a arăta că, El nu este bun; departe de acesta. Căci nu spune De ce mă numești bun? Nu sunt bun, ci nimeni nu este bun, adică nici o ființă umană. Când spune aceasta, nu înseamnă că exclude pe oameni de la bunătate, ci face o comparație cu bunătatea lui Dumnezeu, de aceea mai adaugă și că nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19. 17) Iar El a zis: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.

Învățătura legii este bună, Hristos nu o critică ci spune: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile, arătând prin aceasta începutul acestui drum dar nu și finalitatea sa. Adică arată că nu-I este străină legea ci că desăvârșirea vine numai de la El.

(Apolianarie,Fragmentul 97, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19. 17) Iar El a zis: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.

Domnul i-a spus unui anumit tânăr: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Nu i-a spus: dacă vrei să ai viață, ci dacă vrei să intri în viață, referindu-se la viață ca la viața cea veșnică. Să ne referim mai întâi la dragostea din această viață. Fiindcă această viață este una iubită, indiferent de calitatea, tulburarea care se găsește în ea sau cât de rea este, oamenii se tem să o sfârșească. De aici trebuie să vedem, să ne gândim cât de mult trebuie să iubim viața veșnică, când această viață mizerabilă care la un moment dat trebuie să se sfârșească este atât de iubită. Țineți seama, fraților, cât de dorită este acea viață când este una ce nu are sfârșit. Iubești viața aceasta, unde muncești atât de mult, unde alergi, unde ești ocupat și abia îți tragi sufletul. În viața aceasta, muncile cu greu pot fi numărate: semănatul, aratul, lucratul pământului, călătoritul pe mare, morăritul, gătitul de bucate sau țesutul. Iar după toate aceste munci grele, viața ajunge la un sfârșit. Privește la ceea ce înduri în această viață pe care o iubești atât de mult. Crezi cumva că vei trăi veșnic și nu vei muri niciodată? Toate cad, chiar și templele, stâncile și marmura întărite cu fier, iar omul se gândește că n-o să moară? Luați seama, fraților să căutați viața cea veșnică, unde nu veți mai avea parte de aceste lucruri, ci veți împărăți cu Dumnezeu pe vecie.

(Fericitul Augustin,Predica 84,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 18) El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;

Ia aminte la cât este de pregătit tânărul să se supună poruncilor. Căci el spune: ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Pare gata să facă ceea ce i spune. Dacă scopul său ar fi fost să testeze pe Mântuitorul, evanghelistul ne-ar fi indicat asta cumva, așa cum o face în alte cazuri, de exemplu în cazul învățătorului de lege (Mt. 22, 35). Dacă tânărul ar fi ascuns fățărnicia sa, Iisus imediat ar fi dat-o pe față. Dacă tânărul ar fi venit să-L testeze, nu s-ar fi descurajat la ceea ce a auzit pentru că în cazul niciunui fariseu nu s-a întâmplat așa. Când aceștia erau mustrați, se mâniau și mai tare. Dar acest tânăr nu era mânios. A plecat plin de tristețe, ceea ce arată că nu venise la Iisus cu un gând rău. Dar venise totuși cu o voință slabă. Dorea viața cu adevărat, dar era ținut prins într-o puternică slăbiciune morală. De aceea, când Hristos a spus: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile, el a întrebat care? nu pentru a-L testa, departe de aceasta, ci crezând că mai există și altele, afară de cele din lege, care i-ar putea aduce viața. Deci, pare a fi destul de cinstit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 18) El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;

Când Hristos îi spune: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile, tânărul se așteaptă ca imediat să adauge: poruncile Mele. Care?, întreabă el, fiind destul de confuz. Căci Hristos nu-i răspunde după așteptările sale, ci-l trimite la lege, nu pentru că legea ar fi desăvârșitoare, prin Lege nu se îndreptează nimeni (Gal. 3, 11), precum este scris, ci pentru că viața trăită după lege este un fel de introducere în viața veșnică, făcându-le cunoscute ucenicilor pe scurt lucrurile superioare. Legea ne-a fost călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24). Legea este punctul de pornire pentru dreptatea dintre oameni. Hristos este desăvârșirea. El spune că începutul binelui este săvârșirea dreptății. Dreptatea este arătată de lege, însă bunătatea este arătată de către Hristos. Legea ne-a învățat să răsplătim celor care vor să ne facă rău, ca în ochi pentru ochi și dinte pentru dinte (Lev. 24, 20). Însă Hristos ne-a învățat să lăsăm o asemenea răzbunare echilibrată, privind la un mai mare bine: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mt. 5, 39-40).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 218, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 18) El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;

Aceste porunci sunt suficiente pentru cineva care se află la primul stadiu pe calea vieții veșnice. Însă nu sunt suficiente ca să conducă la o viață superioară și cu siguranță, nu la desăvârșire. Cine nu reușește să păzească chiar și o singură poruncă, nu poate păși nici măcar în începuturile acestei vieți. Oricine vrea să facă pașii de început pe calea vieții, nu trebuie să fie robit de desfrânare, vinovat de ucidere sau de vreun fel de hoție. Pentru că la fel ca ucigașul și desfrânatul, nici hoțul nu va intra în viață. Mulți dintre cei despre care se spune că au credință în Iisus sunt vinovați de acest păcat. Să ne uităm doar puțin la viața lor zilnică, la felul cum primesc banii și șiretlicurile pe care le practică.

(Origen, Comentariu la Matei 15.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 19) Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?

Tânărul bogat spunea că a păzit poruncile până când a auzit una mai mare: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, nu o vei pierde, ci vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ce folos dobândești dacă urmezi legea, dar Mie nu-Mi urmezi? Tânărul a plecat întristat, precum ați auzit, pentru că avea multe averi.

Ce a auzit el, am auzit și noi. Cuvântul Domnului este Evanghelia. El șade în ceruri, însă nu încetează să vorbească pe pământ. Să nu fim surzi pentru că El poate și să strige. Să nu fim precum cei morți pentru că El poate să și tune. Dacă nu vrei să păzești poruncile mai mari, păzește-le măcar pe cele mici. Dacă povara celor mari este prea mare pentru tine, ridic-o pe cea a celor mai mici. De ce ești trândav la amândouă? Cea mai mare poruncă este vinde averea ta, dă-o săracilor şi vino şi urmează-Mi. Cele mai mici sunt: să nu fii desfrânat, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu furi, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fă-le pe acestea. Oare de ce strig la tine că trebuie să-ți vinzi averea, când eu nu te pot face să asculți să nu o iei pe a altuia? Ai auzit: să nu furi. Tu tâlhărești. Înaintea Judecătorului, aduc nu un hoț ci un tâlhar. Schimbă-te, fie-ți milă de tine. Viața încă te mai lasă să o faci.

Nu ignora mustrarea. Ieri erai hoț, nu mai fi și astăzi. Poate și astăzi ai fost hoț, dar măcar mâine nu mai fi. Încetează la un moment dat păcatul și așteaptă răsplata cea bună. Vrei să fi dobândit fapte bune dar nu vrei să fii bun. Viața ta e contrară cu speranțele tale. Dacă este foarte bine să ai o casă bună, oare cât de mare nu este răul când ai un suflet rău?

(Fericitul Augustin,Predica 85,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 21) Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”.

În puterea noastră stă dacă vrem să fim desăvârșiți. Totuși, cel care vrea să fie desăvârșit trebuie să vândă ceea ce are, și nu doar o parte, cum a făcut Anania și Safira (Fp. 5, 1-2), ci să vândă tot. Când a vândut toate ca să împartă săracilor, a început să-și pregătească o comoară în împărăția cerurilor. Dar nu este destul pentru a se desăvârși doar să renunțe la bogății, ci trebuie să urmeze Mântuitorului, adică să lepede răul și să facă binele. Căci e mai ușor să disprețuiască punga cu bani decât voința. Mulți lasă averile, dar nu urmează Mântuitorului. A urma pe Mântuitorul înseamnă a-L imita și a călca pe urmele pașilor Săi. Tot cel care spune că are credință în Hristos trebuie și el să pășească pe locurile unde a pășit Acesta.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.19.21, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 21) Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”.

Cine s-ar putea întreba, dacă cel desăvârșit este cel care deține toate virtuțile și nu mai săvârșește nimic din răutate, cum poate cel care vinde averea sa și o împarte săracilor să fie desăvârșit? Luând de exemplu pe cineva care a făcut așa, cum va fi el de-odată fără de mânie, când cu puțin mai înainte era stăpânit de ea? Cum va putea fi el de-odată imun la durere și va putea să se ridice deasupra tuturor grijilor care îl împovărează pe om? Cum se va putea elibera el de frică, de tulburare, de moarte sau de acele lucruri care pot încă frământa sufletul nedesăvârșit? Cum va putea cel care vinde averea sa și o dă săracilor să nu mai aibă dorință în el?

Mai înțelept ar părea credinciosul care ține înțelesul literal al problemei și nu-l ia într-un sens alegoric. Decizi singur dacă ceea ce s-a spus este folositor în contextul în care s-a spus sau nu. Unii spun că cel ce dă săracilor se folosește de rugăciunile lor. Ia ca ajutor la mântuirea sa belșugul darurilor duhovnicești al celor săraci în lucruri materiale ca să umple golul său, precum o sugerează și apostolul în a doua epistolă către Corinteni (2 Cor. 8, 14). Căci Dumnezeu ascultă de rugăciunile săracilor care au fost mângâiați. Printre ei pot fi oameni precum apostolii sau doar cu puțin mai prejos decât ei, săraci în cele materiale, dar bogați în darurile duhovnicești.

(Origen, Comentariu la Matei 15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 22) Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.

Însă tânărul, când au auzit acestea, a plecat întristat. Căci pusese mult suflet în averea sa. În el vedem lucrarea metaforei, căci era de o vârstă tânără. El însuși a spus că din copilăria sa păzise poruncile care erau în lege. Totuși, o copilărie inactivă rămâne prinsă în tinerețea sa, la orice vârstă s-ar afla el (Optimismul său poate fi dovada unui idealism adolescentin, ale cărui speranțe au fost luate în râs, caci chiar și tânăr fiind, el este încă ținut captiv în imaturitate – n.tr.).

(Ilarie de Poitiers, La Matei 19.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 23-24) Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.

Acul este Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Vârful acului este ascuțit și subțire: subțire după dumnezeirea Sa și ascuțit după întruparea Sa. Acul este drept și fără îndoituri, adică fără defecte. Prin rănile pătimirilor Sale, neamurile au intrat în viața veșnică. Numai acest ac, crucea, poate coase rănile. El a cusut încă o dată haina nemuririi care fusese ruptă de Adam. Acul este Cel care a cusut trupul de duh. Acest ac a unit pe iudei și pe neamuri, precum spune și Apostolul:El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una (Efes. 2, 14). El este acul care refăcut prietenia dintre îngeri și oameni. Acesta este acul care împunge și trece, dar care nu rănește.

(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 23-24) Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.

Tânărul înfumurat se întristează când i se spune să îndrepte nereușita de a asculta de lege. Pentru cei pentru care el este un simbol (învățătorii iudeilor – n.tr.), crucea și Pătimirile sunt o piatră de poticneală. În aceasta nu este nici o cale de mântuire pentru tânăr. El se laudă cu legea, disprețuiește pe neamuri și refuză să treacă la libertatea evangheliei; pentru aceasta va fi greu pentru el să intre în împărăția cerurilor. Puțini, iar în comparație cu mulțimea neamurilor, chiar foarte rari, erau acei iudei care să creadă. Le era greu să-și plece voința, mult împietrită sub lege, sub învățătura smereniei din evanghelie. Mai ușor va trece cămila prin urechile acului. O cămilă nu poate încăpea prin urechile acului, nici mărimea uriașului animal nu poate fi cuprinsă de o gură atât de mică. La începutul aceste cărți când am vorbit despre îmbrăcămintea lui Ioan, am arătat cum cămila simbolizează pe neamuri. Pentru că acest animal se supune cuvântului, este stăpânit prin frică și îngenunchează ca să-și ia povara cu o ascultare ordonată. În această comparație, sălbăticia neamurilor a fost îmblânzită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Aceștia pășesc pe calea foarte strâmtă a împărăției cerurilor, adică a acului, care este propovăduirea cuvântului evangheliei. Prin el, rănile trupului sunt legate, haină ruptă este cusută înapoi iar moartea însăși este înțepată. Așadar, aceasta este calea noii învățături. Prin ea, slăbiciunea neamurilor va trece mai ușor decât opulența omului bogat, adică a celui care se mândrește cu legea.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 19, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 23-24) Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.

Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor (această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al acelor cuvinte din greacă și a fost urmat de unii exegeți moderni. – n.tr.). El arată că această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 219, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 25) Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?

De fapt, ce a vrut să spună Hristos prin un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor? El nu critica banii în sine, ci voințele celor care era stăpâniți de ei. Dacă pentru bogat este greu să intre în împărăția cerurilor, darămite pentru cel avar. Căci dacă zgârcenia din propria avere este un impediment la a câștiga împărăția, gândiți-vă ce foc se adună prin răpirea averii altuia. Dar de ce spune ucenicilor săi, care erau săraci și nu aveau nimic, că un bogat va intra cu greu în împărăția cerurilor? Îi învață să nu le fie rușine cu sărăcia lor și le arată de ce nu le-a dat voie ca ei să adune averi. După ce El spune că este greu, le arată și că este imposibil și nu doar imposibil, ci că este imposibil în cel mai deplin mod. Le arată aceasta prin comparația făcută cu cămila și cu acul: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, Hristos demonstrează că există o foarte mare răsplată pentru cei avuți care pot să renunțe la averea lor. El a mai spus și că aceasta trebuie să fie și lucrarea lui Dumnezeu pentru că cel care voiește să împlinească porunca are nevoie și de o mare putere a harului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 19, 26) Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Când ucenicii s-au supărat, El a spus: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Dar de ce s-au supărat ucenicii dacă ei erau săraci, chiar foarte săraci? S-au supărat din pricina desăvârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învățătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură.

Și astfel, după ce Iisus și-a întors privirea către ei, a spus: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Deci, cu o privire blândă și iubitoare, a mângâiat pe cei ale căror inimi era tulburate și a alungat suferința lor (aceasta a vrut să spună evanghelistul prin privind la ei). Apoi i-a înălțat prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și astfel, le-a sporit credința.

Dacă vrei să afli și cum imposibilul devine posibil, ascultă. Hristos nu a făcut această afirmație, că ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu doar ca tu să stai liniștit și să nu faci nimic și să lași totul în seama lui Dumnezeu. Nu, el a spus asta ca să înțelegi importanța chemării lui Dumnezeu în ajutor în acest concurs greu și ca să alergi cu grabă și cu stăruința la harul Său.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica a 12-a dupa RusaliiDuminica tanarului bogat 

 Duminica tanarului bogat
R. Rădulescu: Un om tânăr şi bogat se întâlneşte cu Mântuitorul Hristos. Am putea spune un privilegiat, părinte Constantin. De obicei, oamenii ajung sâ acumuleze la vârstă mai înaintată, nu la tinereţe. Era probabil un băiat de bani gata, cum spunem noi astăzi. Acest tânăr cere de la Mântuitorul Hristos să-i spună cum să dobândească viaţa veşnică. Vreau să vă întreb, părinte profesor, cum se gândea acest tânăr la viaţa veşnică? Inţelegea el o dimensiune spirituală sau se gândea la un fel de prelungire a acelei stări bune pe care el o avea în momentul în care vorbea cu Mântuitorul Hristos? Ce înţelegea prin viaţă veşnică?
Pr. Coman: Se gândea ca la un bun pe care ar fi putut să-l adauge avuţiei sale. Se gândea ca la ceva care îi lipsea din patrimoniu şi pe care dorea să şi-l adauge. Această înţelegere se developează în reacţia lui, atunci când Mântuitorul Hristos îi propune calea de a dobândi viaţa veşnică. Calea dobândirii vieţii veşnice nu mai era agonisirea, ci contrariul agonisirii, adică renunţarea la avuţia agonisită. Aşadar, nimic din logica lui, nimic din aşteptările lui. Viaţa veşnică nu se înscrie în ceva ce omul poate să aibă, poate să posede. Paradoxul este şi mai mare, pentru viaţa veşnică nu numai că nu trebuie să fi agonisit ceva, ci trebuie să te fi lepădat de tot ceea ce ai agonisit. Trebuie să renunţi la tot ce ai, trebuie să dai nu o parte din tot ce ai, ci toată avuţia trebuie să o dai. Evanghelia nu ne spune dacă tânărul va fi acceptat teoretic adevărul celor spuse de Mântuitorul Hristos, dar fiind prea ataşat avuţiei sale, nu şi l-a putut însuşi practic. Ce ne spune clar este că interesul său pentru viaţa veşnică era mai mic decât cel pentru propria avuţie. Dacă-mi îngăduiţi o comparaţie, aproape vulgară, este posibil să fi funcţionat şi argumentul „nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!”.
Din nou, logica omenească este surprinsă a fi contrară logicii dumnezeieşti. Tânărul bogat era consecvent filosofiei lumeşti, gândea în termenii omeneşti, ai înţelepciunii şi ai culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Această filozofie cerească este plăcută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constaţi că-ţi stau în cale mulţime de obstacole. In fond, exigenţele Evangheliei sunt maximaliste, Evanghelia ne cere nu o îmbunătăţire a vieţii, ci o schimbare radicală a ei. Ori, această provocare ne află mai pe toţi nepregătiţi. Tânărul ar fi acceptat probabil să-şi sacrifice parte din avuţie, dar nu pe toată! Şi aceasta pentru că renunţarea la toată avuţia îi afecta filosofia de viaţă.

R. Rădulescu: Dar de ce este, părinte profesor, bogăţia, acumularea materială, un obstacol în veşnicia omului, în dimensiunea spirituală a vieţii, în relaţia omului cu Dumnezeu? Un om care a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o bună relaţie cu Dumnezeu?
Pr. Coman: Teoretic, ar putea. Dar practic, nu poate.
R. Rădulescu: Este chiar imposibil?
Pr. Coman: Este chiar imposibil!
R. Rădulescu: Se spune că un bogat nu poate intra în împărăţia Cerurilor. Mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Impărăţia Cerurilor!
Pr. Coman: Eu în faţa acestei dileme, adică, pe de o parte perspectiva Mântuitorului şi a Evangheliei Sale, iar de cealaltă parte perspectiva noastră omenească, mă încredinţez, fără ezitare, perspectivei Mântuitorului Hristos şi renunţ la propria mea logică. Eu cred în cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune că bogăţia este una dintre marile piedici, dacă nu chiar cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu, şi chiar în calea omului spre oameni, prin urmare în calea omului spre viaţă, spre viaţa adevărată. Dacă viaţa înseamnă a trăi împreună cu ceilalţi, dacă viaţa înseamnă o relaţie de dragoste, bogăţia este o mare piedică în calea relaţiei de dragoste dintre oameni. Cred că dacă s-ar face nişte statistici cu cei mai bogaţi oameni, sau cu oamenii foarte bogaţi din istorie, s-ar constata acest lucru: că bogăţia a înăbuşit, oriunde a existat, dragostea dintre oameni, chiar şi dintre soţi, dintre părinţi şi copii…!
R. Rădulescu: Sărăcia nu?
Pr. Coman: Nu, sărăcia niciodată. Poate setea după bogăţie a celor săraci.
R Rădulescu: Din punct de vedere social, sunt probleme între noi, sunt probleme în familie, sunt probleme între oameni şi din cauza sărăciei. Aflăm lucrurile acestea din analizele sociologice. Acum este blamată sărăcia, pentru că ea naşte lipsă de civilizaţie, naşte boli, naşte multe probleme. Trăim într-o lume în care bogăţia este idealul.
Pr. Coman: Domnule Rădulescu, din perspectivă socială s-ar părea că aveţi dreptate. Dar noi analizăm lucrurile din perspectiva teologică. Adică mergem cu gândul un pic mai departe de limitele lumii noastre, încercăm să-L luăm în calcul pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu şi toate implicaţiile Lui pentru existenţa noastră, inclusiv oferta vieţii veşnice. Da, trăim într-o lume în care bogăţia este idealul. Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ne spune însă că acest ideal este o amăgire, o cumplită amăgire. Trebuie spus foarte clar, repetând cuvântul Mântuitorului Hristos, deşi cei din jurul nostru nu par să accepte acest lucru.

Sărăcia, să nu uităm, este creată de bogaţii care se îmbogăţesc. Dacă oamenii şi-ar împărţi, cu oarecare logică, ceea ce Dumnezeu dă pentru toţi, nu ar mai exista oameni săraci. Săracii sunt vicdmele bogaţilor. Este foarte evident, şi nu este deloc greu să facem radiografia ultimilor 20 de ani din România, ca să înţelegem cum s-au îmbogăţit cei mai mulţi oameni în România. Sigur, în detrimentul celorlalţi, pentru că au fost mai inteligenţi, pentru că au fost mai capabili, pentru că au fost mai abili, pentru că au fost mai la putere, pentru o mie şi una de alte motive. In niciun caz pentru că au fost umani, milostivi, iertători, atenţi cu cei din jurul lor. Afirmaţia aceasta o să-i supere, probabil, pe cei bogaţi. Sunt şi oameni bogaţi care încearcă să ţină un anume echilibru, consumând mult din bogăţia lor pentru a face milostenie, pentru a ridica biserici. Dumnezeu primeşte orice semn de întoarcere, orice semn de iertare, orice semn de recuperare a stării de normalitate.
Oricum, este adevărat că starea de sărăcie creează anumite premize defavorabile pentru om. Omul decade din civilizaţie, din cultură, cade în zona de supravieţuire. Dar nu sărăcia ca atare este de vină, după părerea mea, ci modul de a vedea sărăcia. Cei mai mulţi văd sărăcia ca lipsă a bogăţiei, şi trăiesc nefericiţi pentru faptul că nu sunt bogaţi, dar visează să fie. Trăiesc, în fond, tot cu filosofia avuţiei. Este şi mai trist şi mai dramatic. Aceştia pierd de două ori: o dată că sunt lipsiţi şi suferă din pricina lipsei şi a doua oară pentru că, în fond, trăiesc cu mentalitatea bogatului. Şi pentru ei bogăţia sau avuţia este esenţială, cu singura diferenţă că unii o au, iar ceilalţi râvnesc sau visează la ea.
R. Rădulescu: Trăiesc cu dorinţa acelei bogăţii.
Pr. Coman: Este ca şi când ar avea-o. Pentru că, în fond şi la urma urmei, răul pe care-l aduce bogăţia este tocmai această credinţă a noastră în ea, mentalitatea că avuţia îţi conferă siguranţă, confort, linişte, împlinire. Omul bogat nădăjduieşte în avuţia sa, nu în Dumnezeu. Bogăţia devine un „concurent” redutabil în inima omului pentru Dumnezeu însuşi. Aici este explicaţia atitudinii radicale a Evangheliei faţă de bogăţie. Cuvântul Mântuitorului este atât de clar: „… unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6,21). Noi, oamenii, ne asigurăm punând bani deoparte, crescând bogăţia noastră, şi uităm de Dumnezeu. Dumnezeu este asigurarea, este cauza, este sursa, este finalitatea existenţei noastre. Credinţa noastră este că Dumnezeu este Creatorul nostim, El este Cel care ne ţine continuu în viaţă pe noi şi lumea întreagă. Ciudat şi paradoxal este că noi ne luptăm să punem bani deoparte, pentru a ne asigura viaţa. Bogaţii au mult mai mulţi bani decât le este necesar ca să trăiască normal.
R. Rădulescu: Soluţia ar fi să nu-ţi doreşti surplus, să doreşti necesarul. Şi să lupţi, să munceşti, pentru a ţi-l asigura.
Pr. Coman: Normal ar fi ca omul să trăiască lejer, spontan, liber, cu nădejdea că Dumnezeu a doua zi îi va da ce îi este necesar. Să nu pună deoparte pentru a-şi asigura ziua de mâine. Să nu mai vorbim de cei care vor să-şi asigure şi generaţiile viitoare! Să vă povestesc, din propria mea experienţa, o întâmplare, apropo de a face economii pentru a-ţi asigura viitorul. Personal, am primit de la Dumnezeu lecţii foarte clare în această direcţie. S-a întâmplat cu mine exact ce se întâmpla cu iudeii în deşert. Le dădea Dumnezeu mană de sus în fiecare zi, dar nu aveau voie să o păstreze de pe o zi pe alta, tocmai pentru a face exerciţiul încredinţării exclusive în Dumnezeu. In perioada studiilor mele la Atena, deşi aveam o bursă mică, am făcut eforturi mari să economisesc ceva, lipsindu-mă de multe lucruri, cu gândul la situaţia din România şi la ziua când aveam să mă întorc în ţară, unde nu aveam nici de unele şi nici părinţi cu posibilităţi de a mă ajuta. La noi era starea care era, nu aveam casă, nu avem nimic, absolut nimic, dar aveam deja trei copii.
Pr. prof. dr. Constantin Coman
Fragment din cartea „Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina

Comentarii patristice – Pilda datornicului nemilostiv

Duminica a 11-a după Rusalii (Ev. Matei 18, 23-35)

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Dacă se face comparația cu un rege ca acesta și cu unul care săvârșește astfel de lucruri, despre cine vorbim noi atunci, dacă nu despre Fiul lui Dumnezeu? El este Împăratul cerurilor. Precum este însăși Înțelepciunea, Dreptatea și Adevărul, nu este El și Însuși Maiestatea? Împărăția nu este dintre cele de pe aceste pământ, și nici nu e doar în parte dintre cele de sus ci este pe deplin dintre cele de sus sau cum mai sunt numite cerurile. Dacă vrei să știi ce înseamnă fericirea că a lor este împărăția cerurilor (Mt. 10, 3-10), poți pe drept spune că, a lor este Hristos pentru că Hristos este împărăția.

(Origen, Comentariu la Matei 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

În acest caz, slugile sunt cei ce împrăștie cuvântul [cuvânt înseamnă învățătura creștină, care se identifică cu Hristos, Cuvântul dumnezeiesc (Logosul)]. Când el cere ca o socoteală să fie făcută slugilor, regele cere ca ea să fie făcută și celor care au împrumutat de la slugile sale, fie o sută de măsuri de grâu fie o sută de vase de ulei sau orice altceva au mai primit aceștia. Precum reiese din cuvintele Cât datorezi stăpânului meu?, slujitorul slugii nedrepte nu este cel care datorează o sută de măsuri de grâu, sau o sută de vase de ulei. Gândește-te că fiecare faptă bună este ca un profit sau ca un câștig, iar fiecare faptă rea este ca o pierdere. Exact cum un câștig poate fi unul mai mare sau unul mai mic, și între unul mai mare și unul mai mic este o anumită diferență, la fel și în cazul faptelor bune există un fel de a evalua câștigurile mai mari sau mai mici.

(Origen, Comentariu la Matei 14.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Vezi ce mare diferență este între păcatele săvârșite împotriva omului și cele săvârșite împotriva lui Dumnezeu. O diferență nu mai mare decât cea care există între zece mii de talanți și o sută de dinari. Această diferență vine de la deosebirea dintre persoane și de la cât de des săvârșim păcatul. Pentru că atunci când cineva ne privește, ne oprim și nu mai îndrăznim să păcătuim. Dar Dumnezeu privește neîncetat și nouă totuși nu ne este frică; de fapt, spunem și facem lucruri fără nici o rușine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 24) Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.

Socoteala începe cu casa lui Dumnezeu, precum spune proorocul Ezechiel: să începeţi cu locul Meu cel sfânt (Iez. 9, 6). Această judecată se pornește ca o clipire din ochi (1 Cor. 15, 52). Gândindu-ne la socoteală, să nu uităm ceea ce am spus mai înainte, că aceste socoteli sunt unele duhovnicești, și ele încep, cum se cuvine, cu cei ce datorează cel mai mult. Pentru aceasta, fragmentul nu începe cu un calcul general al tuturor socotelilor, ci cu una singură: una i-a fost adusă înainte. Aici este momentul. El începe să se socotească cu un om care îi datora zece mii de talanți. Este ca și cum ar fi suferit o pierdere foarte mare, a împrumutat și a primit foarte mult, dar fără să aducă nici un câștig stăpânului său. În schimb, a sfârșit pierzând o mare sumă și datorând foarte mult și acestuia. Aducându-ne aminte de proorocul Zaharia, se poate că datoria aceasta foarte mare să se fi adunat pentru că adesea a căutat femeia ascunsă în efă cu o lespede de plumb deasupra, al cărei nume este Fărădelege (Zah. 5, 7-8, o viziune în care fărădelegea este personificată într-o femeie ținută într-o efă și cu o lespede de plumb deasupra – n.tr).

(Origen, Comentariu la Matei 14.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

Stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii. De ce? Nu din cruzime sau din barbarie, căci pedeapsa era destinată slugii, soția fiind deja ținută ca o sclavă a nebuniei sale. Ci această pedeapsă a venit ca să pornească schimbarea sa. Țelul stăpânului este să-l înfricoșeze prin această amenințare ca să vină și să ceară îndurare și nu doar că să-i vândă și gata. Pentru că, dacă stăpânul ar fi vrut doar să i se plătească, nu i-ar mai fi ascultat cererea și nici nu i-ar mai fi făcut acest favor. Nu a șters datoria, ci a cerut o socoteală. De ce asta? Scopul său era de a-i arăta cât de mare era datoria pe care avea să i-o ierte, ca la vremea cuvenită să devină și el mai bun cu tovarășul său. Însă, chiar dacă a aflat de măsura datoriei sale și de mărimea iertării, tot a luat de gât pe acesta. Oare, dacă stăpânul nu l-ar fi instruit mai înainte, de câte ori ar fi fost mai mare cruzimea de care a dovadă?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. A poruncii vinderea femeii și a restului familiei arată deplina și groaznica despărțire de bucuria de a fi cu Dumnezeu pentru că vinderea arată foarte limpede înstrăinarea de Dumnezeu. Cei înstrăinați de Dumnezeu sunt cei ce ascultă acele cuvinte amare și de temut: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Mt. 7, 23; Lc. 13, 27).

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Fragmentul 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 26)Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Vezi din nou cât de darnic a fost? Sluga nu a cerut decât o amânare a plății, iar el i-a dat mai mult decât acesta a cerut, și anume, i-a iertat întreaga datorie. Voia să facă aceasta dintru început, dar nu voia ca numai el să aibă de câștigat, ci ca și sluga să învețe din aceasta: să ceară îndurare, ca nu cumva să ajungă să se considere a fi lipsit de vreo vină. Chiar dacă sluga căzuse în genunchi și l-a rugat, i-a dat drumul și i-a iertat şi datoria, milostivindu-se de el. Astfel, el voia ca și sluga să-și asume parte din responsabilitate și să nu fie rușinat prea tare, ca din propriile sale suferințe să învețe să fie mai îngăduitor cu tovarășul său.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 27) Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Vedem că în persoana acestui rege este simbolizat Fiul lui Dumnezeu, care a avut pe toți oamenii în nesfârșita datorie a păcatului, pentru că prin păcatul originar, cu toții am devenit datornici ai păcatului și ai morții. Cei zece mii de talanți simbolizează toate marile păcate ale oamenilor. Și, deși toți oamenii au fost datornici ai acestui Rege ceresc și ai acestui păcat prin legea naturală, apostolul spune despre aceeași lege naturală că iudei şi elini, toţi sunt sub păcat, în această datorie a păcatului iudeii a fost făcuți vinovați. După ce au primit atâtea daruri de la Dumnezeu, nu au reușit să țină legea primită prin Moise. Pentru că nu au avut banii să plătească o asemenea datorie, adică să o schimbe în bine, Domnul a poruncit să fie chinuiți, împreună cu soțiile și copii, lor. Altfel spus, acești oameni, împreună cu sinagoga și toți copiii lor, aveau să fie dați morții. Însă, în nici un caz nici iudeii, care au primit legea, și nici neamurile, adică noi, n-am fi putut plătit înapoi o asemenea datorie. De aceea, Regele ceresc, pătruns de milă și dragoste, ne-a iertat tuturor păcatele. Care sunt aceste păcate? Sunt acele pe care cerem în fiecare zi în rugăciunile noastre să fie iertate zicând: Iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, pentru că nu am fi putut în nici un caz plăti această datorie a păcatului și a morții veșnice, nefiind în stare de o pocăință pe măsură, acel Rege veșnic s-a coborât din cer și, ștergând păcatele oamenilor, a iertat datoria tuturor celor care au crezut în El. Cum a iertat-o, a spus Sfântul Apostol: ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14). Pentru că suntem ținuți sub păcat ca și cum am avea datoria înscrisă pe un zapis. Fiul lui Dumnezeu a rupt acest zapis scris împotriva noastră, prin apa botezului și prin vărsarea sângelui Său.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 28) Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: „Plăteşte-mi ce eşti dator”.

După cum se spune în pildă, Dumnezeul nostru, al tuturor, ne eliberează din greutățile greșelilor noastre. Aceasta simbolizează cei zece mii de talanți (Mt. 18, 24). Dar și noi, la rândul nostru, trebuie să ștergem datoriile de o sută de dinari ale tovarășilor noștri, adică să le iertăm micile greșeli făcute împotriva noastră. Îngerii care sunt deasupra noastră și care sunt sub același jug al slujirii ca și noi, ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu-I spun lucruri pe care nu le-ar cunoaște, pentru că Dumnezeu pe toate le cunoaște, ci pentru dreptate, cer pedeapsa dreaptă a celor ce aleg să disprețuiască și să necinstească porunca de ne iubi aproapele. Când ajungem să ne înfruntăm propriile deșertăciuni, fie suntem pedepsiți în viața aceasta fiind vizitați de o durere sau o boală, fie în viața viitoare când cu siguranță vom fi pedepsiți. Dumnezeu pedepsește pe cel împietrit și îndărătnic ca, să-l schimbe, să-l facă mai bun și ca să-i fie mai bine. Sfânta Scriptură afirmă cu dreptate că pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei 12, 6; Prov. 3, 12) și atunci când sfătuiește să ținem cu tărie învăţătura (Prov. 4, 13; Înț. Sir. 41, 14).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 18, 29) Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

*

La fel și păcatele noastre devin mai mari și mai mari, nu numai din cauza aceasta, ci și din cauza foloaselor și a cinstei de care ne bucurăm săvârșindu-le. Dacă vreți să aflați cum păcatele noastre sunt înaintea lui Dumnezeu ca zece mii de talanți, ori de fapt, mult mai mult decât atât, voi încerca să vă arăt pe scurt. Dar pentru că mă tem și ca nu cumva cei care sunt înclinați spre răutăți și iubesc să trăiască continuu în păcat sau ca cei blânzi să ajungă la disperare și să repete întrebarea disperată a ucenicilor: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25), trebuie să vorbesc astfel încât să-i îmbărbătez spre cele bune. Dar nici nu mă voi opri din speranța ca din cei ascultători să fac unii și mai docili. Căci cei care nu știu ce este boala fără leac sau durerea rămân neatinși de aceste cuvinte și nu se întorc de la avântul și răutățile lor. Iar dacă mai târziu, din cuvintele mele vor lua îndemn ca să păcătuiască și mai mult, nu vor fi de vină cuvintele mele, ci insensibilitatea lor la ele. Ceea ce voi spune îi va trezi numai dacă vor asculta și vor lăsa să li se înmoaie inimile. Și sper ca cei cu frică de Dumnezeu să-și vadă adâncul păcatelor, dar și puterea pocăinței lor și-și vor pleca și mai mult atenția. De aceea, este cu trebuință ca să vorbesc. Vorbind despre păcatele noastre, voi deosebi două feluri, cele împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva altor persoane. Nu voi înfățișa ce păcate are fiecare ci pe cele care sunt comune, dar apoi voi cere fiecăruia să-și adauge propriile păcate după ce-și va fi făcut un examen de conștiință. Voi face aceasta după ce voi înfățișa darurile lui Dumnezeu oferite nouă. Care sunt acestea? Ne-a creat din nimic; a creat întreaga lume văzută pentru noi, cerul, marea, pământul, animalele, plantele și semințele. Trebuie să fiu scurt datorită numărului infinit al lucrărilor Sale. Numai în noi a suflat un suflet viu și a plantat o grădină. Ne-a dat un ajutor și ne-a pus stăpâni peste toate speciile și ne-a încununat cu slavă și cinste.

Și totuși, când după toate acestea, umanitatea a fost nerecunoscătoare față de Binefăcătorul său, ne-a învrednicit de și un mai mare dar, iertarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 30) Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Când Petru a întrebat aceasta, Domnul a răspuns că fratele ce greșește trebuie nu de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte ca după aceea să adauge la spusele Sale o pildă despre un împărat și slugile sale. Sluga, deși nevrednică, a primit un dar atât de mare de stăpânul însă încât și uriașa sa datorie i-a fost ștearsă însă el a refuzat să fie milostiv cu tovarășul său pentru o datorie mult mai mică. De aceea, pe drept a fost dat în mâinile chinuitorilor și a primit pedeapsa cuvenită. Căci ce chinuri nu merită un om de o asemenea răutate, dacă primind o asemenea milostivire de la stăpânul său el a fost nedrept și crud cu tovarășul său. Prin pilda aceasta suntem învățați și sfătuiți că dacă nu iertăm tovarășilor noștri, adică fraților care ne greșesc, datoria greșelilor lor, vom fi condamnați la o asemenea pedeapsă. Și deși, comparația pare să fi fost introdusă pentru prezenta ocazie, pilda este de o logică integrală și manifestă adevărul.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 33) Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Vedeți mila de care dă dovadă Domnul? O vedeți deosebindu-se de lipsa milei pe care o are sluga? Ascultați, voi cei care faceți asemenea lucruri pentru bani: nimeni să nu facă așa pentru că este păcat și e și mai mare să faceți așa pentru bani. Cum se va mai ruga el atunci stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot dacă el nu a ascultat cuvintele prin care și el a fost iertat. Cu aceste cuvinte și el a fost eliberat de o datorie de zece mii de talanți! Nu a dat ascultare nici măcar locului unde s-a adăpostit ca să nu piară. Nici măcar gestul prin care cerea iertare tovarășul nu i-a amintit de bunătatea stăpânului.

Scoțând afară toate acestea din minte prin lăcomia, cruzimea și răutatea sa, a fost mai sălbatic decât orice animal din această lume când a luat de gât pe tovarășul său.

Ce faci, dragul meu? Nu vezi că te acuzi singur pe tine? Te condamni singur, îți înfigi singur sabia în tine. Anulezi și pedeapsa și darul. Dar el nu a nu a luat în seamă, nici nu și-a adus aminte de ceea ce pățise și el și nici nu s-a înmuiat câtuși de puțin. Totuși cererile nu erau de o aceeași măsură. Comparați-le! Una era pentru a se ierta zece mii de talanți iar cealaltă pentru un nimic: o sută de dinari. Una era legată doar de tovarășul său iar cealaltă avea legătură cu stăpânul. Una a primit o iertare totală; cealaltă a cerut amânare și nu a primit ce a cerut ci a fost aruncat în închisoare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 34) Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Când nu ne tolerează răutatea, tovarășii noștri în slujire sunt îngeri care ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu o fac ca și cum Dumnezeu nu ar cunoaște păcatele noastre ci din cauzat mâniei lor față de cei ce încalcă legile iubirii umane. Prin chinuitori el înțelege pe îngerii însărcinați cu pedepsirea noastră. Până ce va plăti datoria înseamnă de fapt că a fost dat să fie pedepsit pentru totdeauna căci niciodată nu-și va putea plăti datoria. Căci atunci când Dumnezeu îndreaptă o persoană în viața aceasta îl leagă prin boli și chinuri iar în viața viitoare îl va chinurilor veșnice fără nici o scăpare. Nu a spus la fel vă va face tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci asemenea oameni nu sunt vrednici a fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Deci pilda rezumă sumar dragostea de nedescris a lui Dumnezeu pentru noi. Tot cel care nu se va strădui pe cât poate să imite această dragoste va suferă o pedeapsă chinuitoare de la dreptul Judecător. Chiar dacă s-a spus numai binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte (Pilde 10, 22), răutatea este atât de puternică încât ține afară aceste cuvinte. Astfel, pilda cere două lucruri de la noi: să ne amintim de greșelile noastre și să nu îngreunăm și mai mult pe cel ce se poticnește.

(Apolinarie, Fragmentul 92, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 35) Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aceasta înseamnă că a fost dat pe vecie, pentru că niciodată nu o va putea plăti. Pentru că dacă nu devii un om bun primind binecuvântări nu rămâne decât să fii corectat prin pedeapsă. Căci dacă nu ai devenit mai bun prin bunătatea care ți s-a arătat, nu mai rămâne decât să fii corectat prin răzbunare. Deși s-a spus că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 29), neascultarea noastră poate alunga chiar și această voință a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai cumplit decât a fi răzbunător, mai ales atunci când lepezi un așa mare dar de la Dumnezeu. Textul nu spune doar că a fost dat ci mâniindu-se l-a dat. Mai devreme, când a poruncit să fie vândut, cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie ci, înțelese așa cum trebuie, era un moment de mare milă, căci atunci nu se mâniase deloc. Dar de această dată este o sentință spusă dintr-o mare mânie, pedeapsă și răzbunare. Deci, ce înseamnă pilda aceasta? Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, spune El, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. Să luăm seama seama că nu a spus Tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci Dumnezeu nu poate fi numit a fi Tatăl celui plin de răutate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Predica la Duminica a XI a după Rusalii


“Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine?“ (Matei 18, 32-33)
Iubiti credinciosi,

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvoraste din dragoste, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveste (I Corinteni 13, 4). Cine nu are mila de fratele sau este semn ca acela nu are dragoste si petrece in intunericul urii de frati (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).
Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).
Toate faptele bune de le va avea cineva, daca nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.
Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtand neputintele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Asa ne indeamna si Sfantul Apostol Pavel, zicand: “Fiti buni intre voi si milostivi iertand unul altuia, precum si Domnul v-a iertat voua, in Hristos“ (Efeseni 4, 32). In alt loc zice: “Ingaduiti-va unul pe altul, iertand unul altuia; iar daca cineva are vreo plangere impotriva cuiva, dupa cum Hristos v-a iertat voua, asisderea iertati si voi“ (Coloseni 3, 13).
Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).
Iubiti credinciosi,

Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: „Bine a zis Domnul: ca sarcina Mea este usoara! Ca ce greutate si ce osteneala este a lasa noi fratelui nostru greselile cele usoare si de nimic vrednice, spre a ni se ierta si noua cele ale noastre…” Si mai departe zice: „Nu am zis sa-Mi aduceti bani, sau tapi, sau post, sau priveghere, ca sa ziceti: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios si usor si scurt ne-a poruncit, zicand: Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Tu insa nici greselile nu ierti, poate putini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumarati talanti iti daruiesc tie. Tu nu mai ierti nimic daruindu-i; iar Eu iti dau tie vindecare si imparatie iti daruiesc. Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?
Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei” (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).
Dumnezeiescul parinte Isaac Sirianul, conglasuind cu Sfantul Efrem, arata ca nu primeste Dumnezeu rugaciunea noastra, daca noi avem ura si nu vom ierta pe cei ce ne gresesc noua, ca iata ce zice: „Samanta pe piatra este rugaciunea celui ce are pomenire de rau asupra fratelui sau” (Cuvant 58, pag. 297, M-rea Neamt, 1818). Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).
Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si „nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri” (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.
Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).
Nu numai darul nostru nu-l primeste Dumnezeu mai inainte de a ne impaca cu aproapele nostru, ci nici rugaciunea noastra n-o primeste ca zice: “Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Acelasi lucru ne invata Mantuitorul si in rugaciunea domneasca Tatal nostru, pe care o rostim zilnic, dimineata si seara: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri“ (Matei 6, 12). Daca nu iertam noi mai intai pe fratii nostri, nici Tatal nostru ceresc nu ne va ierta pacatele noastre. Iertarea este o conditie obligatorie pentru mantuirea omului, a lumii intregi. Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.
Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. Pentru un cuvant de ocara, pentru un lucru de nimic, pentru o mica paguba, unii crestini traiesc in cearta, si chiar injura, ani de zile. Ba ajung la judecata si la fapte de razbunare, incat nici preotul din parohie, nici rudele, nici batranii satului, nici boala si frica mortii nu le inmoaie inima sa se ierte, sa se impace unii cu altii. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.
Aceasta stare grea de ura si razbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iarta la moarte, o arata Hristos foarte clar in pilda din Evanghelia care s-a citit astazi. Imparatul care ia socoteala slugilor sale este Imparatul Hristos care ne va judeca pe toti la sfarsitul veacurilor. Datornicul care datoreaza Imparatului ceresc zece mii de talanti este fiecare dintre noi, care datoram lui Hristos pocainta, lacrimi, milostenie si iertare pentru multimea pacatelor pe care le-am facut.
Dar in timp ce Dumnezeu, ca un tata bun, ne iarta toata datoria, adica toate pacatele, noi oamenii nu iertam pe cei ce ne-au gresit putin, ci le cerem datoria cu dobanda. Iar daca nu ne intorc datoria ne razbunam pe ei, ii dam in judecata, le dorim raul, nu-i iertam pana la moarte. De aceea si Dumnezeu se supara pe cei care nu iarta pe aproapele, ci traiesc in ura si razbunare, si le va zice la judecata: “Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o adica toate pacatele pentru ca M-ai rugat. Nu se cadea oare ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria“ (Matei 18, 32-34).
Auziti ce zice Hristos, Stapanul vietii si al mortii? Pe cei ce nu iarta pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci ii va arunca in chinurile iadului pentru vecii vecilor. Ca daca in viata nu ne pocaim, nici nu iertam, nici nu facem milostenie si murim asa, nu vom avea iertare niciodata si nimeni nu ne va mai scoate din vesnica osanda.
Iubiti credinciosi,

Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.
Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre. De felul cum vom sti sa iertam, sa ajutam pe aproapele, sa rabdam pe toti, sa facem pace, sa nu ne razbunam, de aceasta depinde pacea noastra, bucuria vietii noastre, mantuirea fiecaruia dintre noi.
Dar ce sa faca acei crestini, care isi cer iertare de la cei cu care sunt certati, dar aceia nu vor sa-i ierte? Sa faca ce ne invata Sfintii Parinti. Intai sa se roage lui Dumnezeu pentru imblanzirea vrajmasilor lor. Sa ceara sfatul duhovnicilor lor si sa le respecte cuvantul. Apoi sa-si ceara personal iertare de la cei cu care sunt certati, prin cuvintele: „Iarta-ma, frate, pentru toate cate ti-am gresit si Dumnezeu sa te ierte!” Iertarea sa se faca cel mai bine in biserica, sau in casa unuia dintre ei, sau in casa preotului. Daca cearta este veche si mare, impacarea sa se faca in prezenta preotului, si sa se incheie cu o rugaciune de multumire si chiar cu o masa crestineasca, sau acordarea reciproca de daruri. Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!
Citim in Pateric ca un calugar tanar s-a dus la un sihastru batran si i-a spus ca are vrajba asupra cuiva si nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a indemnat batranul la iertare, ca ucenicul nu voia sa-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: „Sa spunem impreuna Tatal nostru, fiule!” Pe cand ucenicul zicea: „Si ne iarta greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, batranul ii spuse: „Nu asa, fiule! Ci sa zicem; Si nu ne ierta noua greselile noastre, precum nici noi nu iertam gresitilor nostri!” Auzind aceasta ucenicul, a cazut in genunchi si a zis: „Iarta-ma, parinte, ca am gresit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”
Asa sa facem si noi, frati crestini. Sa cerem iertare intai si sa iertam cu dragoste pe toti, ca sa fim si noi iertati de Dumnezeu pe pamant si in cer. Caci fara iertare nu avem mantuire, nici nu putem zice Tatal nostru.
Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.
Parintele Cleopa Ilie