Comentarii patristice – Pilda datornicului nemilostiv

Duminica a 11-a după Rusalii (Ev. Matei 18, 23-35)

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Dacă se face comparația cu un rege ca acesta și cu unul care săvârșește astfel de lucruri, despre cine vorbim noi atunci, dacă nu despre Fiul lui Dumnezeu? El este Împăratul cerurilor. Precum este însăși Înțelepciunea, Dreptatea și Adevărul, nu este El și Însuși Maiestatea? Împărăția nu este dintre cele de pe aceste pământ, și nici nu e doar în parte dintre cele de sus ci este pe deplin dintre cele de sus sau cum mai sunt numite cerurile. Dacă vrei să știi ce înseamnă fericirea că a lor este împărăția cerurilor (Mt. 10, 3-10), poți pe drept spune că, a lor este Hristos pentru că Hristos este împărăția.

(Origen, Comentariu la Matei 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

În acest caz, slugile sunt cei ce împrăștie cuvântul [cuvânt înseamnă învățătura creștină, care se identifică cu Hristos, Cuvântul dumnezeiesc (Logosul)]. Când el cere ca o socoteală să fie făcută slugilor, regele cere ca ea să fie făcută și celor care au împrumutat de la slugile sale, fie o sută de măsuri de grâu fie o sută de vase de ulei sau orice altceva au mai primit aceștia. Precum reiese din cuvintele Cât datorezi stăpânului meu?, slujitorul slugii nedrepte nu este cel care datorează o sută de măsuri de grâu, sau o sută de vase de ulei. Gândește-te că fiecare faptă bună este ca un profit sau ca un câștig, iar fiecare faptă rea este ca o pierdere. Exact cum un câștig poate fi unul mai mare sau unul mai mic, și între unul mai mare și unul mai mic este o anumită diferență, la fel și în cazul faptelor bune există un fel de a evalua câștigurile mai mari sau mai mici.

(Origen, Comentariu la Matei 14.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Vezi ce mare diferență este între păcatele săvârșite împotriva omului și cele săvârșite împotriva lui Dumnezeu. O diferență nu mai mare decât cea care există între zece mii de talanți și o sută de dinari. Această diferență vine de la deosebirea dintre persoane și de la cât de des săvârșim păcatul. Pentru că atunci când cineva ne privește, ne oprim și nu mai îndrăznim să păcătuim. Dar Dumnezeu privește neîncetat și nouă totuși nu ne este frică; de fapt, spunem și facem lucruri fără nici o rușine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 24) Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.

Socoteala începe cu casa lui Dumnezeu, precum spune proorocul Ezechiel: să începeţi cu locul Meu cel sfânt (Iez. 9, 6). Această judecată se pornește ca o clipire din ochi (1 Cor. 15, 52). Gândindu-ne la socoteală, să nu uităm ceea ce am spus mai înainte, că aceste socoteli sunt unele duhovnicești, și ele încep, cum se cuvine, cu cei ce datorează cel mai mult. Pentru aceasta, fragmentul nu începe cu un calcul general al tuturor socotelilor, ci cu una singură: una i-a fost adusă înainte. Aici este momentul. El începe să se socotească cu un om care îi datora zece mii de talanți. Este ca și cum ar fi suferit o pierdere foarte mare, a împrumutat și a primit foarte mult, dar fără să aducă nici un câștig stăpânului său. În schimb, a sfârșit pierzând o mare sumă și datorând foarte mult și acestuia. Aducându-ne aminte de proorocul Zaharia, se poate că datoria aceasta foarte mare să se fi adunat pentru că adesea a căutat femeia ascunsă în efă cu o lespede de plumb deasupra, al cărei nume este Fărădelege (Zah. 5, 7-8, o viziune în care fărădelegea este personificată într-o femeie ținută într-o efă și cu o lespede de plumb deasupra – n.tr).

(Origen, Comentariu la Matei 14.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

Stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii. De ce? Nu din cruzime sau din barbarie, căci pedeapsa era destinată slugii, soția fiind deja ținută ca o sclavă a nebuniei sale. Ci această pedeapsă a venit ca să pornească schimbarea sa. Țelul stăpânului este să-l înfricoșeze prin această amenințare ca să vină și să ceară îndurare și nu doar că să-i vândă și gata. Pentru că, dacă stăpânul ar fi vrut doar să i se plătească, nu i-ar mai fi ascultat cererea și nici nu i-ar mai fi făcut acest favor. Nu a șters datoria, ci a cerut o socoteală. De ce asta? Scopul său era de a-i arăta cât de mare era datoria pe care avea să i-o ierte, ca la vremea cuvenită să devină și el mai bun cu tovarășul său. Însă, chiar dacă a aflat de măsura datoriei sale și de mărimea iertării, tot a luat de gât pe acesta. Oare, dacă stăpânul nu l-ar fi instruit mai înainte, de câte ori ar fi fost mai mare cruzimea de care a dovadă?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. A poruncii vinderea femeii și a restului familiei arată deplina și groaznica despărțire de bucuria de a fi cu Dumnezeu pentru că vinderea arată foarte limpede înstrăinarea de Dumnezeu. Cei înstrăinați de Dumnezeu sunt cei ce ascultă acele cuvinte amare și de temut: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Mt. 7, 23; Lc. 13, 27).

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Fragmentul 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 26)Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Vezi din nou cât de darnic a fost? Sluga nu a cerut decât o amânare a plății, iar el i-a dat mai mult decât acesta a cerut, și anume, i-a iertat întreaga datorie. Voia să facă aceasta dintru început, dar nu voia ca numai el să aibă de câștigat, ci ca și sluga să învețe din aceasta: să ceară îndurare, ca nu cumva să ajungă să se considere a fi lipsit de vreo vină. Chiar dacă sluga căzuse în genunchi și l-a rugat, i-a dat drumul și i-a iertat şi datoria, milostivindu-se de el. Astfel, el voia ca și sluga să-și asume parte din responsabilitate și să nu fie rușinat prea tare, ca din propriile sale suferințe să învețe să fie mai îngăduitor cu tovarășul său.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 27) Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Vedem că în persoana acestui rege este simbolizat Fiul lui Dumnezeu, care a avut pe toți oamenii în nesfârșita datorie a păcatului, pentru că prin păcatul originar, cu toții am devenit datornici ai păcatului și ai morții. Cei zece mii de talanți simbolizează toate marile păcate ale oamenilor. Și, deși toți oamenii au fost datornici ai acestui Rege ceresc și ai acestui păcat prin legea naturală, apostolul spune despre aceeași lege naturală că iudei şi elini, toţi sunt sub păcat, în această datorie a păcatului iudeii a fost făcuți vinovați. După ce au primit atâtea daruri de la Dumnezeu, nu au reușit să țină legea primită prin Moise. Pentru că nu au avut banii să plătească o asemenea datorie, adică să o schimbe în bine, Domnul a poruncit să fie chinuiți, împreună cu soțiile și copii, lor. Altfel spus, acești oameni, împreună cu sinagoga și toți copiii lor, aveau să fie dați morții. Însă, în nici un caz nici iudeii, care au primit legea, și nici neamurile, adică noi, n-am fi putut plătit înapoi o asemenea datorie. De aceea, Regele ceresc, pătruns de milă și dragoste, ne-a iertat tuturor păcatele. Care sunt aceste păcate? Sunt acele pe care cerem în fiecare zi în rugăciunile noastre să fie iertate zicând: Iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, pentru că nu am fi putut în nici un caz plăti această datorie a păcatului și a morții veșnice, nefiind în stare de o pocăință pe măsură, acel Rege veșnic s-a coborât din cer și, ștergând păcatele oamenilor, a iertat datoria tuturor celor care au crezut în El. Cum a iertat-o, a spus Sfântul Apostol: ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14). Pentru că suntem ținuți sub păcat ca și cum am avea datoria înscrisă pe un zapis. Fiul lui Dumnezeu a rupt acest zapis scris împotriva noastră, prin apa botezului și prin vărsarea sângelui Său.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 28) Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: „Plăteşte-mi ce eşti dator”.

După cum se spune în pildă, Dumnezeul nostru, al tuturor, ne eliberează din greutățile greșelilor noastre. Aceasta simbolizează cei zece mii de talanți (Mt. 18, 24). Dar și noi, la rândul nostru, trebuie să ștergem datoriile de o sută de dinari ale tovarășilor noștri, adică să le iertăm micile greșeli făcute împotriva noastră. Îngerii care sunt deasupra noastră și care sunt sub același jug al slujirii ca și noi, ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu-I spun lucruri pe care nu le-ar cunoaște, pentru că Dumnezeu pe toate le cunoaște, ci pentru dreptate, cer pedeapsa dreaptă a celor ce aleg să disprețuiască și să necinstească porunca de ne iubi aproapele. Când ajungem să ne înfruntăm propriile deșertăciuni, fie suntem pedepsiți în viața aceasta fiind vizitați de o durere sau o boală, fie în viața viitoare când cu siguranță vom fi pedepsiți. Dumnezeu pedepsește pe cel împietrit și îndărătnic ca, să-l schimbe, să-l facă mai bun și ca să-i fie mai bine. Sfânta Scriptură afirmă cu dreptate că pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei 12, 6; Prov. 3, 12) și atunci când sfătuiește să ținem cu tărie învăţătura (Prov. 4, 13; Înț. Sir. 41, 14).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 18, 29) Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

*

La fel și păcatele noastre devin mai mari și mai mari, nu numai din cauza aceasta, ci și din cauza foloaselor și a cinstei de care ne bucurăm săvârșindu-le. Dacă vreți să aflați cum păcatele noastre sunt înaintea lui Dumnezeu ca zece mii de talanți, ori de fapt, mult mai mult decât atât, voi încerca să vă arăt pe scurt. Dar pentru că mă tem și ca nu cumva cei care sunt înclinați spre răutăți și iubesc să trăiască continuu în păcat sau ca cei blânzi să ajungă la disperare și să repete întrebarea disperată a ucenicilor: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25), trebuie să vorbesc astfel încât să-i îmbărbătez spre cele bune. Dar nici nu mă voi opri din speranța ca din cei ascultători să fac unii și mai docili. Căci cei care nu știu ce este boala fără leac sau durerea rămân neatinși de aceste cuvinte și nu se întorc de la avântul și răutățile lor. Iar dacă mai târziu, din cuvintele mele vor lua îndemn ca să păcătuiască și mai mult, nu vor fi de vină cuvintele mele, ci insensibilitatea lor la ele. Ceea ce voi spune îi va trezi numai dacă vor asculta și vor lăsa să li se înmoaie inimile. Și sper ca cei cu frică de Dumnezeu să-și vadă adâncul păcatelor, dar și puterea pocăinței lor și-și vor pleca și mai mult atenția. De aceea, este cu trebuință ca să vorbesc. Vorbind despre păcatele noastre, voi deosebi două feluri, cele împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva altor persoane. Nu voi înfățișa ce păcate are fiecare ci pe cele care sunt comune, dar apoi voi cere fiecăruia să-și adauge propriile păcate după ce-și va fi făcut un examen de conștiință. Voi face aceasta după ce voi înfățișa darurile lui Dumnezeu oferite nouă. Care sunt acestea? Ne-a creat din nimic; a creat întreaga lume văzută pentru noi, cerul, marea, pământul, animalele, plantele și semințele. Trebuie să fiu scurt datorită numărului infinit al lucrărilor Sale. Numai în noi a suflat un suflet viu și a plantat o grădină. Ne-a dat un ajutor și ne-a pus stăpâni peste toate speciile și ne-a încununat cu slavă și cinste.

Și totuși, când după toate acestea, umanitatea a fost nerecunoscătoare față de Binefăcătorul său, ne-a învrednicit de și un mai mare dar, iertarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 30) Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Când Petru a întrebat aceasta, Domnul a răspuns că fratele ce greșește trebuie nu de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte ca după aceea să adauge la spusele Sale o pildă despre un împărat și slugile sale. Sluga, deși nevrednică, a primit un dar atât de mare de stăpânul însă încât și uriașa sa datorie i-a fost ștearsă însă el a refuzat să fie milostiv cu tovarășul său pentru o datorie mult mai mică. De aceea, pe drept a fost dat în mâinile chinuitorilor și a primit pedeapsa cuvenită. Căci ce chinuri nu merită un om de o asemenea răutate, dacă primind o asemenea milostivire de la stăpânul său el a fost nedrept și crud cu tovarășul său. Prin pilda aceasta suntem învățați și sfătuiți că dacă nu iertăm tovarășilor noștri, adică fraților care ne greșesc, datoria greșelilor lor, vom fi condamnați la o asemenea pedeapsă. Și deși, comparația pare să fi fost introdusă pentru prezenta ocazie, pilda este de o logică integrală și manifestă adevărul.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 33) Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Vedeți mila de care dă dovadă Domnul? O vedeți deosebindu-se de lipsa milei pe care o are sluga? Ascultați, voi cei care faceți asemenea lucruri pentru bani: nimeni să nu facă așa pentru că este păcat și e și mai mare să faceți așa pentru bani. Cum se va mai ruga el atunci stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot dacă el nu a ascultat cuvintele prin care și el a fost iertat. Cu aceste cuvinte și el a fost eliberat de o datorie de zece mii de talanți! Nu a dat ascultare nici măcar locului unde s-a adăpostit ca să nu piară. Nici măcar gestul prin care cerea iertare tovarășul nu i-a amintit de bunătatea stăpânului.

Scoțând afară toate acestea din minte prin lăcomia, cruzimea și răutatea sa, a fost mai sălbatic decât orice animal din această lume când a luat de gât pe tovarășul său.

Ce faci, dragul meu? Nu vezi că te acuzi singur pe tine? Te condamni singur, îți înfigi singur sabia în tine. Anulezi și pedeapsa și darul. Dar el nu a nu a luat în seamă, nici nu și-a adus aminte de ceea ce pățise și el și nici nu s-a înmuiat câtuși de puțin. Totuși cererile nu erau de o aceeași măsură. Comparați-le! Una era pentru a se ierta zece mii de talanți iar cealaltă pentru un nimic: o sută de dinari. Una era legată doar de tovarășul său iar cealaltă avea legătură cu stăpânul. Una a primit o iertare totală; cealaltă a cerut amânare și nu a primit ce a cerut ci a fost aruncat în închisoare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 34) Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Când nu ne tolerează răutatea, tovarășii noștri în slujire sunt îngeri care ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu o fac ca și cum Dumnezeu nu ar cunoaște păcatele noastre ci din cauzat mâniei lor față de cei ce încalcă legile iubirii umane. Prin chinuitori el înțelege pe îngerii însărcinați cu pedepsirea noastră. Până ce va plăti datoria înseamnă de fapt că a fost dat să fie pedepsit pentru totdeauna căci niciodată nu-și va putea plăti datoria. Căci atunci când Dumnezeu îndreaptă o persoană în viața aceasta îl leagă prin boli și chinuri iar în viața viitoare îl va chinurilor veșnice fără nici o scăpare. Nu a spus la fel vă va face tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci asemenea oameni nu sunt vrednici a fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Deci pilda rezumă sumar dragostea de nedescris a lui Dumnezeu pentru noi. Tot cel care nu se va strădui pe cât poate să imite această dragoste va suferă o pedeapsă chinuitoare de la dreptul Judecător. Chiar dacă s-a spus numai binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte (Pilde 10, 22), răutatea este atât de puternică încât ține afară aceste cuvinte. Astfel, pilda cere două lucruri de la noi: să ne amintim de greșelile noastre și să nu îngreunăm și mai mult pe cel ce se poticnește.

(Apolinarie, Fragmentul 92, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 35) Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aceasta înseamnă că a fost dat pe vecie, pentru că niciodată nu o va putea plăti. Pentru că dacă nu devii un om bun primind binecuvântări nu rămâne decât să fii corectat prin pedeapsă. Căci dacă nu ai devenit mai bun prin bunătatea care ți s-a arătat, nu mai rămâne decât să fii corectat prin răzbunare. Deși s-a spus că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 29), neascultarea noastră poate alunga chiar și această voință a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai cumplit decât a fi răzbunător, mai ales atunci când lepezi un așa mare dar de la Dumnezeu. Textul nu spune doar că a fost dat ci mâniindu-se l-a dat. Mai devreme, când a poruncit să fie vândut, cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie ci, înțelese așa cum trebuie, era un moment de mare milă, căci atunci nu se mâniase deloc. Dar de această dată este o sentință spusă dintr-o mare mânie, pedeapsă și răzbunare. Deci, ce înseamnă pilda aceasta? Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, spune El, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. Să luăm seama seama că nu a spus Tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci Dumnezeu nu poate fi numit a fi Tatăl celui plin de răutate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Reclame

Predica la Duminica a XI a după Rusalii


“Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine?“ (Matei 18, 32-33)
Iubiti credinciosi,

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvoraste din dragoste, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveste (I Corinteni 13, 4). Cine nu are mila de fratele sau este semn ca acela nu are dragoste si petrece in intunericul urii de frati (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).
Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).
Toate faptele bune de le va avea cineva, daca nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.
Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtand neputintele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Asa ne indeamna si Sfantul Apostol Pavel, zicand: “Fiti buni intre voi si milostivi iertand unul altuia, precum si Domnul v-a iertat voua, in Hristos“ (Efeseni 4, 32). In alt loc zice: “Ingaduiti-va unul pe altul, iertand unul altuia; iar daca cineva are vreo plangere impotriva cuiva, dupa cum Hristos v-a iertat voua, asisderea iertati si voi“ (Coloseni 3, 13).
Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).
Iubiti credinciosi,

Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: „Bine a zis Domnul: ca sarcina Mea este usoara! Ca ce greutate si ce osteneala este a lasa noi fratelui nostru greselile cele usoare si de nimic vrednice, spre a ni se ierta si noua cele ale noastre…” Si mai departe zice: „Nu am zis sa-Mi aduceti bani, sau tapi, sau post, sau priveghere, ca sa ziceti: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios si usor si scurt ne-a poruncit, zicand: Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Tu insa nici greselile nu ierti, poate putini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumarati talanti iti daruiesc tie. Tu nu mai ierti nimic daruindu-i; iar Eu iti dau tie vindecare si imparatie iti daruiesc. Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?
Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei” (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).
Dumnezeiescul parinte Isaac Sirianul, conglasuind cu Sfantul Efrem, arata ca nu primeste Dumnezeu rugaciunea noastra, daca noi avem ura si nu vom ierta pe cei ce ne gresesc noua, ca iata ce zice: „Samanta pe piatra este rugaciunea celui ce are pomenire de rau asupra fratelui sau” (Cuvant 58, pag. 297, M-rea Neamt, 1818). Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).
Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si „nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri” (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.
Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).
Nu numai darul nostru nu-l primeste Dumnezeu mai inainte de a ne impaca cu aproapele nostru, ci nici rugaciunea noastra n-o primeste ca zice: “Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Acelasi lucru ne invata Mantuitorul si in rugaciunea domneasca Tatal nostru, pe care o rostim zilnic, dimineata si seara: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri“ (Matei 6, 12). Daca nu iertam noi mai intai pe fratii nostri, nici Tatal nostru ceresc nu ne va ierta pacatele noastre. Iertarea este o conditie obligatorie pentru mantuirea omului, a lumii intregi. Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.
Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. Pentru un cuvant de ocara, pentru un lucru de nimic, pentru o mica paguba, unii crestini traiesc in cearta, si chiar injura, ani de zile. Ba ajung la judecata si la fapte de razbunare, incat nici preotul din parohie, nici rudele, nici batranii satului, nici boala si frica mortii nu le inmoaie inima sa se ierte, sa se impace unii cu altii. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.
Aceasta stare grea de ura si razbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iarta la moarte, o arata Hristos foarte clar in pilda din Evanghelia care s-a citit astazi. Imparatul care ia socoteala slugilor sale este Imparatul Hristos care ne va judeca pe toti la sfarsitul veacurilor. Datornicul care datoreaza Imparatului ceresc zece mii de talanti este fiecare dintre noi, care datoram lui Hristos pocainta, lacrimi, milostenie si iertare pentru multimea pacatelor pe care le-am facut.
Dar in timp ce Dumnezeu, ca un tata bun, ne iarta toata datoria, adica toate pacatele, noi oamenii nu iertam pe cei ce ne-au gresit putin, ci le cerem datoria cu dobanda. Iar daca nu ne intorc datoria ne razbunam pe ei, ii dam in judecata, le dorim raul, nu-i iertam pana la moarte. De aceea si Dumnezeu se supara pe cei care nu iarta pe aproapele, ci traiesc in ura si razbunare, si le va zice la judecata: “Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o adica toate pacatele pentru ca M-ai rugat. Nu se cadea oare ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si Eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria“ (Matei 18, 32-34).
Auziti ce zice Hristos, Stapanul vietii si al mortii? Pe cei ce nu iarta pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci ii va arunca in chinurile iadului pentru vecii vecilor. Ca daca in viata nu ne pocaim, nici nu iertam, nici nu facem milostenie si murim asa, nu vom avea iertare niciodata si nimeni nu ne va mai scoate din vesnica osanda.
Iubiti credinciosi,

Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.
Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre. De felul cum vom sti sa iertam, sa ajutam pe aproapele, sa rabdam pe toti, sa facem pace, sa nu ne razbunam, de aceasta depinde pacea noastra, bucuria vietii noastre, mantuirea fiecaruia dintre noi.
Dar ce sa faca acei crestini, care isi cer iertare de la cei cu care sunt certati, dar aceia nu vor sa-i ierte? Sa faca ce ne invata Sfintii Parinti. Intai sa se roage lui Dumnezeu pentru imblanzirea vrajmasilor lor. Sa ceara sfatul duhovnicilor lor si sa le respecte cuvantul. Apoi sa-si ceara personal iertare de la cei cu care sunt certati, prin cuvintele: „Iarta-ma, frate, pentru toate cate ti-am gresit si Dumnezeu sa te ierte!” Iertarea sa se faca cel mai bine in biserica, sau in casa unuia dintre ei, sau in casa preotului. Daca cearta este veche si mare, impacarea sa se faca in prezenta preotului, si sa se incheie cu o rugaciune de multumire si chiar cu o masa crestineasca, sau acordarea reciproca de daruri. Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!
Citim in Pateric ca un calugar tanar s-a dus la un sihastru batran si i-a spus ca are vrajba asupra cuiva si nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a indemnat batranul la iertare, ca ucenicul nu voia sa-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: „Sa spunem impreuna Tatal nostru, fiule!” Pe cand ucenicul zicea: „Si ne iarta greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, batranul ii spuse: „Nu asa, fiule! Ci sa zicem; Si nu ne ierta noua greselile noastre, precum nici noi nu iertam gresitilor nostri!” Auzind aceasta ucenicul, a cazut in genunchi si a zis: „Iarta-ma, parinte, ca am gresit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”
Asa sa facem si noi, frati crestini. Sa cerem iertare intai si sa iertam cu dragoste pe toti, ca sa fim si noi iertati de Dumnezeu pe pamant si in cer. Caci fara iertare nu avem mantuire, nici nu putem zice Tatal nostru.
Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.
Parintele Cleopa Ilie

Prin credinta, putem invinge greutatea incercarilor

In Duminica a noua dupa Rusalii, Biserica Ortodoxa Romana face pomenire de umblarea pe mare și potolirea furtunii de catre Mantuitorul Iisus Hristos. Din Evanghelia de la Matei aflam ca dupa ce Mantuitorul a saturat multimea in pustie prin inmultirea celor cinci paini si doi pesti, i-a silit pe ucenici sa ia o corabie si sa porneasca spre Betsaida (Mc. 6, 45) sau Capernaum (Ioan 6, 17), localitati vecine. Dupa ce corabia s-a indepartat de tarm, pe lac s-a ivit o furtuna care i-a pus in mare primejdie pe ucenici.
Mantuitorul cunostea cele ce avea sa se petreaca. Ii lasa pe ucenici singuri, ca acestia sa priceapa acum cele ce nu au fost intelese la inmultirea celor cinci paini si doi pesti, si anume ca El este Fiul lui Dumnezeu. In vreme ce ucenicii se luptau cu furtuna, Hristos se apropie de ei mergand peste valuri. La inceput ucenicii au crezut ca ar fi vorba de o naluca. De frica, au strigat si au cerut ajutor. Mantuitorul a cautat sa-i linisteasca prin cuvintele: „Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti!”. La auzul acestor cuvinte, Petru raspunde: „Daca esti Tu, spune-mi sa vin la tine pe valuri”. Si Mantuitorul i-a grait: Vino. Petru coboara din corabie si merge pe apa precum Hristos.

Cat timp a mers privindu-L doar pe Hristos, Petru mergea pe apa ca pe uscat. In momentul in care si-a luat privirea de la Hristos si a inceput sa se uite la valurile purtate de vant in jurul sau, a inceput sa se scufunde. Mantuitorul l-a apucat indata de mana si a zis: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” De aici reiese ca fiecare dintre noi poate iesi biruitor din orice incercare prin puterea lui Hristos. Dar trebuie retinut si faptul ca atunci cand nu-L mai avem in fata pe Hristos, avem toate sansele sa fim invinsi de incercari.
Din mersul pe apa si potolirea furtunii, ucenicii au inteles ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Citind aceasta Evanghelie, aflam ca si noi suntem chemati sa pricepem ca in viata vom intampina multe furtuni, dar Hristos ne sta alaturi si prin unirea cu El vom iesi biruitori.

Evanghelia duminicii a IX-a dupa Rusalii (Umblarea pe mare)

Matei 14, 22-34

22. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor.me

23. Iar dand drumul multimilor, S-a suit in munte, ca sa Se roage singur. Si, facandu-se seara, era singur acolo.

24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva.

25. Iar la a patra straja din noapte, a venit la ei Iisus, umbland pe mare.

26. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat.

27. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti!

28. Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.

29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus.

30. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma!

31. Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

32. Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul.

33. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu.

34. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul Ghenizaretului.

 Sursa: CrestinOrtodox.ro

VIE IMPARATIA TA, FACA-SE VOIA TA… Cugetari duhovnicesti pentru Duminica a III-a dupa Rusalii – “Exista o singura ordine fireasca: DUMNEZEU PE PRIMUL LOC! Domnul nu primeste JUMATATILE DE INIMA”

Voia lui Dumnezeu

Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant (Luca 11, 2)
Cel mai bun lucru pe care il poate face un om pe pamant este sa faca voia lui Dumnezeu. Nu uneori, nu superficial, nu in sila, cum se mai intampla din cand in cand, ci asa cum se savarseste in ceruri. Primele trei cereri ale Rugaciunii Domnesti se refera direct la Tatal. Numele Tau, imparatia Ta, voia Ta. Hristos ii invata pe oameni sa-L puna pe Dumnezeu pe primul loc, cel ce I se cuvine. In primul rand cele ceresti, apoi cele pamantesti, in primul rand cele duhovnicesti, apoi cele ale trupului, in primul rand cele ale lui Dumnezeu, apoi cele ale omului. Hristos abate privirile oamenilor, atintite asupra celor inconjuratoare, indreptandu-le spre Tatal si spre toate cele ce tin de El.
In cazul nostru, lucrurile stau altfel. Punem pe primul loc ceea ce este al nostru. Grijile, nevoile, afacerile ne sufoca si nu alergam la Dumnezeu decat atunci cand ajungem in impas, in situatii fara iesire. S-ar putea ca El sa nu-Şi gaseasca loc in niciun fel in inima noastra. De aici rezulta nedreptatea, pacatosenia, lipsa de finalitate a existentei noastre. Hristos recunoaste o singura ordine a lucrurilor pe care o vesteste in aceasta minunata rugaciune: Dumnezeu pe primul loc.
Cand omul va accepta din tot sufletul acest adevar, atunci incepe pentru el o adevarata viata crestina. Cautand mai intai voia lui Dumnezeu si implinind-o, pe masura luminii care i s-a dat, el patrunde in Imparatia lui Dumnezeu si incepe sa cunoasca si sa preaslaveasca numele Celui de la Care vine toata darea cea buna si raspunsul pentru toata nevoia. In sufletul lui apare atunci echilibrul, si atunci voia lui Dumnezeu nu este acceptata cu trista supunere, ci implinita cu deplina energie si cu increderea iubirii devotate.


[…]

Sa ne dam viata toata Domnului

Vina imparatia Ta. (Luca 11, 2)
In primul rand Domnul ne invata sa ne rugam pentru toata lumea, nu doar pentru noi. Aceasta rugaciune nu exprima doar deplina supunere, ci si dorinta noastra sincera, arzatoare, de a dori binele intregii umanitati.
Trebuie sa renuntam la propriile noastre intentii si tendinte, sa ne patrundem intrutotul de „interesele” Domnului, de sensul profund al vointei Sale, al Imparatiei Sale. Ca raspuns la rugaciunile sfintilor lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor poate veni, se poate „inscauna” si in aceasta lume cladita pe rau. Ne rugam „vina imparatia Ta” pe pamant, dar sa ne rugam sa vina mai intai in noi insine, pentru ca Iisus Hristos Domnul – El si nimeni altul – sa imparateasca in toata fiinta noastra. Fagaduindu-I deplina ascultare, Ii aducem la picioare viata noastra, slujirea noastra, indatoririle noastre. Daca nu-i vom da lui Hristos „toata viata noastra”, daca nu I ne vom supune in toate, fara intoarcere, nu ne vom putea ruga zicand: „Vina imparatia Ta“.
Sa fim integri, sa nu slujim in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona. Altminteri, Domnul nu ne va asculta rugaciunea, nu ne va primi jumatatile de inima.

Nu suntem singuri

Intareste-te si imbarbateaza-te!; sa nu te sperii si nici sa ai teama, caci Domnul Dumnezeu tau este cu tine in toate locurile unde vei merge. (Iosua 1, 9)
Trecem uneori prin grele incercari si atunci ni se pare ca suntem singuri, ca nimeni nu ne ajuta. Sa ne aducem aminte insa de promisiunile Domnului — si ele sunt multe, si toate ne pot servi de sprijin si alinare, „in toate locurile unde vei merge”, spune Domnul. Cunoscand aceste cuvinte putem spune oare ca suntem vreodata si undeva singuri? Gandul unei asemenea prezente constante a Celui ce se grijeste de noi mai mult decat o mama, care poarta de grija copilului sau, orice teama si orice tulburare ar trebui dispara. Orice am face, oriunde ne-am duce, pretutindeni si mereu, Domnul va fi cu noi, daca in neputinta noastra Il vom ruga sa ne dea putere din puterea Lui.
Ce stare de liniste si de bine ne da sentimentul ca noi, fapturi slabe, neputincioase, netrebnice, privind catre “Incepatorul credintei si savarsitorul Iisus“, putem indeplini tot ceea ce ne-a poruncit El sa facem! Sa rostim deci si noi cu Apostolul Pavel:
„Pe toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste“ (Filipeni 4, 13).

Cauta Imparatia lui Dumnezeu

Drept aceea, fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. (Matei 5, 48)
A fi desavarsit inseamna a cauta in viata, inainte de toate, Imparatia lui Dumnezeu. Şi dreptatea ei. A gandi si a actiona astfel incat Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru sa poata sa creasca si sa se dezvolte in libertate si ca miasmele respingatoare ale viciului si pacatului sa ne ocoleasca. Iata spre ce trebuie sa tinda sufletul nostru, in pri­mul rand: nu catre bogatie, nu catre slava; nu catre profit sau placeri, ci catre imitarea Parintelui ceresc.
„Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru, ce veti manca, nici pentru tru­pul vostru, cu ce va veti imbraca… ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile” (Matei 6, 25, 32)
Iata prin ce ne deosebim noi, copiii lui Dumnezeu, de ceilalti. Suntem fii ai lui Dumnezeu si, prin urmare, cetateni ai al­tei „cetati” – cetatea cereasca, cu o temelie de nezdruncinat. Noi cugetam
„la cele de sus, nu la cele de pe pamant” (Coloseni 3,2).
Scopul si nazuintele vietii ni s-au schimbat cu desavarsire.
„Cetatea noastra e de la-nceput in ceruri” (Filipeni 3, 20),
suntem cetateni ai acestei cetati, ne supunem legilor ei, suntem in situatia de a beneficia de drepturile ei. Nu traim doar cu promisiunea bunatatilor viitoare, ci suntem inca de pe acum cetateni liberi ai Imparatiei ceresti. Ca atare, sa tinem sus stindardul Imparatului nostru, sa-L slu­jim cu toata osardia si cu toata dragostea.
Pentru noi, toata slava pe care altii o cauta in viata pa­manteasca, este in Imparatia Parintelui nostru. Daca am cauta, inainte de toate, adevarul Sau si ne-am supune le­gilor Sale, cat de mult ar spori in jurul nostru credinta in Dumnezeu! Ne-am putea insusi mai bine credinta in viata viitoare, daca faptele si cugetele noastre ar fi indreptate spre Imparatia cereasca. Sfintenia consta intr-o desavarsita sa­natate sufleteasca. Dar in ce consta o sanatate desavarsita? In dobandirea Duhului Sfant.
Hristos este viata noastra (Filipeni 1, 21).
Trebuie sa-L primim pe de-a-ntregul, gasind in El iertare, izbavire, biruinta. Hristos este viata noastra; El trebuie sa patrunda intru totul in ea, intru El sa traim. Iata in ce consta sfintenia si desavarsirea!

In unire cu Hristos

Tu, Dumnezeul-vederii [Tu eşti Dumnezeu atotvăzător]. (Facere 16, 13)
Suflete, care ai fost rascumparat cu scump-sangele lui Hristos, gandeste-te mereu ca Mantuitorul a suferit si a murit pe cruce pentru pacatele tale, ca sfantul Sau sange s-a varsat pentru tine, pentru ca sa te dezlege din legaturile pa­catului si sa te izbaveasca de robia carnii. Sa nu incetezi nici macar o singura zi a te ruga in „camara” ta, nu neglija citi­tul cuvantului lui Dumnezeu. Sufletul tau nu poate trai fara aceasta hrana, asa cum trupul nu se poate lipsi de mancare.
„Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire” (Coloseni 4, 2).
„Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi cu toata intelepciunea” (Coloseni 3, 16).
Traieste intr-o permanenta unire cu Hristos, Mantuitorul si Domnul tau. Toate cugetele si straduintele tale indreapta-le in asa fel incat nici cea mai mica umbra sa nu apara, nici macar pentru o clipa, pe chipul lui Hristos din tine. Daca aceasta unire s-a intrerupt in ur­ma vreunui pacat, trebuie sa o restabilesti fara zabava, recunoscandu-ti cu sinceritate pacatul, caindu-te cu inima curata.
“Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la imparatirea cu Fiul Sau, Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Co­rinteni 1,9).
Ţine minte ca Hristos te vede mereu si in acelasi timp iti intelege orice miscare a sufletului tau. El sta mereu de veghe pe drumul pe care te indrepti spre El. De aceea lasa-te pe seama Lui in toate, renunta la tot ce nu este in acord pu invatatura Lui.
“Cuvintele Tale mi le-am ascuns in inima, ca nu cumva sa pacatuiesc fata de Tine” (Psalmi 118,11).
(din:“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Increderea in Providenta Duminica a III-a după Rusalii 

Evanghelia de la Matei 6, 22-33
22 Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

 23 Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e in tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt ii va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona, 

25 De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea!

 26 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nit seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

 27 Şi cine dintre voi, ingrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? 

28 Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 

29 Şi vă spun vouă că nici Solornon, in toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 

30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 

32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

 33 Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

1. Contextul: partea a doua a Predicii de pe Munte. Evanghelia acestei Duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5-7). In partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce arată că „faptele dreptăţii” – milostenia, rugăciunea şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă (v. 1-18), El ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 1 9-21); să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina „care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23); să nu ne facem slujitori ai lui „Mamona”, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24); ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, coroana creaţiei, şi să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v, 25-34).
„Mamona”, cuvânt aramaic care înseamnă „bani”, „profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat de cele lumeşti, „Mamona” devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Ispita de a deveni slujitorul lui „Mamona” trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte).
Observăm că trei dintre temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte sunt strâns legate întreolaltă: anume cele pe care le putem intitula: „Comoara în cer”; „Dumnezeu şi Mamona” şi „încrederea în Providenţă”. Cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este „curat” vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe „Mamona”, şi pentru a ne pune toată încrederea în Providenţa dumnezeiască.
2. Increderea, temei al credinţei. Prima treaptă a credinţei este încrederea în Dumnezeu. Sa-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc necondiţionat. Despre Avraam, Sf. Scriptură ne spune că el „a crezut pe Domnul şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 1 5, 6). L-a crezut pe Dumnezeu împotriva oricărei socoteli omeneşti. L-a crezut şi L-a ascultat fără şovăire atunci când i-a cerut să-şi lase casa părintească şi ţara strămoşilor pentru a deveni peregrin spre o patrie mai bună. L-a crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfa pe unicul şi preaiubitul său fiu, chiar dacă această poruncă părea să contrazică făgăduinţa că din el, prin Isaac, se va ridica un mare popor. Aşa a ajuns el „credinciosul Avraam” (Gal 3, 9) şi părinte al tuturor celor credincioşi. Cum am putea fi noi „urmaşii lui Avraam” (Gal 3, 29) fără a avea aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în cuvântul Său? Cum să ne numim fiii „credinciosului Avraam”, dacă nu suntem decât nişte „puţin credincioşi” (Mt 6, 30)?
Astăzi, ca şi întotdeauna, multe dintre păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă. „Ce vom mânca?” şi „Cu ce ne vom îmbrăca?”, iată două întrebări care, chiar şi atunci când nu sunt exprimate, persistă cu stăruinţă în conştiinţele oamenilor, anvărându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de Creator şi cate ar trebui să le arate calea spre El. Sub acest văl al necredinţei, ei nu se mai ştiu fii ai Tatălui Ceresc şi nu se mai încred în El. Se încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare pentru „ziua de mâine” (v. 34). La nivelele înalte ale organismelor politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor fericit pentru oameni şi pentru popoare. Un viitor care niciodată nu devine prezent; şi o fericire care se tot amână. Şi aceasta deoarece lui Dumnezeu şi Providenţei Sale nu li se mai recunoaşte niciun rol. Dar nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării unei omeniri care şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu totul de Dumnezeu. Acelaşi luau se poate vedea la nivelul vieţii familiilor şi a persoanelor. Fiecare în parte şi toţi la un loc nu fac decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif. Nici nu poate fi altfel atunci când perspectiva umană nu mai acordă niciun loc Providenţei.
3. Nesocotirea Providenţei şi păcatele grele ce decurg din ea. Spuneam însă că lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor mari şi grele păcate. Astfel, expresia aparent elegantă a „planificării familiei”, de fapt uciderea pruncilor înainte de a se naşte – pe cale chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilei, sau pe cale chimică, prin pilulele „antibab) ”, adevărate pesticide umane – este motivară mai ales prin faptul că înmulţirea necontrolata a populaţiei ar pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării resurselor planetei. Uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi. Şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală resurse nebănuite înainte. Uitându-se, de fapt, că Dumnezeu Creatorul este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă grijă creaţiei Sale.
Neomalthusianismul actual este unul dintre păcatele cele mai mari şi mai îngrozitoare ale omenirii. Şi totuşi, el se vrea nu numai statuat şi legiferat, ci şi acceptat ca normal, când anormalitatea lui este strigătoare la cer. Lipsiţi fiind însă de un „ochi curat”, oamenii de azi şi, mai ales, factorii de răspundere ai comunităţilor umane refuză să califice uciderea ca ucidere, cum refuză să vadă consecinţele dezastruoase şi absolut evidente ale acestui păcat, atât pe planul vieţii personale, cât şi pe planul vieţii popoarelor şi a lumii, în general. Din păcate, multe din aşa-zisele „Biserici”, ca urmare a secularizării lor, adică a faptului că s-au făcut „ca lumea”, devenite astfel ele însele pradă ale aceleiaşi îngrijorări care nu ţine seama de Providenţa dumnezeiască, preferă tăcerea asupra acestui păcat sau chiar, în unele cazuri, participă direct la o aşa-zisă „paternitate responsabilă”, de fapt la programul neomalthusianist. Printr-o astfel de atitudine, de îşi neagă, de fapt, orice temei pentru pretenţia de a fi Biserici şi de a aparţine lui Hristos. Căci nu mai este Biserică o grupare care, chiar dacă-şi zice creştină, nu mai califică păcatul drept păcat, ci confundă binele cu răul. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!”, strigă profetul Isaia.
„Ce vom mânai?” şi „Ce vom bea?” – iată o preocupare care face din mame ucigaşe ale propriilor lor copii, care face din părinţi şi bunici nişte complotişti împotriva vieţii celor care ar trebui să le fie fiinţele cele mai scumpe din lumea întreagă! Iată o preocupare ce duce la situaţia ca aceia dintre copii care sunt aduşi totuşi la existenţă – unul sau cel mult doi de familie – să vadă instinctiv în părinţii lor pe ucigaşii fraţilor lor şi astfel să resimtă faţă de aceştia o repulsie, o ură şi un dispreţ care par numai a fi împotriva naturii!
Dar câte alte păcate vin din lipsa încrederii în Dumnezeu!
Atâţia dintre „creştini” n-au deloc timp de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute dimineaţa şi seara. Apoi, atâţia dintre „creştini” nu mai au „Ziua Domnului” (Duminica); i-au furat-o şi pe aceasta lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui Mamona. Cei care fac acest lucru nici n-ar mai trebui să folosească denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest lucru: „Ziua Domnului” sau „Ziua Domnească”. Iar dacă folosesc.aceasta denumire, atunci s-o şi recunoască drept a Domnului şi s-o dedice numai slujirii Lui! Ce să mai vorbim de timpul pe care ar trebui să-l găsească pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică de a-L sluji pe Hristos însuşi prin ei (Mt 25, 31 şi urm.)!-Nu, pentru Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă! Lui Mamona i se cuvine totul şi numai lui îi slujesc. Iată, exprimată concis, dar cum nu se poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a „creştinilor” vremurilor noastre!
Aceiaşi creştini spun sus şi tare că ei cred în Dumnezeu. Că, adică, ei cred că au fost creaţi de El. Ori, zice Mântuitorul, viaţa şi trupul, creaţie a lui Dumnezeu, sunt mai mult decât hrana şi îmbrăcămintea (v. 25). Dacă crezi ca Dumnezeu ţi-a dat viaţă şi trup, adică pe cele mai mari, apoi să nu crezi că El îţi dă hrana şi îmbrăcămintea de care ai nevoie, adică pe cele mai mici? Nu este cu totul iraţională această lipsă de încredere?
4. Prima pildă minunată: a) „Priviţi la păsările cerului”. Mântuitorul ilustrează această învăţătură cu două pilde minunate. Este vorba de două pilde luate din natură şi la îndemâna oricui. Să nu uităm că El îşi ţinea cuvântarea în aer liber, pe una din colinele Galilcii!
Prima, pentru a ilustra modul în care are grijă Dumnezeu de hrana necesară făpturilor Sale (v. 26): „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.” La care adaugă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Adică: „Fiind voi cu mult mai presus decât păsările, oare nu este cu atât mai mare purtarea de grijă a Tatălui Ceresc pentru a vă asigura hrana necesară întreţinerii vieţii?” în textul paralel de la Luca, în loc de „păsări” apare „corbi” (Lc 12, 24: „Priviţi la corbi…”), ceea ce face oarecum şi mai evidentă grija lui Dumnezeu pentru toate făpturile Sale. De altfel, o referire în acelaşi sens la „corbi” apare şi în cartea Iov (38, 41): „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?”. Iar la fiecare Vecernie ni se aduce aminte, prin cuvintele Psalmului 103, că Dumnezeu adapă „toate fiarele câmpului” (v. 12), că face să răsară „iarbă dobitoacelor”, că „puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor” (v, 22). „către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme” – zice mai departe psalmistul (v. 28).
După această primă pildă, un scurt cuvânt ne atrage atenţia asupra deşertăciunii grijii pentru cele lumeşti: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (v. 27). Termenul grecesc ilikia poate însemna vârstă, dar şi statură. Pentru vechii tâlcuitori, este vorba aici de „statură” (în traducerea latină a Fericitului Ieronim, numită Vulgata, termenul este redat chiar prin statură), sens cu care, de altfel, apare acest cuvânt de două ori în Evanghelia de la Luca (2, 52; 19, 3). Mulţi comentatori mai noi cred însă că e vorba de vârstă şi redau textul în sensul că nimeni, îngrijindu-se, nu poate adăuga nicio zi la viaţa sa, la vârsta sa. Dar, în sens temporal, acest termen înseamnă vârstă, iar nu lungimea vieţii. Interpretarea termenului în sensul de vârstă se întemeiază pe premiza că prelungirea vieţii este, în general, mai de dorit decât adăugarea unui „cot” (= 52 cm) la statura trupului. Dar şi a deveni mai înalt poate fi o dorinţă rezonabilă. Cineva fiice acest comentariu ironic: „Există giganţi printre exegeţi care găsesc această dorinţă de neconceput”.

5. A doua pildă minunată: b) „Luaţi seama la crinii câmpului”.
Semănatul, seceratul, strângerea recoltei în jitniţe sunt preocupări mai ales ale bărbaţilor. Dar, desigur, între ascultătorii Predicii de pe Munte se aflau şi multe femei. De aceea, poate, a doua pildă, care ilustrează grija lui Dumnezeu pentru îmbrăcămintea necesară trupului, se referă la lucrări pe care le săvârşesc mai ales femeile: „Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun că nici Solomon, în toată mărirea Lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia” (v. 28-29). Solomon era pentru evrei prototipul eleganţei. „Crinii câmpului” nu sunt, de fapt, florile cultivate pe care le numim noi „crini”. Expresia din original înseamnă „flori”, în general; vorbind despre „crinii câmpului”, Mântuitorul, desigur, arată ascultătorilor Săi florile sălbatice care, dacă era primăvara, împodobeau minunat, într-o armonie de culori, roare colinele din jur. „Priviţi!”, le spune Iisus, arătându-le păsările zglobii care săgetau văzduhul şi-l umpleau de trilurile lor vesele.
„Priviţi!”, adaugă El, arătându-le covorul de flori pe care nimeni nu le cultivase şi care erau mai împodobite decât Fusese vreodată strălucitul rege Solomon. Da, aceste flori, această „iarbă a câmpului”, care are o existenţă şi frumuseţe ce sunt atât de efemere, poartă amprenta grijii Tatălui Ceresc! Cum să nu credem atunci că El Se îngrijeşte „cu mult mai mult” de îmbrăcămintea de care avem noi nevoie? Iar dacă nu luăm aminte la aceste pilde, nu merităm oare, din plin, calificativul de „puţin credincioşi” (v. 30)? Nu ne asemănăm mai degrabă cu „păgânii”, care, ca unii ce sunt lipsiţi de lumina credinţei, „se străduiesc” pentru aceste lucruri (v. 32)?
6. O prioritate absolută. Pentru credincioşii creştini – căci, în intenţia mateiană, mai ales lor le sunt adresate aceste cuvinte ale Domnului – există o prioritate absolută, anume împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (v, 33). „Dreptatea lui Dumnezeu” Fusese deja definită de Mântuitorul, în prima parte a Predicii de pe Munte. Este vorba de împlinirea poruncilor, în sensul lor adânc şi spiritual (Mt 5, 20 şi urm.), „dreptatea” însemnând, în acest context, „suma virtuţilor” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin împlinitea statornică a poruncilor Sale, iată care trebuie să fie principala noastră preocupare!
Acest „mai întâi” din v. 33 arată că pericopa, în ansamblul ei, nu înseamnă nicidecum un îndemn la lene. Este vorba, pur şi simplu, de restabilirea unui echilibru just între împlinirea poruncii primordiale de a ne câştiga pâinea „întru sudoarea feţei” (Fac 3, 19) şi Faptul că suntem creaţi pentru cer. De altfel, Mântuitorul nu zice: „Nu munciţi!”, ci: „Nu vă îngrijiţi!” Tâlcuind această pericopă, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia exact asupra acestei distincţii: „Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană” (Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 277).
7. Adevăr mântuitor, iar nu „o naivitate economică”. Mulţi adversari ai Evangheliei au criticat aspru ceea ce au considerat ei a fi ideea fundamen tală a acestei pericope, văzând în ea o expresie a „naivităţii economice” care ar fi caracterizat creştinismul la începuturile sale. O astfel de atitudine ar fi fost aplicabilă la situaţia celibatarului Iisus, Care trăia împreună cu prietenii săi în însorita Galilee, sau la situaţia predicatorilor creştini itineranţi ai Bisericii primare, care nu aveau nevoie de pungă şi de traistă pentru a-şi vedea asigurată pâinea cea de toate zilele (Mt 10, 9-10), dar ar fi absolut catastrofal să se încerce aplicarea ei în general. Sub influenţa acestor critici, chiar mulţi reprezentanţi ai unei teologii secularizate nu fac altceva, atunci când se referă la această pericopă, decât să încerce „adaptarea” şi „domesticirea” ei, astfel încât înţelesul ei să se împace cu preocuparea comună a oamenilor pentru cele lumeşti.
Distincţia menţionată mai sus arată că e vorba de o falsă problemă şi de o critică fals orientată. Căci nu împotriva muncii învaţă aici Mântuitorul. El însuşi a muncit încă din copilărie, fiind cunoscut de concetăţenii Săi din Nazaret ca „teslarul” (Mc 6, 3); iar în timpul activităţii Sale publice n-a cunoscut odihna şi a putut spune: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5, 17). Iar de la Sfântul Apostol Pavel, exemplu de muncă pentru credincioşii săi, ne-a rămas acest cuvânt proverbial: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce” (11 Tes 3, 10). Omul credincios munceşte cu stăruinţă. Dar nu uită niciodată că Tatăl îi poartă de grijă; şi că se cuvine ca mai întâi să caute „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.
Iubitul meu frate, ai gustat tu bunătatea harului lui Dumnezeu? Simţi tu iubirea Lui şi felul în care poartă El de grijă credincioşilor Săi, chiar şi în cele mai mici lucruri? Ai tu o încredere deplină în Providenţa dumnezeiască? Sau încă, în puţina ta credinţă, îţi croieşti drumul vieţii fără a ţine seama de Dumnezeu şi de poruncile Sale?
O, dacă eşti încă în această stare de păgânătate, ascultă îndemnul lui Hristos din Evanghelia acestei Duminici! Ia aminte la păsările cerului şi la florile câmpului şi înţelege că Dumnezeu îţi este şi ţie Tată atoriubitor şi că Eli ţine socoteala tuturor lucrurilor de care ai nevoie! Adu-ţi aminte de purtarea de grijă a Tatălui Ceresc de fiecare dată când, în Rugăciunea Domnească, îi ceri Lui, pentru astăzi, nu şi pentru mâine, „pâinea cea spre fiinţă”. Cere-o cu adevărat de la El şi aşteapt-o cu încredere de la El, silindu-te numai să cauţi cu adevărat şi mai întâi împărăţia şi dreptatea Lui.
Pr. Prof. Vasile Mihoc
Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Sursa

 

Samarineanca – propovaduitoare a Evangheliei Mantuitorului

Iubiti credinciosi,

„Cei ce sunteti insetati, mergeti la apa” striga proorocul Isaia, vestind apropierea veacului de izbavire. Nu va fi avut in minte aceste cuvinte femeia din Sihar despre care vorbeste Evanghelia zilei de astazi, pentru ca samarinenii nu cunosteau decat cele cinci carti ale lui Moise. Si nici nu s-a gandit poate sa dea vreun sens spiritual obisnuitei sale osteneli de a merge inafara cetatii in care locuia, pentru a smulge din adancurile zgarcite ale pamantului o galeata cu apa. Setea care se cerea astamparata trebuie sa fi fost istovitoare, de a facut-o pe aceasta femeie sa plece prin arsita ceasului al saselea spre fantana sapata de patriarhul Iacob. Din pericopa Duminicii a V-a dupa Pasti aflam despre un om insetat care merge la apa si se intalneste cu Iisus. In Evanghelia de la Ioan exista mai multe episoade in care Hristos se face cunoscut unor oameni aflati in cautarea apei. El isi leaga prezenta de apa ca de un simbol menit sa anticipeze o taina ce nu poate fi sesizata decat de un suflet insetat, atent la orice susur discret.

Primul capitol al celei de-a patra Evanghelii il infatiseaza pe Ioan Botezatorul botezand cu apa si vestindu-L pe Hristos (Ioan 1, 26). Celor ce vin spre a se boteza si fariseilor care intreaba despre Hristos Ioan le vorbeste despre Cel Care va boteza cu Duh Sfant (Ioan 1, 33). Ioan Botezatorul sugereaza astfel o corespondenta intre apa siDuhul Sfant ce va fi stabilita printr-un eveniment pe care, desi nu-l relateaza, Evanghelia de la Ioan il aminteste, si anume Botezul lui Iisus. Fiul lui Dumnezeu intra in apa spre a se boteza, iar Duhul Sfant se pogoara.

Semnificatia acestui eveniment o exprima Parintele Dumitru Staniloae: „Fiul lui Dumnezeu intrupat, desi n-avea nevoie de aceasta renastere prin Botez, caci era nascut de la inceput din Duh, accepta Botezul pentru noi oamenii, pentru a fi si in aceasta privinta primul om care se boteaza din apa si din Duh. Prin aceasta a unit Duhul din El in mod actual cu apa, ca san si sustinator al vietii, de asta data al vietii nesupuse mortii, intrucat e deplin unit cu Duhul”.

Din acest „san al vietii” pe care il reprezinta Sfantul Botez trebuie sa se nasca fiii imparatiei lui Dumnezeu, asa cum ii spune Mantuitorul lui Nicodim: „De nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Capitolul al doilea al Evangheliei de la Ioan descrie prima minune savarsita de Domnul, aceea din Cana Galileii. Daca la Botezul Sau a sfintit firea apei, acum Iisus schimba aceasta fire, transformand apa in vin si vesteste astfel preschimbarea acestuia in insusi Sangele Sau la Cina cea de Taina.

In capitolul urmator Iisus apare impreuna cu ucenicii botezand in Iudeea (Ioan 3,22) desi, cum mentioneaza Sfantul Evanghelist Ioan, „Iisus insusi nu boteza, ci ucenicii Sai” (Ioan 4, 2). Hristos le iese astfel in intampinare celor care veneau sa primeasca botezul cu apa al pocaintei, pentru ca acestia, cunoscandu-L, sa poata primi si botezul cu Duhul Sfant atunci cand Mangaietorul avea sa se pogoare, dupa preamarirea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 7, 39).

Aceste imagini ale lui Iisus, avand ea element constant vecinatatea apei, preced in Evanghelia de la Ioan episodul intalnirii cu femeia samarineanca la fantana lui Iacob. Discutia cu aceasta femeie este prilejul tagaduirii ”apei celei vii”, din care cel ce va bea nu va mai inseta in veac si care se va face „izvor de apa curgatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 14). Daca celor ce se botezau Hristos le era aproape, iesind in intampinarea cautarii lor, la fantana lui Iacob Mantuitorul face o fagaduinta, iar la scaldatoarea Betezda El savarseste o minune consemnata in capitolul al cincilea al Evangheliei lui Ioan, dezlegand un om din legatura pacatului si a stricaciunii. Reluand firul simbolurilor, sa ne gandim la acesti cautatori de apa: cei ce veneau sa se boteze cautau sa se spele cu acea apa, deci sa se atinga de ea; femeia samarineanca dorea sa bea, adica sa se impartaseasca de acea apa; slabanogul nazuia sa se scufunde, asadar sa cunoasca revarsarea, profunzimea, preaplinul apei cu intreaga sa fiinta. Gradul in care cautau apa era diferit, de aceea si Mantuitorul a rasplatit cautarea lor in moduri diverse. Inainte de a atinge punctul culminant al acestui urcus simbolic, Evanghelistul mai consemneaza o intarire a fagaduintei facute samarinencei: „Cel ce crede in Mine niciodata nu va inseta”(Ioan 6, 35). Abia in capitolul al saptelea al Evangheliei sale Sfantul Ioan ofera sensul explicit al simbolului apei, spre care ne-a calauzit pana acum, consemnand cuvintele Mantuitorului si talmacindu-le: „Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era dat Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit” (Ioan 7, 37-39).

Venind in Samaria, Mantuitorul aduce vestea izbavirii si acestui popor devenit simbolic in constiinta evreilor pentru intinaciune si indepartarea de Dumnezeu. Prin aceasta femeie „sfadareata” (cum o numea Nicolae Steinhardt), dar insetata de adevar, Hristos binevesteste neamurilor, chemandu-le la „nasterea din nou”, din apa si din Duh.

Samarineanca este prima femeie din neamurile instrainate care afla ca Duhul Sfant va veni ca „apa vie, curgatoare spre viata vesnica”, pentru a satura setea oricarui om dupa Dumnezeu.

Este minunat si elocvent modul in care ea se apropie de Hristos. Stim ca multi dintre ucenicii Domnului, dupa ce au lasat toate si I-au urmat, dupa ce I-au ascultat invatatura si I-au vazut minunile, s-au lepadat de El. Aceasta femeie, intr-un timp scurt, printr-o simpla discutie, a sporit in apropierea de Fiul lui Dumnezeu, vazand in El mai intai un iudeu (Ioan 4,9), apoi un prooroc (Ioan 4, 19), pentru ca apoi sa ajunga sa presimta venirea lui Mesia: „Stim ca vine Mesia care se cheama Hristos; cand va veni, Acela ne va vesti noua toate” (Ioan 4, 25). Implinirea acestei banuieli a ei vine din marturia Domnului, caci omul singur nu se poate decat apropia de Dumnezeu, iar a-L cunoaste nu este posibil decat daca El i se descopera omului. Stand fata catre Fata cu Domnul, ca intr-o rugaciune, samarineanca s-a invrednicit sa primeasca de la Fiul lui Dumnezeu descoperirea „Eu sunt, Cel care-ti graieste”, ca si cea facuta odinioara lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Sfantul Maxim Marturisitorul inter

reteaza semnificatia ceasului al saselea, adica a maximei straluciri a soarelui, cand are loc intalnirea samarinencei cu Iisus, ca pe momentul „cand sufletul e strabatut in chip deosebit de razele cunostintei prin venirea Cuvantului la el, dupa ce a trecut umbra legii”. Acest har il face pe om capabil sa-L vada pe Dumnezeu cu ochi duhovnicesti.

O data ce L-a cunoscut pe Domnul, samarineanca a alergat sa-L vesteasca si celor de un neam cu ea. Desi ea Il stia, conationalilor sai le propovaduieste apropierea Lui, intocmai ca un profet. Ea le spune „Nu cumva Acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29), chemandu-i pe toti sa-si gaseasca in El implinirea credintei, pentru ca fiecare sa-L cunoasca el insusi pe Hristos. Femeia a inteles ca inchinarea „in Duh si in adevar” (v. 23) inseamna primirea Duhului si cunoasterea adevarului de catre fiecare persoana umana, caci la nasterea din apa si din Duh Domnul il cheama pe fiecare pe nume.

Spune Evanghelistul ca „multi samarineni din cetatea aceea au crezut in El pe temeiul cuvantului femeii care marturisea: Mi-a spus toate cate am facut” (v. 39), dar „cu mult mai multi au crezut pentru cuvantul Lui” (v. 41). Minunea a fost spre ajutorul credintei, dar credinta este mult mai puternica decat uimirea in fata faptului neobisnuit. Ce au aflat acesti din urma samarineni? Au aflat ceva ce inca evreii nu intelesesera. In timp ce evreii asteptau un Mesia pamantesc, un imparat al poporului lui Israel, samarinenii au vazut in Iisus pe Mantuitorul lumii (v. 42), adica al tuturor oamenilor si al intregii fapturi, deoarece, cum spune Sfantul Apostol Pavel, „faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum”(Romani 8, 21-22). Cunoscand harul lui Dumnezeu, samarinenii au inteles inaintea tuturor ca Tatal nu lipseste de iubirea Sa nicio faptura, iar Hristos a fost trimis pentru a arata in mod desavarsit masura acestei iubiri.

Acesti samarineni au venit spre Domnul ca niste holde bogate rodite din samanta cuvantului Sau. Proorocise odinioara Isaia: „Precum se coboara ploaia si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-1 face de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi si cuvantul Meu care iese din gura Mea; el nu se va intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui” (Isaia 55, 10-11). Cuvantul izbavirii semanat de Hristos a rodit bogat, un neam nou, nascut din apa si din Duh si pecetluit cu numele lui Hristos. Din Apostolul zilei de astazi am aflat ca in Antiohia s-au numit ucenicii pentru prima data „crestini” (Fapte 11, 26), confirmandu-si noua identitate, izvorata din Sfantul Botez.

Cei ce ne-am nascut din sanul Sfantului Botez si L-am primit pe Duhul Sfant, sa si umblam cu Duhul, dupa indemnul Apostolului Pavel. Numele pe care l-am primit fiecare la Sfantul Botez este ecoul numelui lui Hristos, prin care Tatal ne cheama la mostenirea imparatiei cerurilor. Asa cum purtam numele acesta alaturi de cel de crestini, sa izvoram din fiinta noastra si roadele Duhului pe Care L-am primit, pentru ca Fiul si Duhul Sfant sa-Si arate si in noi lucrarea nedespartita. „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Galateni 5, 22-23). Acestea sa izvorasca din inima noastra ca rauri de apa racoritoare pentru fiecare om mistuit de vapaia suferintelor.

Aceasta duminica pregatitoare pentru praznicul Cincizecimii este dedicata unei femei samarinence, caci ea a primit, in numele tuturor celor care asteapta si cauta izbavirea, incredintarea venirii Sfantului Duh. Sa invatam de la samarineanca setea dupa adevar si indrazneala de a cauta la Fata Domnului, cerand apa cea vie din care band, sa nu mai insetam in veac si sa se faca in noi izvor de viata vesnica. Amin!
Cuvant al Preasfintitului Parinte Ambrozie la duminica a V-a dupa Pasti

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancăSfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărâna. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrana în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora. Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.
Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă; nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a sufletului omenesc în istoria lumii. Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treaptă pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri. Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti că sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţă şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora. Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat. Numai la această treaptă de sete duhovnicească nepotolită, vei înţelege deplin Evanghelia de astăzi.
Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20). Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se află lângă sat.
Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o – aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se odihnească. Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era ostenit de călătorie, săvârşind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră. Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare? Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune. Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare. El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni. „Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să bea. Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi (Evrei 2:17)? Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi? Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură? Desigur că vine întrebarea: „Cum se face că El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere. Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea această dar nu a voit. El nu a săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alţii. În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine. Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine. Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.
„Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârşitul veacurilor.
„Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră cea bună. Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui. Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ. Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.
Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi. Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie. Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.
Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Această femeie avea în vedere ceea ce era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei. Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul. Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apa vie. „Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc. În sens materialnic, prin „darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o „pentru samarineni” sau „pentru iudei”, ci „pentru oameni”, tu scoţi această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu. Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume. În sens duhovnicesc, „darul lui Dumnezeu” este Însuşi Domnul Hristos. Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.
Mai mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba Sa, ca pe un iudeu, „tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apa vie”. Prin „apa vie”, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. „Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:
„Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?” Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arată femeii că un om obişnuit, lipsit de ajutor. „Apa cea vie”, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.
Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi „apa vie”, dacă fântâna primeşte apă de la un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apă ca să umple fântâna. La început femeia se gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi „apa vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui, şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât acesta?
În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoiala, chiar batjocura faţă de Domnul Iisus. Batjocura nu era atât de grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – când ei râdeau de El (Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu dibăcie. Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocura atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apă duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti. Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.
Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-şi facă socotinţa duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi dreapta socoteală a Lui.
„Cinci bărbaţi ai avut” – aceasta grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: „şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustră pe femeia samarineancă, o, suflet Creştin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: „Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege? Sufletul este biserica, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi. Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.
Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles. Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului. Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei?El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip. Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor. O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări. Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetat. Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.
Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei. În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu. Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim? Cine este adevărat măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? „Părinţii noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune „noi”, ci „părinţii noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: nu noi am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu „da” sau „nu”. El lucrează spre trezirea şi aprinderea sufletului ei. „Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul „Tată”, în loc de „Dumnezeu”, ori „zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi zeilor) pentru că femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă. Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.
Chiar şi aşa El socoteşte la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.” Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi, pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă această voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, „mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – şi aşa a ajuns să se împlinească.
„Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr.” Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu. S-a născut Soarele zilei celei noi, şi această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci „în duh şi în adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu iubire. Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine „în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Aşa cum spune Apostolul: „nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).
Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inimă înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea. De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu „în duh şi în adevăr”, deoarece Domnul Însuşi a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El. Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.
Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor. Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu că o mireasă, curată şi împodobită.
I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus. Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. „Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia. Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aşteptat – „Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.
Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lăsă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov. „Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneşte să spună: „Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: „Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, „veniţi şi vedeţi”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, care au ieşit din cetate şi veneau către El.
Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea s-o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:
„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrană trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrană duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este. Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei care suntem neascultători şi mândri. Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui. O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: „Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arătă iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.
Acelaşi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: „Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42). Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.
Domnul continuă: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.” Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrană duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape. Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă. „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi”, şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10:2). Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uita bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cina când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recoltă şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta? Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:
„Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”
În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei. Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii trăiau întru credinţa mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieţii lor, ci văzându-le de departe (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească. Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut (Matei 13:17) Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, şi astfel „să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”. În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte. Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit că ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie că să culegeţi recolta coaptă.
Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recolta mare printre aceşti păgâni. Ce ruşine şi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut, şi, găsindu-l, aduna prietenele şi vecinele sale, spunându-le: „Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).
Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprânceana muntelui în prăpastie pentru cuvintele Sale (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni Îl rugau să rămână la ei. Domnul a răspuns cererii lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.
Şi ei au spus femeii: „Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau „apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: „Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei. Femeia samarineancă vorbeşte despre „părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legate de numele lui Iacov, despre steaua care răsare din Iacov (Numerii 24:17). Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac. Dar când acesta a încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: „Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!” Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: „Aşa zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24). Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarinenii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apa vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.
Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim şi a strigat, zicând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: El a strigat? Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă. El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da „apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului. O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu! O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă! Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa veşnică, şi care strigă de sete: „Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!” Slavă şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Sursa: crestinortodox.ro