Multe ispite sunt și atunci când te rogi

Rugându-se omul cu toată puterea, se abate asupra lui silnic, gândul la vreun păcat mai vechi, şi-i aprinde şi mintea, şi inima, şi simţurile.
Multe ispite are omul de nu se roagă, că-i este casa sufletului goală; ispite multe însă îi vin când e la rugăciune.
Că rugându-se cu toată puterea, se abate asupra lui silnic, gândul la vreun păcat mai vechi, şi-i aprinde şi mintea, şi inima, şi simţurile… Şi nevăzând nici o scăpare în ceasul acela, deznădăjduieşte din pricina dracului.
Dar de se ridică prin nădejde în mila lui Dumnezeu, biruieşte cu puterea Lui. Şi o clipă răbdând cu bărbăţie şi stăruind în rugăciune biruie, osteneala i se face izvor de mare bucurie şi câştig duhovnicesc.
Să se ferească numai de părerea de sine şi de slava deşartă, cu care pe dată îl îmbie dracul pe nevoitor.
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 135)

Despre Sobornicitatea (Catholicitatea) Bisericii lui Hristos după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul(Jean-Claude Larchet)

sf-maxim-marturisitorul

A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos[1], fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura prorocului:  „nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18 :3)
Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)
Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă şi unitatea sa ţine de mărturisirea Unicei şi adevăratei Credinţe. (pag.172)

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)

Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinţei Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) şi din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturiseşte cu toate celelalte biserici o credinţă eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparţină Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conştiinţa credincioşilor care mărturisesc încă Dreapta Credinţă. (pag.188)

Bisericile care Mărturisesc Credinţa Ortodoxă aparţin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găseşte acolo unde este mărturisită Credinţa Ortodoxă şi fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credinţe. (pag.196)

Ceea ce determină unirea şi comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, iar ceea ce cauzează şi menţine ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credinţe eterodoxe (eretice). (pag. 198)

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. (pag. 200)

Dreapta Credinţă ca şi criteriu al apartenenţei la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul şi de credincioşii ei, ci de întreaga Tradiţie a Bisericii Universale. Criteriul Credinţei Ortodoxe este acordul cu Tradiţia, aşa cum este ea exprimată de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Dar, chiar şi Sinoadele trebuiesc primite şi aprobate în relaţie cu Credinţa Ortodoxă, aşa cum este ea definită în Tradiţie în toate componentele ei. (pag. 201)

Mărturisirea adevăratei credinţe condiţionează apartenenţa la Biserică, împărtăşirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos şi apartenenţa la Trupul Său. Ea ne priveşte, deci, pe toţi în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credinţe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuţie de dogmatică abstractă, ci o problemă de viaţă şi de moarte. (pag. 203)

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Soborniceşti şi lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinţei sau a dogmei, fidelitatea Bisericii faţă de întreaga Tradiţie primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuşi inclusă, într-un oarecare sens.

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)

Mărturisind şi apărând Credinţa Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conştiinţa faptului că apără şi mărturiseşte ”Dogma comună Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti)”, adică credinţa pe care Apostolii, Părinţii, Sinoadele, Clerul şi credincioşii au mărturisit-o mereu şi pretutindeni. Cel care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) şi în comuniunea sa. Cel care propovăduieşte o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credinţă se exclude singur din  Biserica Sobornicească şi chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)

Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)
(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

***
Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)

Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite.  Aşadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

***
„Mă jur înaintea Sfintei şi Deofiinţă şi Închinatei Treimi, fără nici un vicleşug, să nu cuget şi să nu primesc nimic în afară de ceea ce învaţă Sfânta Biserică Sobornicească şi să nu mă împărtăşesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturiseşte Dreapta Credinţă.” (pag. 63)

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credinţă” Ed. Doxologia,  Iaşi 2015)
***

Omul se sfinţeşte prin mărturisirea corectă a Credinţei. Cel care are Credinţa nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeieşti.    Fără Credinţa nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credinţa şi să sufere martiriu, nu are harisme şi nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi…şi, deci, dezbinaţi de Biserică, schismatici sunt toţi cei care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii.

Unde nu există „Adevărul şi moştenirea Mărturisirii de Credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – şi, implicit, nici Preoţie, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul
[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία
Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

Sursa

Jean-Claude Larchet: De unde începe tristețea

O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atraşi cel mai mult”.

Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe […]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea […]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulb de cugetele tristeţii”.

Omul supus trupului pofteşte nu doar bunuri materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atunci când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţiie dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.

În cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare […] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Să-i lăsăm pe copii în grija lui Dumnezeu, rugându-ne pentru ei – Jean-Claude Larchet

Să-i lăsăm pe copii în grija lui Dumnezeu, rugându-ne pentru ei

Sa-i lasam pe copii in grija lui Dumnezeu, rugandu-ne pentru ei
În învăţătura Părintelui Porfirie toate aceste sfaturi date părinţilor sunt legate de acela de a-şi încredinţa copiii lui Dumnezeu. Dacă părinţii îşi încredinţează copiii lui Dumnezeu, „Dumnezeu le va purta de grijă”.
Părintele Porfirie îi sfătuia pe părinţi ca întotdeauna să vorbească cu Dumnezeu despre copiii lor în rugăciune. „Învăţaţi-vă să-I vorbiţi lui Dumnezeu despre copiii voştri; decât să-i tot mustraţi, mai bine vorbiţi despre ei cu Dumnezeu.” Atunci, Dumnezeu îl va veghea cu harul Său pe copil, îl va păzi şi El însuşi îl va învăţa şi-l va creşte. „Cel care îl aduce pe copil la viaţă poate totul. […] Către El să ne îndreptăm şi Lui să-I cerem cu rugăciuni fierbinţi, încă din clipa zămislirii, să-i fie pruncului tefere trupul şi sufletul. Şi El, cu dumnezeiasca lucrare a Duhului Sfânt, Se va îngriji şi de trup, şi de suflet. Iar rugăciunile să nu înceteze, ci, născându-se pruncul şi crescând, să crească odată cu el şi rugăciunile voastre, ca să arătaţi cu adevărat că lăsaţi în grija lui Dumnezeu buna creştere a copilului vostru. Iar când copilul se află sub ocrotirea şi paza lui Dumnezeu, să fiţi siguri că niciodată nu se va abate din calea cea dreaptă.”

Dacă vorbim cu Dumnezeu despre copiii noştri, prin mijlocirea Lui vom vorbi şi cu ei în chipul cel mai adevărat, cel mai drept şi cel mai rodnic. Pentru că atunci când părinţii îşi spun păsul lui Dumnezeu, El le vorbeşte mai departe copiilor cu harul Său, care se face întotdeauna auzit. „Orice ai vrea să le spui, spune-le în rugăciunile tale. Copiii nu vor auzi cu urechile lor, dar vor auzi ce vrem să le spunem când harul dumnezeiesc vine de-i luminează.”
De aceea, Părintele Porfirie îndeamnă: „Să vă rugaţi cât mai mult pentru copiii voştri.” „Pentru rugăciunea voastră […], Dumnezeu le va vorbi copiilor” şi-i va ajuta să fie mai buni. Unei femei care avea probleme cu copiii ei, părintele îi spune: „Roagă-te, şi Dumnezeu o să vorbească sufletului lor şi ai să vezi că toţi or să se facă buni cu adevărat.”
Vedem adesea cum copiii resping sfaturile părinţilor şi au obiceiul să li se împotrivească. Când vine harul însă, nu se mai întâmplă aşa.
Tatăl a doi copii istoriseşte că Părintele Porfirie i-a dat aceste sfaturi: „Tot ce vrei să spui acestui copil, care are o fire mânioasă, spune-I lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Domnului şi cu ajutorul harului Său vorbele tale vor ajunge la copil.” Iar despre celălalt copil al meu mi-a spus: „Acest copil ascultă ce-i spui, însă ai grijă, ascultă, dar uită cu uşurinţă. Prin urmare vei îngenunchea iarăşi şi vei cere ajutorul harului lui Dumnezeu, pentru ca sfaturile tale părinteşti să cadă pe pământ bun şi să poată da roade.”
„Când vrei să spui ceva copilului tău – îi îndemna Părintele Porfirie pe părinţi -, spune-i mai bine Maicii Domnului, şi ea le va împlini pe toate. Rugăciunea ta va fi ca o îmbrăţişare în duh, care-i va cuprinde pe copiii tăi şi-i va cuceri. Vezi tu, câteodată noi vrem să-i luăm în braţe, şi ei nu se lasă. Însă niciodată nu vor refuza o îmbrăţişare în duh.” La această „îmbrăţişare în duh” prin rugăciune îndeamnă iarăşi părintele spunând: „Mama nu trebuie să se mulţumească cu mângâieri simţite, ci să se deprindă cu mângâierea duhovnicească a rugăciunii. De-l va mângâia fără rugăciune, copilul o va respinge. Când însă, fără să-l mângâie, face în taina inimii rugăciune fierbinte pentru el, copilul simte în inima lui mângâiere duhovnicească, de neînţeles pentru el, care-l mână către mama sa. Ca lumânarea să se mistuie maica în rugăciune pentru copilul ei! Să se roage în tăcere, cu mâinile ridicate către Domnul, si să-l îmbrăţişeze în taină pe copil.”
Rugăciunea părintelui pentru copilul său e chip ceresc al iubirii ce-i poartă; căci văzând cu ochii smereniei ce strâmtorată şi neputincioasă e dragostea sa omenească, îşi lasă copilul în grija dumnezeieştii iubiri, atotputernică şi nemărginită. Adică, după cum spune Părintele Porfirie, lasă „dragostea lui Dumnezeu, care înnoieşte şi preschimbă, să grăiască doar ea”.
Jean-Claude Larchet
Despre iubirea crestina, Editura Sophia
https://www.crestinortodox.ro/

Gastrimarghia (patima îmbuibării)

Gastrimarghia (gastrimargia) poate fi definită ca o căutare a plăcerii de a mânca, dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, prin raportarea la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii şi a pântecelui.

„Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea… să se judece pe ei înşişi, nu carnea (sarxs ) pe care o hrănesc” Evagrie Ponticul.
„A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui Dumnezeu, nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţei, căci toate, zice, erau bune foarte (Facere 1, 31)” Sfântul Diadoh a Foticeei.
„Păcatul nu stă în hrană, ci în felul în cum o primeşti. De aceea se poste să mănânci feluri gustoase şi gătite cu grijă fără să păcătuieşti în vreun fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele” Sfântul Grigorie cel Mare.
„Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănânci şi dacă o iei pentru nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră ne vătămăm.” Avva Dorotei.
„Mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi tămăduire. Prin urmare, cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini se vor osândi ca unii, ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuinţă.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
„Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. (Filipeni 3, 19)”
„…pentru robii stomacului pântecele este dumnezeu sensibil” Sfântul Grigorie Pamama.
„Margainein înseamnă, la autorii păgâni, a fi ieşit din sine, iar cel nebun este numit margos. Iar această boală (nosos) şi nebunie (mania) da a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură o numesc gastrimargie ( gastrimarghia), adică nebunia pântecelui. Iar când e vorba doar de desfătarea gurii îi spun laimarghie (laimarghia), adică negunia gurii.” Avva Dorotei.
„Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea (nous) molâie (deilos= cuvânt care mai înseamnă şi: laş, lipsit de îndrăzneală) şi leşă (dyskinitos= greu de urnit, înceată)” Sfântul Diadoh al Foticeei. O asemenea stare a sufletului îi îngreunează zborul spre realitățile duhovnicesti ,îl împiedică sa ducă asa cum se cuvine lupta ascetică ,duce la trândăvie în rugăciune, naste în el negrija ,într-un cuvânt îl slăbeste pe om cu totul. Sfântul Isaac Sirul spune că
„atunci jumătate din puterea lui se face neputincioasă, încât se poate spune că (…)încă înainte de a intra în luptă, se află învins fără să fie luptat. Şi fără nici o osteneală a vrăşmaşilor săi s-a supus voii trupului său neputincios.”Ca urmare a unei asemenea stări ,toate puterile sufletului sunt folosite în chip josnic,îndreptându-şi dorințele mai ales spre cele trupeşti. Toate patimile ,ne spune Sfântul Maxim- şi dintre ele mai ales aceasta,-„…leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei, asmenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul.”
„Omul a cărei cugetare îngroşată îl face să privească cele de jos, şi care, trăind numai pentru pântece şi cele care vin după pântece este depărtat cu totul de vieţuirea după Dumnezeu.” Sfântul Grigore de Nyssa.

În această situație ,mintea înăbuşită de greutatea mâncărurilor ,ori îsi pierde cu totul dreapta chibzuință ,ori aceasta este alterată şi împuținată. Îmbuibarea si toropeala care îi urmează îl împiedică pe om să ia seama la lucrurile cele mai simple pe care i le cere credința, arată Avva Pimen; cugetările îsi pierd ascuțimea ; gândirea nu-i mai este pătrunzătoare si ageră ;mintea,spune Sfântul Ioan Cassian,i se clatină şi se poticneşte”ca amețită de vin. Multa mâncare şi băutură multă, spun Sfintii Părinti, duc la ,,tulburarea mintii”, care întinează sufletul. O multime de gânduri pătimaşe i se iscă în suflet aducând ,,valuri de intinăciuni şi adânc de necurătii nestiute si negrăite”.

Sfântul Isaac Sirul arată si el efectele lăcomie,,neruşinate a pântecelui”,spunând ca ea face ,,mintea nestăpânită şi împrăstiată peste tot pământul” si aduce ,,închipuiri necurate în timpul nopții, pricinuite de năluciri spurcată şi de chipuri necuvenite care stârnesc o poftă ce trece în suflet şi-şi împlineşte în suflet voi le ei în chip necurat”. Stomacul plin şi sătul face din inimă ,,un loc al vedeniilor si un balcon al nălucirilor necuvenite,,.De aceea spune el :,,sa nu îti îngreuiezi pântecele, ca sa nu se zăpăcească cugetul tău şi sa fi tulburat de împrăstiere (…)ba si sufletul sa-ți fie întunecat şi gândurile tulburi”.La rândul sau ,Grigorie de Nyssa arată că
„pofta de mâcăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup, prin lipsa de măsură, rele pe care voinţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob patimilor ruşinose. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui trebuie să vegem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate.”

Gastrimarghia lasă cale liberă unei mulțimi de patimi pe care le si sporeste,de aceea Sfintii Parinți o privesc ca pe maica tuturor patimilor şi pricină a tuturor răutăților. Sfântul Ioan Scărarul ne dă o listă a patimilor odrăslite de ea, punând-o,prin personificare, chiar pe ea să le arate:
„fiul meu cel întâi născut (din gastrimagie) este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea este somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele (ale gastrimarghiei): lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, ibirea de podoabe, cărorea le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate.”

Tot el spune în altă parte că această patimă secătuieşte izvorul lacrimilor de pocăintă , a căror importanță o vom vedea mai jos. Dar patima gastrimarghiei aduce mai ales şi de îndata desfrânarea , cum s-a putut vedea din textele citate.

Sursa: din cartea TERAPEUTICA BOLILOR SPIRITUALE DE JEAN-CLAUDE LARCHET

În ce constă erezia personalistă


Personalismul este un eres apărut în secolul XX, ca urmare a confluenţei dintre curentele filosofice apusene (în special folosind un corolar al lui Tommaso d`Αquino) şi tendinţele ecumeniste ale unor gînditori răsăriteni. Lăsată neamendată, această erezie pătrunde tot mai mult în comunitatea clericilor intelectuali ai ortodoxiei, care adesea ajung, ca în vremea vieţii lui Orighen (ulterior anathematisit în multiple puncte şi dăţi de Biserică), să confunde ortodoxia cu personalismul, iar adevărata ortodoxie o consideră “fundamentalism”. E cazul multor ecumenişti, care invariabil consună cu personaliştii şi cu origheniştii. Mari exponenţi ai personalismului sunt Christos Yannaras şi Mitropolitul grec Ioannis Zizioulas (acesta din urmă combătut energic de Mitropolitul Ierotheos Vlachos), iar din păcate, ideile lor se regăsesc în scrierile multora dintre ierarhii pro-ecumenişti din toate bisericile autocefale.

Cea mai bună scriere pe tema anti-personalismului şi una dintre cele mai clare texte mărturisitoare ale Ortodoxiei marilor dogmatişti ai ei (Sf. Maxim de pildă) este cartea lui Jean-Claude Larchet – “Persoană şi Natură“, în traducerea pr. Dragoş Bahrim şi Marinela Bojin, editura Basilica, 2013. Îndemnăm oricare mărturisitor ortodox şi anti-ecumenist să o parcurgă cu atenţie.
Extrem de argumentat, capitolul I arată poziţia ortodoxă şi anti-papistă, capitolul II arată poziţia ortodoxă şi anti-monofizită iar capitolul III tratează problema personalismului. Cuprinsul recapitulează ilustrativ ideile:

Persoana si natura

I.O. critică ortodoxă a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras şi Ioannis Zizioulas:

Metoda şi sursele teoriilor personaliste
Caracterul filosofic al gândirii lor
Sursele moderne ale gândirii lor
Caracterul binar al gândirii lor
II.Elementele problematice ale personalismului lui Yannaras şi Zizioulas:
Concepţia generală despre ipostas, persoană, esenţă/substanţă, natură şi individ
Opoziţia între persoană şi esenţă sau natură
O concepţie negativă despre esenţă sau despre natură
O concepţie particulară şi negativă despre individualitate
O concepţie particulară şi idealizată a noţiunii de persoană
Primatul ipostasului/persoanei în raport cu esenţa/natura
Caracterul nepatristic al concepţiei despre esenţă (sau substanţă), despre natură, despre ipostas, despre persoană şi despre individ în teoriile personaliste
ale lui Yannaras şi Zizioulas
Consecinţe eronate în ceea ce priveşte triadologia
Extrapolarea teoriilor personaliste şi existenţialiste la triadologie
O opoziţie artificială între teologia Părinţilor şi filosofia antică
O critică uneori forţată a teologiei apusene
O interpretare anacronică a Părinţilor capadocieni
Un dezechilibru în relaţia ipostasuri – natură, în favoarea ipostasurilor şi în detrimentul naturii, care constituie o eroare inversă faţă de cea a esenţialismului
Respingerea naturii ca principiu al unităţii divine
Afirmaţia că ipostasul Tatălui este cauza naturii dumnezeieşti
Supraevaluarea noţiunii de cauză în sânul Treimii
Supraevaluarea Persoanei Tatălui în sânul Treimii
Ideea că Tatăl cauzează celelalte două Persoane dumnezeieşti independent de natura dumnezeiască
Afirmaţia că Dumnezeu este persoana Tatălui
Definirea Persoanelor dumnezeieşti prin relaţiile dintre Ele
Confundarea proprietăţilor naturale cu proprietăţile ipostatice
Statutul energiilor dumnezeieşti
Absenţa unei abordări apofatice a Persoanelor dumnezeieşti în gândirea lui Zizioulas
Consecinţe eronate în domeniul hristologiei:
Minimalizarea şi devalorizarea celor două firi ale lui Hristos şi a rolului lor în iconomia Sa mântuitoare
Minimalizarea rolului suferinţelor şi al morţii lui Hristos în cadrul iconomiei Sale mântuitoare
O interpretare particulară a învierii
Deprecierea rolului exemplar al lui Hristos
Ideea că omul mântuit participă la modul de existenţă personal al lui Hristos
Ideea că Hristos ipostaziază ipostasurile umane
Consecinţe eronate în ceea ce priveşte antropologia
Omul, chip al lui Dumnezeu în calitate de persoană
Omul, chip al Treimii
Conceperea sexuală a chipului lui Dumnezeu la Yannaras
Afirmaţia că persoana lui Adam este cauza fiecărei persoane umane
Poate persoana umană să reproducă raportul care există între Fiul şi Tatăl?
Devalorizarea naturii create
O concepţie negativă despre temporalitate şi devenirea existenţei umane
Absenţa unei distincţii între natura originară, natura căzută şi natura restaurată
Idealizarea şi absolutizarea alterităţii
Absolutizarea şi idealizarea relaţiei
Ataşarea mortalităţii de statutul de creatură şi negarea nemuririi sufletului
O înţelegere greşită a biruinţei asupra morţii
Caracterul incoerent al distincţiei şi al relaţiei dintre „ipostasul biologic” şi „ipostasul eclesial”, în gândirea lui Zizioulas
Consecinţe eronate în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească
O concepţie reductivă despre Biserică şi Taine
O concepţie reductivă despre mântuire şi îndumnezeire
Ignorarea posibilităţii de a transfigura natura umană şi caracterele individuale
O minimalizare a rolului harului dumnezeiesc
O concepţie simplificatoare despre asceză
Respingerea polului uman al sinergiei ascetice
Devalorizarea ascezei individuale şi a vieţii monastice
O subevaluare a păcatului şi a patimilor
Subevaluarea şi devalorizarea virtuţilor
Promovarea unei „spiritualităţi” vagi, îndepărtată de tradiţia spirituală a Bisericii Ortodoxe

sursa

Mandria si formele ei

Mândria are două forme. Una se manifestă îndeosebi în raporturile omului cu semenii săi; cealaltă priveşte mai mult relaţia omului cu Dumnezeu.

a. Prima formă de mândrie e a omului care crede că e mai presus de ceilalţi oameni sau decât cutare ori cutare om; e încă şi căutarea înălţării, de nu se vede pe sine mai mare decât ei. Oricum, mândrie este înălţarea de sine – întemeiată ori nu -, pentru însuşiri trupeşti sau sufleteşti, pentru rang, bogăţii, putere. Trufaşul e mândru de sine şi încântat de el, se preţuieşte şi se laudă în sinea sa, la fel ca iubitorul de slavă deşartă. Însă acela aşteaptă de la alţii osanalele pe care acesta singur şi le dă.
Cel ce se înalţă pe sine negreşit coboară pe aproapele său. Îl priveşte de sus, îl nesocoteşte, ba uită chiar cu totul de el, ca de un nimeni, că aşa este mândria de acest fel.
Mândria îl face pe om să se măsoare cu cel de alături şi să-şi spună că e de o altă stirpe decât el. Chipul acestei mândri e fariseul din Scriptură, care zice: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Lc. 18, 11). Omul, din mândrie, se tot măsoară cu ceilalţi, socoteşte care-i mai mare şi care-i mai mic, şi până la urmă îşi spune că el e cel mai bun sau cel puţin mai bun decât alţii, într-un lucru ori altul, ba chiar în toate cele la care s-a gândit. De aceea, îşi judecă cu asprime semenii şi întotdeauna critică tot ce fac şi ce spun.
Soiul acesta de mândrie se vădeşte prin purtări pline de trufie. Omul mândru „se laudă cu ale sale, înflorindu-le, ca să pară mai grozav decât este”1. E înfumurat, îngâmfat, plin de sine, sigur pe el, încrezător şi mulţumit de sine; pe toate le ştie, are întotdeauna dreptate; de aceea se şi îndreptăţeşte mereu şi-i mereu pus pe ceartă; pe toţi îi învaţă şi tuturor le porunceşte. Metehnele nu şi le vede, sfaturi nu primeşte, mustrarea şi dojana le urăşte; îi sunt nesuferite porunca şi ascultarea. Trufaşul se mânie lesne, înţeapă cu vorba, răspunde cu acreală sau tace cu năduf, e mai întotdeauna duşmănos şi grabnic la jignire. O mică mustrare de i se face, îndată în felul acesta se iuţeşte.

b. Cealaltă mândrie e înălţarea de sine faţă de Dumnezeu şi ridicare împotriva Lui. Se arată ca tăgăduire sau lepădare de El, fie sub chipul împotrivirii pe faţă, fie sub chipul tăgăduirii milei lui Dumnezeu şi al semeţirii cu puterile sale.2 Cel mândru nu-L primeşte pe Dumnezeu ca Ziditor al firii omeneşti, obârşie şi capăt al fiinţei lui, Izvorâtorul a tot ce-i bun în el şi a tot ce are, punându-le pe toate numai pe seama sa.
Mândria aceasta îi pândeşte pe nevoitori, dar nu sunt scutiţi de ea nici ceilalţi oameni. Nu sare în ochi, pentru că zace în fiinţa lor; dar ea îi ţine departe de Dumnezeu şi înstrăinaţi de El. Chip al ei e traiul fără de Dumnezeu, viaţa cu totul slobodă a celui care se socoteşte pe sine singur începător şi capăt al petrecerii sale pe acest pământ.
Tot omul, de trăieşte fără de Dumnezeu, de nu vrea să ştie de El ori ÎI uită fie chiar şi o clipă, se cheamă că ÎI tăgăduieşte şi se aşază pe sine în locul Său, vădindu-şi astfel mândria. Omul, s-o spunem, se arată mândru ori de câte ori petrece înstrăinat cumva de Dumnezeu.

Cele două soiuri de mândrie, deosebite cum sunt, nu sunt străine una de alta şi nelegate între ele. Mândria se arată întotdeauna cu aceste două feţe, nedespărţite în omul căzut, chiar dacă una îl stăpâneşte mai mult decât alta. Cea dintâi, e drept, semeţeşte împotriva semenului, iar cealaltă, împotriva lui Dumnezeu, dar fiecare, deopotrivă, semeţeşte şi împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că nu se va purta omul cu oamenii altfel de cum se poartă cu Dumnezeu. Vădit este că întâiul fel de mândrie izvorăşte şi-şi are temeiul în cel de-al doilea fel. Cu adevărat, omul se măreşte şi se preţuieşte pe sine pentru că nu recunoaşte că tot ce e bun în el şi tot ce are nu sunt câştiguri ale sale, ci daruri de la Dumnezeu. Pe semen tot de aceea îl socoteşte mai prejos de el; zicând că acela nu ştie să facă nimic bun, iar el, fireşte, ştie, iarăşi uită că tot binele se face cu ajutorul lui Dumnezeu.
Crezându-se trufaşul mai grozav decât alţii şi dorind să-i întreacă pe toţi, socotindu-se ajuns pe culmi şi întotdeauna în mijlocul lucrurilor, împodobit cu toate însuşirile şi virtuţile, sau măcar în vreunele mai tare decât alţii strălucind, se face pe sine însuşi un mic dumnezeu. Şi aşa se pune pe sine în locul Celui ce singur este cu adevărat Dumnezeu, culme şi miez, început şi sfârşit, noimă şi preţ al oricărui lucru, izvor şi temei a tot binele, a toată bunătatea, a toată virtutea, pricinuitorul oricărei desăvârşiri.
Făcându-se pe sine dumnezeu, fireşte că nu îndură să fie întrecut de altul şi urăşte tot ce ar putea să ştirbească frumoasa părere de sine. De aceea, necontenit judecă şi veştejeşte pe aproapele său, dispreţuindu-l şi înjosindu-l pe acela, ca să se arate el mai priceput. De îi este primejduită fudulia, se supără şi se iuţeşte s-o apere cu sila.
Dispreţuieşte şi nesocoteşte pe semen, pentru că îl tăgăduieşte pe Dumnezeu, făcându-se pe sine dumnezeu, şi nu mai vede în acela chipul lui Dumnezeu, care-i dă puterea de a se face fiu al Lui şi părtaş la cinstea şi măreţia cea dumnezeiască. Şi ca pe un lucru de nimic trece cu vederea pe cel creat după chipul lui Dumnezeu, şi prin care s-ar cuveni pe Dumnezeu să-L cinstească. E trufaş şi îngâmfat, fiindcă se încrede în tăria sa, iar nu în harul cel dumnezeiesc, dătător de putere, şi fiindcă se socoteşte cu totul slobod şi neatârnat, neprimindu-L pe Dumnezeu ca pricinuitor şi capăt al vieţuirii sale. Având drept lege voia sa şi împotrivindu-se voii lui Dumnezeu, fireşte că îi este drag să poruncească şi nu ascultă de nimeni şi de nimic.
Şi, iarăşi, neprimindu-L pe Hristos drept arhetip al firii sale, ci în toate îşi este singur măsură şi dreptar, pe toate le judecă, pe toate le ştie, e mare învăţat şi învăţător al altora, şi nu îndură să i se împotrivească cineva. Pe scurt vorbind, trufaşul e plin de sine pentru că-i gol de Dumnezeu.

Părinţii socotesc mândria boală rea şi chiar de-a dreptul nebunie.

De ce-i mândria boală? Ca şi slava deşartă, e rodul pervertirii unei porniri fireşti. Căci omul prin facere a fost menit înălţării la Dumnezeu şi unirii cu El în desăvârşită iubire şi cunoaştere. Iar înălţarea la Domnul în Domnul trebuia împlinită, facându-se omul asemenea Lui prin lucrarea virtuţilor sădite în firea sa şi agonisind pentru sine tot mai mare bogăţie de har dumnezeiesc. Urcarea se făcea prin ostenelile sale şi harul Duhului Sfânt, adică lucrând împreună şi omul, şi Domnul și în unire cu semenii săi.
Dar omul a stricat pornirea firească, de unul singur pe sine înălţându-se, singur pe sine îndumnezeindu-se, voind să se facă, după vicleana făgăduinţă a Şarpelui, „ca Dumnezeu”, de unul singur, fără de Dumnezeu, cu singure puterile sale, lepădând harul Lui. Aşa voinicindu-se şi ridicându-se fără de Dumnezeu, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Şi în loc să lucreze şi să se ridice la Dumnezeu dimpreună cu fratele, omul a lucrat şi s-a ridicat împotriva omului, sfâşiind astfel firea omenească cea una.
La rădăcina mândriei stă încă şi o altă strâmbare a celor fireşti, legată de cea de mai înainte. Firesc e pentru om să pună ce-i bun în el pe seama lui Dumnezeu şi, socotindu-l dar al Lui, să mulţumească Celui ce este dătătorul, pricinuitorul şi desăvârşitorul a tot binele. Domnul Hristos ni Se face întru aceasta pildă, că aceluia care-L numise „Invăţătorule bun” îi spune: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Mc. 10, 17-18). Trufaşul însă purtarea cuminte o suceşte: pune binele pe seama sa, pe sine singur se socoteşte pricinuitor şi împlinitor a tot ce-i bun şi mulţumire luişi îşi aduce.
Mândria se arată ca boală şi în alt fel. Temeiul oricărei mândrii e, după cum spun Părinţii, neştiinţa. E limpede că întâi de toate omul nu ştie de Dumnezeu. Că, după cuvântul Scripturii, acesta e începutul trufiei (cf. Sir. 10, 12). Bolind de această neştiinţă, trufaşul vede lumea cu ochi de nebun.
Cu ochi de nebun se vede mai întâi pe sine însuşi. Că se făleşte, strigă că-i mai grozav ca toţi, se crede a fi ceva sau cineva, se vede împodobit cu tot soiul de însuşiri frumoase; nu ştie, nebunul, că fără Dumnezeu omul e doar o mână de ţărână, şi bunurile sale toate-s deşarte, stricăcioase, trecătoare, pieritoare, biete năluciri.
Nebuneasca-i părere de sine o vădeşte clar împodobirea cu închipuite virtuţi şi atunci când în ochii tuturor se arată, nu mare cum se crede, ci mic şi neînsemnat.
De s-ar şi lăuda cu adevărate virtuţi, tot nebun rămâne, că socoteşte bun al său darurile lui Dumnezeu, pricinuite de împărtăşirea de harurile Sale. Că spune Apostolul: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7). Facerea lui de bine e o simplă mijlocire, şi atunci pentru ce s-ar mândri? Tot gândul bun, orice însuşire şi virtute sunt de la Dumnezeu şi harul Său le face să rodească. Punându-le pe seama sa, trufaşul îşi sporeşte şi mai mult nebunea, ca unul care, în chip vădit, se socoteşte pe sine dumnezeu.
Adevărata cunoaştere de sine este să ştie omul că fără Dumnezeu el nu-i nimic. Cel care în tot chipul pe sine se socoteşte mare şi pe sine se laudă, nu ştie cu adevărat despre sine nimic. Stăruie în amăgire, că zice Apostolul: De se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi (Gal. 6, 3). Ba chiar aiurează. Iar cel ce nu se ştie pe sine cum este şi se vede pe sine în chip rătăcit, cum ar putea să-i cunoască pe alţii cu adevărat?
Omul mândru nu-l cunoaşte bine pe aproapele său. Că de aceea îl înjoseşte şi-l nesocoteşte, pentru că nu-i cunoaşte cinstea şi vrednicia de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, şi nu-l recunoaşte drept frate al său în Hristos. Aşa că bunele relaţii cu aproapele se strică.
În loc să-l cinstească pe aproapele său în Domnul, îl face prilej de cinstire de sine, oglindă strâmbă în care nu se mai străvede chipul lui Dumnezeu, ci chipul pe care el însuşi l-a cioplit. Şi în loc să-l simtă pe celălalt ca aproapele său în Domnul, semen şi frate, omul mândru se răzleţeşte de ceilalţi, se arată ca nimeni altul şi mai pre-sus de toţi, schimbând frăţia în vrăjmăşie.
E drept că nu-s pe lume doi oameni la fel, că om de3 om se deosebeşte; că fiecare fire omenească altfel oglindeşte chipul lui Dumnezeu cum nimeni ni l-a mai oglindit vreodată şi nu-l va mai oglindi nicicând! Fiecare are de înmulţit talanţii săi. Da, om de om se deosebeşte şi sunt pe lume oameni care-i întrec pe alţii în însuşiri şi daruri. În Domnul însă se adună şi se împreună toţi (cf. I Cor. 12, 4-6, 11). Prin legături fireşti, cei unici şi deosebiţi stau împreună, fără împotrivire, în chip întregitor, spre folosul obştesc (cf. I Cor. 12, 27), într-unul şi acelaşi neam omenesc, a cărui icoană este Biserica, trupul lui Hristos. În lume fiecare îşi are rostul şi folosul său şi nimeni nu se poate lipsi de celălalt (cf. I Cor. 12, 21). Nu este pe lume om de nimic, netrebnic, ba, după cuvântul Apostolului (cf. I Cor. 12, 22-25), celor mai puţin înzestraţi li se cuvine o şi mai mare cinste.
Omul mândru nu-şi foloseşte darurile sale ca să ajute mădularele sărace şi, aşa, întregind cele de lipsă, să se unească cu ele în Domnul, cu duh smerit şi simţire de frate; abate cele bune ale sale de la rostul firesc, se foloseşte egoist de ele pentru a se arăta ca nimeni altul; îşi face sieşi scară, pe el se pune în vârf, iar pe ceilalţi îi vede pe treptele cele mai de jos. În loc să piară tot ce-i deosebire şi inegalitate, şi în Domnul să fim un singur trup, trufaşul, dimpotrivă, le sporeşte. Aproapele se schimbă în potrivnic şi vrăjmaş. Mândria desparte şi învrăjbeşte, strică legăturile omeneşti, pricinuieşte mulţime de rele.
Trufia îl face pe om nevolnic să se întoarcă la Dumnezeu şi către frate, îl ţine chircit în sine, întemniţat în lumea strâmtă a eului său, pe care-l proslăveşte. În tot ce face, e legat de sine. Mândria, după cum se vede, e tăgăduirea iubirii, surpare a legăturii iubitoare cu Dumnezeu, şi în El cu fratele, şi a păcii sufleteşti. Domnul ne-a dat puterea de iubi, ca prin iubire să ne unim cu El; cel mândru rostul ei firesc îl strâmbă, iubindu-se numai pe el. Mândria i se face lui iubire pătimaşă de sine.
Mândria e izvor nesecat de suferinţă sufletească. Trufaşul suferă că una se crede, şi alta se vede; suferă că e primejduită şi tăgăduită frumoasa părere de sine şi că ar putea să scadă în ochii celorlalţi; pururea însetat de slavă, e pururea nemulţumit.
Pacea inimii e spulberată, şi omul are parte numai de zbucium şi chin. Şi adesea, în loc să fie cinstit cum îşi doreşte, e luat în râs şi batjocorit.
Teama că-i poate fi tăgăduit şi ciobit chipul pe care singur şi-l ciopleşte îl face pe trufaş neîncrezător, bănuitor, peste măsură de sensibil. Tot gândind că e nedreptăţit şi pornindu-se cu mânie împotriva oricui l-ar critica – fie că într-adevăr o face, fie că aşa îşi închipuie el -, îşi strică bunele relaţii cu ceilalţi. Toate acestea se manifestă vădit în psihoza paranoică, dar şi în caracterul paranoic, care e un bun teren pentru ea.
Mândria iscă certuri, le ţine vii, împiedică împăcarea şi mărturisirea vinei; şi chiar dacă în inima sa omul ştie că a greşit, nu se smereşte în faţa aproapelui cerând iertare.
Şi nici înaintea lui Dumnezeu nu se smereşte, căci, după cum spun Părinţii, trufaşul e orb şi uituc în privinţa greşelilor sale; şi, nelepădând păcatul, rămâne despărţit de Dumnezeu. Greşelile fratelui însă nu le uită şi ţine în inima sa supărare pricinuitoare de zbucium şi chin.
Pătimaşa iubire de sine se tămăduieşte de-i întoarsă la iubirea cea adevărată, adică la sfânta iubire de sine, de aproapele şi de Dumnezeu, tustrele surori, şi fiecare maică a celeilalte. Cum se câştigă aceste trei feţe ale iubirii, am arătat în alt loc.1 Că „buna iubire de sine”, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, e chip al adevăratei iubiri e un lucru mai puţin ştiut. Dar despre ea vom vorbi în continuare.
De vrea să biruie cenodoxia – iubitoare de cinstiri omeneşti, lumeşti şi pământeşti -, să-şi pună omul mai întâi în gând că e deşartă, întemeiată pe cele pieritoare şi biată vânare de vânt.
Apoi, pentru că o hrănesc cinstirile, faima, rangurile şi mărirea, să lepede omul tot ce-i face parte de ele. Pe cea care îl mână să fie luat în seamă, s-o războiască prin vorbe, fapte şi purtări de rând. Şi să petreacă neştiut de oameni.
Slava deşartă aşteaptă preţuirea şi laudele celorlalţi? Atunci să-şi tăinuiască omul, de le are, darurile minţii, faptele bune şi zestrea de virtuţi, iar greşelile să nu şi le ascundă.
Iar leacul cel mai sigur şi mai bun e îndeobşte să îndure omul umilinţele şi dispreţuirile, că sunt mântuitoare şi îl izbăvesc de tirania celei care doreşte mărirea lumească şi cinstirile omeneşti.
Slavă deşartă e şi atunci când omul îşi este singur lăudător. Scapă de ea cel care-şi nesocoteşte virtuţile şi veghează să nu ştie stânga sa ce face dreapta.
Slava de la oameni şi cea de la Dumnezeu, cum am văzut, sunt potrivnice şi una pe alta se alungă. De leapădă, dar, omul orice slavă omenească, are parte de slava dumnezeiască menită firii sale; iar de rămâne alipit de slava pământească, nu poate nicicum gusta slava cerească. De aceea, smerenia e cale de neocolit, că singură ea îl face pe om părtaş al slavei celei dumnezeieşti. E a firii năzuinţa după slavă; şi nu e alta pe potriva omului afară de slava de la Dumnezeu. Drept e, aşadar, să se slăvească în Domnul, potrivit cuvântului apostolesc: Noi ne lăudăm întru Hristos şi nu ne bizuim pe trup (Fil. 3, 3), şi făgăduinţei lui Dumnezeu care zice: Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine (I Reg. 2, 30). Şi, în locul laudei „după trup” (cf. II Cor. 11, 18), să râvnească „mărirea cea de la unicul Dumnezeu” (cf. In 5, 44).
Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai mult dispreţuieşte slava care vine de la oameni. Şi aşa, iubirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale mântuie sufletul de slava deşartă.
Iar rugăciunea, s-o spunem răspicat, îi este de cel mai mare folos. Căci ea îl dezlipeşte de această lume dorită de slava deşartă, şi-l alipeşte de Dumnezeu, şi prin ea îl slăveşte, recunoscând că a Lui „e cinstea, slava şi închinăciunea„.
Mândria are cam acelaşi leacuri ca şi slava deşartă.
De cea care este înălţare de sine înaintea semenilor şi a lui Dumnezeu, se vindecă omul dacă se sileşte să nu se arate niciodată fudul, nimicind năravul patimii prin lepădarea tot mai mare de purtările trufaşe, care sunt însuşiri ale ei; lucrul acesta cere veghe lăuntrică necontenită.
Iar ca să-i fie mai uşor, să ia aminte numai la deşertăciunea şi nimicnicia celor cu care se trufeşte, lucruri lumeşti, vremelnice şi nestatornice, bogăţii şi cinstiri trecătoare; să vadă numai cât de firav şi plăpând e omul, pândit în astă lume de boală, bătrâneţe, moarte; că fără Dumnezeu făptura omenească nu-i decât „pulbere şi cenuşă, umbră şi fum”4.
Mândria se arată, după cum am văzut, în: marea încredere în sine, mulţumirea de sine, purtarea trufaşă, siguranţa de sine, pretenţia de a le şti pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea omului că are întotdeauna dreptate, mania de a se justifica, duhul împotrivirii, voinţa de a învăţa pe alţii şi de a porunci, refuzul de a se supune. Lupta cu aceste chipuri ale mândriei se poartă prin cele ce le stau împotrivă: lepădarea voii proprii, neîncrederea în propria judecată, renunţarea la îndreptăţirea de sine, învinuirea de sine, neîmpotrivirea în cuvânt, lepădarea dorinţei de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci; pe acestea toate le împlineşte desăvârşit ascultarea de părintele duhovnicesc.
De mândria care ne face să ne socotim mai buni decât toţi ceilalţi oameni, sau cel puţin mai buni decât mulţi alţii, şi de aceea să-i dispreţuim, scăpăm de ne silim să vedem cu ochi iubitor cele bune ale semenilor, neluând aminte la metehnele lor, ci numai la virtuţi; că „dragostea risipeşte mândria”, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.5 Bine ar fi să ne socotim chiar mai prejos decât toţi, dar nu cu bolnăvicioasă înjosire de sine.
Trufia o surpă pomenirea păcatelor, care face cunoscută sărăcia sufletului; iar de va fi şi frângere a inimii, trufia va pieri.
Primirea fără cârtire a umilinţelor e şi ea un leac bun al mândriei.
Împăunarea cu darurile naturale – de orice fel ar fi – o lecuieşte credinţa că tot binele vine de la Dumnezeu fi cugetarea la acest cuvânt al Apostolului, care spune: Ce te deosebeşti pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-i fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Cor. 4, 7).
Cel mai puternic leac e însă rugăciunea, mai ales dacă e necontenită. Că, de cere omul în rugăciune ceva de ia Dumnezeu, va primi şi simţirea că cele dobândite sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar nu câştig al ostenelii şi vredniciei sale. Iar de-I mulţumeşte lui Dumnezeu în rugăciune pentru binefacerile Sale – cu inima frântă şi zdrobită, iar nu ca fariseul -, iarăşi va călca în picioare mândria, recunoscând că toate bunurile sale sunt de la Dumnezeu, de la Care purcede şi la Care se întoarce tot binele, iar pe sine se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor. Şi tot cu rugăciune să ceară de la Dumnezeu izbăvirea de o boală atât de rea, pe care nu-i leac omenesc s-o poată răpune.
Cele înfăţişate mai sus drept căi de tămăduire a slavei deşarte şi a mândriei sunt deopotrivă căi de câştig al smereniei, marea şi adevărata lor lecuitoare, căci e virtute ce li se împotriveşte şi se cuvine să stăpânească în locul lor.
Cum este ea şi cum se dobândeşte, am arătat altă dată.6 Acum spunem doar că smerenia vindecă multe dintre bolile spirituale ale omului şi poate de aceea să-l tămăduiască şi de bolile psihice iscate de astfel de boli.

Note:

1 Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 56.
2 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXII, 2.
3 A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies spirituel-les, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 729-760.
SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE
4 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXX, 3; Omilii la II Tesaloniceni, I, 2; Omilii la Osea, IV, 4; Omilii la Ioan, XXXIII, 3.2.
5 Capete despre dragoste, IV, 61.
6 Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 692-709.

Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, EDITURA SOPHIA

sursa