Fiecare patimă poate naște o virtute

Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă şi, cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască.
Am văzut din proprie experienţă că a trebuit să petrec la fel de mult timp învăţând despre pocăinţă, cât am petrecut învăţând ce este fericirea. Am învăţat că bucuria pe care mi-o oferă plăcerile lumii acesteia nu este adevărata fericire. Foarte puţine sunt însă pildele vii ale acestui adevăr în ziua de astăzi. Cum să-i învăţăm pe oameni despre un lucru atât de rar? Ştiu că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi este greu să dovedesc că sunt supărăcios, cârtitor, sau că îl judec pe aproapele meu, dar cum să arăt virtuţi pe care nu le am? Nu vreau să fiu piatră de poticneală pentru credincioşii mei. Ştiu că sunt un exemplu rău. Ce pot face?
Intuiţia dumneavoastră este corectă, părinte. Totuşi aş dori să accentuez aici şi un alt aspect. De câte ori nu ne-am umplut de bucuria mângâierii dumnezeieşti, dar mai apoi am pierdut-o din pricina lipsei noastre de grijă? De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Apropie-te de Dumnezeu întru multă smerită cugetare şi mai multă îndrăznire vei avea”. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă smerenie, grijă şi cumpătare, cu atât primim mai multă bucurie. Trebuie să fim însă atenţi să nu ne bucurăm peste măsură şi să nu trăim această bucurie la nivel psihologic, sufletesc, altminteri o pierdem.
Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult şi fără rost, să-i învăţăm pe alţii şi să ne etalăm darurile primite de la Dumnezeu, negreşit vom pierde această bucurie şi ne vom simţi sufletul gol şi pustiu. Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă şi, cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. Citim în Scara Sfântului Ioan că fiecare virtute duhovnicească poate degenera într-o patimă, dacă nu suntem cu luare-aminte.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 205-206)

Să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru toată zidirea

Arhimandritul Zaharia de la Essex
Cea mai înaltă lucrare pentru om este să rămână în linişte şi să-şi ţină mintea în Dumnezeu, precum ne porunceşte Vechiul Testament: „Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45:10). Dar acea liniştire este atât de intensă, încât trebuie să înveţi să pătrunzi în ea încetul cu încetul. Îmi amintesc, când am venit pentru prima oară la mănăstire, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încerc aceasta nu mai mult de zece minute în fiecare zi. Treptat, înveţi tot mai mult să rămâi în ea, să stai cu mintea în inimă şi înaintea lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul foarte adesea în scrierile, sale. În capitolul său despre călugări, Sfântul Siluan spune că cei care au cu adevărat darul pocăinţei nu trebuie să fie ocupaţi cu nici o altă muncă; nu trebuie să fie epuizaţi, „istoviţi” de alte lucrări, ci mai degrabă trebuie ocrotiţi, ca să se îndeletnicească cu acest dar rar. Acest dar al pocăinţei cu siguranţă îi va călăuzi spre împlinirea chemării lor, adică să devină mijlocitori pentru întreaga lume.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, atunci va afla har, şi în acel har va descoperi două lucruri: mai întâi, adâncul inimii sale, şi apoi, în adâncul inimii, îl va descoperi pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Aceasta a fost descoperirea pe care Maica Domnului a făcut-o în biserică, pe când se afla în Sfânta Sfintelor, precum spune Sfântul Grigorie Palama. Prin rugăciune, ea şi-a descoperit adâncul inimii şi acolo, de asemenea, şi-a descoperit unitatea sa cu întreaga lume, şi astfel a început să mijlocească pentru întreaga lume încă de la acea vârstă fragedă.
„Această chemare nu este numai pentru monahi”
Prin urmare, prima mişcare este spre Dumnezeu, cu pocăinţă. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, ne întoarcem spre lume, aducând lumea înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toată zidirea. Această chemare nu este numai pentru monahi; ea este pentru tot omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. în Vechiul Testament vedem cum Moise stă înaintea lui Dumnezeu şi mijloceşte, şi chiar se ceartă cu Dumnezeu, când îi cerea Domnului să-i mântuiască pe toţi evreii sau să-l şteargă şi pe el din cartea vieţii (Ieșire 32:32). Sfântul Pavel a preferat să fie el blestemat, numai să se mântuiască israeliţii (Romani 9:3); şi în chip asemănător mijlocesc înaintea lui Dumnezeu toţi Sfinţii din toate veacurile.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, nu va putea ocoli această cale a mijlocirii. Noi, preoţii, trebuie să facem aceasta prin natura slujirii noastre. Eu am descoperit ceva: de multe ori simt că rugăciunea mea e zadarnică — pentru mine însumi, cel puţin dar când mă rog pentru alţii, simt uneori că ea aduce un folos si nu datorită mie, ci pentru că Dumnezeu vrea să-i ajute pe ceilalţi. Şi El îi ajută prin harul slujirii pe care ni l-a dat nouă. Preotul este chemat să mijlocească pentru poporul său, precum Domnul, Care, atunci când urca pe Golgota, purta în inima Sa întreaga omenire, şi când Se ruga în grădina Ghetsimani, Se ruga pentru întreaga omenire. Când a murit pe cruce, a murit purtând întreaga omenire în inima Sa. Când S-a pogorât în mormânt — fără să vadă stricăciune, precum scrie în cartea Faptelor (cf Fapte 2:27), pentru că era fără de păcat – şi când „Dumnezeu… L-a sculat din morţi” (I Petru 1:21) cu acelaşi conţinut al inimii Sale, întregul Adam a aflat mântuire, pentru că întregul Adam era în inima lui Hristos.
„Sfintele, Sfinţilor”
Tot aşa se întâmplă şi în Liturghie cu tot ce aducem, cu tot ce îmbrăţişăm în rugăciunea noastră când stăm înaintea lui Dumnezeu, când ne înfăţişăm înaintea altarului Domnului, cu tot ceea ce conştiinţa noastră îmbrăţişează: momentul sfinţirii va aduce har asupra conţinutului rugăciunii noastre. Altfel spus, dacă în Liturghie îmbrăţişăm întreaga lume în rugăciunea noastră, vom revărsa binecuvântare peste întreaga lume, pentru că nu trebuie să uităm că nu noi suntem cei ce slujim Liturghia, ci Hristos însuşi. In Liturghie noi suntem doar biete unelte ale Domnului, „Cel ce aduce şi Se aduce”.
Aşa că, atunci când spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”, noi nu îi aducem doar un mic potir cu vin şi o bucăţică de pâine, ci în acea pâine şi în acel vin noi punem toată dragostea noastră, toată credinţa noastră, toată mijlocirea noastră pentru cei pe care îi iubim, pentru poporul în suferinţă, pentru întreaga lume. Noi punem toată viaţa noastră în acea pâine şi în acel vin, şi spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”. Şi El face la fel, pentru că este un Dumnezeu al dragostei, şi Se pogoară, pentru că El ne-a dat porunca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22:19). Aşa că El face la fel: primeşte acele daruri şi îşi pune toată viaţa Lui în ele, pe Duhul Sfanţ, şi ne spune nouă: „Sfintele, Sfinţilor”.
În Liturghie are loc un schimb de vieţi: omul îşi dăruieşte viaţa sa lui Dumnezeu şi Dumnezeu îşi dăruieşte viaţa Sa omului — şi cine poate compara sau măsura în vreun fel acest schimb de vieţi? Viaţa noastră este trecătoare, stricăcioasă, pământească, iar a Lui nestricăcioasă, cerească, veşnică — de aceea, acest schimb de vieţi care are loc în Liturghie este inegal.
Aşadar, dacă înfăţişarea noastră înaintea Domnului, fie în rugăciune, fie în pocăinţă sau în Liturghie este roditoare, mai devreme sau mai târziu vom simţi această nevoie: să revărsăm acelaşi har asupra întregii zidiri, să mijlocim pentru ceilalţi – şi exerciţiul cel mai măreţ pentru aceasta este preoţia pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă; şi nu cred să fie alt dar pe pământ pe care ni l-a dat Dumnezeu, mai mare decât preoţia. Nu-I putem mulţumi îndeajuns „cu vrednicie”, precum spune Sfântul Vasilie în Liturghia sa, chiar înainte de împărtăşire: „Şi ne învaţă cum cu vrednicie să-Ţi mulţumim Ţie…”.
Din Arhimandritul Zaharia, „Lărgiţi şi voi inimile voastre”, traducere de Monahia Mariam (Vicol), Editura Reîntregirea, 2009.

PREGATIREA PENTRU CEASUL MORTII. Cum se poate invata… a muri?

 

Arhim. Zaharia:

CEASUL MORŢII
“Nu vă întristaţi, noroade, că este greu de trăit”, îndeamnă Sfântul Siluan. „Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Domnul, şi El vă va da, căci este milostiv şi vă iubeşte.“
Cu adevărat, greu ne este traiul, căci căutăm a ne scăpa viaţa din blestemul morţii.
Petrecerea noastră pe pământ este vremea care ne-a fost hărăzită pentru a învăţa să murim, dar, din păcate, nimic din cele pe care le învăţăm în această viaţă nu ne ajută să înfruntăm sfârşitul. Generaţia noastră a învăţat să se încreadă în propriul intelect, în propria-i judecată, or aceasta devine o stavilă în pregătirea pentru clipa morţii – clipa în care toate puterile ne vor părăsi. Atunci chiar şi mintea noastră cea minunată, în care ne-am pus toată nădejdea, ne va părăsi. Oare ce va putea să ne ajute să înfruntăm ceasul morţii, când vom fi sărmani şi lipsiţi de orice ajutor omenesc? Şi apoi, cine poate să înveţe a muri?
Simţim gustul morţii ori de câte ori ceva ne pricinuieşte suferinţă, ne ameninţă viaţa, sau ne zdrobeşte inima. Asemenea necazuri şi greutăţi sunt împrejurări care înlesnesc dobândirea unei atitudini drepte în faţa morţii. Moartea este o realitate a vieţii, însă felul în care murim este mult mai puţin important decât felul în care ne raportăm la ea.
Într-una dintre cărţile sale, Părintele Sofronie povesteşte următoarea întâmplare. La Paris, unde a locuit pentru o vreme, a cunoscut două surori tinere. Una dintre ele era medic de profesie şi foarte inteligentă, iar cealaltă, o făptură mai simplă, era asistentă medicală. Cele două femei aveau aproape aceeaşi vârstă şi amândouă erau însărcinate, urmând să nască aproximativ în aceeaşi perioadă. Pe atunci se obişnuia ca viitoarele mame să urmeze anumite cursuri de pregătire pentru a avea o naştere fără dureri. Amândouă surorile s-au hotărât să urmeze cursurile respective. Tânăra doctoriţă, fiind familiarizată cu anatomia, a înţeles rapid partea de teorie. După câteva şedinţe a spus: „Îmi este de-ajuns. Am înţeles tot şi nu mai am nevoie să continui.” Cealaltă însă a urmat cursul până la capăt. Când le-a venit vremea să nască, încă de la primele dureri, doctoriţa a intrat în panică, a uitat toată anatomia şi tot ce învăţase, şi a avut o naştere dificilă şi dureroasă. Sora ei, în schimb, nu s-a încrezut în propria ei inteligenţă, ci şi-a adus aminte de cele învăţate în timpul cursurilor, le-a pus în practică şi a născut relativ uşor. Concluzia pe care o putem trage din această poveste este cât se poate de limpede.
Pentru noi, moartea este naşterea noastră întru viaţa cea veşnică. Toate strădaniile noastre de a învăţa cum să ne rugăm, cum să ne smerim, cum să ne încredem, nu în noi înşine, ci în Dumnezeul cel Viu, nu au decât un singur scop: şi anume să ne pregătească pentru ziua cea mare în care vom muri. Şi în Care Dumnezeu ne punem încrederea? In Dumnezeul Care în viază pe cei morţi (2 Cor. 1, 9). Pe El vrem să-L cunoaştem, în El vrem să ne încredem în ceasul în care ne vor părăsi puterile trupeşti, atunci când niciun om nu ne va putea veni în ajutor. Singurul lucru care ne va ajuta atunci va fi atitudinea duhovnicească pe care am cultivat-o de-a lungul vieţii, aceea de a nu ne încrede în noi înşine, ci doar în Hristos, Cel Ce a murit şi a înviat, şi Care de aceea poate să învie morţii, căci „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9).
Murim şi, iată, suntem vii în Iisus Hristos (cf. Apoc. 1,18). Viaţa aceasta trecătoare care ne-a fost dată este de mare preţ, căci ea este singura noastră şansă de a ne pregăti pentru clipa cea mare şi sfântă a întâlnirii noastre cu Dumnezeu – ziua adevăratei noastre naşteri în neclintita împărăţie cerească (cf. Evr. 12, 28). Aşadar, intrarea noastră în veşnicie este adevărata noastră zi de naştere. Şi dacă vrem să o sărbătorim cu cinstea cuvenită şi să ne alăturăm praznicului celor nou-născuţi în ceruri, atunci când masa de seară ia sfârşit, în loc să zăbovim la taifas, e mai bine să ne „îngropăm” în odaia noastră. E mai bine să stăm înaintea Domnului după putinţele noastre şi să luăm aminte la înfricoşatul ceas al morţii şi să zicem:
„Doamne, în ceasul morţii mele voi fi neajutorat şi neputincios a mă ruga, de aceea rogu-Te, Doamne, pomeneşte-mă. Acum, cât încă mai sunt în stare, mă rog Ţie, vino şi îmi ajută în ceasul acela. Milostiv fii mie, bunule Doamne, şi în înfricoşatul ceas în care toate puterile mă vor părăsi şi nu voi mai fi în stare să strig către Tine, când nici înger, nici om nu mă vor mai putea ajuta, vino Tu, Doamne, în ajutorul meu şi îmi dă mie negrăita bucurie a mântuirii Tale.”
Şi în felul acesta ne pregătim prin rugăciune pentru clipa morţii.

1

Rugăciunea noastră va rămâne înaintea Domnului şi Dumnezeu, Care este pururea credincios şi niciodată nu ne lasă, va ţine seama de ea. Acest bun obicei ne învaţă cum să murim. Pentru că în ultimele clipe ale vieţii, când sufletul se desparte de trup, cu aceste gânduri noi, monahii şi mirenii deopotrivă, ar trebui să stăm înaintea Domnului, stăruind în rugăciune, pe cât ne stă în putinţă.
Ceva asemănător se întâmplă ori de câte ori ne tăiem voia, pentru că voia noastră ne vatămă sufletul. În felul acesta învăţăm să ne punem încrederea în Numele Celui întru Care ne-a fost dată mântuirea, mai degrabă decât în inteligenţa şi în puterile noastre. Această deprindere ne este, cu adevărat, de mare folos, pentru că ne învaţă să murim mai înainte de a muri, aşa încât atunci când moartea se apropie, să fim în stare să o primim, nu cu teamă şi tulburare, ci ca pe un prieten drag, ca pe o rudă îndelung aşteptată, care ne va slobozi acum de tot chinul şi monotonia acestei vieţi, ca să fie şi mai deplină intrarea noastră în viața cea veşnică, care este mai adevărată şi mai bună decât tot ceea ce-am cunoscut vreodată.
Mulţi se tem de moarte. Unii oameni nici măcar nu ne îngăduie să vorbim în prezenţa lor despre Dumnezeu şi despre moarte. Este dureros, căci ei se tem de moarte tocmai pentru că nu vor să cugete la Unul şi adevăratul Dumnezeu, îşi născocesc propriile lor religii (de vreme ce au nevoie de un sprijin), însă ele se dovedesc a fi un reazem înşelător. Religiile lor mincinoase nu-l pot mântui pe om. Nu există decât o singură religie adevărată pe lume, şi aceasta este creştinismul, care nu este o născocire a creştinilor, ci le-a fost dată tuturor oamenilor ca descoperire de Sus. Capul acestei religii este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, a murit pentru noi şi a înviat, trăgându-i la Sine pe toţi cei care s-au unit cu Duhul Său, care cred în cuvântul Lui şi poartă Numele Lui cel Sfânt.
Moartea este nemiloasă cu cei ce se tem şi se ascund de ea. Insă ea fuge de cei care o înfruntă neînfricaţi şi o privesc în faţă, aducându-şi aminte de Dumnezeu, chemându-L şi rugându-L să fie împreună cu ei în acel ultim ceas. În felul acesta clipa morţii vine cu pace şi fără durere.
Cumplit lucru este frica de moarte. In slujirea noastră preoţească, vedem cum toţi cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu se apropie de moarte cu credinţă, iar sfârşitul le este minunat şi plin de slavă, chiar dacă suferă de boli fără leac. Am putea spune că ei au aflat ceea ce noi îi cerem Domnului în rugăciunile şi cântările Bisericii, adică har şi mare milă.
Pregătirea noastră pentru clipa morţii va avea sorți de izbândă numai dacă vom primi moartea ca pe cel mai însemnat şi mai sfânt eveniment din viaţa noastră, după ce am cugetat neîncetat la ea şi după ce ne-am agonisit mai dinainte ocrotirea dumnezeiască pentru acea înfricoşată zi. Rugăciunile celui care, zi de zi, vine înaintea lui Dumnezeu cu inimă arzătoare şi cu lacrimi, cerându-I să-i fie aproape în clipa morţii, se vor întoarce la el în ceasul acela ca o mare binecuvântare şi bucurie, şi în el se vor împlini cuvintele Scripturii: „intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21).
Scriptura nu ne spune prea multe despre viaţa de după moarte, însă noi, oamenii, avem tendinţa de a ne imagina o sumedenie de lucruri. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Domnul va veni din nou şi că în ziua celei de-a doua şi slăvitei Lui veniri vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm în văzduh. Şi tocmai când ne-am aştepta ca Sfântul Pavel să ne spună mai multe despre ziua aceea, el încheie abrupt: „şi aşa pururea vom fi cu Domnul“ (1 Tes. 4, 17). Aşadar, pentru noi, bucuria, viaţa şi raiul înseamnă a fi împreună cu Hristos. El este lumina şi pacea noastră.
Rugăciunea este cea mai bună pregătire pentru moarte, căci prin rugăciune ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu încă din această viaţă. Şi tot cel ce cheamă Numele lui Iisus cu smerenie şi cu luare aminte petrece cu duhul în prezenţa lui Dumnezeu, iar această prezenţă se dovedeşte a fi foarte dinamică. Însă de multe ori, când strigăm la Domnul, dorind să intrăm în prezenţa Sa, nu izbutim, ci simţim că nu facem decât să lovim în aer (cf. 1 Cor. 9, 26). Şi ne dăm seama că greşeala provine din atitudinea noastră, din faptul că noi chemăm Numele Domnului cu nevrednicie. Atunci, să ne plecăm capul şi încă şi mai mult cugetul, şi să zicem! „Doamne, iată că păcătuiesc împotriva Ta chiar şi atunci când chem Numele Tău. Dar Tu învaţă-mă smerenia Ta! Dă-mi, Doamne, minte înţelegătoare ca să chem Numele Tău cel Sfânt cu vrednicie!” Şi atunci ne dăm seama că cu cât ne smerim mai mult cu duhul înaintea Domnului în rugăciune, cu atât primim mai mare puterea de Sus. În felul acesta, rugăciunea devine un exerciţiu prin care învăţăm cum să intrăm în prezenţa Domnului, cum să stăm înaintea Lui şi înţelegem că relaţia noastră cu El trebuie să fie puternică, vie şi luminoasă.
Să nu încetăm aşadar a ne smeri cu duhul. Dacă dobândim acest obicei binecuvântat, multe din greşelile noastre se vor îndrepta. De pildă, s-ar putea să ne vină în minte gândul că l-am întristat pe unul dintre fraţi şi ştim că pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi a petrece în prezenţa Lui trebuie să ne împăcăm cu persoana pe care am mâhnit-o. Cel ce vrea să intre în rai trebuie să aibă o inimă largă cât cerurile, o inimă care să îmbrăţişeze pe toţi oamenii. Dacă din inimă lipseşte fie şi o singură persoană, inima aceasta nu va fi primită de Domnul, pentru că Domnului îi va fi cu neputinţă să Se sălăşluiască în ea. Rugăciunea, această „nesfârşită creaţie” cum o numeşte Părintele Sofronie, este o şcoală care ne învaţă să rămânem în prezenţa Domnului.
Strădania de a sta pururi înaintea Domnului este un exerciţiu care în cele din urmă biruieşte moartea, de aceea rugăciunea noastră nu trebuie să fie mecanică şi superficială. Pentru a învăţa adevărata rugăciune a minţii trebuie să ne unim mintea cu inima, cu alte cuvinte, trebuie să ne rugăm cu toată fiinţa noastră, cu toată mintea şi cu toată inima. Cum să-Şi plece Dumnezeu urechea la rugăciunea noastră dacă noi înşine nu luăm aminte la înţelesul cuvintelor pe care le rostim, dacă nu există o armonie între spusele şi faptele noastre? Dacă vrem ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunea, trebuie mai întâi ca noi să fim întru totul prezenţi în cuvintele rugăciunii. Bine este ca mintea să se statornicească în inimă, pentru că atunci îi vom oferi Domnului gânduri şi cuvinte care se vor însoţi de simţirea inimii, fiind rostite cu luare aminte, unul câte unul, înaintea Lui. Sunt convins că dacă vom lua hotărârea să ne rugăm în felul acesta, atunci însuşi Dumnezeu va deveni învăţătorul nostru: „Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu” (Ioan 6, 45), precum zice Domnul. Vom deveni ucenici ai Lui, sensibili la prezenţa Sa în inimile noastre. Şi dacă vom încerca să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-I păstra prezenţa înlăuntrul nostru, vom învăţa repede ce gânduri să primim şi ce gânduri să respingem.
Rugăciunea este o şcoală, iar smerenia este „cheia succesului”. Este bine să ne cunoaştem măsura, aşa încât să nu ne apropiem de Dumnezeu cu prea mare îndrăzneală, ci să avem mereu în minte faptul că suntem nimic înaintea Domnului. Suntem făpturi căzute, mincinoase, purtând în noi rănile păcatelor. Din pricina aceasta, înaintea Domnului putem sta numai cu frică, iară nu cu îndrăzneală sau trufie. Dacă stăm la rugăciune cu o aplecare smerită a minţii şi a duhului, atunci Îi vom cere Domnului doar lucruri pe măsura sărăciei noastre. Să cerem cu toată sinceritatea iertarea păcatelor, risipirea a toată neştiinţa şi alte lucruri smerite ca acestea. Astfel, smerenia acestor rugăciuni ne va păzi duhul şi Domnul ne va copleşi şi mai mult inimile cu simţirea prezenţei Sale.
Să ne smerim şi să fim încredinţaţi de nimicnicia noastră înaintea Domnului, înţelegând că singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este suflarea de viaţă pe care a pus-o în noi Dumnezeul şi Ziditorul nostru. Fără ea nu suntem decât ţărână, iar ţărâna se calcă în picioare. Unele rugăciuni ale Bisericii pun mai mult accentul pe smerirea trupului şi, cu adevărat, trupul trebuie să fie pentru noi izvor de smerenie, de vreme ce este plămădit din ţărână şi în ţărână se va întoarce. Dar ceea ce dă valoare omului este tocmai suflarea dumnezeiască pe care a primit-o în clipa zidirii lui, iar mai apoi a re-zidirii sale în Taina Sfântului Botez. Suflarea aceasta ne face să fim chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Drept care să avem în minte gândul acesta smerit al desăvârşitei noastre nimicnicii şi să căutăm să nu fim plini de noi înşine, şi atunci se va afla loc pentru Dumnezeu înlăuntrul nostru. Simţământul acesta al propriei noastre nimicnicii este condiţia cea mai prielnică pentru a petrece pururi în prezenţa Domnului. Şi cu cât ne vom deşerta mai mult de noi înşine, altfel spus cu cât ne vom smeri mai mult înaintea lui Dumnezeu, cu atât El ne va umple mai mult inima cu harul Său.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

Sursa