Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului – Preot Dumitru Stăniloae

„Rugati-va unii pentru altii“ (Iacob 5, 16)

Sfanta Scriptura tine in mare cinste rugaciunea. Pe fiecare pagina vorbeste despre puterea si roadele rugaciunii. In rugaciune se infaptuieste legatura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla in starea de rugaciune, Dumnezeu nu mai este numai o tema de gandire, ci o realitate prezenta in fata lui. In momentele de rugaciune crestinul nu este singur, chiar daca nu e in legatura cu nimeni dintre oameni, ci vorbeste cu Dumnezeu, mai bine zis este in dialog cu Dumnezeu, intrucat nu numai el vorbeste catre Dumnezeu, ci si Dumnezeu vorbeste catre el, raspunzand cu fagaduintele, cu asigurarile si cu mangaierile Lui la cererile celui ce se roaga, la grijile si la durerile acestuia.

De aceea, din rugaciune ii vine celui ce se roaga linistire, rabdare, nadejde si inseninare, oricare ar fi necazurile care il invaluie; ii vine rabdare in a suporta greutatile si putere de a starui in efortul pentru invingerea lor. Prin rugaciune, puterea lui Dumnezeu se comunica omului care se afla in convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roaga numai pentru sine, ci si pentru altii. Chiar si atunci cand se roaga pentru sine, se roaga sa fie folositor altora. La randul ei, grija pentru altii in rugaciunea lui, dragostea de altii, da un plus de putere celui ce se roaga, face ca rugaciunea lui sa fie si mai calda. Despre puterea deosebita a rugaciunii facute pentru altii amintim cuvintele pline de un bogat si adevarat continut ale Sfantului Apostol Iacob, cuprinse in epistola sa: „Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca multa putere are rugaciunea dreptului in lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat si sustine prin suflet viata si organizarea trupului, Isi comunica puterea intaritoare si sustinatoare a sufletului si prin acesta puterea de sustinere si de refacere a organizarii echilibrate a trupului, prin firul rugaciunii. Prin acest fir se infaptuieste transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul si trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugaciune o indreptare sau o intarire in starea tulburata sau slabita a trupului, facand ca substantele infuzate in el ca medicamente sa se incadreze deplin in organismul trupului si sa-i refaca echilibrul tulburat, sau sa restabileasca acest echilibru chiar si atunci cand substantele medicale infuzate se dovedesc fara efect. De cate ori nu ne spun medicii: trebuie sa-ti mentii curajul, trebuie sa fii optimist, sa ai incredere, trebuie sa te feresti de suparari, nu te lasa deprimat de insuccese, de piedicile ce ti se pun de catre cei ce nu-ti vor binele, de durata bolii! Fara aceasta, medicamentele nu-ti pot fi de mare folos.

Dar cand poate castiga credinciosul mai multa incredere, decat atunci cand simte prin rugaciune ca este in comuniune cu Dumnezeu? Sfantul Apostol Iacob spune direct ca prin rugaciune nu ne vindecam numai pe noi insine, ci si unii pe altii. Aceasta pentru ca rugaciunea facuta pentru altii, cand este insufletita de o mare grija iubitoare fata de ei, este mai puternica decat rugaciunea pentru noi insine. Rugaciunea aceasta este plina de forta si de efect, spune Sfantul Apostol Iacob. Daca rugaciunea in general nu este o simpla insirare de cuvinte, ci e plina de putere, cu atat mai mult rugaciunea pentru altii poarta in ea putere, poarta puterea fiintei noastre, mobilizata si sporita de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gandul si cuvantul nostru bun indreptate spre altul ii duc aceluia putere, caci noi nu suntem separati unul de altul in planul nevazut, atunci cand suntem legati prin iubire. Cu atat mai mult ii duc aceluia puterea gandul si cuvantul nostru, cand sunt gand si cuvant de rugaciune, cand il prindem si pe acela in legatura noastra cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiintei noastre, ci si puterea lui Dumnezeu care e in noi prin rugaciune.

In rugaciunile ce le facem unii pentru altii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci si unii cu altii in Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circula atunci in noi. Asa circula puterea lui Dumnezeu in noi toti care ne rugam impreuna si unii pentru altii in vremea Sfintei Liturghii. Si prin insusi acest fapt rugaciunea este o valoare si o mangaiere prin ea insasi. Este o bucurie si o mangaiere sa putem zice unii catre altii ceea ce a spus Sfantul Apostol Pavel: „Sunteti in inimile noastre, ca impreuna sa murim si impreuna sa traim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe altii in inima lor si prin aceasta Il au pe Dumnezeu Insusi nu mai mor, sau chiar daca mor, ei sunt vii in vecii vecilor. Si aceasta este Biserica, ca unitate in Dumnezeu: prezenta unora in inimile celorlalti. Aceasta unitate este infaptuita si traita mai ales in rugaciunile unora pentru altii.

Da-ne, Doamne, duhul acestei rugaciuni in toata vremea, ca odata cu aceasta sa avem unirea cu Tine si cu ceilalti, sa avem viata care nu se sfarseste. Caci viata este una cu dragostea si dragostea in veci nu piere. Da-ne sa Te laudam cu o gura si cu o inima, adica in deplina unitate a dragostei neincetate si vesnice. Amin!

Parintele Dumitru Staniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1972

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a cincea după Paşti (a Samarinencei)

Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh şi în adevăr“ (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă – şi prin ea pe noi toţi – că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este“ – spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 17, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencei – şi prin ea nouă – numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, ci El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr“ – a spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea în Duh şi în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos – spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul“ înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii şi atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte“ (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr“ sau „cu adevărul“. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.
Credinciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe Însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni, ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioşi, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh“.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).
Rugându-ne „în duh şi în adevăr“, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiaşi sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi“ (2 Corinteni 13, 13).
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380 – (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 2 iunie 2013 – Sublinierile din text aparţin redacţiei).
Sursa: http://www.basilica.ro/stiri/cuvant-la-duminica-a-cincea-dupa-pasti-a-samarinencei_7321

Părintele Dumitru Stăniloae: „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine”


Părintele Dumitru Stăniloae: „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine”

„Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.
Nu l-am ajutat pe om tn clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.
(…) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi”, importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.
(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)
Sursa: http://www.doxologia.ro

Recunoaşte ce anume este el însuşi în fața atotputerniciei lui Dumnezeu, cine are smerenie

În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura în Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă că de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercita farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercita o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim că dulceaţă, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihna în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Să.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima să aceasta nepreţuită comoara, care este Dumnezeu.

Dumitru Stăniloae

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim


Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.
El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina apropiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.
In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.
Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).
Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.
Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.
Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.
Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei – si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei – El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.
Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993

PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era!


Parintele Dumitru Staniloae
(16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)

„Parintele Dumitru Staniloae reprezinta un dar pretios al lui Dumnezeu facut Bisericii noastre si omenirii. «Sa multumim Domnului!». A iubit cu adevarat, din toata inima sa, pe Dumnezeu si omul, Ziditorul si zidirile Sale, Facatorul si fapturile Lui. Textele lui sunt un rod al iubirii si, in acelasi timp, o comunicare si o inaltare spre aceasta iubire… Parintele Dumitru a avut experienta lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Dumnezeu. În Dumnezeu, a cunoscut omul si intreaga creatie. Teologia sa nu este «intelectuala», nu este schematica, ci o revelare si o impartasire a vietii vesnice.”
(Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Sfantul Munte Athos)
Teolog, preot, profesor, carturar si duhov­nic, Parintele Dumitru Staniloae si-a innobilat talantii cu harul marturisirii, propovaduindu-L pe Hristos – prin cuvant si condei – in anii grei ai prigoanei comuniste.
Licentiat in Litere la Bucuresti, doc­torand la Cernauti, cercetator minutios la Constantinopol, Paris si Berlin al operei Sfantului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice din Sibiu si profesor la Catedra de Ascetica si Mistica a Facultatii de Teologie din Bucuresti, traducator al celor douasprezece vo­lume ale Filocaliei in limba romana, Parintele Staniloae a fost – dincolo de toate acestea sau, poate, tocmai datorita lor – un om de o mare gingasie sufleteasca, senin si cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat in preajma. Arestat in 1959 pentru participarea la in­talnirile „Rugului Aprins” de la Manastirea Antim, a fost condamnat la cinci ani de inchi­soare si trimis la Aiud, unde darurile sale su­fletesti i-au mangaiat pe intemnitati. Cei care au trecut pe acolo pastreaza in amintire chipul bland al Parintelui, aureolat de sfintenie si har:

Eliberat in 1963, Parintele si-a reluat cu ace­easi daruire lucrarea carturareasca, publicand, pe langa volumele Filocaliei, amplul tratat de Teologie Dogmatica Ortodoxa, studii pe margi­nea operelor Sfintilor Parinti si traduceri ale scrie­rilor acestora. Titlurile academice si faima dobandita peste hotare nu i-au semetit sufletul simplu si cald. Pana in ultimii ani ai vietii, in casa sa pri­mitoare din capitala, oameni de toate varstele si starile, calugari si mireni, ierarhi si oameni simpli au aflat mereu sfat si luminare, dar mai ales adie­rea tainica a Duhului Sfant, vadit in roadele sale numite de Apostol: bucuria, pacea, indelunga-rabdare si nesfarsita dragoste in Hristos.

părintele-dumitru-stăniloae-împreună-cu-fiica-sa-lidia-stăniloae-la-köln.-fotografia-a-fost-realizată-în-anul-1976.jpg.jpeg

Din amintirile fiicei sale
Eliberarea din inchisoare: „Asteptase cuminte in gara”
In ianuarie, intr-o dimineata, pe la 4 a su­nat telefonul. Ne-am speriat, bineinteles, si mama a ridicat receptorul cu destula frica.
„Vreau sa va anunt o bucurie”, a spus o voce. Nu se auzea prea bine, se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond. „Vreau sa va anunt o bucurie. Sotul dumneavoastra va veni curand acasa”.
– Doamne! a inceput mama sa planga. Adevarat? Curand? Cand?
– Foarte curand! Sunteti bine? Sanatoase amandoua?
– Da, da, suntem bine. (…)
Necunoscutul a inchis si noi n-am stiut ce sa credem. Sa fi fost o gluma proasta? Cineva care vrea sa-si bata joc de noi?… Nu, nu se putea asta. Nu, trebuia sa fie un recent eliberat din inchi­soare — asa, ca tanarul care venise cu cateva luni inainte la noi. N-am mai putut dormi. Eram prea emotionate…
Dupa vreun sfert de ora, te­lefonul a sunat iarasi. Era din nou necunoscutul:
– Voiam sa va spun ca sotul dumneavoas­tra va veni foarte, foarte curand.
– Curand?, a intrebat mama plina de spe­ranta. Doamne, cat de curand?
– Marioara, nu ma recunosti? Eu sunt…
Mama a inceput din nou sa planga:
– Dumitre, Dumitre, tu esti? (…)

Scan11161

In sfarsit, timpul s-a hotarat sa treaca si, chiar mai repede decat speram, am vazut intrand pe poarta silueta inalta a tatei, cu palaria lui cu boruri late. Ducea in mana o bocceluta. Ne-am repezit afara si ne-am imbratisat plan­gand. Era frig si zapada scartaia sub pasii nostri. Doamne, ce fericire! Ce dimineata minunata!
– De ce n-ai spus dintr-o data la telefon ca ai venit?, l-am intrebat.
– Mi-a fost teama sa nu va emotionati prea tare. Sa n-ai un soc, Marioara, un atac de inima…
Sosise pe la miezul noptii si asteptase cu­minte in gara, pana in zori, ca sa nu ne spe­rie, sa nu ne emotioneze. Apoi a pregatit-o pe mama… Doamne, ce fel de om era!
Da, asta era tata. Ceilalti erau mai impor­tanti si nu se gandea decat la ei.
Zambea intotdeauna cand ne poves­tea despre anii de puscarie. Cum spuneam, suferinta extrema prin care trecuse a fost o experienta care l-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. Suportase totul cu acea rabdare exemplara cu care a suportat atatea alte ne­cazuri. N-a purtat pica celor care l-au facut sa sufere si nici celor care, desi ii datorau atat de mult, i-au intors spatele. A ramas ferm in convingerile sale, n-a pierdut nici o clipa na­dejdea in Dumnezeu si a trecut prin acel iad cu zambetul luminos pe buze si cu certitudi­nea ca incercarile ni le da Dumnezeu pentru a ne purifica, pentru a dobandi viata viitoare.
Pana in ultimele zile veneau la el zeci de per­soane cerand ajutor. Scria scrisori de recoman­dare, intervenea, telefona, ii ajuta cu bani. Nu pleca nici unul fara ca tata sa fi facut tot ce putea pentru el. Uneori, oamenii nu se sfiau sa vina la ore nepotrivite, fara a gandi ca deranjau. Se ri­dica din pat, batran si obosit, dis-de-dimineata, seara tarziu, dupa-amiaza, cand incerca sa se odihneasca. Isi intrerupea lucrul, odihna si primea oameni pe care nu-i vazuse niciodata, dar care stiau ca nu plecau fara ajutor din casa lui.
„Lasa-l, saracul, e necajit!”, spunea. „Poate nu-i din Bucuresti, poate a venit tocmai acum cu trenul si trebuie sa plece inapoi…”. Isi dadea o osteneala teribila sa-i scuze, sa le gaseasca tuturor justificari…
[Vezi si: Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii ]
(Din: „Lumina faptei din lumina cuvan­tului — impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae” de Lidia Ionescu-Staniloae)
Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

(din revista “Familia ortodoxa”, nr. 10 (45)/octombrie 2012)
***
Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae
[…] Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

parintele-dumitru-staniloae-si-pr.-gheorghe-holbea-tanar-1-300x224.jpg

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.
În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.
Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?
Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.
„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“
Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.
„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“
Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?
Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi

elena-solunca-moise.jpg

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?
M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.
„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“
Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.
Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.
„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“
Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?
pr.D. StaniloaeSubiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.
Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?
Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.
Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi.

Acasa-la-Parintele-Staniloae-Foto-c-Victor-Roncea

Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.
[…]
„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

costion-11-793379-300x225

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.
Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.
„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“
Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: “Să mai vii! Să mai vii pe la noi!” A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.
Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească
Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.
Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.
Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?
Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.
Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.
(Ziarul Lumina)
***

31_afara.jpg

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae
„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”
De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-l invidiez ori să-l admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-l pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie ’89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?…
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului:
Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi.
Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.
(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Sursa

Parintele Dumitru Staniloae († 5 octombrie 1993) despre Biserica, papistasi si secte

Dumnezeu, suprema existenta, este o viata iubitoare intre cele trei Persoane de o unica fiinta. Aceasta este prima dogma.

A doua este ca Dumnezeu, Cel in Treime, creeaza din iubire fapturile umane intr-o lume folosita in comun, ca sa-si extinda iubirea si la ele si sa-L iubeasca si ele.

A treia dogma este ca dupa ce fapturile umane refuzand iubirea au cazut in moarte, Tatal ceresc a trimis pe Fiul Sau la ele ca om, care mergand in iubirea Lui pana la moarte, ca sa invinga moartea in Sine si prin Sine si in ei moartea lor, daruindu-le celor ce vor voi viata de vesnica fericire in comuniune cu Dumnezeu cel in Treime. Aceasta e a treia dogma.

Fara un astfel de Dumnezeu iubitor si astfel de fapte ale Lui, urmarind un asemenea scop cu oamenii, daca existenta ar consta numai din ce da lumea aceasta, supusa unor legi oarbe, monotone si supusa atator mizerii ce sfarsesc cu moartea definitiva a persoanelor umane, ce apar rand pe rand, conceptie proprie mai tuturorfilosofilor si religiilor panteiste, ea nu ar avea nici un sens. De unde si spre ce scop ar fi iubirea si datoriile faptelor bune cand totul decurge fatal, conform legilor oarbe ?

Mai trebuie sa mentionam ca Imparatia fericita a vesnicei comuniuni cu Dumnezeu in Treime depinde si de voia noastra de a ne insusi aceasta viata, de comuniune intre noi, urmand pilda lui Hristos, care a mers pana la jertfa pentru noi. Am putea spune ca aceasta arata o a patra dogma, poruncita de Hristos, o dogma prin care se cere oamenilor sa-si insuseasca in mod liber binele pe care ni L-a adus El si pe care il vedem realizat din veci in Sfanta Treime. Contributia noastra la insusirea acestui bine a cerut-o Hristos, spunandu-ne: “Iubiti-va unii pe altii, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13,34). Numai pazind acest cuvant al Lui, va veni El si Tatal Lui in noi si-si vor face locas in noi (Ioan 14,23). Iaraceasta iubire a noastra intre noi,venita noua din prezenta Sfintei Treimi in noi, este Biserica. In ea trebuie sa fim cu totii una cu Hristos intre noi, precum este Fiul cu Tatal in Sfantul Duh (Ioan 17,11).

De aceea a pus Domnul Hristos atata accent pe Biserca (Matei 16,18), declarand ca adevarata credinta in El trebuie sa se arate in unitatea oamenilor in Biserica. Iar Biserica este nu acolo unde se ramane numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli si doi ucenici ai lor, ci unde se pastreaza invatatura tuturor Apostolilor Sai, transmisa comunitatilor bisericesti in unire din vremea Apostolilor pana azi; se pastreaza acolo unde Apostolii si-au luat urmasi pe ucenicii lor, dandu-le harul primit la cincizecime de la Duhul Sfant, dupa ce acestia au invatat de la ei tot ce au invatat ei de la Hristos. “Te indemn, zice Sfantul Apostol Pavel lui Timotei, sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este dat tie prin punerea mainilor mele” (2 Timotei 1,6). Ca acesti ucenici pot si sunt datori sa pastreze invatatura de la Apostoli, nu numai pe cea scrisa de unii din ei, ci si pe cea predata oral, o spune Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: “Tine dreptarul cuvintelor sanatoase ce le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Iisus Hristos” (2 Timotei 1,13). Iar corintenilor le scrie: “Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11,2). Nu-i lauda ca citesc Evangheliile si nu-i indeamna sa respecte numai ceea ce le scrie in Epistole, ci sa tina toate cate le-a spus vreme de un an si jumatate (Fapte 18,1). El stie ca episcopii si preotii sunt cei ce-si pot indeplini datoria de a pastra invatatura cea sanatoasa si de a mustra pe cei potrivnici: “Pentru ca multi sunt cei razvratiti, graitori in desert si inselatori carora trebuie sa li se inchida gura” (Tit 1,11). Dedesuptul multor acestor rataciri propavaduite si astazi sta vointa celor ce neaga pe Hristos ca Dumnezeu, recunoscandu-L doar ca un prooroc, asemenea celor din Vechiul Testament, un simplu Iisus, nascut ca orice om din pacat, care, deci, nu a mantuit pe oameni prin cruce, ci a suferit pentru pacatele Sale ca orice om, fiind slujitor cel mult al lui Iehova. Necunoscand un bine superior vietii din lumea aceasta, o astfel de invatatura ca si tot panteismul, nu poate reprezenta adevarul (Tit 1,14).

Cum ne mai ridica aceste teorii la cel mai inalt bine, care este unirea cu Dumnezeu in Treime dupa ce ne-a scapat de moarte ?

Dogmele crestine reprezentand astfel binele real, ca treapta suprema a existentei la care vor sa ridice pe om, sunt totodata adevarul , caci nu pot fi deasupra tuturor si cauza si tinta oamenilor niste legi oarbe, care duc toate fapturile constiente la moarte. Dar la acest adevar fapturile constiente nu se pot ridica decat prin efortul lor liber. Da altfel, Insusi Hristos S-a declarat pe Sine “Adevarul”, in calitate de izvor al adevaratei si vesnicei vieti in fericire, prin faptul ca este Unul din suprema Treime iubitoare (Ioan 14,6). E adevarul care explica totul si da un rost fericit tuturor, spre deosebire de legile oarbe si inchise in orizontul material ingust. Si tocmai prin aceasta este adevarul spre care fapturile umane nu se pot ridica decat prin libertate, sporind in viata adevarata in El, pe masura ce sporesc in puterea libertatii ce li s-a dat, impotriva patimilor ce-i robesc celor materiale. Renuntarea asa-zisilor “evanghelisti” de azi de a ajuta pe oameni sa se ridice la supremul bine se arata chiar in faptul ca refuza, si indeamna si pe altii sa refuze, sa-si faca semnul crucii insotit de marturisirea Sfintei Treimi, ceea ce dovedeste ca ocolesc atat credinta in Sfanta Treime, cat si pe aceea a mantuirii noastre prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, facut om, amandoua afirmari ale iubirii lui Dumnezeu fata de oameni. Se vede in aceasta atat nerecunoasterea Celui numit de ei simplu “Isus” ca Hristos, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si ca Mantuitor, cat si nerecunoasterea Lui ca nascut fara de pacat dintr-o fecioara si deci a puterii mantuitoare a Crucii Lui. Oare nu e stravezie in aceasta influenta celor ce nu voiesc sa treaca de la Vechiul Testament la cel Nou, care afirma la fel ca Hristos inca nu a venit, sau a celor ce raman la Iehova ?

Poporul nostru ramas legat de popoarele din rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in Scrierile Sfintilor Parinti din Rasarit. Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreste numai prezentei lui geografice intre Rasaritul si Apusul Europei si caracterului lui, pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si prezenta Lui in creatie.Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul caDumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica feminina catolica, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi.

In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic. Dumnezeu e gandit rational ca o entitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.

Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturilor rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine.

Protestantii au facut un pas mai departe in aceasta minimalizare a Tainelor, inlaturand pe cele mai multe dintre ele, iar gruparile neoprotestante inlaturandu-le cu totul. S-a ramas cu discursuri despre un Hristos si la protestanti, dar mai ales la neoprotestanti, cu niste cantari sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea si lucrarea lui Hristos, ci doar niste declaratii sentimentale despre iubirea Lui fata de cei ce cauta sau a celor ce-I canta Lui. Aceasta inchide persoana umana si creatia in ele insele, cum il inchide si pe Dumnezeu.

Astfel s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a ramas un obiect de gandire neexperimentat sau pur rational, simplificandu-se in mod unilateral invatatura si viata crestina.

Pe plan politic aceasta a dus fie la unimperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realitatii umane numai ca o masa unitara care poate fi stapanita si condusa in mod uniform. Cultura Occidentului insasi exceleaza printr-un individualism nesfarsit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea e departe de pretuirea si respectul valorilor si problemelor reale ale relatiilor dintre oameni. Relatia cu Dumnezeu a devenit o tema de simple discursuri rationale, uniforme in catolicism, sau de o mare diversitate in protestantism care imparte pe crestini in tot felul de grupuri.

In general, crestinismul evanghelic pastrat in Rasarit prin Ortodoxie este un crestinism duhovnicesc, spre deosebire de crestinismul occidental care are mai mult un caracter rationalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenta reala a lui Hristos in oameni si in lume.Poporul roman crescut spiritual inmistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentala a intunericului e un popor care se bucura de lumina, caci lumina e in planul fizic expresia randuielii, iar in planul sipritual expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zambeste luminos in bucuria comuniunii.

Numai in comuniunea Bisericii se inainteaza la nesfarsit in noblete si in descoperirea fara de sfarsit a tainei omului care se hraneste din taina comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cum se cuvine sa primim pre Jidovii cei ce vin să se botezedescarca


Cum se cuvine sa primim pre schismatici, adeca pre papistasii cari vin la drept maritoarea credinta. descarca


Cum se cuvine a primi pe eretici, adica pe Luterani şi pe Calvini. descarca


Formularul marturisirei credintei de catre cei convertiti dela schisma sau eres.descarca


SURSA