Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.
Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).
Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.
Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.
Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.
Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).
Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).
Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).
Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.
Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.
Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.
Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.
De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.
Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.
Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?
Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.
Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.
Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.
Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.
La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.
Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.
Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Ce este lumina dumnezeiasca?

Sfantul Grigorie Palama dove­deste ca lumina de pe fata lui Moise, sau cea din Tabor nu au fost sensibile, ci insasi slava Dumnezeirii, pe care o vor vedea sfintii si in viata viitoare.
Varlaam sustinea ca „lumina aceea a fost sensibila si vazuta prin aer; atunci s-a produs pentru a uimi, dar indata a pierit; iar dumnezeire e numita fiind simbol al Dumnezeirii”. Palama il intreaba: cum poate fi numit dumnezeire ceva sensibil si care n-are decat o existenta de-o clipa? Si cum e sensibila lumina aceea o data ce va fi vazuta si in viata viitoare, unde nu vom avea lipsa nici de aer, nici de spatiu, nici de altceva asemanator? Si apoi, vom vedea tot numai simboale si in viata viitoare? Parintii spun ca lumina de pe Tabor a fost insasi Dumnezeirea. Grigorie Teologul zice: „Lumina este Dumnezeirea aratata pe munte ucenicilor”. Ioan Gura de Aur: „Domnul S-a aratat mai stralucitor decat era, Dumnezeirea aratandu-Si razele Sale”. Vasile cel Mare: „Dumnezeu e lumina neapropiata. De aceea au si cazut Apostolii cu fata la pamant, neputand privi slava luminii Fiului, pentru ca e lumina neapropiata. Lumina e si Duhul, caci s-a zis: „Care a luminat in inimile noastre prin Duhul”. Iar la Schimbarea la Fata se canta: „In lumina Ta aratata azi in Tabor am vazut pe Tatal lumina si pe Duhul, caci ai descoperit raza ascunsa a Dumnezeirii”.

In ce priveste ideea de simbol, trebuie facute oarecare distinctii. E un simbol care tine de natura lucrului simbo­lizat, si un simbol de alta natura. De pilda, zorile sunt un simbol natural al soarelui, caci sunt din lumina lui. Simbo­lul de alta natura poate fi, iarasi, un lucru care subzista de sine, sau unul care e numai iluzie, fantasma, aparitie fara realitate. De prima categorie e bunaoara leul, pentru un om tare, de a doua sunt anumite forme aratate profetilor, de pilda, secera vazuta de Zaharia si altele asemenea. Simbolul natural e totdeauna cu si in natura de la care isi are exis­tenta. Cel de alta natura si subzistand de sine nu poate fi totdeauna cu lucrul simbolizat, ci poate exista si mai inain­te si dupa momentul in care e socotit simbol. in sfarsit, simbolul fara subzistenta reala, produs de Providenta nu­mai pentru a exemplifica vreun alt lucru, nu exista decat in momentul in care serveste ca simbol. Nu exista nici mai inainte, nici dupa aceea, pierind indata cu desavarsire.
Daca lumina din Tabor e numita uneori simbol, sau e simbol natural, sau nu. Daca nu e natural, sau subzista de sine, sau e numai o fantasma nesubzistenta. Iar daca e fan­tasma nesubzistenta, n-a fost, nu este si nu va fi Hristos asa in veci. Or, toti Parintii spun ca Hristos asa va veni Ia jude­cata si asa va fi in veci. Asa a fost Hristos si inainte de a Se sui pe Tabor. Caci zice Damaschin: „Se schimba Hristos la fata nu insusindu-Si ceva ce n-avea, nici transformandu-Se in ceva ce nu era, ci aratandu-Se cum era ucenicilor Sai, deschizandu-le acelora ochii si facand din orbi vazatori… Caci El este lumina cea adevarata, frumusetea slavei”. Nu era deci fantasma lumina aceea. Asa a fost si asa va fi Hristos in veci. Parintii spun ca si acum, sezand de-a dreap­ta Tatalui, Iisus e plin de lumina. De pilda, Macarie cel Mare, parafrazat de Simeon Metafrastul, zice: „Framantatura naturii omenesti, pe care Si-a insusit-o Domnul, s-a asezat de-a dreapta maririi in ceruri, plina de slava; slava nu numai pe chip, ca Moise, ci in tot trupul”.
Dar daca nu e fantasma trecatoare, poate fi acea lumi­na ceva de sine subzistent, despartit de Dumnezeirea sim­bolizata si adus in legatura cu ea numai accidental? Dar ce este acel ceva si unde? Iar daca e de sine subzistenta, dar e in veci cu Hristos, cum s-a dovedit, Hristos consta din trei naturi: dumnezeiasca, omeneasca si din acea lumina. Nefiind nici fantasma, nici natura straina acea lumina, urmea­za ca ea tine de dumnezeirea lui Hristos, e simbolul ei na­tural.
Parintii nu numesc de sine subzistenta, dar o numesc subzistenta. De sine subzis­tenta nu o numesc pentru ca nu formeaza ipostas propriu. Nu o numesc nici nesubzistenta, pentru ca prin aceasta se indica fie aceea ce nu exista real, ci e nu­mai fantasma, fie ceva a carei existenta se risipeste iute, cum e fulgerul sau cugetarea noastra dintr-un anumit mo­ment. Ca sa indice durabilitatea, stabilitatea acelei lumini, o declara subzistenta. Varlaam ii acuza ca o declara subzis­tenta in sensul ca formeaza de sine un ipostas, ca e de sine statatoare, ceea ce nu e cazul.
Dar daca lumina din Tabor a fost simbol natural, nu in­seamna ca era simbol natural al ambelor naturi. Caci fie­care natura are alte insusiri naturale. A naturii omenesti insa nu putea fi. Natura noastra nu e lumina; si n-a urcat Iisus pe ucenici pe munte sa li Se arate ca om. Ca om il ve­deau deja de trei ani. Deci lumina aceea a fost simbolul na­tural al Dumnezeirii. Iar ca atare este eterna, caci cele va­zute la Dumnezeu fiintial sunt fara de inceput si fara sfarsit, spune Maxim Marturisitorul.
Ca lumina de pe Tabor tine de natura Domnului se vede chiar din faptul ca Maxim Marturisitorul zice ca Dom­nul S-a facut atunci din iubire de oameni simbolul Sau. Daca ar fi facut altceva, iar nu pe Sine insusi, simbol al Sau, n-ar fi tinut de natura Lui acea lumina. Numai cand simbolul apartine natural celui pe care-l simbolizeaza spunem de acela ca se face pe sine simbol siesi. Puterea caustica a focului, emanand caldura cea perceptibila prin simturi, se face pe sine simbolul ei; caci caldura emanata e pururea cu ea si in ea, si nu se dubleaza din cauza ei. Simtul care percepe caldura focului nu poate cunoaste puterea care o emana, stie numai ca exista; nu insa cum e si cat de mare e. Numai daca ar putea deveni foc si ar inceta sa fie simt, ar cunoaste puterea care emana caldura. Dar daca ar incerca sa cunoasca aceasta putere ramanand simt, s-ar retrage repede inapoi, neputand su­porta arsura.
Deci caldura e o lucrare a focului, impartasibila. Pu­terea caustica e insa cu totul neimpartasibila. Daca la foc e astfel, cum ar putea zice cineva ca Se face cunoscuta Dumnezeirea cea asezata in ascunsul mai presus de toate prin faptul ca e cunoscut simbolul natural al ei? Nici discul soa­relui nu se cunoaste in ascunsul sau prin faptul ca-i cunoas­tem ceva din lumina. Dumnezeirea se cunoaste deci numai prin cele ce ni se impartasesc din ea; in sine insa, n-o cu­noaste nimeni, nici duhurile ceresti.
Dar nici simbolul acela nu l-au vazut ucenicii decat pri­mind alti ochi, asa incat, desi nu l-au vazut cu ochii, l-au vazut insa cu ochii ridicati mai presus de ochi, percepand lumina cea duhovniceasca printr-o putere duhovniceasca. Lumina aceea e negraita, neapropiata, nemateriala, necrea­ta, indumnezeitoare, vesnica, e stralucirea naturii dumne­zeiesti. Varlaam o declara sensibila, creata, ceva inferior cugetarii.
Lumina aceea tine fiintial, natural, de Dumnezeu, dar nu e insasi natura Lui. E o putere fiintiala, ca bunatatea, viata si celelalte. Dionisie Areopagitul zice: „Cand numim ascunsul cel mai presus de fiinta Dum­nezeu, sau viata, sau fiinta, nu intelegem altceva decat puterile proniatoare izvorate din Dumnezeu, Cel neimpartasibil”. Deci toate acestea sunt puteri. Cel ce poseda adunat si unitar aceste puteri e suprafiintial. Asa si lumina aceea: este fiintiala, dar nu in­sasi fiinta lui Dumnezeu.
Varlaam insa declara orice putere si lucrare a lui Dum­nezeu creata, desi sfintii zic ca fiinta necreata are puterile necreate, precum fiinta creata are puterile create. „Dar cum nu e, zice Varlaam, aceasta lumina insasi fiinta lui Dum­nezeu daca are insusiri dumnezeiesti, daca e dincolo de orice creatura vazuta sau cugetata, daca e mai presus de simturi, mai presus de intelegere, daca are existenta prin excelenta, daca exista in veci, e nemateriala, neschimbata si subzistenta? Cum spuneti ca fiinta lui Dumnezeu e din­colo de-o astfel de lumina?”. Palama raspunde ca nu exista fiinta fara lucrare naturala. Daca fiinta lui Dumnezeu n-ar avea o lucrare naturala, n-ar exista. Din faptul ca suprafi-inta lui Dumnezeu are lucrare, nu urmeaza ca e compusa, caci lucrarea e nedespartita de ea. Degeaba acuza Varlaam pe Palama de diteism.
Varlaam continua: „Darul indumnezeitor este imitarea lui Dumnezeu. El e deci o aptitudine a naturii spirituale si rationale, incepand de la prima treapta si sfarsind cu cele din urma fiinte rationale”. La aceasta Palama raspunde ca imitarea singura a lui Dumnezeu nu indumnezeieste; e ne­voie si de harul dumnezeiesc cel necreat. Varlaam decla­rand harul indumnezeitor aptitudine naturala a omului cade insusi in masalianism, caci face pe om dumnezeu dupa na­tura; Dumnezeirea atunci s-ar cuprinde in natu­ra omeneasca cel putin virtual. in realitate, harul indum-nezeirii e cu mult deasupra naturii omenesti. Stradaniile proprii il fac pe om receptiv fata de har, dar nu ele insesi sunt harul.
Harul acesta care indumnezeieste, din care motiv se numeste si principiul dumnezeirii, adica al indumnezeirii, care n-are inceput si sfarsit, care se impartaseste si poate fi vazut in chip suprasensibil, are mai presus de sine fiinta cea mai presus de fiinta si de principiu a lui Dumnezeu. Ha­rul intra in relatie cu cele ce sunt mai jos de el, se impar­taseste; fiinta e mai presus de orice impartasire si relatie. Daca harul indumnezeitor e „o aptitudine care desavarseste natura rationala”, atunci degeaba a venit Hristos si degeaba ne-a fagaduit pe Duhul. Invatatii elini aveau acest har in de­plina masura. Iar indumnezeirea nu mai inseamna ridica­rea peste natura si unirea cu Dumnezeu. Sau, daca indum­nezeirea e o lucrare a lui Dumnezeu, iar pe de alta parte e creata, caci o are omul in natura sa, atunci insusi Dum­nezeu e creat. Nu poate fi doar necreata natura care are lucrari create. Varlaam rationalizeaza cu totul indumnezei­rea, caci n-a experiat-o. Cine a experiat-o stie ca e negraita; ca niciodata nu se poate exprima deplin.
Numai natura omeneasca a lui Hristos s-a indumnezeit prin fiinta cea mai presus de fiinta a lui Dumnezeu. Noua ne este aceea cu totul inaccesibila, chiar daca ne ridica Dumnezeu deasupra noastra. in cei ce se indumnezeiesc e numai lucrarea acelei fiinte. Nu ca arta in opera facuta. Caci asa se afla orice putere producatoare in lucrul facut si e vazuta de toti. Ci cum se afla arta in cel ce-o primeste. De aceea sfintii se si numesc organe ale Duhului Sfant, pri­mind in ei chiar lucrarea Lui.
Harul indumnezeitor al Duhului nu e insasi fiinta cea mai presus de fiinta, ci lucrarea ei. Si nici lucrarea toata, desi in sine e neimpartita aceasta lucrare. Nu toata, caci cine poate cuprinde puterea nemarginita a Duhului afara de Iisus Hristos, in Care a incaput „plenitudinea Dumnezeirii?”. Fiinta lui Dumnezeu e pretutindeni; pretutindeni e si puterea indumnezeitoare, fiind in fiinta ca putere a ei naturala. Dar precum focul nu se vede daca nu exista o materie sau un simt care sa primeasca lucrarea lui luminatoare, la fel nici puterea indumnezeitoare nu se vede si nu se simte daca nu exista un material care sa se umple de vederea sau simtirea ei. Un astfel de material e fiinta ratio­nala purificata, eliberata de invelisul diferitelor rautati. Atunci se umple si ea de lumina acelui soare, devenind ca un alt soare, radiind din sine aceeasi lumina; intocmai ca oglinda sau ca apa care, primind in ele razele soarelui, de­vin ele insele focar al acelorasi raze.
Si nu primeste numai lumina Duhului, ci si cunostinta si viata Lui. Astfel, Pavel spune ca nu mai traieste viata sa creata, ci pe cea necreata, a lui Hristos. Puterea dumneze­iasca din om e nedespartita de Dumnezeu. Nu voi sunteti cei ce graiti, ci Duhul Tatalui vostru e Cel ce graieste in voi” (Mt 10, 20).

Slava cea eterna a lui Dumnezeu nu e fiinta Lui cea neimpartasibila, caci au vazut-o atatia; iar ce se vede e si impartasibil. Cu ea se unesc ingerii si sfintii, pe cand fiinta ramane neatinsa si nevazuta. Dar slava aceasta nu e creata, caci Dionisie Areopagitul spune ca „ingerii se unesc cu razele fara de-nceput si fara de sfarsit ale Binelui si Frumosului”. Ca e necreata aceasta slava se arata si din faptul ca nu se vede cu ochii si cu mintea naturala, ci cu o putere mai presus de acestea, cu puterea Duhului Sfant. Hici ingerii n-o vad cu puterea lor naturala, dovada ca ingerii rai n-o mai vad. Puterea naturala a mintii insa n-au pierdut-o, caci stiau ca Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Si de aceea se vede ca lumina aceea nu e identica cu cunostinta prin minte. Desi se numeste si cunostinta, ca una ce e izvor de cunostinta. Precum se numeste si dumnezeire, fiind lucrarea lui Dumnezeu. Cel ce e luminat are un inceput, si el a inceput sa fie luminat, dar lumina este fara de-nceput.
Argumentul pe care se sprijina Varlaam declarand harul indumnezeitor si toate puterile lui Dumnezeu create nu e altul decat acela ca Dionisie Areopagitul a spus ca Dumnezeu le intemeiaza pe ele. Dar acest cuvant indica simplu aducerea la existenta, nu si modul acestei aduceri. Ca dovada, Palama aduce locuri din Vasile cel Mare si Grigorie Teologul, in care se spune prin acelasi cuvant de Fiul ca s-a intemeiat prin Tatal, si despre Tatal ca e intemeietorul Fiului.
Maxim Marturisitorul spune ca cele ce se lasa impartasite sunt fara de-nceput, iar cele ce primesc prin impartasire au inceput. Puterile ce izvorasc din ascunsul cel mai presus de fiinta, cele indumnezeitoare, cele de fiinta lucratoare etc. sunt din cele ce se lasa impartasite sau dintre cele care primesc prin impartasire? Daca sunt din cele ce primesc prin impartasire, trebuie sa existe puteri de acelasi fel din care sa se impartaseasca. Si asa in infinit. Deci acele puteri se lasa impartasite, nu primesc prin impartasire. Apoi, cele care se impartasesc de Dumnezeu, se impartasesc din fiinta Lui sau din puterea si lucrarea Lui? Dupa Varlaam, se impartasesc din insasi fiinta lui Dumnezeu, caci puterea si lucrarea Lui nu se lasa impartasite, ci primesc prin impartasire. Dar e absurd sa se dea prin impartasire insasi flinta Iui Dumnezeu. Iar daca puterile si lucrarile lui Dumnezeu nu sunt din cele care se lasa impartasite, ci din cele care se impartasesc, n-au altceva din ce sa se impartaseasca decat flinta lui Dumnezeu, devenind ele insesi flinta lui Dumnezeu. Rezultatul este ca lucrurile, in loc sa fie efectele lucrarilor dumnezeiesti, sunt flinte din flinta dumnezeiasca, incat avem o multime de fiinte dumnezeiesti. Exista deci fiinta neimpartasita si puterile si lucrarile care izvorasc din ea si care se lasa impartasite de lucrurile care sunt efectele, creatiunile lor; in sfarsit, exista insesi aceste lucruri care primesc prin impartasire din acele puteri si lucrari. Puterile din care se impartasesc lucrurile sunt eterne si nedespartite de Dumnezeu. Aceasta e doctrina Sfantului Maxim Marturisitorul.
Varlaam obiecteaza: „intrucat vorbiti de multe realitati eterne si necreate, si totusi subordonate, si de ceva care e deasupra lor, sustineti mai multi dumnezei; iar intrucat ziceti ca acelea nu subzista despartit de Dumnezeu, si una e slava vazuta a Lui, alta fiinta nevazuta a Aceluiasi, ca avandu-le El etern pe amandoua, reduceti pe cei doi dumnezei la unul singur, insa compus”.
Palama raspunde: Dumnezeu le are pe toate acelea, mai bine zis e deasupra tuturor, unitar si neimpartit. Asa cum sufletul are unitar in el toate puterile ingrijitoare ale trupului. Precum sufletul, chiar cand ochii sunt orbi si urechile surde, are in el puterile ingrijitoare ale trupului, astfel, nefiind inca lumea, Dumnezeu are in El puterile proniatoare ale lumii. Si precum sufletul nu e simplu aceste puteri ingrijitoare, ci are aceste puteri, la fel si Dumnezeu. Si precum sufletul e unul si simplu si necompus, neinmul-tindu-se si necompunandu-se din cauza puterilor ce sunt in el si ies din el, la fel si Dumnezeu, desi e nu numai multpu-ternic, ci atotputernic, nu-Si pierde simplitatea si unitatea din cauza puterilor din El.
Varlaam spunand ca nu exista alta realitate intre fiinta dumnezeiasca si cele facute, intelege prin fiinta sau puterea de fiinta facatoare a lui Dumnezeu, si reduce pe Dumnezeu la ea, sau ascunsul cel mai presus de fiinta, ceea ce are ca urmare ca toate lucrurile se impartasesc direct de fiinta dumnezeiasca. Aceasta insa nu poate fi. Intre fiinta neimpartasibila a lui Dumnezeu si lucruri sunt paradigmele din mintea dumnezeiasca, de care se impartasesc lucrurile si care totusi depasesc lucrurile; sunt puterile cele multe care nu stau insa de sine, ci unitar in ascunsul suprafiintial. Precum centrul cercului cuprinzand in el si emitand din el toate razele, nu inceteaza de-a fi unul, cu atat mai mult nu inceteaza Dumnezeu de-a fi unul avand in El puterile si paradigmele tuturor lucrurilor. (Aceasta inseamna ca le are in El concentrat, unitar). Ele nu sunt de sine subzistente; Dumnezeu este suportul lor, iar nu ele al Lui. Intrucat Dumnezeu este fiinta mai presus de fiinta, e negrait si necugetabil, fara relatii in afara si neimpartasibil.
Intrucat insa e fiinta a lucrurilor si viata a celor vii si intelepciune a celor intelepti, e cugetat, numit si impartasit de cele facute. Dumnezeu e si neimpartasibil, si Se si impartaseste: neimpartasibil, ca fiind mai presus de fiinta, Se impartaseste, ca avand puterea si lucrarea de fiinta facatoare.
Politeisti sunt Pitagora, Platon si Socrate, care si-au imaginat principiile lucrurilor de sine subzistente, impreuna cauzatoare cu Dumnezeu. Parintii insa nu le socotesc de sine subzistente, nici necauzate, nici impreuna cauzatoare cu Dumnezeu, ci existand unitar in fiinta lui Dumnezeu, ca razele in soare, Nu sunt mai multi dumnezei, nici unul compus, ci un Dumnezeu, simplu, dar atotputernic. Daca am fost facuti prin puterile Lui, nu suntem fapturile Lui? De la imparat la noi emana ordinele lui. Vom face din ordine alti imparati daca cinstim aceste ordine?
Cum vedem, polemica a inaintat si s-a oprit la problema cea mare si statornic prezenta in toata discutia ulterioara: raportul intre fiinta lui Dumnezeu si puterile si lucrarile Lui.
In Tratatul III, triada III, intitulat Contra concluziilor lui Varlaam, Palama respinge blasfemia care se degajeaza indirect din scrierile lui Varlaam, ca toti profetii si sfintii au avut vederi demonice si fanteziste, caci orice vedere de aceasta e inferioara cugetarii. Cu o sentinta generala, Varlaam declarase ca sunt „masalieni toti cei care spun ca ei cunosc sau ca trebuie sa cunosti din experienta aceste lucruri”. Varlaam intrebase: „Ce-i aceea ca omul ridicandu-se mai presus de om vede pe Dumnezeu? Devine oare inger? Dar nici cel mai profund teolog nu ajunge macar pana la cel mai din urma inger. Si chiar admitand ca devine inger, nici ingerii nu vad flinta lui Dumnezeu”. La aceasta Palama raspunde ca imparatul poate vorbi cu un soldat fara ca soldatul sa devina indata general.
„Dar nu se poate intalni omul cu Dumnezeu decat prin intermediul ingerului, zice Varlaam. Suntem doar subordonati ingerilor”. Afirmatia aceasta o respinge Palama usor, cu pilda lui Avraam si a lui Moise, care au vorbit direct cu Dumnezeu, cu pilda lui Iisus Hristos, Care S-a coborat pe pamant si Care a fagaduit ca Se va salaslui in cei ce-L iubesc. Dar n-a spus ca se poate vedea insasi fiinta lui Dumnezeu, ci harul si slava Lui.
„Dar eu, zice Varlaam, cand aud ca harul sau slava aceasta e mai presus de fire si asemenea lui Dumnezeu, si de aceea necreata si fara de-nceput, zic ca ea este fiinta lui Dumnezeu”. Pentru ce?, intreaba Palama. Oare nu poate exista lucrare a lui Dumnezeu mai presus de fire, fara de-nceput si necreata? „Doamne fereste, raspunde Varlaam, un singur lucru e necreat si fara de-nceput: fiinta lui Dumnezeu; orice lucrare a Lui e creata”. Dar atunci, zice Palama, nu exista Dumnezeu, caci, dupa Maxim Marturisitorul, „nici o natura nu exista si nu se cunoaste fara lucrarea ei fiintiala”. Sau daca are fiinta dumnezeiasca lucrari, dar sunt create, si fiinta dumnezeiasca e creata, caci fiinta corespunde lucrarilor ei naturale, prin care se si cunoaste. Hristos n-are doua vointe si doua lucrari? Daca fiinta dumnezeiasca n-are vointa si lucrare, sau le are create, de ce-a mai tinut Biserica la invatatura celor doua vointe si lucrari? Varlaam declara: „Orice lucrare a lui Dumnezeu, in afara de fiinta care lucreaza toate, a inceput in timp si in mod necesar e creata”. Daca-i asa, Hristos a avut numai lucrari create. Varlaam e mai eretic decat monotelitii, care macar i le acordau pe cele necreate.
„Dar chiar daca ar admite cineva, zice Varlaam, ca exista lucrari dumnezeiesti, nimeni nu le-a vazut daca n-au devenit create”. Palama aduce citate patristice ca marturie ca sfintii vad inca pe pamant slava necreata a lui Dumnezeu; si nu slava din fapturi, ci pe cea care straluceste direct din Dumnezeu. Dar nu vad cu simturile naturale, cum batjocoreste Varlaam mereu pe isihasti, ci cu puterea Duhului Sfant.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursa

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului – Preot Dumitru Stăniloae

„Rugati-va unii pentru altii“ (Iacob 5, 16)

Sfanta Scriptura tine in mare cinste rugaciunea. Pe fiecare pagina vorbeste despre puterea si roadele rugaciunii. In rugaciune se infaptuieste legatura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla in starea de rugaciune, Dumnezeu nu mai este numai o tema de gandire, ci o realitate prezenta in fata lui. In momentele de rugaciune crestinul nu este singur, chiar daca nu e in legatura cu nimeni dintre oameni, ci vorbeste cu Dumnezeu, mai bine zis este in dialog cu Dumnezeu, intrucat nu numai el vorbeste catre Dumnezeu, ci si Dumnezeu vorbeste catre el, raspunzand cu fagaduintele, cu asigurarile si cu mangaierile Lui la cererile celui ce se roaga, la grijile si la durerile acestuia.

De aceea, din rugaciune ii vine celui ce se roaga linistire, rabdare, nadejde si inseninare, oricare ar fi necazurile care il invaluie; ii vine rabdare in a suporta greutatile si putere de a starui in efortul pentru invingerea lor. Prin rugaciune, puterea lui Dumnezeu se comunica omului care se afla in convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roaga numai pentru sine, ci si pentru altii. Chiar si atunci cand se roaga pentru sine, se roaga sa fie folositor altora. La randul ei, grija pentru altii in rugaciunea lui, dragostea de altii, da un plus de putere celui ce se roaga, face ca rugaciunea lui sa fie si mai calda. Despre puterea deosebita a rugaciunii facute pentru altii amintim cuvintele pline de un bogat si adevarat continut ale Sfantului Apostol Iacob, cuprinse in epistola sa: „Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca multa putere are rugaciunea dreptului in lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat si sustine prin suflet viata si organizarea trupului, Isi comunica puterea intaritoare si sustinatoare a sufletului si prin acesta puterea de sustinere si de refacere a organizarii echilibrate a trupului, prin firul rugaciunii. Prin acest fir se infaptuieste transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul si trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugaciune o indreptare sau o intarire in starea tulburata sau slabita a trupului, facand ca substantele infuzate in el ca medicamente sa se incadreze deplin in organismul trupului si sa-i refaca echilibrul tulburat, sau sa restabileasca acest echilibru chiar si atunci cand substantele medicale infuzate se dovedesc fara efect. De cate ori nu ne spun medicii: trebuie sa-ti mentii curajul, trebuie sa fii optimist, sa ai incredere, trebuie sa te feresti de suparari, nu te lasa deprimat de insuccese, de piedicile ce ti se pun de catre cei ce nu-ti vor binele, de durata bolii! Fara aceasta, medicamentele nu-ti pot fi de mare folos.

Dar cand poate castiga credinciosul mai multa incredere, decat atunci cand simte prin rugaciune ca este in comuniune cu Dumnezeu? Sfantul Apostol Iacob spune direct ca prin rugaciune nu ne vindecam numai pe noi insine, ci si unii pe altii. Aceasta pentru ca rugaciunea facuta pentru altii, cand este insufletita de o mare grija iubitoare fata de ei, este mai puternica decat rugaciunea pentru noi insine. Rugaciunea aceasta este plina de forta si de efect, spune Sfantul Apostol Iacob. Daca rugaciunea in general nu este o simpla insirare de cuvinte, ci e plina de putere, cu atat mai mult rugaciunea pentru altii poarta in ea putere, poarta puterea fiintei noastre, mobilizata si sporita de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gandul si cuvantul nostru bun indreptate spre altul ii duc aceluia putere, caci noi nu suntem separati unul de altul in planul nevazut, atunci cand suntem legati prin iubire. Cu atat mai mult ii duc aceluia puterea gandul si cuvantul nostru, cand sunt gand si cuvant de rugaciune, cand il prindem si pe acela in legatura noastra cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiintei noastre, ci si puterea lui Dumnezeu care e in noi prin rugaciune.

In rugaciunile ce le facem unii pentru altii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci si unii cu altii in Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circula atunci in noi. Asa circula puterea lui Dumnezeu in noi toti care ne rugam impreuna si unii pentru altii in vremea Sfintei Liturghii. Si prin insusi acest fapt rugaciunea este o valoare si o mangaiere prin ea insasi. Este o bucurie si o mangaiere sa putem zice unii catre altii ceea ce a spus Sfantul Apostol Pavel: „Sunteti in inimile noastre, ca impreuna sa murim si impreuna sa traim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe altii in inima lor si prin aceasta Il au pe Dumnezeu Insusi nu mai mor, sau chiar daca mor, ei sunt vii in vecii vecilor. Si aceasta este Biserica, ca unitate in Dumnezeu: prezenta unora in inimile celorlalti. Aceasta unitate este infaptuita si traita mai ales in rugaciunile unora pentru altii.

Da-ne, Doamne, duhul acestei rugaciuni in toata vremea, ca odata cu aceasta sa avem unirea cu Tine si cu ceilalti, sa avem viata care nu se sfarseste. Caci viata este una cu dragostea si dragostea in veci nu piere. Da-ne sa Te laudam cu o gura si cu o inima, adica in deplina unitate a dragostei neincetate si vesnice. Amin!

Parintele Dumitru Staniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1972

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a cincea după Paşti (a Samarinencei)

Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh şi în adevăr“ (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă – şi prin ea pe noi toţi – că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este“ – spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 17, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencei – şi prin ea nouă – numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, ci El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr“ – a spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea în Duh şi în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos – spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul“ înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii şi atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte“ (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr“ sau „cu adevărul“. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.
Credinciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe Însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni, ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioşi, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh“.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).
Rugându-ne „în duh şi în adevăr“, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiaşi sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi“ (2 Corinteni 13, 13).
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380 – (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 2 iunie 2013 – Sublinierile din text aparţin redacţiei).
Sursa: http://www.basilica.ro/stiri/cuvant-la-duminica-a-cincea-dupa-pasti-a-samarinencei_7321

Părintele Dumitru Stăniloae: „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine”


Părintele Dumitru Stăniloae: „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine”

„Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.
Nu l-am ajutat pe om tn clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.
(…) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi”, importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.
(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)
Sursa: http://www.doxologia.ro

Recunoaşte ce anume este el însuşi în fața atotputerniciei lui Dumnezeu, cine are smerenie

În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura în Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă că de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercita farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercita o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim că dulceaţă, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihna în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Să.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima să aceasta nepreţuită comoara, care este Dumnezeu.

Dumitru Stăniloae

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim


Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.
El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina apropiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.
In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.
Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).
Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.
Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.
Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.
Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei – si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei – El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.
Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993