Cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi Cel ce ţi-a dat dimineaţa nu ţi-a făgăduit că-ţi dă seara, ziua de azi este a ta

Nu

întârzia a-ţi ţese haina de mire când trebuie să mergi acolo împodobit ca să întâmpini pe Mirele Hristos.

Adu-ţi aminte în fiecare zi că cea de azi este a ta, cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi că Cel ce ţi-a dat dimineaţa nu ţi-a făgăduit că-ţi dă seara.

De aceea, n-asculta pe diavol, care-ţi cere să dai lui ziua de azi, iar pe cea de mâine s-o dai lui Dumnezeu. Nu! Ci întrebuinţează toate momentele vieţii tale cum place lui Dumnezeu, ori ca și cum n-ar avea să-ți mai dea altă vreme. Și gândeşte că pentru fiecare minut vei da seamă cu de-amănuntul; fiindcă într-adevăr scumpă este vremea ce-o ai în mâini şi va veni ceasul când o vei căuta, dar n-o vei găsi.

Consideră ticăloasă acea zi în care, deşi ai făcut multe lucruri, n-ai câştigat multe biruinţi împotriva plăcerilor şi voilor tale rele şi în care n-ai mulţumit lui Dumnezeu, nu numai pentru binefacerile primite, ci pentru patima lui cea nemuritoare suferită pentru tine. Mulţumeşte-I mai ales pentru părinteasca pedepsire şi cercetare a necazurilor ce s-ar întâmpla a-ți trimite vreodată.

Sfârşesc şi te sfătui: „Nevoieşte-te totdeauna cu nevoinţa cea bună” (1 Timotei 6, 12).

Căci de multe ori numai un ceas al sârguinţei a câştigat Raiul şi un ceas al trândăviei l-a pierdut.

Fii sârguitor dacă voieşti să fie întemeiată nădejdea către Dumnezeu a mântuirii tale. „Cine a nădăjduit spre Domnul, cu sârguinţa va fi” (Proverbe 28, 25).

Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați

Cuvânt despre ceasul morţii

Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Sai, iar moartea pacatosilor este rea. Pentru care si zicea Proorocul: „Pentru ce ma tem in ziua cea rea? Ca faradelegea mea ma va impresura.”Caci, va veni ceasul nostru, fratilor, va veni negresit si nu va trece. Singur fiind, gol, fara de ajutor, fara de ocrotire, fara de tovarasi, negatit, fara de indrazneala, intru lenevire, in ziua in care nu stie cand va ajunge si in ceasul, in care nu se asteapta, cand se va desfata, cand va fi fericit, cand se va rasfata, cand fara de grija va fi, atunci, ceasul omului va sosi, si toate desarte vor ramane. O mica fierbinteala si toate nefolositoare si zadarnice vor fi; ca ne ducem cu totii acolo, unde niciodata nu am mers. De multi povatuitori iti este tie atunci trebuinta, omule, de multe rugaciuni, de multe ajutorari, in ceasul acela al despartirii sufletului. Mare este atunci frica, mare cutremurul, mare taina, mare primejdia acelui ce se desparte de trup si se duce catre lumea aceea. Ca, daca aici pe pamant, mutandu-se dintr-un loc intr-altul, cineva are nevoie de oarecare povatuitori, cu atat mai mult, atunci, cand ne ducem in locurile cele ce sunt in veac netarmurite, de unde nimeni nu s-a intors. De multi ajutatori, zic, iarasi ai trebuinta in ceasul acela. Acela este ceasul omului singur si trecere nu are. Ceasul omului singur este sfarsitul a tot ce vedem. Cumplita este trecerea, dar toti o vom cerca. Stramta si cu necaz este calea, dar toti vom calatori pe dansa. Amar si greu este paharul, dar toti pe el, si nu pe altul, il vom bea. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni a o povesti nu poate.

Plangem si suspinam, dar nimeni, dintre oameni, nu este, care poate sa ne ajute. Celor care pleaca dincolo le stergem lacrimile ochilor, limba lor cea arsa o racorim cu apa, urechea o punem la gura lor, sa auzim cuvintele lor cele din urma, zicand: „Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme, iubitor de oameni este Dumnezeu.”Acestea catre dansii le zicem. Nu este intru noi atunci rautate, grija de bani, grija de bucate. Si, vazand taina cea mare a mortii, ne clatinam capetele noastre si pe noi insine ne smerim si vai si amar zicem, cand cela ce se duce de la noi, de la toti luandu-si iertaciune si pe toti imbratisand, zice: „Ramaneti sanatosi, fratilor buni, ramaneti sanatosi, rugati-va, stiind si cunoscand ca ma duc in cale lunga, pe care niciodata, cu adevarat, nu am calatorit si merg, in tara straina, unde nimeni nu ma cunoaste si in lume infricosatoare, de unde nimeni nu s-a intors, si in pamant intunecat, unde nu stiu ce mi se va intampla, in iad adanc si la judecata, unde ingerii nu cata la fata nimanui.

Deci, mantuiti-va, iubitii mei frati, mantuiti-va, prieteni, ca eu nu mai sunt de acum prieten al vostru, ci strain. Mantuieste-te, buna obste de frati, ca nu voi mai calatori cu voi impreuna. Mantuiti-va, rudenii ramaneti sanatosi. Putin timp va trece si veti veni aici, putin, si veti veni dupa noi, ca va asteptam sa ne ajungeti, ca eu nu mai vin la voi. Orice bine am lucrat, plata acum am luat si orice fapta buna am trimis inainte, aceasta ma va si intampina. De am miluit pe cineva pe pamant, in ceasul acesta ma va milui. Ca stramt si cu necaz este ceasul acesta de acum, la iesirea sufletului, mai presus de cat tot ceasul stramt si dureros, ca, nefiind eu gata, m-a cuprins, si fara de roada si uscat fiind, am fost taiat. Nici un bine ca merinde, nu am cu mine. Miluiti-ma si ajutati-ma si va rugati, ca si eu sa aflu acolo putina odihna, ca sa dobandesc acolo, nu multa, ci putina mila, ca am pacatuit mult.” Dumnezeului nostru, slava! Amin.

Sfantul Efrem Sirul

Femeia care s-a întors din cealaltă viață! “Diavolii jucau în jurul meu şi se bucurau… Atunci am auzit un glas: Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei” Caz real, cutremurător!

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: „Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! „Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :”Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !”. Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea. După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: „Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă”. După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau. Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate. Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.) Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege. Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: „Unde mă aflu”?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis: Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus: Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei. O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său. Arătaţi-i locul pe care îl merita!” Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: „Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. „Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor”.

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!” Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:

– Cine este acesta?

– Preotul nostru.

– Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :
– Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:
– Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.
– Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:
– Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o „femeie”, şi am îndrăznit să o întreb:
– Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând:„Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ”. Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt „tovarăşă” a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. „La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus”. [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:
„Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici”; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă”

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică”.

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: „Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!”

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:„Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?” O voce a răspuns:„Întoarce-o pe pământ prin părul ei!”

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: „intra în trup!”. Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: „Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce”.

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:
– De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:
– De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:
– Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:
– Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:
– Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:
-Aţi văzut că v-aţi înşelat?
-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.
-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.
-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:
-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin.

Extras din ”VIATA DUPA MOARTE” – Noi marturisiri cutremuratoare
Sursa: rugati-va-neincetat

 

Glas din veşnicie

cugetare la mormânt –

In amurgul unei liniştite seri de vară, stăteam îngândurat şi singur alături de mormântul prietenului meu. în ziua aceea se săvârşise pomenirea lui şi rudele acestuia au rămas un răstimp mai îndelungat la căpătâiul său. Aproape că nu se mai schimbau vorbe între cei ce erau de faţă: se auzeau doar planşetele lor, care câteodată se întrerupeau printr-o adâncă tăcere, pentru ca apoi liniştea să fie curmată din nou prin tânguire. Şi tot aşa, vreme îndelungată, tăcerea se preschimba în plângere şi plângerea – în tăcere.

Stăteam lângă mormânt, îngândurat şi singuratic, aflat sub puterea impresiilor acestei zile.
Pe neprins de veste, o însuflare surprinzătoare şi minunată a pus stăpânire pe mine. Era ca şi cum aş fi auzit glasul celui adormit! Mă grăbesc să însemnez, cu mâna tremurândă, grăirea sa venită de dincolo de mormânt, tainica împreună-vorbire şi minunata lui propovăduire, aşa cum s-a înfiripat aceasta în sufletul meu.

„Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Surorile mele! îmbrăcaţi în haine negre şi cu trupul şi sufletul învăluie într-o tristeţe adâncă, v-aţi adunat la mormântul meu singuratic şi l-aţi împrejmuit cu priviri deznădăjduite. Fără de cuvinte, doar prin cugete şi simţiri, voi staţi de vorbă cu locuitorul tăcut al mormântului. Inimile voastre sunt potire ale mâhnirii nevindecate. Ochii voştri varsă râuri de lacrimi, iar acestea secând – altele noi se nasc şi urmează celor ce s-au scurs: întristarea nu are sfârşit şi lacrimile nu mai contenesc.

Pruncilor – copiii mei! Şi voi sunteţi aici, lângă piatra ce-mi stă la creştet, lângă lespedea mea funerară! Şi ochişorii voştri s-au umplut de lacrimi, însă inima voastră nu ştie de ce plâng ei, urmând ochilor tatălui şi ai mamei mele. Voi priviţi cu mirare piatra mea de mormânt, făurită din granitul lucios ca oglinda; vă minunaţi de inscripţia dăltuită cu litere aurite; acestea toate doar vă vestesc că aţi rămas orfani de timpuriu.

Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Rude şi prieteni ai mei! De ce staţi atât de multă vreme alături de mormântul meu, lângă o piatră rece care-mi străjuieşte la căpătâi cu nepăsare? Trupul meu neînsufleţit este rece de mult. Supunându-se hotărârii Atotputernicului Ziditor, el se întoarce în ţărâna din care a fost luat şi se preface în pulbere.

Ce gânduri apăsătoare vă cuprind şi vă ţin lângă mormântul meu? Slujitorii altarului au rostit deasupra lui rugăciunea pentru odihnirea sufletului meu, cântându-mi veşnica pomenire întru mântuirea şi pacea Domnului. Acum ei s-au depărtat de mormântul meu tăcut: mergeţi şi voi. Aveţi trebuinţă de odihnă după această osteneală a trupurilor şi a sufletelor voastre istovite şi sfâşiate de mâhnire.

Dar voi nu plecaţi!. Sunteţi tot aici!. Aţi rămas ţintuiţi la locul îngropării mele! într-o tăcere care spune mai mult decât ar putea istorisi cea mai meşteşugită cuvântare, cu sufletul tulburat, cu inimă în care bogăţia simţămintelor este copleşită de mulţimea lor, voi nu vă îndepărtaţi de mormântul pecetluit pe veacuri, nici de piatra ce-i doar un monument nesimţitor. De ce aveţi trebuinţă? Oare nu cumva aşteptaţi să răsune glasul de sub pământ, din adâncurile întunecate ale gropniţei?

Nu am un astfel de glas! Cuvântez doar prin tăcere. Tăcerea şi liniştea netulburată rămân a fi moştenirea cimitirului până la trâmbiţa învierii. Osemintele morţilor glăsuiesc fără acele sunete de care are trebuinţă cuvântul pământesc: prin putrezirea lor, ele rostesc o propovăduire răsunătoare -cea mai temeinică povăţuire către toţi zbuciumaţii şi gălăgioşii căutători ai lucrurilor putrezitoare, care vieţuiesc pe faţa pământului.

Dar mai am şi un alt glas! Prin acesta vă vorbesc şi răspund gândurilor voastre nedesluşite, întrebărilor voastre nerostite, care nu pot fi cuprinse în cuvinte. Ascultaţi-mă! Osebiţi graiul meu din glasul cel de obşte, prin care veşnicia îi vorbeşte vremii. Glasul veşniciei unul este – statornic şi care nu suferă mutare. In veşnicie nu se află nestatornicie sau schimbare, ci doar o singură zi, o singură inimă şi un singur cuget. Hristos este Cel Care pe toate întru una le uneşte. Drept aceea şi glasul e unul singur.

Osebiţi glasul meu din glasul tăcut, dar totodată ca tunetul de răsunător, prin care ne grăieşte veşnicia! Este oare cu putinţă ca voi, scumpii mei, să nu-mi recunoaşteţi glasul? In glasul cel îndeobşte şi unic al veşniciei, el are un răsunet al său, aparte, care se aseamănă cu glasul unei strune dintr-un acord de obşte cântat la un pian ce are multe coarde.

Glasul veşniciei ne grăia tuturor încă din vremea când abia ne iveam întru această viaţă. El cuvânta, atunci când nu aveam încă putinţa de a-l auzi, dar glăsuieşte şi acum, la vârsta bărbăţiei noastre, când putem şi trebuie să-i dăm ascultare şi să-l înţelegem. Glas al veşniciei! Ce păcat că în casa de oaspeţi cea plină de zarvă a lumii, puţini sunt cei care iau aminte la tine! Uneori nu te auzim din pricina prunciei noastre, alteori ne împiedică să te ascultăm grijile şi împrăştierile vieţii. Insă tu nu taci. Iară şi iară glăsuieşti, până când, într-un sfârşit, prin moarte -groaznica ta solitoare – îi ceri atât celui cu luare-aminte, cât şi celui nepăsător, să dea seama de măsura în care a ascultat şi a luat aminte la marile cuvinte ale veşniciei.
Pentru ca vocea veşniciei să găsească în voi un răsunet minunat, care mai cu seamă ar avea putinţa de a pătrunde în inimile voastre şi de a vă duce mintea spre cuvântul mântuirii, Domnul m-a numărat şi pe mine printre cei ce grăiesc din veşnicie. Vocea mea s-a contopit, într-o armonioasă conglăsuire, cu glasul atotcuprinzător al unei imense lumi nevăzute. Pentru toţi cei ce călătoresc pe pământ, eu sunt mort şi fără de grai, asemenea tuturor celor răposaţi. însă pentru voi sunt viu şi, mort fiind, vă vestesc cuvântul mântuirii mai vădit decât l-aş fi putut spune rămânând printre voi şi alergând dimpreună cu voi după nălucirile bunătăţilor prin care stricăciunea îi înşală şi-i pierde pe cei care au fost izgoniţi din rai şi puşi pentru scurtă vreme în casa de oaspeţi a pământului, spre dobândirea împăcării lor cu Dumnezeu, pe Care L-au mâniat.
Domnul este milostiv şi nemărginită este milostivirea Sa. De ar fi fost de trebuinţă şi spre folos, pe neprins de veste aş fi grăit către voi din negura mormântului, de sub piatra apăsătoare!. Cerul a hotărât că este de prisos să se ivească şi să fie auzită o glăsuire aparte. Şi ce glas venit din veşnicie nu ar fi de prisos, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să ne grăiască nu doar prin oamenii cei deopotrivă cu îngerii, ci însuşi Fiul Său Unul-Născut a vestit lumii întregi voia Sa, sfintele şi dreptele legi ale veşniciei -fericire pentru cei ce le fac ascultare şi pline de grozăvie pentru cei nesupuşi? „Ii au pe Moise şi pe Prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29) – astfel a răspuns Cerul oamenilor care au cerut ca vocea morţilor să propovăduiască pentru aceia care îşi trăiesc doar viaţa trupească pe pământ, fiind înţepeniţi de veşnica moarte a sufletului. „Dacă de Moise şi de Prooroci nu ascultă, nu vor crede nici dacă va învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31).

Prietene al meu! Sunt mort, dar în gură am încă cuvânt viu! Primeşte de la mine această însărcinare şi înfăptuieşte-o.

Iată mama mea! Uite-l pe tatăl meu! Uite-o pe soţia mea! Iată rubedeniile mele! Nu le pot vorbi altfel decât prin glasul cel de obşte al veşniciei. în această voce se aude şi sunetul glasului meu. Da, se aude cu adevărat!. însă nu am un cuvânt doar al meu, osebit de întreg. Prietenul meu, fii tu cuvânt al meu!

Din comoara noastră a tuturor, din sfânta veşnicie, spune-le tu, în locul meu, cel mai folositor cuvânt pentru ei: «Viaţa pământească este o vedenie înşelătoare de o clipă. Veşnicia este cu neputinţă de înlăturat. Este şi o veşnicie pustiitoare! Dobândiţi, dar, fericita veşnicie, prin luare-aminte şi prin supunere faţă de preasfânta lege a Preasfântului Dumnezeu şi veniţi la mine întru adevărata şi nesfârşita desfătare, fiecare la vremea sa, hotărâtă lui de însuşi Unul Dumnezeu!»”

Această cugetare este scrisă la moartea lui K.F.O., care încă din anii tinereţii sale se afla în relaţii apropiate cu Sfântul Ignatie Briancianinov (1848, Pustiul Serghiev).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, Editura Sophia

Totdeauna să fim gata, că nu ştim când ne va veni ceasul!

O, cât de înfricoşat este nouă ceasul morţii şi totuşi trăim ca şi când n-am şti că toate sunt muritoare.
Marele împărat Alexandru auzind de la ucenicii lui Pitagora cum că ar fi mai multe lumi, cu plângere a strigat astfel: O, nevoia mea, că eu nici o lume n-am cuprins cu stăpânirea mea! De la aceasta să trecem către noi, căci cu câtă osteneală şi cu câte chibzuiri ne nevoim a îndestula pofta noastră cea nesăţioasă, iar dimineaţa murim şi nu ştim cum. O, cât de înfricoşat este nouă ceasul morţii şi totuşi trăim ca şi când n-am şti că toate sunt muritoare. Deci, totdeauna să fim gata, că nu ştim când ne va veni ceasul, dimineaţa sau la miezul nopţii sau chiar acum, şi să gătim veşminte trebuincioase căci nu este mincinos Cel Ce a zis: Iată, vin ca furul şi fericit e cel ce va feri veşmintele, să nu umble gol ca să nu se vadă ruşinea lui.
(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 227)

Complexati și în viața de dincolo?

Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
Complexati si in viata de dincolo?
Recrearea noastră
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. În niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim. Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte. Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!

Cel mai important este să distingem între omul care pleacă întru Hristos pocăit, cu credinţă în Dumnezeu, şi cel care pleacă nepocăit.
Stările psihopatologice şi veşnicia
Pot spune cu siguranţă că în aceste stări, cum sunt complexele, au loc negreşit schimbări. Complexele şi în general tulburările de natură psihologică, stările psihopatologice se manifestă în zona specială unde sufletul conlucrează cu trupul. Prin moarte sufletul se desparte de trup, trupul se descompune în părţile din care a fost alcătuit, iar sufletul merge singur în locul care i s-a pregătit. La înviere sufletul şi trupul se vor uni din nou. După ce omul moare este imposibil ca aceste stări să dăinuie. Depinde negreşit de pocăinţă, depinde de puterea credinţei omului. Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
La înviere toate se vor schimba. Nu va exista om care să nu strălucească. Trebuie doar să aşteptăm şi, desigur, să fim printre cei care se vor mântui. Moartea, printre altele, are şi acest aspect bun: aşteptăm atâţia ani, vine moartea şi aflăm ce se întâmplă dincolo. Atunci toate se vor schimba. Este nevoie doar de un lucru simplu: să ne căim aici de păcatele noastre, să ne smerim, să ne încredem în Hristos. Dumnezeu Tatăl, Cel în Treime închinat, dă fiecăruia după atitudinea lui, după pocăinţa lui, după lucrările lui, după truda lui.
Toate acestea sunt o mare taină. Întreaga viaţă a omului este o mare taină, dar şi bolile lui, şi durerile care vin, şi problemele care vin. Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască. Dumnezeu vrea. să ne mântuiască, să ne sfinţească. Cine înţelege sărbătoreşte, prăznuieşte în sinea lui, se uşurează şi se lasă în mâinile lui Dumnezeu.Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Vorbind duhovniceşte, când ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, când Dumnezeu ne preia, un văl se ridică de pe faţa noastră şi vedem lucruri pe care altfel nu le putem vedea. Atunci se deschide în faţa ochilor noştri lume întreagă, o lume duhovnicească, o lumea dumnezeiască. Adevărul lui Dumnezeu se deschide în faţa noastră, se descoperă ochilor noştri, se dezvăluie sufletului nostru, inimii noastre. Omul doar trebuie să înveţe să conlucreze cu Dumnezeu, să se lase în mâinile Lui, să se încreadă în El.
Când omul este iluminat de Dumnezeu înţelege tainele vieţii sale. Atunci înţelege mai bine de ce a fost sărac în viaţă, de ce a trecut prin greutăţi, de ce a fost bolnav, de ce a avut sentimente înăbuşite, de ce a avut complexe de inferioritate, de ce a avut stări bolnăvicioase etc. Mare taină este aceasta! Toate întru Dumnezeu, toate cu Dumnezeu. Întreg parcursul şi întreaga conlucrare cu Dumnezeu dau roade bogate.
Marea întrebare este dacă şi Dumnezeu Se poate încrede în noi. Va avea Dumnezeu încredere în noi să ne dezvăluie lumea duhovnicească, lumea Sa dumnezeiască? Vom corespunde noi exigenţelor Sale?
SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA; EDITURA BIZANTINA

Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI MOARTEA SI FOLOSUL POMENIRII EI


Noi, pacatosii, trebuie sa avem întotdeauna în minte pomenirea mortii, si sa se învete mintea cu ea ca, având frica de ceasul neasteptat al mortii, sa ne înfrânam de la faptele cu care II mâniem pe Dumnezeu si sa fim întotdeauna pregatiti pentru plecarea din aceasta viata. Sfântul Ioan Scararul spune ca pomenirea mortii îi este necesara omului precum îi este necesara pâinea, si asa cum fara pâine nu poate trai, asa nici fara amintirea mortii nu îsi poate îndrepta viata sa. Fara pâine omul slabeste trupeste, iar fara pomenirea mortii slabeste duhovniceste. Pâinea întareste inima omului, iar amintirea mortii întareste virtutea omului. Cine are pâine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea mortii, acela nu îsi va omorî sufletul cu moartea pacatului, nu va face pacate de moarte. […]

            Astfel, pe unii moartea îi loveste pe neasteptate înainte de batrânete si îi rapeste nepregatiti, iar pe altii, chiar si ajunsi la batrânete, îi gaseste tot nepregatiti si îi ia si îi arunca în focul gheenei! O, daca fiecare crestin ar tine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu stiu ziua mortii mele!” Daca fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neasteptata si s-ar pregati prin pocainta adevarata pentru plecarea din aceasta viata, atunci moartea pacatosilor nu ar mai fi atât de crunta si sufletele crestinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepasarea noastra!

            Noi traim ca si cum nu ne este dat sa murim niciodata, ca si cum vom vietui aici si ne vom desfata în aceasta lume vesnic; nici nu ne gândim ca sfârsitul ne bate la usa, ca securea este la radacina, coasa mortii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu staruie, moartea nu doarme si dintr-odata cadem în plasa mortii si în chinurile iadului, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Ca omul nu stie nici macar vremea lui: întocmai ca si pestii care sunt prinsi în vicleanul navod, întocmai ca si pasarile în lat, asa sunt prinsi fara de veste oamenii în vremea de restriste, când vine dintr-odata peste ei” (Ecl. 9, 12).

            O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scapa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al mortii, când nimeni dintre oameni nu va mai putea sa ne ajute? De ce nu ne pregatim pentru moarte, caci nu stim unde ne asteapta si în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni sa ne ia de aici? Ca o trâmbita glasuieste vestea cea buna a lui Hristos care ne previne, zicând: „Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosului, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind” (Marcu 13, 35- 36). însa noi nu acordam atentie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca sa nu îl auzim, ca si cum acest lucru nu ne este spus noua! Evanghelia spune ca pe sluga cea rea, care manânca si bea cu betivii si îi bate pe cei ce slujesc împreuna cu el, stapânul ei, venind în ziua în care nu se asteapta si în ceasul pe care nu îl cunoaste „o va taia din dregatorie si partea ei o va pune cu fatarnicii. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Mt. 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca si cum suntem robii cei buni si alesi ai Domnului nostru, desi, în realitate, suntem plini de pacate si faradelegi!

            Si daca oamenii cei sfinti si drepti s-au temut de moarte si s-au pregatit timp îndelungat pentru ceasul mortii prin mari nevointe (ca, de exemplu, dreptul Isaac), fara sa stie ziua sfârsitului lor, cu atât mai mult noi, pacatosii, trebuie sa ne temem de ceasul acesta si sa ne pregatim, curatind pacatele noastre ticaloase cu lacrimile fierbinti ale pocaintei, ca sa nu ne gaseasca sfârsitul vietii noastre scaldându-ne în tina pacatului si sa ne arunce în chinul vesnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsa clipa mortii noastre, ziua sau noaptea sfârsitului nostru, ca noi, fara sa stim când vine ceasul acesta cumplit, sa îl asteptam mereu, sa ne temem de el si sa ne pregatim pentru plecarea din aceasta viata. […]

            Si într-adevar: daca noi, nestiind nici ziua, nici ceasul mortii noastre, fara sa ne fie frica de el, savârsim pacate nenumarate si grele, atunci ce nu am savârsi noi daca am sti ca mai avem multi ani de trait pe pamânt si ca nu vom muri curând? Intrucât nu stim clipa, ziua si ceasul în care vom muri, trebuie sa traim ca si cum am astepta în fiecare zi moartea si la începutul fiecarei zile sa ne gândim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viata mea?” Si la începutul fiecarei nopti sa spunem în sinea noastra: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a sederii mele printre cei vii?” Plecând la culcare, sa spui în sinea ta: „Ma voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapa?” Trezindu-te devreme din somn si vazând primele raze din lumina zilei, sa te gândesti: „Voi trai pâna deseara, pâna la caderea noptii sau îmi va veni ceasul mortii în cursul acestei zile?” Gândind astfel, sa-ti petreci toata ziua, ca si cum te-ai pregati sa mori, si seara, îndreptându-te spre somn, sa-ti cercetezi si sa-ti îndrepti constiinta ca si cum ai sti ca în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tau.

            Pierzator este somnul aceluia care a adormit în pacate de moarte, si primejdios este somnul aceluia al carui pat este înconjurat de diavolii, care asteapta momentul sa traga sufletul pacatosului în focul gheenei. Rau este pentru acela care a plecat la culcare fara sa se împace cu Dumnezeu, caci, daca, atunci când l-am suparat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: „soarele sa nu apuna peste mânia voastra” (Efes. 4, 26), cu atât mai mult cel ce L-a mâniat pe Dumnezeu trebuie sa se îngrijeasca sa nu îl gaseasca soarele în mânia lui Dumnezeu, sa nu adoarma fara sa se împace cu Dumnezeu, caci ceasul mortii noastre este nestiut: sa nu ne rapeasca moartea neasteptata nepregatiti. Nu spune, omule: mâine ma voi împaca cu Dumnezeu, mâine ma voi pocai, mâine ma voi îndrepta. Nu lasa de pe o zi pe alta pocainta si întoarcerea ta la Dumnezeu, caci nimeni nu ti-a spus ca vei trai pâna dimineata sau pâna seara. […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa :http://mantuire.50webs.com/