Glas din veşnicie

cugetare la mormânt –

In amurgul unei liniştite seri de vară, stăteam îngândurat şi singur alături de mormântul prietenului meu. în ziua aceea se săvârşise pomenirea lui şi rudele acestuia au rămas un răstimp mai îndelungat la căpătâiul său. Aproape că nu se mai schimbau vorbe între cei ce erau de faţă: se auzeau doar planşetele lor, care câteodată se întrerupeau printr-o adâncă tăcere, pentru ca apoi liniştea să fie curmată din nou prin tânguire. Şi tot aşa, vreme îndelungată, tăcerea se preschimba în plângere şi plângerea – în tăcere.

Stăteam lângă mormânt, îngândurat şi singuratic, aflat sub puterea impresiilor acestei zile.
Pe neprins de veste, o însuflare surprinzătoare şi minunată a pus stăpânire pe mine. Era ca şi cum aş fi auzit glasul celui adormit! Mă grăbesc să însemnez, cu mâna tremurândă, grăirea sa venită de dincolo de mormânt, tainica împreună-vorbire şi minunata lui propovăduire, aşa cum s-a înfiripat aceasta în sufletul meu.

„Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Surorile mele! îmbrăcaţi în haine negre şi cu trupul şi sufletul învăluie într-o tristeţe adâncă, v-aţi adunat la mormântul meu singuratic şi l-aţi împrejmuit cu priviri deznădăjduite. Fără de cuvinte, doar prin cugete şi simţiri, voi staţi de vorbă cu locuitorul tăcut al mormântului. Inimile voastre sunt potire ale mâhnirii nevindecate. Ochii voştri varsă râuri de lacrimi, iar acestea secând – altele noi se nasc şi urmează celor ce s-au scurs: întristarea nu are sfârşit şi lacrimile nu mai contenesc.

Pruncilor – copiii mei! Şi voi sunteţi aici, lângă piatra ce-mi stă la creştet, lângă lespedea mea funerară! Şi ochişorii voştri s-au umplut de lacrimi, însă inima voastră nu ştie de ce plâng ei, urmând ochilor tatălui şi ai mamei mele. Voi priviţi cu mirare piatra mea de mormânt, făurită din granitul lucios ca oglinda; vă minunaţi de inscripţia dăltuită cu litere aurite; acestea toate doar vă vestesc că aţi rămas orfani de timpuriu.

Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Rude şi prieteni ai mei! De ce staţi atât de multă vreme alături de mormântul meu, lângă o piatră rece care-mi străjuieşte la căpătâi cu nepăsare? Trupul meu neînsufleţit este rece de mult. Supunându-se hotărârii Atotputernicului Ziditor, el se întoarce în ţărâna din care a fost luat şi se preface în pulbere.

Ce gânduri apăsătoare vă cuprind şi vă ţin lângă mormântul meu? Slujitorii altarului au rostit deasupra lui rugăciunea pentru odihnirea sufletului meu, cântându-mi veşnica pomenire întru mântuirea şi pacea Domnului. Acum ei s-au depărtat de mormântul meu tăcut: mergeţi şi voi. Aveţi trebuinţă de odihnă după această osteneală a trupurilor şi a sufletelor voastre istovite şi sfâşiate de mâhnire.

Dar voi nu plecaţi!. Sunteţi tot aici!. Aţi rămas ţintuiţi la locul îngropării mele! într-o tăcere care spune mai mult decât ar putea istorisi cea mai meşteşugită cuvântare, cu sufletul tulburat, cu inimă în care bogăţia simţămintelor este copleşită de mulţimea lor, voi nu vă îndepărtaţi de mormântul pecetluit pe veacuri, nici de piatra ce-i doar un monument nesimţitor. De ce aveţi trebuinţă? Oare nu cumva aşteptaţi să răsune glasul de sub pământ, din adâncurile întunecate ale gropniţei?

Nu am un astfel de glas! Cuvântez doar prin tăcere. Tăcerea şi liniştea netulburată rămân a fi moştenirea cimitirului până la trâmbiţa învierii. Osemintele morţilor glăsuiesc fără acele sunete de care are trebuinţă cuvântul pământesc: prin putrezirea lor, ele rostesc o propovăduire răsunătoare -cea mai temeinică povăţuire către toţi zbuciumaţii şi gălăgioşii căutători ai lucrurilor putrezitoare, care vieţuiesc pe faţa pământului.

Dar mai am şi un alt glas! Prin acesta vă vorbesc şi răspund gândurilor voastre nedesluşite, întrebărilor voastre nerostite, care nu pot fi cuprinse în cuvinte. Ascultaţi-mă! Osebiţi graiul meu din glasul cel de obşte, prin care veşnicia îi vorbeşte vremii. Glasul veşniciei unul este – statornic şi care nu suferă mutare. In veşnicie nu se află nestatornicie sau schimbare, ci doar o singură zi, o singură inimă şi un singur cuget. Hristos este Cel Care pe toate întru una le uneşte. Drept aceea şi glasul e unul singur.

Osebiţi glasul meu din glasul tăcut, dar totodată ca tunetul de răsunător, prin care ne grăieşte veşnicia! Este oare cu putinţă ca voi, scumpii mei, să nu-mi recunoaşteţi glasul? In glasul cel îndeobşte şi unic al veşniciei, el are un răsunet al său, aparte, care se aseamănă cu glasul unei strune dintr-un acord de obşte cântat la un pian ce are multe coarde.

Glasul veşniciei ne grăia tuturor încă din vremea când abia ne iveam întru această viaţă. El cuvânta, atunci când nu aveam încă putinţa de a-l auzi, dar glăsuieşte şi acum, la vârsta bărbăţiei noastre, când putem şi trebuie să-i dăm ascultare şi să-l înţelegem. Glas al veşniciei! Ce păcat că în casa de oaspeţi cea plină de zarvă a lumii, puţini sunt cei care iau aminte la tine! Uneori nu te auzim din pricina prunciei noastre, alteori ne împiedică să te ascultăm grijile şi împrăştierile vieţii. Insă tu nu taci. Iară şi iară glăsuieşti, până când, într-un sfârşit, prin moarte -groaznica ta solitoare – îi ceri atât celui cu luare-aminte, cât şi celui nepăsător, să dea seama de măsura în care a ascultat şi a luat aminte la marile cuvinte ale veşniciei.
Pentru ca vocea veşniciei să găsească în voi un răsunet minunat, care mai cu seamă ar avea putinţa de a pătrunde în inimile voastre şi de a vă duce mintea spre cuvântul mântuirii, Domnul m-a numărat şi pe mine printre cei ce grăiesc din veşnicie. Vocea mea s-a contopit, într-o armonioasă conglăsuire, cu glasul atotcuprinzător al unei imense lumi nevăzute. Pentru toţi cei ce călătoresc pe pământ, eu sunt mort şi fără de grai, asemenea tuturor celor răposaţi. însă pentru voi sunt viu şi, mort fiind, vă vestesc cuvântul mântuirii mai vădit decât l-aş fi putut spune rămânând printre voi şi alergând dimpreună cu voi după nălucirile bunătăţilor prin care stricăciunea îi înşală şi-i pierde pe cei care au fost izgoniţi din rai şi puşi pentru scurtă vreme în casa de oaspeţi a pământului, spre dobândirea împăcării lor cu Dumnezeu, pe Care L-au mâniat.
Domnul este milostiv şi nemărginită este milostivirea Sa. De ar fi fost de trebuinţă şi spre folos, pe neprins de veste aş fi grăit către voi din negura mormântului, de sub piatra apăsătoare!. Cerul a hotărât că este de prisos să se ivească şi să fie auzită o glăsuire aparte. Şi ce glas venit din veşnicie nu ar fi de prisos, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să ne grăiască nu doar prin oamenii cei deopotrivă cu îngerii, ci însuşi Fiul Său Unul-Născut a vestit lumii întregi voia Sa, sfintele şi dreptele legi ale veşniciei -fericire pentru cei ce le fac ascultare şi pline de grozăvie pentru cei nesupuşi? „Ii au pe Moise şi pe Prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29) – astfel a răspuns Cerul oamenilor care au cerut ca vocea morţilor să propovăduiască pentru aceia care îşi trăiesc doar viaţa trupească pe pământ, fiind înţepeniţi de veşnica moarte a sufletului. „Dacă de Moise şi de Prooroci nu ascultă, nu vor crede nici dacă va învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31).

Prietene al meu! Sunt mort, dar în gură am încă cuvânt viu! Primeşte de la mine această însărcinare şi înfăptuieşte-o.

Iată mama mea! Uite-l pe tatăl meu! Uite-o pe soţia mea! Iată rubedeniile mele! Nu le pot vorbi altfel decât prin glasul cel de obşte al veşniciei. în această voce se aude şi sunetul glasului meu. Da, se aude cu adevărat!. însă nu am un cuvânt doar al meu, osebit de întreg. Prietenul meu, fii tu cuvânt al meu!

Din comoara noastră a tuturor, din sfânta veşnicie, spune-le tu, în locul meu, cel mai folositor cuvânt pentru ei: «Viaţa pământească este o vedenie înşelătoare de o clipă. Veşnicia este cu neputinţă de înlăturat. Este şi o veşnicie pustiitoare! Dobândiţi, dar, fericita veşnicie, prin luare-aminte şi prin supunere faţă de preasfânta lege a Preasfântului Dumnezeu şi veniţi la mine întru adevărata şi nesfârşita desfătare, fiecare la vremea sa, hotărâtă lui de însuşi Unul Dumnezeu!»”

Această cugetare este scrisă la moartea lui K.F.O., care încă din anii tinereţii sale se afla în relaţii apropiate cu Sfântul Ignatie Briancianinov (1848, Pustiul Serghiev).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, Editura Sophia

Totdeauna să fim gata, că nu ştim când ne va veni ceasul!

O, cât de înfricoşat este nouă ceasul morţii şi totuşi trăim ca şi când n-am şti că toate sunt muritoare.
Marele împărat Alexandru auzind de la ucenicii lui Pitagora cum că ar fi mai multe lumi, cu plângere a strigat astfel: O, nevoia mea, că eu nici o lume n-am cuprins cu stăpânirea mea! De la aceasta să trecem către noi, căci cu câtă osteneală şi cu câte chibzuiri ne nevoim a îndestula pofta noastră cea nesăţioasă, iar dimineaţa murim şi nu ştim cum. O, cât de înfricoşat este nouă ceasul morţii şi totuşi trăim ca şi când n-am şti că toate sunt muritoare. Deci, totdeauna să fim gata, că nu ştim când ne va veni ceasul, dimineaţa sau la miezul nopţii sau chiar acum, şi să gătim veşminte trebuincioase căci nu este mincinos Cel Ce a zis: Iată, vin ca furul şi fericit e cel ce va feri veşmintele, să nu umble gol ca să nu se vadă ruşinea lui.
(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 227)

Complexati și în viața de dincolo?

Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
Complexati si in viata de dincolo?
Recrearea noastră
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. În niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim. Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte. Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!

Cel mai important este să distingem între omul care pleacă întru Hristos pocăit, cu credinţă în Dumnezeu, şi cel care pleacă nepocăit.
Stările psihopatologice şi veşnicia
Pot spune cu siguranţă că în aceste stări, cum sunt complexele, au loc negreşit schimbări. Complexele şi în general tulburările de natură psihologică, stările psihopatologice se manifestă în zona specială unde sufletul conlucrează cu trupul. Prin moarte sufletul se desparte de trup, trupul se descompune în părţile din care a fost alcătuit, iar sufletul merge singur în locul care i s-a pregătit. La înviere sufletul şi trupul se vor uni din nou. După ce omul moare este imposibil ca aceste stări să dăinuie. Depinde negreşit de pocăinţă, depinde de puterea credinţei omului. Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
La înviere toate se vor schimba. Nu va exista om care să nu strălucească. Trebuie doar să aşteptăm şi, desigur, să fim printre cei care se vor mântui. Moartea, printre altele, are şi acest aspect bun: aşteptăm atâţia ani, vine moartea şi aflăm ce se întâmplă dincolo. Atunci toate se vor schimba. Este nevoie doar de un lucru simplu: să ne căim aici de păcatele noastre, să ne smerim, să ne încredem în Hristos. Dumnezeu Tatăl, Cel în Treime închinat, dă fiecăruia după atitudinea lui, după pocăinţa lui, după lucrările lui, după truda lui.
Toate acestea sunt o mare taină. Întreaga viaţă a omului este o mare taină, dar şi bolile lui, şi durerile care vin, şi problemele care vin. Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască. Dumnezeu vrea. să ne mântuiască, să ne sfinţească. Cine înţelege sărbătoreşte, prăznuieşte în sinea lui, se uşurează şi se lasă în mâinile lui Dumnezeu.Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Vorbind duhovniceşte, când ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, când Dumnezeu ne preia, un văl se ridică de pe faţa noastră şi vedem lucruri pe care altfel nu le putem vedea. Atunci se deschide în faţa ochilor noştri lume întreagă, o lume duhovnicească, o lumea dumnezeiască. Adevărul lui Dumnezeu se deschide în faţa noastră, se descoperă ochilor noştri, se dezvăluie sufletului nostru, inimii noastre. Omul doar trebuie să înveţe să conlucreze cu Dumnezeu, să se lase în mâinile Lui, să se încreadă în El.
Când omul este iluminat de Dumnezeu înţelege tainele vieţii sale. Atunci înţelege mai bine de ce a fost sărac în viaţă, de ce a trecut prin greutăţi, de ce a fost bolnav, de ce a avut sentimente înăbuşite, de ce a avut complexe de inferioritate, de ce a avut stări bolnăvicioase etc. Mare taină este aceasta! Toate întru Dumnezeu, toate cu Dumnezeu. Întreg parcursul şi întreaga conlucrare cu Dumnezeu dau roade bogate.
Marea întrebare este dacă şi Dumnezeu Se poate încrede în noi. Va avea Dumnezeu încredere în noi să ne dezvăluie lumea duhovnicească, lumea Sa dumnezeiască? Vom corespunde noi exigenţelor Sale?
SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA; EDITURA BIZANTINA

Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI MOARTEA SI FOLOSUL POMENIRII EI


Noi, pacatosii, trebuie sa avem întotdeauna în minte pomenirea mortii, si sa se învete mintea cu ea ca, având frica de ceasul neasteptat al mortii, sa ne înfrânam de la faptele cu care II mâniem pe Dumnezeu si sa fim întotdeauna pregatiti pentru plecarea din aceasta viata. Sfântul Ioan Scararul spune ca pomenirea mortii îi este necesara omului precum îi este necesara pâinea, si asa cum fara pâine nu poate trai, asa nici fara amintirea mortii nu îsi poate îndrepta viata sa. Fara pâine omul slabeste trupeste, iar fara pomenirea mortii slabeste duhovniceste. Pâinea întareste inima omului, iar amintirea mortii întareste virtutea omului. Cine are pâine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea mortii, acela nu îsi va omorî sufletul cu moartea pacatului, nu va face pacate de moarte. […]

            Astfel, pe unii moartea îi loveste pe neasteptate înainte de batrânete si îi rapeste nepregatiti, iar pe altii, chiar si ajunsi la batrânete, îi gaseste tot nepregatiti si îi ia si îi arunca în focul gheenei! O, daca fiecare crestin ar tine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu stiu ziua mortii mele!” Daca fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neasteptata si s-ar pregati prin pocainta adevarata pentru plecarea din aceasta viata, atunci moartea pacatosilor nu ar mai fi atât de crunta si sufletele crestinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepasarea noastra!

            Noi traim ca si cum nu ne este dat sa murim niciodata, ca si cum vom vietui aici si ne vom desfata în aceasta lume vesnic; nici nu ne gândim ca sfârsitul ne bate la usa, ca securea este la radacina, coasa mortii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu staruie, moartea nu doarme si dintr-odata cadem în plasa mortii si în chinurile iadului, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Ca omul nu stie nici macar vremea lui: întocmai ca si pestii care sunt prinsi în vicleanul navod, întocmai ca si pasarile în lat, asa sunt prinsi fara de veste oamenii în vremea de restriste, când vine dintr-odata peste ei” (Ecl. 9, 12).

            O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scapa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al mortii, când nimeni dintre oameni nu va mai putea sa ne ajute? De ce nu ne pregatim pentru moarte, caci nu stim unde ne asteapta si în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni sa ne ia de aici? Ca o trâmbita glasuieste vestea cea buna a lui Hristos care ne previne, zicând: „Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosului, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind” (Marcu 13, 35- 36). însa noi nu acordam atentie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca sa nu îl auzim, ca si cum acest lucru nu ne este spus noua! Evanghelia spune ca pe sluga cea rea, care manânca si bea cu betivii si îi bate pe cei ce slujesc împreuna cu el, stapânul ei, venind în ziua în care nu se asteapta si în ceasul pe care nu îl cunoaste „o va taia din dregatorie si partea ei o va pune cu fatarnicii. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Mt. 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca si cum suntem robii cei buni si alesi ai Domnului nostru, desi, în realitate, suntem plini de pacate si faradelegi!

            Si daca oamenii cei sfinti si drepti s-au temut de moarte si s-au pregatit timp îndelungat pentru ceasul mortii prin mari nevointe (ca, de exemplu, dreptul Isaac), fara sa stie ziua sfârsitului lor, cu atât mai mult noi, pacatosii, trebuie sa ne temem de ceasul acesta si sa ne pregatim, curatind pacatele noastre ticaloase cu lacrimile fierbinti ale pocaintei, ca sa nu ne gaseasca sfârsitul vietii noastre scaldându-ne în tina pacatului si sa ne arunce în chinul vesnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsa clipa mortii noastre, ziua sau noaptea sfârsitului nostru, ca noi, fara sa stim când vine ceasul acesta cumplit, sa îl asteptam mereu, sa ne temem de el si sa ne pregatim pentru plecarea din aceasta viata. […]

            Si într-adevar: daca noi, nestiind nici ziua, nici ceasul mortii noastre, fara sa ne fie frica de el, savârsim pacate nenumarate si grele, atunci ce nu am savârsi noi daca am sti ca mai avem multi ani de trait pe pamânt si ca nu vom muri curând? Intrucât nu stim clipa, ziua si ceasul în care vom muri, trebuie sa traim ca si cum am astepta în fiecare zi moartea si la începutul fiecarei zile sa ne gândim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viata mea?” Si la începutul fiecarei nopti sa spunem în sinea noastra: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a sederii mele printre cei vii?” Plecând la culcare, sa spui în sinea ta: „Ma voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapa?” Trezindu-te devreme din somn si vazând primele raze din lumina zilei, sa te gândesti: „Voi trai pâna deseara, pâna la caderea noptii sau îmi va veni ceasul mortii în cursul acestei zile?” Gândind astfel, sa-ti petreci toata ziua, ca si cum te-ai pregati sa mori, si seara, îndreptându-te spre somn, sa-ti cercetezi si sa-ti îndrepti constiinta ca si cum ai sti ca în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tau.

            Pierzator este somnul aceluia care a adormit în pacate de moarte, si primejdios este somnul aceluia al carui pat este înconjurat de diavolii, care asteapta momentul sa traga sufletul pacatosului în focul gheenei. Rau este pentru acela care a plecat la culcare fara sa se împace cu Dumnezeu, caci, daca, atunci când l-am suparat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: „soarele sa nu apuna peste mânia voastra” (Efes. 4, 26), cu atât mai mult cel ce L-a mâniat pe Dumnezeu trebuie sa se îngrijeasca sa nu îl gaseasca soarele în mânia lui Dumnezeu, sa nu adoarma fara sa se împace cu Dumnezeu, caci ceasul mortii noastre este nestiut: sa nu ne rapeasca moartea neasteptata nepregatiti. Nu spune, omule: mâine ma voi împaca cu Dumnezeu, mâine ma voi pocai, mâine ma voi îndrepta. Nu lasa de pe o zi pe alta pocainta si întoarcerea ta la Dumnezeu, caci nimeni nu ti-a spus ca vei trai pâna dimineata sau pâna seara. […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa :http://mantuire.50webs.com/

Despre moarte

Sa cercetam cimitirele

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre.
Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face.
Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare; iar cine a luat la sine aceasta încredintare, nu se va lasa prins lesne în mrejele pacatului.

Pentru aceasta, un întelept dadea sfatul urmator: „în tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma, si niciodata nu veti pacatui”.

Alaturi de acesta, altul zicea: „Asezati-va treburile pentru plecare – si pregatiti-va de drum!…” Si aici nu-i vorba de un drum din cele vazute, ci-i vorba de plecarea noastra de pe pamânt.
Daca mereu, în fiecare zi, avem constiinta ca moartea oricând poate veni, nu vom mai fi grabnici la pacat; nici stralucirile vietii nu vor putea sa ne trufeasca, nici tristetile sa ne doboare sau sa ne tulbure – si unele si altele având a se ispravi acum sau mai târziu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

De ce mor copiii?

Când moare un copil la putin timp dupa nasterea sa, nu poti sa nu te intrebi de ce s-a intamplat acest lucru. De ce Dumnezeu ingaduie ca unii sa ajunga la o varsta inaintata in timp, iar pentru altii viata sa se termine chiar de la intrarea in ea.
Nu de putine ori ne este dat sa auzim in predicile de la inmormantarea copiilor ca „Dumnezeu l-a luat”. Daca acceptam acest raspuns inseamna ca Dumnezeu este cauza mortii. Ori noi stim ca moartea nu a fost cuprinsa in planul initial al lui Dumnezeu, ca ea a fost o urmare a neascultarii lui Adam si a Evei. Parintii Adam si Eva, despartindu-Se de Dumnezeu ca Viata au primit moartea, care nu e nimic altceva decat lipsa vietii. Iar in cazul mortii unor copii nevinovati, ramane intrebarea: Ce pacate au acesti copii nou nascuti incat sa aduca despartirea de Dumnezeu si implicit moartea?

Exista un tratat al Sfantului Grigorie de Nyssa intitulat „Despre copii care mor de timpuriu”, adresat guvernatorului Hierios al Capadociei. La intrebarea „De ce Dumnezeu permite o parasire asa prematura a acestei vieti?”, Sfantul Grigorie de Nyssa raspunde ca Dumnezeu nu permite ca viata pruncului sa continue pentru ca El vede un viitor rau copilului. Aceste cazuri, spune Sfantul Grigorie de Nyssa, trebuie sa le privim prin perspectiva Proniei Divine. Pentru ca purtarea de grija desavarsita este aceea care nu doar vindeca suferintele ce au avut loc, ci apara persoana chiar si de la a gusta din greutatile ce se vor afla in viitor.Daca acceptam acest raspuns, atunci apar alte intrebari: De ce Dumnezeu unora nu le da posibilitatea sa devina rai, iar pe altii ii lasa sa devina atat de rai, incat ne-am dori sa nu se fi nascut? S-a raspuns ca Dumnezeu ingaduie trecerea celor rai la cele vesnice in momentul in care in acestia nu mai sunt prezente resturi de bine, puteri de intoarcere spre bine, rezistente impotriva raului, puteri de franare a raului si de cainta pentru el.

Sunt persoane care au afirmat si afirma ca moartea acestor copii este data de pacatele parintilor. Acesti copii, nascandu-se din parinti cu pacate mari si grave, mor mai devreme sau prea devreme, pentru ca moartea lor este instrumentul restaurarii parintilor, ridicarii lor din pacate, calea scurta spre mantuire.
Fara nicio retinere afirm ca ceea ce Dumnezeu implineste si ingaduie nu este intamplator si nici irational. Modul in care Dumnezeu conduce lumea spre vesnicie, nu coincide de cele mai multe ori cu modul in care crede omul ca trebuie sa se petreaca lucrurile. Important este sa nu ne revoltam impotriva lui Dumnezeu in fata acestor suferinte. Daca El le-a ingaduit, inseamna ca au un rost.

Din cauza putinei mele credinte, nu doresc sa fac speculatii pe tema mortii copiilor. Daca as fi intrebat despre aceasta moarte, as raspunde: „O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat sunt de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 34-35).

Adrian Cocosila

Sursa

Prin pomeniri si binefaceri cei vii pot sa ajute celor raposati

Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume? Prin Liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi.

Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: „Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă…” Cât despre prorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi – în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13,8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie! „Pentru că – după cuvintele Fericitului Teofilact -, dacă prorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vie.”

Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei – Dumnezeu! Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut! Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei – spune Hristos -, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.

Adevărata, neinteresata dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, Care este dragoste (I In 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.

Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.

Unii vor spune că aceste cuvinte, pe cât de mângâietoare se arată, sunt totuşi omeneşti şi că în Sfânta Scriptură nu există temei pentru nădejdea celor vii de a cere iertare pentru cei adormiţi. Aşa ceva nu este însă adevărat. Există atât de multe temeiuri. Incă din Vechiul Testament s-au făcut pomeniri pentru cei adormiţi (vezi Ier. 16, 7; Tob. 4, 10, 17; Sir. 7, 36). Despre acest lucru vom vorbi însă mai departe. Iar în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor […]. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie (Mt. 12, 31-32). Cum sunt iertate păcatele în această lume e limpede – prin cererea personală de iertare, prin pocăinţa personală şi prin mărturisire.

Insă cum sunt iertate păcatele pe lumea cealaltă nu este limpede, ci doar se poate intui. Iar prin intuiţie rezultă limpede că sunt păcate care pot fi iertate şi după moartea omului. Şi, pentru că după această viaţă pocăinţa personală nu mai este lucrătoare, rămâne să credem că ier tarea se dă celor răposaţi la rugăciunile celor vii pentru ei făcute către Maica Domnului şi către ceilalţi sfinţi, ca mijlocitori înaintea Unicului Mijlocitor la Tatăl – Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), despre care Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre… (I In 2,1-2).

Ce înseamnă, oare, faptul că Iisus Hristos mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 34)? După Fericitul Teofilact, din aceasta rezultă că şi după ce a săvârşit răscumpărarea prin jertfa Sa, vărsându-şi sângele Său pentru noi, Mântuitorul continuă să-Şi manifeste dragostea Sa către noi. „Deşi a împlinit mântuirea Lui după trup, El nu a întrerupt iubirea Sa faţă de noi.” Prin mijlocirea pentru noi, Mântuitorul îşi arată nespusa dragoste pe care ne-o poartă -dragoste care începe în această lume şi care continuă în veşnicie.

Dumnezeu-Tatăl a dat întreaga Sa judecată Fiului (In 5, 22). Oare Fiul va osândi, dintr-odată, la veşnicele chinuri pe aceia pentru care a răbdat de bunăvoie chinuri pe Golgota? Oare nu-i va izbăvi El de veşnica moarte prin mijlocirea Sa înaintea Tatălui pe aceia pentru care a răbdat moartea pe Cruce, văzând întru ei măcar germenii pocăinţei? Oare îi va pierde pe aceia pentru care a venit să le dea mântuire?! Nu, nu-i va pierde, numai să nu fi ajuns ei la atâta nepocăinţă şi cruzime. Pe lumea cealaltă vor fi iertate toate păcatele, numai hula împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată. Iar hula împotriva Sfântului Duh constă în îndrăzneala, în demonica împotrivire faţă de Dumnezeu, în respingerea adevărurilor dumnezeieşti revelate, în vrăjmăşia plină de cruzime împotriva a tot ceea ce este sfânt, cât şi în deplina deznădejde.

Pentru demoni nu există iertare întru nepocăinţă lor. Tot astfel şi pentru cei care hulesc Duhul harului (Evr. 10, 29) nu există iertare în această lume; de vreme ce nu s-au pocăit aici, dincolo ei nu vor mai putea să se căiască (In 9, 4). Insă pentru toţi păcătoşii care au pus început al adevăratei pocăinţe până ce s-au mutat de aici există nădejde de mântuire prin rugăciunile Sfintei Biserici şi prin milosteniile săvârşite pentru cei răposaţi.

Biserica lui Hristos s-a rugat încă din timpurile apostolice pentru ierta rea păcatelor credincioşilor adormiţi. Ea a săvârşit şi săvârşeşte aceasta, deoarece este încredinţată de folosul rugăciunilor şi milosteniilor pentru cei plecaţi din această lume.

In Sinaxarul sâmbetei Lăsatului sec de carne, când se săvârşeşte, de pildă, pomenirea morţilor, citim că un mare folos se aduce celor adormiţi prin săvârşirea pentru ei de rugăciuni, Liturghii şi milostenii. Acestea le avem păstrate din tradiţia Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul. Pentru întărirea folosu-lui rugăciunilor pentru cei adormiţi, în Sinaxar sunt aduse câteva întâmplări trăite. Sfântul Macarie cel Mare (+ 390) a aflat pe cale o tigvă a unui închinător la idoli din eresurile de demult. El a întrebat atunci dacă în locaşurile iadului există vreo oarecare mângâiere şi a auzit răspunsul: „Da, cei de acolo simt o mare mângâiere când tu, părinte, te rogi pentru ei.” In secolul al IX-lea, evlavioasa împărăteasă Teodora l-a izbăvit din locul veşnicelor chinuri pe răposatul ei soţ, Teofil, cunoscut ca luptător împotriva icoanelor, prin rugăciunile unei mulţimi de sfinţi bărbaţi şi mărturisitori. Cu atât mai mult pentru creştinii dreptcredincioşi care până la sfârşitul vieţii lor nu s-au lepădat de credinţă, dar au murit în păcate pentru care nu s-au pocăit, este cu putinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru uşurarea stării lor de dincolo şi pentru veşnica mântuire!

De ce să socotim greu şi cu neputinţă să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, dacă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea Sa a deschis calea către slobozirea din iad a acelor păcătoşi care au crezut în El şi L-au mărturisit acolo ca Mântuitor? Cum şi când s-a petrecut aceasta ne lămureşte Sfântul Apostol Petru, care scrie: Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (I Ptr. 3,18-19), adică în iad. Din aceste cuvinte se vede limpede că dumnezeiasca purtare de grijă îi cuprinde pe toţi – şi pe evrei, şi pe păgâni, după cum minunat tâlcuieşte episcopul Mihail.1 Din iad au fost scoşi de Hristos drepţii Vechiului Testament, care aveau în inima lor o credinţă de mai dinainte în El, o îndelungă aşteptare a lui Mesia, cât şi toţi aceia care au primit adevărul lui Hristos vestit lor în iad despre Răscumpărare, fie ei păgâni ori evrei.
Aceasta a subliniat-o în chip minunat monahul Mitrofan prin cuvintele: „Hristos a biruit iadul şi a scos de acolo pe toţi cei care aşteptau venirea Lui. Şi, precum a făcut atunci, tot astfel şi acum El poate să scoată pe cei păcătoşi din iad, dacă ei sunt, desigur, vrednici de aceasta. E de ajuns să existe un oarecare temei, căci Dumnezeu doreşte pururea să mântuiască pe cel păcătos, după cum El însuşi mărturiseşte: Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iez. 33, II).”2

Prilej de mântuire a adormiţilor noştri, care se află în întunericul de dincolo, pot să fie rugăciunile noastre pentru ei, cât şi Liturghiile pentru cei adormiţi şi milosteniile săvârşite pentru pomenirea lor. O astfel de dragoste curată şi bineplăcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să le ajute.

In Sfânta Scriptură există multe pilde privitoare la această rugăciune de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului pentru credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi ai săi: Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Mc. 2,5). Pentru rugăciunea dregătorului din Capemaum, Mântuitorul a vindecat pe fiul său (In 4,46-53). La rugăciunea femeii canaanence, Domnul a izgonit demonii din fiica ei (Mt. 15, 22-28). Iar pilda smochinului neroditor a dezlegat în chip minunat chestiunea atât de importantă asupra rugăciunii mijlocitoare: acolo se arată limpede că, prin mijlocirea cuiva, Dumnezeu îi rabdă pe alţii. Deşi ani la rând smochinul nu şi-a dat rodul său şi trebuia tăiat, Stăpânul l-a mai îngăduit pentru încă o vreme la mijlocirea slugii sale credincioase (Lc. 13, 8-9).

Rugaţi-vă unul pentru altul – ne sfătuieşte Sfântul Apostol Iacov (5, 16). Cât de importante sunt legăturile de rugăciune între cei vii, tot pe atât de importante sunt ele şi în privinţa rugăciunii între cei vii şi cei morţi, căci pentru Dumnezeu toţi trăiesc în El (Lc. 20, 38).

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea „Viata de dupa moarte”

 Sursa