Complexati și în viața de dincolo?

Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
Complexati si in viata de dincolo?
Recrearea noastră
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. În niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim. Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte. Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!

Cel mai important este să distingem între omul care pleacă întru Hristos pocăit, cu credinţă în Dumnezeu, şi cel care pleacă nepocăit.
Stările psihopatologice şi veşnicia
Pot spune cu siguranţă că în aceste stări, cum sunt complexele, au loc negreşit schimbări. Complexele şi în general tulburările de natură psihologică, stările psihopatologice se manifestă în zona specială unde sufletul conlucrează cu trupul. Prin moarte sufletul se desparte de trup, trupul se descompune în părţile din care a fost alcătuit, iar sufletul merge singur în locul care i s-a pregătit. La înviere sufletul şi trupul se vor uni din nou. După ce omul moare este imposibil ca aceste stări să dăinuie. Depinde negreşit de pocăinţă, depinde de puterea credinţei omului. Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
La înviere toate se vor schimba. Nu va exista om care să nu strălucească. Trebuie doar să aşteptăm şi, desigur, să fim printre cei care se vor mântui. Moartea, printre altele, are şi acest aspect bun: aşteptăm atâţia ani, vine moartea şi aflăm ce se întâmplă dincolo. Atunci toate se vor schimba. Este nevoie doar de un lucru simplu: să ne căim aici de păcatele noastre, să ne smerim, să ne încredem în Hristos. Dumnezeu Tatăl, Cel în Treime închinat, dă fiecăruia după atitudinea lui, după pocăinţa lui, după lucrările lui, după truda lui.
Toate acestea sunt o mare taină. Întreaga viaţă a omului este o mare taină, dar şi bolile lui, şi durerile care vin, şi problemele care vin. Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască. Dumnezeu vrea. să ne mântuiască, să ne sfinţească. Cine înţelege sărbătoreşte, prăznuieşte în sinea lui, se uşurează şi se lasă în mâinile lui Dumnezeu.Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Vorbind duhovniceşte, când ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, când Dumnezeu ne preia, un văl se ridică de pe faţa noastră şi vedem lucruri pe care altfel nu le putem vedea. Atunci se deschide în faţa ochilor noştri lume întreagă, o lume duhovnicească, o lumea dumnezeiască. Adevărul lui Dumnezeu se deschide în faţa noastră, se descoperă ochilor noştri, se dezvăluie sufletului nostru, inimii noastre. Omul doar trebuie să înveţe să conlucreze cu Dumnezeu, să se lase în mâinile Lui, să se încreadă în El.
Când omul este iluminat de Dumnezeu înţelege tainele vieţii sale. Atunci înţelege mai bine de ce a fost sărac în viaţă, de ce a trecut prin greutăţi, de ce a fost bolnav, de ce a avut sentimente înăbuşite, de ce a avut complexe de inferioritate, de ce a avut stări bolnăvicioase etc. Mare taină este aceasta! Toate întru Dumnezeu, toate cu Dumnezeu. Întreg parcursul şi întreaga conlucrare cu Dumnezeu dau roade bogate.
Marea întrebare este dacă şi Dumnezeu Se poate încrede în noi. Va avea Dumnezeu încredere în noi să ne dezvăluie lumea duhovnicească, lumea Sa dumnezeiască? Vom corespunde noi exigenţelor Sale?
SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA; EDITURA BIZANTINA

Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS

Reclame

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI MOARTEA SI FOLOSUL POMENIRII EI


Noi, pacatosii, trebuie sa avem întotdeauna în minte pomenirea mortii, si sa se învete mintea cu ea ca, având frica de ceasul neasteptat al mortii, sa ne înfrânam de la faptele cu care II mâniem pe Dumnezeu si sa fim întotdeauna pregatiti pentru plecarea din aceasta viata. Sfântul Ioan Scararul spune ca pomenirea mortii îi este necesara omului precum îi este necesara pâinea, si asa cum fara pâine nu poate trai, asa nici fara amintirea mortii nu îsi poate îndrepta viata sa. Fara pâine omul slabeste trupeste, iar fara pomenirea mortii slabeste duhovniceste. Pâinea întareste inima omului, iar amintirea mortii întareste virtutea omului. Cine are pâine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea mortii, acela nu îsi va omorî sufletul cu moartea pacatului, nu va face pacate de moarte. […]

            Astfel, pe unii moartea îi loveste pe neasteptate înainte de batrânete si îi rapeste nepregatiti, iar pe altii, chiar si ajunsi la batrânete, îi gaseste tot nepregatiti si îi ia si îi arunca în focul gheenei! O, daca fiecare crestin ar tine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu stiu ziua mortii mele!” Daca fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neasteptata si s-ar pregati prin pocainta adevarata pentru plecarea din aceasta viata, atunci moartea pacatosilor nu ar mai fi atât de crunta si sufletele crestinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepasarea noastra!

            Noi traim ca si cum nu ne este dat sa murim niciodata, ca si cum vom vietui aici si ne vom desfata în aceasta lume vesnic; nici nu ne gândim ca sfârsitul ne bate la usa, ca securea este la radacina, coasa mortii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu staruie, moartea nu doarme si dintr-odata cadem în plasa mortii si în chinurile iadului, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Ca omul nu stie nici macar vremea lui: întocmai ca si pestii care sunt prinsi în vicleanul navod, întocmai ca si pasarile în lat, asa sunt prinsi fara de veste oamenii în vremea de restriste, când vine dintr-odata peste ei” (Ecl. 9, 12).

            O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scapa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al mortii, când nimeni dintre oameni nu va mai putea sa ne ajute? De ce nu ne pregatim pentru moarte, caci nu stim unde ne asteapta si în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni sa ne ia de aici? Ca o trâmbita glasuieste vestea cea buna a lui Hristos care ne previne, zicând: „Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosului, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind” (Marcu 13, 35- 36). însa noi nu acordam atentie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca sa nu îl auzim, ca si cum acest lucru nu ne este spus noua! Evanghelia spune ca pe sluga cea rea, care manânca si bea cu betivii si îi bate pe cei ce slujesc împreuna cu el, stapânul ei, venind în ziua în care nu se asteapta si în ceasul pe care nu îl cunoaste „o va taia din dregatorie si partea ei o va pune cu fatarnicii. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Mt. 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca si cum suntem robii cei buni si alesi ai Domnului nostru, desi, în realitate, suntem plini de pacate si faradelegi!

            Si daca oamenii cei sfinti si drepti s-au temut de moarte si s-au pregatit timp îndelungat pentru ceasul mortii prin mari nevointe (ca, de exemplu, dreptul Isaac), fara sa stie ziua sfârsitului lor, cu atât mai mult noi, pacatosii, trebuie sa ne temem de ceasul acesta si sa ne pregatim, curatind pacatele noastre ticaloase cu lacrimile fierbinti ale pocaintei, ca sa nu ne gaseasca sfârsitul vietii noastre scaldându-ne în tina pacatului si sa ne arunce în chinul vesnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsa clipa mortii noastre, ziua sau noaptea sfârsitului nostru, ca noi, fara sa stim când vine ceasul acesta cumplit, sa îl asteptam mereu, sa ne temem de el si sa ne pregatim pentru plecarea din aceasta viata. […]

            Si într-adevar: daca noi, nestiind nici ziua, nici ceasul mortii noastre, fara sa ne fie frica de el, savârsim pacate nenumarate si grele, atunci ce nu am savârsi noi daca am sti ca mai avem multi ani de trait pe pamânt si ca nu vom muri curând? Intrucât nu stim clipa, ziua si ceasul în care vom muri, trebuie sa traim ca si cum am astepta în fiecare zi moartea si la începutul fiecarei zile sa ne gândim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viata mea?” Si la începutul fiecarei nopti sa spunem în sinea noastra: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a sederii mele printre cei vii?” Plecând la culcare, sa spui în sinea ta: „Ma voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapa?” Trezindu-te devreme din somn si vazând primele raze din lumina zilei, sa te gândesti: „Voi trai pâna deseara, pâna la caderea noptii sau îmi va veni ceasul mortii în cursul acestei zile?” Gândind astfel, sa-ti petreci toata ziua, ca si cum te-ai pregati sa mori, si seara, îndreptându-te spre somn, sa-ti cercetezi si sa-ti îndrepti constiinta ca si cum ai sti ca în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tau.

            Pierzator este somnul aceluia care a adormit în pacate de moarte, si primejdios este somnul aceluia al carui pat este înconjurat de diavolii, care asteapta momentul sa traga sufletul pacatosului în focul gheenei. Rau este pentru acela care a plecat la culcare fara sa se împace cu Dumnezeu, caci, daca, atunci când l-am suparat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: „soarele sa nu apuna peste mânia voastra” (Efes. 4, 26), cu atât mai mult cel ce L-a mâniat pe Dumnezeu trebuie sa se îngrijeasca sa nu îl gaseasca soarele în mânia lui Dumnezeu, sa nu adoarma fara sa se împace cu Dumnezeu, caci ceasul mortii noastre este nestiut: sa nu ne rapeasca moartea neasteptata nepregatiti. Nu spune, omule: mâine ma voi împaca cu Dumnezeu, mâine ma voi pocai, mâine ma voi îndrepta. Nu lasa de pe o zi pe alta pocainta si întoarcerea ta la Dumnezeu, caci nimeni nu ti-a spus ca vei trai pâna dimineata sau pâna seara. […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa :http://mantuire.50webs.com/

Despre moarte

Sa cercetam cimitirele

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre.
Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face.
Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare; iar cine a luat la sine aceasta încredintare, nu se va lasa prins lesne în mrejele pacatului.

Pentru aceasta, un întelept dadea sfatul urmator: „în tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma, si niciodata nu veti pacatui”.

Alaturi de acesta, altul zicea: „Asezati-va treburile pentru plecare – si pregatiti-va de drum!…” Si aici nu-i vorba de un drum din cele vazute, ci-i vorba de plecarea noastra de pe pamânt.
Daca mereu, în fiecare zi, avem constiinta ca moartea oricând poate veni, nu vom mai fi grabnici la pacat; nici stralucirile vietii nu vor putea sa ne trufeasca, nici tristetile sa ne doboare sau sa ne tulbure – si unele si altele având a se ispravi acum sau mai târziu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

De ce mor copiii?

Când moare un copil la putin timp dupa nasterea sa, nu poti sa nu te intrebi de ce s-a intamplat acest lucru. De ce Dumnezeu ingaduie ca unii sa ajunga la o varsta inaintata in timp, iar pentru altii viata sa se termine chiar de la intrarea in ea.
Nu de putine ori ne este dat sa auzim in predicile de la inmormantarea copiilor ca „Dumnezeu l-a luat”. Daca acceptam acest raspuns inseamna ca Dumnezeu este cauza mortii. Ori noi stim ca moartea nu a fost cuprinsa in planul initial al lui Dumnezeu, ca ea a fost o urmare a neascultarii lui Adam si a Evei. Parintii Adam si Eva, despartindu-Se de Dumnezeu ca Viata au primit moartea, care nu e nimic altceva decat lipsa vietii. Iar in cazul mortii unor copii nevinovati, ramane intrebarea: Ce pacate au acesti copii nou nascuti incat sa aduca despartirea de Dumnezeu si implicit moartea?

Exista un tratat al Sfantului Grigorie de Nyssa intitulat „Despre copii care mor de timpuriu”, adresat guvernatorului Hierios al Capadociei. La intrebarea „De ce Dumnezeu permite o parasire asa prematura a acestei vieti?”, Sfantul Grigorie de Nyssa raspunde ca Dumnezeu nu permite ca viata pruncului sa continue pentru ca El vede un viitor rau copilului. Aceste cazuri, spune Sfantul Grigorie de Nyssa, trebuie sa le privim prin perspectiva Proniei Divine. Pentru ca purtarea de grija desavarsita este aceea care nu doar vindeca suferintele ce au avut loc, ci apara persoana chiar si de la a gusta din greutatile ce se vor afla in viitor.Daca acceptam acest raspuns, atunci apar alte intrebari: De ce Dumnezeu unora nu le da posibilitatea sa devina rai, iar pe altii ii lasa sa devina atat de rai, incat ne-am dori sa nu se fi nascut? S-a raspuns ca Dumnezeu ingaduie trecerea celor rai la cele vesnice in momentul in care in acestia nu mai sunt prezente resturi de bine, puteri de intoarcere spre bine, rezistente impotriva raului, puteri de franare a raului si de cainta pentru el.

Sunt persoane care au afirmat si afirma ca moartea acestor copii este data de pacatele parintilor. Acesti copii, nascandu-se din parinti cu pacate mari si grave, mor mai devreme sau prea devreme, pentru ca moartea lor este instrumentul restaurarii parintilor, ridicarii lor din pacate, calea scurta spre mantuire.
Fara nicio retinere afirm ca ceea ce Dumnezeu implineste si ingaduie nu este intamplator si nici irational. Modul in care Dumnezeu conduce lumea spre vesnicie, nu coincide de cele mai multe ori cu modul in care crede omul ca trebuie sa se petreaca lucrurile. Important este sa nu ne revoltam impotriva lui Dumnezeu in fata acestor suferinte. Daca El le-a ingaduit, inseamna ca au un rost.

Din cauza putinei mele credinte, nu doresc sa fac speculatii pe tema mortii copiilor. Daca as fi intrebat despre aceasta moarte, as raspunde: „O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat sunt de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 34-35).

Adrian Cocosila

Sursa

Prin pomeniri si binefaceri cei vii pot sa ajute celor raposati

Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume? Prin Liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi.

Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: „Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă…” Cât despre prorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi – în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13,8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie! „Pentru că – după cuvintele Fericitului Teofilact -, dacă prorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vie.”

Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei – Dumnezeu! Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut! Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei – spune Hristos -, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.

Adevărata, neinteresata dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, Care este dragoste (I In 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.

Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.

Unii vor spune că aceste cuvinte, pe cât de mângâietoare se arată, sunt totuşi omeneşti şi că în Sfânta Scriptură nu există temei pentru nădejdea celor vii de a cere iertare pentru cei adormiţi. Aşa ceva nu este însă adevărat. Există atât de multe temeiuri. Incă din Vechiul Testament s-au făcut pomeniri pentru cei adormiţi (vezi Ier. 16, 7; Tob. 4, 10, 17; Sir. 7, 36). Despre acest lucru vom vorbi însă mai departe. Iar în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor […]. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie (Mt. 12, 31-32). Cum sunt iertate păcatele în această lume e limpede – prin cererea personală de iertare, prin pocăinţa personală şi prin mărturisire.

Insă cum sunt iertate păcatele pe lumea cealaltă nu este limpede, ci doar se poate intui. Iar prin intuiţie rezultă limpede că sunt păcate care pot fi iertate şi după moartea omului. Şi, pentru că după această viaţă pocăinţa personală nu mai este lucrătoare, rămâne să credem că ier tarea se dă celor răposaţi la rugăciunile celor vii pentru ei făcute către Maica Domnului şi către ceilalţi sfinţi, ca mijlocitori înaintea Unicului Mijlocitor la Tatăl – Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), despre care Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre… (I In 2,1-2).

Ce înseamnă, oare, faptul că Iisus Hristos mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 34)? După Fericitul Teofilact, din aceasta rezultă că şi după ce a săvârşit răscumpărarea prin jertfa Sa, vărsându-şi sângele Său pentru noi, Mântuitorul continuă să-Şi manifeste dragostea Sa către noi. „Deşi a împlinit mântuirea Lui după trup, El nu a întrerupt iubirea Sa faţă de noi.” Prin mijlocirea pentru noi, Mântuitorul îşi arată nespusa dragoste pe care ne-o poartă -dragoste care începe în această lume şi care continuă în veşnicie.

Dumnezeu-Tatăl a dat întreaga Sa judecată Fiului (In 5, 22). Oare Fiul va osândi, dintr-odată, la veşnicele chinuri pe aceia pentru care a răbdat de bunăvoie chinuri pe Golgota? Oare nu-i va izbăvi El de veşnica moarte prin mijlocirea Sa înaintea Tatălui pe aceia pentru care a răbdat moartea pe Cruce, văzând întru ei măcar germenii pocăinţei? Oare îi va pierde pe aceia pentru care a venit să le dea mântuire?! Nu, nu-i va pierde, numai să nu fi ajuns ei la atâta nepocăinţă şi cruzime. Pe lumea cealaltă vor fi iertate toate păcatele, numai hula împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată. Iar hula împotriva Sfântului Duh constă în îndrăzneala, în demonica împotrivire faţă de Dumnezeu, în respingerea adevărurilor dumnezeieşti revelate, în vrăjmăşia plină de cruzime împotriva a tot ceea ce este sfânt, cât şi în deplina deznădejde.

Pentru demoni nu există iertare întru nepocăinţă lor. Tot astfel şi pentru cei care hulesc Duhul harului (Evr. 10, 29) nu există iertare în această lume; de vreme ce nu s-au pocăit aici, dincolo ei nu vor mai putea să se căiască (In 9, 4). Insă pentru toţi păcătoşii care au pus început al adevăratei pocăinţe până ce s-au mutat de aici există nădejde de mântuire prin rugăciunile Sfintei Biserici şi prin milosteniile săvârşite pentru cei răposaţi.

Biserica lui Hristos s-a rugat încă din timpurile apostolice pentru ierta rea păcatelor credincioşilor adormiţi. Ea a săvârşit şi săvârşeşte aceasta, deoarece este încredinţată de folosul rugăciunilor şi milosteniilor pentru cei plecaţi din această lume.

In Sinaxarul sâmbetei Lăsatului sec de carne, când se săvârşeşte, de pildă, pomenirea morţilor, citim că un mare folos se aduce celor adormiţi prin săvârşirea pentru ei de rugăciuni, Liturghii şi milostenii. Acestea le avem păstrate din tradiţia Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul. Pentru întărirea folosu-lui rugăciunilor pentru cei adormiţi, în Sinaxar sunt aduse câteva întâmplări trăite. Sfântul Macarie cel Mare (+ 390) a aflat pe cale o tigvă a unui închinător la idoli din eresurile de demult. El a întrebat atunci dacă în locaşurile iadului există vreo oarecare mângâiere şi a auzit răspunsul: „Da, cei de acolo simt o mare mângâiere când tu, părinte, te rogi pentru ei.” In secolul al IX-lea, evlavioasa împărăteasă Teodora l-a izbăvit din locul veşnicelor chinuri pe răposatul ei soţ, Teofil, cunoscut ca luptător împotriva icoanelor, prin rugăciunile unei mulţimi de sfinţi bărbaţi şi mărturisitori. Cu atât mai mult pentru creştinii dreptcredincioşi care până la sfârşitul vieţii lor nu s-au lepădat de credinţă, dar au murit în păcate pentru care nu s-au pocăit, este cu putinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru uşurarea stării lor de dincolo şi pentru veşnica mântuire!

De ce să socotim greu şi cu neputinţă să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, dacă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea Sa a deschis calea către slobozirea din iad a acelor păcătoşi care au crezut în El şi L-au mărturisit acolo ca Mântuitor? Cum şi când s-a petrecut aceasta ne lămureşte Sfântul Apostol Petru, care scrie: Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (I Ptr. 3,18-19), adică în iad. Din aceste cuvinte se vede limpede că dumnezeiasca purtare de grijă îi cuprinde pe toţi – şi pe evrei, şi pe păgâni, după cum minunat tâlcuieşte episcopul Mihail.1 Din iad au fost scoşi de Hristos drepţii Vechiului Testament, care aveau în inima lor o credinţă de mai dinainte în El, o îndelungă aşteptare a lui Mesia, cât şi toţi aceia care au primit adevărul lui Hristos vestit lor în iad despre Răscumpărare, fie ei păgâni ori evrei.
Aceasta a subliniat-o în chip minunat monahul Mitrofan prin cuvintele: „Hristos a biruit iadul şi a scos de acolo pe toţi cei care aşteptau venirea Lui. Şi, precum a făcut atunci, tot astfel şi acum El poate să scoată pe cei păcătoşi din iad, dacă ei sunt, desigur, vrednici de aceasta. E de ajuns să existe un oarecare temei, căci Dumnezeu doreşte pururea să mântuiască pe cel păcătos, după cum El însuşi mărturiseşte: Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iez. 33, II).”2

Prilej de mântuire a adormiţilor noştri, care se află în întunericul de dincolo, pot să fie rugăciunile noastre pentru ei, cât şi Liturghiile pentru cei adormiţi şi milosteniile săvârşite pentru pomenirea lor. O astfel de dragoste curată şi bineplăcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să le ajute.

In Sfânta Scriptură există multe pilde privitoare la această rugăciune de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului pentru credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi ai săi: Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Mc. 2,5). Pentru rugăciunea dregătorului din Capemaum, Mântuitorul a vindecat pe fiul său (In 4,46-53). La rugăciunea femeii canaanence, Domnul a izgonit demonii din fiica ei (Mt. 15, 22-28). Iar pilda smochinului neroditor a dezlegat în chip minunat chestiunea atât de importantă asupra rugăciunii mijlocitoare: acolo se arată limpede că, prin mijlocirea cuiva, Dumnezeu îi rabdă pe alţii. Deşi ani la rând smochinul nu şi-a dat rodul său şi trebuia tăiat, Stăpânul l-a mai îngăduit pentru încă o vreme la mijlocirea slugii sale credincioase (Lc. 13, 8-9).

Rugaţi-vă unul pentru altul – ne sfătuieşte Sfântul Apostol Iacov (5, 16). Cât de importante sunt legăturile de rugăciune între cei vii, tot pe atât de importante sunt ele şi în privinţa rugăciunii între cei vii şi cei morţi, căci pentru Dumnezeu toţi trăiesc în El (Lc. 20, 38).

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea „Viata de dupa moarte”

 Sursa

Pomenirea mortilor – Mosii de iarna

Sambata, 18 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea „Mosii de iarna”. Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo „adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Sambata, 18 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea „Trilogia vietii”, „ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul „mosi” vine de la „stramosi”, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul „mosi” sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: „Mosii de primavara” (de Macinici), „Mosii de vara” (sambata dinaintea Rusaliilor), „Mosii de toamna” (in prima sambata din luna noiembrie), „Mosii de iarna” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:
– duminicile de peste an;

– perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;

– de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;

– din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;

– zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

Sursa

Statutul trupului dupa moarte


 Pentru ca trupul pastreaza si dupa moarte o legatura cu sufletul si ramane pe mai departe trup al unei persoane, el trebuie sa se bucure de respectul pe care-l datoram per­soanei insesi. Cand a fost uns cu mir, Hristos n-a spus ca aceasta s-a facut spre ingroparea trupului Sau, ci spre ingroparea Sa (Cf. Mt. 26, 12).

 

De aici ingrijirile fata de trupul celui mort, de aici spa­larea, ungerea cu miresme, invesmantarea lui in haine cu­rate, asezarea lui asa cum se cuvine, incununarea, binecuvantarea, tamaierea, sarutarea fruntii si cinstirea lui in multe alte feluri.

 

In Vechiul Testament, se acorda multa atentie ritualu­lui imbalsamarii, care dura patruzeci de zile, dupa cum indica textul din Facere, 50, 3. Legea Noua pretuieste si ea grija fata de trupul pus in mormant, infatisandu-ne ca o fapta de evlavie venirea mironositelor la mormantul Dom­nului, prefigurata de varsarea mirului de mare pret pe ca­pul lui Hristos, cand El insusi spune:turnand mirul acesta pe trupul Meu, a facut-o spre ingroparea Mea” (cf. Mt 26, 6-13; Mc. 14,3-9).

 

Legatura profunda dintre trupul ce se ingroapa si cel ce nu mai este ne indeamna sa mergem la mormantul celor dragi ai nostri, incredintati ca acolo nu e doar un trup pu­trezit, ci si o tainica adiere a sufletului lor. Si ne rugam langa ramasitele lor trupesti de parca ne-ar sta intregi aie­vea inainte.

 

Tot din pricina acestei legaturi statornice dintre trup si persoana, rugandu-ne pentru mortii nostri, ca sa se salaslu-iasca in sanul lui Avraam” alaturi de tot neamul lor cel adormit, ne ingrijim deopotriva sa-i si ingropam alaturi de mosii si stramosii lor, dupa cum arata Sfanta Scriptura ca faceau cei din vechime. Astfel, Iacov le spune fiilor sai: Eu am sa trec la neamul meu. Sa ma ingropati langa parin­tii mei” (Fac. 49, 29), iar Iosif le cere fratilor lui sa-i ia ose­mintele atunci cand vor iesi din Egipt, ca sa nu ramana in tara straina, ci sa se intoarca in pamantul parintilor lui (Fac. 50, 24-25). Asemenea pilda aflam si din Vietile sfintilor.

 

Grija fata de ramasitele pamantesti nu inceteaza o data cu punerea lor in groapa. In tarile ortodoxe, la soroacele randuite pentru pomenire se face slujba si la cimitir, iar dupa sapte ani oasele celui raposat sunt dezgropate cu multa evlavie, spalate cu vin si duse la biserica intr-o mi­ca lacra, ca sa li se faca slujba de pomenire. Apoi sunt asezate fie intr-un osuar, fie sunt din nou puse in mor­mant (de obicei la picioarele unei rude care tocmai a tre­cut la Domnul), in asteptarea invierii (vezi Iez. 37, 1-14).

 

Cand e vorba de sfinti, grijii obisnuite fata de trupul lipsit de viata i se adauga cinstirea lui ca sfinte moaste. Toate cele spuse mai inainte arata pentru ce in Biserica Ortodoxa moastele sunt cinstite la fel ca icoanele. Incre­dintati ca ramasitele pamantesti ale fiecarui om nu sunt lipsite de o oarecare prezenta tainica a sufletului acelui om, simtim in chip duhovnicesc in moaste sufletul si in­treaga faptura a sfantului. Pe deasupra, in ele staruie si razbate mireasma harului cel sfintitor si indumnezeitor de care s-au invrednicit in timpul vietii. De aceea se fac mi­nuni prin ele. Crestinii nu se inchina la moaste ca la Dum­nezeu, singurul vrednic de inchinare si de slava, si nu cin­stesc niste ramasite trupesti, ci pe sfantul cu trup neputrezitor si sfanta lui vietuire. Pe acesta il cheama in ajutor cei care vin sa se inchine la moaste.

 

Cele de mai sus explica pentru ce Biserica Ortodoxa este reticenta cat priveste incinerarea trupului. Lucrul acesta nu este nou si nu tine nici de un traditionalism care s-ar impotrivi tendintelor societatii moderne. Practica in­cinerarii este milenara. La ivirea crestinismului, era larg raspandita in lumea antica. Crestinii insa de la bun ince­put au respins-o, preferand inhumarea. De altfel, cresti­nismul a contribuit la abandonarea definitiva a incinerarii in lumea romana, in secolul al V-lea. In Vechiul Testament, incinerarea era socotita drept pacat (cf. Amos 2, 1 si osanda a pacatului (cf. Lev. 20, 14; 21, 9). Traditia pa­tristica priveste arderea trupului ca pe o necinstire a mor­tului.

 

Dimpotriva, punerea lui in tarana, pentru crestinism, inseamna supunere fata de cuvantul dumnezeiesc, care zice:pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 19). Arderea trupului este simtita ca nimicire – caci ni­mic nu mai ramane din el afara de cenusa – si nesocotire a nadejdii invierii. Crestinii isi ingroapa mortii urmand Scripturii care arata ca trupul lui Hristos a fost pus cu mare evlavie in mormant nou (cf. Mt. 27, 57-61; Lc. 23, 50-56; Mc. 15, 42-47; In 19, 38-42), in asteptarea invierii Sale celei de a treia zi. Dupa cum spune Parintele Bulgakov: Trupul mortului se ingroapa cu toata cinstea, ca sa­manta a trupului cu care va sa invie; printre scriitorii din vechime sunt unii care socotesc slujba de inmormantare drept o sfanta taina”.

 

De unde sfinte moaste, daca trupurile s-ar arde? Dar si ramasitele pamantesti ale crestinilor sunt si ele un soi de moaste, caci trupul care s-a intovarasit cu sufletul in savarsirea virtutii are si el parte de sfintenie. Pana la inviere insa, ramane tainuita puterea acestui trup dat taranii de a se inalta la slava cereasca in viata ce va sa fie; iar atunci, acelasi trup, si nu altul, se va innoi si se va face trup ce­resc si duhovnicesc, din pamantesc si firesc cum era (cf. 1 Cor. 15, 35-53).
Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

 

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiin­ta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si ameste­cate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple „ra­masite” oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: „E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci ni­micirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destra­marea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupu­lui la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva tre­ce dincolo de perceptia noastra simtuala”. Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca „moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul”.

 

De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca „legatura din­tre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie”.

 

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu tru­pul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul. Dupa cum sufletul care se desparte de trup ramane suflet al ce­lui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza – atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas). Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, „caci dupa moartea trupului sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa de­plina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei. La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei. in amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt aman­doua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu e cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deo­data cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva […] si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat”.

 

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a ameste­cat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar arunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia din­tre ele sunt cioburile. Chiar si in moarte, sufletul isi adu­ce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare din­tre ele, oricat de descompus ar fi: „sufletul recunoaste insu­sirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta par­te, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi su­fletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cu­noastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staru­ind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupuri­lor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere”.

 

Tot atat de adevarat este ca si trupul ra­mane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: „dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dove­deste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiut. E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari – pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta -, culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si Se descompune; dar el poseda o forma a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge. Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul.

 

Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspec­te ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elemen­tele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului). De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului rama­ne in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figu­rii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intipa­rita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatu­ra deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru in­ceput forma (trupului)”. Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de-acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire. Iden­titatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risi­pesc si se descompun. „Nu-i chiar cu neputinta ca elemen­tele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om.

 

[…] Caci daca n-ar veni din nou in Iume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar ele­mente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput”. De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: „sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel. Agerimea si subti­rimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se in­corporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea”.

 

Jean – Claude Larchet
Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte, Editura Sophia

Cumpara cartea „Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte”

Sursa