Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre

Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţa. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă.

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu si rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, și de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţa să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire și, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă – chibzuinţa. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 37-38)

Duminica a III-a după Paşti, a mironosiţelor Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.

Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim.
Acesta era Prorocul Samuil. Iosif este menționat de toți cei patru evangheliști, mai ales în relatările despre îngroparea Domnului Iisus. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, dar ”într-ascuns” (Ioan 19:38). Luca îl numește bărbat ”bun și drept”, Matei, ”bogat” (27:57). Evanghelistul Matei nu precizează întâmplător că Iosif era bogat, doar așa, ca să arate că Domnul avea printre ucenicii Săi și bogați, ci ca să înțelegem cum a putut Iosif să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Un om sărac și neînsemnat nu ar fi putut să se apropie de Pilat, care era reprezentantul Imperiului Roman.

Iosif era bogat și sufletește. Avea frica lui Dumnezeu și aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. În afară însă de harismele sale duhovnicește particulare, Iosif era și om bogat, un om cu influență. Marcu și Luca îl numesc ”sfetnic”. Era și el, ca și Nicodim, unul dintre ”bătrânii poporului”. Și tot ca Nicodim, era și el un admirator și un ucenic în ascuns al lui Hristos. Se poate ca acești doi oameni să fi fost în ascuns adepți ai învățăturii lui Hristos, au fost însă și în stare să se expună pericolului și fățiș să fie alături de El la vremea cuvenită. În sinedriu, Nicodim i-a întrebat odată de-a dreptul pe mai-marii iudeilor cei plini de răutate, atunci când căutau să Îl omoare pe Hristos: ”Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut”(Ioan 7:51).

Iosif cel din Arimateea s-a pus în mare primejdie atunci când a hotărât să ceară de la Pilat trupul Domnului, într-un moment în care înșiși ucenicii Lui apropiați erau risipiți, pentru că lupii de iudei care l-au asasinat pe Păstor, erau gata în orice clipă să se arunce și asupra turmei. Faptul că gestul lui Iosif era primejdios este semnalat de evanghelist prin cuvântul ”îndrăznind” (Marcu 15:43). A avut nevoie atunci de ceva mai mult decât de curaj. A avut nevoie de mare îndrăzneală, ca să se înfățișeze reprezentantului Cezarului și să îi ceară trupul ”răufăcătorului” răstignit. Iosif însă, cu mărime de suflet, a lepădat frica de la el și a dovedit că era un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos.

”Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit demult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15:44-45). Pilat era suspicios și reținut. Era dintre guvernanții care își exercită puterea cu violență, după cum tot cu violență o smulsese de la alții. Nu putea să se încreadă în nici un cuvânt, nici chiar venit de la oameni nobili precum Iosif. Probabil că într-adevăr îi era greu să creadă că Acela, pe Care chiar cu o seară înainte îl condamnase la moarte, își dăduse deja ultima suflare pe cruce. Pilat s-a dovedit a fi un autentic reprezentant al formalismului roman. Era mult mai dispus să îl creadă pe sutaș, pe care îl însărcinase să păzească Golgota, decât pe un distins bătrân al poporului. Doar când sutașul a confirmat ”oficial” relatarea lui Iosif, a încuviințat Pilat să îi satisfacă cererea.

”Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-l de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului” (Mate 15:46-47). Un alt evanghelist spune că acest mormânt era al lui Iosif: ”și l-a pus în mormântul nou al său” (Matei 27:60) – ”în care nu mai fusese nimeni îngropat” (Ioan 19:41). Când ne răstignim mintea pentru lume și o îngropăm într-o inimă renăscută, ca în mormânt, atunci mintea noastră va învia și întregul nostru om lăuntric va renaște.

Un mormânt nou, pecetluit. O piatră mare la intrarea mormântului și un păzitor care stă de pază în fața mormântului. Ce înseamnă toate astea? Toate acestea au fost măsuri de precauție, luate prin înțelepciunea Proniei lui Dumnezeu. Astfel, au fost închise și pecetluite și toate gurile celor care ar fi îndrăznit să spună că Hristos fie nu a murit, fie nu a înviat, fie I S-a furat trupul. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul de la Pilat, dacă sutașul nu ar fi dat o confirmare oficială despre moartea lui Hristos, dacă trupul nu ar fi fost îngropat și pecetluit în prezența prietenilor și dușmanilor lui Iisus, probabil că mulți ar fi afirmat că Hristos nu a murit cu adevărat, ci a căzut în comă și apoi și-a venit în simțiri. Ceva de felul acesta au afirmat în vremea din urmă Schleiermacher și unii protestanți. Dacă mormântul nu ar fi fost închis cu un bloc de piatră și dacă nu l-ar fi păzit gărzile, probabil ar fi acceptat că Hristos a murit și a fost îngropat, însă ar fi spus că ucenicii Lui i-au furat trupul din mormânt. Dacă mormântul nu ar fi fost nou, probabil ar fi spus că nu a fost Hristos cel care a înviat, ci un alt mort, care fusese îngropat mai demult. Astfel, toate măsurile de precauție pe care le-au luat iudeii ca să înăbușe adevărul, prin Pronia lui Dumnezeu, au ajutat tocmai spre a vădi adevărul.

Iosif a luat trupul lui Iisus, ”l-a înfășurat în giulgiu curat de in” (Matei 27:59) și l-a pus în mormânt. Dacă vrem ca Hristos să învie în noi, trebuie să Îl păstrăm în trupul nostru curat și nepângărit. Giulgiul curat face trimitere la trupul curat. Trupul pângărit de răutăți și de patimi nu este loc potrivit ca să învie din morți și să trăiască Domnul.

Evanghelistul Ioan completează imaginea pe care o dau alți evangheliști, spunând că la îngroparea lui Hristos a venit și Nicodim ”aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe” (Ioan 19:39-40).

Oameni binecuvântați! Au luat preasfântul trup al lui Iisus cu îndrăzneală, cu afecțiunea și dragoste și l-au pus în mormânt. Ce pildă extraordinară este aceasta pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul! Și ce acuzație cumplită pentru preoții și mirenii care se rușinează de lume și se apropie de Sfântul Potir fără luare aminte, indiferenți și fără dragoste, ca să se împărtășească cu Cinstitele Daruri cele de viață făcătoare, cu atotcinstitul trup și cu sângele Domnului nostru înviat!

Iosif și Nicodim nu erau doar niște prieteni ai lui Hristos, care au constatat cu ochii lor că Iisus a murit și a fost îngropat. Grija pentru Domnul mort a fost un act de dragoste pentru iubitul lor Prieten și Învățător, dar și o îndatorire din omenie față de Acela Care a suferit pentru Dreptate.

Privind către mormânt se mai aflau acolo două suflete care Îl iubeau pe Domnul și urmăreau cu mare atenție actele lui Iosif și ale lui Nicodim. Se pregăteau și ele pentru un act de dragoste față de Domnul. Erau cele două femei mironosițe: Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi.

”Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă” (Marcu 15:47-16-1).

Mai întâi sunt menționate două femei și apoi trei. Primele două au fost martore la toate cele întâmplate pe Golgota, ele i-au văzut pe cei doi ucenici tăinuiți ai lui Hristos cum au coborât de pe cruce trupul Lui. Apoi au văzut tot ce au făcut cu trupul mort și, ce le interesa cel mai mult, au văzut mormântul în care L-au pus. Cu adevărat, câtă bucurie ar fi simțit dacă ar fi putut să alerge și să ajute pe Iosif și pe Nicodim, să spele de sânge trupul Lui sfânt, să Îi curețe rănile, să Îi așeze părul, să Îi așeze mâinile în cruciș pe piept, să Îi lege năframa în jurul capului și să Îi înfășoare tot trupul cu giulgiu! Însă nici obiceiul, nici Legea nu le îngăduia să facă aceasta dimpreună cu bărbați. S-ar fi dus să împlinească toate acestea singure, mai ales să Îl ungă pe Domnul cu miresme. Cu ele ar fi venit mai târziu și a treia mironosiță, prietena lor. Duhul lui Hristos le legase pe toate printr-o strânsă prietenie.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena o știm. Era acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, a scos șapte demoni din ea. Maria lui Iosi și Maria lui Iacov, așa cum spun Părinții, sunt una și aceeași persoană. Salomeea era soția lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan.
Ce mare deosebire există între aceste femei și Eva! Acestea au alergat din dragoste spre a face ascultare de Domnul chiar și mort, câtă vreme Eva nu a făcut ascultare de Domnul nici viu! Acelea s-au arătat ascultătoare pe Golgotha, în locul unde s-a săvârșit fărădelegea uciderii Domnului, în locul răutății și al vărsării de sânge, câtă vreme Eva a făcut neascultare chiar în lăuntrul Raiului!

”Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”(Marcu 16:2). În această privință, anume că era prima zi a săptămânii când Domnul a înviat, a doua zi după sâmbătă, sunt de acord toți evangheliștii. Marcu lămurește mai bine: ”și după ce a trecut ziua sâmbetei” (Marcu 16:1). Toți evangheliștii sunt de acord că Domnul a înviat foarte de dimineață, duminică. Sunt de acord de asemenea că femeile s-au dus la mormântul Domnului foarte de dimineață. Se pare că Marcu, în Evanghelia sa, mută evenimentul acesta puțin mai târziu, căci precizează: ”pe când răsărea soarele”.

Este foarte posibil ca femeile să fi mers la mormânt de mai multe ori, atât din dragoste față de Domnul mort, cât și din teamă, ca nu cumva dușmanii Lui să vină și să pângărească trupul Lui. După cum spune Fericitul Ieronim în comentariul lui la Matei, ”fiind într-un du-te-vino plin de nerăbdare și neliniște, nu doreau să se îndepărteze prea mult de mormântul Domnului”. Probabil aici Marcu nu vorbește atât despre soarele sensibil, cât despre Domnul, după cuvintele Prorocului, ”și va răsări pentru voi… Soarele Dreptății” (Maleahi 3:19-20), referindu-se la Mesia. Soarele Dreptății înviase deja din morți la acea oră a dimineții, când mironosițele se duceau la mormânt. Așa cum Soarele acesta a strălucit cu mult înainte de a fi fost creat soarele sensibil, la fel și acum, la a doua creație, la renașterea lumii, Domnul a strălucit în istoria umanității înainte de a răsări pe pământ soarele sensibil.

”Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16:3). Pe când femeile mironosițe urcau către Golgota, discutau între ele problema aceasta: Cine le va prăvăli piatra cea grea de la ușa mormântului? Toate circumstanțele arătau că nu se așteptau la ceva neprevăzut. Mâinile lor de femeie nu erau atât puternice ca să împingă piatra cea grea, ca să poată intra în mormânt. Și piatra era foarte mare.

Sărmanele femei! Nu și-au amintit că lucrarea pentru care se duceau cu atâta râvnă și grabă să o săvârșească la mormânt, se împlinise deja încă de când Domnul trăia. La cina pe care a oferit-o Domnului Simon Leprosul din Betania, o femeie a vărsat pe capul lui Hristos un mir de mare preț. Domnul cel Atoatecunoscător a spus atunci despre femeia aceea: ”Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 27:12). Cunoștea dinainte cu exactitate că trupul Lui nu urma să primească nici o altă ungere cu mir la moartea Lui. Probabil că te întrebi: Atunci de ce Pronia lui Dumnezeu le-a lăsat pe aceste femei devotate să se ostenească în zadar și să fie dezamăgite? S-au dus să cumpere mir scump, au venit cu teamă în toiul nopții la mormânt și până la urmă nu au reușit să își împlinească datoria aceasta, pentru care cu atâta dragoste și jertfă se pregătiseră dinainte. Nu cumva însă această dumnezeiască Pronoie a răsplătit strădaniile lor într-un mod incomparabil mai bogat și, în loc să vadă pe Domnul mort L-au văzut viu?

”Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (Marcu 16:4-5). Când Moise a ajuns cu poporul său la Marea Roșie, a întâmpinat o greutate, o mare problemă: Cum să deschidă drum prin mare, acolo unde nu exista drum? Îndată însă ce a cerut ajutor de la Dumnezeu și marea s-a împărțit în două și calea s-a deschis. La fel s-a întâmplat acum cu mironosițele. Preocupate foarte intens de cine le va răsturna lor piatra cea mare, s-au uitat și au văzut că ”piatra fusese răsturnată”. Piatra fusese mutată din loc și ele au intrat imediat în mormânt. Dar unde dispăruseră ostașii care păzeau mormântul? Aceștia nu le-ar fi împiedicat oare intrarea în mormânt mai mult decât piatra cea grea?

În acel ceas însă, gărzile zăceau la pământ pe jumătate moarte de spaimă, fie fugiseră către cetate, ca să povestească oamenilor cu glas tremurând cele ce din vremea lui Adam până atunci nu auziseră urechile omenești. Nu era nimeni la mormânt care să le împiedice, nimeni și nimic nu le împiedica intrarea. Era însă cineva în mormânt. Cineva al cărui chip era ”ca fulgerul și îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada”(Matei 28:3). Era un bărbat tânăr. Era cu adevărat un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au temut și au căzut cu fața la pământ. Este înfricoșător să vezi chipul unui mesager ceresc al lui Dumnezeu, cel care a adus pe pământ cele mai suprafirești și mai pline de bucurie vești, de atunci de când omul căzut a început să rătăcească departe de rai. Matei spune că îngerul stătea pe piatra pe care o rostogolise de la ușa mormântului, în timp ce Marcu spune că îngerul era în interiorul mormântului. Aceste mărturii diferite nu presupun nici o contradicție. Probabil că femeile au văzut mai întâi îngerul pe piatră și apoi au auzit glasul lui în mormânt. Îngerul nu este ceva materialnic și imobil. Se poate înfățișa în orice clipă și oriunde. Faptul că Luca menționează doi îngeri, iar Matei și Marcu unul, nu trebuie să îi deruteze pe credincioși. Când Domnul S-a născut la Betleem, un înger s-a înfățișat dintr-o dată păstorilor și aceia ”s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2:9). Foarte curând după aceea, ”deodată s-au văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2:13). La învierea Domnului probabil se aflau legiuni de îngeri ai lui Dumnezeu. De ce trebuie să ne mirăm dacă mironosițele au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?

”Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”(Marcu 16:6-8).

Îngerul lui Dumnezeu cel cu chip de fulger se îngrijește mai întâi să le liniștească pe femei, care erau cuprinse de teamă și spaimă. A vrut să le pregătească pentru vestea uimitoare a Învierii Domnului. Prima surpriză a femeilor a fost când au văzut mormântul deschis. Apoi uimirea lor s-a schimbat în spaimă când, în locul Celui pe Care Îl căutau, l-au văzut pe acesta la care nu se așteptau.

Îngerul le-a spus femeilor cu siguranță în glas: ”Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit”. De ce le-a vorbit astfel? Ca să le înlăture orice îndoială și confuzie cu privire la Cel Care înviase. Îngerul vorbește foarte concret, atât către femeile însele, cât și generațiilor viitoare. Cu aceeași intenție îngerul le arată mormântul gol. ”Iată locul unde L-au pus”. Ceea ce a spus îngerul era de prisos pentru femei. Ele văzuseră cu ochii lor ceea ce le-a spus îngerul. Nu același lucru era valabil pentru ceilalți oameni, pentru cei pentru care Domnul a murit și a înviat. ”A înviat! Nu este aici”. Mesagerul ceresc a rostit în chipul cel mai simplu vestea cutremurătoare care a fost auzită vreodată în istoria omenirii. ”A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele nemuritoare ale îngerilor, vestea cea mai cutremurătoare a fost moartea Domnului, nu învierea Lui. Pentru oameni însă, lucrurile însă stăteau invers.
După aceasta, îngerul le-a spus femeilor să vestească vestea cea de bucurie ”Apostolilor și lui Petru”. De ce ”și lui Petru”? Cu siguranță, pentru că Petru se simțea mai tulburat decât ceilalți ucenici. Conștiința îl mustra, pentru că de trei ori L-a trădat pe Domnul și la sfârșit a fugit departe de El. Devotamentul Evanghelistului Ioan, care împreună cu Petru era cel mai apropiat ucenic al Domnului, trebuie să fi făcut încă mai sensibilă conștiința lui Petru. Ioan nu fugise. A rămas la picioarele crucii Domnului său răstignit. Pe scurt, Petru avea conștiința că L-a trădat pe Domnul și s-ar fi simțit stingherit în tovărășia Apostolilor, mai ales în fața Preasfintei Lui Maici. Credința lui Petru nu s-a dovedit tare ca piatra. Ezitarea și lașitatea lui l-au făcut să ajungă să se disprețuiască pe sine. Avea nevoie să stea din nou drept pe propriile picioare, să își recâștige reputația ca om și apostol. Domnul, care iubește tot neamul omenesc, tocmai asta făcea acum. Acesta este motivul pentru care îngerul a făcut referire specială la Petru.
De ce îngerul a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, iar nu despre celelalte arătări ale Sale de la Ierusalim și din împrejurimi, care urmau să aibă loc mai curând? ”acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus”(Marcu 16:7). Pentru că Galileea era în cea mai mare măsură idolatră, iar nu o regiune israeliteană. Vrerea Domnului, așadar, era să se arate acolo, ca să le descopere ucenicilor calea Evangheliei Sale, să le arate unde trebuia mai cu seamă să lucreze, ca să întemeieze Biserica lui Dumnezeu. Și un alt motiv era acela că în Galileea s-ar fi simțit liberi, nu ca în Ierusalim unde trăiau cu frică. Nu s-ar fi întâlnit pe întuneric sau în locuri ferite, ci la lumina zilei, ca să nu mai spună nimeni că frica are ochi mari, să nu mai spună nimeni că ucenicii au avut impresia că L-au văzut viu pe Domnul lor la Ierusalim din cauza panicii și a tensiunii fricii lor. Și la sfârșit îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre înfățișarea Domnului în Galileea, fără să spună nimic despre arătările Lui la Ierusalim, ca să îi lipsească de arme pe necredincioși, care altfel ar fi spus că Apostolii văzuseră vreo fantasmă, pentru că așteptau cu mare agonie sufletească să Îl vadă. Spune Nichifor: ”De ce îngerul vorbește în mod special despre arătarea Lui din Galileea? Pentru că arătarea aceasta era cea mai importantă. Acolo Domnul nu S-a arătat în vreo casă cu ușile încuiate, ci pe un munte, la vedere tuturor. Ucenicii, văzându-L acolo I s-au închinat”.

Acolo S-a arătat cu putere înaintea tuturor și le-a descoperit despre puterea pe care I-a dat-o Tatăl. ”Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). ”Dar după Învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Matei 14:28), spusese Domnul. Ca biruitor, adică, voi deschide drumul în lumea idolatră și voi mă veți urma. Oriunde v-ar conduce Duhul să propovăduiți, priviți-Mă, Voi fi în fața voastră. Voi merge înainte, ca să vă deschid drumul.

”Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16:8). Mironosițele se pierduseră cu firea. Unde se aflau, în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau? Ce auzeau? Asemenea lucruri nici în somn nu le văd oamenii. Dar ceea ce văd și aud acum nu este vis, ci este adevărat. Din toate câte s-au întâmplat, reiese că trăiau o realitate.

Ce binecuvântată este frica și spaima pe care o simte omul atunci când vede cerurile deschise, când aude un glas de bucurie din patria lui cea adevărată, nemuritoare și mult dorită! Nu este puțin lucru să vezi un înger nemuritor al lui Dumnezeu, nici să auzi un glas care iese din buze nemuritoare. Mai ușor suferi să vezi fața și să auzi vuietul întregului univers coruptibil decât să vezi fața și să auzi glasul unei ființe nemuritoare care a fost creată înainte de univers, a cărui frumusețe este incomparabil mai presus de zorile primăvăratice. Când Prorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, și-a spus: ”și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, stricându-se, și nu mai aveam vlagă… am căzut înmărmurit cu fața la pământ” (Daniel 10:8-9).

Cum, așadar, să nu le apuce teama și spaima pe neputincioasele femei? Cum să nu fugă repede de la mormânt? Cum ar fi putut să deschidă gura și să vorbească? Cu ce cuvinte să spună cele ce văzuseră? Doamne, slava Ta este de negrăit! Noi, oamenii muritori mai ușor putem să o exprimăm prin tăcere și prin lacrimile noastre decât prin cuvinte.

”Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. Nu au spus nimic pe drum, nimănui. Nu au vorbit cu nici unul dintre dușmanii lui Hristos, cei care au vărsat sângele Lui, nici întregului Ierusalim care a fost de acord cu aceștia. Le-au vorbit însă Apostolilor, nu îndrăznneau, dar nici nu puteau să nu le spună vestea, de vreme ce astfel le-a poruncit îngerul cel nemuritor. Cum ar fi putut să nu îndeplinească porunca lui Dumnezeu? Este așadar limpede că femeile au vorbit celor care trebuia (vezi Luca 24:10) și că nu au spus nimic celor cărora nu trebuia să le spună și de care se temeau.

Așa s-a încheiat vizita pe care au făcut-o mironosițele femei la mormântul lui Hristos, în dimineața zilei Învierii. Femeile care aveau de gând să folosească mirurile pentru a conserva, pentru a ține departe de stricăciune trupul Celui Care ține cerurile, să Îl ungă cu mir pe Acela care dăruiește cerurilor mireasma Sa, au rămas cu sărăcăcioasele lor miruri în mâini.

Doamne, ești singura mireasmă a existenței omului în istorie. Cât de bogat și de minunat răsplătești devotatele suflete care nu te-au uitat mort în mormântul Tău!

Le-ai făcut pe femeile mironosițe purtătoare ale buneivestiri a Învierii și a slavei Tale. Nu au uns cu mir trupul Tău mort, însă Tu ai uns sufletele lor vii cu mirul bucuriei. Cele care îl plângeau pe Domnul mort au devenit privighetori ale primăverii celei noi, Sfinte ale cereștii Tale Împărății.

Doamne al nostru înviat, pentru rugăciunile lor, miluiește-ne, mântuiește-ne, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a III-a după Paşti, a mironosiţelor

a) Ingroparea lui Hristos

Prima parte (v. Marcu 15, 42-47) a acestei pericope evanghelice ne dă prilejul de a vorbi despre cum s-a făcut această îngropare a Domnului şi de a-L slăvi pe Domnul pentru marea Sa bunăvoinţă pe care a arătat-o pentru mântuirea noastră.
Pentru un răstignit existau două „proceduri”. Una, cea romană, spunea: trupul celui mort trebuie să rămână pentru mult timp pe cruce pentru a fi bătut de soare, de frig, de căldură, de vânt, şi pentru a veni corbii să-l mănânce. Cealaltă procedură, cea iudaică, spunea că cel răstignit trebuia îngropat în aceeaşi zi (v. Deuteronomul 21,23). Dacă nu era mort, i se zdrobeau fluierele picioarelor cu ciocanul, aşa încât să moară pe loc, sufocat (Gândiţi-vă cu câtă putere trebuiau să-i lovească pentru a le sparge oasele!).
După aceea, luau trupul cel mort (deoarece, fiind blestemat, nu trebuia să rămână pe cruce) şi-l aruncau în gheena focului (Matei 5, 22). (Era o vale la sud-est de Ierusalim, unde aruncau orice lucru necurat, chiar şi resturile de animale tăiate. Pentru ca atmosfera din jur să nu se polueze, ei ardeau aceste resturi şi focul acela era mereu aprins. De aceea se şi numea gheena focului.)
Cu Hristos, acum, trebuia împlinită ori procedura romană, ori procedura iudaică. Asta urma să hotărască Pilat, însă arhiereii şi ceilalţi voiau să se ţină propria procedură, deoarece doreau, încă o dată, să se răzbune pe Hristos şi să-L facă să sufere mai mult, şi să-I arunce trupul la gunoi. Incepuse şi sărbătoarea Paştelui şi nu se permitea într-o astfel de zi sfântă să fie pe cruce un astfel de răstignit. Le-ar fi întinat atmosfera.
S-au dus deci iudeii la Pilat şi l-au rugat să se respecte de data aceasta procedura iudaică. Iar Pilat le-a făcut pe plac. A trimis sol daţi pentru a-i termina pe răstigniţi, sfărâmându-le oasele. Au sfărâmat întâi oasele celor doi tâlhari şi apoi au mers la Hristos, însă au văzut că Acesta deja murise. Pentru a se asigura, un soldat I-a împuns coasta cu o suliţă şi îndată au ieşit sânge şi apă (v. Ioan 19, 34). Deoarece Hristos era deja mort, nu I-au mai zdrobit oasele, aşa cum profeţise şi Scriptura (v. Ieşirea 12, 46).
Soldaţii trebuiau să ia acum trupul Lui şi să-l arunce la gunoi, dar nu au apucat, deoarece nu doar aceştia au mers la Pilat, ci imediat după ei a mers şi Iosif din Arimateea, un ucenic ascuns al Domnului, şi l-a rugat să-i permită să ia trupul lui Iisus. Iar Pilat i-a permis (Ioan 19, 38). Un duş rece pentru răstignitori. Au aruncat la gunoi doar trupurile tâlharilor.
Iosif, împreună cu Nicodim, au coborât trupul lui Hristos de pe cruce, l-au înfăşurat în pânză curată, l-au aşezat pe o lespede mare, l-au curăţat de sânge, l-au uns cu arome (v. Ioan 19,40). Au înfăşurat capul cu năframa şi trupul Său cu alte pânze, cu panglici, l-au înfăşurat aşa cum este obiceiul de îngropare la iudei (Ioan 19, 40). Apoi l-au îngropat în mormântul care era aproape (v. Ioan 19, 42).
Gândeşte şi minunează-te: Hristos a murit, a fost înfăşurat, a fost îngropat în mormânt. Da, acolo, în mormânt a fost îngropat Hristos, Cel care a venit să ne mântuiască. în mormântul în care a fost îngropat bunicul nostru, tatăl nostru, mama noastră, acolo unde vom fi şi noi îngropaţi, S-a îngropat Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. A intrat în mormânt pentru a învinge moartea cu moartea Sa, dăruindu-ne nouă viaţa cea veşnică, în timp ce noi intrăm în mormânt pentru a dobândi viaţa cea veşnică, care a izvorât din mormântul lui Hristos. „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate cele făcute nouă? Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru noi. Fără de păcat, a urcat pe cruce pentru noi. Viaţă era şi S-a îngropat pentru noi. Lumină, şi S-a coborât în iad. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” (Utrenia de duminică, Tropar, glas VII, traducere liberă).
b) Mironosiţele şi mormântul gol
Femeile care s-au dus să ungă cu mir trupul mort al lui Hristos nu s-au arătat în clipa de pe urmă (la ceasul îngropării Lui), dar au fost aproape de El de la începutul vieţii Sale publice. Luca scrie: Şi a fost după aceea că El umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi vestind împărăţia lui Dumnezeu. Şi erau cu El cei doisprezece şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Măria, numită şi Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, şi Suzana şi multe altele, care slujeau din avutul lor (Luca 8, 1-3). L-au urmat jelind până la Golgota (v. Luca 23, 27), ba chiar şi până la mormânt. Şi femeile care veniseră cu El din Galileea mergeau in urmă şi au văzut mormântul şi cum I-a fost aşezat trupul. Şi după ce s-au întors au pregătit miresme şi mirul, iar sâmbătă s-au odihnit după Lege (Luca 23, 55-56).
De cum s-a terminat obligativitatea odihnei de sâmbătă, seara, Măria Magdalena, Măria, mama lui lacov şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu 16,1). S-au întors apoi în cămara de sus şi au aşteptat să se lumineze. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui (Marcu 16,2). Insă când au ajuns la mormânt, îşi spuneau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Marcu 16, 3). Vedeţi? S-au pornit să ungă trupul celui mort, fără să se asigure în prealabil că vor putea deschide mormântul. Insă au mers. N-au putut rămâne. Le împingea dragostea pentru Hristos. Şi de-ar fi găsit mormântul închis, ar fi stat şi-ar fi uns mormântul. Nu doar asta. In timp ce-ar fi putut cumpăra miresmele duminică dimineaţă, nu au făcut-o. Le-au cumpărat de cu seară, deoarece voiau să câştige timp, voiau să ajungă la mormântul preaiubitului lor Iisus cât mai repede cu putinţă. Iisus cel înviat le-a răsplătit cu dărnicie pentru această mare dorinţă a lor pe care o împlineau de dragul Lui. Au fost primele de pe pământ care au aflat de la înger despre învierea Sa din morţi. (Despre Naşterea Lui au aflat mai întâi păstorii, tot de la înger – Luca 2, 8-14.)
Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată (Marcu 16,4). Şi apoi, intrând în mormânt au văzut un tânăr (înger) şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat (Marcu 16, 5). Cum să nu te înspăimânţi când vezi mormântul în care tocmai ai îngropat un apropiat al tău, gol, şi înăuntrul lui un tânăr necunoscut vorbindu-ţi? Dar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus (Marcu 16, 6). Acest înger a fost trimis de Domnul pentru a vesti mironosiţelor că Hristos a înviat, şi, pentru a le convinge, să le arate mormântul gol. Cu alte cuvinte, mormântul nu s-a deschis ca să iasă Hristos, ci s-a deschis pentru a se convinge mironosiţele că Hristos înviase – lucru care înseamnă că Hristos a ieşit din mormânt fără să-l deschidă. Dacă n-ar fi putut ieşi din mormânt fără să-l deschidă, n-ar fi fost Dumnezeu, aşa încât n-ar fi putut nici învia din morţi. Dar, pentru că era Dumnezeu, de aceea a şi înviat din morţi, de aceea a ieşit din mormânt fără să-l deschidă.
Ingerul, la porunca Domnului, a spus mironosiţelor: Mergeţi acum şi spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge înainte de voi în Galileea; acolo vă va aştepta, precum v-a spus (Marcu 16, 7). (Le spusese asta la Cina cea de Taină: Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea – Matei 26, 32.) Era o zonă de pe Muntele Măslinilor, acolo unde se întâlneau galileenii când coborau de la Ierusalim. In continuare, mironosiţele au ieşit de la mormânt, pline de frică şi de uimire (v. Marcu 16, 8).
Iarăşi zic: poţi să nu te îngrozeşti atunci când mergi la mormântul mortului tău pentru a aprinde o lumânare şi să-l vezi brusc pe cel mort acum viu în faţa ta, vorbindu-ţi?

Da, învierea lui Hristos este un fapt care provoacă şi frică, şi uimire, însă noi ne-am obişnuit cu aceasta, de aceea nu ne mai provoacă nici frică, nici uimire. Dar poţi să te obişnuieşti cu o astfel de întâmplare? Da, când suntem morţi, desigur, te obişnuieşti. Să fim deci înviaţi mereu din mormântul patimilor, pentru a trăi mereu acest eveniment măreţ şi îmbucurător, izbăvitor al lumii, aşa cum l-au trăit şi mironosiţele!
c) Arătările îngerilor şi ale lui Hristos
Ingerul care s-a arătat mironosiţelor şi le-a anunţat că Hristos a înviat (v. Marcu 16, 6) avea o prezenţă impozantă. Chipul său era ca fulgerul, iar hainele lui, mai albe ca zăpada (v. Matei 28,3). Tulbura, emoţiona, îi lăsa pe privitori fără glas. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au înspăimântat (Marcu 16, 5). Dimpotrivă, arătările lui Hristos, în comparaţie cu arătările îngerului, erau cu mult „inferioare”: nici chipul Său nu era ca fulgerul, nici hainele Sale ca zăpada, aşa încât să-i convingă din prima că a înviat din morţi. De aceea şi ucenicilor le-a fost destul de greu să-L creadă.
Sâmbătă seara, în ziua învierii Sale, ucenicii, de frică, erau încuiaţi în cămara cea de sus (v. Ioan 20,19). La lumina lumânărilor, comentau întâmplările amare pentru ei, moartea nedreaptă a învăţătorului lor. In acea clipă li S-a arătat Hristos (v. Luca 24,36). Aşa, simplu, fără să strălucească precum străluciseră îngerii. Insă, fiindcă ucenicii, de teamă, se încuiaseră în camera aceea, pentru a nu putea intra nimeni, L-au văzut brusc pe Iisus înaintea lor. L-au luat drept închipuire (fantomă) şi s-au înfricoşat (v. Luca 24, 37). Pentru că uşile erau încuiate, numai o fantomă ar fi putut intra în casă, nicidecum un om. Doar dacă acest om ar fi fost Dumnezeu. Şi Hristos intenţionat a intrat în cămara aceea cu uşile încuiate, adică într-un mod minunat, pentru a arăta ucenicilor că este acelaşi Iisus binecunoscut lor, Care a făcut înaintea lor atâtea minuni, pe care L-au văzut, de exemplu, noaptea păşind pe apă, şi atunci s-au înspăimântat, crezându-L o fantasmă, şi acum II văd în faţa lor înviat din morţi.
Pentru a-i convinge că nu este o fantasmă, le zice: Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale (Luca 24, 39-40). Inchipuiţi-vi-L pe Hristos arătând ucenicilor Săi găurile din mâini şi din picioare. O privelişte înfricoşătoare!
Ucenicii au rămas înmărmuriţi văzând acestea. Incă nu credeau. Iar Hristos le-a cerut de mâncare, pentru a le dovedi că nu este o fantoma. Aveţi aici ceva de mâncare?, i-a întrebat (Luca 24,41). Şi I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure cu miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor (Luca 24,42-43). în sfârşit, au crezut că Cel Care este înaintea lor este Hristos Care a murit, a fost îngropat şi pe Care acum îl vedeau înaintea lor pe de-a-ntregul viu. Şi s-au bucurat (v. Ioan 20, 20).
Dacă Hristos li S-ar fi arătat într-un mod măreţ şi impunător, L-ar fi crezut imediat. însă nu a făcut-o. Nu voia să-i oblige cu lucruri exterioare, ci cu simplitatea Sa, cu smerenia Sa. Nu voia să le covârşească logica, voinţa, libertatea. Astfel, fără „violenţă”, vrea Hristos ca şi noi, oamenii, să credem în El. De aceea, în timpul vieţii a făcut şi multe minuni, arătând puterea Sa dumnezeiască, dar prezenţa Lui era şi simplă, smerită, astfel încât oamenii ezitau să creadă că acest preasmerit Iisus era Dumnezeu, Cel Ce venise să-i mântuiască.
Când a fost nevoie de a Se arăta în măreţia Sa, în dumnezeirea Sa, a făcut-o într-un cerc foarte restrâns, în faţa celor trei ucenici ai Săi, Petru, Iacov şi Ioan, noaptea, pe ascuns, în vârf de munte (v. Matei 17,1), nu în templul cel mare al lui Solomon, care era înconjurat de mii de închinători. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca Soarele, iar veşmintele I s-au făcut albe ca lumina (Matei 17, 2). Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Vedenia aceasta să n-o spuneţi nimănui, până când Fiul Omului va învia din morţi (Matei 17, 9).
Prima şi ultima oară când Se va înfăţişa public în toată slava Sa înfricoşătoare (v. Matei 25, 31) va fi în ziua celei de-a Doua Veniri. Va fi atât de mare şi de impozantă prezenţa Sa, încât toţi, şi fariseii, şi cărturarii şi cei ce L-au răstignit vor cădea şi I se vor închina ca unui stăpân şi Dumnezeu (v. Filipeni 2,10). Iată, El vine cu norii şi fiece ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi din pricina Lui se vor tângui toate seminţiile pământului (Apocalipsa 1, 7). Vor jeli deoarece au respins un astfel de Dumnezeu înfricoşător. Vedeţi, dacă Domnul vrea, poate doar prin simpla Sa prezenţă impunătoare să-i facă pe toţi să creadă.
Şi deşi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să creadă în El şi să se mântuiască, nu face nimic forţat, să frângă voinţa lor, ci lasă această alegere la dispoziţia lor. Toţi cei care cred în El cred liberi fiind, şi toţi cei ce nu cred – liberi nu cred în El. Liberi îl hulesc, dovadă a măreţiei Sale, a prezenţei Sale liniştite.
ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, EDITURA DE SUFLET SI EDITURA TABOR

Sfântul Grigorie Palama – Duminica Mironosițelor

 

1. Invierea Domnului este innoirea firii omenesti si plamadirea din nou a lui Adam cel dintai, care fusese inghitit de moarte prin pacat si reintors prin moarte in pamantul din care a fost plamadit; este intoarcerea omului la viata cea fara de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a vazut pe Adam, la inceput, cum a fost plamadit si daruit cu viata, caci in acel ceas nu exista inca nici un om; insa, dupa ce a luat duh de viata prin insuflarea dumnezeiasca, cea dintai dintre toate fapturile omenesti l-a vazut o femeie, caci Eva a fost cea dintai fiinta omeneasca creata dupa Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om sa-L vada inviind din morti, caci nimeni dintre cei apropiati Lui nu se afla de fata, iar ostasii care pazeau mormantul, tulburati de frica, erau ca si morti. Or, dupa ce a inviat El, cea dintai care L-a vazut a fost o femeie, precum am auzit astazi din Evanghelia, cea dupa Marcu: „Si inviind dimineata, in ziua cea dintai a saptamanii, El S-a aratat intai Mariei Magdalena…” [Marcu 16, 9].
2. S-ar parea ca Evanghelistul spune deslusit ca ceasul in care a inviat Domnul era dimineata in zori, si ca mai intai s-a infatisat Mariei Magdalena, si ca aceasta aratare s-a savarsit in chiar ceasul invierii Sale. Insa Evanghelistul nu spune asa, dupa cum veti afla daca aratati un dram de rabdare: caci cu putin mai inainte si Marcu, la fel cu toti ceilalti evanghelisti, spune ca acea Marie a venit dimpreuna cu celelalte purtatoare de mir la mormant si ca, vazandu-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede ca, chiar cu mult inainte de ceasul zorilor, cand ea L-a vazut, Domnul inviase deja. Iar pentru a arata acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineata, ca mai jos, ci dis-de-dimineata; asadar, el vorbeste aici despre ceasul in care, la orizont, ziua se ingana cu noaptea, dupa cum arata si Ioan cand scrie ca Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, pe cand era inca intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant [Ioan 20, 1].
3. Asadar, dupa Ioan, nu numai ca ea a venit la mormant in acel ceas, dar a si plecat de-acolo fara sa-L fi vazut pe Domnul. Caci a fugit sa-i caute pe Petru si pe Ioan, dandu-le de veste nu ca Domnul inviase, ci ca fusese luat din mormant, ceea ce dovedeste ca ea nu stia inca de invierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a aratat Mariei in primul ceas al zilei, ci ea L-a vazut dupa ivirea zilei depline. Totusi evanghelistii au vestit in chip ascuns un fapt pe care il voi descoperi evlaviei voastre; caci cea dintai dintre toti oamenii care a primit vestea cea buna a invierii Domnului – asa cum se cuvenea si era drept – a fost Nascatoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, inaintea tuturor, a stiut ca El inviase, cea care s-a bucurat de cuvantul Sau dumnezeiesc si nu doar ca L-a vazut cu ochii si L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintai si singura care I-a atins cu mainile ei picioarele neprihanite, desi evanghelistii nu spun in chip limpede toate acestea, nevrand ca tocmai Mama sa fie adusa drept martora, spre a nu da prilej de banuiala celor necredinciosi. Insa intrucat noi, acum, prin harul Celui inviat, graim cuvantul nostru catre cei credinciosi, iar prilejul sarbatorii de astazi ne indeamna sa cercetam cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosite, luand incredintare de la Cel ce a spus ca „nu este nimic ascuns, care sa nu se dea pe fata” [Luca 8, 17], vor fi dezvaluite de noi si acestea.
4. Asadar, Mironositele sunt femeile care au insotit-o pe Maica Domnului si au ramas alaturi de ea in vremea-patimirii celei mantuitore [a Domnului], apoi s-au silit sa unga cu mir trupul Mantuitorului. Caci, atunci cand Iosif si Nicodim au cerut si au primit de la Pilat trupul invatatorului, l-au pogorat de pe Cruce, l-au invelit in panza de in imbibata cu miresme, l-au asezat intr-un mormant sapat in stanca si au pus o piatra mare la gura acestuia, Maria Magdalena si cealalta Marie – spune Marcu – erau de fata, dinaintea mormantului. Iar spunand „si cealalta Marie”, Marcu o arata in chip deslusit pe Maica Domnului. Si daca ea este numita mama a lui Iacov si a lui Iosif, e pentru ca acestia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele care erau de fata la punerea Domnului in mormant: mai erau si alte femei, dupa cum arata Luca: „Si urmandu-L femeile, care venisera cu El din Galileea, au privit mormantul si cum a fost pus trupul Lui… Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte impreuna cu ele…” [Luca. 23, 55; 24, 10].
5. Acestea, sta scris, s-au intors ca sa cumpere miresme si mir [vezi Luca, 23, 56]: caci inca nu cunosteau, in chip limpede, ca El este cu adevarat mireasma vietii pentru cei ce vin la El cu credinta, precum mirosul mortii le este harazit celor ce raman pana la capat necredinciosi; iar mireasma vesmintelor Sale, adica a trupului Sau, este mai presus decat toate miresmele; si numele Sau este mir revarsat, prin care lumea intreaga s-a umplut de buna mireasma a Dumnezeirii. Totusi, daca Ele au pregatit miruri si miresme, au facut-o, pe de o parte, in cinstea Celui ce zacea in mormant si, pe de alta parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma sa putrezeasca; fiindca socoteau ca astfel, multumita ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.
6. Asadar, dupa ce au pregatit mirul si miresmele, s-au odihnit Sambata, dupa porunca. Caci, intr-adevar, inca nu intelesesera care era adevaratul Sabat, nici nu cunoscusera acea Sambata binecuvantata mai presus de toate, care a stramutat firea noastra din strafundurile adanci ale iadului catre inaltimile cele prealuminoase, ceresti si dumnezeiesti. Precum spune Luca: „Iar in prima zi de dupa sambata (Duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant, aducand miresmele pe care le pregatisera” [24, 1]. Iar Matei scrie: „Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (Duminica)…” [28, 1], si zice ca erau doua femeile care venisera. Iar Ioan scrie: „… dis-de-dimineata, fiind inca intuneric…” [Ioan 20, 1] si spune ca Maria Magdalena era singura care a venit. In sfarsit, Marcu graieste: „Si dis-de-dimineata, in prima zi a saptamanii (Duminica)…” [Marcu 16, 2] si arata ca trei erau femeile ce venisera. Asadar, toti evanghelistii vorbesc despre ziua intai a saptamanii, despre Duminica. „Dupa sambata”, „cand se lumina”, „foarte de dimineata”, „dis-de-dimineata, fiind inca intuneric”, toate acestea inseamna: in ceasul din preajma zorilor, cand se ingemaneaza lumina cu intunericul; e ceasul in care rasaritul incepe sa straluceasca la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea ca o geana de lumina coloreaza cerul in preajma ceasului al noualea al noptii, astfel incat mai raman trei ore pana sa se faca lumina deplina.
7. Doar ca evanghelistii par sa nu fie intru totul de acord asupra acestui ceas si asupra numarului femeilor. Precum am spus, Mironositele erau multe, iar ele nu au venit la mormant o singura data, ci in doua sau trei randuri, mai multe impreuna, nu aceleasi de fiecare data, insa toate de dimineata. Asadar, n-au venit toate la acelasi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit si a ramas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelisti, spunand ca n-au venit impreuna decat o singura data, trece sub tacere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolalta spusele tuturor evanghelistilor, dupa cum v-am aratat la inceput, Maica Domnului este aceea care a venit mai intai dintre toate la mormantul Fiului si Dumnezeului ei, luand-o inaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arata mai cu seama Evanghelistul Matei, care spune: „… au venit Maria Magdalena si cealalta Marie” – adica, fara indoiala, Maica Domnului – „ca sa vada mormantul. Si iata, s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti” [Matei 28, 1-4].
8. Asadar, toate celelalte femei au venit dupa cutremurul de pamant si dupa fuga pazitorilor; ele au gasit mormantul deschis si piatra rostogolita. Maica Fecioara era de fata cand a fost cutremurul, cand a fost rostogolita piatra, cand a fost deschis mormantul, fiind de fata si paznicii lui, chiar daca erau cazuti la pamant de frica. De aceea, dupa cutremur, de indata ce s-au ridicat, nu s-au gandit decat la fuga. Insa Maica Domnului se desfata cu aceasta priveliste, fara a le impartasi teama. Iar mie mi se pare ca pentru ea, in primul rand, s-a deschis acel mormant datator de viata. Fiindca pentru ea, inainte de toate, si apoi prin ea, toate cate sunt sus in cer si jos pe pamant s-au deschis noua; pentru ea a strafulgerat astfel ingerul incat, desi ceasul acela era inca invaluit in bezna, a putut vedea nu numai mormantul gol, dar si cele din mormant [giulgiurile si mahrama] asezate de o parte, ca tot atatea marturii ale trezirii din morti a Celui ce fusese inmormantat.
9. Desigur, ingerul vestitor era insusi Gavriil. Caci, de indata ce a vazut-o pe Maica lui Dumnezeu grabind catre mormant – el, care odinioara ii graise: „Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu” [Luca 1, 30] -, se grabeste [la randu-i] sa coboare si in acea zi, ca sa-i graiasca din nou aceleasi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i invierea din morti a Celui Nascut din ea fara de samanta, sa ridice piatra si sa arate mormantul gol si giulgiul, intarind astfel, pentru ea, vestea cea buna. Caci sta scris: „Iar ingerul, raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti, caci stiu ca pe Iisus cel rastignit II cautati. Nu este aici, caci S-a sculat, precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut” [Matei 28, 5-6]. El spune: „Chiar daca ii vedeti pe paznici cutremurati de frica, nu va temeti; caci eu stiu ca voi. II cautati pe Iisus cel rastignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai ca inchizatorile, zavoarele, pecetile iadului, ale mortii si ale mormantului nu-L pot tine, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al ingerilor celor nemuritori si ceresti, singur Domn al lumii intregi; „Veniti de vedeti locul unde a zacut. Si degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S’a sculat din morti…” [Matei 28, 6-7]”.
10. Si s-au dus ele degraba „cu frica si cu bucurie mare” [Matei 28, 8]. Iar mie imi pare ca Mariei Magdalena, ca si celorlalte femei care au mers atunci impreuna la mormant, le era intrucatva teama. Caci ele nu intelesesera inca puterea celor graite de catre inger si nici nu izbutisera sa primeasca in intregime lumina, ca sa o vada si sa o inteleaga pe deplin: insa Maica Domnului a simtit marea bucurie despre care vorbeste Matei; intelegand cuvintele ingerului si fiind cuprinsa toata de lumina – ea, care era pe deplin curata si plina de dumnezeiescul har; ea, care daduse crezare arhanghelului, intrucat acesta se aratase deja de multa vreme vrednic de incredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de fata la toate aceste intamplari, ar fi putut Fecioara cea plina de dumnezeiasca intelepciune sa nu fi inteles ceea ce s-a infaptuit? Caci a vazut cutremurul de pamant, acel mare cutremur de pamant, pe ingerul cel din ceruri pogorator, acel inger stralucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormantul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era inca imbibat de mir si de aloe, aratandu-se insa golit de trupul pe care-L infa-surase; dar, mai cu seama, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeiestii bucurii pe care ingerul i-a adus-o. Iar dupa auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca si cum nu ar fi ascultat cele graite de inger (care, de altfel, nici nu glasuise pentru ea), nu ia seama decat la mormantul cel gol, nu si la giulgiu: si alearga sa-i caute pe Simon Petru si pe celalalt ucenic, precum spune Ioan [20,2].
11. Dar Fecioara Maica a lui Dumnezeu, insotita de celelalte femei, s-a intors acolo de unde venise si, precum spune Matei, „iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va!” [28, 9]. Vedeti, asadar, ca mult inaintea Mariei Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a vazut pe Acela Care pentru a noastra mantuire noastra a patimit si S-a ingropat si a inviat cu trupul? Caci spune Evanghelistul: „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat” [Matei 28, 9]. Asa precum, aflandu-se in tovarasia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea buna a invierii si a inteles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflandu-se in tovarasia celorlalte femei, ea a iesit in intampinarea Fiului si Dumnezeului ei; ea cea dintai dintre toate L-a vazut si L-a recunoscut pe Cel inviat si, cazand la picioarele Lui, le-a imbratisat, devenind Apostol pe langa Apostolii Sai. Iar faptul ca Maria Magdalena nu era impreuna cu Maica Domnului cand aceasta s-a intors de la mormant si cand Domnul i S-a aratat si a grait cu ea, il aflam de la Ioan, care spune: „Deci ea a alergat si a venit la Simon Petru si la celalalt ucenic, pe careul iubea Iisus, si le-azis: „Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus” [Ioan 20, 2]. Dar daca L-a vazut, daca L-a atins cu mainile ei, daca L-a intalnit si L-a ascultat, cum a putut spune cu-vinte ca acestea: „L-au luat” si „nu stim unde”? Insa, dupa ce Petru si Ioan au alergat la mormant, dupa ce si ei au vazut giulgiul si dupa ce s-au intors de-a-colo, „Maria statea afara langa mormant plangand” [Ioan 20, 11].
12. Vedeti, dara, ca nu numai ca ea [Maria Magdalena] nu-L vazuse inca, dar nici macar n-avusese parte de coplesitoarea bucurie de a-L auzi? Iar cand ingerii care erau de fata au intrebat-o: „Femeie, de ce plangi?” [Ioan 20, 15], ea nu le vorbeste, in raspunsul ei, decat despre Cel mort. Si cand, intorcandu-se ea, L-a vazut pe Iisus, tot n-a inteles, ci fiind intrebata de El: „De ce plangi?”, a raspuns in cuvinte asemanatoare, pana cand Domnul, chemand-o cu numele ei, a aratat ca este viu. Atunci, cazand si ea inaintea Lui si cautand sa-I imbratiseze picioarele, L-a auzit spunandu-i: „Nu te atinge de Mine!” [Ioan 20, 17]; iar prin acest cuvant aflam ca, atunci cand, pentru intaia oara, s-a aratat Maicii Sale si femeilor care o insoteau, El i-a ingaduit doar ei sa se atinga de picioarele Lui, chiar daca Matei face ca aceasta atingere sa fie impartasita si de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la inceput, sa vorbeasca deslusit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut in acele imprejurari.
13. Caci, dupa ce Maria cea pururea Fecioara a venit cea dintai la mormant si ea cea dintai a primit vestea invierii Lui, multe au fost cele care au venit si au vazut piatra rostogolita, i-au auzit pe ingeri si, intorcandu-se dupa ce privisera si ascultasera, s-au despartit. Iar unele, precum spune Marcu, „au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau” [Marcu 16, 8]. Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte sa-L vada si sa-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, insa, s-a dus la Petru si la Ioan, cu care iarasi s-a intors singura la mormant; o data plecati acestia, ea a ramas si s-a invrednicit la randu-i de vederea invatatorului, fiind apoi trimisa catre Apostoli si, ducandu-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arata Ioan, ca „a vazut pe Domnul si acestea i-a spus ei” [20, 18]. Asadar, dupa spusa lui Marcu, aceasta intalnire s-a petrecut dimineata devreme, deci cand se luminase de ziua pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu sustine cu tarie ca invierea Domnului si intaia Sa aratare nu s-au petrecut atunci.
14. De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosite si la felul in care cele patru Evanghelii se potrivesc intreolalta. Dar ucenicii, auzind in ziua aceea a invierii, de la mironosite, de la Petru, de la Luca si de la Cleopa, ca Domnul traieste si ca a fost vazut de catre ei, nu le-au dat crezare; din aceasta pricina au fost certati de catre El mai tarziu, cand S-a aratat lor si erau adunati toti la un loc. Dupa ce El S-a infatisat viu fata de multi si de multe ori, nu numai ca au crezut cu totii in invierea Sa, dar au si vestit-o pretutindeni, caci „in tot pamantul a iesit ves-tirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor” [Psalmi 18, 4] si „Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau” [Marcu 16, 20]. Se vede ca minunile erau neaparat de trebuinta, pana ce Cuvantul a fost vestit in intreaga lume. Caci, totusi, este nevoie si de semne, si de minuni pentru a intari adevarul vestirii, dar este nevoie [numai] de semne, nu si de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvantul, daca l-au crezut ei cu tarie. Si cine oare sunt acestia? Cei care-si arata credinta prin fapte. Caci sta scris: „… arata-mi credinta ta dupa fapte si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea” [Iacov 2, 18] si „Cine este, intre voi, intelept si priceput? Sa arate, din buna-i purtare, faptele lui…” [Iacov3, 13]. Caci cine va putea crede ca nutreste ganduri mari, inalte, dumnezeiesti si, precum se spune, ceresti (precum sunt gandurile evlaviei), daca savarseste fapte rele si este tintuit de pamant si de cele pamantesti?
15. Nu este, deci, de nici un folos, fratilor, daca spune careva ca are credinta in Dumnezeu, dar nu are si faptele potrivite credintei sale. Caci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fara de untdelemn, adica [fara de] faptele dragostei si ale milosteniei [vezi Matei 25, 1-13]? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea in focul nestins din pricina ca fusese nemilos cu Lazar, atunci cand 1-a chemat pe parintele sau Avraam [vezi Luca 16, 19-31]? Iar celui ce nu a dobandit, prin faptele sale bune, un vesmant potrivit cu nunta cea dumnezeiasca si cu acea camara a neputrezirii, la ce i-a folosit ca va fi raspuns chemarii la nuntire [vezi Matei 22, 12]? Caci el a fost chemat si s-a dus avand credinta intreaga, si a fost chemat dimpreuna cu acei oaspeti sfinti, dar a fost alungat si facut de rusine, ca unul ce era invesmantat in josnicia obiceiurilor si faptelor sale, si fiind fara de mila legat de maini si de picioare, a fost aruncat in gheena focului, unde este plangerea si scrasnirea dintilor.
16. De care fie sa nu se faca partas nimeni dintre cei chemati de catre Hristos, ci cu totii sa arate prin credinta lor o viata potrivita acestei credinte, si sa intre in camara de nunta a bucuriei celei fara de sfarsit, petrecand in vecii vecilor dimpreuna cu sfintii, in lacasurile preafericitilor. Amin.