ARHIMANDRITUL EMILIANOS SIMONOPETRITUL: HRISTOS NE-A FĂCUT MAI PRESUS DECÂT ÎNGERII!

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac. Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume? Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos. Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu! Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi. Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20). Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa. Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii. Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru. Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu. Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”. Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci. Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor. Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre! Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din ciipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există. Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni. Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire. Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre. Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer! Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna!  Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura: Sfantul Nectarie, 2016

Sursa

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a trecut la cele veșnice

Joi dimineață, 9 mai 2019, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, fost stareţ al Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos, a trecut la cele veșnice.

Arhimandritul Emilianos (Vafeidis) s-a născut în 1934, în Nikaia Pireos, din părinţi evlavioşi, proveniţi din Asia Mică, primind la botez numele de Alexandros.

De mic copil s-a ocupat de studiul Scripturii şi al Părinţilor, precum şi cu neîntrerupta rugăciune a lui Iisus. A studiat la şcoala din Simantra Halkidikis, continuând apoi la Nikaia Pireos. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Atena, iar după doi ani s-a mutat la Facultatea de Teologie.

La încheierea studiilor, în 1960, s-a înfăţişat Mitropolitului Dionisie de Trikkis şi Stagon, care l-a tuns în monahism cu numele Emilianos pe seama Mănăstirii Sfântului Visarion din Dousiko. În luna septembrie a aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, slujind la mănăstirile Meteorei, care duceau lipsă de vieţuitori la acea vreme.

De praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1961, a fost hirotonit preot, rămânând pentru o vreme la Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko, un loc retras şi pustiu.

La sfârşitul anului 1961, a fost numit Egumen al Mănăstirii Marea Meteoră. Deşi avea probleme de sănătate, părintele Emilianos a început aici o intensă viaţă ascetică şi liturgică, cercetând orice scriere referitoare la organizarea şi funcţionarea vechilor mănăstiri.

Mitropolitul Dionisie l-a ridicat la treapta de arhimandrit şi l-a însărcinat cu slujirea în cuvânt, cu mărturisirea şi cu povăţuirea tinerilor din eparhie. Astfel, o mulţime de tineri s-au adunat în jurul părintelui Emilianos. În 1963 s-au închinoviat primii doi monahi dintre aceşti tineri, iar sfârşitul anului şcolar 1965-1966, mulţi absolvenţi de liceu au venit la mănăstire ca începători.

Pe 6 august 1966, Mitropolitul Dionisie l-a îmbrăcat pe Egumenul Emilianos în schima mare. Tot în acea perioadă, Gheronda Emilianos a început pelerinajele la Sfântul Munte, întâlnindu-se cu Sfântul Paisie Aghioritul şi cu părintele Efrem Katounakiotul, cu care a avut strânse legături duhovniceşti.

În anul 1973, datorită creşterii numărului de monahi, întreaga obşte de la Meteora se mută în Sfântul Munte, la Simonos Petras.

Începând cu anul 1995, starea de sănătate a Părintelui Emilianos se înrăutăţeşte treptat pentru ca, în anul 2000, să predea egumenia Sfintei Mânăstiri Simonos Petras arhimandritului Elisei, actualul egumen. Gheronda Emilianos s-a retras la Metocul din Ormilia. Perioada în care a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Simonos Petras este considerată deja drept una dintre cele mai binecuvântate perioade din istoria mănăstirii.

Opera părintelui Emilianos cuprinde o tematică diversă: omilii şi predici, erminii ale scrierilor Părinţilor neptici (Avva Isaia, Isihie Presviterul, Grigorie Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Thalasie, Theognost), erminii ale canoanelor monahale (Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie), ale voturilor monahiceşti şi vieţii practice (monahism, canonul monahal, viaţa monahului, relaţia Bătrân-ucenic), erminii la Vieţile Sfinţilor (Cuviosul Nil Calavritul, Cuviosul Romil), erminii ale Sfintei Scripturi, ale imnelor liturgice şi ale altor texte teologice (Psalmi, Profeţi etc.).

Transcrierea şi publicarea tuturor catehezelor şi omiliilor a fost preluată de obştea de maici de la Metocul Ormilia, din anul 1995 începând să fie publicate în colecţia „Cateheze şi cuvântări”. În paralel cu ediţia grecească, Catehezele au fost traduse în franceză, engleză, română, rusă şi sârbă.

Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu

Comuniunea cu Dumnezeu

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.
Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la  inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu.
Priviți însă, frații mei. Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși. Începem ceva și nu numai că nu îl ducem la bun sfârșit, dar nici nu ne mai amintim ce am început. Hotărâm ceva și puțin după aceea începem ceva nou, ca și cum nici n-ar fi fost vorba mai înainte de vreo hotărâre. Venim la Dumnezeu  și uităm pentru ce am început. Ce lucru ciudat este omul! Este ceva care numai se împleticește, nu umblă. Picioarele lui s-au rupt. Este un bolnav înspăimântător. În această neputință vine Dumnezeu și îl întărește. Îl întreabă:

– Ce vrei?
– Vreau asta.
– Poftim, ia-o.
– Ce altceva vrei?
– Vreau lucrul acela.
– Ia-l.
– Poate vrei și altceva?
– Da.
– Ia și pe acesta.
Totuși nu simt acest dialog, fiindcă sufletul meu este atât de infirm, încât nu poate să vorbească. În ciuda acestui fapt, mintea înțelege, simte, cunoaște mai dinainte, începe să se adâncească și așa se înfiripează acest dialog tainic, chiar fără voința mea, fără părerea mea, fără simțirea mea. Este dialogul care se înfiripează din pricina lacrimilor, este dialogul subconștientului nostru, care își amintește preistoria lui, cum atunci în Rai umbla împreună cu Dumnezeu și îi vorbea și Îl căuta. Dumnezeu răspunde și eu sunt nedumerit, văzând darurile Lui.  După frică și străpungere, am o altă paradoxală trăire. Simt că Dumnezeu Se bucură în mine. De multe ori avem impresia că am dat bucurie cuiva. Nu știm de ce, o simțim totuși. Îl vedem pe altul că se apropie de noi și zicem: „Privește-l e mulțumit împreună cu mine”. Așa și eu acum încep să înțeleg că Se bucură de mine Dumnezeu și aceasta odrăslește în mine o pregustare a bucuriei, o măreție lăuntrică, un mesaj că undeva pe-aproape este Dumnezeu. În același timp, odrăslește și o mulțumire. Mai înainte de a lua darurile lui Dumnezeu, văd că El a început să le scoată din buzunarele Lui și să mi le dea.
Odată cu bucuria vine și o altă trăire neîncetată, unită cu ea: durerea sufletului, a unui suflet atât de bogat și în același timp atât de sărac, a unui suflet care în fața milostivirii lui Dumnezeu își înțelege împietrirea lui și tragicul lui eșec, înfricoșătoarea lui stare și micimea lui și începe să se îndurereze. Această durere a lui provine, mai înainte de toate, din simțirea că Dumnezeu este încă departe. De aceea strigă cu durere: „Pentru ce, Dumnezeule, ești atât de departe? Deși îmi trimiți bucurii, pentru ce nu Te înțeleg? Deși știu că Te bucuri de mine, de ce nu Te pot îmbrățișa? Eu sunt aici și Tu cine știe la câte mii de metri depărtare Te afli față de mine”. Se îndurerează sufletul pentru starea lui, pentru surghiunul lui.
Când ajunge în acest punct, atunci intră în cea mai importantă arenă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o numesc „înțelegere înaltă”[1].
Ce este „înțelegerea înaltă”? Este ca și cum ai sta într-un punct înalt de unde este cu putință să cazi în haos, dar de acolo poți să vezi toate. Ajungând la înțelegerea înaltă, ai o recunoaștere. Simți ca și cum cineva te răpește și te urcă, de parcă ai fi într-un avion și ai nevoie să privești jos, ca să vezi abisul judecăților tale și al căderilor tale. Așa cum din aerostat privești pământul, la fel te privești și pe tine însuți, sinele tău pe care îl lași jos, în timp ce mintea urcă la înălțimea extremă.
Așa cum ești în acest punct înalt, te temi să privești altceva, de aceea eviți orice înțeles, orice conținut al minții, orice lucrare care constă în a gândi, orice simțire, orice frază. Fiindcă orice ai spune este din lumea aceasta. Și dacă mulțumești lui Dumnezeu, și dacă Îl rogi, și dacă I te mărturisești și dacă Îl implori, toate acestea sunt din lumea aceasta, fiindcă și tu ești din lumea aceasta.
Urci și, pe măsură ce urci, dobândești înțelegerea înaltă, înțelegerea celei mai înalte ființe, a Unuia Dumnezeu, care este o simțire exclusiv a minții. Aceasta înseamnă că mintea ta și toată ființa ta, leapădă toate și rămâi tu singur pe acea înălțime.
(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)
[1] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 35, Filocalia greacă, tom. 1, p. 180.
traducere şi adaptare: Laura Enache pentru doxologia.ro

( Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)