Război împotriva somnului


Stareţul Iosif se lupta cu asprime împotriva somnului, deoarece vedea din experienţă că nici o altă nevoinţă nu aduce atâtea binecuvântări pentru lucrarea Rugăciunii minţii, precum lipsirea de somn.

Ne mărturisea adeseori că în tinereţe îl lupta mult somnul. Acest război îl îngreuna mai ales iarna, fiindcă nu putea noaptea să se mişte puţin afară din chilia sa, deoarece era ger.

Războiul somnului nu era adus doar de pricini fireşti, ci şi de diavolul care se porneşte cu o ură nestăpânită împotriva celui care priveghează întru cunoştinţă cu lucrarea niptică. De multe ori cei doi Stareţi, Iosif şi Arsenie, pentru a birui somnul, îşi făceau metaniile desculţi în zăpadă.

Programul obştii noastre presupunea să ne sculăm întotdeauna la ora rânduită. Chiliile noastre erau separate şi depărtate una de cealaltă. Nu era rânduit un părinte pentru a bate la uşă şi a ne trezi. Atunci cine ne scula? Cu siguranţă că exista un ceas. Dar mai ales râvna lăuntrică, dorinţa şi dragostea de priveghere şi de rugăciune ne făceau să ne sculăm. Nu era nevoie de un ajutor.
Eu personal, care eram cel mai slab şi cel mai mic, aveam dureri înfricoşătoare în piept. Atunci când deschideam ochii şi trebuia să mă scol, această durere mă pironea de parcă aş fi avut foc în plămâni. Cu toate acestea rugăciunea Stareţului şi dragostea mea de a-l odihni nu mă lăsau nici măcar un minut să dorm mai mult. Nu-mi amintesc să fi spus măcar o singură dată: „Lasă să mai dorm puţin!”. Acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi. Un astfel de gând ne era străin. De ce? Fiindcă luam aminte la cuvântul Stareţului:

„Dacă nu vă nevoiţi acum, când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor, atunci când vă veţi nevoi? Când veţi îmbătrâni? Când patimile se vor întări? Când noi vom fi plecat din această viaţă? Acum este timpul să vă nevoiţi. Acum să războiţi patimile şi slăbiciunile voastre şi cu această nevoinţă a voastră veţi cunoaşte în faptă Harul lui Dumnezeu şi viclenia demonilor. Nu este vreme pentru nepăsare. Să deveniţi ca Heruvimii cei cu mulţi ochi, observând cursele demonilor, căci de multe ori aceştia se arată sub chipul îngerilor, pentru a vă împiedica şi a vă târî spre pierzare”.

Astfel privegheam în fiecare noapte şi ne luptam cu somnul. Ore întregi la rugăciune. Unul pe scăunel, altul jos, iar altul în picioare. Inspiram şi expiram Numele lui Hristos. Stareţul ne cerea să ne nevoim până la sânge împotriva somnului şi a gândurilor ruşinoase, el fiind cel dintâi care ne dădea pildă petrecând în chiliuţa sa întunecată şi având ca însoţitor Rugăciunea minţii cea neîncetată.
Decât să dormim şi să pierdem privegherea, era mai de preferat războiul şi greutatea nevoinţei. Chiar dacă nu înţelegeam Rugăciunea, ajungea să fim trezi, să ne luptăm şi să arătăm voinţa noastră cea bună lui Dumnezeu. Cinci ore de chinuire şi de mucenicie! Mergeam pe cărări, prin desişuri, prin pădure, urcam pe stânci, numai ca să nu dormim. Din pricina oboselii ne istoveam cu totul, dar somnul tot nu ceda. Era un demon puternic! O adevărată mucenicie era acest somn! Dar adeseori se întâmpla ca după patru-cinci ore de nevoinţă somnul să fugă dintr-o dată. Pleca în chip minunat, de parcă cineva l-ar fi tăiat cu cuţitul. In chip firesc, de vreme ce eram istoviţi de osteneala zilei, de căldură sau de frig şi din pricina lipsei de somn, ar fi trebuit ca mintea noastră să fie tulbure. Deodată însă mintea dobândea limpezime, uşurare şi pace, ca după o rugăciune de multe ceasuri, în care chemarea Numelui lui Iisus Hristos ne trăgea spre contemplaţie. Iată rodul binecuvântat al stăruinţei Stareţului de a ne sili la priveghere! De aceea răspândea mireasmă nu numai gura şi trupul fiecăruia dintre noi, ci întreg locul dimprejurul nostru.
Dumnezeu voia ca să ne odihnească pentru osteneala făcută şi parcă ne-ar fi spus: „După osteneala privegherii pe care aţi făcut-o şi pentru ascultarea pe care aţi arătat-o, priviţi care este roada! Luaţi aminte ca nici mâine să nu cedaţi!”. Şi astfel dobândeam experienţă, şi înţelegeam că războiul era şi din pricina oboselii trupeşti, dar şi a demonului somnului.

Pe noi, ucenicii, ne lupta somnul în chip înfricoşător şi de aceea nu puteam face Rugăciunea minţii mai mult de patru ore. Stareţul însă nu mai avea un astfel de război, fiindcă câştigase biruinţă asupra lui încă din primii zece ani de nevoinţe aspre. Şi astfel, putea să stea şapte-opt ore la priveghere, dăruindu-se cu totul Rugăciunii minţii şi contemplaţiei.

După ce priveghea, Stareţul ieşea din chilia sa, plin fiind de lumină şi de Har, şi mă întreba:

– Ei, bobocule, cum merge? Mai rezişti pe front?

– Gheronda, cam şchiopătez.

– Fiul meu, ţine bine arma rugăciunii şi nu te teme!

Vara, când veneau bărci şi pescuiau cu lămpile, Stareţul îmi spunea:

– Vezi, fiul meu, cum se nevoieşte şi cum priveghează pescarul toată noaptea pentru ceva material şi pământesc, ca să prindă o mână de peşti? Vezi cum uneori cântă ca să-i treacă timpul? Oare noi, care am venit aici ca să pescuim Harul lui Dumnezeu, nu trebuie să priveghem? Şi noi trebuie să cântăm, adică să psalmodiem, să-I cântăm lui Dumnezeu, luând aminte la gânduri, şi să nu dormim. Acest pescar se osteneşte pentru puţini peştişori, însă noi suntem datori să ne nevoim pentru vânatul cel duhovnicesc, pentru pescuitul împărăţiei Cerurilor, pentru dobândirea de mai mult Har, pentru răsplată veşnică de la Dumnezeu. Mare lucru!

– Aşa este, Gheronda.

Cu astfel de cuvinte înţelepte, scurte, dar cuprinzătoare, ne întărea credinţa.

Câtă nevoinţă făceam în „pustie” în timpul verii! La amiază stâncile fierbeau de căldura pe care apoi noaptea o degajau. Atunci noi ne coceam de căldură în chiliile noastre şi în bisericuţa ce se afla într-o peşteră mică care se încingea atât de tare, încât credeam că plesnim.

Dumnezeiasca Liturghie se săvârşea la sfârşitul privegherii noastre. De aceea, înainte de a intra în bisericuţă pentru Liturghie, ne înarmam cu toate gândurile cele bune de răbdare pentru a putea rezista. Din pricina oboselii şi a căldurii înăbuşitoare moţăiam foarte tare. Dar de îndată ce capetele noastre se lăsau în jos, Stareţul ne stropea cu apă şi ne striga:

– Dormiţi?

– Iertaţi!

Şi Stareţul ne făcea destule „duşuri” de felul acesta cu apă rece.

Când eram începător, mă lupta gândul să plec. îmi venea un gând care îmi aducea aminte de casa mea, un altul de duhovnicul meu care voia să facem o mănăstire, un alt gând îmi spunea să mă întorc înapoi. F.ra un adevărat roi de gânduri. Eu însă mă nevoiam şi mă împotriveam lor. Stareţul îmi spunea:

– E bine, aşa cum faci, e foarte bine. Să nu-ţi laşi nici o clipă îndatoririle, privegherea, canonul şi rugăciunea şi atunci nu te va stăpâni niciodată diavolul plecării.

Mi-am făcut îndatoririle cu sârguinţă şi, intr-adevăr, aşa cum spusese Stareţul, a venit clipa când toate gândurile au plecat. Şi dintr-odată pustia, care mai înainte mi se părea întunecată, a devenit atât de frumoasă şi de iubită. Cu rugăciunile Stareţului meu Harul lui Dumnezeu m-a ajutat şi m-a slobozit de războiul acestor demoni şi toate cele din lăuntrul meu s-au schimbat.

Uneori mergeam şi la bătrânul Arsenie:

– Nu te necăji, căci şi eu am fost luptat, şi Stareţul a fost luptat, îmi spunea el.

Şi mă întărea şi acesta cu cuvintele sale cele simple. Vorbea o greacă stricată, fiindcă crescuse în sudul Rusiei, dar cuvintele sale simple aveau o mare valoare duhovnicească, pentru că trăise ceea ce învăţa şi de aceea aveau mult Har şi multă putere. Căci una este învăţătura izvorâtă din făptuire şi alta cea din înţelepciunea lumească.

Când ne războiau gândurile de mândrie şi de nepăsare, Stareţul ne învăţa să le dispreţuim cu desăvârşire:

– Ţineţi Rugăciunea! Este o furtună, dar va trece, va ceda. Când vă împotriviţi şi vă luptaţi cu bărbăţie şi nu vă pierdeţi curajul, toate gândurile cedează. De altfel, aceasta şi este tactica vrăjmaşului: să atace, pentru a putea sparge frontul, să surpe zidul şi tot ce există în picioare. Să ţineţi stindardul sus şi el va ceda.

Şi într-adevăr, gândurile dispăreau.

Stareţului îi descopeream tot prin mărturisire curată şi sinceră a tuturor gândurilor. Nu lăsam dorinţe ascunse înlăuntrul meu, fiindcă ştiam că acestea sunt lucruri putrede. Şi fiecare lucru putred răspândeşte o duhoare. Şi nu m-aş fi simţit bine, de vreme ce sufletul meu ar fi răspândit acea duhoare. Ştiam că un singur gând ascuns de aş fi primit, sufletul meu s-ar fi clătinat până în străfunduri. Imi dădeam seama de aceasta din presiunea pe care mi-o pricinuiau ca să le primesc.

Aşadar, nevoinţă! Luptă corp la corp! Iar atunci când simţeam o apăsare înfricoşătoare din partea gândurilor, luam un lemn şi mă loveam. Şi astfel, ocărându-l pe vrăjmaş, tăiam gândurile şi războiul înceta. Iar dacă gândul venea a doua şi a treia oară ca să mă atace, cu şi mai multă mânie îl înfruntam, aplicând aceeaşi tactică.

Când îi spuneam Stareţului despre acest război, el, ca un războinic foarte încercat, îmi răspundea:

– Nu-i nimic. Nu te teme! Eşti ca acel frate din Pateric care s-a descurajat şi a spus: „Awa, atât de multe gânduri, atâtea patimi… cum voi putea eu să le dezrădăcinez? Pentru Numele lui Dumnezeu, Awa, ajutaţi-mă, căci mă pierd!”. Şi îi răspunde acel experimentat stareţ: „Fiul meu, gândurile nu năvălesc toate odată asupra ta, nu se scoală toate patimile odată asupra ta, ca să te înăbuşe”. Când va năvăli gândul trupesc, loveşte-l, taie imaginaţia, chipul persoanei care te sminteşte, alungă-l, şterge-l, aşa cum ştergi un diavol din imaginaţia ta, aşa cum ştergi ceva cu un burete. Şterge imaginea şi ţine Rugăciunea! Şi aşa, s-a terminat. Ai sugrumat gândul. Va veni din nou? Iarăşi, sugrumă-l! Vine, de pildă, un gând de trândăvie şi-ţi spune: „Culcă-te!”. Atunci tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să mă culc?”. Vine un gând de judecată şi îţi şopteşte: „Spune şi tu un cuvânt împotrivă!”. Tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să-l spun?” Aşa se duce războiul.

Mă aflam în obşte de nouă luni şi cunoscusem bine deja viaţa şi rânduiala ei, precum şi pedagogia zilnică a înţeleptului nostru Stareţ. Cu rugăciunile lui, urmam rânduiala de fiecare zi a chiliei. Fireşte, în acest timp n-a lipsit războiul gândurilor. Diavolul se silea cu mânie să-mi zdruncine credinţa în Stareţul meu şi încrederea în discernământul său, ca să mă scoată din ascultare. „Nu, aceasta nu o voi face niciodată!”. Vrăjmaşul însă continua să mă atace. „Ne vom lupta, îi spuneam eu. Nu voi ceda… Prefer să mor”.

Stareţul, văzând gândurile mele şi lupta mea, a vrut să mă încerce, ca un general iscusit ce era. De aceea mi-a spus:

Cum o s-o scoţi la capăt tu, care eşti o mână de om şi un netrebnic? Eşti umflat de gânduri. Uită-te ce războaie ai! Nu cred că o s-o scoţi la capăt.

Atunci eu, fălindu-mă, i-am spus:

– Gheronda, unu plus unu fac doi. Nu există capitulare. Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre mă voi arunca în foc şi fie ce-o fi. Nici nu mă gândesc să dau înapoi sau să mă las biruit de gânduri!

– Bine, bine, vom vedea.

Atât i-a trebuit. Ceea ce a voit să audă, a auzit. Văzând un omuleţ vorbind astfel, s-a gândit: „Ei, ceva trebuie să aibă şi acesta”. Şi se pare că, prin această probă la care m-a supus, a cumpănit bine ce trebuia să facă. Căci dacă cineva vrea să biruiască, trebuie să fie hotărât să moară. Cel care voia să rămână lângă Stareţ trebuia să-şi semneze moartea.

După puţin timp Stareţul mi-a spus:

– Pregăteşte-te să te fac schimonah. Dar înainte de asta va trebui să-ţi semnezi moartea. Fie că o să te doară ceva, fie că o să te îmbolnăveşti, un singur lucru să ai în minte: doar moartea te va despărţi de aici. Nu căuta mângâiere, nici vindecări. Eşti hotărât pentru moarte? Rămâi! Dacă nu, pleacă!

Iar atunci când mi-am dat cu toată inima mea încuviinţarea zicând: „Să fie binecuvântat!”, m-a tuns în Schima Mare, tunderea săvârşindu-o părintele Efrem de la Katunakia pe data de 13 iulie 1948, într-o zi de joi.

Rânduiala canonică, desigur, este ca începătorul să treacă printr-o perioadă mai lungă de încercare. Această hotărâre însă se ia în funcţie de vremea şi de oamenii care trăiesc în acea vreme. Iar Stareţul, cu experienţa pe care o avea, a socotit că aşa trebuie să se petreacă. După ce s-a săvârşit tunderea în Schima Mare, am făcut gogoşi. Pe atunci aşa era obiceiul.

Uneori Stareţul avea un sughiţ firesc. Diavolul a exploatat aceasta şi a început să-mi sufle la ureche: „A, ceea ce face acum Stareţul dovedeşte că are demon. Demonul îl face să sughiţe aşa”. Ce amărăciune, ce otravă mi-a cuprins sufletul meu! „Auzi ce-mi spune gândul!”, îmi ziceam în sinea mea, fiindcă eu, de obicei, nu aveam astfel de gânduri. De îndată ce mi-au venit, m-au răscolit cu totul. Cu neputinţă să primesc un astfel de gând despre Stareţul meu! „Te voi sfâşia!”, mi-am spus în sinea mea şi mă sileam să mă împotrivesc. Când i-am spus aceasta Stareţului, care era un ascet încercat, a zâmbit şi mi-a spus:

– Nu te necăji, fiul meu! Lasă-l să spună ce vrea. Nu-i da nici o importanţă. Tu doar să rosteşti Rugăciunea. O să-ţi mai spună şi altele. însă pe o ureche să-ţi intre şi pe alta să-ţi iasă. Vărsătura iadului nu are sfârşit. Să nu te împotriveşti cu cuvântul, pentru că eşti mic şi fără experienţă. Tu doar să dispreţuieşti gândul, să spui Rugăciunea neîncetat şi gândul va pleca de la sine.

Eu însă nu ştiam că dispreţuirea gândurilor este cea mai bună soluţie şi de aceea am răspuns:

– Nu, Gheronda, am să mă lupt şi eu cu gândul. N-o să-l las să-mi spună aşa ceva despre Sfinţia Voastră, care îmi sunteţi Stareţ.

– Hm!, a făcut el şi a zâmbit.

Probabil că şi-a spus în sinea sa: „Micuţul acesta habar n-are ce i se întâmplă”. Şi astfel m-a lăsat să mă lupt prin împotrivirea în cuvânt.

Mă luptam eu cu asprime, dar diavolul era maestru la aşa război. Ce-mi făcea? De îndată ce mă sculam ca să priveghez, ţac! venea îndată atacul: „Ia uite ce Stareţ ai!”. Şi cu multă măiestrie, diavolul arunca gândul în inima mea, ca să-mi otrăvească privegherea. Şi astfel, cu aceste gânduri, mă secătuia de puteri. Venea apoi o simţire demonică: „Iată, Stareţul nu e ceea ce crezi tu. Are demon”. Insă nici eu nu cedam deloc, ci îndată curmam gândul printr-un cuvânt împotrivitor: „Nu, Stareţul este un general. Un om care mă povăţuieşte la mântuire nu poate să aibă demon, ci este Sfânt, înger al lui Dumnezeu”. „Nu, nu este înger, pentru că face asta, face ailaltă…”. „Ba nu”, răspundeam eu împotrivă.

Şi astfel, ore întregi duceam luptă de împotrivire, deşi nu aveam experienţă în aceasta. Aveam doar un curaj firesc şi de aceea mă aruncam în această luptă, deşi eram mic şi fără experienţă. Mă încumetam să mă împotrivesc, tactică pe care o folosesc doar nevoitorii sporiţi, în timp ce eu trebuia să evit gândul prin dispreţuire, ca să scap repede.

Această luptă a durat zile întregi. Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile şi îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el. In cele din urmă mi-am spus în sinea mea: „E nevoie de o intervenţie mai drastică”. Atunci am luat un lemn şi am spus: „Ce ai spus despre Stareţul meu?”. Şi poc!, îmi loveam atât de tare picioarele cu lemnul, încât mă tăvăleam pe jos de durere.

Şi în felul acesta a fost îndepărtat războiul; iar de atunci nu a mai apărut. Nu m-a mai atacat niciodată gândul acesta ucigaş, deşi pe Stareţ îl mai apuca câteodată sughiţul său firesc. Am şi uitat că am fost vreodată războit de acest gând. Atât de repede au dispărut gândurile, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mi-a dispărut până şi amintirea că am fost războit, deoarece am înfruntat cu curaj şi lepădare de sine acest război. Insă sufletul celui care cedează se umple încet-încet de necurăţie şi începe să răspândească duhoare. Fiecare gând rău devine în suflet un abces care, dacă nu este lepădat degrab, ulcerează, putrezeşte şi răspândeşte duhoare.

Odată, de praznicul Cincizecimii, părintele Atanasie ne-a adus posmag, roşii şi struguri. Atunci Stareţul se întoarce către noi şi ne spune:

Traistele în spate şi la drum! Altfel ni le vor mânca şoarecii.

Gândurile au năpădit îndată ca furnicile. „O astfel de zi şi noi să umblăm pe drumuri?! Când trebuia să te linişteşti, să citeşti şi să te rogi cu metania?!”. Eu însă îi răspundeam gândului: „Strâmtă şi plină de întristare este calea. Ascultarea mai presus de toate. «Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”108». însă povara gândurilor era mai grea decât cea din spate. îmi spunea gândul, îi răspundeam însă şi eu: „De îndată ce vom merge la Gheronda, te voi pârî”.

Când am intrat pe poarta colibei, gândurile au pierit cu totul. S-au risipit ca vântul. Cum să îndrăznească demonii să se arate înaintea celui ce le venise de hac?

Dar fiindcă nu am avut prilejul în acel moment să-l văd pe Stareţ deosebi, deoarece ne spusese să mergem să ne schimbăm hainele şi să ne odihnim, mi-am spus în sinea mea: „Ispititorule, te voi aranja eu…”. Am adunat un sac de pietre şi am spus: „Acum îţi voi da canon, ţie, celui care nu voiai să cari greutate într-o astfel de zi, şi vei dormi pe pietre. Hristos pe Cruce a avut o mucenicie mult mai mare”. Această faptă a mea nu avea valoare, dar Dumnezeu mi-a dat pentru voinţa mea cea bună o mică răsplată.

Indată ce am adormit, am visat că mă aflam într-o câmpie. De-a dreapta mea se afla părintele Iosif cel tânăr, iar la stânga părintele Arsenie. In partea stângă, pe vârful unei coline frumoase şi pline de verdeaţă, se afla Stareţul. El s-a întors către noi şi ne-a spus: „Va trece Marele Constantin. Să vă închinaţi lui, ca să luaţi binecuvântare”. Atunci eu i-am făcut semn, zicând: „Să fie binecuvântat!”.

Când acela a venit, fără să-l privesc, i-am făcut metanie. Nu ştiu însă ce a făcut fratele de lângă mine. Pe când mă ridicam, în loc să-l văd pe Marele Constantin, L-am văzut pe Hristos ca un Copil mic, Care S-a plecat către mine, mi-a zâmbit şi m-a sărutat. Apoi a plecat, lăsându-mi în suflet o bucurie de nedescris.

Când m-am trezit, păstram încă în suflet acea bucurie. Am mers la Stareţ şi i-am spus ce văzusem. Atunci el m-a întrebat ce gânduri avusesem în timpul zilei, iar eu i-am mărturisit gândurile, cum le-am înfruntat şi care au fost roadele.

– Dumnezeu, pe robii Săi, în chipul acesta îi mângâie, atunci când fac o nevoinţă. Dar tu de acum înainte să nu mai pui pietre.

In astfel de situaţii trebuie să ai un povăţuitor încercat, care să poată discerne cu siguranţă adevărul de minciună. Căci Apostolul Pavel ne învaţă că diavolul se preschimbă în înger de lumină pentru a-l înşela pe om. Iar Sfinţii Părinţi ne spun: „Vinul şi oţetul seamănă, însă cel care a gustat vinul cunoaşte diferenţa”. Stareţul meu era unul dintre puţinii Părinţi aghioriţi ce gustaseră din belşug beţia Harului dumnezeiesc şi care puteau să cunoască îndată şi cu siguranţă dacă o stare era de la Dumnezeu, de la demoni sau de la firea noastră.

Arhim. Efrem Filotheitul, Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

1

Se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, când cineva ia numele Domnului în deşert

Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?

Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).

Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, „nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu”(Gânduri de Paşti).

Cu toate acestea, purtarea noastră, nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul. Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.

De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.
Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce „sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice” (proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). „Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: „Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.

Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?

Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.
Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.

Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului: „Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.

Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă „libertatea” pentru om? „Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem „nu” păcatului, şi „da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)

Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? „Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.
Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin.

Gheronda Efrem Filotheitu

Stilul vechi si întoarcerea unei femei

Odată, pe când îmi spuneam gândurile Starețului Efrem din Arizona, a sunat telefonul… L-a ridicat… am auzit o femeie care plângea, striga…

– Ai văzut, fiica mea, spunea Starețul, că sunt adevărate cele pe care ți le spuneam? Îți amintești când îți spuneam să faci acest lucru? Da, fiica mea, ai dreptate. Da, așa este.

Și apoi a închis telefonul.

– Gheronda, i-am spus eu, dacă este ceva care ține de Taina Mărturisirii, să nu-mi spuneți. Dacă este altceva, ce a pățit acea femeie de făcea astfel?

Aceea era o învățătoare din Epir, care ținea calendarul vechi. S-a întâmplat odată ca aceea să-l întâlnească pe Starețul Efrem și a început să-l ocărască, zicând:

– Ați trădat Creștinismul voi, cei de pe stilul nou. V-ați dus cu Papa – satana… Patriarhul este eretic, nu aveți Harul Preoției… Duhul Sfânt a plecat din Biserica de pe stilul nou.

– Nu, fiica mea, nu este așa. Preoții noștri au Preoție.

Dar nu putea să o convingă. Atunci i-a spus:

– Mergi, fiică, la o biserică de pe stilul nou să te împărtășești și Domnul îți va răspunde.

Și fiindcă acea femeie era sinceră, a făcut așa cum i-a spus. „Ce am de pierdut?” se gândea ea. A mers așadar la o biserică pe stilul nou. În clipa când preotul împărtășea, ea și-a deschis gura și s-a împărtășit. Dar după ce s-a împărtășit, încerca să mestece ceea ce pusese preotul în gura ei, dar simțea că mesteca ceva asemănător cu cauciucul. „Oare ce mi-a pus preotul în gură?”. A încercat să muște, dar nu putea… „Ce mi-a făcut preotul?”. Atunci a băgat degetele în gura ei și a scos ceea ce avea în gură. Dar degetele ei erau pline de sânge, iar în mână avea o bucățică de carne. Atunci a început să strige:

– Hristoase al meu, Maica Domnului, fie-vă milă de mine! Maica Domnului, fie-ți milă de mine! Hristoase al meu, fie-ți milă de mine!

Femeile care o priveau și-au dat seama că se petrecea o minune și pentru aceasta i-au prins mâna, ca să nu cadă pe jos ceea ce ținea în mână. Deși aceea nu voia, i-au băgat-o cu sila în gură și în clipa aceea acea bucățică s-a transformat în pâine și astfel a putut-o înghiți. Dar sângele i-a rămas pe degete. De aceea au mers și i-au spălat degetele ei.

Astfel s-a adeverit că ceea ce spune Biserica este adevărat.

Avva Efrem Filotheitul despre strigatul contiintei si viata dupa moarte. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine”

Omilia a XXIII-a

Cartea constiintelor[1]

Fiii mei binecuvantati,
Iubirea lui Dumnezeu si nemarginita Lui milostivire care s-a aratat fata de om pana la jertfa pe cruce a binevoit, chiar si in acest an, sa indrume pasii mei – cu toate ca sunt pentru totdeauna un om nevrednic si nemernic – sa fiu langa voi cu sentimente de dragoste parinteasca, pe care cred ca le nutriti si voi in inimile voastre fata de mine.
Intr-o zi, la manastirea mea, cand citeam impreuna cu fratii din Sfintii Parinti, ceva m-a impresionat, as putea spune infricosator, o fraza prin adancimea sensului ei. Aceasta era urmatoarea:

“Am vazut cand s-au deschis cartile constiintelor inaintea lui Dumnezeu”.

M-am inspaimantat tare, incercand sa patrund in sensul si-n gandirea Sfantului Parinte al Bisericii care a scris-o. Oare ce intelegea prin “cartile constiintelor”?
2Fiecare om are constiinta, dar si cartea vietii lui plina de foi si pagini. Fiecare fila, in gandirea acestui mare Parinte, inseamna fiecare zi a vietii omului, care trece si este traita, in special, a crestinului. Pe o pagina se scriu pacatele omului, iar pe cealalta, faptele bune. Aici se consemneaza cele din minte, pacatele cu imaginatia, cele care au loc in inchipuirea omului, in mintea si in inima lui, dar si toate cele savarsite cu trupul. Toate acestea sunt scrise pe o pagina la prima vedere, iar pe cealalta, faptele bune savarsite in trup si in suflet.
Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse, caci toate se descopera inaintea Lui. Nici un cuget, nici un sentiment, nici un cuvant nu-i scapa, ci toate sunt consemnate in aceasta carte a vietii. Toate vor trece prin judecata lui Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns, si acest lucru este foarte important. In definitiv, nu constientizam ce ni se va intampla exact, cand sufletul nostru va iesi si va urca la Dumnezeu. Viata omului, de cele mai multe ori, se incheie in cateva clipite si in acest interval este evident ca se va deschide aceasta carte a vietii si a constiintei inaintea ochilor lui Dumnezeu si omul se va afla intr-o postura foarte dificila, aceea de a raspunde – daca va putea s-o faca – pentru faptele lui inaintea Celui care stie toate. La El nu incape raspuns de indreptatire sau de tainuire, pentru ca insasi constiinta va protesta impotriva sufletului inaintea Tronului. Aceasta va fi judecatorul sufletului, pentru ca ea nu poate sa falsifice realitatea si adevarul celor savarsite de om.
N-am realizat ca vom fi judecati si, de aceea, are loc la ceasul iesirii sufletului un act de pre-judecata, in acel moment sau dupa ce s-a despartit de trup. Sufletul se afla in fata unui mic tribunal care va hotari, intr-o anumita masura, fericirea sau nefericirea pe care o va primi inaintea marelui tribunal al lui Dumnezeu. Cunoastem toate acestea din Sfanta Traditie, din traditiile personale si, de cele mai multe ori, din experienta acestui eveniment care se intampla oricarui om de pe aceasta planeta. De aceea, va trebui sa facem o incursiune in gandurile noastre, in crezul nostru, sa ne adunam puterile sufletesti si sa ne pregatim pentru iesirea din aceasta problema foarte serioasa a fiecarui om. In lumea aceasta, toate lucrurile se pot schimba, nu putem s-o facem pe aceasta, o facem pe cealalta, si vine sfarsitul. Cand este vorba, insa, despre aceasta calatorie fara intoarcere, catre cer, crestinul ortodox trebuie sa mediteze foarte serios si sa se pregateasca sub toate aspectele, pentru ca dupa moarte “nu este pocainta“.
Biserica ne ajuta foarte mult sa cunoastem ceea ce se intampla cu noi dupa iesirea1sufletului. Credem cu tarie ca sufletul va trece prin vamile vazduhului, va plati impozite grele si, oricum, trebuie sa aiba in ordine actele, pasaportul, pentru ca, altfel, undeva va fi coborat, oprit aici sau acolo, si situatia lui va fi foarte dificila. Desigur, atunci se va trezi, dar va fi prea tarziu, deoarece nu va putea sa se intoarca, sa arate cainta potrivita, sa-si aranjeze actele si pasaportul si s-o ia de la capat. Sufletul omului nu se intoarce, ci merge direct la Creatorul lui, si aceasta realitate nu este asa de simpla cum o vedem noi, si cel mai mult eu.
Poate ca ati citit despre iesirea sufletului unei femei, cunoscuta sub numele de Sfanta Teodora. Acest suflet a slujit un om sfant si a venit vremea sa plece. Urcand catre Dumnezeu, a trecut prin vami si acolo au inceput greutatile. Avea un pacat nemarturisit, iar ingerii care o insoteau, o protejau si o indrumau s-au aflat intr-un mare impas, din cauza multimii demonilor care-i asezau inainte pacatul si cereau de la Dumnezeu sa judece dupa dreptate. Si se spune in istoricul vietii ei ca mijlocirile acestui mare om sfant, care se numea Vasile, si caruia ii slujise, “au descurcat-o” din urzelile demonilor. Astfel, ingerii au purtat-o spre cer, vorbind intre ei si zicand ca daca nu ar fi intervenit mijlocirile lui Vasile, sufletul ei aflat in primejdie mare n-ar fi urcat la ceruri.
Viata pe care o ducem dovedeste ca n-am inteles seriozitatea acestei probleme. Sa luam un exemplu; am facut ceva rau si trebuie sa mergem la judecata raufacatorilor, ne aflam in situatia sa fim condamnati la moarte, la streang sau la alte pedepse si mai dure. Atunci, pana in ziua judecatii, ne vom ingriji foarte mult de judecatori si de diferite mijloace de scapare, cu multa truda personala, cu nevointe, cu nesomn, cu una, cu alta, asteptand sentinta. Si cu cat se apropie ziua, ceasul Judecatii, starea sufletului va fi din ce in ce mai rea, si cum se va incheia? In cel mai rau caz, cu moartea trupului, nimic mai mult decat o stare trupeasca, si cata osteneala am depus mai inainte! Nu se intampla acelasi lucru cand este vorba de suflet, a carui moarte nu este una trupeasca.
Plecarea trupului din aceasta viata nu implica libertatea mantuirii sufletului omului, care, daca nu reuseste, se va chinui vesnic. Nu stim, nu putem sa intelegem sensul cuvantului vesnicie. Intelesul lui este urmatorul: viata fara sfarsit, fara final, neapusa. Asa cum existenta lui Dumnezeu n-are final, la fel si viata sufletului omenesc. Prin urmare, in cazul esecului mantuirii, vom trai intr-o nefericire vesnica. Nu este vorba despre o stare simpla, o durere usoara, de ceva care in cele din urma trece si primeste iertarea. Din nefericire, avem de-a face cu o chinuire infricosatoare si inspaimantatoare, de aceea zic ca nu stim ce se va intampla cu noi dupa moarte.
Biserica noastra, prin invataturile, predicile si tainele ei, ne ajuta sa intelegem mai bine, sa deschidem mintea si sa pricepem aceasta problema existentiala, de care avem nevoie, ca sa nu fim pedepsiti. Noi va trebui sa constientizam starea noastra, sa traim viata dupa cuviinta, sa intram imediat in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine. Nici clipele timpului nostru nu sunt sigure, pentru ca, iesind de aici, viata noastra poate sa se sfarseasca. Astfel, in mai putin de o ora, cartea constiintei va fi deschisa inaintea lui Dumnezeu si va incepe judecata. Hristos va rasfoi cartea, fila cu fila, si va zice: „Aici ai facut acest pacat, dincolo pe celalalt s.a.”, iar constiinta va raspunde: „Desigur, asa este, intr-adevar, asa s-a intamplat”. In momentul in care la judecata se va termina de rasfoit aceasta carte, sufletul va tremura precum frunza in anotimpul toamnei la cea mai mica adiere de vant, si precum pestele viu cand este scos din mare. Asa se va zbuciuma si sufletul inaintea infricosatoarei judecati. Iar daca hotararea lui Dumnezeu este pozitiva, atunci nu vom putea sa masuram fericirea nici in adancime, nici in inaltime, nici in latime, pentru ca sufletul acesta va intra in Imparatia lui Dumnezeu, Il va cunoaste cat se poate de mult, va reveni la Acelasi Dumnezeu si Parinte. Si ganditi-va ca Dumnezeu este izvorul intregii fericiri.
1In cazul unei hotarari negative, cu osanda si nefericire, inaintea acestui suflet nenorocit se deschide un iad infricosator, pe care daca cineva ar indrazni sa-l incerce, i-ar sta mintea in loc. Nu se poate masura, in nici un caz, chinul infricosator. Am sa va dau un exemplu: ne doare un dinte, mintea este zapacita de durere si alergam imediat sa gasim un medicament ca aceasta sa inceteze. Si oare ce este aceasta durere? De multe ori, si despre alta durere spunem ca este mare, nu putem s-o rabdam si cerem imediat ajutor medical. Ce se va intampla, insa, cand sufletul nostru va intalni iadul? Daca un demon s-ar arata inaintea ochilor omului, acesta ar muri imediat, instantaneu. Omul chinuit in iad, insa, cum va trai vesnic nu cu unul, ci cu milioane de demoni impreuna? Cum va putea sa vietuiasca asa? Si totusi, asa se intampla.
Hristos, iubirea noastra, Mantuitorul, Dumnezeu-Omul Care si-a varsat Preacuratul Sau Sange pe cruce ne striga prin Sfanta Evanghelie:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Nimeni nu poate sa spuna ca n-a auzit acest glas, de aceea si repeta:

Sluga vicleana, din cuvintele tale vei fi judecat,

adica din ceea ce cunosti, marturisesti si propovaduiesti, te voi judeca.

Acest glas al constiintei este masura care ne judeca in toata vremea, si ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne usuram de mustrarea constiintei este sa ascultam de ea. Ce inseamna, insa, ascultarea de constiinta? Cand ea ne sfatuieste ca trebuie sa fugim, sa lepadam greutatea pacatelor noastre si sa spalam lepra sufletului in baia Sfintei Spovedanii, sa facem intocmai. De exemplu: ne vin ganduri pacatoase prin care savarsim faradelegea si constiinta ne striga:

„Ai pacatuit, te-ai intinat, ai smintit pe altii s.a. Mergi si cauta sa te vindeci, nu mai savarsi pacatul, alearga si indreapta-te”.

Omul, daca asculta, rezolva problema, se indreapta si rana se vindeca. In cazul in care, insa, nu asculta de constiinta, starea de lucruri se inrautateste, ispita patrunde mai adanc si dupa aceea vine si-l tulbura pe omul intreg, impingandu-l la pacat. Constiinta striga:

“Ia seama, vei cadea din ce in ce mai rau!”.

Daca omul isi astupa urechile si nu vrea sa asculte, pentru ca problema necesita osteneala, vai de el!
Imi veti spune, insa, ca exista oameni a caror constiinta nu-i mustra. Oare n-o au? Cu certitudine, au si acestia, dar este vlaguita pentru ca a strigat mereu, dar omul n-a auzit. De aceea, glasul ei a slabit si, in cele din urma, s-a stins. De multe ori, vedem oameni care-si ucid chiar parintii lor si fac atatea faradelegi si zicem: “Dar, oare, omul acesta este animal?”. Da, acesta s-a indobitocit pentru ca si-a sugrumat constiinta si, prin urmare, aceasta nu mai striga.
In afara de constiinta cea buna mai exista si constiinta vicleana, cea care ne calauzeste pe drumul diavolului si al pacatului. Supunandu-se acesteia, omul savarseste fapte pe care nici animalele nu le fac si, astfel, la judecata lui Dumnezeu, nu-L va putea privi in ochi. Cum va putea sa-L intalneasca din moment ce nu L-a cinstit deloc si L-a blestemat?

Hristos ii va spune:1

„Eu, fiul Meu, M-am facut om pentru tine, M-am rastignit si atatea altele, ti-am dat viata si atatea bunuri, iar tu, drept rasplata a acestora, M-ai blestemat si nu M-ai luat in seama”.

Toate acestea se intampla cand omul nu asculta de constiinta cea buna.

Si vedem din nou ca bunatatea lui Dumnezeu vrea sa ne ajute si ne spune:

„De cate ori vei cadea, ridica-te”,

Este omeneste sa cazi, dar sa ramai in aceasta stare este lucru diavolesc. Daca de saptezeci de ori cate sapte cadem, de atatea ori sa ne ridicam.
Il intristam tare mult pe Dumnezeu prin lipsa noastra de evlavie, dar El, prin bunatatea Lui, fara final si limite, ne primeste atat de frumos si ne cheama cu atata dragoste langa iubirea Lui. Traditia ortodoxa ne relateaza despre un parinte care a coborat in cetate si a auzit pe un copil spunandu-i:

“Parinte, un om ma iubeste si eu il urasc, iar un altul ma uraste si eu il iubesc”.

Calugarul s-a gandit ca este adevarat acest lucru si a facut o apoftegma: Dumnezeu ne iubeste si noi Il uram, diavolul ne uraste si noi il iubim, prin faptele noastre.

Iar imi vine in minte o invatatura a Sfintilor Parinti, foarte frumoasa:

“Cand sufletul omului va iesi din trup si-l vor lua ingerii in cea de-a treia zi, desigur ca, dupa ce va ajunge la Dumnezeu si I se va inchina, va avea voie timp de 40 de zile sa se intoarca la toate locurile unde a vietuit. Ingerul pazitor il va purta peste tot, si-i va arata toate locurile unde a pacatuit si unde a facut fapte bune si-i va zice: «Aici ai savarsit acest pacat, aceasta uraciune». Si cand sufletul va vedea acel loc si-si va aduce aminte despre istoria acelui pacat, va simti o asemenea rusine incat isi va intoarce fata, ca sa nu mai vada acel loc. Cand, insa, va vedea locul in care a savarsit vreo virtute, s-a pocait, a plans, a batut matanii, acolo va simti o mare multumire”.

Putem sa meditam la cele pe care le-am spus pana acum si sa luam o hotarare. Daca Biserica, Sfanta Traditie, experientele personale ale oamenilor sfinti ne confirma acest mare adevar, si ca nu este altfel, trebuie sa punem lucrurile la punct, sa rezolvam problema, asa cum stim ca unu plus unu fac doi. Sa ne punem in randuiala pe noi insine, sa plinim lipsurile pe care le avem, sa ne pregatim adica pasaportul, pentru ca, daca nu-l avem, vom avea probleme atunci cand vom pleca de aici.
1Si, astfel, cand suntem pregatiti, harul lui Dumnezeu ne va ajuta foarte mult pentru ca inima lui Dumnezeu este deschisa deplin si ne asteapta sa ne primeasca si sa fim fericiti. Este adevarat ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem, pentru ca, daca am sti, am face tot posibilul ca sa-L pastram si sa nu-L pierdem. Batranul meu imi povestea ca in vechime existau parinti care la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, “Hristos” ii podideau rauri de lacrimi, lacrimi de bucurie, de iubire dumnezeiasca. Noi, cand auzim sau citim despre Dumnezeu, avem ochii uscati, pentru ca El nu vorbeste in noi, nu-L simtim intru cele dinlauntru ale noastre.
Desigur, am simtit iubire pentru cel de langa noi, in diferite ipostaze, si stim ce inseamna sa fii iubit, dar oare in dreptul lui Dumnezeu am simtit acelasi lucru? Trebuie sa ne nevoim cat putem de mult ca sa ajungem la iubirea lui Dumnezeu.
V-as adresa din partea mea o rugaminte parinteasca: sa va nevoiti cat puteti de mult pentru acest un lucru iti mai trebuie si sa va pregatiti.
Iar cand noi facem un pas, Dumnezeu ne va impinge o suta, ne trebuie doar putina vointa, o mica fortare si El ne va darui multe. In pustie, cu cele cinci paini si doi pesti pe care i-a binecuvantat, a saturat mii de oameni si au ramas si cosuri cu firimituri, lucru care in mod firesc nu se putea realiza. Asa si cu noi, putinele noastre fapte binecuvantate de El vor deveni multe, adica vor realiza mantuirea vesnica si vom scapa de nefericire.
Un alt lucru caruia ar trebui sa-i dam importanta mare este notiunea de iad, de negru, pentru ca astazi diavolul este mult mai viclean. Inselaciunea lui consta in faptul ca prezinta iadul ca pe o problema de constiinta si nimic mai mult. Astfel, el nu exista ca realitate, ci doar in constiinta. Adica, ma gandesc ca-L intristez pe Dumnezeu si ma amarasc, cuget ca am facut o crima si simt o mare povara in sufletul meu, la aceasta se rezuma realitatea iadului. Desigur, pe diavol il intereseaza oamenii care vor sa-si traiasca viata, care se gandesc ca iadul este doar in constiinta, ca omul va suferi doar in suflet, ca el n-are existenta concreta, pentru ca zic: “Dar in lumea cealalta vor fi cazane si focuri?”.
Intr-o asemenea imprejurare, m-am intalnit cu cineva in Grecia si am indraznit sa-i spun ca gresea cand cugeta si, mai ales, propovaduia, astfel, despre iad. Si mi-a zis:

– Parinte, este o problema de constiinta si nu de stare reala.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastra.

– Ce, parinte, puteti sa va inchipuiti ca exista un iad cu flacari, cu cazane, cu viermi si cu atatea altele?

I-am spus urmatoarele:

– Domnul, cand va veni a doua oara, va zice celor din stanga: Plecati de la Mine in focul cel vesnic pregatii diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41). Este adevarat?

– Este, a zis acela.

– Diavolul are constiinta? l-am intrebat.

– Adica?

– Diavolul sufera in constiinta cand savarseste faptele lui urate? Nu sufera, i-am raspuns tot eu. El face praznic, sare de bucurie cand face fapte rele, caci se razboieste cu Dumnezeu. Asadar, nu asezati problema iadului in constiinta diavolului, pentru ca atunci pedeapsa lui care va fi?

N-a raspuns.

– Prin urmare, avem un iad real, dar de natura spirituala si nu materiala. Spiritul n-are nici o legatura cu materia.

In continuare, a inceput sa se clatine in convingerile lui si i-am zis urmatoarele.

– Credem ca exista o Traditie ascetica, autentica a nevoitorilor, a celor care au vorbit cu Dumnezeu, s-au bucurat si au primit de la El adevarul? N-au cunoscut ei practic si o stare si alta, n-au explicat cu de-amanuntul despre faptul ca iadul nu exista in constiinta?

Mi-a zis:

– De-a lungul timpului, prin aceste reeditari continue ale cartilor, invataturile se falsifica.

I-am zis:

– A, cand este vorba de acest subiect, sa credem ca prin reeditarile succesive toate cartile Bisericii sunt gresite?

– Nu, mi-a zis.

I-am spus:

Il avem pe Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos care, intr-o imprejurare, citea cu1 ucenicul sau, Epifanie cel sfant, un text din Sfantul Vasile cel Mare. Ucenicul a simtit o mireasma bine mirositoare foarte puternica si i-a zis:

„Parinte, de unde vine aceasta mireasma?”.

Si Sfantul Andrei i-a raspuns:

„Fiul meu, ingerii tamaiaza cuvintele Sfantului Duh pe care Sfantul Vasile le-a scris aici, in aceasta carte”.

Epifanie l-a intrebat din nou:

„Parinte, dar au si ingerii cadelnita?”.

Sfantul Andrei i-a zis:

„Oamenii trupesti au cadelnite materiale, in timp ce duhurile le au duhovnicesti”.

Prin urmare, vorbim despre o stare duhovniceasca a lucrurilor si trebuie sa intelegem clar ca iadul nu exista in constiinta, ci este o realitate spirituala de sine statatoare pentru ca duhul din constiinta nu poate sa chinuiasca. Cand va fi invierea mortilor, trupurile care au fost inmormantate, s-au stins si s-au transformat in tarana, vor fi plasmuite din nou duhovniceste:

Se seamana trup insufletit si se arata trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44).

Si toti vor fi rapiti pe norii cerului, ca sa intampine pe Domnul (I Tesaloniceni 4, 17).

Precum Trupul lui Hristos cel material a devenit spiritual, ca incepatura a celor adormiti, asa va fi si cu trupurile omenesti ce vor fi pnevmatizate.

Iar la sfarsit, inainte de despartire, mi-a zis:

– Nici ale tale, nici ale mele!

– Nu sunt lucrurile noastre, ca sa cadem de acord, i-am zis. Toate cate le-am spus aici sunt ale Bisericii si ale lui Dumnezeu si, prin urmare, trebuie sa le dogmatizam si sa le propovaduim corect. Daca spunem ca iadul este in constiinta, atunci vom incepe sa ducem o viata total schimbata, vom petrece, vom savarsi pacate si, cand va veni constiinta, o vom dispretui si nu vom mai fi deranjati de aceasta. Lucrurile nu stau asa.

Aici inchei, fiilor, si acum va trebui ca toti sa ne nevoim si mai intai eu, cel care va spun aceste lucruri. Aceasta pentru ca voi da raspunsul cel mai greu daca n-o fac. Sa facem ascultare de constiinta, de tot ceea ce ea ne sfatuieste bine si, cand cartea constiintelor se va deschide inaintea lui Dumnezeu, sa nu fim rusinati, sa nu ne pierdem sufletul, ci sa traim vesnic cu Hristos. Amin.

[1] Cuvântare ţinută înaintea credincioşilor din Canada

(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

cuvantulortodox

2

Sfintii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. “Dar cum să mucenicim?“

Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinti până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinti şi vrednici de cunună. După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceti şi pustia nu mai arată ca atunci sfinti făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfintii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevointa şi virtutea vechilor asceti şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinti vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinti. Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurintă. Exista multă sfintenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuti, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteti. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevointă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în fata lui Dumnezeu. La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se mentine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorintele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simturi, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viata noastră. Va trebui să ne străduim să ne curătim pe noi, să ne curătim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curătim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu. Păcatul a făurit un zid, a despărtit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curătim şi să ne încununăm. Sfintii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat… Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în fata ateilor, în fata celor lipsiti de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credintei. Gânditi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în fata celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor! Toti zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinti şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înteapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simtim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare putin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…  Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veti vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultati. Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informatii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îti voi răspunde dacă scoti din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinti şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestati se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cutite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă dati seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineată până seara, soldatii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părintilor săi. Părintii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părintii au început să-i zică: “ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“ “ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldatii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre,văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns fata. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simtit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“. Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruintă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei. Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie. Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curătim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în fata acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părintii trebuie să se îngrijească de credinta copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credintă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredintei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credintă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credintă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credintei, încât mâine să facem fată nevointei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufletim propria credintă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

SURSA: Părintele Efrem Athonitul, DESPRE CREDINTĂ ŞI MÂNTUIRE

Parintele Efrem Filotheitul despre viata dupa moarte si pregatirea pentru moarte

Infricosatorul ceas al mortii[1]

Iubitii mei frati,
Dupa moarte urmeaza vesnicia. Fiecare om, la un moment dat, va parasi lumea cu trupul, iar cu sufletul va merge in vesnicie, la viata fara de sfarsit. Sufletul omului va ramane fara trup pana la A Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile celor drepti si ale celor pacatosi vor invia ca sa mearga la Judecata. Important este faptul ca sufletul, dupa moartea omului, se desparte de trup si traieste singur.

Asa cum am vazut si am trait, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin moartea catorva frati dragi noua, pe care i-a primit in Imparatia Lui. Ne-a lipsit in special de fratele nostru cel mai iubit, Parintele Efrem, care a trait impreuna cu noi in obste.

El este primul meu fiu duhovnicesc, care, asa cum bine stiti, a vietuit printre noi, facand ascultare desavarsita si ducand o viata virtuoasa. Si voi stiti, si sufletele voastre, cat de mult l-ati pretuit, pentru ca prin viata lui virtuoasa si plina de trezvie v-a castigat increderea. Parintele Efrem a ajutat foarte mult obstea si Dumnezeu l-a chemat pe neasteptate la un sfarsit martiric.
Judecatile lui Dumnezeu sunt adanci si cine ar putea sa le masoare pe ele si vointa Lui? El le cunoaste si le randuieste pe toate dupa stiinta Lui. Ochii nostri neputinciosi vad diferit lucrurile, dupa starea duhovniceasca a fiecaruia si, in functie de aceasta, judecam orice situatie. Dumnezeu, ca un parinte iubitor de oameni, vede lucrurile total diferit. De multe ori, ia dintre noi oameni de o varsta tanara, de mare folos duhovnicesc. Ii ia mai devreme decat ne-am astepta noi. Domnul stie cand omul este pregatit si hotaraste ca atare.

Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, era luminatorul lumii si, daca ar fi trait mai mult, ar fi fost de folos prin viata lui nenumaratelor suflete si lumii crestine, in general, dar a fost chemat la ceruri la o varsta tanara, la 49 de ani. Discutam despre acest subiect pentru ca sa aratam ca Domnul le cunoaste pe toate. El n-a luat seama la folosul real, daca acesta ar fi trait mai mult in lume, ci s-a ingrijit sa-l ia langa El, sa pazeasca acest suflet atat de pretios in vistieria dumnezeiasca a Imparatiei Lui. In ceea ce priveste folosul crestinilor, Acesta, ca Parinte si ca Dumnezeu, s-a ingrijit de ei in felul lui.

Pe Sfantul Atanasie, intaistatatorul Lavrei Sfantului Munte, il vedem ca a plecat din viata cazand de pe o schela, in Sfantul Altar. Si aceasta moarte a lui este asemanatoare cu a Parintelui Efrem.

In Pateric citim ca un eremit, un nevoitor din pesteri, avea un ucenic si intr-o zi i-a dat ceea ce lucrase el si i-a zis:

– Fiule, sa mergi in cetate sa vinzi acestea, sa cumperi cele necesare si sa te intorci.

Calugarul, ca un ucenic ascultator, a coborat si a ramas cateva zile ca sa-si implineasca ascultarea. Intr-una din acele zile a vazut o inmormantare foarte stralucitoare, savarsita dupa randuielile vremii, cu trasuri si animale dintre cele mai impodobite. Era urmata de lume multa, intr-o zi foarte frumoasa, cu un soare stralucitor. El se gandea, mirandu-se. „Ce om mare a murit, de i se face o inmormantare atat de stralucitoare?” A intrebat un trecator, si acela i-a spus ca a murit cea mai mare desfranata a orasului. Vestea aceasta l-a surprins, dar si-a incheiat zilele in care trebuia sa vanda lucrurile si s-a intors la batranul lui.

Cand a ajuns inaintea pesterii, a auzit inauntru racnetele unui leu care il sfasiase pe parintele lui pustnic, pe acest om imbunatatit. Imediat i s-a cutremurat cugetul, puterea de judecata, si a zis:

„Cum este posibil ca desfranata aceea sa fie inmormantata cu atata cinste si stralucire, iar un om sfant sa sufere o moarte atat de infricosatoare, sa-l manance fiarele? Care este judecata lui Dumnezeu?“.

A privit cu mintea lui nedreptatea si indiferenta lui Dumnezeu si s-a gandit sa se intoarca in lume, pentru ca lucrurile nu erau asa cum le invatase el. Si cand voia sa-si indrepte pasii catre lume, Dumnezeul pentru rugaciunile batranului lui, S-a plecat spre el si i-a aparut ingerul care i-a zis:

– De ce ai gandit atat de nedrept fata de judecatile lui Dumnezeu?

– Dar cum sa nu gandesc, sfinte ingere, asa, din momentul in care am vazut atata diferenta intre moartea batranului meu, care era un om sfant si moartea acelei femei desfranate?

– Da, asa par lucrurile la prima vedere, dar judecata lui Dumnezeu este deosebita. Femeia desfranata, om fiind si ea, a facut anumite lucruri bune. Si batranul tau, inainte sa se nevoiasca, ca mirean a savarsit si el anumite pacate. Dumnezeu i-a inapoiat desfranatei pentru faptele ei bune plata cuvenita si astfel nu-i mai datoreaza nimic. Pentru ca trecutul ei era incarcat de pacate, trebuia sa-i rasplateasca dupa cuviinta putinele ei fapte si a facut-o prin mariri, prin ziua insorita, prin podoabele maririi si, astfel, nu-i mai datoreaza nimic. Batranul tau si-a platit datoria pacatelor lui din lume si a venit la dreapta judecata a lui Dumnezeu, luminos, curat cu desavarsire, neavand urma de intinare pe vesmantul sufletului lui.

Ucenicul, smerit, cand a auzit de la inger despre judecatile lui Dumnezeu, si-a cerut iertare, s-a mustrat pe sine insusi si s-a intors la viata duhovniceasca, in pestera batranului.

De aceea, nu trebuie sa alergam fara sa gandim si sa judecam la intamplare moartea si faptele omului. Dumnezeu nu poarta de grija doar de mantuirea celui plecat, ci ne ajuta si pe noi cei vii sa ne indreptam fiecare pe sine. Omul trebuie sa cugete si sa vada ca toate cele omenesti sunt desertaciune si ca viata lui, intr-adevar, este un vis. Asadar, sa nu ne ingrijim de ea si sa-i dam asa mare importanta, ci fiecare sa ia seama sa-si indrepte constiinta, s-o linisteasca de mustrari, sa asculte de ea si, astfel, cand vine moartea fizica, oricare ar fi ea, sa-l gaseasca pregatit.

Moartea este mostenirea oricarui om care traieste pe acest pamant. Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste, ne aduce in imaginatie lucruri mincinoase, ne insala si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul. Atunci fiecare suflet vede ca diavolul, lumea si trupul si-au batut joc de el. Lumea aceasta si toate celelalte ne aduc inchipuiri desarte si ni le ofera ca momeala, ca sa gustam pacatul.

Ceasul mortii este infricosator, asa cum ne spune si cantarea:

„Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si el ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute“ (Troparul slujbei de iesire a sufletului).

Sufletul singur se pregateste sa mearga la dreapta judecata, ca sa dea raspuns pentru faptele lui. Si frica si cutremur il cuprinde in acel ceas. Noi vorbim acum, ascultam, dar n-am trait acel moment. Cei care au plecat si s-au lovit de el nu sunt aici, ca sa ne marturiseasca si sa ni-l descrie, daca el se poate exprima prin cuvinte omenesti.

Toti vom trece prin acest martiriu al mortii si ceea ce sta in mainile noastre, in puterea noastra, cu ajutorul si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, este sa ne pregatim pe noi insine sa primim acea clipa cat mai curati sufleteste, pentru ca aceasta stare ne va usura teama si frica mortii.

Asa cum ne amintesc sfintele tropare ale slujbei de inmormantare si sfaturile Sfintilor Parinti, in acel ceas infricosator apar demonii care inspaimanta si infricoseaza, ne ameninta si ne dispera. Ei se straduiesc ca sufletul sa deznadajduiasca, sa nu mai spere mantuirea si ni-L prezinta pe Dumnezeu, infricosator si nemilos. Pe toate cate le spun acestia, le cunosc si cei care au plecat din aceasta viata. Sufletul, singur, cand ii vede, isi iese din sine, pentru ca ce poate sa spuna, cum sa se apere si cine il va ajuta? El gandeste ca este singur, pentru ca si-a pierduit orientarea, iar cei care sunt langa el, cum sa-l ajute? Acesta se mangaie doar cand se apropie ingerii lui Dumnezeu, fratii lui mai mari care pot sa-i dea ajutorul. Catre acestia isi intoarce ochii, privirea cu toata puterea la ei, ca sa primeasca ajutorul si sa implore: „Mantuiti-ma, scapati-ma de demoni“. Desigur, ingerii, prin prezenta lor, ii dau curaj, dar, mult mai mult, nadejdea izbavirii vine mai intai din ajutorul lui Dumnezeu si dupa aceea din constiinta linistita. Aceasta este cea care va juca rolul cel mai important. Daca constiinta nu osandeste sufletul, curajul si nadejdea ca Dumnezeu si ingerii il vor apara sporesc. Cand, insa, constiinta in acel moment ne judeca, din acel ceas incepe pregustarea chinului vesnic. Dumnezeu sa aiba mila de orice suflet in acel ceas infricosator. Sufletul care a iesit nu va putea sa scape de rapirea demonilor, cand pacatele lui sunt de moarte si mari. El va cere sa scape de ei si sa urce spre cele inalte. In cazul unui suflet mantuit sau al unuia aproape de mantuire, ingerii il preiau si-l conduc la dreapta judecata. In timp ce urca, el trece prin vamile vazduhului, care prezinta, fiecare, un pacat de moarte. Va trece prin cercetarea ficarei patimi si slabiciuni si, daca va fi gasit vinovat, in orice vama va fi oprit. Daca, insa, va trece de toate, atunci se va inchina Stapanului Hristos si, dupa Traditia Bisericii noastre Ortodoxe, va cutreiera impreuna cu ingerul pazitor, asa cum am auzit si din textul sfant, locurile Imparatiei lui Dumnezeeu. Va merge, dupa aceea, in iad si, apoi, in toate locurile in care a trait in toti anii vietii lui. In a patruzecea zi va incheia aceasta calatorie si se va intoarce inaintea lui Hristos, ca sa auda hotararea. Ganditi-va ce frica si ce cutremur simte sufletul cand, pe de o parte, vede Imparatia lui Dumnezeu si se bucura, iar pe de alta, se gandeste: „Oare voi reusi sa vin sa locuiesc aici? Nu stiu!“. Cand este dus sa vada iadul, se intreaba din nou: „Nu cumva voi veni aici? Vai de mine, nenorocitul! Nu cumva iadul tine doar cativa ani? Nu, va fi vesnic…” Plimbandu-se prin locurile vietii lui, va vedea multe. Acolo unde a savarsit pacatul, sufletul se va rusina sa priveasca, iar unde a savarsit binele se va bucura. Dar in toata aceasta perioada, el va cunoaste, va pricepe in ce masura hotararea lui Dumnezeu va fi pozitiva sau negativa. Toate acestea constituie marele adevar al Bisericii noastre. Noi am vazut moartea, taina ei, la oamenii care au plecat si care ne-au aratat, prin modul lor, prin imaginea fetei, prin ochii, prin tulburarea lor si prin binecuvantarea lor, ce se intampla in chip nevazut acolo. Credem nezdruncinat ca ceea ce ne spun Sfintele Scripturi, Sfanta Traditie si Traditia ascetica a Bisericii este adevarat, si nu se intarmpla alttfel. De aceea, sa avem in vedere, mai intai eu, care le spun pe toate acestea, realitatea si sa punem in randuiala viata noastra. Adica, s-o pregatim, in asa fel incat sa fugim de vesnicia iadului si sa dobandim, cu milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor. Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume, anume ca mantuirea nu este un joc, ceva pe care putem sa-l tratam cu indiferenta, in gluma.

Iata, ii vedem pe oamenii care au plecat, pe parintii nostri cu care putin mai inainte eram impreuna. Unde sunt fratii nostri cu care discutam, vorbeam, spuneam atatea si acum nu mai sunt printre noi? Nu cunoastem unde sunt, de aceea ne gandim:

„Unde sa fie oare? S-au mantuit sau nu? Cat de repede trec aceste zile pentru cei care parasesc lumea si obstea noastra! Maine cei ramasi vor cugeta si ei acestea si vor spune si despre noi la fel“.

Deci sa privim tinta mantuirea noastra, oricat ne-ar ingrozi si ne-ar rusina. Sa ne indreptam viata, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu si sa-I aducem doxologie pentru ca ne aflam in viata si putem sa punem sufletul in randuiala si sa ne pregatim. Asa cum vedem in fapt, nu cunoastem nici ziua, nici ceasul, nici clipa cand lasam lumea. Sa ne facem canonul, rugaciunile, sa nu lasam privegherea, sa nu ne lenevim, sa coboram la Biserica, la slujirea noastra. Apoi, sa avem iubire intre noi, caci Dumnezeu este iubire si “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el” (I Ioan 4, 16).

Cine este cel care iubeste pe Dumnezeu? Doar cel care tine poruncile Lui. Prima si cea mai mare porunca este sa-L iubim pe Dumnezeu, iar a doua, pe aproapele, pe fratele nostru. Cand, insa, nu tinem poruncile, este evident ca nu-L iubim pe Dumnezeu si incalcam prima porunca.

Daca nu ii iubim pe frati, ci ii osandim, ii barfim, ii judecam, suntem reci fata de ei, incalcam a doua mare porunca:

“Cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15).

“Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11).

Noi pierdem timpul in care am putea sa facem rugaciune, aceasta avere pretioasa daruita de Dumnezeu, ce ni se scurge printre degete. Astfel, nu cumparam lucruri pretioase, folositoare pentru Imparatia lui Dumnezeu, si diavolul rade de noi si ne azvarle afara. De aceea, cumparam trandavie, lipsa de grija, graire in desert, osanda, risipirea mintii, cugete nefolositoare, si toate acestea inseamna cheltuirea timpului pretios al vietii. Din nefericire, maine ne vom gasi in acest ceas in care fratii s-au gasit cu putin mai inainte si vom zice:

„Ce-am facut? Cum mi-am batut joc de mine si m-am lasat inselat? Dar nu m-asteptam sa mor atat de repede!“

Dar n-ai stiut, n-ai auzit ca asa pleaca omul? Constiinta nu poate sa spuna minciuni si inselaciuni, ci ea ne va striga cu tarie adevarul. Si vai de mine, care spun acestea si nu le fac! Deci sa ne plangem pe noi insine si sa ne smerim inaintea Celui rastignit, sa-I cerem iertare si Sangele Sau dumnezeiesc sa ne spele, sa ne curete si moartea Lui sa devina viata noastra, prin indreptarea pe care trebuie s-o primim. De aceea, zic ca trebuie sa multumim din inima lui Dumnezeu, Care ne-a mai daruit inca viata si putem sa ne mai indreptam pe noi insine. Fratii nostri care au plecat acum nu mai pot sa faca nimic pentru ei, ci asteapta de la Biserica, de la fratii lor, de la noi ajutor.

Parintelui meu, Sfantul, i se descoperise cand va pleca din aceasta viata si i-am zis:

– Avva, ce vrei sa-ti facem?

Eu ma gandeam la 40 de liturghii, la parastase si la altele. Acest mare om, intelept si sfant, al lui Dumnezeu mi-a raspuns:

– Da, veti face dupa cugetul vostru, dar vai de mine daca astept sa ma mantuiesc din aceasta milostenie!

Luati aminte cat de mare era grija lui ca sa fie pregatit, incat nu se astepta sa-l miluiasca oamenii ca sa afle mantuirea.

Desigur, noi – si cel dintai, eu – cerem ajutorul, pentru ca stim: constiinta noastra ne osandeste, deoarece n-am facut voia lui Dumnezeu si, de aceea, ne si temem de moarte. Constiinta nu ne usureaza, pentru ca acolo unde este lipsa trebuie sa completeze. Cea a batranului era pregatita, dupa cum mi-a si zis:

– Fiul meu, numai o punte sa trec (puntea era moartea) si, de acolo inainte, socoteala mea cu Dumnezeu, prin harul divin, este incheiata!

Luati seama, ce constiinta stralucitoare si sigura avea, de aceea ne si zicea:

– Faceti-va datoria voastra!

Ne spunea aceasta, ca sa ne punem in randuiala constiinta, facandu-ne datoria pe care o aveam fata de el, indrumatorul nostru.

Bunul Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne dea putere si sa ne ingrijim sa punem in ordine ceea ce fiecare a gresit, de pe pozitia si cu responsabilitatea lui. Asadar, sa ne straduim, sa nu trandavim, pentru ca nu este vremea sa amanam. Nu numai acum s-o facem, cand suntem impresionati de moartea fratilor nostri, ci continuu, cu sentimentul ca lucram la indreptarea noastra.

Nici un om nu este fara de pacat, afara de Dumnezeu. El a plecat de pe pamant macar cu un pacat, aceasta, insa, nu impiedica mantuirea si sfintenia lui. Greselile usoare vor fi sterse de Dumnezeu. Ceea ce ne recomanda Sfintii Parinti este ca, in ceasul mortii, sa fim gasiti cu greseli si pacate cat mai mici, pentru ca daca talerul virtutilor este plin si cantareste greu, greselile noastre mici vor ramane in aer. De aceea, sa ne nevoim, sa facem ascultare sincera, dreapta, intru adevar. Aceasta sa nu para doar ca ascultare, iar in esenta ei sa fie voia noastra, neascultare si otrava. Sa nu facem vointa noastra, sa zicem ca ne vom pocai maine. Dumnezeu nu asteapta ca un ucenic sa greseasca cu pacatele omului din lume, asa cum stim. Desfranarea si curvia ucenicului este atunci cand nu face ascultare. Neascultarea este o greseala, iar opusul ei, datul mantuirii noastre. Ucenicul care se supune cu sinceritate are asigurata mantuirea lui, este omul cel mai fericit de pe pamant, cu speranta cea mai buna ca va ajunge in Imparatia lui Dumnezeu.

In timp ce noi, cei responsabili, care ridicam greutatea oamenilor, greselile si pacatele si poruncim, ne punem in pericol mantuirea, nu atat din cauza pacatelor noastre – putem fi mantuiti din mila lui Dumnezeu – cat pentru responsabilitatea pacatelor celorlalte suflete. Postura aceasta este cea mai primejdioasa pentru noi, cei ce purtam sufletele oamenilor pe umerii nostri. Pentru ucenic nu exista insa acest pericol. Acesta, daca duce o viata simpla, sub ascultare, cu „binecuvanteaza” si „sa fie binecuvantat”, a intrat in Imparatia Cerurilor.

Dumnezeu sa binevoiasca, cu multimea indurarii Lui, sa ne gasim cu totii impreuna in bucuria si fericirea acestei Imparatii vesnice. Amin.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

[1] Cuvântare ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu, 30.11.1984.

(Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)