Sfântul Ioan Casian despre primul pas spre vindecarea de patima desfrânării

Curăţia este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupeşti şi prin refuzarea ispitelor ce vin prin gânduri şi dorinţe. Patima desfrâului îl asaltează pe om din tinereţe şi nu se stinge decât atunci când vor fi înfrânate celelalte vicii. De aceea, lupta împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet.
Sfântul Ioan Casian a manifestat o preocupare deosebită faţă de virtutea castităţii şi a curăţiei, sau a „neprihanei” cum o numeşte el. Acest lucru demonstrează interesul unui mare teolog şi ascet pentru vindecarea uneia dintre cele mai grele şi mai răspândite patimi – desfrânarea. Curăţia este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupeşti şi prin refuzarea ispitelor ce vin prin gânduri şi dorinţe.
Având ca temelie virtutea înfrânării, creştinii păşesc pe următoarea treaptă a urcuşului spre desăvârşire – lupta împotriva desfrânării şi dobândirea virtuţii castităţii. Patima desfrâului îl asaltează pe om din tinereţe şi nu se stinge decât atunci când vor fi înfrânate celelalte vicii. De aceea, lupta împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet. În acest sens, Sfântul Ioan Casian insistă asupra faptului că pe lângă abstinenţa trupească de la săvârşirea acestui păcat, în vederea biruirii lui avem nevoie şi de pocăinţă, de rugăciune stăruitoare, de cercetarea Scripturii, de lecturi duhovniceşti şi de realizarea unor munci fizice. Toate aceste eforturi spirituale au scopul de a nu lăsa mintea să cutreiere, adică să fie robită de gânduri multe şi felurite, asfel încât nu cumva, din gând în gând, să ajungă la cugetele cele necurate ale poftelor trupeşti.
Punctul de pornire în lupta împotriva patimilor şi pentru câştigarea virtuţilor este smerenia
„Lecuirea acestui viciu depinde mai ales de desăvârşirea inimii din care arată cuvântul Domnului că izvorăşte şi veninul acestei boli: «Din inimă ies: gânduri, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturisiri mincinoase» (Matei 15, 19) şi celelalte. ,Deci, în primul rând, trebuie curăţită aceasta, de unde, precum se ştie, iese izvorul vieţii şi al morţii, după cuvântul lui Solomon: «Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa» (Pilde 4, 23). Carnea, fireşte, îndeplineşte hotărârea şi porunca inimii. De aceea, trebuie să ne supunem cu cea mai mare sârguinţă cumpătării la care ne obligă posturile, ca nu cumva carnea, stârnită de belşugul mâncărurilor, împotrivindu-se poveţelor sănătoase ale sufletului, să respingă cu semeţie călăuza duhului.”
„Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăţiei inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furişat în gând amintirea trupului poftit, prin aţâţarea vicleană a iscusinţei diavoleşti, să ne grabim s-o alungăm cât mai iute dinlăuntrul nostru…”

(Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăţiei şi a castităţii – biruitoare a patimii desfrânării, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 3-17)

Despre pofta trupeasca


Nimic nu zideste asa de mult precum buna orînduiala, precum pacea, precum dragostea; dupa cum si cele împotriva risipesc. Si putem vedea aceasta nu numai întru cele duhovnicesti, ci si întru toate celelalte. Caci – ori la hora, ori la corabie, ori la car, ori la oaste – daca vei tulbura rînduiala si, scotînd pe cele mari din locul lor, vei vîrî pe cele mici în rînduiala acelora, toate le-ai stricat si asa cele de sus s-au facut jos. Deci noi sa nu stricam rînduiala, nici capul sa-l facem mai jos si picioarele sus. Iar aceasta se face cînd socoteala cea dreapta o vom arunca-o jos, iar poftele, mînia, iutimea si dulceata le vom pune împotriva partii celei cuvîntatoare [rationale]. Pentru aceea, mult este viforul, si multa este tulburarea si nesuferita furtuna, fiindca toate se cuprind de întuneric.

De voiesti, sa cercetam întîi lucrarea urîta si de rusine care se face de aici, apoi paguba. Asadar, cum ne va fi aceasta luminata si foarte-cunoscuta? Sa aducem în mijloc un om care sa se afle astfel, adica unul care sa îndrageasca o curva si sa fie stapînit de pofta necuvioasa, si atunci vom vedea rîsul acesta. Caci ce poate fi mai de rusine si mai de ocara decît cel ce staruie la usile caselor curvelor, si i se da palme de catre muiere curva, si plînge, si se tînguieste si îsi rusineaza slava sa? Iar de voiesti sa vezi si paguba, socoteste cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urma, razboiul împotriva celorlalti îndragitori ai ei, loviturile, ranile ce i se aduc asupra dintru acest fel de lupte. […]

Care cuvînt va arata viforul gîndurilor aceluia? Valurile? Negura? Si, unde sînt valuri si vifor ca acesta, ce dulceata poate fi? Nu este niciuna, ci tulburare, durere si nori întunecosi, care, în loc de ploaie, aduc multa scîrba, ceea ce se întîmpla celor ce poftesc frumusete straina. De aceea, cei ce nicidecum nu poftesc sînt în mai multa dulceata decît cei ce poftesc. La aceasta, nimeni nu va grai împotriva.

Dar eu zic ca si cel ce pofteste, dar stapîneste pofta, se desfateaza mai mult decît cel ce se îndulceste adeseori de curva. Caci, desi dovedirea este mai grea, însa si asa este de nevoie a îndrazni la cuvînt. Caci se face mai grea nu pentru firea lucrului, ci pentru ca nu sînt ascultatori vrednici de filosofia aceasta. Fiindca ce este mai dulce celui ce iubeste – spune-mi! – a fi defaimat de ibovnica, sau a o trece cu vederea, si a se cinsti? Aratat ca aceasta! Caci – spune-mi! – pe cine va cinsti mai mult curva: pe cel ce îi slujeste si e robit de dînsa, sau pe cel ce s-a facut mai presus de mrejele ei si zboara mai sus decît laturile ei? Fiecaruia este aratat ca pe acesta! Si catre cine va avea mai multa sîrguinta: catre cel cazut, sau catre cel ce înca nu a cazut? Negresit, catre cel ce înca nu a cazut! Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce înca nu s-a prins? Cel ce înca nu s-a prins! Iar de nu credeti, voi aduce dovedirea din faptele voastre. Catre care muiere va avea cineva mai multa dragoste: catre cea care se pleaca lui cu lesnire si se da pe sine lui, sau catre cea care se leapada de el si îi face suparare? Aratat este ca spre aceasta! Caci mai mult se aprinde de aici pofta. Deci si la muieri va fi la fel: ele îl vor cinsti si îl vor lauda mai mult pe cel care le trece cu vederea!

Iar daca aceasta este adevarata, atunci si aceea este adevarata de asemenea: cel ce e cinstit si iubit mai mult este în mai mare dulceata. La fel, si un voievod lasa o cetate care s-a luat o data, iar lînga ceea ce se împotriveste staruie cu toata osîrdia. Si vînatorul ce are dobitocul vînat închis în întuneric – precum curva pe ibovnic – alearga dupa cel ce fuge.

Însa acela se îndulceste de pofta – se va zice – iar acesta nu se îndulceste. Dar spune-mi: socotesti ca este putina dulceata a nu fi acela rusinat, nici a robi poruncilor tiranice [ale curvei, n. n.], nici a fi purtat si învîrtit de ea ca un rob, dîndu-i-se palme, fiind scuipat si împins peste cap? Pentru ca, daca cineva va cerceta acestea cu de-amanuntul si va putea sa adune ocarile lor, iutimile cele dese, urîciunile si toate celelalte pe care le stiu numai cei ce le patimesc, va afla ca orice razboi are mai multe rastimpuri de pace decît viata cea ticaloasa a acestora. Deci – spune-mi! – care dulceata? Cea din împreunare, cea vremelnica si scurta? Dar pe aceasta o apuca îndata razboi, valuri, tulburare si nebunie!

Acestea s-au zis de noi ca si cum ar fi vorbit cineva cu niste tineri desfrînati care nu prea sufera sa auda cuvinte despre Împaratia Cerurilor si despre gheena. Iar cînd si pe acestea le vom aduce în mijloc, nici nu este cu putinta a spune cîta este dulceata celor înfrînati cînd plasmuieste întru sine cununile, darurile, convorbirea cu Îngerii, lauda înaintea a toata lumea, îndrazneala, acele nadejdi bune si fara de moarte!

Dar împreunarea are oarecare dulceata! – zic ei – iar cel înfrînat nu [simte dulceata], fiindca totdeauna se lupta cu sila firii. Dar [nu este asa], caci sila si tulburarea este mai mult la cel ce curveste, pentru ca mult cutremur este în trupul lui, si el patimeste mai cumplit decît toata marea ce se învaluie de valuri, niciodata stînd împotriva poftei, ci pururea ranindu-se de dînsa, precum cei ce sînt stapîniti de draci si neîncetat sînt sfarîmati de duhurile cele viclene. Iar cel înfrînat, neîncetat ranind pofta ca un biruitor viteaz, dobîndeste dulceata cea prea-buna si mai dulce decît nenumarate ca acestea, împodobindu-se totdeauna cu biruinta aceasta, si cu stiinta gîndului cea buna si cu semnele de biruinta cele luminate. Iar daca, dupa împreunare se odihneste putin acela, nimic nu e aceasta, fiindca iarasi vine asupra-i viforul, iarasi valuri. Iar cel ce iubeste întelepciunea nu lasa nici sa înceapa tulburarea aceasta, nici sa se ridice marea, nici sa strige fiara. Dar – chiar daca acesta, tinîndu-si pornirea, sufera oarecare sila – totusi celalalt se raneste neîncetat, împungîndu-se si nesuferind strechea. Primul este asemenea unuia care ar fi oprit cu frîul un cal salbatic care turbeaza si se împotriveste si l-ar fi tinut cu tot mestesugul. Iar cel ce se pleaca [patimii, n. m.] ca sa fuga de osteneala, este asemenea unuia care ar fi purtat pretutindeni de acel cal, fiind tras de el.

Nimeni sa nu ma osîndeasca pentru ca acestea s-au grait mai luminat decît se cuvenea. Caci nu voiesc sa ma împodobesc cu cuvinte cinstite, ci sa-i fac cinstiti pe ascultatori. De aceea, nici Proorocii, vrînd sa taie desfrînarea Iudeilor, nu cruta vreun cuvînt de acest fel, ci se ating de ei înca mai descoperit decît noi întru cele ce am grait acum. Caci si doctorul, vrînd sa scoata putreziciunea, nu socoteste cum îsi va pazi mîinile curate, ci cum va izbavi pe bolnav de putreziciune. La fel, cel ce voieste sa-l faca înalt pe cel smerit, se smereste el mai întîi. Iar cel ce se sîrguieste sa junghie pe cel ce îl vrajmaseste, se sîngereaza si pe sine împreuna cu acela, si aceasta îl face mai stralucit. Si – de vreme ce nimeni, vazînd pe vreun ostas întorcîndu-se de la razboi mînjit cu sînge si cu creieri, nu îl uraste, nici nu se întoarce de catre dînsul pentru aceasta, ci mai ales se minuneaza – tot asa facem si noi cînd vedem pe cineva ca, dupa ce a junghiat pofta, se întoarce mînjit de sînge, si mai mult ne minunam de el si ne facem partasi cu el la lupta si la biruinta si zicem catre cei ce iubesc: Aratati-ne noua dulceata cea din pofta! Caci cel înfrînat are dulceata de la biruinta, iar tu de nicaieri nu ai niciuna!

Iar voi ziceti ca [dulceata n. n.] din împreunare este mai luminata si mai petrecatoare. Dar tu ai din acea desfatare ceva putin si care nici nu se vede, iar de la stiinta acela are veselia si mai mare, si totdeauna, si mai dulce. Fiindca împreunarea cu femeia nici nu poate, precum iubirea de întelepciune, sa pazeasca sufletul asa de netulburat si sa-l înalte. Caci, celui ce socoteste firea dulcetii, faptul de a avea buna stiinta a gîndului, a fi laudat de toti si a astepta bune nadejdi este mai dulce decît toate. Dupa cum, la cel ce stie firea mîhnirii, cele dimpotriva sînt mai întristatoare si mai cu durere decît toate, ca, de pilda: a fi ocarît de toti, a se pîrî pe sine însusi, a tremura si a se teme de cele ce vor sa fie si de cele de acum.

Ca sa se faca mai luminata ceea ce zic, sa zicem ca unul, avînd muiere, sparge casatoria aproapelui si se îndulceste cu acest rau furtisag, desfatîndu-se de cea îndragita. Apoi, sa punem împotriva acestuia pe altul, care se multumeste cu muierea sa. Si, ca sa se faca biruinta mai multa si mai luminata, acesta din urma sa pofteasca si pe aceea ce curveste, dar sa-si tina pofta si sa nu faca nici un rau. Si am plasmuit fapta asa – macar ca lucrul acesta nu este curata înfrînare – ca mai mult sa cunosti cîta este dulceata faptei bune. Deci, punîndu-i împreuna, sa-i întrebam pe amîndoi: A carui viata este mai dulce? Si-l vei auzi pe unul falindu-se si saltînd pentru biruinta împotriva poftei. Cît despre celalalt, nici nu trebuie a astepta sa te înstiintezi ceva de la dînsul, pentru ca îl vei vedea ca se afla mai ticalos decît cei legati în temnita, chiar daca va tagadui de nenumarate ori. Caci de toti se teme si îi banuieste: de muierea sa, de barbatul prea-curvei, de însasi prea-curva, de casnici, de prieteni, de parinti, si de umbre si de sine. Si, ceea ce este mai cumplit decît toate: are stiinta gîndului strigînd asupra-i, latrînd în toate zilele. Iar daca va socoti si Judecata lui Dumnezeu, nu va putea nici sa stea. Dulceata este scurta, iar durerea dintru aceasta pururea-petrecatoare. Caci si seara, si noaptea, si în pustie, si în cetate – pretutindeni – urmeaza pîrîsul, aratînd sabie ascutita si muncile cele nesuferite, istovindu-l si uscîndu-l cu frica. Iar cel înfrînat este izbavit de toate acestea si este în slobozenie. El îi vede fara sfiala si cu ochi slobozi pe toti: pe muierea sa, pe copii, pe prieteni. Iar daca cel ce pofteste, dar se stapîneste, va dobîndi atîta dulceata, atunci decît care liman, decît care alinare nu va avea sufletul mai dulce si mai blînd cel ce nici nu pofteste, ci curat se înfrîneaza? De aceea, vei vedea ca cei ce prea-curvesc sînt mai putini, iar înfrînatorii mai multi. Iar daca prea-curvia ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai multi. Si sa nu-mi vorbesti de frica legilor; pentru ca nu aceasta îi tine pe ei, ci marimea necuviintei, si aceea ca mai multe sînt cele de mîhnire decît cele dulci si hotarîrea stiintei gîndului. […]

Caci ce altceva este dulceata, fara numai izbavire de grija, de frica si de mîhnire, si a nu fi biruit de nimic? Fiindca cine este în dulceata? Spune-mi! Oare cel ce turbeaza, se necajeste si se împunge de multe pofte, si nici întru sine nu este? Sau cel ce este izbavit de toate valurile acestea si, ca într-un liman, sade în iubirea de întelepciune? Oare nu este aratat ca acesta!? […] Pentru aceasta, asadar, rautatea are numai nume al dulcetii, iar nu dulceata, de dulceata este lipsita. Mai înainte de îndulcire este turbare, nu dulceata; iar dupa îndulcire, îndata se stinge si ea. Deci – daca nici la început, nici pe urma dupa aceea – nu se vede dulceata [pacatului, n. n.], unde si cînd se va arata?

Si ca sa întelegeti mai luminat ceea ce zic, cu pilda sa cercam cuvîntul. Ia aminte: Cineva s-a biruit de pofta unei muieri frumoase si chipese. Acesta, pîna cînd nu va dobîndi pofta, este asemenea cu cei iesiti din minte si nebuni. Iar dupa ce o va dobîndi, a stins pofta. Deci – daca nici la început nu are dulceata si nu se veseleste, pentru ca turbare este lucrul; dar nici la sfîrsit, pentru ca, odata cu împreunarea, înceteaza strechea – unde o vom afla pe ea asadar?

Caci – precum într-un ger mare, toate madularele îngheata si sînt moarte – tot astfel, tremurînd în viforul pacatelor, sufletul nu lucreaza nimic dintru ale sale, fiind înghetat ca de ger de stiinta gîndului. Caci, ceea ce este la trup frigul, aceasta este la suflet stiinta cea rea a gîndului. De aceea se face si frica, deoarece nimic nu este mai fricos decît cel pironit la lucrurile vietii acesteia. Unul ca acesta vietuieste viata lui Cain, tremurînd în toate zilele. Si nici nu mai zic de morti si pagube, caci, si fara de acestea, se teme de nenumarate greseli. […] Multa este frica, multa este nebarbatia. Ca nu numai la primejdii neîndraznet este unul ca acesta, ci si la toate celelalte. […] De va vedea vreo copila frumoasa, îndata se cutremura, robindu-se, si ca un cîine turbat urmeaza naravului aceluia, desi ar trebui a face împotriva.

Caci, cînd vei vedea femeie frumoasa, sa nu socotesti cum sa dobîndesti pofta, ci cum sa te izbavesti de pofta. Dar – zice el – cum este cu putinta aceasta? – caci a pofti nu este a vointei mele! Dar a cui? Spune-mi! A ispitirii dracului! Socotesti asadar ca este drac care vrajmasuieste? Atunci nevoieste-te si te lupta cu boala! Dar nu pot! – zice.

Vino dar sa te învatam mai întîi aceasta, ca ceea ce ti se întîmpla este a trîndavirii tale si ca tu ai dat intrare dracului dintru început. Iar acum, de vei voi, îl vei împinge pe el cu multa lesnire. Caci, spune-mi: cei ce prea-curvesc o fac fiind stapîniti de pofta sau doar pentru ca poftesc primejdii? Este aratat ca fiind stapîniti de pofta. Deci dobîndesc oare iertare? Nicidecum! De ce? Pentru ca gresala este a lor. Dar pentru ce îmi împletesti silogisme? – zice. Eu stiu ca voiesc sa împing si sa gonesc patima, dar nu pot, si ea sta asupra-mi, si ma necajeste si ma chinuieste cumplit! Voiesti cu adevarat sa o împingi si sa lepezi – o omule! – dar nu faci cele ce sînt ale celor ce o împing si o leapada. Si patimesti asemenea unuia care, fiind cuprins de friguri, se cufunda în apa rece si zice: Cîte socotesc si aflu vrînd sa sting frigurile, dar nu pot, ci mai mult îmi aprind fierbinteala! Deci, sa vedem, nu cumva si tu faci cele ce aprind, socotind însa ca le afli pe cele ce sting? „Nu!” – zice acela. Spune dar: Ce te-ai ispitit sa faci ca sa stingi patima? Si ce este ceea ce creste patima? […]

Veniti dar sa vorbim despre pofta aceasta a trupurilor si sa vedem de unde creste raul. Caci asa vom cunoaste daca vina este a noastra ori nu. Si, daca este a noastra, vom face totul ca sa o biruim. Iar daca nu este a noastra, de ce ne sfarîmam în zadar si de ce nu iertam, ci învinuim pe cei stapîniti de dînsa?

Deci, de unde se naste pofta aceasta? Din frumusetea fetei – zice [curvarul] – anume cînd va fi frumoasa si chipesa ceea ce raneste. În zadar si în desert zici acestea! Pentru ca, daca frumusetea fetei ar fi tras îndragitorii, pe toti i-ar fi avut îndragitori o copila ca aceasta. Iar daca nu-i are pe toti, pofta nu este a firii si nici din frumusetea fetei nu se face, ci din ochii cei desfrînati. Caci – cînd, cautînd cu iscodire, te vei minuna si vei pofti – atunci ai primit sageata!

Dar – zice – cine va putea, cînd va vedea muiere frumoasa, sa n-o laude? Deci, daca nu este a vointei noastre a ne minuna de unele ca acestea, atunci nici pofta nu este în stapînirea noastra! Taci, omule! Pentru ce amesteci toate împreuna, pretutindeni înconjurînd, dar nevrînd a vedea radacina raului? Caci pe multi vad ca se minuneaza si lauda, dar nu poftesc.

Dar – zice – cum este cu putinta ca cei ce se minuneaza, sa nu pofteasca? Nu te tulbura, fiindca aceasta vin sa v-o spun, dar asteapta! Si vei auzi pe Moisi minunîndu-se de fiul lui Iacov si zicînd: „Si era Iosif frumos la chip si foarte frumos la fata.” Deci, oare poftea cel ce graia acestea? Nicidecum! Fiindca nici nu-l vedea pe cel ce îl lauda. […] Oare David nu era foarte frumos si rumen, si avea frumusete a ochilor? – frumusete a ochilor care este partea cea mai silitoare a frumusetii. Deci, oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci pofta nu se naste numaidecît împreuna cu mirarea. […] De aici este aratat ca boala aceasta nu este a frumusetii trupului, nici a podoabei, ci a sufletului celui trîndav si amagit. Caci multi, vazînd nenumarate muieri frumoase, s-au dat pe dînsii la cele mai urîte. Deci, de aici, este aratat ca pofta nu vine de la frumusete. […]

Asadar, care este pricina? Fiindca, daca pofta nu este de la frumusete, de unde are începutul si radacina? Oare de la drac viclean? Cu adevarat, are si de acolo, dar nu este aceasta ce se cauta, ci daca nu cumva sîntem si noi pricinuitori. Pentru ca vrajmasia nu este numai a aceluia, ci, împreuna cu acela, de la noi mai întîi. Caci aceasta boala rea nu se naste de nicaieri din alta parte decît din obicei, din magulirea vorbelor, din petrecerea desarta si din nelucrare. Pentru ca mare este, cu adevarat, puterea obiceiului, atît de mare, încît se preface în sila a firii. Iar daca este lucru al obiceiului a o naste pe ea, tot adevarat este ca si a o stinge. Fiindca multi, poftind, asa au încetat de a pofti, de vreme ce nu vedeau fetele pe care le pofteau. Pentru putina vreme, acest lucru pare amar si foarte gretos, dar cu vremea se face dulce, si nici daca vom voi nu este cu putinta a mai întoarce patima de aici înainte.

Dar daca – zice – ma voi robi fara de obicei, din vederea cea dintîi? Si aici pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau faptul ca nu porti grija de datoriile cele cuviincioase si nu petreci în lucruri de nevoie. Caci, înconjurînd ca un ratacit, unul ca acesta cade în tot raul. Si cel ce voieste robeste un astfel de suflet ca pe un copil ratacit. Caci, de vreme ce obiceiul sufletului este sa lucreze, cînd vei înceta lucrarea lui întru cele bune, el este silit sa nasca altele, fiindca nu poate sta fara de lucru. Precum pamîntul – cînd nu se seamana, nici nu se sadeste – rasare de la sine iarba, tot astfel si sufletul, cînd nu are sa lucreze ceva din cele de nevoie, negresit se da pe sine la lucruri rele, poftind a lucra. Si – precum ochiul nu înceteaza de a vedea, si de aceea va vedea rele cînd nu vor fi înaintea lui lucruri bune – tot asa si gîndul, daca se departeaza de la cele de nevoie, se învîrteste de-aici la cele nefolositoare. Caci din multe locuri este aratat ca îndeletnicirea si grija poate sa împinga cea dintîi bîntuiala. Deci, cînd vei vedea muiere frumoasa si vei patimi ceva catre dînsa, nu mai cauta la ea, si te-ai izbavit!

Si cum voi putea – zice – sa nu mai caut la ea, de vreme ce sînt tras de pofta? Da-te la altele care trag sufletul: la carti, la griji de nevoie, la apararea si ajutorarea celor nedreptatiti, la rugaciuni, la cugetarea si grija pentru cele ce vor sa fie. Cu unele ca acestea leaga sufletul! Asa, vei îndrepta nu numai patima cea proaspata, ci o vei lepada cu usurinta si pe cea întarita si veche de multi ani. Caci, daca ocara – precum e vorba de obste – îndupleca pe cel ce pofteste sa înceteze pofta, cum nu cu mult mai vîrtos vor birui raul aceste duhovnicesti descîntece, numai de vom voi sa ne departam? Dar, daca vom vorbi si vom petrece împreuna cu cele ce ne sageteaza cu astfel de sageti, vom hrani boala. Asadar, cum voiesti sa se stinga focul, aprinzînd flacara în toate zilele? Si acestea despre obicei s-au zis de noi catre cei tineri, deoarece, catre barbati si catre cei ce stiu sa filosofeze, mai tare decît toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena si pofta Împaratiei Cerurilor. Pentru ca acestea sînt de ajuns a stinge focul.

Iar împreuna cu acestea, socoteste si ca nimic alt nu este ceea ce vezi fara numai flegma, sînge si zeama de hrana putreda. Dar luminoasa este floarea fetei! – zice. Dar nimic nu este mai luminos decît florile din pamînt, ci si acestea putrezesc si se vestejesc. Asadar, nici aici nu lua aminte la floare, ci patrunde cu mintea mai în launtru si, ridicînd cu mintea acea piele frumoasa, iscodeste cele ce sînt sub dînsa. Caci si trupul celor hidropici straluceste lumina si nimic urît nu are fata de deasupra, însa, împingîndu-ne de gîndirea zemei ce se afla înauntru, nu putem sa-i sarutam pe unii ca acestia.

Dar fraged – zice – este ochiul si întorcator, sprînceana este întinsa bine, perii genelor negri si lumina ochiului blînda si ochiul lin! Însa vezi ca si acestea nimic alt nu sînt fara numai nervi, vine, pielita si artere. Nu alergati asadar la noroi! Caci, cum ca trupul curvei este doar noroi, nu întreb pe nimeni altul, ci pe tine, cel ce te tavalesti în noroi. Oare nu te rusinezi de tine? Oare, dupa pacat, nu te socotesti ca esti necurat? Pentru aceasta – rogu-va – fugiti de curvie si de muma ei, de betie.

De ce semeni unde nu este cu putinta a secera, iar, mai ales, chiar de vei secera, multa rusine îti aduce tie rodul? Caci, de se va naste copil, si pe tine te-a rusinat, si el s-a nedreptatit, facîndu-se din pricina ta copil din curvie si de neam rau. Si, macar de îi vei lasa lui nenumarati bani, cel nascut din curva si din slujnica este necinstit în casa, necinstit în cetate, necinstit în divan. Necinstit esti înca si tu, si cînd traiesti, si dupa moarte. Pentru ca, desi te vei duce de aici, ramîn pomenirile lucrarii urîte si de rusine! Pentru ce dar rusinezi toate?

Pentru ce semeni unde brazda se sîrguieste sa strice rodul, unde multe sînt pricinile sterpiciunii? Unde, mai înainte de nastere, este moarte, caci si pe curva nu o lasi sa ramîna numai curva, ci o faci si ucigatoare de oameni. Vazut-ai din betie se naste curvie, din curvie prea-curvie, din prea-curvie ucidere? Iar, mai ales, ceva mai rau si decît uciderea. Caci nici nu am cum sa numesc lucrul acesta, fiindca nu îl omoara nascut, ci îl opreste si de a se naste. Asadar, pentru ce ocarasti darul lui Dumnezeu, si te lupti cu legile Lui? Si alergi dupa lucrul ce este blestem ca dupa blagoslovenie, si faci jitnita de junghiere jitnita nasterii, si pe muiere, care s-a dat spre facerea de copii, o gatesti spre ucidere? Caci ea, ca sa fie totdeauna lesnicioasa si dragastoasa spre întrebuintarea ibovnicilor si sa traga mai mult argint, nu se leapada nici acestea a face, mare foc gramadind pe capul tau. Fiindca, desi aceasta fapta rea este a ei, vina se face a ta! Iar de aici urmeaza si închinari la idoli. Pentru ca multe, ca sa fie iubite, mestesugesc descîntece si vraji, farmece de dragoste si altele nenumarate.

Însa, dupa atîta lucrare de ocara si de rusine, dupa ucidere, dupa închinari la idoli, lucrul acesta le pare multora ca este fara nici o dare de seama, chiar si celor ce au muieri. Acestora gramada rautatilor le este si mai mare. Caci de aici se pornesc otraviri, dar nu asupra pîntecelui întru care s-a facut curvia, ci asupra muierii ce a fost nedreptatita, si nenumarate vrajmasii si chemari de draci, si farmece, si razboaie în toate zilele, si sfezi neîmpacate si neîncetate gîlcevi. De aceea, si Pavel – dupa ce a zis: „Nu l-a curvii si la necuratenii” – a adaugat: „nu la sfada si la rîvnire”, stiind razboaiele ce se nasc de aici, rasturnarile caselor, nedreptatile copiilor celor de bun neam, rautatile cele nenumarate. Deci, ca sa scapam de acestea toate, sa ne îmbracam întru Hristos si împreuna cu El sa fim totdeauna, pentru ca aceasta este a ne „îmbraca”, a nu ramînea niciodata lipsiti de Dînsul, a Se arata El întru noi, prin sfintenia noastra, prin blîndete. […]

Sfîntul Ioan Gura de Aur, Putul si împartirea de grîu (57 de predici de Sfîntul Ioan Gura de Aur), Editura Bunavestire, Bacau, 1995
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sf-ioan-gura-de-aur