Parintele Adrian Făgețeanu: “E vremea lui… Scapa cine poate

Transcrierea partiala a cuvintelor rostite de parintele Adrian Fageteanu, din filmuletul de mai jos, pentru vremurile de pe urma:

– Este o tendinta de apropiere, in special catre catolici… Ce o sa facem daca episcopii o sa mearga cu catolicii? Caci se pare ca acesta ar fi planul… Lumea ce sa faca, daca nu va aparea un episcop (care sa ia atitudine fata de aceste apropieri – n.noastra)?

– Cred ca nimeni nu poate sa va raspunda, ca n-are nimeni puterea proorocilor, nu?… Deja, in gura mare, episcopii spun la studentii de la Teologie: Duceti-va la Roma!

… Francezii (in al doilea razboi mondial, n.mea), cand au vazut ca nici Linia Maginot si nici alte pregatiri militare nu i-au ajutat sa ii opreasca pe germani, care patrundeau peste tot, au spus: „Sauve qui peut!” Scapa cine poate! Cred ca si acuma salvarea va fi cam la fel; nu zic individuala, dar religia se va putea face (doar) in familie. Tatal, mama sau cei putini… Deci nu va mai fi religie de masa, de mari proportii.

– Ca la inceputul veacului, ca in vremurile catacombelor, intr-un fel…

– Da, da…

– Dar atunci, în vremurile de pe urmă, atacul împotriva creştinilor va fi extern, adica de la autorităţile politice, sau va fi intern, din cadrul Bisericii?

– Intern. Aici e viclenia cea mare…

– Din cadrul bisericii…

– Ei singuri vor spune: cutare (biserica/manastire) desfiintata, cutare desfiintata, gata! Mergeti la catolici, mergeti la cutare… Aici e viclenia cea mai mare: ca nimeni nu il va putea acuza pe Antihrist pentru ca ei insisi (oamenii din biserica, n.noastra) au lovit. Viclenia e mult mai mare decat a imparatilor (din vechime – n.noastra) carora li se spunea: „Persecutati pe crestini ca sunt impotriva ta, imparate“. Dar cel putin, acela lua masura (omul puterii, oamenii care ii prigoneau pe crestini si care nu proveneau din biserica, ci erau exteriori, pagani – n. noastra). Diavolul spune, insa, acum: „voi intre voi sa va distrugeti“. Vor da premii mari, mari la cei care vor pârî (pe ceilalti crestini); si vor pârî si copiii pe parinti… S-a intamplat si pe vremea lui Ceausescu (a comunismului).

cuvantulortodox

Reclame

Părinții pot primi până la 10 mii de lei amendă dacă nu acceptă imunizarea copiilor. Forma finală a proiectului Legii vaccinării

UPDATE: Ministrul Florian  Bodog: În noua lege a sănătății, părintele care semnează că nu-și vaccinează copilul îşi asumă responsabilitatea

Ministrul Sănătăţii, Florian Bodog: În noua lege a sănănății există obligații exprese și există prevăzut faptul că părintele care semnează că nu-și vaccinează copilul îşi asumă toată responsabilitatea. Am făcut apel prin Casa Națională de Asigurări la toate farmaciile din țară să afișeze mesaje pro vaccinare pentru rujeolă. În același timp, fiecare director de direcție de sănătate publică își face propria strategie. Voi avea săptămâna viitoare o videoconferință cu aceștia pentru a afla care sunt pașii pe care i-au făcut.

Părinţii care refuză să îşi vaccineze copiii după ce vor fi informaţi despre riscuri vor primi avertismente şi apoi amenzi care pot ajunge la 10 mii de lei. Sunt prevederi din forma finală a proiectului pe care TVR a obţinut-o în exclusivitate. Aceleaşi pedepse sunt prevăzute şi pentru medici şi instituţiile statului dacă nu respectă legea vaccinării care intră în vigoare în 2019. Amenzi pentru părinții care nu-și vaccinează copiii.

http://stiri.tvr.ro/embed.php?video_id=149473

Forma finală a proiectului Legii vaccinării

Devin obligatorii la întrarea în colectivitate vaccinurile care îi protejează pe copii împotriva difteriei, tetanosului, tusei convulsive, poliomielitei, rujeolei, rubeolei, oreionului, hepatitei B.

La înscrierea copiilor în creşă, grădiniţă sau şcoală, părinţii vor fi trebui să prezinte adeverinţe care să arate dacă cei mici au fost sau nu imunizati.

Dacă există contraindicații la vaccinare, părintele trebuie să aducă o scutire emisă de Comisia Judeţeană de Vaccinare. Iar pentru cei care nu au probleme medicale, un calendar de recuperare.

În cazul părinţilor care nu aduc adeverințe, conducerea şcolii va sesiza Comisia Judeţeană de Vaccinare. Din aceasta vor face parte medici specialişti, psihologi, reprezentanţi ai DSP şi ai Inspectoratului Şcolar. Membrii comisiei au obligaţia de a consilia cel puţin o dată la trei luni părinţii ca să accepte, până la urmă, vaccinarea. Dacă în 18 luni de la înscrierea în colectivitate nu a început imunizarea, va fi sesizata Protecţia Copilului.

Reporter: În legea vaccinării este prevăzut că părintele poate fi acuzat de neglijare medicală dacă nu-şi vaccinează micuţii?

Ministrul Sănătăţii, Florian Bodog: Da, sunt prevăzute sancţiuni pentru părinţii care nu participă la activităţile de informare.

Cristi Danileţ, judecător: Neglijenţa medicală din partea părinților nu este, în momentul de faţă, prevăzută în legislaţia penală sau legislaţia civilă. Pentru o astfel de abatere, ar putea fi sancţionaţi părinții cu decăderea din drepturile părinteşti.

De cealaltă parte, Ministerul Sănătăţii va fi obligat să asigure toate vaccinurile şi un stoc de rezervă. Astfel, va fi evitată situaţia din acest an când, în plină epidemie de rujeolă, am rămas fără ser.

Premierul României, Mihai Tudose:

“I-am solicitat domnului ministru să înceapă să folosească bisturiul. A început, am văzut. Probabil că vom trece la etapa următoare dacă lucrurile nu funcţionează, la un bisturiu mai mare. Mergem pe lanţ în sus, nu ne permitem să ne jucăm cu aşa ceva. Acel părinte nu îşi pune în pericol doar copilul lui, ci întreaga comunitate. Suntem departe de lumea civilizată”.

Medicii de familie trebuie să le spună părinţilor care sunt beneficiile imunizării dar şi posibilele reacţii adverse în caz de vaccinare.
Copiii care nu sunt imunizaţi nu vor mai merge la şcoală când sunt epidemii.
În cazul în care legea vaccinării nu este respectată de către instituţiile statului, părinţi sau medici, sunt prevăzute sancţiuni.
Pentru prima abatere, inspectorii sanitari dau avertisment. Apoi, amenzi cuprinse între 500 şi 1000 de lei. Dacă legea este încălcată de mai multe ori, amenzile ajung până la 10.000 de lei.

tvr.ro

LEGATURI:


Cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

☆☆☆

din “Predici la duminici şi sărbători”


Cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, căutând la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii poporului” (Matei 14, 19)
Despre binefacerea către săraci
Socoteşte milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică; tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătore şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci.
Când este vorba de a avea lucruri trecătoare, pământeşti, cu preţ ieftin, atunci noi suntem sârguitori şi râvnitori, dar când noi putem să ne agonisim aşa de uşor cele netrecătoare şi veşnice, întârziem şi ne trândăvim.
Când omul de la ţară pune sămânţa în pământ, şi prin aceasta pierde la vedere din avutul său, el totuşi nu se întristează şi nu socoteşte aceasta o pierdere, ci folos şi câştig. Dar tu, care trebuie să semeni un ogor mult mai nobil şi mai roditor şi să dai banul tău lui Hristos Însuşi, te împotriveşti, eşti greoi şi te dezvinovăţeşti cu sărăcia ta.
Dă deci săracilor, pentru ca atunci când vreodată tu însuţi nu vei putea să vorbeşti pentru tine, mii de buze să vorbească în locul tău şi milostenia să fie mijlocitorul tău; căci milostenia este banul de răscumpărare pentru sufletele noastre. Noi ajutăm pe cel nevoiaş, şi prin aceasta împăcăm pe Cel Preaînalt. De aceea strămoşii noştri au pus pe săraci la uşile bisericilor, pentru ca privirea lor să mişte la compătimire şi pe cei mai nesimţitori şi mai neiubitori.
Căci unde stă un cârd de bătrâni gârboviţi, înveliţi în zdrenţe şi cu toate semnele mizeriei, abia în stare a se ridica printr-un toiag, adeseori lipsiţi de vederea ochilor, sau în tot trupul schilodiţi, cine ar putea fi aşa de învârtoşat, ca piatra şi fierul, încât să poată rămâne nemişcat şi nesimţitor de vârsta acelora, de slăbiciune, de orbire, de sărăcie şi mizerie? De aceea stau ei înaintea uşilor noastre, şi mai mult prin privirea lor, decât prin cuvinte, îndeamnă la binefacere pe cei ce intră.
De aceea, niciodată să nu te duci la rugăciune fără milostenie, şi dacă te vei obişnui cu aceasta, nu te vei mai depărta de acest obicei vrednic de toată lauda, nici de bunăvoie, nici silit. Iată, chiar rugăciunea şi postul ne lipsesc de putere, dacă sunt fără milostenie. Postul nu se ridică la cer, dacă nu are de soră milostenia.
Tot aşa, milosteniile sunt aripile rugăciunii şi dacă nu dai milostenie, rugăciunea ta nu poate zbura la înălţime. Între amândouă trebuie să domnească o strânsă legătură şi unire, precum şi îngerul a zis către Cornelie: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4).
Dar poate tu vei zice: „Cum pot eu să dau milostenie, când însumi sunt sărac?”. În adevăr, tocmai când eşti sărac poţi face aceasta, de multe ori chiar mai bine. Adică, bogatul adeseori este beat şi bolnav, ca de friguri, de mulţimea banilor săi şi are o iubire nesăţioasă către avuţie şi totdeauna voieşte a înmulţi ceea ce are.

Dar cel sărac este slobod de această boală, şi tocmai pentru că el nu o cunoaşte, cu atât mai uşor va împărtăşi dintru ale sale altuia. Milostenia nu se judecă după măsura posibilităţii, ci după voinţa cea bună. De aceea, văduva din Evanghelie, cu cei doi dinari ai săi, a întrecut pe cei bogaţi (Marcu 12, 42); iar altă văduvă, cea din Sarepta, a primit pe omul lui Dumnezeu, Ilie, deşi avea numai o mână de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior (III Regi 17, 12). Şi niciuna dintre acestea nu au fost oprite de sărăcie de la această faptă bună. Aşadar, nu aduce pricini de prisos şi nefolositoare, căci nu se cer daruri mari, ci numai multă bunăvoinţă.
Milostenia nu se preţuieşte după mărimea darului, ci după socotinţa cea bună a dătătorului. Tu eşti sărac, da; cel mai sărac dintre oameni. Dar nu eşti mai sărac decât văduvele acelea, care atât de mult au întrecut pe cei bogaţi. Poate nu ai tu însuţi cele de trebuinţă, dar nu eşti mai nevoiaş decât pomenita văduvă, care, deşi se afla la marginea sărăciei, aşteptând moartea şi înconjurată de un cârd de copii, totuşi n-a cruţat merinda sa cea mică, şi pentru aceea, în sărăcia ei, a câştigat o bogăţie nemăsurată, a prefăcut acel pumn de făină al său într-un hambar mare, ulcioraşul într-un butoi şi puţinul său într-un izvor îmbelşugat.
Însă cât de mult trebuie să dai? Dă cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu dânsul cerul, nu pentru că cerul este aşa de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa plin de iubire. Dar dacă tu nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci „cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de apă rece, nu-şi va pierde plata sa” (Matei 10, 42).
Adu-ţi aminte numai de răsplătirea cea slăvită şi mare a milosteniei. Solomon zice: „Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17). Adică, fiindcă cei bogaţi nu împrumută bucuroşi banii fără o îndestulătoare chezăşie şi siguranţă, şi în multe chipuri fiind închişi spre compătimire, umblă numai după câştig, de aceea însuşi Dumnezeu Se dă amanet şi chezaş pentru cei săraci. „Încrede-te în Mine, zice El, împrumută-Mă pe Mine; Eu îţi voi întoarce însutit ceea ce tu dai săracilor”.
Aşadar, eu Te împrumut pe Tine, Doamne, când dau milostenie săracilor. Dar când îmi vei reîntoarce Tu mie aceasta? El va face aceasta atunci „când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale… şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga… şi va zice celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit, şi Mi-aţi dat de am mâncat; am însetat, şi Mi-aţi dat de am băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost, şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 31-36).
Atunci vor zice cei ce au slujit Lui: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Te-am adăpat? Când Te-am văzut într-o astfel de sărăcie? Când Ţi-am făcut noi Ţie acestea?”. Atunci El va zice: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Aşadar, este adevărat ceea ce Domnul zice prin Solomon: „Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”.
Dar precum a împărţit El darul împărăţiei cereşti celor din dreapta, pentru binefacerea şi iubirea de oameni a lor, aşa a îngrozit pe cei din stânga Sa, cu osânda cea veşnică, pentru învârtoşarea inimii lor. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, întru întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Şi pentru ce, oare? „Pentru că am flămânzit, şi nu Mi-aţi dat să mănânc”. Vrea să zică: „Eu pedepsesc nemilostivirea, ca rădăcină a tuturor relelor, şi laud binefacerea, ca rădăcină a tuturor faptelor bune. Pe unii îi îngrozesc cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc fericirea cea cerească”.
Într-adevăr, o, Doamne, făgăduinţele Tale sunt slăvite; frumoasă este împărăţia Ta, pe care noi o aşteptăm, şi grozav este iadul, cu care ne ameninţi! împărăţia Ta ne ademeneşte, iar iadul ne duce întru frica Ta cea folositoare. De aceea să-L împrumutăm pe Dumnezeu, pentru ca să-L avem datornic, iar nu judecător.
Sau cum, tu ai voi să nu dai nimic Mântuitorului Celui flămând? Tu şi cel sărac mâncaţi, şi unul şi altul, masa cea sfântă, Trupul Lui cel Sfânt, şi primiţi acelaşi pahar. Într-un lucru aşa de mare şi sfânt are săracul aceeaşi parte cu tine, iar dintr-un lucru mic şi neînsemnat tu nu voieşti să-l împărtăşeşti? Pe lângă asta, tu nu-i dai ceva din proprietatea ta; căci deşi ai averea de la părinţii sau strămoşii tăi, totuşi, toate acestea sunt ale lui Dumnezeu.
Pentru ce voieşti tu, oare, ca şi acel rob mişel din Evanghelie, a îngropa talantul tău în pământ? Dă-l săracilor, iar acolo este foarte sigur păstrat, căci acum însuşi Domnul te ocroteşte. Pentru că apărătorii cei mai siguri contra tâlharilor nu sunt zidurile, ci săracii. Iar cine voieşte să fie sigur de răsplătirea binefacerii sale, trebuie să creadă că, dând milostenie, mai vârtos primeşte decât dă.
Tocmai aceasta însemnează a socoti banii lucru mic, şi aceasta vrea să zică în adevăr a hrăni pe Hristos, a-I da de mâncat şi de băut, când nu dai milostenia cu mândrie şi cu îngâmfare, ci cu acea smerenie ca şi cum mai vârtos ţie însuţi, decât altuia, săvârşeşti binefacere. „Pe dătătorul de bunăvoie iubeşte Dumnezeu” (II Corinteni 9, 7).
Dimpotrivă, dacă ai da nenumărate comori cu mândrie şi cu îngâmfare, nu ai avea din ele nici un câştig, ca fariseul acela (Luca 18, 11-12) care zeciuia toată averea sa, şi totuşi s-a întors de la biserică fără folos, căci el era îngâmfat şi gândea lucruri înalte despre sine.
În sfârşit, să ne simţim datori şi sârguitori către milostenie, mai cu seamă iarna şi în sfintele Duminici. Vara, chiar de la anotimp capătă săracii multă înlesnire; ei au trebuinţă numai de o biată îmbrăcăminte, fiindcă razele soarelui le înlocuiesc veşmintele. Ei pot fi lipsiţi de un pat, n-au nevoie de încălţăminte, nici de o hrană mai bună, ci se îndestulează cu izvoarele apelor, cu oarecare legume neînsemnate şi cu puţine roade uscate; însuşi anotimpul le găteşte o masă, care pentru nevoia lor este de ajuns.
Pe lângă aceasta, mai au şi un alt ajutor, fiindcă foarte uşor pot găsi de lucru. Căci cei care zidesc case, care pregătesc şi ară ogorul sau se îndeletnicesc cu corăbiitul, au nevoie de slujba lor. Aşadar, vara ei au oarecare uşurare. Dimpotrivă, în timpul iernii trebuie a se lupta în toate părţile, şi cu deosebire sunt în multe feluri strâmtoraţi şi împresuraţi. Dinăuntru, foamea roade măruntaiele lor; dinafară, frigul îi înţepeneşte şi-i omoară.
De aceea, ei acum au nevoie de mai multă hrană, de îmbrăcăminte mai groasă. Le trebuie locuinţă, pat, încălţăminte şi multe altele. Dar ce este mai rău, ei nu pot acum găsi nimic de lucru, căci nu îngăduie aceasta anotimpul. Şi fiindcă acum au mai multe nevoi pentru trai, şi nici nu pot să lucreze, acum mai vârtos să le întindem mâini îndurătoare.
Afară de aceasta, Duminica cu deosebire este mai potrivită pentru milostenie. Poate tu vei zice: „Cum se poate recomanda pentru binefacere un timp mai mult decât altul?”. Iată cum! În această zi se odihnesc oamenii de toată lucrarea, dar prin odihnă şi duhul se face mai vesel şi mai senin, şi prin aceea mai aplecat spre a da. Şi mai mult încă, pentru acestei zile avem noi înşine a-i mulţumi pentru un bine peste măsură.
În această zi s-a biruit moartea, blestemul s-a ridicat, păcatul s-a stârpit, porţile iadului s-au deschis, diavolul s-a încătuşat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit, Dumnezeu iarăşi S-a împăcat cu oamenii, neamul nostru s-a reîntors nu numai la bunăstarea de mai înainte, ci încă la una şi mai înaltă, iar soarele întru această zi a văzut minunea cea mai vrednică de mirare şi de uimire, adică omul s-a făcut nemuritor. De toate acesta să ne aducem aminte, şi atunci Duminica va fi un mijlocitor pentru săracii care strigă către noi.
Adu-ţi aminte, omule, cât de multe şi mari daruri ai dobândit tu astăzi şi din câte rele mari te-ai slobozit. Duminica este ziua naşterii întregului neam omenesc, căci noi eram pierduţi şi astăzi iarăşi ne-am aflat, eram morţi şi iarăşi am înviat, eram vrăjmaşi şi ne-am împăcat.
De aceea, să cinstim această zi într-un chip duhovnicesc, nu prin ospeţe şi băuturi, nu prin beţie şi dans, ci prin aceea ca să sprijinim cu dărnicie pe fraţii noştri cei mai săraci. Fiecare, în această zi, precum a poruncit Pavel corintenilor, să depună ceva din averea sa pentru Domnul (I Corinteni 16, 1-2). Şi faceţi-vă vouă aceasta ca lege şi obicei neschimbat, ca în viitor să nu mai aveţi nevoie de îndemnare la aceasta.

Sursa

OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI

wp-image-273158851

Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului:

“Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, du­pă minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii [martorii oculari] ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze, îi spuneau Domnului: Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părin­ţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In. 6, 30-31). Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmul­ţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu-Omului – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din cer“.

                         *

Meditatie personala la Duminica inmultirii painilor:


Motto:
“Tot mai frecvent se întâmplă să auzi convertiţi entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a ajunge în centre ortodoxe im­portante, la catedrale şi mănăstiri unde se adună uneori mii de credincioşi, şi pretutindeni auzi vorbindu-se despre chestiuni bisericeşti, şi simţi cât de im­portantă este totuşi Ortodoxia. (Ortodoxia este o picătură într-un ocean, dacă priveşti societatea în general, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri este atâta lume, încât pare că este cu adevărat un lucru foarte important.) Dar adeseori îi vezi pe aceiaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se din «marile centre ortodoxe» acri şi nemulţumiţi, plini de bârfe bisericeşti şi de judecată, obsedaţi în primul rând de a fi «corecţi» şi «cum se cade» şi plini de înţelepciune lumească legată de politica bisericească. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, deturnaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii bisericeşti. In felurite forme, aceasta este o ispită care ne pândeşte pe toţi şi trebuie să luptăm cu ea, neîngăduindu-ne să supraevaluăm aspectele externe ale Bisericii, ci întorcându-ne totdeauna la «singurul lucru care trebuieşte»: Hristos şi mân­tuirea sufletelor noastre din acest neam viclean“. (Cuviosul Seraphim Rose)
Episodul evanghelic la care face referire Sfantul Ignatie Briancianinov in primul pasaj de mai sus poate fi considerat unul dintre cele mai socante din viata pamanteasca a Mantuitorului Iisus Hristos. Este stupefiant sa privesti tabloul orbirii si al nerecunostintei absolute ale omului fata de Dumnezeu. Hristos inmulteste in mod minunat painile si pestii, pentru a satura multimile care flamanzisera mergand dupa El si, nu mai tarziu de a doua zi, acestea ii cer socoteala cu obraznicie asupra semnelor si minunilor cu care-Si poate proba in fata lor Dumnezeirea!
In dialogul care are loc intre evrei si Iisus, relatat de Sfantul Ioan Teologul – si completand referatul biblic de la Matei, care se citeste astazi – Domnul le da pe fata iudeilor motivul adevarat pentru care Il cautau, in proportie de masa si cu o  fervoare care, pentru ochii nostri firesti si prea creduli aparentelor, ar fi putut sa fie luate foarte drept dovezi ale unei credinte si ale unei evlavii extraordinare. deci al unui “succes” extraordinar al misiunii Fiului lui Dumnezeu.  “Nu judecati dupa infatisare, ci judecata dreapta judecati!”, ne invata tot Mantuitorul, in aceeasi Evanghelie! Si dupa cum stim si din alt loc, Hristos nu se incredea deloc in om, “pentru ca nu avea nevoie sa-I marturiseasca cineva despre om, caci El insusi cunostea ce era in om”.
La fel si astazi – sau poate cu atat mai mult astazi – navala uimitoare a oamenilor catre biserici si manastiri, inghesuiala sufocanta de la marile hramuri ori umplerea pana la refuz a arhondaricelor pe timp de vara, cozile imense pentru inchinarea la sfintele moaste sau buluceala anuala pentru Aghiazma de la Boboteaza ar putea fi pentru observatorul superficial semnele unei efervescente religioase mai mult decat imbucuratoare. In general, omul este aplecat sa judece realitatile duhovnicesti dupa criterii exterioare, “trupesti”, lasandu-se pacalit de “imagine”, de ceea ce fura repede ochii, de aglomeratie, de gesticulatie si de zgomot, de tot ceea ce iese in evidenta,  face impresie si creeaza “spectacol”. Ca o exemplificare a acestei amagiri obisnuite, este mai mult decat edificator ceea ce spunea Parintele Justin Parvu in doua interviuri mai vechi, ne-ezitand sa-si contrarieze interlocutorii:
“- Sorin Dumitrescu: Mi se pare impresionant numarul tinerilor stransi in jurul Prea Cucerniciei voastre. Sutanele tinerilor calugari imprima manastirii un aer extrem de energic, o harnicie contagioasa, stenica.
– Pr. Justin Parvu: Este doar o impresie, Domnule Sorin. Multi sunt tineri suferinzi. Foarte suferinzi.
– S.D.: La propriu, Parinte, sau la figurat?
– Pr. J.P.: Spuneti-i cum vreti, importanta este devierea sufleteasca pe care au reusit sa o produca cei cincizeci de ani de comunism. Si, ca sa intelegeti, iata doar un exemplu: Ii spui novicelui: “Du-te, frate, si inalta la locul ei candela, ca astupa chipul Maicii Domnului din icoana”. Iti raspunde, saritor: “Da, Parinte Staret, imediat”. Te intorci dupa o zi si gasesti candela tot cazuta. “Frate, ti-am spus ieri sa o ridici la loc”. “Imediat, Parinte Staret”. Te-ntorci peste o saptamana, candela tot cazuta. O ridici tu si o pui la locul ei. Pana la urma, ajungi sa le faci tu pe toate. Ei, tinerii, te “asista” doar, desigur, plini de bunavointa, dar atat… De fapt, o neputinta de a intreprinde, de a implini lucrul pana la capat.
S.D.: Bine, dar aceiasi tineri au fost cei care au stiut sa moara pe strazi In 1989.
Pr. J.P.: Desigur, dar cum fac eroii; sunt vulcanici, sunt flacari care nu dureaza, se sting usor. Nevointa manastireasca este un alt fel de “eroism”, un “eroism” pe termen lung”. (Sorin Dumitrescu)
“Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi”. (“Glasul monahilor”)
La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare (a se vedea si ceea ce marturisea Cuviosul Paisie) pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos.

De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul:
Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.
Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!
In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului. Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:
“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.
Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)
Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. Dupa cum spunea acelasi parinte Justin, cu un realism crud pe care iarasi putini il acceptam si-l interiorizam – pentru ca precumpaneste in noi mai mult “vointa de a fi”, pentru ca se revolta inca in noi firea noastra cazuta, glasul clocotitor al sangelui ce nu poate concepe ca Împărăţia lui Hristos nu este din această lume:
“Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui”.
Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este dor si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor? Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare“?

Iata ce rostea, in acest sens, profetic, Cuviosul Seraphim Rose, in ultima sa predica din timpul vietii, tinuta in ajunul praznicului Schimbarii la Fata, acum 27 de ani:
«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi mes­chine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre. […] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregă­teşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne as­cundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»
Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.
A. Maxim

 

Sursa:C.O

PÂINEA VIEȚII. “…iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”


PREDICA PARINTELUI PETRONIU TANASE
La Duminica a opta după Rusalii:

Prima înmulţire a pâinilor.
(Matei 14,14-22)

La privegherile dinspre duminici şi sărbători, slujba Ve­cerniei se încheie cu rânduiala binecuvântării pâinilor. Pe o masă în mijlocul bisericii se află 5 pâinişoare, pe care preotul le binecuvântează cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, care ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie şi ai săturat cu ele cinci mii de bărbaţi…” Numărul de cinci al artoselor, ca şi cele cinci prescuri de la Sfânta Liturghie şi rugăciunea rostită pen­tru sfinţirea lor, ne aduc aminte de minunea înmulţirii pâinilor, săvârşită de Mântuitorul în pustiul Palestinei, pe care am auzit-o în Sfânta Evanghelie de astăzi.
Era în vremea când Irod ucisese pe Sfântul Ioan Boteză­torul. Mântuitorul, auzind de aceasta, S-a retras în pustie să se roage, învăţându-ne că întotdeauna, dar mai ales în vreme de încercare, să alergăm cu rugăciune stăruitoare către Dumnezeu. Nu s-a putut, însă, tăinui de oameni, pentru că o mare mulţi­me s-a luat după Dânsul. Văzându-i, Mântuitorului I s-a făcut milă de ei, că erau ca o turmă fără de păstor, şi le-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Fără îndoială că vor fi fost mulţi bolnavi la o mulţime de zece mii de oameni şi mulţi din cei vindecaţi vor fi fost bolnavi de boli grele: orbi, muţi, paralitici, leproşi, ş.a. Sfinţii Evanghelişti însă le trec cu vederea pe toate şi se opresc numai la minunea înmulţirii pâinilor, pe care o pomenesc toţi cei patru, pentru marea ei însemnătate. Se cuvine de aceea ca şi noi să stăruim mai îndeaproape asupra ei.
De obicei Mântuitorul făcea minunile la arătare. Aşa a vindecat pe orbii de la drumul Ierihonului, aşa a înviat pe Lazăr. Minunea înmulţirii pâinilor însă o face mai ferit, pe neobservate. Mai întâi pregăteşte pe Apostoli: „De unde să cumpărăm pâine pentru atâta lume? întreabă Domnul pe Filip, pentru a-l încerca, pentru că El ştia ce are să facă” (Ioan 6, 6); iar Andrei aduce vestea că este un copil care are cinci pâini şi doi peşti. Pe urmă rânduieşte mulţimea în cete de câte 50 şi 100 de oameni. Nimănui nu-i trecea prin minte ce avea să se întâmple. Inchipuiţi-vă o întindere mare de loc, o poiană mare în care se află mai bine de o sută de cete de câte cincizeci sau o sută de oameni, în total cam la zece mii de inşi – de fapt, nu­mai bărbaţi ca la cinci mii. In mijloc se află Domnul cu ucenicii şi băieţaşul având în traistă pâinile şi peştii. Domnul ridică ochii spre cer, face o rugăciune tainică şi binecuvântează pâinile şi peştii; ia apoi una şi o rupe în două-trei bucăţi şi le dă ucenicilor, care la rândul lor fac acelaşi lucru, fiecare mer­gând la câte o ceată şi împărţind bucata primită; apoi vin iarăşi la Domnul, iau alte bucăţi şi le împart altor cete. Şi frânge Domnul cele cinci pâini şi cei doi peşti şi frâng şi ucenicii bu­căţile primite şi frâng şi frâng mereu, dar pâinile şi peştii nu se mai termină până când toate cetele au luat cât le-au trebuit. Ba au mai rămas şi 12 coşuri de resturi! La început oamenii au mâncat cu poftă, că erau flămânzi după trei zile de foame şi oboseală, dar mai apoi şi-au dat seama de marea minune. Se vor fi mirat şi apostolii văzând că nu se mai termină bucăţile din mâinile lor, dar în mintea mulţimii a fost un singur gând: „Acesta este proorocul care trebuie să vie în lume.” Şi Domnul ştiind că voiau să-L facă împărat, a fugit singur în pustie

Minunea ne uimeşte şi pe noi prin măreţia şi puterea dumnezeiască arătată cu acest prilej, dar înţelesul ei nu se opreşte numai la lucrarea minunată din afară. Unul din înţele­surile înmulţirii pâinilor ni-I descoperă stihul din Psalmul 33, care se cântă la slujba Litiei după binecuvântarea pâinilor şianume: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine.“ In repetate rânduri Mântuitorul spusese noroadelor: Nu vă puneti toată grija în cele trecătoare, ce veti mânca sau cu ce vă veti îmbrăca; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga. Dacă Dumnezeu are grijă de păsări şi de iarba câmpului, cu atât mai mult are grijă de făptura cea mai aleasă, care este omul? Acum Domnul a voit să arate cu însăşi fapta adevărul acestei învăţături dumnezeieşti. Mulţimea era însetată de dumnezeiescul cuvânt. Era aşa de dornică sa asculte această nouă învăţătură, că uitase şi de foame şi de sete şi de treburile casei şi de oboseală; trecuse trei zile şi tot nu se mai sătura as­cultând. Domnul se retrăsese la linişte, dar văzând atâta lume, S-a milostivit de ei, că erau ca o turmă fără păstor. Nu a mai aşteptat să fie rugat, nu i-a mai întrebat dacă cred. Prezenţa lor era cea mai puternică mărturie de credinţă şi de dragoste; ci îndată le-a tămăduit bolnavii şi i-a îndestulat pe toţi. Minunea ne arată pe viu că Dumnezeu este Drept şi-Şi ţine făgăduinţa. Celui ce caută cu tot dinadinsul cele ale împărăţiei Cerurilor nu-i lipsesc nici cele pământeşti. Cei ce-L caută pe Domnul nu sunt lipsiţi de nici un bine.
Unii, înţelegând îngust dumnezeiasca învăţătură, văd prin aceasta îndemn la trândăvie şi nelucrare. Că această înţe­legere este greşită ne-o arată însăşi minunea înmulţirii pâinilor. Mântuitorul nu le aduce oamenilor de-a gata pâine din cer, ci foloseşte şi osteneala omului. Mulţimea nu avea altă hrană decât cinci pâini şi doi peşti. Mântuitorul ia puţinul omului şi împlineşte lipsa până la măsura trebuinţei cu îndestulare şi prisosinţă, învăţându-ne ca noi să ne străduim după puterile noastre, dar cu credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Care pe cei ce-L caută pe Dânsul nu-i lipsesc de nici un bine. Vieţile Sfinţilor sunt pline de astfel de pilde, care ne arată cum Dumnezeu a înmulţit cu prisosinţă puţinul omului. Voi aduce înainte doar una.
Pe la sfârşitul veacului al V-lea, trăia în Palestina cuvio­sul Teodosie cel Mare, care a întemeiat mari obşti călugăreşti, pentru care a şi fost numit „începătorul de obşte.” Fiindcă în acele părţi era multă lume săracă şi lipsită, zilnic veneau la mănăstirea sa mulţime de oameni săraci, goi, flămânzi şi pe toţi, cuviosul Teodosie îi primea cu dragoste şi-i îndestula după trebuinţă. Şi aşa de milostiv era Cuviosul încât se spune că erau zile când trebuia să se servească şi câte o sută de mese pen­tru străinii şi săracii care veneau. Odată însă, fiind foamete mare în acele părţi, a început să ducă lipsă şi mănăstirea Cuvi­osului Teodosie. Era Duminica Floriilor şi lume nenumărată de săraci şi scăpătaţi se adunase la porţile mănăstirii ca să pri­mească obişnuita milostenie. Atunci s-au întristat ucenicii şi au spus Cuviosului că hrana ce o au este cu totul neîndestulătoare pentru cei fără de număr care cereau. Cuviosul Teodosie însă le-a mustrat puţina lor credinţă şi le-a poruncit: „Degrabă să deschideţi porţile ca să intre toţi!” Şi intrând săracii şi scăpătaţii au şezut pe rând. Apoi cuviosul a poruncit ucenicilor să pună înaintea lor pâine. Deci au mers ucenicii mâhniţi la cămară ştiind că nu vor afla într-însa nimic şi des­chizând uşa au găsit-o plină de pâine. Că Dumnezeu o umpluse în chip minunat pentru credinţa robului său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea şi s-a minunat de nădejdea cea mare a Părintelui lor. Aceasta ne arată încă o dată că învăţătura Domnului este vrednică de toată cre­dinţa. Cei ce caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine!

wp-image--1135705721

Fără îndoială, atunci în pustie, şi apostolii, şi mulţimile s-au minunat cum cinci pâini şi doi peşti au putut sătura atâta gloată. Mântuitorul le-a răsplătit îndată dragostea pentru învă­ţătura Sa; însă scopul principal cu care El făcuse minunea era mult mai înalt decât saturarea cu pâine. Domnul Însuşi ne spune acest lucru, când văzând că mulţimile Îl căutau cu sârg, le zice:

„Mă căutaţi pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi sătu­rat; ci lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne în viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului” (Ioan 6, 26-27).
Care este această mâncare nepieri­toare? Nu este alta decât Sfânta Împărtăşanie, despre care Mântuitorul avea să înveţe îndată pe evrei, pentru prima dată, in sinagoga din Capernaum:
„Eu sunt Pâinea vieţii, care se coboară din Cer şi cel ce vine la Mine nu va flămânzi nicioda­tă“ (Ioan 6, 35).
Iudeii nu vor putea înţelege îndată taina acestei învăţă­turi; se vor sminti şi poticni. Minunea înmulţirii pâinilor însă era o icoană, o pregătire pentru înţelegerea învăţăturii despre Pâinea Vieţii. Omul nu trăieşte numai cu pâine. Alături de foamea trupească, ce se poate potoli cu hrană materială, omul suferă de o altă foame mai adâncă, foamea de viaţa veşnică. Oare nu de această foame erau cuprinse gloatele când se ţineau după Domnul uitând de cealaltă foame şi de toate trebuinţele trupului? trojicaPentru această foame Domnul ne-a dat altă pâine, Pâinea cea cerească a Însuşi Sfântului Său Trup, Pâinea Vieţii, pe care de atunci necontenit o împarte prin mâinile ucenicilor Săi, a preoţilor Bisericii; o împarte zilnic, la fiecare Sfântă Li­turghie şi niciodată nu se mai sfârşeşte, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Minunea înmulţiri pâinilor este pentru noi izvor nesecat de învăţături dumnezeieşti. Să ţinem minte măcar pe acestea:
Să avem totdeauna încredere neîmpuţinată în ajutorul Domnului, în orice împrejurări, cât de grele. Apostolii, la început, erau îngrijoraţi cum vor putea hrăni atâta mulţime, dar pe urmă, văzând că pâinea ajunge pentru toţi, îngrijorarea li s-a schimbat în bucurie. Nu în priceperea şi vrednicia noastră, ci în milostivirea şi atotputernicia lui Dumnezeu să ne încredem totdeauna şi niciodată nu vom greşi;

Mântuitorul în pustie aşază pe oameni cete, cete, face rugăciune înainte de săvârşirea minunii şi pe urmă porunceşte să se strângă toate rămăşiţele, învăţându-ne ca toate să le facem cu bună rânduială, cu rugăciune către Dumnezeu şi cu bună şi creştinească chibzuinţă;

Minunea ne mai învaţă apoi că cine îşi pune toată nă­dejdea în Dumnezeu, străduindu-se din răsputeri pentru cele sufleteşti, nu va duce lipsă nici de cele trupeşti;

Că pe lângă pâinea trupească, Dumnezeu ne-a dat şi o pâine cerească – Sfânta Împărtăşanie -, de care Pâine mereu se cuvine să fim flămânzi şi să o căutăm, căci aceasta este arvună a Vieţii veşnice, după cuvântul Domnului, Care zice: „Cine mă­nâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică“ (Ioan 6, 54).

Cum să ne apropiem de această Pâine, tot minunea de astăzi ne învaţă. Mai întâi trebuie să ieşim în „pustie”, căci acolo găsim pe Domnul. Pustia este desprinderea de toate griji­le lumeşti; lepădarea de toată grija cea lumească la care ne îndeamnă cântarea de la Sfânta Liturghie; adică grija de fami­lie, de avere, de trup. Aşa trebuie să ne pregătim de Sfânta Împărtăşanie.
Apoi să căutăm pe Domnul cu mare dor, cu foame şi cu sete, ca mulţimile acelea care urmau pe Domnul. Şi Domnul, văzând foamea şi setea noastră, se va milostivi de noi, ne va tămădui toată boala şi toată neputinţa trupească; ne va dărui cu îmbelşugare saţiul cel mântuitor de suflet şi ne va învrednici să ne împărtăşim şi mai adevărat de Pâinea nemuririi în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin.
(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

Sursa C.O

Domnul poate inmulti putinul tau


Evanghelia duminicii a 8-a dupa Rusalii (Inmultirea painilor): 

„In vremea aceea, Iisus a vazut multimea de oameni si I s-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance.

Iar ei i-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si el a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor”. Matei 14, 14-22

De cate ori ma aflu in lume si pasesc printre oameni imi place sa privesc chipurile lor. Fiecare din noi are ceva diferit „de spus” prin felul cum paseste, prin felul cum priveste. La felul cum priveste nu ma refer la cum se uita la mine, ci in privirea lui in care de cele mai multe ori se reflecta tristetea gandului, framantarea interioara, nelinistea.

Insa, referitor la privire ca o cautare a ochilor trupesti, sa nu uitam ca felul in care interpretam lucrurile ne va influenta viata, gandirea, nu in ultimul rand si credinta. Credinta poate fi vazuta, dar numai prin lumina ce o impartasesc lucrurile vazute si se reflecta in gandirea si trairea avuta. De aceea „nu poti sa-L vezi pe Dumnezeu daca Ii intorci spatele!” (Girel Barbu).

Aruncand o simpla privire in jurul nostru vedem straini. Vedem oameni care totusi au aceeasi agonie ca si noi, au aceleasi nevoi ca si noi, au aceeasi dorinta de a fi mai bine, mai bucurosi. Si intr-un fel aceasta este societatea in care traim. Iar noi cei credinciosi incercam sa schimbam aceasta societate. Sa incepem pana nu ne schimba societatea pe noi!

In minunea descrisa astazi, Hristos se ingrijeste de „straini” -aici pun in ghilimele pentru ca la Hristos nimeni nu este strain, nu-i vede cum ii vedem noi!-, de oamenii ce se stransesera in jurul Lui sa asculte cuvantul datator de Viata. Nu se precizeaza, dar cred ca uitasera de foame, de sete, de oboseala. „Caci nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mat. 4,4).

Oamenii nici macar nu au apucat sa ceara sa manance si grija Apostolilor pentru ei devine rugaciune catre Mantuitorul spre a le potoli si nevoile trupului. Aceasta grija a Apostolilor ma impresioneaza si in acelasi timp, cred si marturisesc ca trebuie sa ne fie si noua exemplu de urmat. Din acelasi motiv cred ca pana astazi rugaciunea Bisericii se alatura rugaciunii fiecarui crestin si continua sa faca minuni, chiar daca multi dintre noi inca se mai indoiesc.

In acelasi timp, aceasta grija devine si motivul pentru care Hristos face minunea. Nu cred ca era nevoie ca Apostolii sa ceara, stia mai bine decat ei Hristos, ci pentru inca o data ni se dezvaluie taina credintei: „Eu si tu, tu si Eu”, Eu -Hristos- iti daruiesc, tu -suflete- cere. Iar cei ce nu au, sa stie ca „nu aveti pentru ca nu cereti” (Iacov 5,2).

Am spus de multe ori ca minunile Mantuitorului sunt pentru noi „nefiresti”, pentru El totul este expresia Iubirii ce invinge legile acestei lumi pamantesti fara ca ele sa fie anulate. Frumusetea credintei se afla tocmai in faptul ca Hristos face minunea numai odata, ea insa se continua repetandu-se pana astazi ori de cate ori noi cerem ajutorul Lui. Acesta este un alt mod prin care El isi face simtita prezenta in viata noastra. De cele mai multe ori cerem lucruri pamantesti si El -Fiul Tatalui Ceresc- se ingrijeste personal sa ni le ofere, atat de minunata este credinta noastra.
Insa ingaduiti-mi sa subliniez un mic aspect. Ia cele cinci paini si doi pesti si le inalta catre Cer, binecuvantand dupa aceea si spunand Ucenicilor sa imparta multimii. Ia de la oameni aceste paini si pesti, ceea ce imi impartaseste gandul ca: numai daca noi avem ceva sa-I oferim poate El sa inmulteasca binecuvantand!. Daca nu erau aceste paini, nu ar fi avut ce sa inmulteasca. Nu ar fi avut ce sa binecuvanteaze! (Asta nu inseamna ca nu ar fi putut sa sature pe altfel pe cei prezenti, ci de felul in care vrea sa „colaboreze” cu noi!).
Daca eu nu Ii voi darui nimic Lui, nu are ce sa binecuvanteze in viata mea; dar daca eu dau cel mai mic lucru, El va inmulti fara intarziere. De multe ori in ultimul timp ma gandeam ca daca privim totul cu speranta ce izvoraste din convingerea ca spre binele meu lucreaza Hristos in viata mea, atunci credinta va aduce cu sine si mai multa credinta, dragostea va aduce si alta dragoste, nadejdea si alta nadejde. Atentie insa ca asa cum binele atrage binele, si raul poate aduce si mai mult rau. Daca voi pune inceput bun in gandul meu, optimismul va aduce ai alt optimism, pesimismul si alt pesimism. Si este foarte greu sa treci de la pesimism la optimism, dar nu acelasi lucru este valabil si de la optimism la pesimism.

Am putea asemana pesimismul cu poalele muntelui si optimismul cu varful lui. Este anevoios sa urci, dar odata ce-ai ajuns in varf nu e pacat sa te cobori la punctul initial? La inceput vedeai un urcus, o poteca. Cand esti in varf ce vezi?. Aproape totul! Ai o priveliste panoramica in care lucrurile se vad mult mai bine si frumusetea ti se descopera in toata splendoarea ei. Varful acesta este „credinta, nadejdea, dragostea”.

„In credinta exista lumina de-ajuns pentru cei ce vor sa creada, si destule umbre ca sa orbeasca pe cei ce nu vor sa creada”(Blaise Pascal). Fiecare este liber sa vada ceea ce crede ca i se potriveste sufletului lui. Asta nu inseamna ca nu exista lumina. Faptul ca eu nu cred, nu inseamna ca Domnul nu se ingrijeste si de mine; faptul ca eu refuz sa cer nu inseamna ca El nu poate sa-mi daruiasca. Gandul cel bun ma va salva.

„Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele Luminilor, la care nu exista primenire sau umbra de schimbare.” (Iacov 1,17).

Arhim. Siluan Visan

Inmultirea painilor

Cererile noastre

Doamne, da-ne noua intotdeauna painea aceasta
(Ioan 6, 34)

“Aceasta a fost o adevarata rugaciune. Una de care avem nevoie in fiecare zi. Dar cei ce se rugasera asa Mantuitorului nu-si dadeau seama ce cer. Asa ni se intampla adesea si noua. Cele pe care ni le dorim si le cerem, de cele mai multe ori, prin vointa Domnului, nu ne sunt date. Poate ca El ne pregateste un dar duhovnicesc bogat, iar noi tanjim dupa bunuri pamantesti, materiale. Din mila lui Dumnezeu avem un mijlocitor, Duhul Sfant, Care ne “preia” si transmite cererile, iar atunci cand acesta sunt nepotrivite, irationale, nu primim ceea ce am cerut in rugaciunile noastre, ci uneori ni se da ceva mai bun.
Avraam a cautat toata viata un pamant la care nu a ajuns niciodata. A primit in schimb ceva mult mai bun: sporirea credintei, iar cugetele si nazuintele lui au inceput sa se indrepte spre comori duhovnicesti, singurele adevarate.
Asa ni se intampla si noua. De multe ori nu primim ceea ce cerem Domnului si ramanem dezamagiti in visele noastre. In schimb, ni se da cu prisosinta harul pe care nu l-am avut si poate nu ne-am gandit sa-l avem niciodata. Inaintand pe spinoasa cale a vietii, alergam uneori dupa naluca unei fericiri irealizabile, dar Domnul ne poarta, pas cu pas, pe trepte nevazute, spre unica, adevarata fericire vesnica“.

***

1

Domnul ne da hrana

Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi.
(Matei 6,11)

“Sa ne obisnuim, fratilor, sa venim la Domnul in fieca­re zi, pentru fiecare nevoie, pas cu pas, sa nu ne gandim la ceea ce ar putea sa fie maine, “i-ajunge zilei rautatea ei” (Matei 6, 34). Preocupandu-ne de ceea ce ar putea sa ni se intample in viitor, ne irosim fara rost fortele, care ne-au fost date pentru un timp si un scop anume. Ingrijindu-ne de zi­ua de maine, saracul care duce lipsa de paine nu-si va ameliora nicicum situatia astazi. Domnul vrea sa ne bizuim pe El, sa primim din mainile Lui ceea ce ne da zilnic, sa nu ne facem griji pentru viitor. Sa-L rugam sa ne dea in fiecare zi painea rabdarii, a supunerii, a uitarii de sine si sa incercam sa amanam grijile care ne apasa pana in clipa cand ne vom infatisa Domnului, rugandu-L sa le „rezolve” dupa cum va crede de cuviinta. Cu siguranta ca Domnul nu ne va lasa flamanzi. Ne va da hrana in fiecare zi — hrana duhovniceasca —, ne va trimite o raza de lumina cereasca pentru a ne sustine, ne va da cu­vant de mangaiere si incurajare, in clipa cand osteniti, sleiti de putere, vom veni inaintea Lui cu deplina credinta, vom veni ca niste copii care se supun Parintelui lor ceresc.
Copilul traieste in prezent, nu-l preocupa viitorul, nu se ingrijes­te de el. Asemenea si noi, incredintandu-ne pe noi insine si toate ale noastre Tatalui ceresc, sa ne adresam Lui in fieca­re zi, fara a-I pune la indoiala milostivirea si faptul ca vom primi ajutor la vreme“.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

1