In ce chip putem ramane liberi


Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.

Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1

Reclame

Despre folosul si pericolele nevointei trupesti


După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus omul este şi blestemul pământului. „Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! In sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. (Fac. 3,17-19).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului, cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare şi adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea de toate zilele.

Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea dumnezeiască de a-l pedepsi pe om se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii Părinţi înţeleg cuvântul „pământ” în sens de „inimă”.

Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi palămidă; la fel inima, înveninată de păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, din cauza firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase. La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului. Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o muncă obositoare a sufletului; apoi, printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi se păstrează.
Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere un asemenea efort încât este numit „nevoinţă ascetică”. Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Fac. 3, 18-19). Aici prin cuvântul „pământ” trebuie înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.
Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier – plug, grapă, hârleţ – cu ajutorul cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca simţămintele trupeşti şi pătimaşe ce o stăpânesc să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează asceza.
Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără niciun rost, ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii sale şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi atrage mânia dumnezeiască, la fel ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară (Mt 22,12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa, o inimă lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţă trupească a călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte, priveghează şi face si alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală, întemeindu-şi speranţele pe nevoinţele sale ascetice. El nu va aduna niciun fruct, nu va secera nicio bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze Pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fără folos; îşi va pierde timpul care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.
Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a produce roade de acelaşi fel. Abandonarea sau neglijarea nevoinţelor ascetice face ogorul impropriu pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de periculoasă, dacă nu mai mult, ca abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu, în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor. In schimb, trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte, atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc al lui Dumnezeu, templu „nefăcut de mână omenească”. Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Imi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Şirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe trupeşti – folositoare pentru viaţa duhovnicească – în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

Sfantul Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Editura Renasterea

1

Oamenii datorită Maicii Domnului au aflat „har înaintea lui Dumnezeu”

Orice lucru bun găseşte omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreţia Ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăşi Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu şi a adus în lume întristare şi durere. Maica Domnului a unit iarăşi veriga şi a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
Arhanghelul Gavriil a adus în lume vestea cea plină de bucurie, că oamenii datorită Maicii Domnului au aflat „har înaintea lui Dumnezeu”. Maica Domnului se bucură, fiindcă S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu şi ne-a izbăvit de păcat. Ne bucurăm şi noi, pentru că Maica Domnului ne-a scos cu „obrazul curat”. De aceea cântăm la Naşterea Domnului: „Pustia aduce lui Hristos ieslea, iar noi, oamenii, aducem pe Maica Lui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”.

Sfântul Paisie Aghioritul – ”Patimi și virtuți”, Ed. Evanghelismos

Sfintii martiri Brancoveni si sfetnicul Ianache

Voievodul martir Constantin Brancoveanu cu fiii sai si sfetnicul Ianache

La 28 octombrie 1688 se sfarsea din viata Serban Voda Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti, in timpul caruia s-au ridicat sfinte lacasuri de inchinare si s-a inceput tiparirea primei editii integrale a Bibliei in romaneste. In aceeasi zi boierii munteni au ridicat in scaunul de domnie pe nepotul de sora al celui raposat, logofatul Constantin Brancoveanu (n. 1655), cu rosturi insemnate in viata politica a tarii. Invatase carte, precum si limbile greaca, latina si slavona, cu dascali ale caror nume au ramas necunoscute, apoi s-a casatorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popesti, avand 11 copii: patru feciori si sapte fete. De tanar a fost chemat in slujbe domnesti, sub Gheorghe Duca si Serban Cantacuzino, ajungand in cele din urma, mare logofat.
Si-a inceput domnia in imprejurari grele pentru Tara Romaneasca, in timpul unui indelungat razboi intre turci si austrieci. Noul domn, printr-o diplomatie deosebita, a stiut sa pastreze legaturi de prietenie cu toti, astfel ca tara sa fie scutita de jafuri si pustiiri din partea unor osti straine. In astfel de imprejurari favorabile, cei 26 de ani de domnie reprezinta o epoca de maxima stralucire culturala si artistica. S-au ridicat acum biserici si manastiri, s-au deschis scoli de toate gradele, s-au tiparit carti in diferite limbi, au fost sprijiniti si incurajati oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor asezaminte bisericesti ortodoxe cazute sub dominatie otomana.
In timpul lui Constantin Brancoveanu au trait la Bucuresti numerosi invatati straini-greci si de alte neamuri-fie reprezentanti ai culturii italiene, fie ai celei grecesti. Dar pe langa invatatii straini, in timpul domniei lui si-au desfasurat activitatea numerosi oameni de carte romani. Intre ei se numara unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a inceput o Istorie a Tarii Romanesti, dar n-a ajuns sa scrie decat o parte din ea, fratii Radu si Serban Greceanu, primul din ei fiind „cronicarul oficial” al domniei lui Brancoveanu, cu o insemnata lucrare istorica, Radu Popescu, cu o cronica privind intreaga istorie a Tarii Romanesti, fratii David si Teodor Corbea, fii unui preot din Brasov, renumitul psalt „Filotei sin agai Jipai”, de la care a ramas prima Psaltichie romaneasca cunoscuta, episcopii Mitrofan si Damaschin de la Buzau, mitropolitul Teodosie si urmasul sau, marele carturar Antim, originar din Ivria (Gruzia), romanizat si identificat intru totul cu nazuintele credinciosilor pe care-i pastorea, la care se adauga mai multi copisti de manuscrise romanesti, clerici sau mireni.
Constantin Brancoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domnesti de la manastirea Sfantul Sava din Bucuresti, pe care a reorganizat-o, numind in fruntea ei pe invatatul grec Sevastos Kuminitis, urmat de Marcu Porfiropol. In 1707 domnitorul a procedat la o noua reorganizare a ei, cu ajutorul catorva carturari ai vremii. Academia era organizata ca o Facultate de Litere si Filosofie din cadrul Universitatilor apusene.
Paralel cu Academia de la Sfantul Sava, functionau si alte scoli, in incinta unor manastiri, in care se preda in slavoneste si romaneste.Asa au fost scolile de la manastirile Sfantul Gheorghe Vechi si Coltea, amandoua in Bucuresti, care pregateau dieci pentru cancelariile domnesti, preoti si dascali. O serie de scoli romanesti existau in orasele tarii, in manastiri si chiar in mediu rural. In cateva manastiri au luat fiinta biblioteci renumite, cu lucrari procurate in mari centre culturale din Apus, tiparite in limbi clasice sau de circulatie, in diferite epoci. Intre ele s-au remarcat biblioteca de la manastirea Margineni a lui Constantin Cantacuzino, fondata de tatal acestuia, precum si biblioteca manastirii Hurezi, fondata chiar de Constantin Brancoveanu.
Dar acest domn a fost un mare ocrotitor al Tiparului. Domnia lui incepe printr-un act de cultura si anume prin aparitia Bibliei de la Bucuresti, prima editie integrala a ei in limba romana, opera de mari proportii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe doua coloane, cu litera marunta). Tiparirea incepuse inca din timpul lui Serban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim triaj era terminat in septembrie 1688, deci in timpul vietii acestuia. Al doilea triaj s-a terminat abia in noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o alta tiparitura, Brancoveanu, ca mare logofat, a fost „ispravnicul” lucrarii de tiparire a acestei prime Biblii romanesti. Era o opera de colaborare a carturarilor romani de pretutindeni.
Pe langa tipografia mai veche infiintata in 1678 la Bucuresti de catre mitropolitul Varlaam, s-au infiintat acum cateva tipografii noi: la Buzau in 1691, prin stradaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Husi), la Snagov, dupa 1694, la Ramnicul Valcea in 1705, la Targoviste in 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, din smerit ieromonah, a fost ales in 1705 episcop la Ramnic, iar in 1708 mitropolit. S-au tiparit felurite carti: de slujba, de teologie, de invatatura, de combatere a catolicismului si calvinismului, toate in limbile romana, greaca, slavona si chiar araba. De pilda, in tipografia infiintata de episcopul Mitrofan de Buzau, s-au imprimat Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, in romaneste (1691), cele 12 Mineie cu tipicul, paremiile si sinaxarul in romaneste (1698) si altele.
In tipografia de la Bucuresti, pusa din 1691 sub conducrea ieromonahului Antim Ivireanul, au aparut mai multe carti de slujba sau invatatura, intre care si un frumos Evangheliar greco-roman (1693). In cea de la manastirea Snagov, indrumata tot de Antim, s-a tiparit, intre altele, un Liturghier greco-arab in 1701, prima carte imprimata cu litere arabe, la rugamintea patriarhului Atanasie Dabas al Antiohiei. Reintors la Bucuresti, Antim Ivireanul imprima acolo noi carti in romaneste si greceste, precum si un Ceaslov greco-arab, cerut de acelasi patriarh.
Dupa ce a ajuns episcop la Ramnic, Antim Ivireanul a inceput – desigur cu consimtamantul domnitorului – sirul unor tiparituri romanesti, menite sa duca la triumful deplin al limbii romane in slujba bisericeasca. Astfel, in 1706 s-au tiparit Liturghierul si Molitvelnicul, primele editii romanesti ale acestor carti in Muntenia.
Ca mitropolit, din 1708, Antim Ivireanul a continuat editarea de carti de slujba in romaneste la Targoviste (Liturghierul, Molitvelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Psaltirea). Trebuie notat ca toate erau traduse de insusi mitropolitul Antim intr-o frumoasa limba romaneasca, deosebit de expresiva, incat traducerile sale se folosesc pana azi. In felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a ramas in istoria Bisericii noastre drept creatorul „limbii liturgice romanesti”.
Cele peste 60 de carti tiparite de Antim, la care se adauga cele aproximativ 15 de la Buzau, reprezinta o perioada de maxima inflorire a tiparului la noi, aceasta fiind si o urmare a sprijinului generos al domnitorului.
In acelasi timp, Constantin Brancoveanu se numara printre marii ctitori de lacasuri sfinte din trecutul nostru. Inca inainte de a ajunge domn a ridicat doua biserici, una la Potlogi si alta la Mogosoaia, langa Bucuresti. In vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seama din ctitoriile sale, manastirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfintii Imparati Constantin si Elena, cu ziduri si turnuri de aparare, cu numeroase cladiri in incinta. Biserica mare a fost impodobita cu fresce de catre renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trait insa la noi; se remarca in chip deosebit scenele legate de viata imparatului Constantin, dar mai ales un impresionant sir de personaje ale vietii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor si membrii familiei domnitoare: Constantin Voda Brancoveanu cu cei patru fii si doamna Maria cu patru fete, toate in pronaos. Tot in pronaos era pregatit si mormantul in care sa fie asezat spre vesnica odihna trupul domnitorului si al sotiei sale. In afara de biserica principala, mai exista alte cateva schituri si paraclise: bolnita, ctitoria doamnei Maria, paraclisul, facut de domn, schitul Sfintii Apostoli, ctitorit de primul egumen Ioan, schitul Sfantul Stefan, ctitorit de Stefan, fiul domnitorului si schitul Sfantul Ioan Botezatorul.
Tot in Oltenia a refacut din temelie manastirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorita de fratii Buzesti si Brancoveni, veche ctitorie a boierilor Craiovesti si a lui Matei Basarab, in care erau ingropati si membri ai familiei Brancoveanu.
In Bucuresti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfantul Ioan cel Mare sau Grecesc, demolata in secolul trecut, biserica manastirii Sfantul Sava, demolata in secolul trecut si biserica manastirii Sfantul Gheorghe Nou, existenta si azi, in centrul capitalei, restaurata in zilele noastre. In aceasta biserica au fost depuse si osemintele ctitorului, in anul 1720, aduse in ascuns de sotia sa, doamna Maria.
A mai zidit o biserica in satul Doicesti (jud. Dambovita). Impreuna cu unchiul sau, spatarul Mihai Cantacuzino, a ridicat manastirea din Ramnicu Sarat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, inchinata manastirii Sfanta Ecaternina din Muntele Sinai.
In afara de aceste manastiri si biserici, ridicate in intregime de binecredinciosul domn, a mai facut o seama de imbunatatiri si refaceri la multe altele, ca manastirile Cozia, Arnota, Bistrita, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Arges, Dealu, Snagov, bisericile Domneasca si Sfantul Dumitru din Targoviste etc.
In Transilvania a zidit o biserica in Fagaras, alta in Ocna Sibiului, precum si manastirea Sambata de Sus, cea din urma distrusa cu tunurile in veacul al XVIII-lea, din dispozitia autoritatilor habsburgice si refacuta abia in prima jumatate a secolului nostru. In Constantinopol a zidit biserica Sfantul Nicolae din cartierul Galata, la manastirea Sfantul Pavel din Muntele Athos a facut un paraclis si o trapeza, iar la Ismail, pe malul stang al Dunarii, a ridicat o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe.
Sotia sa, doamna Maria, a ctitorit biserica Dintr-o zi din Bucuresti, pe locul uneia mai vechi, din lemn, bolnita de la Hurezi, o biserica noua si chilii la manastirea Surpatele (jud. Valcea) si a refacut biserica manastirii Viforata (jud. Dambovita). Multe biserici au fost zidite de rudeniile sale apropiate.
Toate bisericile ctitorite acum au fost impodobite cu frumoase picturi in fresca de catre cei doi renumiti zugravi ai epocii Parvu Mutu, roman, fiu de preot din Campulung, care a zugravit mai cu seama ctitoriile Cantacuzinilor (dar si biserica Sfantul Gheorghe Nou) si grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brancoveanu, care a format o adevarata „scoala” de zugravi, mai ales la Hurezi si care ii vor continua munca. Un alt aspect din domnia lui Constantin Brancoveanu il constituie ajutorul sau permanent acordat asezamintelor bisericesti din Balcani si Orientul Apropiat, cazute sub dominatie turceasca. Aratam mai sus ca Antim Ivireanul a tiparit zeci de carti in limba greaca, raspandite in cuprinsul patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Unele din ele erau carti de aparare a Ortodoxiei impotriva catolicilor si calvinilor, altele erau carti de slujba. S-au mai tiparit si doua carti greco-arabe pentru bisericile din cuprinsul Patriarhiei ortodoxe arabe a Antiohiei. In tiparnita araba oferita patriarhului Atanasie Dabas si instalata in Alepul Siriei s-au imprimat apoi alte carti liturgice sau de invatatura pentru credinciosii ortodocsi de limba araba. Pentru Biserica ortodoxa din Ivria (Gruzia sau Georgia) s-au tiparit carti la Tbilisi, mester tipograf fiind Mihail Stefan, trimis acolo de Constantin Brancoveanu si mitropolitul Antim, la rugamintea regelui Vahtang VI al Georgiei.
A acordat numeroase ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor manastiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia si insulele grecesti. Un numar insemnat de patriarhi si alti ierarhi din Rasarit considerau orasul Bucuresti ca a doua lor resedinta, stand mai mult aici, bucurandu-se de veniturile pe care le aveau din partea unor manastiri romanesti „inchinate” Locurilor Sfinte. Patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul l-a „uns” domn pe Brancoveanu si a murit la Targoviste. Dositei al Ierusalimului statea mai mult la Bucuresti, ca si urmasul sau Hrisant Notaras, ales cu sprijinul lui Brancoveanu si care va sfinti biserica manastirii Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti.
A sprijinit pe carturarii greci stabilit la noi, ca sa-si poata desfasura activitatea ca profesori la Academia de la Sfantul Sava, ori sa le fie editate lucrarile in tiparnitele conduse de Antim Ivireanul. Cativa tineri greci au facut studii in Apusul Europei cu ajutoare din partea domnului muntean.
O grija deosebita a aratat romanilor din Transilvania si Bisericii lor. Aratam mai sus ca a ctitorit aici trei lacasuri de inchinare, la Fagaras, Ocna Sibiului si Sambata de Sus. A daruit numeroase ajutoare bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului, pe care au ajutat-o, de altfel, si multi dintre inaintasii sai. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat in 1698, o subventie anuala de 6000 de aspri, ca sa-i fie „de intarire si ajutor, intrucat o stim ca pe o corabie ce se leagana in mijlocul valurilor marii”, iar la 15 iunie 1700 i-a daruit o mosie de la Merisani, in partile Argesului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Stefan, a fost trimis in 1699 la Alba Iulia, unde a tiparit un Chiriacodromion (o editie revazuta a Cazaniei lui Varlaam de la Iasi, din 1643) si o Bucoavna, adica un Abeceda. Dupa 1701, anul in care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat „unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brancoveanu a trimis scrisori de incurajare catre romanii din Scheii Brasovului sfatuindu-i sa ramana statornici in dreapta credinta. Cartile romanesti tiparite in timpul domniei lui au cunoscut o larga circulatie in Transilvania, ajungand pana in Maramures. Unele erau daruite de el insusi, dupa cum arata insemnarile facute pe ele de anumiti preoti.
Starea de maxima inflorire bisericeasca si cultural-artistica din Tara Romaneasca s-a sfarsit odata cu inlaturarea din scaun a lui Constantin Brancoveanu. Numeroase pari si intrigi ale dusmanilor sai la Constantinopol, precum si faptul ca in cursul razboiului ruso-turc din 1711 unul din boierii sai a trecut de partea rusilor, au facut pe turci sa-l banuiasca de „necredinta” fata de ei si sa-l inlature din scaun. Dus la Constantinopol impreuna cu familia sa si o parte din averi – inca din martie 1714, in saptamana Patimilor – au fost aruncati in cunoscuta inchisoare a celor sapte turnuri (Edicule). In timp ce se aflau in inchisoare, li s-a promis ca vor scapa cu viata daca vor imbratisa religia mahomedana, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotarare.
In ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai cand domnitorul implinea 60 de ani, au fost dusi cu totii spre locul de osanda. Fostul sau secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenta, relateaza ca, inainte de a fi ucisi, domnitorul a dat fiilor sai acest ultim indemn: „Copiii mei, fiti cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; sa ne mantuim cel putin sufletul, spalandu-ne pacatele in sangele nostru!”. Atunci in prezenta sultanului, a trimisilor unor tari straine, a sotiei, fiicelor si ginerilor lui Brancoveanu, adusi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului si a celor patru fii. Mai intai i s-a taiat capul lui Ianache Vacarescu, cel mai de seama sfetnic al domnitorului, dupa care au fost retezate capetele celor patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei. Dupa ce a asistat la toata tragedia fiilor sai, a fost taiat si capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, in varful sulitelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi in Vosfor. Niste pescari crestini le-au gasit pe mare si le-au ingropat in manastirea greceasca din insula Halki.
Doamna Maria, fiicele, ginerii si nepotii, care au scapat cu viata, au fost inchisi intr-o cetate din Asia Mica, de unde s-au putut reintoarce in tara abia dupa doi ani. In 1720, doamna Maria a izbutit sa aduca in ascuns ramasitele pamantesti ale domnitorului martir, pe care le-a ingropat in biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa. Deasupra mormantului a asezat o candela avand o inscriptie care consemna aceste lucruri.
Asadar, Constantin Brancoveanu a fost un mare „ctitor” de cultura si de lacasuri sfinte, un sprijinitor prin cuvant si fapta al Ortodoxiei de pretutindeni, o figura de seama din istoria neamului romanesc. Iar prin moartea lui cu adevarat muceniceasca, el a oferit tuturor o minunata pilda de daruire si de jertfa pentru tara sa si pentru credinta crestina.
Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar si pe necrestini. Ea a fost consemnata cu indignare in putinele ziare europene care apareau atunci, dar si de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Dupa cum era de asteptat, moartea muceniceasca a Brancovenilor a avut un larg ecou in sufletul poporului roman, care i-a plans in cantece si balade populare. Inca din 1730 s-a fixat in scris un cantec popular, care circula mai demult in Moldova, sub titlul „Istoria Maririi Sale lui Constantin Voda Brancoveanu din Bucuresti”. O cunoscuta balada a fost culeasa in secolul trecut de Vasile Alecsandri, in care era prezentata pe larg mucenicia lui „Brancoveanu Constantin / Boier vechi si domn crestin”. Intre altele, era mentionata si propunerea ce i s-a facut de a imbratisa religia islamica: „Lasa legea crestineasca / Si te da-n cea turceasca”, la care evlaviosul domnul a raspuns „Faca Domnul ce o vrea / Chiar pe toti de mi-i taia / Nu ma las de legea mea”.
La scurt timp dupa uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinte, la care se adauga si vistiernicul Ianache Vacarescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcatuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brancoveanu”, din care s-au pastrat patru induiosatoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins: „S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfesnic cu cinci lumanari ce-i lumineaza pe credinciosi si sarbatoare cu cinci raze de lumina, al lui Brancoveanu cel vestit impreuna cu copiii lui”.
O „slujba” a noilor patimitori pentru Hristos a fost alcatuita si in manastirile muntene, circuland in manuscris. Redam din ea un tropar si un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5:

„Pe florile Romaniei, cel de taina, pe cei intocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfant domnitorul Constantin Brancoveanul, impreuna cu fii sai Constantin cel viteaz, Stefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de lauda, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un barbat desavarsit. Pre Ianache Vacarescu, cel cu suflet ravnitor… Toti noi trebuie sa-i laudam si cu cantari nevinovatia lor sa o fericim, ca se roaga Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre”.

Icosul:

„Ca niste slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucati inainte degraba izbavindu-ne pe noi de tot raul, dati-ne si cuvant de intelepciune ca sa putem a lauda patimirile voastre.

Bucura-te, domnitorule si mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brancovene. 
Bucura-te viteazule intre mucenici, Ianache, vrednicule de lauda. 
Bucura-te, cel ce cu inima barbateasca ai rusinat pe muftiul cel urat, Constantine Vrancovene, fericite. 
Bucura-te cel ce ai indraznit a ocari cu cuvinte marete pe sultanul cel pagan, Stefane, alesule intre mucenici. 
Bucura-te, ravnitorule cel adevarat al lui Hrisots, Radule, prea intelepte. 
Bucura-te, mai micule intre frati, dar mai mare intre mucenici, Matei cel minunat.

…Bucurati-va toti impreuna si pentru noi faceti rugaciuni, ca sa ne ierte pacatele noastre, sa ne sfarsim in pocainta, ca mantuindu-ne sa putem canta si noi impreuna cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste „slujbe”, ca si cantecele populare care pomeneau cu evlavie sfarsitul Brancovenilor, toate aparute la scurta vreme dupa patimirea lor, ne arata ca ei erau socotiti inca de atunci ca adevarati „mucenici” sau „marturisitori” ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992 a hotarat ca „de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotarat sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipul lor sa fie zugravit in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam roman.

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

sursa

Luna august in 16 zile: Istorisire despre chipul cel nefacut de mana al Domnului nostru Iisus Hristos, si despre aducerea lui din Edesa, in Constantinopol


PROLOAGE

  In zilele in care Mantuitorul nostru Hristos S-a aratat pe pamant si propovaduia Imparatia lui Dumnezeu, savarsind multe minuni, era carmuitor in cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta patimea de o boala cumplita, ca avea lepra neagra, care-i cumprinsese tot trupul si statea toata vremea in casa, chinuit de suferinte, si nu voia sa-l vada nimeni dintre supusii sai, fiind atat de urati de boala incat, vazandu-se, se scarbea singur de chipul sau. Deci, auzind el de Domnul Hristos si de minunatele tamaduiri ce facea numai prin cuvant, a fost cuprins de dorinta de a-L vedea cu ochii lui, incredintat fiind ca va primi si el tamaduire de suferintele sale. Dar, neputand sa mearga el insusi in Iudeea, a trimis o scrisoare, cu rugamintea catre Hristos, ca sa vina Domnul la dansul, in cetatea Edesei. Scrisoarea aceluia este scrisa astfel:
„Avgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mantuitorul cel bun, Care S-a aratat, in partile Ierusalimului, in Trup, sa se bucure.   Eu am auzit de Tine si de slavitele Tale fapte minunate ca tamaduiesti fara doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, schiopilor umblare, pe cei leprosi ii curatesti, gonesti din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizati, care de multi ani zac in pat, ii tamaduiesti prin cuvant si pe cei morti ii inviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din doua, una gandesc ca esti, ori Dumnezeu, pogorat din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, ca faci niste lucruri ca acestea, de mirare. Pentru aceasta, scriu catre Tine smerita mea carte, cu rugamintea ca sa Te ostenesti a veni la mine, sa-mi vindeci boala mea cea netamaduita, de care patimesc de multi ani. Aud, inca, si acestea, ca evreii Te urasc pe Tine si ca vor sa-Ti faca rau. Deci, eu am o cetate, care, desi nu este foarte mare, insa este preafrumoasa si indestulata cu toate bunatatile. Vino, deci, la mine si locuieste in cetatea mea, care ne va fi indestulata cu toate cele de trebuinta”.
Temandu-se insa ca Hristos nu va veni, Avgar a socotit de cuviinta sa trimita, odata cu scrisoarea, si pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta sa-i inchipuiasca fata Mantuitorului pe panza, ca, macar in felul acesta, sa poata vedea pe cel ce stapaneste toate tainele firii. Mergand, deci, la Ierusalim si afland pe Hristos, Anania privea cu multa luare aminte fata Lui, straduindu-se sa zugraveasca, cu mestesugul lui, chipul Domnului, si nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate vazator, cunoscand gandul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma sa cheme la sine pe acel barbat, care sta pe o piatra, in mijlocul multimii, si incerca sa-i zugraveasca fata. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris raspuns lui Avgar, astfel:
„Fericit esti Avgar, cel ce nu M-ai vazut si ai crezut in Mine, ca scris este despre Mine: Cei ce Ma vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Ma vad, vor crede si vor mosteni viata cea de veci. Imi scrii Mie, sa vin la tine, dar se cade Mie sa savarsesc cele pentru care sunt trimis, iar, dupa savarsirea lor, sa Ma intorc la Tatal, Care M-a trimis pe Mine. Dupa Inaltarea Mea, insa, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tamandui de bolile ce te-au cuprins si viata vesnica iti va darui tie si celor ce sunt cu tine”.
Deci, savarsind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiesti: „A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune”. Si a implinit Domnul si cealalta dorire a lui Avgar si a zugravului Anania. Ca Domnul, cerand putina apa si spalandu-Se pe fata, I s-a dat o naframa, ca sa se stearga, si, stergandu-Se, chipul Domnului s-a intiparit pe panza, atat de limpede, cum n-ar fi putut nici o mana omeneasca sa-L zugraveasca. Si Domnul, chemand pe Anania, i-a dat, o data cu scrisoarea si aceasta panza, sa o duca stapanului sau, cu rasplatire pentru credinta sa. Iar Avgar, primind mahrama ca pe o icoana a Mantuitorului nefacuta de mana, si inchinandu-se ei, indata a simtit cum il parasesc durerile si cum i se curateste trupul de lepra, ca n-a mai ramas din ea decat o mica pata.
Deci, dupa ce Domnul a inviat si s-a inaltat la Cer, Sfantul Apostol Tadeu a venit in Edesa, propovaduind credinta cea noua. Si l-a chemat, indata, la sine Avgar si, primind, de la Sfantul Apostol, botezul, s-a tamaduit deplin. A daramat, apoi, si idolul cel paganesc, de la poarta cetatii, si, zidind o firida rotunda deasupra intrarii, a asezat acolo icoana cea nefacuta de mana a lui Hristos, pentru ca toti cei ce vor intra si vor iesi pe poarta, sa dea cinstire lui Dumnezeu cel adevarat. Si a stat acolo sfanta mahrama tot timpul cat a domnit Avgar si fiul sau. Dar a venit, la carma treburilor, un nepot al lui Avgar, care s-a lepadat de credinta cea dreapta si acesta vroia sa aseze un idol, in locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida in care se afla sfanta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivazand-o, si-a parasit gandul sau.
Au trecut, dupa aceea, multi ani si Edesa a cazut sub turci, iar icoana a ramas tot acolo. Si a fost lasata in acel loc pana la anul 944, cand a fost adusa la Constantinopol, de imparat, platita cu slobozirea unor turci vestiti, care erau in robie la greci. Deci, s-a adus cu slava chipul cel nefacut de mana au lui Hristos in imparateasca cetate si, asezandu-se praznuirea aducerii chipului cel nefacut de mana la 16 august, sfanta mahrama a fost pusa in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, numita a Farului, spre apararea cetatii si spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschin, despre inchinarea la Sintele icoane.
De vreme ce unii ne urasc pe noi, pentru ca ne inchinam si cinstim chipul Mantuitorului nostru si al imparatesti Maicii lui Dumnezeu, si, inca si ale altor Sfinti, robi ai lui Hristos, sa auda acestia ca la inceput, Dumnezeu a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Caci, pentru ce ne cinstim unii pe altii, numai pentru ca suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu? Ca, precum graieste de Dumnezeu purtatorul si cel dintre Sfinti marele Vasilie: „Cinstirea chipului de pe icoana merge la chipul Sfantului din cer, dupa a carui asemanare s-a intocmit icoana”. Aceasta a fost si pricina ca oamenii, din timpul lui Moise se inchinau cortului celui sfant, care avea inchipuite pe el zugraveli ceresti si, mai ales, asemanari din toata faptura, inconjurandu-l Pentru ca a zis Dumnezeul lui Moise: „Vezi, sa faci toate dupa chipul cel aratat tie, in munte”. Iar heruvimii, cei ce umbreau altarul, oare, n-a fost zidit cu mestesug de maini omenesti? Deci, Sfanta Scriptura osandeste pe cei ce se inchina la chipuri cioplite si care jertfesc dracilor. Pentru ca si paganii si iudeii jertfeau; dar paganii aduceau jertfe dracilor, iudeii, lui Dumnezeu. Drept aceea, jertfele cele paganesti erau lepadate si blestemate, iar jertfa iudeilor era binecuvantata si primita de Dumnezeu. Astfel, a adus si Noe jertfa si a placut lui Dumnezeu, cu miros de buna mireasma, pentru ca era adusa Lui, din inima curata si de buna voie. Iar ciopliturile paganesti, de vreme ce erau idoli dracesti, sunt oprite si blestemate,  ca fiind spurcate si lui Dumnezeu urate. Pe langa aceasta, cine poate sa zugraveasca fata lui Dumnezeu, Celui nevazut, fara de trup, necuprins, nici inchipuit? Este, deci, cea mai de pe urma si fara de Dumnezeu nebunie, sa inchipuiasca cineva Dumnezeirea, precum se afla Ea insasi. Pentru aceasta in Testamentul Vechi, nu se invata cinstirea icoanelor. Iar, dupa aceea, cand milostivul Dumnezeu a oranduit, cu indurarile Sale, a noastra mantuire, s-a facut om cu adevarat si nu S-a aratat numai cu inchipuire omeneasca, precum S-a aratat lui Avraam, oarecand, si Proorocilor, ci, dupa fiinta si cu adevarat, om s-a facut, instrainandu-Se, pe pamant, a petrecut cu oamenii, a facut minuni, a patimit, pe cruce S-a rastignit si ingropat fiind, a treia zi a inviat si la ceruri S-a inaltat. Atunci, toate acestea s-au facut cu adevarat si au fost vazute de oameni. Dar, noi, nefiind intr-acele vremi si acestea nevazandu-le, ele au fost scrise, spre invatatura noastra si aducerea aminte, ca, pe cele ce nu le-am vazut, auzindu-le si crezand, sa castigam dumnezeiasca fericire. Dar, de vreme ce nu tuturor s-a dat stiinta Scripturilor, nici silinta la citirea cartilor, Sfintii Parinti, cu un glas, au judecat, ca pentru o mai grabnica aducerea minte, acestea sa fie inchipuite pe icoane, ca niste semne preaslavite si de biruinta purtatoare. Pentru ca, adeseori, dintr-a noastra nepurtare de grija, mintea uita patimirea Domnului, dar, privind spre inchipuirea rastignirii lui Hristos, indata ne aducem aminte de mantuitoarele Lui patimi, si, cazand, ne inchinam nu zugravelii, ci Aceluia, ca Carui inchipuire este. Ca nu materia din care este facuta cartea Evangheliei o cinstim, ci Cuvantul lui Dumnezeu, scris intr-insa. De asemenea, nici lemnul din care este facuta crucea, ci rastignirii lui Hristos, celei amintite prin cruce, ne inchinam, caci astfel, ce ar fi insemnat crucea, de n-ar fi inchipuit prin ea rastignirea lui Hristos? Acelasi lucru se cuvine a-l sti si despre icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca cinstea aceea, pe care o aducem Maicii lui Dumnezeu, merge spre Cel ce S-a intrupat dintr-insa. Asemenea, si vitejestile nevointe, cele inchipuite pe icoane, ale Sfintilor placuti lui Dumnezeu, ne desteapta pe noi la barbatie duhovniceasca, la ravna si la urmarea faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Ca, precum am zis, cinstirea, in icoanele lor, a celor alesi, este marturia osardiei noastre inaintea Domnului tuturor. Si cinstirea aceasta merge, cu adevarat, la chipul cel dintai. Este drept, ca aceasta predanie a icoanelor nu este pusa in Sfanta Scriptura, precum nici inchinarea spre rasarit, cinstirea Crucii si multe altele asemenea. Se afla scris, insa, in istorie ca Avgar, domnul Edesei, a trimis pe zugravul sau, ca sa zugraveasca pentru sine chipul Domnului. Dar acela, din pricina luminarii minunate ce iesea din fata lui Hristos, n-a putut sa implineasca ceea ce i se poruncise. Atunci, Insusi Domnul a intiparit pe mahrama, chipul Lui cel dumnezeiesc si de viata facator, inchipuind in acest fel asemanarea Sa, si a trimis-o lui Avgar, implinindu-i dorinta.
Iar ca Sfintii Apostoli ne-au dat noua multe randuieli in afara de Scriptura, aceasta, Pavel, Apostolul neamurilor, o marturiseste astfel: „Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tes. 2, 15). Si iarasi: „Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile, precum vi le-am dat (I Cor. 11,2). Intru aceasta zi, patimirea Sfantului Mucenic Diomid, doctorul (+304).
Sfantul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu mestesugul, doctor, iar cu credinta, crestini tamaduia nu numai trupurile, ci si sufletele omenesti. Ca invata pe pagani sa creada in Hristos si-i aducea pe ei la Sfantul Botez. Iar in vremea imparatului Diocletian, lasand Tarsul, a mers in Niceea, cetate din Bitinia, si, acolo, dupa obiceiul sau, facand leacuri, tamaduia toate bolile, nu atat cu cele materiale, cat, mai ales, prin chemarea numelui lui Iisus Hristos, cel Atotputernic si datator de tamaduiri, si cu insemnarea cinstitei Cruci. Si, asa, ii castiga pe cei necredinciosi. Si multi se intorceau, prin leacurile si invatatura lui, de la inselaciunea idoleasca, spre Hristos. De acest lucru instiintandu-se Diocletian imparatul, care se afla atunci, in partile acelea ale Rasaritului, a trimis sa-l prinda pe el. Si, cand au ajuns la dansul, ostasii trimisi l-au aflat pe el tocmai adormit in Domnul. Deci, i-au taiat capul mortului, ca sa-l duca la imparat. Iar, dupa taierea capului, indata, ostasii aceia si-au pierdut lumina ochilor si au ramas orbi. Si, indrumati fiind de altii, au mers la imparat, ducand capul taiat al lui Diomid. Deci, imparatul, vazand capul si pe ostasi orbi, le-a poruncit lor ca, iarasi, sa duca inapoi capul, la locul sau. Si cand ostasii au facut aceasta, indata au vazut. Si au crezut in Hristos, adevaratul Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, in veci! Amin. Intru aceasta zi, cuvant din proorocestile invataturi, catre episcopi si catre toata ceata sfintita, ca sa invete pe oameni dreapta credinta fara teama.
Asa zice Domnul: „Fiul omului sa mergi si sa spui fiilor lui Israel si sa greiesti cuvintele Mele catre dansii. Sa nu te temi de dansii, nici sa nu te inspaimantezi de fata lor, fiindca neam indaratnic sunt. Pentru ca straja te-am pus pe tine peste casa lui Israel. Ca, auzind tu cuvantul din gura Mea, sa-i ingrozesti pe ei, in numele Meu. Cand zic Eu celui fara de lege: Cu moarte vei muri, si nu-i vei spune lui, nici nu vei zice celui fara de lege sa paraseasca si sa se intoarca din calea lui cea rea, ca sa fie viu, iar cel fara de lege va muri in faradelegile lui, apoi, sangele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de-i vei spune tu celui fara de lege si nu se va intoarce de la faradelegile sale, si din calea sa cea rea, si cel pacatos va muri intru faradelegile sale, atunci tu  iti vei izbavi sufletul tau. Si, daca vreun drept se va abate din calea cea dreapta a sa si va face pacate, si osanda este pusa inaintea sa, si el va muri, fiind de tine lasat sa moara in faradelegile sale, ca si cum faptele lui bune nu s-ar pomeni, atunci, sungele lui, din mainile tale, il voi cere. Iar, de vei spune tu dreptului aceluia sa nu greseasca, si te va asculta, dreptul acela va trai in veac, iar tu iti vei izbavi sufletul tau”.
Sa mai zicem, iarasi, si din Faptele Sfintilor Apostoli, precum a zis Pavel: „Voi stiti cum m-am purtat cu voi, in toata vremea, din ziua cea dintai, cand am venit in Asia, slujind Domnului, cu toata smerenia si cu multe lacrimi si incercari, care mi s-au intamplat, prin uneltirile iudeilor. Si cum nu v-am ascuns nimic din cele folositoare, ca sa nu vi le vestesc si sa nu invat, fie inaintea poporului, fie prin case, marturisind si iudeilor si elinilor intoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar, acum, iata, ca fiind eu manat de Duhul, merg la Ierusalim, nestiind cele ce mi se vor intampla acolo. Pentru aceea, va marturisesc, in ziua de astazi, ca sunt curat de sangele tuturor. Caci nu m-am ferit sa va vestesc toata voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luati aminte de voi insiva si de toata turma… Ca eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea, vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma.” (Fapte 20, 18-22,26-29). Acelasi Pavel, in Epistola sa catre Timotei, a zis: „De pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de arginti, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata bunacuviinta; ca daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va putea purta grija de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 1-5). Si, iarasi, acelasi Apostol zice: „Propovaduieste cuvantul, staruieste cu timp si fara de timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si invatatura. Caci, va veni o vreme, cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa si – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor ingramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.” (II Tim. 4, 2-4).
Drept aceea, fratilor, acestea auzindu-le, sa ne ingrijim de mantuirea noastra si a oamenilor, pe de o parte, cu rugaminte, iar, pe de alta , cu certarea, invatand poporul lui Dumnezeu sa pazeasca viata curata si sa-L faca lor, pe Dumnezeu, milostiv. Si, asa, ne vom mantui si pe noi, si pe dansii. Ca a Lui este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

ortodoxism.ro

Sfânta Mahramă a Domnului: Acatistul si Canonul de rugăciune la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului (16 august)


Condac la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului (16 August)

Glasul 2

Pe cea întru rugăciuni…

Negrăită şi Dumnezeiască este orânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui; iar Chipul Cel Nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinos arată Întruparea Ta. Pentru aceea Icoana Ta o cinstim, sărutând-o.

*

Condac la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului (16 August)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Arătatu-s-a astăzi Dumnezeiescul Chip, veselind şi luminând toată lumea cea de sub soare. Aceluia, închinându-ne, strigăm: venit-ai şi Te-ai arătat Lumina Cea Neapropiată.

*

Tropar la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului (16 August)

Glasul 2

Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuieşti lumea.

***

82

In acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătându-se pe pământ şi petrecând cu oamenii, a cercetat cetăţile şi satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a râului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vânătă, iar pe dinăuntru de sfărâmarea oaselor, şi era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.
Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos şi de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvântul tămăduia stricăciunile şi slăbănogirile şi toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va câştiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputinţă să meargă el însuşi în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dânsul, în Edesa. Dar îndoindu-se şi de aceasta, că nu va voi să vină la dânsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puţin să-i închipuiască faţa Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feţei Lui să o vadă şi să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste câştigase către El, încredinţân-du-se din auzire.
Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine şi despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii şi fără de buruieni tămăduieşti bolile; orbilor le dai vedere; şchiopilor, umblare; pe cei leproşi îi curăţeşti şi izgoneşti din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulţi ani zac pe pat, îi tămăduieşti cu cuvântul, şi pe cei morţi îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gândesc despre Tine: că eşti ori Dumnezeu coborât din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi nişte minuni ca acestea de mirare.
De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te osteneşti a veni la mine şi să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulţi ani. Aud încă şi aceasta, că evreii Te urăsc şi voiesc să-Ţi facă şi oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deşi nu este foarte mare, însă este preafrumoasă şi îndestulată cu toate bunătăţile; deci vino la mine şi locuieşte în cetatea mea, care ne va fi nouă amândurora îndestulată cu toate cele de trebuinţă”.
Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungând zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulţimii poporului, stând la arătare şi spunând cuvânt de învăţătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii şi strâmtorării poporului. De aceea, aşteptând o vreme până ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puţin mai sus de la pământ şi, privind cu dinadinsul spre faţa Mântuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dânsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul şi Preasfânta Sa faţă schimbând-o cu darul şi cu slava dumnezeiască neînchipuită şi neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.
Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă şi să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră şi închipuia faţa Lui. Iar acela fiind adus şi neîncepând a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume şi după meşteşug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunându-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpânului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?” Iar Anania, uimindu-se de mirare şi de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sân scrisoarea domnului său şi cu cutremur a dat-o în mâinile Mântuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit eşti Avgare, cela ce nu m-ai văzut şi ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine şi vor moşteni viaţa cea veşnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvârşesc aceea pentru care sunt trimis şi după săvârşire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălţa, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvârşit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine şi prin botez îţi va da viaţa cea veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.
Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreieşti aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!” Iar după scrierea şi pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorinţă a lui Avgar şi a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa şi Şi-a spălat Preasfânta Sa faţă şi a şters-o cu mahrama cea în patru colţuri ce i s-a dat Lui. Şi, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele şi preasfânta asemănare a feţei celei dumnezeieşti s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dând-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o şi dă-o celui ce te-a trimis pe tine!” Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pământ a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.
Şi s-a întors Anania în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mână pe mahramă şi epistola cea scrisă. Iar Avgar, luând-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutându-le pe amândouă cu dragoste şi închinându-se chipului lui Hristos, îndată a câştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, până la acea vreme în care avea să vină la dânsul ucenicul cel trimis de Domnul.
Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere şi după Inălţarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Acesta, învăţându-l destul pe Avgar sfânta credinţă cea întru Hristos, l-a adus la botez. Şi când a intrat Avgar în sfânta scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a tămăduit şi de acea parte de lepră ce mai rămăsese, şi a ieşit curat şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Cu dânsul s-a botezat şi toată casa lui, apoi şi toată cetatea şi se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.
La porţile cetăţii Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulţi ani acolo, şi căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncându-l de acolo şi sfărâmându-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porţilor, un loc rotund şi adânc încât să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scândură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefâcut de mână, punându-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preţ şi împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porţilor, făcând încă şi o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduieşte spre Tine nu se va ruşina!”
Şi a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate şi va ieşi, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos şi a întărit şi prin lege aceea, ca şi în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă şi aşezare de lege s-a păzit în toate zilele vieţii lui şi în zilele fiului lui, care a domnit după dânsul în Edesa, asemenea şi în zilele nepotului său, vreme de mulţi ani. După aceea, unul din strănepoţii lui Avgar luând domnia acelei cetăţi, iar s-a înnoit păgânătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se şi depărtându-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzând pe porţile cetăţii chipul lui Hristos, care se cinstea de toţi cei ce intrau şi ieşeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaş al lui Hristos, şi a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.
Iar episcopul cetăţii, înştiinţându-se de acest lucru şi fâcându-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porţile acelea şi, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn şi, aprinzând-o, a pus-o înaintea sfântului chip al lui Hristos. Apoi, astupând-o cu cărămizi şi cu var, a zidit locul şi l-a netezit, pentru că aşa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Şi după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mână, a încetat păgânul stăpânitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela şi s-a uitat locul unde se zidise, încât nimeni nu ştia de el, până la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulţi ani.
În zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducându-se cu multă putere de oaste împotriva cetăţii Edesei, a înconjurat-o şi cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică şi nepricepere şi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătându-i cu degetul porţile cetăţii şi locul din zid, zicându-i: „Deasupra acestor porţi este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mână al Mântuitorului Hristos. Scoate-l din zid şi vei face bine!” Iar episcopul s-a dus cu sârguinţă la porţile acelea şi, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupând-o şi luând cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit şi preasfânt al lui Hristos întreg şi nevătămat, şi candela nestinsă de atâţia ani şi plină de untdelemn. Incă şi pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feţei lui Hristos, nefăcută de mână.
Deci luând episcopul din locul acela acea sfântă mahramă pe care era închipuirea Mântuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Şi toţi au avut bucurie mare şi îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetăţii şi a arătat faţa Mântuitorului oştirilor persieneşti care tăbărâseră asupra cetăţii. Deci îndată toată puterea perşilor s-a tulburat de frică mare şi a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru şi prin arătarea preasfântului Său chip, cel nefăcut de mână.
După aceea, trecând iarăşi mulţi ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea şi Porfirogenet, cel ce a împărăţit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept. Atunci acea sfântă mahramă, care avea pe dânsa închipuirea cea nefacută de mână a dumnezeieştii feţe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpânită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era şi cetatea Edesa, era sub stăpânirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:
Împăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preţ, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mână. Dar emirul, fiind rugat de creştinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei şi a strâmtorat-o, oştindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată şi să nu le pustiască pământul. Iar împăratul cerea de la dânşii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpânire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creştinesc, fiind cuprins de mare dorinţă să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mână, a dat emirului douăsprezece mii de arginţi şi două sute de saracini vestiţi, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă şi o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei şi asupra cetăţilor celor dimprejurul ei.
Astfel şi-a câştigat dorinţa, luând chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos şi împreună cu dânsul şi scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mâinile arhiereilor şi ale celorlalţi cinstiţi bărbaţi ai rânduielii duhovniceşti, în cetatea împărătească. Şi se făceau în cale şi în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, şchiopii umblau şi diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicând: „Primeşte, Constantinopole, slava şi veselia ta, şi tu, Porfirogenete, cinstea împărăţiei tale!” Astfel strigând omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.
Deci s-a aşezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste şi prăznuire, şi l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Fare, spre apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă. Chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii – după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.

2

Acatistul Chipului nefăcut de mână al Domnului Nostru Iisus Hristos sau al Sfintei Mahrame a Domnului (16 August)

Troparul Sfintei Mahrame, glasul al 2-lea:

Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.

Condacul 1

Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să-i izbăveşti de robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit; pentru aceasta cu nădejde strigăm Ţie: Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Icosul 1

„Iisuse, Bunule Mântuitor”, se ruga Avgar, guvernatorul Edesei, „vino şi la mine şi vindecă-mi boala fără de leac de care sufăr de mulţi ani”. Asemenea şi noi, plini de lepra păcatului, strigăm către Domnul astfel:
Doamne al nostru, miluieşte-ne după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegile noastre;
Doamne, Mântuitorul nostru, cu roua milostivirii Tale, spală-ne păcatele şi fărădelegile;
Doamne, întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi de fărădelegi ne curăţeşte;
Doamne, inimă curată întru noi zideşte şi cu duh drept ne înnoieşte;
Doamne, nu ne lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt să nu ni-L răpeşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 2-lea

Văzând dragostea şi credinţa lui Avgar, Doamne, i-ai scris lui: „Eşti fericit, Avgar, că nu M-ai văzut şi ai crezut. Eu îţi trimit pe ucenicul Meu, care te va vindeca şi-ţi va hărăzi viaţa veşnică, ţie şi celor împreună cu tine”. Trimite-ne şi nouă, Doamne, mila Ta, celor ce-Ţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Mintea nu pricepe cum Domnul, ştergându-Şi preacurata Sa Faţă, a lăsat întipărit pe mahramă chipul Său cel sfânt şi i l-a trimis lui Avgar, împlinindu-i dorinţa. Acesta a avut mare bucurie, privind şi sărutând Chipul lui Hristos. Şi noi, închinându-ne cu credinţă şi evlavie, ne rugăm:
Doamne, buzele noastre vei deschide şi gura noastră va vesti lauda Ta;
Doamne, redă-ne bucuria mântuirii şi Duh stăpânitor a avea;
Doamne, Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, dar iartă-ne, ca un Îndurător;
Doamne, Mântuitorul nostru, vezi necazurile sufletelor noastre şi vino în ajutor;
Doamne, auzi-ne, că din necazuri doar Tu ne izbăveşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 3-lea

Plin de puterea dragostei şi a bucuriei, Avgar s-a închinat chipului nefăcut al Mântuitorului lumii şi, căpătând vindecare, cu credinţă a strigat: „Hristoase Dumnezeule, cel ce se încrede în Tine nu se va ruşina în veac”; învaţă-ne şi pe noi să nădăjduim în mila Domnului şi să-Ţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având dragoste pentru neamul omenesc, prin ucenicul Tău ai chemat pe Avgar din bezna păcatului, luminându-i sufletul cu lumina adevărului Tău; cheamă-ne şi pe noi din adâncul păcatelor, ca şi noi, plângând, să-ţi strigăm aşa:
Doamne, dă-ne lacrimi de umilinţă ca, rugându-ne, să ne cureţi fărădelegile noastre;
Doamne, pătrunde-ne cu lumina dumnezeieştii cunoştinţe şi condu-ne spre Împărăţia Ta;
Doamne, dă-ne pricepere şi goneşte de la noi toate ispitele, şi pe calea mântuirii vom umbla;
Doamne, nu ne întoarce rugăciunea, auzi-ne şi cu frica Ta să ne întăreşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 4-lea

Viforul patimilor şi grijile vieţii ne tulbură, iar inima ne este cuprinsă de frica morţii, de aceea strigăm: Doamne, n-avem pe nimeni aici să ne ajute, scapă-ne, ca odinioară pe Avgar, şi fă ca împreună cu dânsul să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 4-lea

„Auzind că iudeii Te urăsc şi vor să-Ţi facă rău, scria Avgar, Doamne, vino aici şi vei locui cu mine.” Şi noi, urmând dragostea lui, din adâncul căderii noastre, cu îndrăzneală Te rugăm, Hristoase, astfel:
Doamne, Dumnezeul nostru, intră în inima noastră şi rămâi pentru totdeauna cu noi, păcătoşii;
Doamne, Dumnezeul sufletelor noastre, vino şi ne uneşte pe vecie cu Tine pe noi, ticăloşii;
Doamne, Doamne, de Tine se lipesc sufletele noastre, umple-ne inima de bucurie;
Doamne, auzi rugăciunea noastră şi nu ne părăsi în a credinţei noastre sărăcie;
Doamne, caută spre noi cu mila Ta, inimile să ni le veseleşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 5-lea

„Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”, au cântat pruncii evreilor, întâmpinând pe Domnul în Ierusalim; şi noi, acum, deschizând uşile noastre, Celui ce vine la noi, cu umilinţă Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Ce minunate cuvinte ai spus, Doamne, celor în necazuri: „Să nu se tulbure inima voastră, credeţi în Dumnezeu, credeţi în Mine, şi veţi moşteni Împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii”. Noi însă, gândind la fărădelegile noastre, Te rugăm, Bunule, luminează ochii minţii noastre, ca să nu adormim în somnul morţii, ci treji să-ţi strigăm:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, credem în Tine, ajută necredinţei noastre;
Doamne, Împărate Preaputernic, trimite-ne tăria credinţei şi deplină încredere;
Doamne, Cel ce ai scos pe Israel din robia lui Faraon, arată-ne calea şi adevărul Tău;
Doamne, nu cu mânia Ta să ne cerţi şi nu ne părăsi în păcatele noastre;
Doamne, rugăciunile bolnavilor Te rugăm din suflet să le primeşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 6-lea

Nu îndrăznim, Doamne, să ne uităm la chipul Tău, căci suntem ticăloşi şi nevrednici; ci, ca vameşul suspinând, ne rugăm: Curăţeşte-ne pe noi, păcătoşii, izbăveşte-ne de făţărnicia fariseică şi învaţă-ne cu inimă curată să cântăm milostivirii Tale: Aliluia!

Icosul al 6-lea

În necazuri, Mântuitorule, ne-ai strălucit mângâietoarele Tale cuvinte pe care le-ai spus: „Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi”. De aceea şi noi, ieşind din bezna deznădejdii, nădăjduim în iubirea Ta de oameni şi ne rugăm aşa:
Doamne, Doamne, ni se topesc sufletele de durere, înţelepţeşte-ne şi poruncile Tale vom păzi;
Doamne, Doamne, Adăpostul nostru, în necazuri nu ne părăsi;
Doamne al nostru, Doamne, nevinovat fiind, ai fost socotit de cei răi, izbăveşte-ne de cei ce ne prigonesc;
Doamne al nostru, Doamne, iartă-ne şi ne primeşte, ca pe fiul cel rătăcit, în braţele Tale când ne pocăim;
Doamne al meu, Doamne, din necazul de acum Te rog să ne mântuieşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 7-lea

Minunile Tale ni le-ai arătat, în preacuratul Tău chip, căci prin El ai dăruit mângâiere tuturor pământenilor, învăţându-i ca în toate necazurile şi împrejurările vieţii să alerge la milostivirea Ta şi cu dragoste să-Ţi cânte: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Purtând trupuri, suntem întinaţi de mulţimea faptelor cele rele, ne înfioară înfricoşătoarea zi a Judecăţii şi Te rugăm: uşile pocăinţei deschide-le nouă, Dătătorule de viaţă, ca să-Ţi strigăm cu David:
Doamne, auzi rugăciunea noastră şi îndură-Te de noi;
Doamne, ai Tăi suntem, înţelepţeşte-ne ca să venim să Te cinstim pe Tine;
Doamne, Dumnezeule, Păstorul nostru, rătăcim ca oaia cea pierdută, caută-ne şi ne mântuieşte;
Doamne, nu-Ţi întoarce faţa Ta de la noi, pleacă-ţi urechea, auzi-ne şi ne miluieşte;
Doamne, îndură-Te şi vindecă sufletele noastre că am greşit Ţie, căci iubitor de oameni eşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 8-lea

De ziua cea înfricoşătoare a venirii Tale ne temem, Hristoase, ne cutremurăm şi ne înfiorăm noi, cei plini de păcate, dar Tu, mai înainte de sfârşit întoarce-ne, Mântuitorule, şi ne mântuieşte pe noi, cei ce-Ţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Iubire ai, o, Iisuse, spre lumea căzută şi ai dăruit chipul Tău cel sfânt, zicând duios tuturor celor în necazuri şi în supărări: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi”. De aceea şi noi, cei căzuţi, cu îndrăzneală Te rugăm, Hristoase, zicând acestea:
Doamne, Păzitorul nostru, fereşte-ne de vrăjmaşii care ne fac supărare;
Doamne, Mântuitorul nostru, scapă-ne, căci ne afundăm în ispite ca-n mare;
Doamne, Cel ce locuieşti întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre noi şi ne mântuieşte;
Doamne, să nu se tulbure inimile noastre, ci să mărturisim că în numele Tău nădăjduim;
Doamne, Doctorul cel mare, credem că orice boală poţi să lecuieşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 9-lea

Veniţi cu dragoste şi frică, toate neamurile, să ne închinăm preacuratului chip al Mântuitorului lumii, Cel ce ne-a izbăvit de robia vrăjmaşului, Biruitorul morţii şi al iadului, şi cu mulţumire să-I cântăm cântare îngerească: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Fiind atinşi de lepra păcatului, nu ne pricepem cum să Te slăvim mai bine, o, Milostive Stăpâne; mărturisim cu toată inima că eşti cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui viu, cu umilinţă privim chipul Tău cel sfânt, zicând acestea:
Doamne Iisuse, bucuria noastră, dă-ne să ne bucurăm de milostivirea Ta;
Doamne, Mântuitorul nostru cel bun, mântuieşte pe robii Tăi de toată necredinţa şi fărădelegea;
Doamne, Mântuitorule, Tu eşti scăparea noastră, la cine vom merge;
Doamne, Îndurate, nimiceşte cu harul Tău mânia inimilor noastre;
Doamne al nostru, Curăţie sfântă, curăţeşte-ne inimile şi minţile de rele;
Doamne, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, luminează-ne pe noi, cei împresuraţi de grijile pământeşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 10-lea

Doamne, Mântuitorul nostru Cel milostiv, ridică-ne sufletele cele căzute în fapte de ruşine şi trupurile noastre slăbănogite de boli, ca oarecând pe slăbănogul de la scăldătoarea oilor, şi îndreptează-ne pe calea mântuirii, ca să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate, veşnice Mângâietor, Hristoase adevărate, curăţă-ne de toată întinăciunea, precum ai curăţit pe cei zece leproşi, şi vindecă-ne, precum ai vindecat sufletul cel iubitor de arginţi al lui Zaheu vameşul, ca să-Ţi cântăm Ţie astfel:
Doamne al nostru, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, tămăduieşte-ne rănile sufletelor noastre;
Doamne, Cel ce ai purtat neputinţele şi suferinţele noastre, vindecă-ne bolile trupurilor noastre;
Doamne Iisuse, Ajutorul nostru, ajută-ne, că ni se stinge sufletul de atâta tristeţe;
Doamne, Cel ce ai deschis ochii orbului, dă-ne să vedem a Ta răbdare şi blândeţe;
Doamne, Îndelung-răbdătorule, sufletele noastre de toată nenorocirea Te rugăm să le mântuieşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilinţă aducându-Ţi, cu inimă zdrobită Te rugăm: nu ne trece cu vederea, Preabunule Doamne, nu-Ţi întoarce faţa Ta de la păcatele noastre, auzi-ne, căci şi în necazurile noastre Îţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Hristoase, Lumina cea adevărată Care luminezi pe tot omul ce vine în lume, ia aminte la rugăciunea nevrednicilor Tăi robi şi îndreptează viaţa noastră după poruncile Tale, sfinţeşte-ne sufletele ca să-Ţi aducem rugăciunea aceasta:
Doamne Iisuse Hristoase, Lumina lumii, luminează-ne cu strălucirea Ta;
Doamne, Izvorul vieţii, dă-ne viaţă veşnică şi ne întăreşte în legea Ta;
Doamne Iisuse Hristoase, Soarele dreptăţii, cu dreptatea Ta străluceşte mintea noastră;
Doamne, povăţuitorul lumii, învaţă-ne să Te iubim din suflet şi să facem voia Ta;
Doamne, Cel ce ai dat vedere orbilor, deschide-ne uşile pocăinţei şi de păcatele mele să ne curăţeşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 12-lea

Atotputernice Doamne, cu harul Tău, întăreşte-ne inimile în credinţă, nădejde şi dragoste, ca întru adâncă pocăinţă şi împlinirea poruncilor Tale să ne învrednicim de Împărăţia Ta, unde cu cetele sfinţilor îngeri să-Ţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Doamne, Păstorul cel Bun, Tu ai zis: „Mă duc să vă gătesc loc… şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”. Ştiind această frumoasă făgăduinţă, îndrăznim şi noi, cei cufundaţi în întristări, să ne apropiem şi să ne rugăm aşa:
Doamne al nostru, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi, cei ce pierim;
Doamne, depărtează norii necredinţei, zavistiei şi duşmăniei, căci Duhul Tău cel bun Îl cerem;
Doamne, mângâierea sufletelor noastre, scapă-ne de supărare;
Doamne, scapă-ne din necaz şi din boală şi redă-ne înviorare;
Doamne, Împărate Preaputernic, întru Împărăţia Ta să ne pomeneşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul al 13-lea

Mântuitorul nostru cel milostiv, caută spre robii Tăi, care ne afundăm în marea încercărilor şi a necazurilor, şi precum oarecând pe Petru cel care se îneca L-ai izbăvit, scapă-ne şi pe noi cu harul Tău cel sfânt, sfinţeşte-ne sufletele şi ne întăreşte pe calea mântuirii, ca, având inimi şi buze curate, cu dragoste să-Ţi cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: „Iisuse, Bunule Mântuitor”, se ruga Avgar…, Condacul 1: Preacuratului Tău chip ne închinăm…,

Icosul 1

„Iisuse, Bunule Mântuitor”, se ruga Avgar, guvernatorul Edesei, „vino şi la mine şi vindecă-mi boala fără de leac de care sufăr de mulţi ani”. Asemenea şi noi, plini de lepra păcatului, strigăm către Domnul astfel:
Doamne al nostru, miluieşte-ne după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegile noastre;
Doamne, Mântuitorul nostru, cu roua milostivirii Tale, spală-ne păcatele şi fărădelegile;
Doamne, întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi de fărădelegi ne curăţeşte;
Doamne, inimă curată întru noi zideşte şi cu duh drept ne înnoieşte;
Doamne, nu ne lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt să nu ni-L răpeşti;
Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Condacul 1

Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să-i izbăveşti de robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit; pentru aceasta cu nădejde strigăm Ţie: Doamne, Mântuitorul nostru, vino şi vindecă-ne durerile fără de leac, cele sufleteşti şi trupeşti!

Rugăciune

O, Preabunule, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, cândva, sfânta Ta faţă, chipul omenesc, ai spălat-o cu apă şi ai şters-o cu mahramă, pe care minunat s-a închipuit chipul Tău, şi l-ai trimis lui Avgar, guvernatorul Edesei, spre vindecarea bolii lui, pentru că aşa ai binevoit Tu. Iată, şi noi, păcătoşii robii Tăi, cuprinşi de neputinţe trupeşti şi sufleteşti, căutăm faţa Ta, Doamne, şi cu David întru umilinţă strigăm: Nu-Ţi întoarce faţa Ta, Doamne, de la noi, ci abate-Ţi mânia Ta de la noi, robii Tăi. Fii-ne ajutor, nu ne respinge şi nu ne părăsi. Atotmilostive Doamne, Mântuitorul nostru, întipăreşte-Te în sufletele noastre ca, trăind în sfinţenie şi dreptate, să-Ţi fim fii şi moştenitori Împărăţiei Tale celei fără de început şi neîncetat să Te slăvim în vecii nesfârşiţi. Amin.

Şi se face otpustul.

3

Canon de rugăciune la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului (16 August)

Tropar la Praznicul Sfinte Mahrame a Domnului, glasul al 2-lea:

Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuieşti lumea.

Cântarea 1, glasul al 6-lea. Irmos: Ca pe uscat umblând…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce era fără de trup, mai înainte a luat, cu bunăvoinţa Tatălui, Chip Trupesc, precum suntem noi. Şi netăgăduindu-şi chipul, ne-a dăruit nouă Dumnezeiasca însemnare a Icoanei Sale.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Firea Cea Neschimbată şi cu adevărat Chipul Tatălui venind pe pământ în Trup omenesc şi apoi la cer suindu-Se, ne-a lăsat nouă pe pământ Chipul Său Cel trupesc în Preacinstita Sa Icoană.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Moştenirea Ta cea clătinată de amăgirea vrăjmaşului ai îndreptat-o, Hristoase, cu Cinstitele Tale Patimi şi cu Închipuirea Feţei Tale ai întărit-o.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce din Curat pântecele tău a luat trup în chip mai presus de fire, Cel care dă tuturor oamenilor viaţă, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, în chip lămurit nu S-a depărtat de Ceea ce a fost mai înainte.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Nu este sfânt precum Tu…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu îmbrăcămintea faptelor bune, ai îmbrăcat, Mântuitorule, cinstita Biserică, îndemnând inima împărătească să caute în asemănarea Ta acoperământ.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Roditorul de zavistie vrând să jefuiască bunătăţile şi să le împuţineze după vremuri, în mâinile cele necurate le-a dat fără ruşine, dar a fost biruit, în deşert gândind.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Luminat s-a bucurat oarecând David, dănţuind înaintea Sicriului Celui Sfânt. Iar acum cel ce a luat spre îndreptare sceptrurile cele împărăteşti mai mult se bucură de Dumnezeiescul Chip.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Vrând Fiul tău, Fecioară, să taie din rădăcină toată neascultarea strămoşului cea crescută, a luat din pântecele tău, Curată, toată firea omenească.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Hristos este Puterea mea…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Dulce cu adevărat este soarele ce luminează ochii, dar mai dulce este vederea asemănării Tale, Hristoase. Pentru că acela luminează simţirile trupeşti, iar acesta pe cele duhovniceşti.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Tăria ismaelitenească a slăbit, că, prin arma Dreptei Cruci, înţelepţeşte, toată îngrădirea acelora a surpat-o la pământ, stăpânitorul împărat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Toţi domnii şi judecătorii pământului, care v-aţi învrednicit de vederea lui Hristos, Binecuvântaţi-L pe EI, împreună cu arhiereii şi cu preoţii astăzi şi cu tot poporul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Roagă-te, Preacurată, ca să fie păzită cetatea ta de năvălirea vrăjmaşilor; că iată cât meşteşugesc pizmăreţii asupra ei.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Cu Dumnezeiască Strălucirea…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cetate mică ţi-a gătit ţie locaş de demult oarecând Hristos, în care venirea lui Tadeu a izbăvit bolile şi scrisoarea mâinii tale şi Dumnezeiasca însemnare a Feţei Sale.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Darurile harurilor Tale s-au înmulţit, Hristoase; că acelea avându-le în sân mai înainte de Edesa, se lăuda; iar acum Roma cea nouă, primindu-le, se bucură.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ochii Domnului spre împăraţii cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea împăraţilor celor binecredincioşi, care cu bună credinţă cinstesc Chipul Lui Cel Nezugrăvit de mână.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Potoleşte, Fecioară, desele întăriri ale vrăjmaşilor şi strică sfaturile lor şi ajută moştenirii tale, că am slăbit în răutăţi.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Prins a fost dar nu s-a…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Împodobit eşti cu Frumuseţea, Mântuitorule, mai mult decât toţi fiii omeneşti. Căci măcar că în vremea Patimii n-ai avut, nici chip nici frumuseţe, dar ca Cel Ce este, toate le-ai luminat şi ai arătat Chipul Feţei Tale. A cărei asemănare închipuită în Sfânta Mahramă, ca o vistierie s-a dat nouă.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Tăria Feţei Tale fiind adusă de la mulţimea agarenilor, ca şi Arca Alianţei de la cei de alt neam, a fost dată acum noului Israel Icoana Ta, Hristoase şi slava pe care a câştigat-o; că nu se cădea să se arunce câinilor cele sfinte.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

De la tăria mâniei Tale, Mântuitorule, eu am lipsit şi bătăile Tale le-ai depărtat de la mine, pentru rugăciunile Celei ce Te-a născut pe Tine fără ispită bărbătească, Cuvinte. Nu mă lăsa pe mine să înot cumplit şi să mă înec în viforul păcatului, Unule, Mântuitorule.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Arătatu-s-a astăzi Dumnezeiescul Chip, veselind şi luminând toată lumea cea de sub soare. Aceluia, închinându-ne, strigăm: venit-ai şi Te-ai arătat Lumina Cea Neapropiată.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Pe cea întru rugăciuni…

Negrăită şi Dumnezeiască este orânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui; iar Chipul Cel Nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinos arată Întruparea Ta. Pentru aceea Icoana Ta o cinstim, sărutând-o.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Tinerii în Babilon…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu cuvântul toată boala ai gonit, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe pământ umblând; şi suindu-Te la Scaunul Părintesc, cu Chipul Tău vindeci toate bolile noastre.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce cu cuvântul toate le-ai zidit şi Te-ai Închipuit întru cei străin, nouă ne-ai lăsat însemnările Feţei Tale, pe care primindu-le, cu bucurie ne veselim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Din tot sufletul căutând însemnarea Chipului Tău, credinciosul împărat precum a căutat aşa a şi dobândit, Doamne, cu cuviinţă aflând împlinirea Dumnezeiescului dor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dezlegatu-s-a din osânda cea de demult omenirea prin naşterea ta; că pe tine Singură mai desfătată decât cerurile aflându-te Dumnezeu, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, S-a sălăşluit întru tine.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pentru Legile părinteşti…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Nădăjduind că vei veni ca de faţă, Doamne, tot poporul cetăţii Ţi-a făcut Ţie întâmpinare minunată. Şi mergând Dumnezeiasca ceată a arhiereilor, care Te purta pe umeri şi în moştenirea Ta intrând, Îndurate, în biserica Maicii Tale Te-ai odihnit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Gurile pruncilor celor fără răutate Te-au lăudat pe Tine mergând Tu de demult la cetatea cea ucigătoare de prooroci. Dar adunarea iudeilor sălbătăcindu-se, mână ucigaşă a întrarmat asupra Ta. Iar acum cetatea cea legiuitoare de obşte, strângându-se şi pe Tine ca pe un Făcător văzându-Te, se bucură primind Chipul Feţei Tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Voind a purta Trup, Îngerul Sfatului Celui mare al Tatălui, în pântecele tău, Preacurată, desăvârşit S-a lucrat şi pe tine Maică te-a Însemnat, Curată şi firea omenească cea stricată a înnoit-o. Pe Acela Îl Binecuvântăm toţi ca pe un Făcător şi-L preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Din ospăţul Stăpânului…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu nebunie s-a pornit asupra Ta poporul cel fără minte, Mântuitorule şi în locul facerii de bine lucruri necuvioase cu îndrăzneală a pornit asupra Ta. Dar noi, cei ce stăm departe, cu Patimile Tale, Mântuitorule, fii ne-am făcut.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ajutor împotriva vrăjmaşilor dăruieşte binecredincioşilor Tăi, ca, agonisindu-şi semnele trupului Tău, ca o îngrădire nebiruită, Stăpâne, prin ele să vadă mântuirea Ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Văzut a fost de cei de pe pământ Cuvântul purtător de Trup, îndoit după Fire din tine, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, prin săvârşirea Dumnezeirii, într-un Ipostas, fără amestecare, Unit fiind cu amestecarea. Pe Acela Îl slăvim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău…

Împăratul Edesei cunoscându-Te pe Tine, Împăratul tutu­ror, Cel Ce nu porţi nici sceptruri, nici oaste, ci mulţime de minuni, Te-a rugat ca să dobândească pentru sine Dumnezeiasca Ta Fire omenească. Şi în Icoană, dacă Te-a văzut pe Tine, a stigat: Dumnezeu eşti Tu şi Domn.

SEDELNA Praznicului Adormirii Maicii Domnului, glasul 1. Podobie: Piatra fiind pecetluită…

Ceata cea Dumnezeiască a Apostolilor s-a adunat să te îngroape pe tine, Preacinstită Născătoare de Dumnezeu Preacurată. Cu aceia şi cetele îngerilor au cântat mutarea ta, strigând, Prealăudată. Împreună cu care şi noi, credincioşii, cu dragoste prăznuim, Curată, laudă ţie aducând cu glasuri de cântări şi strigăm: Bucură-te, Folositoarea celor ce pururea te fericesc pe tine.

Taina iertării 

 


se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Pe de altă parte – iar acest lucru e la fel de important – omul trebuie să fie în stare de a primi iertarea ce i se oferă. Noi nu avem dreptul să refuzăm, să respingem sau să tăgăduim iertarea pe care Dumnezeu sau o anumită persoană ne-o dăruieşte întotdeauna cu un anumit preţ. Persoana pe care noi am rănit-o, după ce şi-a depăşit sfâşierea suferinţei sale, ne spune: „Fie ca, de acum înainte, pacea să fie între noi. Rana pe care mi-ai priciriuit-o s-a cicatrizat şi durerea a trecut. Ai fi putut să mă omori, dar prin harul lui Dumnezeu am rămas în viaţă. Te iubesc îndeajuns încât să-ţi pot acorda această -pace pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu”. Noi va trebui atunci să fim în stare să ne împăcăm şi să-i primim iertarea.
Deseori mândria ne împiedică să primim iertarea: „Cum să primesc iertarea şi să recunosc astfel că sunt, într-adevăr, vinovat? Sunt conştient că nu pot face nimic pentru mine şi că singur cel pe care l-am umilit, rănit şi jefuit, poate să mă restabilească în demnitatea mea de om. Cum pot eu să depind până într-atât de aproapele meu?” Poate fi foarte greu de primit iertarea tocmai din pricina acestui orgoliu, pentru că nu vrem să fim restabiliţi în demnitatea noastră prin favoarea aproapelui; vrem să posedăm în noi înşine această demnitate sau să dobândim acest drept prin propriile noastre eforturi. Dar dreptul la iertare nimeni nu l-a dobândit vreodată prin propriile sale puteri. Tot aşa cum nimeni nu a dobândit vreodată dreptul de a fi iubit.

A primi iertarea înseamnă că cineva te iubeşte îndeajuns de mult încât să ia asupra sa păcatul tău şi să-l curăţească în el însuşi. Iată de ce trebuie să fim pregătiţi să ne supunem şi să primim această umilire salvatoare. Ne vom afla pe calea tămăduirii numai în măsura în care vom putea să primim, din tot sufletul şi cu întreaga conştiinţă, iertarea dăruită de aproapele nostru.

In acest fel l-a tămăduit Hristos pe Apostolul Petru, adică a restabilit integritatea celui ce suferise o mare cădere, sfărâmându-se lăuntric în ţăndări prin lepădarea sa. El, într-un anume fel, a adunat toate aceste ţăndări şi a făcut din ele un om integru. Astfel se explică de ce Petru a putut să vorbească mai apoi cu Hristos cu o atât de mare încredere, ca de la egal la egal. Când Domnul i-a spus: „Vino după minei” (Ioan 21,15-23), Petru L-a urmat. Intorcându-se însă, l-a văzut pe Ioan la o oarecare distanţă şi L-a întrebat pe Mântuitorul: „Dar cu acesta ce se va întâmpla? Tu mi-ai redat mie viaţa; nu are, oare, şi el nevoie să-i redai viaţa?” Acum Domnul îi răspunde cu severitate: „Ceea ce voi face cu el, nu te priveşte pe tine; tu urmează-Mă…” Aceste cuvinte Hristos ni le adresează fiecăruia dintre noi, cu condiţia ca şi noi să fi trecut prin această probă de foc, să fi fost copleşiţi de ruşine, să fi consimţit să primim această durere acută, de necuprins în cuvinte, care ne atinge atunci când devenim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie.

Atunci începe bucuria, bucuria pocăinţei. In cartea Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan, autorul povesteşte cum un om din satul Sfântului Siluan a comis în tinereţe o crimă şi a fost închis în temniţă unde şi-a ispăşit vina. După o vreme viitorul Stareţ Siluan l-a văzut pe acest om cântând la armonică şi jucând la sărbătoarea satului.

Ingrozit, s-a apropiat de el şi i-a spus: „Cum poţi să dansezi şi să te bucuri, când ai ucis un om?” Acel fost criminal i-a răspuns: „E adevărat, dar cât am stat la închisoare m-am pocăit în chip deplin şi am simţit deodată că Hristos m-a iertat. Acum sunt un om nou.” Iată ce aduce pocăinţa: o viaţă nouă, o reînnoire, o naştere de sus. Aceasta poate fi doar parţială sau doar o pregustare a vieţii veşnice, însă a vieţii, veşnice venite cu putere, cucerind omul în întregime.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii; Editura Reîntregirea

1