VIAȚA FĂRĂ DUMNEZEU ESTE DE NECONCEPUT

Nu de puţine ori, aflându‑mă în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, m‑am întrebat ce simt cei care aleg calea preoţiei sau a călugăriei, lăsând la o parte toate cele lumeşti. Probabil că răsplata este pe măsura nevoinţelor, este un mare dat fiindcă odată ce calea aceasta a fost aleasă, rareori se mai dă înapoi. Şi aceste întrebări aveau să‑şi afle răspunsul de la unul din părinţii Sfântului Munte Athos. De fiecare dată când am avut vreo nelămurire sau am cerut un răspuns la o întrebare ce‑mi chinuia sufletul de mult timp, părinţii Sfântului Munte mi‑au răspuns cu infinită răbdare şi seriozitate, pentru care le mulţumesc şi pe această cale.

„Când te preoţeşti ori când te călugărești, deşi sunt şi alte excepţii, harul pe care‑l primeşti este la limita capacităţii tale de a‑l purta. Este atât de mare, încât starea de fericire atinge limite greu de înţeles. Lacrimile îţi curg singure, atingi supraconştiinţa, iar regretele încep să curgă şi pentru cele mai nesemnificative, mărunte păcate. Îi simţi, la propriu, prezenţa lui Dumnezeu, decodifici intenţiile Sale, planul Său, acţiunile Sale. Credinţa ţi se relevă pe natura înţelesului tău. Simţi totul pe pielea ta, conştient că fiecare celulă din tine îşi recunoaşte Creatorul. Această stare de fericire este dusă la extrem, astfel că orice lucru lumesc ori poziţie socială ţi se par nesemnificative în comparaţie cu fericirea de nedescris dată de Harul Dumnezeiesc. Nu ţine prea mult, ea fiind doar arvuna fericirii veşnice a celor ce dau dovadă de credinţă şi de iubire. Pierderea harului vine foarte repede, având drept cauză, în primul rând, judecarea aproapelui.
De la un simplu „măi să fie”, harul se depărtează de tine, iar starea iniţială se instalează rapid. Cine a gustat din acest har, starea dată de lipsa acestuia îl va ţine în permanenţă într‑o stare de nostalgie, de regret că l‑a pierdut, conştientizând că viaţa fără Dumnezeu, relevat prin prezenţa harului, este anostă şi de neconceput. Cine a simţit şi a trăit harul şi apoi l‑a pierdut simte în sinea sa un gol absolut, iar dorinţa de a‑l recâştiga este foarte mare. Ei, acum e acum, pentru că atunci când ţi se ia harul, începe „proba de foc”. În proba de foc eşti supus multor chinuri, umilinţe, nedreptăţi, timp în care te rogi necontenit, tu fiind ajutat, dar într‑ascuns. Adică prezenţa harului nu se relevă încă. Practic, „proba de foc” este punerea la încercare a credinţei tale, fără să‑l mai simţi pe Dumnezeu. Această încercare durează cam 20 de ani, dar se poate prelungi şi spre 30. Sunt 20 de ani de chinuri, în care crezi că ai fost abandonat și te simţi al nimănui, strigi din toate puterile şi crezi că nu eşti auzit, depui eforturi pentru fiecare reuşită, iar la final de încercare, iubirea şi încrederea în Dumnezeu trebuie să îţi rămână neschimbate. Abia la sfârşit harul pierdut va reveni, iar atunci vei şti cum să îl preţuieşti astfel încât să nu mai plece.
Cine rezistă unei astfel de încercări, cu adevărat fiul lui Dumnezeu se va chema. Plăcerea este ceea ce vrem să punem noi în loc, atât timp cât nu avem Harul lui Dumnezeu să ne bucure sufletul. Iar pentru asta oamenii sunt dispuşi să plătească oricât au. Vor case mari, vor maşini puternice, vor mâncăruri bune, vor femei frumoase, vor putere. Mulţi dintre oameni cred că starea de bine vine din fast, lux şi plăceri. Alţii cred că le vine din băutură ori droguri. Dar aceste lucruri costă, unele foarte mult, şi pentru asta unii sunt dispuşi să facă orice compromis. Adică orice altceva decât să încerce să atragă Harul lui Dumnezeu, prin a cărui prezenţă, starea de bine, face astfel încât orice altă plăcere să pălească. Ba, mai mult, la această stare de bine nu se ajunge prin păcat, ci prin curăţire interioară.
Prea puţini dintre cei din ziua de azi sunt dispuşi să renunţe la plăcerea lumească pentru plăcerea Dumnezeiască. Odată ce renunţi la plăcerile lumeşti, îndată Dumnezeu îţi va da bucurii şi harisme duhovniceşti greu de înţeles, dar mai înălţătoare decât toate plăcerile lumii laolaltă. Toate acestea încercă să compenseze, fără succes, efectul îndepărtării omului de Dumnezeu. Ori de câte ori vorbim despre realizările noastre, începem propoziţia cu „eu am făcut”, „eu am zis”, „eu am iniţiat” etc. Ceea ce se traduce prin a crede că ai fi făcut totul de unul singur. Ceea ce este fals. În fapt, nu ai făcut nimic de unul singur. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu faci şi nu realizezi nimic. Absolut nimic. Iar în momentul în care repeţi „eu”, Îl excluzi pe Dumnezeu din ecuaţie. De aceea, încearcă, măcar pentru o perioadă, să scoţi pronumele personal „eu” din vocabular. „Eu” este expresia omului mândru, care se socoate responsabil pentru tot ceea ce întreprinde. Şi unde este locul mândriei, smerenia nu mai are loc.

‑ Şi atunci cum ar trebui să mă exprim?

‑ În loc de „eu”, foloseşte „noi”, pentru că niciodată nu eşti singur.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.

Sursa

Reclame

Celui ce are i se va da


Celui ce are i se va da

Cuvintele „Caci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are si ce are i se va lua” (Marcu 4, 25) par a nu fi rostite de Hristos. Caci dupa a noastra minte, ar trebui sa ia de la cel ce are si sa daruiasca si celui ce nu are. Dar Hristos prin aceste cuvinte nu cauta sa fie nedrept, ci sa ne lumineze.

Mantuitorul arata ca fiecare dintre noi are menirea de a inmulti darurile primite de la Dumnezeu. Prin inmultirea lor, ajungem la asemanarea cu El. Iar daca inmultirea lor aduce asemanarea cu Dumnezeu, atunci trebuie sa cautam sa le inmultim in fiecare clipa. Parintele Constantin Galeriu spunea „Sa fii pregatit ca si cum ai pleca in clipa asta”. Traind sub acest chip, putem avea parte de cuvintele: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune, intra intru bucuria Domnului” (Matei 25, 21).

Pierderea cu buna stiinta sau din neglijenta a darurilor sau a darului de la Dumnezeu inseamna refuzul de a innoi firea omeneasca. Sa retinem ca nu este om lipsit de dar din partea lui Dumnezeu. Si sa nu uitam ca daca darul pe care il avem noi este prezent si in alti semeni, nu e dovada unei lipse de creativitati din partea lui Dumnezeu. Caci fiecare dintre noi primeste de la El o putere de a inmulti darul intr-un mod unic, iesit din comun.

Luati seama la voi si vedeti cu ce daruri ati fost inzestrati. Iar dupa ce ati cunoscut darurile, cautati sa le inmultiti. Nu traiti la voia intamplarii. A lasa darurile de izbeliste, inseamna a ne face partasi „intunericului cel mai din afara”, unde va fi plangerea si scrasnirea dintilor (Matei 25, 30). Nu fiti invidiosi daca veti vedea ca sunt semeni care au mai multe daruri decat dumneavoastra. In astfel de situatii, amintiti-va de cuvintele „celui caruia i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dansul” (Luca 12, 48). Lucrati si veti vedea ca omul de azi din dumneavoastra e mai bogat decat cel de ieri si cautati sa-l faceti si pe cel de maine sa fie mai lucrator ca cel de azi.
Sa va fereasca Dumnezeu de gandul ca aveti diferite daruri doar ca urmare a propriilor dumneavoastra lucrari. Sa aveti neincetat gandul ca toate darurile sunt de la Dumnezeu. Si niciodata sa nu spuneti ca nu putem inmulti darul. Rugati-L pe Dumnezeu sa va ajute sa impliniti ceea ce vi s-a incredintat. Caci El spune: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla si celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Inmultiti darul si veti lua chipul lui Hristos.

Adrian Cocosila

 Sursa

 

Primele concluzii referitoare la Conferința internațională „Ortodoxia și Kolimbari, la doi ani după (sinodul din Creta)”

Ieri a fost Conferința aceasta la Tesalonic. Organizare frumoasă, lume multă, vorbitori din mai multe țări. Am ascultat vreo oră, selectiv, din înregistrarea de mai sus (care cuprinde chiar și jumătatea de oră de pauză dintre cele două sesiuni) și am observat următoarele (voi reveni zilele următoare cu o analiză detaliată, căci este nevoie de liniște și timp pentru traducere, ca să știe și cei de la ortodoxinfo ce anume promovează, cu toate că în mod public redactorii lor își mărturisesc la comentarii totala necunoaștere a celor întâmplate la Tesalonic din punct de vedere al celor discutate; poate era mai bine să aștepte nițel să facă pr. Matei Vulcănescu un reportaj, să priceapă și românii ceva – nu se pierdea niciun… rating):

– s-a vorbit foarte mult despre iconomie, familia Zisis și-a centrat omiliile pe exemple de iconomie din istoria bisericească (cel puțin monahul Serafim Zisis a spus aceleași lucru ca în urmă cu câteva luni la Bănceni, încercând să susțină „nevoia” și „actualitatea” iconomiei);

– pr. Teodor Zisis a aruncat acuzați de hiper-zilotism asupra celor care spun că nu mai este har în Biserică, asupra celor care spun că nu mai este niciun episcop ortodox în lume. Adevărat spune, cei care mărturisesc acestea sunt niște schismatici. Lucrul important, subliniat până acum de cel puțin 15-20 de ori este că Gheron Sava Lavriotul și părinții aghioriți NU mărturisesc așa ceva, ci, în spațiul grecesc îl fac: monahul Macarie și adepții lui, iar în România, pr. Ioan Miron și cei de același gând cu el. Deci, să nu confundăm borcanele, că un borcan cu gem niciodată nu va putea fi confundat cu unul cu castraveți (am ales acest exemplu nu pentru a jigni pe cineva, ci pentru a arăta că lucrurile trebuie să fie clare);

– i-am trimis un mail părintelui Matei, ca unul care este coleg cu pr. Anghelos Anghelakopoulos la Mitropolia de Pireu, ca să îl întreb cele de mai jos, dar nu am primit încă niciun răspuns: pr. Anghelos a fost prezent la Conferința de la Tesalonic, a stat chiar la prezidiu, dar omilia lui a citit-o un mirean (după cum se vede la ora 2, minutul 7). Domnul care anunța vorbitorii a specificat că pr. Anghelos este prezent, că stă la masa prezidiului, dar din pricina interdicției clare episcopale de a-și citi omilia, a citit-o mireanul din imagine (de la ora 2, minutul 8).

Întrebarea mea pentru pr. Matei a fost: cine i-a interzis părintelui Anghelos să își citească omilia? I-a interzis mitropolitul Antim? Nu cred că ar fi ținut seama. Probabil că i-a interzis chiar mitropolitul Serafim de Pireu, cine altcineva (mai ales că în aceeași situație a fost și pr. Anastasie Gotsopoulos, bun canonist, preot în Mitropolia de Patras, a cărui omilie a citit-o un monah, specificându-se că pr. Anastasie nu este prezent datorită interdicției episcopale; deci este clar că pr. Anghelos nu a primit interdicție decât de la mitropolitul său, cel de Pireu).

Dar de ce? Că doar mitropolitul Serafim „are cuget ortodox”, este un „luptător” pentru ortodoxie, este un ierarh „ortodox”, este cel pe care îl urmează familia Zisis. De ce să îi fi interzis? Iar dacă l-a amenințat cu ceva înseamnă că acolo e ceva putred, nu? Oare nu ar trebui să întrerupă și părintele Anghelos pomenirea? Nu mai insistăm, probabil ați priceput… culisele.

Așadar, la Tesalonic au stat la masă: adepți ai iconomiei cu reprezentanți ai „ortodocșilor” care pomenesc pe cei ce slujesc împreună cu ereticii.

Unul dintre vorbitori a spus la un moment dat – referindu-se la altceva (dar probabil că a vorbit Dumnezeu prin el) – că „aici este vorba de salată, nu de altceva.” Impresiile mele triste după ce am ascultat Conferința sunt:

– au încercat „să se scoată” (să se acopere unii pe alții, să o dea la pace, să caute compromisul etc) pentru că nu au întrerupt pomenirea în mod patristic, ci încearcă să amestece pe cei îngrădiți cu cei cu „cuget ortodox”, să fie turma mare, iar Legea, adică acrivia a rămas excepție, iar iconomia a ajuns lege;

– au aruncat cu noroi în oricine nu este de acord cu ei, numindu-i cu același limbaj cum o fac ecumeniștii;

– omiliile lor sunt pline de citate care nu au absolut nicio legătură cu lupta antiecumenistă, dar dau impresia de teologic și patristic, înșelând poporul și liniștindu-l că cu știm noi cine „poți trece puntea”;

Desigur, s-au spus și multe lucruri bune (ca și la sinodul din Creta, nu?). Dar ca să fie un lucru bun, după voia lui Dumnezeu, acesta trebuie să nu fie amestecat cu minciuna și cu jumătățile de adevăr, care sunt de fapt neadevăruri.

Redacția

Cultura occidentului ateist: Moaștele Sfântului Clement găsite la gunoi în Londra

activenews.ro: O companie de deșeuri de mediu din Londra a avut o surpriză când a descoperit în gunoiul selectat un relicvariu ce conținea un os al Sfântului Clement, relatează site-ul Crux Now.

1

Biserica Sfantului Clement din Roma

Sfântul Clement a fost un creștin din primul secol care s-a convertit de la iudaism la creștinism devenind discipol al Sf. Petru și Pavel și episcop al Romei. Alungat de împăratul Traian în insula Crimeea, episcopul Clement a fost martirizat în anul 100 drept pedeapsă pentru convertirea populației de aici.

Compania Enviro Waste a postat descoperirea pe site și a declarat că nu a putut identifica locația exactă de unde a fost colectat relicvariu, doar faptul că provine de undeva din centrul Londrei.

„Vă puteți imagina uimirea noastră când am realizat că echipele noastre de verificare au găsit moaște aparținând unui episcop din primul secol – nu este ceva ce te aștepți să vezi pentru genul nostru de activitate”, a declarat James Rubin, proprietarul Enviro Waste.

El a adăugat că a solicitat ajutorul unui laborator din Marea Britanie pentru a testa autenticitatea. Fragmentul oaselor este încapsulat în ceară și include o inscripție: „din oasele Sfântului Clement, Episcop și Mucenic”.

Pe site-ul lor, Enviro Waste au creat o cutie de sugestii electronice, cerând publicului să se pronunțe unde ar trebui să fie ultimul loc de odihnă al sfintelor moaște.

VIE IMPARATIA TA, FACA-SE VOIA TA… Cugetari duhovnicesti pentru Duminica a III-a dupa Rusalii – “Exista o singura ordine fireasca: DUMNEZEU PE PRIMUL LOC! Domnul nu primeste JUMATATILE DE INIMA”

Voia lui Dumnezeu

Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant (Luca 11, 2)
Cel mai bun lucru pe care il poate face un om pe pamant este sa faca voia lui Dumnezeu. Nu uneori, nu superficial, nu in sila, cum se mai intampla din cand in cand, ci asa cum se savarseste in ceruri. Primele trei cereri ale Rugaciunii Domnesti se refera direct la Tatal. Numele Tau, imparatia Ta, voia Ta. Hristos ii invata pe oameni sa-L puna pe Dumnezeu pe primul loc, cel ce I se cuvine. In primul rand cele ceresti, apoi cele pamantesti, in primul rand cele duhovnicesti, apoi cele ale trupului, in primul rand cele ale lui Dumnezeu, apoi cele ale omului. Hristos abate privirile oamenilor, atintite asupra celor inconjuratoare, indreptandu-le spre Tatal si spre toate cele ce tin de El.
In cazul nostru, lucrurile stau altfel. Punem pe primul loc ceea ce este al nostru. Grijile, nevoile, afacerile ne sufoca si nu alergam la Dumnezeu decat atunci cand ajungem in impas, in situatii fara iesire. S-ar putea ca El sa nu-Şi gaseasca loc in niciun fel in inima noastra. De aici rezulta nedreptatea, pacatosenia, lipsa de finalitate a existentei noastre. Hristos recunoaste o singura ordine a lucrurilor pe care o vesteste in aceasta minunata rugaciune: Dumnezeu pe primul loc.
Cand omul va accepta din tot sufletul acest adevar, atunci incepe pentru el o adevarata viata crestina. Cautand mai intai voia lui Dumnezeu si implinind-o, pe masura luminii care i s-a dat, el patrunde in Imparatia lui Dumnezeu si incepe sa cunoasca si sa preaslaveasca numele Celui de la Care vine toata darea cea buna si raspunsul pentru toata nevoia. In sufletul lui apare atunci echilibrul, si atunci voia lui Dumnezeu nu este acceptata cu trista supunere, ci implinita cu deplina energie si cu increderea iubirii devotate.


[…]

Sa ne dam viata toata Domnului

Vina imparatia Ta. (Luca 11, 2)
In primul rand Domnul ne invata sa ne rugam pentru toata lumea, nu doar pentru noi. Aceasta rugaciune nu exprima doar deplina supunere, ci si dorinta noastra sincera, arzatoare, de a dori binele intregii umanitati.
Trebuie sa renuntam la propriile noastre intentii si tendinte, sa ne patrundem intrutotul de „interesele” Domnului, de sensul profund al vointei Sale, al Imparatiei Sale. Ca raspuns la rugaciunile sfintilor lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor poate veni, se poate „inscauna” si in aceasta lume cladita pe rau. Ne rugam „vina imparatia Ta” pe pamant, dar sa ne rugam sa vina mai intai in noi insine, pentru ca Iisus Hristos Domnul – El si nimeni altul – sa imparateasca in toata fiinta noastra. Fagaduindu-I deplina ascultare, Ii aducem la picioare viata noastra, slujirea noastra, indatoririle noastre. Daca nu-i vom da lui Hristos „toata viata noastra”, daca nu I ne vom supune in toate, fara intoarcere, nu ne vom putea ruga zicand: „Vina imparatia Ta“.
Sa fim integri, sa nu slujim in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona. Altminteri, Domnul nu ne va asculta rugaciunea, nu ne va primi jumatatile de inima.

Nu suntem singuri

Intareste-te si imbarbateaza-te!; sa nu te sperii si nici sa ai teama, caci Domnul Dumnezeu tau este cu tine in toate locurile unde vei merge. (Iosua 1, 9)
Trecem uneori prin grele incercari si atunci ni se pare ca suntem singuri, ca nimeni nu ne ajuta. Sa ne aducem aminte insa de promisiunile Domnului — si ele sunt multe, si toate ne pot servi de sprijin si alinare, „in toate locurile unde vei merge”, spune Domnul. Cunoscand aceste cuvinte putem spune oare ca suntem vreodata si undeva singuri? Gandul unei asemenea prezente constante a Celui ce se grijeste de noi mai mult decat o mama, care poarta de grija copilului sau, orice teama si orice tulburare ar trebui dispara. Orice am face, oriunde ne-am duce, pretutindeni si mereu, Domnul va fi cu noi, daca in neputinta noastra Il vom ruga sa ne dea putere din puterea Lui.
Ce stare de liniste si de bine ne da sentimentul ca noi, fapturi slabe, neputincioase, netrebnice, privind catre “Incepatorul credintei si savarsitorul Iisus“, putem indeplini tot ceea ce ne-a poruncit El sa facem! Sa rostim deci si noi cu Apostolul Pavel:
„Pe toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste“ (Filipeni 4, 13).

Cauta Imparatia lui Dumnezeu

Drept aceea, fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. (Matei 5, 48)
A fi desavarsit inseamna a cauta in viata, inainte de toate, Imparatia lui Dumnezeu. Şi dreptatea ei. A gandi si a actiona astfel incat Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru sa poata sa creasca si sa se dezvolte in libertate si ca miasmele respingatoare ale viciului si pacatului sa ne ocoleasca. Iata spre ce trebuie sa tinda sufletul nostru, in pri­mul rand: nu catre bogatie, nu catre slava; nu catre profit sau placeri, ci catre imitarea Parintelui ceresc.
„Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru, ce veti manca, nici pentru tru­pul vostru, cu ce va veti imbraca… ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile” (Matei 6, 25, 32)
Iata prin ce ne deosebim noi, copiii lui Dumnezeu, de ceilalti. Suntem fii ai lui Dumnezeu si, prin urmare, cetateni ai al­tei „cetati” – cetatea cereasca, cu o temelie de nezdruncinat. Noi cugetam
„la cele de sus, nu la cele de pe pamant” (Coloseni 3,2).
Scopul si nazuintele vietii ni s-au schimbat cu desavarsire.
„Cetatea noastra e de la-nceput in ceruri” (Filipeni 3, 20),
suntem cetateni ai acestei cetati, ne supunem legilor ei, suntem in situatia de a beneficia de drepturile ei. Nu traim doar cu promisiunea bunatatilor viitoare, ci suntem inca de pe acum cetateni liberi ai Imparatiei ceresti. Ca atare, sa tinem sus stindardul Imparatului nostru, sa-L slu­jim cu toata osardia si cu toata dragostea.
Pentru noi, toata slava pe care altii o cauta in viata pa­manteasca, este in Imparatia Parintelui nostru. Daca am cauta, inainte de toate, adevarul Sau si ne-am supune le­gilor Sale, cat de mult ar spori in jurul nostru credinta in Dumnezeu! Ne-am putea insusi mai bine credinta in viata viitoare, daca faptele si cugetele noastre ar fi indreptate spre Imparatia cereasca. Sfintenia consta intr-o desavarsita sa­natate sufleteasca. Dar in ce consta o sanatate desavarsita? In dobandirea Duhului Sfant.
Hristos este viata noastra (Filipeni 1, 21).
Trebuie sa-L primim pe de-a-ntregul, gasind in El iertare, izbavire, biruinta. Hristos este viata noastra; El trebuie sa patrunda intru totul in ea, intru El sa traim. Iata in ce consta sfintenia si desavarsirea!

In unire cu Hristos

Tu, Dumnezeul-vederii [Tu eşti Dumnezeu atotvăzător]. (Facere 16, 13)
Suflete, care ai fost rascumparat cu scump-sangele lui Hristos, gandeste-te mereu ca Mantuitorul a suferit si a murit pe cruce pentru pacatele tale, ca sfantul Sau sange s-a varsat pentru tine, pentru ca sa te dezlege din legaturile pa­catului si sa te izbaveasca de robia carnii. Sa nu incetezi nici macar o singura zi a te ruga in „camara” ta, nu neglija citi­tul cuvantului lui Dumnezeu. Sufletul tau nu poate trai fara aceasta hrana, asa cum trupul nu se poate lipsi de mancare.
„Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire” (Coloseni 4, 2).
„Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi cu toata intelepciunea” (Coloseni 3, 16).
Traieste intr-o permanenta unire cu Hristos, Mantuitorul si Domnul tau. Toate cugetele si straduintele tale indreapta-le in asa fel incat nici cea mai mica umbra sa nu apara, nici macar pentru o clipa, pe chipul lui Hristos din tine. Daca aceasta unire s-a intrerupt in ur­ma vreunui pacat, trebuie sa o restabilesti fara zabava, recunoscandu-ti cu sinceritate pacatul, caindu-te cu inima curata.
“Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la imparatirea cu Fiul Sau, Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Co­rinteni 1,9).
Ţine minte ca Hristos te vede mereu si in acelasi timp iti intelege orice miscare a sufletului tau. El sta mereu de veghe pe drumul pe care te indrepti spre El. De aceea lasa-te pe seama Lui in toate, renunta la tot ce nu este in acord pu invatatura Lui.
“Cuvintele Tale mi le-am ascuns in inima, ca nu cumva sa pacatuiesc fata de Tine” (Psalmi 118,11).
(din:“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Increderea in Providenta Duminica a III-a după Rusalii 

Evanghelia de la Matei 6, 22-33
22 Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

 23 Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e in tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt ii va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona, 

25 De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea!

 26 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nit seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

 27 Şi cine dintre voi, ingrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? 

28 Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 

29 Şi vă spun vouă că nici Solornon, in toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 

30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 

32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

 33 Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

1. Contextul: partea a doua a Predicii de pe Munte. Evanghelia acestei Duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5-7). In partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce arată că „faptele dreptăţii” – milostenia, rugăciunea şi postul – trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă (v. 1-18), El ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 1 9-21); să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina „care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23); să nu ne facem slujitori ai lui „Mamona”, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24); ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, coroana creaţiei, şi să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v, 25-34).
„Mamona”, cuvânt aramaic care înseamnă „bani”, „profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat de cele lumeşti, „Mamona” devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Ispita de a deveni slujitorul lui „Mamona” trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte).
Observăm că trei dintre temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte sunt strâns legate întreolaltă: anume cele pe care le putem intitula: „Comoara în cer”; „Dumnezeu şi Mamona” şi „încrederea în Providenţă”. Cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este „curat” vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe „Mamona”, şi pentru a ne pune toată încrederea în Providenţa dumnezeiască.
2. Increderea, temei al credinţei. Prima treaptă a credinţei este încrederea în Dumnezeu. Sa-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc necondiţionat. Despre Avraam, Sf. Scriptură ne spune că el „a crezut pe Domnul şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 1 5, 6). L-a crezut pe Dumnezeu împotriva oricărei socoteli omeneşti. L-a crezut şi L-a ascultat fără şovăire atunci când i-a cerut să-şi lase casa părintească şi ţara strămoşilor pentru a deveni peregrin spre o patrie mai bună. L-a crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfa pe unicul şi preaiubitul său fiu, chiar dacă această poruncă părea să contrazică făgăduinţa că din el, prin Isaac, se va ridica un mare popor. Aşa a ajuns el „credinciosul Avraam” (Gal 3, 9) şi părinte al tuturor celor credincioşi. Cum am putea fi noi „urmaşii lui Avraam” (Gal 3, 29) fără a avea aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în cuvântul Său? Cum să ne numim fiii „credinciosului Avraam”, dacă nu suntem decât nişte „puţin credincioşi” (Mt 6, 30)?
Astăzi, ca şi întotdeauna, multe dintre păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă. „Ce vom mânca?” şi „Cu ce ne vom îmbrăca?”, iată două întrebări care, chiar şi atunci când nu sunt exprimate, persistă cu stăruinţă în conştiinţele oamenilor, anvărându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de Creator şi cate ar trebui să le arate calea spre El. Sub acest văl al necredinţei, ei nu se mai ştiu fii ai Tatălui Ceresc şi nu se mai încred în El. Se încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare pentru „ziua de mâine” (v. 34). La nivelele înalte ale organismelor politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor fericit pentru oameni şi pentru popoare. Un viitor care niciodată nu devine prezent; şi o fericire care se tot amână. Şi aceasta deoarece lui Dumnezeu şi Providenţei Sale nu li se mai recunoaşte niciun rol. Dar nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării unei omeniri care şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu totul de Dumnezeu. Acelaşi luau se poate vedea la nivelul vieţii familiilor şi a persoanelor. Fiecare în parte şi toţi la un loc nu fac decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif. Nici nu poate fi altfel atunci când perspectiva umană nu mai acordă niciun loc Providenţei.
3. Nesocotirea Providenţei şi păcatele grele ce decurg din ea. Spuneam însă că lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor mari şi grele păcate. Astfel, expresia aparent elegantă a „planificării familiei”, de fapt uciderea pruncilor înainte de a se naşte – pe cale chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilei, sau pe cale chimică, prin pilulele „antibab) ”, adevărate pesticide umane – este motivară mai ales prin faptul că înmulţirea necontrolata a populaţiei ar pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării resurselor planetei. Uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi. Şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală resurse nebănuite înainte. Uitându-se, de fapt, că Dumnezeu Creatorul este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă grijă creaţiei Sale.
Neomalthusianismul actual este unul dintre păcatele cele mai mari şi mai îngrozitoare ale omenirii. Şi totuşi, el se vrea nu numai statuat şi legiferat, ci şi acceptat ca normal, când anormalitatea lui este strigătoare la cer. Lipsiţi fiind însă de un „ochi curat”, oamenii de azi şi, mai ales, factorii de răspundere ai comunităţilor umane refuză să califice uciderea ca ucidere, cum refuză să vadă consecinţele dezastruoase şi absolut evidente ale acestui păcat, atât pe planul vieţii personale, cât şi pe planul vieţii popoarelor şi a lumii, în general. Din păcate, multe din aşa-zisele „Biserici”, ca urmare a secularizării lor, adică a faptului că s-au făcut „ca lumea”, devenite astfel ele însele pradă ale aceleiaşi îngrijorări care nu ţine seama de Providenţa dumnezeiască, preferă tăcerea asupra acestui păcat sau chiar, în unele cazuri, participă direct la o aşa-zisă „paternitate responsabilă”, de fapt la programul neomalthusianist. Printr-o astfel de atitudine, de îşi neagă, de fapt, orice temei pentru pretenţia de a fi Biserici şi de a aparţine lui Hristos. Căci nu mai este Biserică o grupare care, chiar dacă-şi zice creştină, nu mai califică păcatul drept păcat, ci confundă binele cu răul. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!”, strigă profetul Isaia.
„Ce vom mânai?” şi „Ce vom bea?” – iată o preocupare care face din mame ucigaşe ale propriilor lor copii, care face din părinţi şi bunici nişte complotişti împotriva vieţii celor care ar trebui să le fie fiinţele cele mai scumpe din lumea întreagă! Iată o preocupare ce duce la situaţia ca aceia dintre copii care sunt aduşi totuşi la existenţă – unul sau cel mult doi de familie – să vadă instinctiv în părinţii lor pe ucigaşii fraţilor lor şi astfel să resimtă faţă de aceştia o repulsie, o ură şi un dispreţ care par numai a fi împotriva naturii!
Dar câte alte păcate vin din lipsa încrederii în Dumnezeu!
Atâţia dintre „creştini” n-au deloc timp de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute dimineaţa şi seara. Apoi, atâţia dintre „creştini” nu mai au „Ziua Domnului” (Duminica); i-au furat-o şi pe aceasta lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui Mamona. Cei care fac acest lucru nici n-ar mai trebui să folosească denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest lucru: „Ziua Domnului” sau „Ziua Domnească”. Iar dacă folosesc.aceasta denumire, atunci s-o şi recunoască drept a Domnului şi s-o dedice numai slujirii Lui! Ce să mai vorbim de timpul pe care ar trebui să-l găsească pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică de a-L sluji pe Hristos însuşi prin ei (Mt 25, 31 şi urm.)!-Nu, pentru Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă! Lui Mamona i se cuvine totul şi numai lui îi slujesc. Iată, exprimată concis, dar cum nu se poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a „creştinilor” vremurilor noastre!
Aceiaşi creştini spun sus şi tare că ei cred în Dumnezeu. Că, adică, ei cred că au fost creaţi de El. Ori, zice Mântuitorul, viaţa şi trupul, creaţie a lui Dumnezeu, sunt mai mult decât hrana şi îmbrăcămintea (v. 25). Dacă crezi ca Dumnezeu ţi-a dat viaţă şi trup, adică pe cele mai mari, apoi să nu crezi că El îţi dă hrana şi îmbrăcămintea de care ai nevoie, adică pe cele mai mici? Nu este cu totul iraţională această lipsă de încredere?
4. Prima pildă minunată: a) „Priviţi la păsările cerului”. Mântuitorul ilustrează această învăţătură cu două pilde minunate. Este vorba de două pilde luate din natură şi la îndemâna oricui. Să nu uităm că El îşi ţinea cuvântarea în aer liber, pe una din colinele Galilcii!
Prima, pentru a ilustra modul în care are grijă Dumnezeu de hrana necesară făpturilor Sale (v. 26): „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.” La care adaugă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Adică: „Fiind voi cu mult mai presus decât păsările, oare nu este cu atât mai mare purtarea de grijă a Tatălui Ceresc pentru a vă asigura hrana necesară întreţinerii vieţii?” în textul paralel de la Luca, în loc de „păsări” apare „corbi” (Lc 12, 24: „Priviţi la corbi…”), ceea ce face oarecum şi mai evidentă grija lui Dumnezeu pentru toate făpturile Sale. De altfel, o referire în acelaşi sens la „corbi” apare şi în cartea Iov (38, 41): „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?”. Iar la fiecare Vecernie ni se aduce aminte, prin cuvintele Psalmului 103, că Dumnezeu adapă „toate fiarele câmpului” (v. 12), că face să răsară „iarbă dobitoacelor”, că „puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor” (v, 22). „către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme” – zice mai departe psalmistul (v. 28).
După această primă pildă, un scurt cuvânt ne atrage atenţia asupra deşertăciunii grijii pentru cele lumeşti: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (v. 27). Termenul grecesc ilikia poate însemna vârstă, dar şi statură. Pentru vechii tâlcuitori, este vorba aici de „statură” (în traducerea latină a Fericitului Ieronim, numită Vulgata, termenul este redat chiar prin statură), sens cu care, de altfel, apare acest cuvânt de două ori în Evanghelia de la Luca (2, 52; 19, 3). Mulţi comentatori mai noi cred însă că e vorba de vârstă şi redau textul în sensul că nimeni, îngrijindu-se, nu poate adăuga nicio zi la viaţa sa, la vârsta sa. Dar, în sens temporal, acest termen înseamnă vârstă, iar nu lungimea vieţii. Interpretarea termenului în sensul de vârstă se întemeiază pe premiza că prelungirea vieţii este, în general, mai de dorit decât adăugarea unui „cot” (= 52 cm) la statura trupului. Dar şi a deveni mai înalt poate fi o dorinţă rezonabilă. Cineva fiice acest comentariu ironic: „Există giganţi printre exegeţi care găsesc această dorinţă de neconceput”.

5. A doua pildă minunată: b) „Luaţi seama la crinii câmpului”.
Semănatul, seceratul, strângerea recoltei în jitniţe sunt preocupări mai ales ale bărbaţilor. Dar, desigur, între ascultătorii Predicii de pe Munte se aflau şi multe femei. De aceea, poate, a doua pildă, care ilustrează grija lui Dumnezeu pentru îmbrăcămintea necesară trupului, se referă la lucrări pe care le săvârşesc mai ales femeile: „Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun că nici Solomon, în toată mărirea Lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia” (v. 28-29). Solomon era pentru evrei prototipul eleganţei. „Crinii câmpului” nu sunt, de fapt, florile cultivate pe care le numim noi „crini”. Expresia din original înseamnă „flori”, în general; vorbind despre „crinii câmpului”, Mântuitorul, desigur, arată ascultătorilor Săi florile sălbatice care, dacă era primăvara, împodobeau minunat, într-o armonie de culori, roare colinele din jur. „Priviţi!”, le spune Iisus, arătându-le păsările zglobii care săgetau văzduhul şi-l umpleau de trilurile lor vesele.
„Priviţi!”, adaugă El, arătându-le covorul de flori pe care nimeni nu le cultivase şi care erau mai împodobite decât Fusese vreodată strălucitul rege Solomon. Da, aceste flori, această „iarbă a câmpului”, care are o existenţă şi frumuseţe ce sunt atât de efemere, poartă amprenta grijii Tatălui Ceresc! Cum să nu credem atunci că El Se îngrijeşte „cu mult mai mult” de îmbrăcămintea de care avem noi nevoie? Iar dacă nu luăm aminte la aceste pilde, nu merităm oare, din plin, calificativul de „puţin credincioşi” (v. 30)? Nu ne asemănăm mai degrabă cu „păgânii”, care, ca unii ce sunt lipsiţi de lumina credinţei, „se străduiesc” pentru aceste lucruri (v. 32)?
6. O prioritate absolută. Pentru credincioşii creştini – căci, în intenţia mateiană, mai ales lor le sunt adresate aceste cuvinte ale Domnului – există o prioritate absolută, anume împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (v, 33). „Dreptatea lui Dumnezeu” Fusese deja definită de Mântuitorul, în prima parte a Predicii de pe Munte. Este vorba de împlinirea poruncilor, în sensul lor adânc şi spiritual (Mt 5, 20 şi urm.), „dreptatea” însemnând, în acest context, „suma virtuţilor” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin împlinitea statornică a poruncilor Sale, iată care trebuie să fie principala noastră preocupare!
Acest „mai întâi” din v. 33 arată că pericopa, în ansamblul ei, nu înseamnă nicidecum un îndemn la lene. Este vorba, pur şi simplu, de restabilirea unui echilibru just între împlinirea poruncii primordiale de a ne câştiga pâinea „întru sudoarea feţei” (Fac 3, 19) şi Faptul că suntem creaţi pentru cer. De altfel, Mântuitorul nu zice: „Nu munciţi!”, ci: „Nu vă îngrijiţi!” Tâlcuind această pericopă, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia exact asupra acestei distincţii: „Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană” (Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 277).
7. Adevăr mântuitor, iar nu „o naivitate economică”. Mulţi adversari ai Evangheliei au criticat aspru ceea ce au considerat ei a fi ideea fundamen tală a acestei pericope, văzând în ea o expresie a „naivităţii economice” care ar fi caracterizat creştinismul la începuturile sale. O astfel de atitudine ar fi fost aplicabilă la situaţia celibatarului Iisus, Care trăia împreună cu prietenii săi în însorita Galilee, sau la situaţia predicatorilor creştini itineranţi ai Bisericii primare, care nu aveau nevoie de pungă şi de traistă pentru a-şi vedea asigurată pâinea cea de toate zilele (Mt 10, 9-10), dar ar fi absolut catastrofal să se încerce aplicarea ei în general. Sub influenţa acestor critici, chiar mulţi reprezentanţi ai unei teologii secularizate nu fac altceva, atunci când se referă la această pericopă, decât să încerce „adaptarea” şi „domesticirea” ei, astfel încât înţelesul ei să se împace cu preocuparea comună a oamenilor pentru cele lumeşti.
Distincţia menţionată mai sus arată că e vorba de o falsă problemă şi de o critică fals orientată. Căci nu împotriva muncii învaţă aici Mântuitorul. El însuşi a muncit încă din copilărie, fiind cunoscut de concetăţenii Săi din Nazaret ca „teslarul” (Mc 6, 3); iar în timpul activităţii Sale publice n-a cunoscut odihna şi a putut spune: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5, 17). Iar de la Sfântul Apostol Pavel, exemplu de muncă pentru credincioşii săi, ne-a rămas acest cuvânt proverbial: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce” (11 Tes 3, 10). Omul credincios munceşte cu stăruinţă. Dar nu uită niciodată că Tatăl îi poartă de grijă; şi că se cuvine ca mai întâi să caute „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.
Iubitul meu frate, ai gustat tu bunătatea harului lui Dumnezeu? Simţi tu iubirea Lui şi felul în care poartă El de grijă credincioşilor Săi, chiar şi în cele mai mici lucruri? Ai tu o încredere deplină în Providenţa dumnezeiască? Sau încă, în puţina ta credinţă, îţi croieşti drumul vieţii fără a ţine seama de Dumnezeu şi de poruncile Sale?
O, dacă eşti încă în această stare de păgânătate, ascultă îndemnul lui Hristos din Evanghelia acestei Duminici! Ia aminte la păsările cerului şi la florile câmpului şi înţelege că Dumnezeu îţi este şi ţie Tată atoriubitor şi că Eli ţine socoteala tuturor lucrurilor de care ai nevoie! Adu-ţi aminte de purtarea de grijă a Tatălui Ceresc de fiecare dată când, în Rugăciunea Domnească, îi ceri Lui, pentru astăzi, nu şi pentru mâine, „pâinea cea spre fiinţă”. Cere-o cu adevărat de la El şi aşteapt-o cu încredere de la El, silindu-te numai să cauţi cu adevărat şi mai întâi împărăţia şi dreptatea Lui.
Pr. Prof. Vasile Mihoc
Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Sursa