Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi neciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără sa nu-l mustre conştiinţa.
Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să trăieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevarată? Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu – îmi spune experienţa şi raţiunea – că din credinţă, nădejde, dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragoseta faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrajmaşii de pe pământ?  Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor făr El, dacă mă voi îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi prelungire a stării noastre launtrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.

„Mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Psalmul 72, 27), spune David, cel ce a gustat din dulceaţa rugăciunii şi a laudei adusă lui Dumnezeu. Acelaşi lucru îl confirmă şi alţii, îl confirm şi eu, păcătosul. Luaţi aminte: încă de aici, de pe pământ, bine este a ne lipi de Dumnezeu (e bine chiar dacă suntem trup păcătos, cu bune, dar şi cu rele în noi). Cât de bine va fi când ne vom uni cu Dumnezeu acolo în cer! Fericirea de a ne lipi de Dumnezeu aici pe pământ este un model şi o chezăşie a fericirii de a ne putea lipi de Dumnezeu după moarte, în veşnicie.
Vezi cât de bun, de milostiv şi de drept este Creatorul? Pentru a te face sa crezi în fericirea viitoare, cea care îţi va fi dată prin unirea cu El, te face să guşti din arvuna acelei fericiri aici pe pământ, atunci când cazi înaintea lui Dumnezeu cu tot sufletul. Da! Sufletul meu nevăzut îşi află cu adevărat pacea în Dumnezeu Cel navăzut. Înseamnă că, la despărţirea de trup, cu atât mai mult îţi va găsi pace în El.

Sursa

Anunțuri
Publicat în Iisus Hristos, Uncategorized | Lasă un comentariu

Înainte să te rogi Maicii Domnului crede că-ţi va ajuta!


Atunci când vii să te rogi împărătesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tărie, înainte de rugăciune, că nu te vei întoarce de la ea fără a primi milostivire. Aşa este şi aşa se cuvine să gândeşti şi să crezi despre Dânsa. Fiindcă este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul şi despre milele sale nemăsurate şi fără de număr mărturisesc toate veacurile şi toate Bisericile creştine.

Ea este, cu adevărat, „noian de milostivire şi de bine­faceri”, aşa cum aflăm spus în Canonul Odighitriei (Canon, cântarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu încredere când te rogi către Dânsa ar fi o sminteală şi o necuviinţă, neîncrederea i-ar defăima bunătatea, aşa cum este defăimată bunătatea lui Dumnezeu când nu nădăjduieşti că vei obţine ceea ce ceri atunci când I te rogi. Oare cum alergi să ceri mila unei persoane sus-puse şi bogate, milă pe care toţi i-o cunosc şi pe care şi-a arătat-o în nenumărate rânduri? De obicei, fiind ferm convinsă şi cu speranţă vie că vei obţine de la ea ceea ce vrei. Aşa se cuvine să fii şi când te rogi: să nu te îndoieşti şi să nu şovăi.”

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI


Era odata un calugar în Galia, în Franta de astazi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa în toata lumea, ca pâna la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si în fiecare zi îi facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamânt si în vremea mortii si în ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atâta frumusete în ceruri, zicea: „Daca un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împarateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cât este cu putinta omului!” Si a început a se ruga: „Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca îmi este de folos, as vrea sa te vad o data în veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu în ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cât este cu putinta omului”. Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusete. Dupa multi ani iarasi aude un glas: „Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramâi fara vedere?” Dar el zice: „Vreau! Sa ramân orb câte zile mai am, numai sa o vad o data”. Si odata, pe când era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit întâi o mireasma a Duhului Sfânt si când a început sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? „Ca sa nu orbesc de tot, am sa închid un ochi si am sa orbesc numai de unul”.

Si a aparut Maica Domnului cu Mântuitorul în brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a închis un ochi. Si a cazut cu fata la pamânt de atâta lumina si frumusete, încât limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: „Nu înceta a te ruga. Atât m-am aratat, cât îti este cu putinta”. Si l-a binecuvântat si ca fulgerul s-a înaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi parea rau ca nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: „Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Îmi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa ramân orb pâna la moarte, numai sa te mai vad o data”.Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie îi lasase în suflet, ca nu poate sa înteleaga mintea si sa spuna limba de tarâna, câta frumusete are chipul ei. Atunci iar a auzit un glas: „Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramâi orb toata viata ta?” Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamânt nu este -, a zis: „Multumesc darului Stapânei cerului si al pamântu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data”. Si ce s-a gândit el: „Am sa pun mâinile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei”. Dar când a vazut ca vine si când a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mâinile la ochi. Si când s-a uitat, în loc sa-l orbeasca, s-a întâmplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: „Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramâi si ma vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!” Si atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, îl auzeau calugarii cântând Maicii Domnului o cântare. Si atâta bucurie avea, ca în loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvânt, decât „Maica Domnului”, oriunde. Si s-a dus bietul calugar în ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca îndreptata spre Preacurata si spre Mântuitorul si spre Sfânta Treime cu toti sfintii, în lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici. Sa ne vedem si sa ne plângem pacatele! Sa ne pocaim pâna la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim împacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mântuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor. Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

Sursa

Publicat în Maica Domnului, Uncategorized | Lasă un comentariu

Iconomia, pogorământul și scumpătatea…


Iconomia – cuvântul îsi are originea în verbul a iconomisi, care înseamnă a întrebuinţa, a administra, iar expresia: ”iconomi ai tainelor dumnezeiești” înseamnă administratori ai tainelor dumnezeiești, adică cei care săvârșesc Tainele. Însă acest lucru ei îl fac nu după a lor socotinţă, ci urmând învăţăturilor lăsate de Sfinţii Apostoli și Sfinţii Părinţi, răspunzători fiind de iconomisirea acestora. Acesta este sensul gramatical simplu și curat. Pentru studiul de faţă sensul cuvântului se schimbă, cuvântul în cauză căpătând altă valoare, mult mai profundă, el definindu-se ca fiind ”cadrul dumnezeiesc” în care Dumnezeu Însusi e iconomul tainei, fapt datorat unor neputinţe sau necesităţi caracteristice nouă oamenilor.

Acesta este sensul corect de întrebuinţare al acestui cuvânt cu privire la cele amintite. Când facem apel la iconomie, facem apel direct la mila lui Dumnezeu, cerând ajutor pentru neputinţa noastră. Este greșit a întelege prin iconomie un mod mai puţin rigorist de a trata un anumit aspect, Sfinţii Părinţi când spun că au întrebuinţat iconomia pentru cutare lucru, se referă la plinătatea actului în sine, cuvintele “prin iconomie” neînsemnând nicidecum “prin îngăduinţă”, ”mai lăsăm de la noi”, ci prin iconomia Lui Dumnezeu, în cadrul dumnezeiesc al Proniei putem să săvârsim acestea, altfel ele neputând fi săvârsite în acest fel.

Pogorământul – de la verbul a pogorî care înseamnă a coborî, a lăsa mai jos, deci pogorământ înseamnă coborâre. Ca act în sine pogorământul este unul din cele două criterii, alături de scumpătate (acrivie) prin prisma cărora în cadrul iconomiei sunt gestionate Tainele Bisericii lui Hristos Celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și prin care se face o anumită concesie în detrimentul unui anumit canon, coborând pentru un anumit timp și anumite necesităţi sau nevoi de importanţă majoră, prin iconomia lui Dumnezeu, coborând deci la un nivel mai accesibil celor în cauză cerinţele acestuia (ale canonului). Cu alte cuvinte pogorământul este ”organul executiv’’ al iconomiei.

Scumpătatea – sau acrivia îi spunem mai nou, are înţelesul comun de rigorism, intransigenţă, fiind de fapt starea naturală a lucrurilor și nu așa cum este ea înţeleasă mai ales în timpurile de acum, ca un mod să zicem rigorist de a privi lucrurile. Nu! Scumpătatea este canonul în sine. Deci, este foarte gresit să spunem că am judecat un anume canon cu scumpătate, adică am adoptat exact atitudinea corectă în duhul căruia acel canon a fost pus. Un anume canon nu poate fi iconomisit cu scumpătate, scumpătatea fiind insăsi canonul, acesta putând fi iconomisit altfel doar prin pogorământ. S-a ajuns la forma pe care o folosim astazi, formă care scoate din ecuaţie pogorământul, tocmai datorită faptului că atunci când a fost nevoie să se administreze un canon altfel de cum el a fost dat, adică literă cu literă, ceea ce cu alte cuvinte înseamnă scumpătate, s-a apelat la iconomie, astfel forma de derogare de la canon s-a adoptat ca fiind iconomia si nu pogorământul, care este actul în fapt prin care se împlineste iconomia.
Corect este să spunem că prin iconomia Lui, Dumnezeu facem un pogorământ, prin care noi deviem de la prevederile canonului, adică de la scumpătate, și doar pentru o anume neputinţă sau necesitate, nu așa după voia noastră, de frică sau din lenevie, invocand iconomia și inventând motive false. Este de reţinut că iconomia o face Dumnezeu și doar în cadrul ei putem și noi a ne face pogorămintele, fără de care după cum se observă cădem sub greutatea scumpătăţii, scumpătate cu care Sfânta Biserica s-a apărat de-a lungul veacurilor si până astazi.

Atât de tare au fost denaturate înţelesurile acestor chestiuni încât cei care doresc să ţină acestea așa cum au fost așezate, atenţie: DE CĂTRE SFINŢII APOSTOLI ȘI SFINŢII PĂRINŢI, URMAȘII ACESTORA, sunt priviţi ca niște căpcăuni cu un singur ochi, sălbatici care nu știu altceva decât să apeleze la Sfinţii Părinţi! Adică sunt percepuţi ca făcând exces de zel în aceste chestiuni, de parcă acriviștii ”ăstia” au cerut patru afundări ale unui Sfânt Botez! Nu, au cerut doar trei! Atât! Nu două, nu una, nu stropiri, nu turnări! Ci trei, simple și mântuitoare afundări!

Putem spune fără să greșim nici măcar “o iotă” că și Hristos a privit lucrurile din prisma scumpătăţii, ca dovadă nu a zis: ”să nu furi mult”, ci a zis “să nu furi”! Atât! Nu a zis: ”să nu desfrânezi dacă poţi”, a zis: ”să nu desfrânezi” etc., nu prea încape loc de pogorăminte aici, nu-i loc decât de acrivie, bineînțeles dacă noi vrem să ajungem la răsplata promisă de Hristos, adică mântuirea.

Este crucial a înțelege faptul că este o chestiune strict personală, la alegerea fiecăruia, dacă el vrea sau nu să se mântuiască, problema însă apare când mântuirea altora depinde de tine, ca slujitor, știut fiind faptul că tu poţi foarte “lesne” a închide “usile Împărăţiei” altora, neîmplinind cele predate de Sfinţii Apostoli și de Sfinţii Părinţi. Mărturie pentru aceasta ne dă chiar Mântuitorul, zicând: ”vai vouă, cărturarilor si fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărătia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, si nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” (Matei 23, 13)

În concluzie, trebuie reţinut că:

1) iconomia este o stare de fapt dumnezeiască, care are început și sfârșit nefiind veșnică [1], care se invocă ca urmare a unei neputinţe sau necesităţi; pogorământul este actul în sine de derogare de la un anumit canon, în virtutea iconomiei, iar scumpătatea sau acrivia, este canonul în sine, literă cu literă;
2) cei care fac anumite pogorăminte invocând iconomia, nu sunt de fapt “ortodocșii cei buni” care te acceptă și așa cu anumite neajunsuri, din “dragoste mare” făcând și inventând mereu iconomii și pogorăminte;
3) cei care privesc lucrurile cu scumpătate nu sunt ortodocși fanatici, fundamentaliști, sunt doar mai atenţi la cele așezate de Sfinţii Apostoli și continuate de Sfinţii Părinţi la cele 7 Sinoade Ecumenice, și mai dispuși a îndeplini cele hotărâte de aceștia odată pentru totdeauna!

1 Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, tipărit cu binecuvântarea P.S.Calinic al Argesului, Editura Credinţa Strămosească, ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavriil, 2007, pp 90-91.

Fragment din Studiul teologic patristic și canonic al Sinaxei Naționale Ortodoxe Române 01 iunie 2017

g.s.

Publicat în Ortodoxia, Uncategorized | Lasă un comentariu

Interviu cu monahul Sava, alungat de la Petru-Vodă

Publicat în Mărturii de Credință | Lasă un comentariu

“Călugăriţe” papistase au fondat o trupă rock şi au început un turneu mondial

Necătînd la viaţa zbuciumată a concertelor, membrele formaţiei locuiesc în continuare în “mănăstire”.

Unsprezece “călugăriţe” dintr-o “mănăstire” din Peru, au format o trupă rock, au devenit populare, iar acum călătoresc prin lumea întreagă, anunţă Religion News Service.
“Călugăriţele” şi-au numit formaţia Siervas. Piesele lor despre dragoste şi credinţă interpretate la chitara electrică au adunat mai mult de 1 miliopn de vizualizări pe youtube, ele au înregistrat 2 discuri şi pretind la premiu Grammy.

Nu demult trupa a participat la un festival muzical din California de Sud.

“Suntem sunaţi în permanenţă, spunîndu-ne că vor să vadă acele “călugăriţe”, întrebînd cînd vor evolua pe scenă iar”, – spune organizatorul concertelor, reprezentantul catolicilor – Ryan Lilingren.

aparatorul.md

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Este oare condamnarea antihristului și a slugilor lui fidele o judecată păcătoasă, nedreaptă, oprită de Evanghelie?

ÎPS Averchie Taushev. Despre principiile evanghelice ale iertării păcatelor și judecării răului

Iertarea păcatelor nu este necondiţionată, ci anume condiţionată: condiţia este căinţă sinceră. După cum vedem, Dumnezeu le-a dat ucenicilor Săi puterea de iertare a păcatelor prin Duhul Sfânt, dar în acelaşi timp le-a dat puterea să nu ierte păcatele celor care nu se căiesc cu adevărat: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Cât de înţeleaptă şi de logică este această morală evanghelică clară, concretă şi pură în opoziţie cu propaganda modernă a unei dragoste creştine false şi a iertării necondiţionate care se răspandeşte nelimitat, chipurile chiar şi asupra duşmanilor credinţei lui Hristos, inclusiv asupra celor care luptă activ cu Biserica Sfântă şi cu însăşi credinţa în Dumnezeu. Aceştia sunt slugile fidele ale Antihristului care stă să vină!
Pentru a-şi consolida poziţiile şubrede, aceşti pseudopropovăduitori ai creştinismului fals recurg la cunoscutele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei. 7, 1) care sunt deosebit de îndrăgite de ei, dar care nu-i împiedică să judece crunt şi să-i învinovăţească pe cei care nu sunt de acord cu învăţătura lor falsă. Această învăţătură reprezintă o denaturare vicleană a învăţăturii evanghelice, un fals care derută şi tulbură oamenii.
Pentru a înţelege corect spusele Domnului trebuie să luăm aminte că Însuşi Domnul Iisus Hristos care a spus „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” ne învaţă: „Nu daţi cele sfinte cainilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcandu-se, să vă sfaşie pe voi” (Matei. 7, 6).
Cine sunt aceşti caini şi aceşti porci?
Prin aceşti caini şi porci Domnul i-a avut în vedere pe oamenii depravaţi care nu sunt în stare să primească Adevărul evanghelic, pentru care tot ce este sfânt şi moral este străin şi chiar neplăcut, deoarece ei nu pot înţelege care este preţul adevărat al acestor lucruri. Aceşti oameni imorali, păcătoşi şi răi îşi bat joc de Adevărul evanghelic şi Îl calcă în picioare, îndreptându-şi ura asupra propovăduitorilor lui, aducându-le nenorociri şi chiar moartea.
Prin cuvintele „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” Dumnezeu nu interzice judecarea morală a oamenilor şi împărţirea lor în buni şi răi, ba din contra, El sfătuieşte să se facă judecată, aşa cum vom vedea în continuare.
Astfel, Dumnezeu porunceşte direct să fie demascat fratele care a păcătuit. „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai caştigat pe fratele tău” (Matei. 18, 16).
Mai mult ca atat! La această judecată creştină înţeleaptă asupra fratelui păcătos se cere să fie chemaţi şi alţi fraţi. „Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul”(Matei. 18,6).
Aceasta nu este totul. Dacă fratele insistă în răul pe care-l săvarşeşte, trebuie să fie anunţată Biserica, adică conducerea bisericească care a primit de la Însuşi Domnul dreptul divin de a lega şi judeca: „Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei. 18, 17).
Propagatorii neocreştinismului liberal modern nu acceptă aceste cuvinte, deoarece sunt în opoziţie cu preceptele de bază ale ideologiei lor denaturate.
Chiar dacă aceste cuvinte nu plac, ele nu pot fi aruncate din Evanghelie, deoarece sunt cuvintele Domnului Nostru Iisus Hristos. Cum putem să le ignorăm?
Neocreştinii contemporani în ale căror rânduri se numără învăţaţii teologi şi mulţi ierarhi înalţi nu doresc să recunoască Evanghelia Creştină adevărată şi fabrică samavolnic o evanghelie proprie, aşa cum a făcut strămoşul ideologic al veacului întunecat, Lev Tolstoi.
Din păcate, aceste erezii sunt o mare ispită pentru mulţi creştini, şovăielnici în credinţa adevărată şi care rătăcesc de pe calea lor dreaptă.
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Cât de atrăgătoare pare această afirmaţie în răstălmăcirea neocreştină: nu te voi opri în fărădelegile tale, nici tu nu-mi sta în cale! Iată ce interpretare perversă capătă acest text sacru la momentul actual!
În realitate trebuie să ştim şi să luăm aminte că judecata poate fi diferită. O judecată este păcătoasă, iar alta, cum am văzut, este recomandată de însăşi Evanghelia.
Judecata dreaptă este firească. Dacă nu vom judeca, nu vom putea deosebi binele de rău şi vom fi cu uşurinţă ademeniţi pe calea răului.
Sf. Ioan Botezătorul, cel născut de femeie, sfinţenia şi înălţimea morală desăvarşită a căruia a fost menţionată de Mântuitorul Însuşi, văzându-i pe fariseii şi saducheii care veneau la el, le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mania ce va să vină?” (Matei. 3, 7). Ce este aceasta? O judecată păcătoasă?
Singur Domnul nostru Iisus Hristos îi îndemna pe ucenicii Săi să ia exemplu de la El şi spunea: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt bland şi smerit cu inima” (Matei. 11, 29). Totodată îi numea pe păcătoşii care nu vroiau să urmeze învăţătura Dumnezeiască „pui de vipere!” şi se adresa mai ales la cărturari şi farisei cu cuvinte tăioase de condamnare: „neam viclean şi desfrânat!” (Matei. 12, 39), „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Pană când vă voi suferi pe voi?!” (Matei. 17, 17). Pe cărturari şi farisei îi numea făţarnici, nebuni şi orbi, şerpi (Matei. 15, 7; 16, 3; 16, 6-12; capitolul 23), iar pe regele Irod l-a numit „vulpe” (Luca. 13, 32).
Mai mult ca atât! Ştim din Evanghelie că Domnul, fiind blând şi smerit se ruga pentru călăii săi: “Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac” (Luca. 23, 34) şi totodată folosea cuvinte tăioase şi recurgea chiar la pedepse fizice aspre şi hotărate. Astfel, Iisus Hristos de două ori i-a alungat din templu pe negustori: prima dată când a început slujirea Sa obştească şi a doua oară, în ajunul răstignirii Sale. Aceste evenimente ne sunt transmise foarte viu şi plastic de către sfinţii evanghelişti. Domnul Iisus Hristos nu a putut răbda negustorii neruşinaţi care făceau negoţ chiar în templul Ierusalimului. Aceştia erau apăraţi şi susţinuţi de clerici şi chiar de sacerdoţii care aveau un venit mare de pe urma negoţului cu porumbei. Iisus Hristos a făcut un bici din funii şi a alungat din templu pe toţi, cu tot cu oi și boi, iar banii târgoveţilor i-a împrăştiat și mesele lor le-a răsturnat spunând: „Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie” (Ioan. 2, 14-17). După intrarea triumfală a Sa în Ierusalim, chiar în ajunul patimilor Sale, El a alungat din templu pe negustori şi cumpărători, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele negustorilor de porumbei şi a zis, este scris: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Matei. 21, 12-13).
Ce înseamnă aceasta?
Ce prăpastie enormă este între Adevărul evanghelic şi această dragoste creştină falsă şi atotiertătoare pe care o propovăduiesc liberalii neocreştini contemporani! Oare aceşti oameni care se declară mai atotiubitori ca Însuşi Iisus Hristos nu vor găsi cuvintele şi faptele Domnului Nevinovat păcătoase şi nedemne? Nu-L vor stigmatiza cu expresiile lor preferate de obscurantism, terorism, retrogradare, inchiziţie etc.?
Putem crede că Domnul nostru Unul Născut Fiul Domnului care a venit pe pământ pentru mântuirea noastră a oamenilor şi pentru a ne învăţa Purul Adevăr şi viaţă adevărată s-ar fi contrazis pe Sine Însuşi şi ar fi procedat invers propriei învăţături?
Sfinţii ucenici şi apostolii, urmând pilda Domnului Însuşi, nu se temeau să judece la momentul potrivit pe oamenii care se opuneau Adevărului evanghelic pe care aceşti sfinţi îl propovăduiau. Sfinţii apostoli şi ucenicii Domnului înfrânau şi curmau răul cu hotărare.
Trebuie să ştim şi să luăm aminte că pentru adevăratul creştinism este străină învăţătura periculoasă a lui Lev Tolstoi despre neopunerea răului (ceea ce a dus nefericita Rusie la pieire şi a aruncat-o în teroarea bolşevică!): orice creştin adevărat trebuie să fie neîmpăcat cu răul, indiferent unde şi la cine l-ar întâlni.
De când există Biserica toţi creştinii adevăraţi au urmat pilda lui Iisus Hristos şi pe cea a Sfinţilor Apostoli, au condamnat şi au luptat cu răul, chiar dacă au suferit lipsuri şi şi-au pierdut viaţa. Sfinţii mucenici la fel au luptat cu barbarismul întunecat şi cu idolatrii. Ei nu au murit pasiv pentru Numele lui Hristos, ci au condamnat dur şi au acţionat hotărât împotriva ereziilor şi păcătoşenia idolatrilor.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au luptat hotărît şi fără compromisuri cu ereticii, considerandu-i nişte fiare sălbatice care nu cruţă turmele, cum spunea Bunul Dumnezeu. Sfinţii Părinţi nu-i considerau nişte eretici eterodocşi (aşa se exprimă mulţi contemporani!) demni de iertare, ci îi judecau aspru, anatemizandu-i la Sinoadele ecumenice şi cele locale şi, astfel, ferind dreptcredincioşii de răutatea acestor fiare.
Ce este aceasta? Este o judecată păcătoasă ori lipsa dragostei? Nu! Este o aplicare a cuvintelor sfântului apostol: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6, 14-15). Prin retragerea din această lume părinţii noştri cuvioşi şi sihaştrii creştini condamnau oamenii care trăiau în rău. Astăzi, când lipseşte credinţa în Dumnezeu, noi, creştinii fideli Mântuitorului şi Bisericii Lui Adevărate trebuie să-i judecăm cu fermitate pe necredincioşii şi profanatorii nelegiuiţi, pe anticreştinii învederaţi care vor să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu şi să distrugă Biserica Sfântă, pângărind patria noastră şi violând lăcaşurile noastre sfinte.
Trebuie să-i judecăm pe toţi acei care colaborează cu necredincioşii, cu acei care îi susţin şi le întăresc puterea, ajutandu-i astfel în intenţiile lor negre.
Este oare condamnarea Antihristului şi a slugilor lui fidele o judecată păcătoasă, nedreaptă, oprită de Evanghelie aşa cum încearcă să ne convingă deştepţii neocreştini, care pretind că deţin iubirea supremă şi iertarea atotcuprinzătoare?
Nu trebuie să le permitem să-L clevetească pe Domnul Nostru şi Evanghelia Lui Sfantă! Nu trebuie să permitem fariseilor să-şi atribuie o iubire mai mare ca cea, care este Întruchiparea Dragostei lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru!
Pentru a înţelege corect cuvantul Domnului „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” trebuie să luăm aminte de minunatele explicaţii ale marelui părinte al Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur:
Mantuitorul porunceşte să fie judecate toate păcatele, dar să nu judece acei care sunt încărcaţi ei înşişi de păcate şi, pe deasupra, îi blamează pe alţii pentru păcate mărunte. Hristos îi critica pe iudeii care judecau aspru pe fraţii lor pentru nişte fapte mărunte,iar singuri făceau păcate grave.
Prin urmare, nu este interzisă judecata faptelor rele, ci este interzisă răutatea sufletească a celor care păcătuiesc, sau mai mult chiar, nu se gandesc la mântuirea proprie. Nu este interzisă critica obiectivă a aproapelui şi condamnarea nepărtinitoare a comportamentului lui rău. Sunt condamnate bârfele răutăcioase, vorbele urâte generate de vanitate şi intenţii mârşave, mândrie şi trufie, invidie şi supărare.
Cu alte cuvinte, este interzisă răutatea şi batjocura faţă de păcătos din motive personale. Este bineplăcut ca judecata să fie dreaptă, conceptuală şi principială. Evanghelia ne învaţă că trebuie să facem o apreciere calmă a faptelor, să nu fim nepăsători şi să deosebim binele de rău, să nu permitem răului să fie biruitor.
Propovăduitori dragostei creştine false şi ai atotiertării comit o crimă groaznică, îndemnandu-i pe cei păstoriţi de ei să nu se opună răului, aşa cum chema Lev Tolstoi.
Ce viclenie perfidă şi neagră! Ce făţărnicie!
Slugile Antihristului nu vor ca creştinismul contemporan să judece pe cineva pentru fărădelegile săvarşite. Ei vor să acţioneze liber şi să pregătească o atmosferă prielnică pentru grabnica întronare a stăpânului lor.
Orice creştin cinstit şi responsabil trebuie să înţeleagă că numai Antihristul, duşmanul lui Hristos, vrea atotiertarea. El vrea ca oamenii să nu poată deosebi binele şi răul, speră ca oamenii să accepte răul cu bucurie şi să-l primească pe el, Antihristul, fără luptă.
Din dragoste pentru Adevăr trebuie să luptăm fără mîndrie şi trufie cu păcatele proprii şi cu răutatea sufletului nostru, trebuie să demascăm şi să descoperim răul peste tot.
În acest veac neruşinat şi viclean avem sarcina de a păstra credinţa şi devotamentul nostru pentru Adevărul Evanghelic autentic şi pentru Mântuitorul Nostru Iisus Hristos Dătătorul de viaţă, Biruitorul iadului şi al morţii.
Nu trebuie să se creadă că orice pace trebuie preţuită. Se ştie foarte bine că există un dezacord minunat la fel cum există şi o comuniune păgubitoare de idei. Dar trebuie să avem o pace bună, cu scop bun care să ne unească cu Dumnezeu.
|G.S

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

De unde vine termenul de „îngrădire”. Pentru cei ce ne numesc „schismatici”. Tâlcuirea CANONULUI 15, I-II Constantinopol (861).


Valsamon: „Dacă cineva în mod îndreptățit, din pricina ereziei, se îndepărtează de comuniunea cu episcopul lui, de ce să fie pedepsit? Sfinții Părinți au hotărât să se impună aceste epitimii (pedepse) atunci când pe motivul unei probleme de ilegalitate cineva îl acuză de unul singur pe episcop și se desparte de el și astfel sparge unitatea Bisericii. Însă dacă nu datorită vreunei nedreptăți, ci din pricina ereziei cineva se va despărți de episcopul său ori de mitropolit sau de patriarh, pentru că acela învață fără rușine în Biserică învățături străine de dogmele adevărate, acesta chiar și înainte de condamnarea finală și cu atât mai mult după condamnare, dacă înalță un zid despărțitor între el și episcopul lui, adică întrerupe comuniunea cu el, nu numai că nu va fi pedepsit, dar va fi cinstit ca ortodox. Pentru că el nu s-a depărtat de un episcop adevărat, ci de un fals episcop și fals învățător. Și ceea ce face este vrednic de cinste, pentru că nu numai că nu rupe Biserica, ci mai degrabă o unește și o ferește de nimicire.” (P.G., volumul 137, pp. 1068-1069)

Zonaras: „Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de el, oricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticii. Aceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.” (P.G., volumul 137, p. 1069)

Aristinos: „Așadar, dacă unii se vor îndepărta de cineva nu din cauza unei fapte ilegale, ci din pricina unei erezii care a fost condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de acceptare ca fiind ortodocși.” (în P.G, vol. 137, p. 1070)

Sfântul Nicodim Aghioritul: „Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțite, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.”(Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292)

Nicodim Milaș: “Canonul prezent, reglementând raportul de supunere față de patriarh, face observație generală cu privire la toate cele trei canoane (13-15), arătând că dispozițiile emise au valoare numai pentru cazurile când respectivii provoacă schisme față de patriarh, mitropolit și episcop, pentru anumite delicte nedovedite. Dacă însă un episcop, mitropolit sau patriarh începe să propovăduiască în public în Biserică vreo învățătură eretică, care este potrivnică Ortodoxiei, atunci respectivii au dreptul și datoria ca imediat să se despartă de acel episcop, mitropolit și patriarh și pentru aceasta nu numai că nu se vor supune vreunei pedepse canonice, ci vor fi chiar lăudați, deoarece prin aceasta ei nu au osândit pe un episcop legal și nu s-a răsculat împotriva unui astfel de episcop, ci au osândit pe un episcop mincinos și o învățătură mincinoasă, și nici nu au produs schismă în Biserică, ci dimpotrivă au scăpat Biserica, cât le-a fost cu putință, de schismă și de dezbinare.”

Arhimandritul Ioan (un vestit canonist rus), având în vedere împrejurările istorice din Biserica rusească, foarte just și în sensul strict al doctrinei canonice observă la interpretarea acestui canon că un prezbiter nu va fi vinovat, ci vrednic de laudă dacă se desparte de episcopul său din cauza unei învățături eretice, dar numai atunci dacă acel episcop începe să propovăduiască o învățătură care este evident potrivnică învățăturii Bisericii Ortodoxe și care a fost condamnată în chip solemn de Biserică, și dacă acela propovăduiește în chip expres și în public în Biserică această învățătură falsă cu intenția expresă de a răsturna învățătura ortodoxă și de a fortifica erezia; dacă însă nu va fi acest caz, și anume, dacă un episcop exprimă vreo anumită părere individuală în chestiunile de credință și morală, care cuiva nu i s-ar părea corecte, dar care nu au importanță deosebită și ușor se pot corecta, fără ca episcopul respectiv să poată fi acuzat de vreo eterodoxie imaginară, sau dacă episcopul respectiv exprimă vreo opinie greșită în cerc restrâns de câteva persoane și acea opinie se poate îndrepta în acel cerc restrâns, fără să se răstoarne pacea din Biserică, în astfel de cazuri nici un prezbiter nu are dreptul de a se dezbina în mod samavolnic de episcopul său și a produce schismă, ci dânsul se va supune dispoziției prescrisă de canonul 31 Apostolic în această privință (Conf. canoanelor 6 Sin. II Ecumenic; 3 Sin. III Ecumenic; 18 Sin. IV Ecumenic; 31, 34 Trulan; 6 Gangra; 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11, 62 Cartagina; 13, 14)”.

g.s.

Publicat în Erezii | Lasă un comentariu

Flacăra IADULUI ecumenist aprinsă și anul acesta de ierarhii români la întâlnirea sincretistă organizată de Sant’ Egidio

Comunitatea Sant’ Egidio a organizat și în acest an reuniunea internațională „Căi către pace: Religii și culturi în dialog” în perioada 10 – 12 septembrie 2017 în orașele germane Münster și Osnabrück, unde s-au adunat bărbați și femei de diferite religii și culturi timp de trei zile în dialog și „rugăciune”.

Nelipsiți de la acest eveniment n-au fost nici ierarhii români, mitr. Ioan Selejan al Banatului și promotorul unor astfel de rătăciri, Serafim Joantă, mitr. al Germaniei.

La min. 60 îi putem vedea cum aprind flacăra păgână împreună cu fachirii, budiștii, papistașii și toți păgânii de pe mapamond.


ortodoxinfo

Publicat în Ecumenism, Uncategorized | Lasă un comentariu

Papistasii ultra-conservatori care nu îl simpatizează deloc pe papa, declarîndu-l „ilegitim”

Catolicii ultra-conservatori din Columbia, deşi merg la slujbele religioase, îl slăvesc pe Dumnezeu iar casele lor sunt pline de imagini pioase, nu îl simpatizează deloc pe papa Francisc, informează AFP, conform agerpres.ro.

Este un papă „ilegitim”, afirmă ei în cor. Deşi recunosc că reprezintă o minoritate, ei au o influenţă politică certă şi sunt vizibili în societate, inclusiv prin intermediul unui post de televiziune.
Opiniile lor nu au rămas neremarcate într-o Columbie cu 48 de milioane de locuitori, în majoritate catolici, pe care suveranul pontif o va vizita de miercuri până duminică pentru a-şi exprima sprijinul în favoarea păcii şi a reconcilierii acestei ţări sfâşiate de peste o jumătate de secol de conflicte armate.

„Aşa cum zic diplomaţii, vizita este ‘non-grata’. De ce? Pentru că este un papă fals, un fals profet al lui Dumnezeu. Este probabil ca în loc să aducă binecuvântare ţării noastre să aducă blesteme”, a declarat pentru AFP fostul candidat prezidenţial Jose Galat.

Acest columbian, care crede că papa Francisc încalcă Evanghelia şi autoritatea lui Iisus, reprezintă imaginea acestui fundamentalism care se exprimă pe postul de televiziune privat Teleamiga, ce beneficiază de o difuzare internaţională.
La vârsta de 89 de ani, Jose Galat prezintă un program săptămânal de o oră şi jumătate, care atrage în faţa televizoarelor 400.000 de telespectatori, pe parcursul căruia fostul candidat prezidenţial pune sub semnul întrebării declaraţiile făcute de papa Francisc.

Catolicii „ultra” nu îi spun Sfântul Părinte, suveran pontif, nici papă. Pentru ei, liderul de la Vatican este doar Bergoglio, falsul profet care, potrivit Bibliei, îşi oferă puterile lui Satan.
Ei afirmă că alegerea lui în funcţia de şef al Bisericii Catolice reprezintă fructul unei manipulări mafiote şi reformiste.
Spun că papa Francisc este populist, francmason, marxist şi membru al grupării tenebroase Illuminati. Toate aceste acuzaţii au fost respinse de Vatican.
Conferinţa episcopală din Columbia a dat publicităţii un comunicat de presă la sfârşitul lunii iulie în care lui Jose Galat i-a fost reproşat faptul că „răneşte grav comuniunea Bisericii” şi că incită la schismă.
În fiecare luni şi sâmbătă, zeci de credincioşi de toate vârstele se reunesc la nord-est de Bogota, la sediul Corporaţiei Betleem Casa Frăţească, înfiinţată în urmă cu 24 de ani.

În acea vilă cu două etaje şi faţadă albă, zidurile sunt decorate cu portrete şi fotografii ale papei Ioan Paul al II-lea, papei Paul al VI-lea şi Fecioarei Maria. Biblioteca sa conţine cărţi precum „Domnia anticristului” şi „Profeţie incredibilă. Astăzi şi ceea ce va veni”.
Benedict al XVI-lea, care a abdicat în 2013, este pentru ei un papă legitim. Despre Jorge Mario Bergoglio, ei spun tot felul de lucruri şi denunţă prezenţa unor mesaje subliminale şi a unor simboluri masonice în ţinuta sa papală.
Într-o tăcere plină de pioşenie, îl ascultă pe Rafael Arango, preşedintele corporaţiei, care, cu spatele spre un crucifix, se aşază la o masă dreptunghiulară pentru a-şi transmite mesajul.

„Francisc beneficiază de o popularitate impresionantă pentru că el spune ceea ce oamenii vor să audă: că păcatul nu este păcat, că toată lumea poate să primească euharistia”, spune el.

La început, acest avocat şi politolog în vârstă de 78 de ani, care a fost ateu, urmărea mesajele transmise de papa Francisc. Însă a fost dezamăgit şi consideră că actualul lider de la Vatican provine dintr-un curent reformist al Bisericii Catolice, care se îndepărtează de dogma creştină.

„Un papă nu poate să exceadă cuvântul lui Dumnezeu, nici să îl modifice, nici să îl reformeze. Doar Biblia este inamovibilă şi eternă”, a adăugat el.

Pentru catolicii „ultra”, faptele şi declaraţiile papei Francisc alterează credinţa. Ei nu îi iartă faptul că a contrazis Biblia, spunând că toată lumea poate fi salvată şi negând astfel existenţa infernului, şi faptul că s-a arătat partizan al ideii de a acorda mai mult spaţiu femeilor în Biserică şi că s-a apropiat de persoanele divorţate şi de homosexuali.

„Este un populist al credinţei. El vrea să mulţumească pe toată lumea”, a spus Jose Galat.

Aceşti fundamentalişti nu au însă intenţia de a sabota vizita papei. O vor ignora pur şi simplu.

„Francisc crede că este mai important să calmeze foamea fizică decât să transmită cuvântul lui Dumnezeu”, spune unul dintre aceşti credincioşi ultra-catolici, Guillermo Rodriguez, în vârstă de 36 de ani, care nu va asista la niciunul dintre evenimentele programate în timpul vizitei papale. Liderul corporaţiei va proceda în acelaşi fel. „Nu pot să merg împotriva propriei mele conştiinţe, nici împotriva Bibliei”, a spus el.

aparatorul.md

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu