Nu e magie și nici înlocuitor al strădaniei personale, credinta

Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) Convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta (…) e totuna cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care, în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi, ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel ‒ deci, cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoieşte ‒ şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (…)

Sfîntul Apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală şi după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz”.

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvânteze tratamentul.)

b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul spune: La intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul mânăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii de draci.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rând: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general ‒ şi asta-i regula ‒ nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale ‒ şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricând obţine orice, fără nici un efort. Nu, nu putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e şi tâlcul proverbului „Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă”, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Faptele Apostolilor (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că pe acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mâinile sale.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 183-184

Să te rogi Maicii Domnului, când ai un necaz mare!

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mântuitorului Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de fiul său, copilul său…

Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că avusese şi tânărul acesta greşelile lui –, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt.

O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă! Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” și a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.

Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 63-64)

Ecumenism: Pseudo mitropolitul Teofan, prezent la vernisajul expozitiei de fotografie „Temple si sinagogi din România – patrimoniu evreiesc, national si universal”

bzi.ro: Relatia istorica speciala intre romani si

evrei, la baza careia stau in primul rand convietuirea istorica, precum si valorile comune, a fost concretizata prin expozitia de fotografie „Temple si sinagogi din Romania – patrimoniu evreiesc, national si universal”, vernisata joi, 2 august 2018, la Muzeul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei Iasi, sala „Iustin Moisescu”.

La eveniment au participat IPS Teofan, arhiepiscop al Iasilor si mitropolitul Moldovei si Bucovinei, PS Petru Gherghel, pastorul Diecezei Catolice de Iasi, Marian Serbescu, prefectul judetului Iasi, alaturi de istorici si oameni de cultura.

Cei drepți vor fi considerați nebuni” – Profeția pustnicilor nemțeni despre vremurile din urmă

Document domnesc descoperit de Paul de Alep intr-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urma ale Moldovei, de la Mitropolitul Varlaam

“Dupa plecarea mitropolitilor fanarioti vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor incerca sa vanda dreapta credinta. Amestecurile de credinta drept-maritoare cu cele papistasesti si paganesti nu vor mai fi (nu vor mai fi considerate ca) o uraciune si o urgie inaintea lui Dumnezeu. Oamenii se vor vinde intre ei, vor fi taieri de sabie intre frati pentru putere si ranguri pamantesti.

Moldova va fi rupta si impartita dupa bunul gust al puterii de la Rasarit, prin sfaturi marsave si ticaloase. La vremea din urma o hiara rosie cu multe capete va inghiti intreaga Europa crestina, iar oamenii se vor salbatici mai rau ca fiarele.
Oamenii se vor inrai si vor strica obiceiurile pamantului, inmultindu-se intre ei ca dobitoacele fara nicio nerusinare, lepadand Sfanta Taina crestina a nuntii. Vor defaima obiceiurile crestinesti dedandu-se la tot felul de obiceiuri straine, iar paganii se vor amesteca cu sange crestinesc. Mare urgie va fi atunci.
Domnii pamantului vor fi oameni vanduti satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Mosiile stramosesti vor fi calcate cu japca si luate de straini dupa bunul lor plac, lucru nemaiintalnit in curgerea timpului in Moldova.
Biserica stramoseasca va fi rusinata de noile obiceiuri paganesti si papistasesti, aduse cu sila de vladicii lor cu apucaturi satanicesti. Oamenii afierositi lui Hristos cu slujba vesnica vor lepada sfantul chip si fagaduinta inaintea lui Hristos, dedandu-se la viata lumeasca de dinainte.
La vremea cea din urma, pamanturile nu-si vor mai da roada lor, padurile vor fi taiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde mosiile fara de rusine, uitand ca stramosii lor le-au pastrat cu sabia.
Legile crestinesti ale tarii vor fi lepadate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate in ras, iar conducatorii netrebnici vor face legamant cu fiara apocaliptica. Barbatii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnitatii lor si se vor acoperi in straie femeiesti, iar femeile vor umbla precum barbatii. Adunarile din sarbatori si toate obiceiurile pamantului vor fi schimbate in obiceiuri si apucaturi salbatice, paganesti, aducand in Moldova in locul jocului de sarbatoare jocuri de la salbatici. Vlastarele moldovenesti, urmasii domnilor si boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri si apucaturi ieftine.
La vremea de apoi, pe pamanturile Moldovei va domni saracia, jalea, moartea, spaima, frica si omul nu va mai fi stapan in batatura lui. Vor pune domnii pamantului biruri si legi cum n-au mai fost de la intemeierea Moldovei. Vor pune biruri si pe aerul lasat de Dumnezeu.
Hiarele pamantului si pasarile si toate dobitoacele isi vor schimba firea lor si vor aparea alte feluri de dobitoace, iscodite dupa mintea omului, care vor fi slabe la trup si fara de folos.
La vremea cea din urma, oamenii se vor strange unii langa altii in tot felul de nascociri, lepadand truda satului, munca va fi o rusine, rusinea va ramane un obicei, iar cei drepti vor fi considerati nebuni. Se vor insela unii pe altii crezand ca asta e legea lui Dumnezeu.
Si, in cele din urma, ultima randuiala a pamantului: se vor dezgropa oasele parintilor si stramosilor nostri, vor fi daramate bisericile, vor fi lepadate randuielile crestinesti si vor iesi un soi de oameni care, tot in numele lui Dumnezeu, vor face biserici fara cruce, vor nesocoti Sfanta Jertfa si, in cele din urma, o vor amesteca in slujire cu paganii.
Asa arata Apocalipsa Sfintei Carti a Scripturii, ca la vremea din urma, cand veti vedea uraciunea pustiirii in locul cel sfant, razboaiele pe alocurea, urgiile si uciderile intre oameni, lepadarea pruncilor din pantecele femeiesti si oameni cautand linistea de la un capat al altuia al pamantului, cand graiurile se vor amesteca ca alta data in Babilon, si sfarsitul va fi aproape.
Moldova cea frumoasa si bogata, plina de daruri dumnezeiesti, plina de locasuri sfinte, plina de oameni harnici si credinciosi, va cadea in mainile paganilor si a necredinciosilor, iar caderea ei va fi mai grea decat caderea Constantinopolului din vremea maritului nostru domn Stefan cel Mare si Sfant.
Binecuvantat a fost pamantul Moldovei si nerusinata a fost ocara oamenilor, care, prin faptele si apucaturile lor stricate, vor intoarce pe voievozi in morminte si vor face pe stramosi sa lacrimeze sub glie, stand cu fruntea plecata in fata Marelui Stapan Hristos pentru rusinea lasata de urmasii lor“.
(Document din Moldova dat de Mitropolitul Varlaam Mitropolitului Macarie cu prilejul calatoriei prin Moldova, adus de la pustnicii de la schitul lui Zosima din tinuturile Neamtului – cu titlu l „Proorocii despre vremurile din urma si caderea crestineasca a Moldovei”)
Sursa: “Profetii si marturii pentru vremea de acum“

Nu-i fă dracului pe plac. De-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea.

De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.

Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie

Cei care ascultă de glasul Lui şi merg în urma Lui, fiindcă merg pe calea spre Împărăţia veşnică, fericit este

Unii Îl primesc, alţii nu Îl primesc. Vă miră acest lucru, cinstite părinte. El ar putea să se impună în aşa fel ca toţi să îl primească – dar atunci cu ce s-ar deosebi de cezarii romani şi de tiranii contemporani? Silnicia şi tirania distrug personalitatea omenească. Iar El nu a venit ca să nimicească ceea ce este în El şi în orice om lucrul cel mai de preţ. El n-a dorit să supună cu forţa voinţei sale orice voinţă, ci prin bunătate să-i câştige pe toţi oamenii pentru Împărăţia Sa. El S-a arătat ca păstor, ca un păstor deosebit, ce nu goneşte cu bâta oile în staulul Său, ci merge înaintea oilor şi le cheamă. Oile Mele, zice, glasul Meu ascultă şi vin după Mine. Iar oile ce nu ascultă de glasul Lui se întorc ori se abat din cale şi pribegesc pe cărări greşite. Nici atunci n-au vrut toţi oamenii să meargă în urma Lui, nici acum nu vor toţi. Despre împărţire arată Evangheliştii: şi noroadele îl căutau, şi au venit până la Dânsul, şi îl ţineau pe El ca să nu Se ducă de la dânşii (Lc. 4, 42). Asta s-a întâmplat într-un loc, iar în alt loc dimpotrivă: şi L-a rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului gadarenilor să Se ducă de la dânşii (Lc. 8, 37). Acolo El izbăvise un om îndrăcit cu preţul porcilor lor, iar lor le părea mai rău de porci decât de om.

Aşa a fost atunci. Aşa e şi acum. Oamenii sunt împărţiţi de El de-a dreapta şi de-a stânga, în două tabere: în cei ce preţuiesc omul mai mult decât orice dobitoace şi avuţie, şi în cei ce îşi preţuiesc porcii mai mult decât pe oameni. Cei dintâi ascultă de glasul Lui ca de glasul păstorului lor şi îl ţin, ca să nu se depărteze de la el. Ceilalţi nu îl ascultă, nu merg în urma Lui şi îl alungă cu supărare, socotind că le vatămă interesele materiale.

Ferice – atunci şi acum, şi în toate vremurile – de cei care ascultă de glasul Lui şi merg în urma Lui, fiindcă merg pe calea spre Împărăţia veşnică.

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 160-161

Pentru slava deșartă, să nu renunțăm la răsplata de sus

Celor ce caută slava de la oameni, Însuşi Domnul Iisus Hristos le vorbeşte precum urmează: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii?” (Ioan 5, 44). Să adâncim înţelesul acestor spuse. Domnul a spus că cel ce caută slava de la oameni nu poate să creadă în Dumnezeu, fiindcă în locul Marelui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim, el şi-a făcut un idol ‒ slava omenească, şi acestui idol se închină şi îi slujeşte. Ce poate fi mai cumplit?

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 44)

Duminica a 13-a dupa Rusali

 Predica la Duminica a 13 a dupa Rusalii

( Despre preotie si pastoratie )

 Era un om oarecare, stapin al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor… (Matei 21, 33)
Iubiti credinciosi,
In mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via. Cel mai clar spune însăși Evanghelia de astăzi: „Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie”. Acesta este Însuși Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, Care a creat toate cele văzute și nevăzute și a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mântuitorul: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul… Eu sunt vița, voi mlădițele“ (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă și el lumea cu via și se roagă pentru desăvârșirea ei, zicând: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea“ (Psalm 79, 15-16).
Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș și nu cu altceva? Pentru că atât via cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea și vinul „întăresc inima omului” așa Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios. Pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât și sufletul prin jertfa liturgică.
Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul „a săpat teasc”, adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu „a clădit un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe”. Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre.
Deci, când toate acestea au fost săvârșite, adică lumea a fost răscumpărată și Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredințat via Sa, adică lumea, Bisericii și Evanghelia „lucrătorilor”, adică Apostolilor, episcopilor și preoților. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredințat întreaga operă de propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvârșirea Sfintei Liturghii, învățătura și apărarea credinței ortodoxe, sfințirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea celor șapte Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice și aducerea roadelor la vreme. Iar roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sunt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii și cu toți sfinții la mântuirea și înnoirea lumii.
Vedeți ce mare este misiunea apostolică și harul preoției? Slujitorii Bisericii conlucrează cu Însuși Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi și cu toate puterile cerești. Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pământul, coboară pe Hristos pe sfintele altare și în inimile oamenilor. Prin cuvintele lor leagă și dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad și demonii din oameni. Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfânt credincioșilor prin cele șapte Sfinte Taine, sfințesc, dezleagă, binecuvântează, călăuzesc pe calea mântuirii, învață, mângâie sufletele iubitoare de Dumnezeu. Ce cinste mai de preț căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela al preoției? Episcopii și preoții sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli. Ei sunt datori să lucreze cu timp și fără timp via lumii creștine și să adune cât mai multe roade, adică fapte bune și suflete curate, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu.
Datoriile preotului

Prima datorie a preotului în parohie este să săvârșească sfintele slujbe cu toată evlavia, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de „teascul” pe care l-a săpat Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. Că precum în teasc se prefac strugurii în vin, așa pe Sfânta Masă din altar pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cât va sluji cu mai multă evlavie și vrednicie sufletească, cu atât va dobândi mai mult dar de la Dumnezeu, va umple biserica de credincioși și va aduce mai multe suflete pe calea mântuirii.
A doua datorie a preotului este să învețe pe credincioși dreapta credință, adică să-i catehizeze cu timp, și fără timp, prin predici bune, practice, izvorâte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin citirea în biserică și acasă de texte patristice, cărți de călăuză duhovnicească, învățături morale necesare tuturor și mai ales copiilor și tinerilor. Aceste învățături formează „gardul” Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via Sa. Precum orice vie fără gard este furată și stricată de străini, de vierul cel sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot așa și credincioșii din parohie, dacă nu sunt educați religios și deprinși cu iertarea, cu rugăciuni, cu postul și cu citirea cărților sfinte, se răcesc în credință, sunt indiferenți față de Biserică, devin îndoielnici, necredincioși, bețivi, imorali și unii sunt amăgiți și atrași de secte.
A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să păzească via lui Hristos. Turnul de pază zidit de Dumnezeu „în via Sa” simbolizează Biserica, această corabie a mântuirii lumii, care ne duce spre cele veșnice, ne scapă de duhurile rele cu care ne luptăm până la moarte, ne izbăvește de înecare în marea vieții și ne sfințește prin cele șapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere, Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Biserica, prin preoți, apără dreapta credință și ajută la ridicarea sufletelor din iad și a celor căzute în robia patimilor și a păcatelor, înălțându-le spre Hristos și Împărăția Cerurilor.
Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoților și păstorilor (episcopilor) Bisericii lui Hristos. Ei sunt grădinarii creștinilor. De felul cum își împlinesc ei misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mântuirea lor și a sufletelor încredințate lor de Mântuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoții și păstorii trebuie să fie de mici chemați și aleși de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei nechemați și nesfințiți prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor episcopilor, nu au ce căuta în cler, căci preoția este slujire și har, iar nu funcție cu scop de „câștig urât” și mândrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase, ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii candidați la preoție să iubească mai mult ca orice rugăciunea, biserica, slujbele, studiul, viața morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămâni și practica duhovnicească în vacanțe pe la mânăstiri. Pentru căsnicie li se cere să caute soții bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriași, adică să fie o casă cu mulți copii, modestă, binecuvântată, legată permanent de Hristos, de enoriași și de biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la biserică, milostenia și râvna pentru Hristos sunt virtuți de bază ale preoților, fără de care nu se pot mântui nici slujitorii, nici credincioșii. „Preotul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai să jertfească”, adică să se ostenească a spovedi pe toți enoriașii regulat în cele patru sfinte posturi, să se jertfească ziua și noaptea a menține sfintele slujbe după rânduială, a cerceta pe toți în casele lor, a împăca pe toți cei certați, a mângâia pe cei întristați, a ajuta pe cei săraci și bolnavi, a hrăni pe toți fiii săi sufletești cu predici bune, pline de căldură părintească și cu cărți sfinte de rugăciune și învățătură.
Spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5). Hristos este vița, „tulpina viei”, iar mlădițele care ies din tulpină sunt Apostolii, episcopii și preoții. Acei așa-ziși păstori de suflete, care au rupt legătura cu Biserica lui Hristos, nu mai au harul mântuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca și mlădițele de viță și se usucă spre veșnica lor osândă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul Duhului Sfânt, cu Tainele Bisericii, cu Sfânta Liturghie, cu Crucea, cu sfinții din cer și cu toți drepții. Iar păstorii adevărați sunt preoții care sfințesc slujba în sfintele biserici, care au grijă de turma încredințată lor de Hristos, care se roagă cu credință și trăiesc în bucuria Duhului Sfânt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credință, pentru mântuirea credincioșilor lor. Fericiți sunt slujitorii pe care îi va afla Hristos făcând așa și vai celor ce-i va afla dormind sau lenevindu-se!

Dar care sunt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum roadele mlădițelor de vie sunt strugurii, tot așa roadele mlădițelor lui Hristos, adică ale păstorilor sunt sufletele mântuite. Acestea sunt creștinii pe care preoții îi câștigă prin pocăință și îi aduc la Hristos din cârciumi, de la judecăți, de la desfrâu, de la secte, din robia păcatelor și a morții. Creștinii care ascultă de păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 19, 16). Dacă preotul slujește cu evlavie, învață pe toți, se roagă și face tot ce poate, dar credincioșii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei, neascultătorii, vor lua osândă. Aceștia sunt ca via neroditoare, ca frunzele viei lovite de brumă care cad și se aruncă în foc.
Vai de credincioșii care nu merg la biserică din lenevire sau necredință! Vai de cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos și cad în secte, că sectele nu duc la mântuire, fiind rupte de vița vieții care este Hristos! Vai și de păstorii care nu se ostenesc să aducă roade la vreme din via încredințată lor! Adică smintesc turma, pierd sufletele și lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanții în parohiile lor. Căci va veni Hristos, stăpânul viei, și “pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (Matei 21, 40-41).
Vedeți ce mare este răspunderea preoților pentru sufletele voastre? Vedeți cât trebuie să se jertfească ei pentru mântuirea credincioșilor? Mulți însă îi judecă și îi osândesc, uitând că și ei sunt oameni, că au familie și trebuie să se îngrijească atât de enoriași și de casa lui Dumnezeu, cât și de casele lor. Să știți că preoții ar putea fi mult mai devotați, mai buni, dacă ar fi alături de ei toți credincioșii satelor și orașelor noastre. Căci dacă preoții văd bisericile pline de credincioși, mai ales în sărbători, credința lor sporește, harul lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii și pătrund în inima fiecăruia.
Iar când preoții văd mai mulți săteni la cârciumi, la târguri și judecăți, decât la biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici și sărbători, ei se întristează și slăbesc duhovnicește. Credem că preoții buni se datorează și credincioșilor buni, râvnitori pentru Hristos; iar cei mai puțini buni se datorează și enoriașilor slabi în credință și indiferenți de mântuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele sale de Dumnezeu, știutorul inimilor noastre.
De aceea, frații mei, vă îndemn să iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui. Iubiți pe păstorii Bisericii, ascultați de ei și vă rugați pentru ei, ca niște fii sufletești, “că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă“ (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiți în sărbători de la biserică, și să ascultați cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de față în Sfântul Altar și noi să lipsim? Maica Domnului cu toți îngerii și sfinții sunt în biserică și slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul și noi ne ducem atunci la plăceri și la beții? Nu uitați să pomeniți pe preoți la rugăciunile voastre, din dragoste și din datorie, că sunt sfințiți de Hristos și poartă în ei Harul Duhului Sfânt.
Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

In mânie să nu zăboviți

Apostolul Pavel a zis: „Soarele să nu apună peste mânia voastră!” (Efeseni 4, 26). Dacă vreodată, prin uneltirile satanei, se va întâmpla ca inima voastră să fie cuprinsă de mânie, de enervare și ură împotriva aproapelui, nu zăboviți în starea de mânie și vrăjmășie, nu vă culcați fără să vă împăcați cu cel care v-a jignit, fără să fi înăbușit mânia, fără să fi scuipat în scânteia care e gata să aprindă și să pârjolească inima voastră! Și luați aminte: voi să nu jigniți pe nimeni. Când sunteți jigniți, smeriți-vă și răbdați în liniște. Gândiți-vă că cel ce vă jignește are dreptate, fiindcă în multe privințe suntem păcătoși înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am și meritat pedeapsă.

(Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2010, p. 31)

Tertullian: „Haeretici christiani esse non possunt! – Ereticii nu pot să fie creștini!”

După spusele Sfântului Ciprian, a fi creştin înseamnă a aparţine de Biserică şi a te supune ierarhiei pe care Dumnezeu a asezat-o în ea. Biserica este înfăptuirea dragostei lui Hristos şi orice despărţire de Biserică este o încălcare a acestei dragoste, si prin aceasta atât ereticii cât şi schismaticii păcătuiesc deopotrivă. Acesta este gândul de temelie al tratatului său „Despre unitatea Bisericii Soborniceşti”. Aceeaşi ideea se repetă mereu si în scrisorile aceluiaşi Sfânt Părinte. „Hristos ne-a dăruit pace; El ne-a poruncit a fi în armonie si într-un cuget; El ne-a poruncit a păzi în chip neştirbit şi neclătit legătura dragostei. Oricine încalcă dragostea lui Hristos, prin dezunirea cea fără de credinţă, nu va mai ţine de Hristos: cel ce nu are această dragoste, nu Îl are nici pe Dumnezeu. Căci cei ce nu doresc a fi într-un cuget în Biserica lui Dumnezeu, nu pot sălăşlui cu Dumnezeu.”[47]

Ereticii şi schismaticii nu au această dragoste, adică virtutea creştinească de temelie, de aceea ei sunt creştini numai cu numele. „Ereticii şi schismaticii nu păstrează nici unitatea Bisericii, nici dragostea frăţească.”[48] „Ei lucrează împotriva dragostei lui Hristos.”[49] „Marchian, care s-a alăturat lui Novaţian, s-a făcut vrăjmas al milosteniei si al dragostei.”[50] „Este bine cunoscut că ereticii s-au abătut de la dragostea şi unitatea Bisericii Universale.”[51] „Ce unitate vede, ce dragoste păstrează sau la care dragoste mai visează cel ce, lăsându-se în voia pornirilor dezbinării, sfâşie Biserica, nimiceşte credinţa, tulbură pacea, dezrădăcinează dragostea si spurcă Sfintele Taine?”[52]

Sfântul Ciprian a exprimat chiar gândul că nu numai că nu poate fi viaţă crestină în afara Bisericii, dar că nu poate fi nici învăţătură crestină. Credinţă curată există numai în Biserică.[53] Sfântul Ciprian mai dă Bisericii si numele de „Adevăr”[54] și învaţă că unitatea credinţei nu se poate despărţi de unitatea Bisericii[55], căci adevărul este unul, tot asa cum și Biserica este una.[56] Cel ce nu ţine la unitatea Bisericii nu poate gândi că păstrează credinţa.[57] Orice despărţire de Biserică este neapărat legată de o denaturare a credinţei. „Vrăjmasul a uneltit erezii si schisme ca să răstoarne credinţa, să strâmbe adevărul si să destrame unitatea. Iar slujitorii lui fac cunoscută înselăciunea sub chipul credinţei, vestesc pe antihrist în numele lui Hristos, și ascunzând minciuna sub înfăţișarea dreptăţii, cu iscusinţă și cu vicleșug nimicesc adevărul.”[58] „Asa cum Satana nu este Hristos, măcar că înșală în numele Său, tot așa nu poate fi creștin cel ce nu sălășluiește întru adevărul evangheliei și credinţei Lui.”[59] „Ereticul sfâșie Biserica și nimicește credinţa…”[60], „…el se întrarmează pe sine împotriva Bisericii. În privinţa credinţei este un vânzător; în privinţa evlaviei, este un prihănitor, slugă răzvrătită, fiu nelegiuit, frate împotrivnic.”[61] „Dacă vom cerceta credinţa celor ce cred în afara Bisericii, vom vedea că toţi ereticii au o credinţă cu totul osebită; în fapt, ei nu au decât fanatism sălbatic, hulă și o stricăciune ce se bate cap în cap cu sfinţenia și cu adevărul.”[62] Potrivit Sfântului Ciprian, a fi în afara Bisericii și a rămâne creștin este cu neputinţă, căci a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos.[63]

Cei ce se despart de Biserică și cei ce lucrează împotriva Bisericii sunt antihristi și păgâni. Iată ce scrie Sfântul Ciprian lui Antonianus despre Novaţian: „Ai dorit, preaiubite frate, să îţi scriu despre Novaţian, ce fel de erezie a scos. Întâi de toate, nu ar trebui să ne pese ce anume învaţă el atunci când învaţă în afara Bisericii. Căci oricine sau orice ar fi acesta, el nu este creștin, atâta vreme cât nu se află în Biserica lui Hristos”[64].
În sfârsit, în tratatul „Despre unitatea Bisericii Universale”, se pot citi faimoasele cuvinte, „Cel ce nu are Biserica drept mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată”[65]. Sfântul Ciprian refuză cu totul a mai da numele de „crestin” celor ce stau în afara Bisericii, ca și cum ar repeta strigătul plin de hotărâre al dascălului său, Tertullian: „Haeretici christiani esse non possunt! – Ereticii nu pot să fie creștini!”

Putem astfel să înţelegem cerinţa Sfântului Ciprian ca și novaţienii, care erau doar schismatici, să fie rebotezaţi când sunt primiţi în Biserică. Pentru Sfântul Ciprian, botezul schismaticilor la primirea în Biserică nu era nicidecum rebotezare, ci chiar botez. „Susţinem”, îi scria el lui Qvintus, „că noi nu botezăm din nou pe cei ce vin de acolo, ci botezăm (non rebaptizari apud nos, sed baptizari); căci nimic nu au primit aceia acolo unde nu este nimic.”[66] Botezul în afara Bisericii nu este decât „o desartă si necurată scufundare (sordida et profana tincto).”[67] „Acolo oamenii nu se spală, ci încă mai mult se pângăresc; păcatele nu se curăţesc, ci îndoite se iau. O astfel de naștere aduce copii diavolului, iar nu lui Dumnezeu.”[68] Convingerea Sfântului Ciprian despre nevaliditatea oricărui botez în afara Bisericii si despre necesitatea botezării din nou a tuturor convertiţilor la Biserică a fost întărită de un Sinod local al Bisericii care s-a adunat la Cartagina în 256 d.H., prezidat de către însuși Ciprian. În cuvântul său de încheiere, rezumând hotărârile Sinodului, Sfântul spunea: „Ereticii trebuie botezaţi numai cu botezul Bisericii, ca astfel să se preschimbe din vrăjmasi în prieteni si din antihristi în crestini”[69].

Părerile Sfântului Ciprian, citate mai sus, care în chip vădit erau împărtășite de întregul Sinod Cartaginez, aduc o mărturie limpede si adâncă despre totala contopire a Bisericii cu Crestinismul, și invers, în veacul al treilea.[…]

Actul despărţirii de Biserică este el însusi cel mai mare păcat care dovedeste că schismaticii nu au dragoste.[78] Cel ce s-a născut din nou prin botez dar nu se unește cu Biserica, nu are nici un folos din botez, fiindcă nu are dragoste; botezul îi poate fi binefăcător numai când se unește cu Biserica.[79] Harul botezului nu poate curăţi de păcat pe cel ce nu aparţine Bisericii; faptele lui sunt ca si paralizate de încăpăţânarea inimii schismatice de a rămâne în răutatea schismei.[80] Întrucât cel botezat în afara Bisericii își arată păcătoșenia și lipsa dragostei în el îndată după botez, intrând în întunericul schismei sale, păcatele se întorc degrabă la el. Faptul că păcatele iertate se reîntorc dacă nu există dragoste frăţească a fost arătat în chip limpede de către Domnul când a vorbit despre slujitorul pe care stăpânul l-a iertat de zece mii de talanţi. Când acelasi slujitor nu s-a milostivit de cel împreună-rob cu el care-i datora doar o sută de dinari, stăpânul i-a cerut plata întregii datorii. Așa cum slujitorul acela a fost iertat de datorie pentru o vreme, la fel și cel botezat în afara Bisericii este slobozit de păcatele sale pentru o vreme. Dar întrucât rămâne în afara Bisericii chiar și după botez, toate păcatele pe care le-a săvârșit înainte de a se boteza se vor pune din nou asupra lui. Păcatele sale se vor ierta doar atunci când el, prin dragoste, se unește cu Biserica.[81] Schismaticii se lipsesc de nădejdea mântuirii nu numai fiindcă botezul lor este nevalid, ci și fiindcă ei se află în afara Bisericii și în vrăjmășie cu ea.[82] Harul Duhului Sfânt se poate primi și păstra numai de către cel unit în dragoste cu Biserica.[83] Cel ce s-a despărţit de Biserică nu are dragoste. Cel ce nu iubeste unitatea Bisericii nu are dragostea lui Dumnezeu[84]; în zadar zice el că are dragostea lui Hristos.[85] Dragostea se poate păstra numai în prezenţa unităţii cu Biserica[86], fiindcă Duhul Sfânt însufleţește numai trupul Bisericii.[87]
Nu se află pricină legiuită si îndestulătoare pentru a te despărţi de Biserică[88]; cel ce se desparte de Biserică nu are pe Duhul Sfânt[89], așa cum mădularul tăiat din trup nu are duh de viaţă chiar dacă îsi păstrează o vreme identitatea de mai înainte.[90] Astfel, întrucât toţi cei ce s-au despărţit de Biserică se împotrivesc ei, acestia nu pot să fie buni; chiar dacă purtarea lor poate părea vrednică de laudă – simplul fapt al despărţirii lor de Biserică îi face răi.[91] În afara Bisericii este cu neputinţă de păstrat dragostea[94], fiindcă este cu neputinţă de primit Duhul Sfânt.[95] Creștinismul și Biserica sunt unul și același lucru numai atunci când nu privim Crestinișmul ca suma unor teze abstracte care nu obligă pe nimeni la nimic. O asemenea înţelegere a Creștinismului nu poate fi numită altfel decât drăcească. Urmează că asemenea creștini mărturisesc în felul dracilor, care și ei cred și se cutremură. Oare a cunoaște sistemul înseamnă a fi un adevărat creștin? Sluga care cunoaște voia stăpânului, dar nu o împlinește, va fi alungată și lepădată – firește, pe bună dreptate. „Crestinismul nu stă în încredinţarea tăcută, ci în măreţia făptuirii”, zice Sfântul Ignatie.[96] Nu, Hristos nu este un mare învăţător; El este Mântuitorul lumii, Care a dat omenirii o nouă putere, Care a înnoit omenirea. Noi nu am primit de la Hristos, Mântuitorul nostru, numai o învăţătură, ci viaţă. Dacă ar fi să înţelegem Crestinismul ca pe o nouă viaţă – nu după ale lumii, care cunoaște numai principiile egoismului și iubirii de sine, ci după Hristos, cu învăţătura Sa și cu chipul lepădării de sine și a dragostei – atunci în chip necesar Creștinismul va coincide deplin cu Biserica. A fi creștin înseamnă a aparţine Bisericii, căci Creștinismul este tocmai Biserica. În afara Bisericii nu este viaţă și nici nu poate fi. În sfârsit, ca să înţelegem cât de însemnat este conceptul de Biserică, este destul să ne uităm cu băgare de seamă la Simbolul Credinţei (Crezul), căci feluritele articole s-au așezat în Simbolul Credinţei după ce au apărut tot felul de eretici care au strâmbat un adevăr sau altul. Astfel că întreg Simbolul Credinţei se poate numi polemic. Istoria lui dezvăluie faptul că conţinutul său s-a amplificat ca urmare a luptelor cu o erezie sau alta. Nu tot așa stau lucrurile însă cu articolul 9, cel privitor la Biserică. Acest articol se află în Simbolul Credinţei încă de la început. El a fost așezat independent de orice învăţătură mincinoasă. Pe atunci nu existau încă protestanţi care să viseze la vreun fel de Creștinism fără Biserică. Este limpede că, încă de la început, conceptul de Biserică a stat în fruntea credinţelor creștine și că acest adevăr, că Creștinismul este tocmai Biserica, se poate socoti a fi fost dat de la Însuși Domnul Iisus Hristos. Ajungând la această înălţime a constiinţei bisericești, ar fi de mare folos să ne uităm la viaţa contemporană, la tendinţele și părerile ce sunt larg răspândite în ea și să le dăm o apreciere din punctul de vedere al Bisericii.

II

„Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică.” Așa își mărturiseste orice creștin credinţa în măreţul adevăr al Bisericii. Dar cu greu se va găsi vreun alt articol din Simbolul Credinţei care să fie mai puţin înţeles de către inima omului care l-a rostit cu buzele, decât acest al 9-lea articol unde se înfăţisează adevărul despre Biserică. În parte, lucrul este de înţeles, căci în acest al 9-lea articol din Simbolul Credinţei omul mărturisește legătura sa cu obștea văzută a celor ce urmează lui Hristos. Prin aceasta, în scurtele cuvinte ale mărturisirii, el se învoiește cu toate adevărurile învăţate de Biserică, recunoscută drept păstrătoarea învăţăturii lui Hristos. Pe latura practică, ne dăm consimţământul, o dată pentru totdeauna, a ne supune tuturor acelor legi prin care Biserica atinge ţelurile existenţei sale și potrivit cărora este ocârmuită ca societate trăitoare pe pământ. Se pare deci că nu greșim exprimându-ne gândul că adevărul Bisericii, mai presus de orice alte adevăruri, atinge însăși viaţa fiecărui crestin, definindu-i nu numai credinţele, ci și viaţa. A recunoaște Biserica înseamnă mai mult decât simpla visare despre Hristos: înseamnă a trăi în chip creștinesc, urmând calea dragostei și lepădării de sine. Pentru aceea, adevărul Bisericii este opusul principiilor de viaţă ce s-au strecurat încetul cu încetul chiar și în constiinţa și atitudinea comunităţii religioase rusești – deși, firește, aceasta s-a petrecut mai ales în rândurile așa-numitei societăţi intelectuale.

În tristele vremuri pentru Biserică din vremea domniei lui Petru I, pătura de sus a societăţii rusești s-a îndepărtat de viaţa bisericească a neamului și a început a duce o viaţă în părtășie mai degrabă cu alte popoare europene decât cu rușii. Supunându-se influenţei apusene în toate sferele vieţii, societatea rusească nu a putut scăpa de influenţa confesiunilor apusene asupra formării propriilor atitudini religioase. Aceste confesiuni au fost pe bună dreptate numite „erezii împotriva dogmei și esenţei Bisericii, si împotriva însăși credinţei sale”, de către un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe și al pământului natal, A. S. Homiakov.[97] El nu greșea defel socotind tăgăduirea Bisericii drept cea mai caracteristică trăsătură atât a Romano-Catolicismului cât si a Protestantismului. Adevărul Bisericii a fost grav deformat în Apus, după ce Roma a căzut din Biserică. În Apus, Împărăţia lui Dumnezeu a început a fi văzută mai mult ca o împărăţie pământească. Biserica Latină a întunecat conceptul creștin de Biserică în constiinţa mădularelor ei prin legalistele sale calcule ale faptelor bune, prin relaţia ei mercenară cu Dumnezeu și prin falsificarea mântuirii.

Latinismul a dat nastere unei odrasle legiuite, desi foarte neascultătoare, sub forma Protestantismului. Protestantismul s-a creat din pământul umanismului, care nu era un fenomen religios; dimpotrivă, toate ideile lui principale sunt pur pământești, omenești. El a creat respectul pentru omul în starea sa naturală. Protestantismul, care a mutat temeiurile umanismului în domeniul religiei, nu a fost un protest al constiinţei creștine a Bisericii din vechime împotriva formelor și normelor create de papismul medieval, așa cum adeseori vor să pretindă teologii protestanţi. Departe de asta: Protestantismul a fost un protest în exact același plan. El nu a reașezat vechiul Creștinism, ci numai a înlocuit o deformare a Creștinismului cu alta, iar noua minciună era cu mult mai rea decât cea dintâi. Protestantismul a fost ultimul cuvânt al Papismului, ducându-l la concluzia sa logică.

Adevărul și mântuirea sunt date dragostei, adică Bisericii – iată constiinţa Bisericii. Papismul, căzând din Biserică, a schimbat această constiinţă, proclamând că adevărul este dat unei persoane separate, Papa, care chivernisește mântuirea tuturor. Protestantismul nu a făcut decât să se împotrivească, zicând: „De ce adevărul s-a dat numai Papei?” – si a adăugat:„Adevărul și mântuirea sunt deschise fiecărui ins în parte, independent de Biserică”. Astfel fiece individ a fost promovat la rangul de Papă infailibil. Protestantismul a dat câte o tiară papală fiecărui profesor german, și astfel, cu nenumăraţii săi papi, a nimicit cu totul conceptul de Biserică, înlocuind credinţa cu raţiunea fiecărei persoane în parte. El a înlocuit mântuirea în Biserică cu o închipuită încredere în mântuirea prin Hristos, în egoistă izolare faţă de Biserică. Firește, în practică protestanţii s-au îndepărtat de principiul lor de căpetenie încă de la început și, pe căi ocolite, prin contrabandă, ca să spun așa, au introdus unele elemente ale dogmei despre Biserică, recunoscându-i o oarecare autoritate, deși numai în domeniul dogmei. Fiind o anarhie religioasă, Protestantismul pur, asemenea oricărei anarhii, s-a dovedit cu totul imposibil și, prin aceasta, ne-a dat mărturie despre adevărul de netăgăduit că sufletul omenesc este prin firea sa înclinat spre Biserică. Însă trăsătura de temelie a Protestantismului a fost bineplăcută omeneștii iubiri de sine și voirii de sine de toate felurile, căci iubirea de sine și voirea de sine au primit un fel de blagoslovenie din partea Protestantismului – fapt ce se vădește astăzi în nesfârșita divizare și sectarismul Protestantismului însuși. Protestantismul este cel ce a proclamat deschis cea mai mare minciună dintre toate: că poţi să fii creștin tăgăduind Biserica. Cu toate acestea, legându-și membrii de unele autorităţi și legi bisericești obligatorii, Protestantismul intră într-o contradicţie fără speranţă: chiar după ce a despărţit pe individ de Biserică, el pune totusi limite libertăţii sale. De aici răsare necontenita răzvrătire a protestanţilor împotriva celor câtorva jalnice rămășiţe de constiinţă bisericească ce încă se mai păstrează de către reprezentanţii oficiali ai denominaţiunilor lor. Nu este greu de înţeles că Protestantismul corespunde unei concepţii aproape în întregime păgâne, general acceptate în Apus. Acolo unde cultul individualismului înflorește luxuriant, găsindu-și prorocii în filosofia la modă si cântăreţii în arta literară, firește că idealul lui Hristos în privinţa Bisericii nu-și poate afla loc – căci el tăgăduiește iubirea de sine și voirea de sine din oameni și cere dragoste de la ei toţi. În societatea rusească contemporană există o influenţă directă a Protestantismului. Întregul nostru sectarism raţionalist rusesc își are rădăcinile ideologice în Protestantism, din care descinde în chip direct. La urma urmei, de unde vin toţi misionarii sectari, dacă nu din ţările protestante?

Toate punctele de dezacord între acesti sectari și Biserica Ortodoxă vin din tăgăduirea Bisericii în numele unui închipuit „Creștinism Evanghelic”. Însă, chiar si independent de Protestantism, mulţi ajung acum să tăgăduiască Biserica, asimilând, îndeobște, atitudinea vest-europeană ce s-a dezvoltat în afara Bisericii și care este cu totul străină, și chiar vrăjmașă duhului Bisericii. Tot mai mult din trufașa ideologie vest-europeană pătrunde în obștea noastră. Literatura rusă, care mai înainte propovăduia dragostea și renasterea morală, mai ales în lucrările marelui Dostoievski, a început în ultimii ani să se plece în faţa vest-europeanului Baal al individualismului semeţ. Când în societatea noastră ortodoxă dragostea este alungată de mândrie și iubire de sine (numite „nobile” – deși Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre iubire de sine și mândrie doar în legătură cu diavolul), când lepădarea de sine este înlocuită cu întemeierea în sine, iar blânda supunere este înlocuită cu mândra voire de sine – atunci o ceaţă groasă învăluie adevărul Bisericii, nedespărţit legat de idealuri cu totul opuse.

De-a lungul anilor, poporul rus a părăsit obiceiul de a se îmbiserici și a început a pierde cunoasterea Bisericii ca viaţă nouă în Hristos. Cândva, în vremuri mai bune, I. T. Pososkov lăsa moștenire fiului său această sarcină: „Eu, fiule, cu tărie îţi las moștenire și te leg cu jurământ să te alipești de Sfânta Biserică Răsăriteană, maica ce te-a născut… și să rupi de tine pe toţi cei ce sunt vrăjmași ai Sfintei Biserici, și să nu ai nici un prieteșug cu dânșii, căci sunt vrăjmașii lui Dumnezeu”[98]. După cugetul lui Pososkov, un vrăjmaș al Bisericii este, negreșit, un vrăjmaș al lui Dumnezeu. Mulţi oameni au și pierdut o asemenea limpezime a gândului și, puţin câte puţin, s-a format în zilele noastre cea mai cumplită măsluire a credinţei lui Hristos. Acești oameni privesc credinţa dintr-un punct de vedere pur abstract, ca o culegere de învăţături ce pot fi supuse la tot felul de experimente. Creștinismul, în înţelesul de viaţă bisericească și de omenire născută din nou prin Hristos Mântuitorul, este aproape uitat. Hristos Însuși a spus că El a zidit Biserica. Dar oare mai vorbește acum cineva despre această Biserică? Nu; acum se preferă să se vorbească despre Creștinism – ba încă și Creștinismul este socotit un fel de învăţătură filosofică sau morală. „Creștinism” – a ajuns să sune la fel ca Neokantianism sau Nitzcheanism!

Această substituire a Bisericii cu Creștinismul pătrunde ca un venin subtil chiar și în constiinţa obștii bisericești. Este o otravă subtilă, fiindcă se ascunde sub acoperemântul înflorat al discursurilor despre cusururile „Creștinismului istoric” (adică Biserica), despre faptul că nu ar corespunde, chipurile, cu nu stiu care Creștinism „pur”, „evanghelic”. Evanghelia și Hristos se pun în opoziţie cu Biserica care, nu se știe din ce pricină, este numită „istorică”, ca și cum ar exista sau ar fi existat vreodată o altă Biserică „ne-istorică”. Dar adevărul este că Satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijește de chivernisirea adevărului lui Hristos, ca și cum ar voi să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor. Fără să vrei îţi aduci aminte de înţeleptul grai al Preacinstitului Vincenţiu din Lerin: „Când auzim pre unii aducând zicerile apostolice ori cele prorocesti împotriva credinţei sobornicești, să nu ne îndoim că diavolul vorbește prin buzele lor; și, ca să se strecoare nevăzuţi între oile cele cu inima deschisă, ei își ascund înfăţișarea de lupi, fără a lepăda răutatea lor cea lupească. Aceștia se înveșmântează cu ziceri din Dumnezeiasca Scriptură ca și cu o lână de oaie, ca astfel, simţind moliciunea lânii, nimenea să nu se spăimânteze de colţii lor cei ascuţiţi”[99]. În realitate aceste încercări de a pune Evanghelia în opoziţie cu Biserica și de a substitui Bisericii un concept vag de Creștinism au produs o mulţime de rezultate jalnice: viaţa creștinească începe să se usuce. Ea pare a fi doar o altă învăţătură într-o nesfârșită serie de noi și vechi învăţături; și o învăţătură foarte neclară ca atare, căci fără Biserică se deschide putinţa unui nesfârșit număr de înţelegeri dintre cele mai arbitrare și reciproc contradictorii. În această privinţă Creștinismul stă mult mai slab decât multe școli filosofice. De fapt, întemeietorii scolilor filosofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai puţin clare ale sistemelor lor si s-au exprimat mai mult sau mai puţin complet, astfel că nu rămâne un spaţiu nelimitat pentru feluritele interpretări arbitrare ale învăţăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat un sistem al Său. El nu a scris nimic. Doar o singură dată se spune despre Dânsul, în Evanghelia după Sfântul Ioan, că a scris cu degetul, și chiar și atunci numai pe pământ.[100]

Astfel că nu este nimic mai ușor decât a reinterpreta învăţătura lui Hristos după gustul propriu și a inventa „Creștinismul”, punând sub acest nume visurile inimii tale și chipurile propriei fantezii deșarte. Scripturile Noului Legământ au fost scrise de către oameni practici – Apostolii – care nu erau cărturari. De-a lungul veacurilor au existat „corectori ai Apostolilor”, cum îi numeste Sfântul Irineu din Lion[101], inși ce s-au socotit mai presus decât Apostolii, „pescarii Galileani”. Se cuvine oare ca un European cu înaltă educaţie din veacul al XX-lea să accepte pe încredere tot ceea ce au spus niste „pescari”? Mulţi se eliberează de autoritatea Apostolilor și doresc să interpreteze învăţătura lui Hristos luându-se numai după preferinţele lor. Lev Tolstoi, de pildă, a declarat de-a dreptul că Apostolul Pavel nu a înţeles cum se cuvine învăţătura lui Hristos[102]; urmează că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel. Te crucești văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată Creștinismului. Tot ceea ce își doresc, găsesc îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putinţă a-ţi acoperi fiece vis deșert, și chiar vreun gând răuvoitor, cu autoritatea Evangheliei. Credinţa lui Hristos devine limpede și bine definită pentru om numai atunci când crede în chip nefăţarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele credinţei sunt limpezi, numai atunci credinţa rămâne slobodă de grămada murdarelor gunoaie ale tuturor părerilor și judecăţilor cu putinţă, ivite din voire de sine. Apostolul Pavel a grăit mai nainte despre aceasta, atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu „stâlp si întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15). În starea despărţirii de Biserică, chiar si învăţătura creștină pare a fi ceva foarte neclar, înșelător și mereu schimbător după dorinţele fiecăruia. Falsificarea Bisericii prin „Crestinism” duce la o altă groaznică falsificare – falsificarea lui Hristos, Dumnezeu-omul, prin omul Iisus din Nazaret. Asa cum credinţa în Biserică este nedespărţit legată de recunoasterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot asa tăgăduirea Bisericii duce negresit până la urmă la tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, tăgăduirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Nu este nicidecum nevoie ca Hristos să fie Dumnezeu-om pentru a da o anume învăţătură; este nevoie ca El să fie Dumnezeu-om numai dacă este văzut ca Mântuitorul Care a vărsat putere nouă în firea omenească si Care a întemeiat Biserica. Oare nu se vădeste din graiurile lui Iisus Hristos Însusi această legătură nedespărŢită între adevărul Bisericii si adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu? Simon Petru spunea: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”. Atunci Iisus, i-a zis: „Tu esti Petru, si pre această piatră(adică pe adevărul întrupării lui Dumnezeu, mărturisit de Petru) voiu zidi Biserica Mea, si porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16-18).

Biserica din vechime, dându-si multă silință, cu toată tăria a definit acest adevăr al deoființimii Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă ea înseta după adevărata înnoire a firii omenesti, după refacerea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forța lăuntrică ce a propulsat miscarea dogmatică a veacului al patrulea a fost neclătita credință în faptul că Fiul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut om, a descoperit tainele Împărăției lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor si, biruind moartea, S-a sculat din morți, deschizând calea îndumnezeirii omului nu numai cu sufletul, ci si cu trupul.[103] Oare de ce lupta cu arianismul a fost asa de înversunată? De ce oare au fost întâmpinați arienii cu atâta dezgust, încât Sfântul Athanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „crestini”?

[…]

În trecut, cel mai consecvent predicator al Crestinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi.108 Tolstoi a rătăcit pe multi cu propovăduirea sa, dar tocmai în tolstoism se poate vedea cel mai limpede falimentul Crestinismului fără Biserică. Se poate spune că punctul de plecare al mincinoasei învăŢături a lui Tolstoi a fost separarea netă a Crestinismului de Biserică. Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă în acelasi timp un admirator al Crestinismului. Însă curând Crestinismul a devenit pentru el numai o învăŢătură, iar Hristos un simplu învăŢător. Când ni se pune în faŢă o anume învăŢătură, nu este defel lipsit de importanŢă să stim cui apartine acea învăŢătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos si-a pierdut orice însemnătate si orice înŢeles. După ce I-a luat învăŢătura, Hristos Însusi părea că poate fi uitat. Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L cu cuvinte precum „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta Evanghelia era ruptă de însusi începutul ei, unde se vesteste nasterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, si era ruptă si de sfârsitul ei, unde se pomeneste de învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu si de înălțarea Sa la ceruri. Tolstoi nu s-a mărginit să rupă Evanghelia de începutul si sfârsitul ei, ci i-a restructurat si „mijlocul” după gusturile sale, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învățătorul de la Iasnaia Poliana.[109] Hristos Însusi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Dumnezeiescul Mijlocitor, este cinstit de Biserica lui Hristos ca izvorul noii si îmbelsugatei vieți a Bisericii care este darul harului. Asa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeste mereu despre Duhul Sfânt ce trăieste în Biserică. Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Duhul Sfânt. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în bătaie de joc, „a Duhului Sfânt”. Apoi s-a înjosit până într-atât încât să hulească sfintele Taine prin care mădularele Bisericii primesc harul Duhului Sfânt pentru o nouă viață. Botezul este taina nasterii din nou – pentru Tolstoi el a devenit „baia pruncilor”. Sfânta Împărtăsanie, fără de care, după învătătura lui Hristos Însusi, omul nu poate avea viată în el (In. 6, 53), a devenit în terminologia hulitoare a lui Tolstoi, „zeamă” (похлебка) care este „sorbită dintr-o linguriță”.

Putem multumi lui Tolstoi că a fost măcar consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos numai la învățătura Sa si tăgăduind Biserica, în chip logic Tolstoi trebuia să ajungă la toate aceste concluzii care i-au nimicit însusi Crestinismul. Cel puțin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne asteptăm din absurda separare a Crestinismului de Biserică si din negarea Bisericii în numele unui Crestinism imaginar. Cel ce desparte Crestinismul de Biserică nu mai are nevoie de dumnezeirea Mântuitorului, iar Duhul Sfânt nu îi mai este necesar.

Însă fără Duhul Sfânt si fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu – învățătura lui Iisus Nazarineanul are prea puțină însemnătate pentru viață, la fel ca orice altă învățătură; căci este cu neputință să împărtăsesti optimismul socratic potrivit căruia cunoasterea este virtute.
Falimentul concepției lui Tolstoi despre un Crestinism fără Biserică se vădeste în faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viață. Crestinismul este cu putință numai în unirea cu viul Dumnezeu-om Hristos si în unirea prin har a poporului cu Biserica. Nici una nici alta nu se află în tolstoism. În locul osârdiei mucenicilor si nevoitorilor Bisericii, în locul legăturii dragostei ce leagă pe Apostoli si pe credinciosi cu atâta tărie încât au „o inimă si un cuget” – în loc de toate acestea următorii lui Tolstoi au produs doar niste grotesti „colonii tolstoiste” lipsite de viață.

„Cela ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viața nu are” (1 In 5, 12). După spusele lui V. S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de felul celor ce sunt mereu gata să o apuce în orice direcție. „Marele Învățător”, după câte se pare, nu a învățat pe nimeni nimic, iar „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu de un toiag este nevoie pentru mântuire, ci de crucea lui Hristos.

[…]

Marea nefericire a vremurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să-si recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească si faptul că inima i s-a împietrit în asemenea măsură încât idealul crestin al Bisericii i-a devenit împovărător si chiar de neînțeles. Nu. Ci având aramă în loc de aur, omul ar dori să declare aurul fără nici o valoare. Acum el atacă Biserica cu înversunare, negând însusi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu fățărnicie în sforăitoare, anoste și bine alcătuite fraze-șablon despre „libertatea personală” si „interpretarea individuală” a Crestinismului si despre o religie a libertății si spiritului. Idealul lui Hristos despre o singură obste a Bisericii („ca toți una să fie” „precum Noi una suntem”) li se pare o deformare si desfigurare, pierzându-si astfel înțelesul ființial. Crestinismul fără Biserică, asa-zisul Crestinism „evanghelic”, ca si feluritele uniuni mondiale ale studenților, nu sunt nimic altceva decât o înjosire si deformare a cugetului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice autentică viață bisericească crestină plină de har. Dar oare să fie lucrurile despre care tocmai am vorbit singurul fenomen ce dă mărturie despre insuficienta înțelegere contemporană a legăturii de neîntrerupt dintre Crestinism si Biserică? Această lipsă de înțelegere o întâlnim la fiecare pas. Și totuși, oameni care abia de se gândesc la Dumnezeu, abia interesați de problemele religioase, care încearcă să-și întemeieze viața fără pic de credință vie, socotesc că este de datoria lor să se pronunțe în privința Creștinismului. Iar cuvintele lor, fireste, sună vădit fals și fățarnic. Nu am întâlnit până acum un deplin și fățis dispreț față de Creștinism – această limită nu a fost atinsă decât de vreo câțiva „asupriți de diavolul”(Fap. 10, 38), așa-zișii „progresiști” (dacă, firește, socotim progres calea către iad). Repetăm, omul obișnuit, „de pe stradă”, vorbește de obicei despre Creștinism cu o anume doză de respect: „Crestinismul, da, desigur, este o învățătură înaltă și măreață. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbește despre Crestinism, dar, în același timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opoziție, adesea chiar inconștientă, cu tot ce Ţine de Biserică.

În sufletul multora reușește oarecum să coexiste un anumit respect față de Creștinism, cu disprețul față de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Creștini, dar nu vor să audă de Biserică și se rușinează să arate prin ceva o oarecare constiință bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de nastere, sunt „de credință Ortodoxă”, arată cu degetul realele și, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vieții bisericești. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Și de pătimește un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.

În asa-zisa presă „progresistă” sânt mulți oameni care-si câstigă pâinea exclusiv din ponegrirea asezămintelor Bisericii si reprezentanților ierarhiei bisericesti. Ponegrirea a tot ce Ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negoț profitabil. Si totusi mulți se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o șovăire. Oamenii lipsiți de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmasii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat.

Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relația lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărțirii Crestinismului de Biserică: oamenii se socotesc creștini, dar nici nu vor să audă de Biserică. În mediile foarte îndepărtate de credință în general, există o neînchipuit de mare confuzie între noțiuni. Când oameni aflați departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esența Crestinismului și a Bisericii, și astfel înseși virtuțile Bisericii le apar drept lipsuri.
De pildă, câte răbufniri de oarbă vrăjmăsie împotriva Bisericii a stârnit moartea lui Tolstoi (adică refuzul Bisericii de a-l înmormânta)! Dar este oare vinovată Biserica pentru faptul că Tolstoi a părăsit-o, făcându-se vrăjmasul ei vădit si primejdios? Iată, el însusi s-a rupt de Biserică, de societatea ei văzută, socotindu-o chiar a fi un aşezământ dăunător. Dacă Biserica ar fi păstrat asemenea mădulare, oare nu ar fi însemnat că Biserica se tăgăduiește pe sine? Deci care este rostul tuturor atacurilor împotriva Bisericii din presă, de la întruniri si din convorbiri? Rațiunea refuză să înțeleagă toate acestea. Este cu totul imposibil să afli măcar și cea mai mică urmă de rațiune în cuvântările pe care le auzi si în acțiunile despre care citești.

Orice partid politic îsi rezervă dreptul de a exclude pe membrii care au trădat concepțiile partidului și au început să se comporte într-un mod dăunător partidului. Numai Biserica Ortodoxă, din nu știu ce pricină, nu poate să-l excludă pe cel ce a plecat singur din ea și s-a făcut vrăjmașul ei. Dar cine s-ar apuca să facă reprosuri sau să ocărască pe vreun social-democrat sau cadet fiindcă au întrerupt legăturile cu unul din foștii membri și l-au denunțat în mod public după ce acesta a trecut în tabăra monarhistilor?

Da, am văzut oarba si absurda răbufnire a răutății satanicești împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist este faptul că mulți au lovit Biserica în numele Creștinismului. Am citit de mii de ori cuvintele: „Iată, l-au excomunicat pe Tolstoi, dar oare nu era el un adevărat crestin?” Uitând toată hula lui Tolstoi si tăgăduirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, asemenea discursuri sunt repetate de oameni în mod vădit sinceri, și nu de către mincinoșii profesioniști ai ziarelor. Din nou întâlnim ideea, adânc înrădăcinată în cugetele contemporanilor, a putinței unui anume „adevărat Crestinism” lipsit de Biserică sau chiar cu totul ostil ei. Cum ar fi fost cu putință asa ceva, dacă ideea de Biserică ar fi fost limpede și nu ar fi fost înlocuită de alte valori cu totul de neînțeles și nedeslușite?
Și-ar putea închipui cineva că, în vremurile apostolice, Biserica Creștină ar fi fost supusă vreunui repros din partea păgânilor fiindcă a excomunicat pe unii membri nevrednici, de pildă pe eretici? Cu toate acestea, în primele veacuri excluderea din Biserică era cea mai obisnuită măsură a disciplinei bisericesti si toți o socoteau deplin legiuită si foarte folositoare. De ce se întâmpla astfel? Fiindcă pe atunci Biserica era văzută ca o valoare limpede si bine definită, ca Biserică, iar nu ca un oarecare „Crestinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că Crestinismul este un lucru iar Biserica un altul, ca si cum Crestinismul ar fi cu putință separat de Biserică.

Pe atunci, dușmănia față de Biserică era și dușmănie împotriva Crestinismului. Animozitatea față de Biserică, în numele unui presupus Creștinism, este doar un produs al tristelor noastre vremuri. Când Crestinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înțeles limpede și a recunoscut fără să vrea că Biserica si Crestinismul sunt unul si acelasi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definiție precisă pare să nu mai ajungă si unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toți sunt pusi pe acelasi plan, atât noi (cei din Biserică), cât și cei care cer ei înșiși să fie excomunicați.
Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică – nici mersul la dumnezeieștile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăsanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare și bine definite care să o osebească de „cei din afară”. Uneori pare că întreaga noastră Biserică este în risipire, ca într-un fel de neorânduială. Nimeni nu poate spune cine este de-al nostru si cine este vrăjmas. Asupra cugetelor domneste un fel de anarhie. Au apărut prea mulți „învățători” și s-a petrecut o „dezbinare în trupul” Bisericii (cf. 1 Cor. 12, 25). Episcopii Bisericii din vechime învățau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteste totuși îndreptățit să învețe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Acesti oameni îsi adună și își alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericești din „cearșafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericești sunt scrise de preoți răspopiți și de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica și nu simt față de ea nimic altceva decât dușmănie, ca de exemplu evreii.

Într-un asemenea noian de confuzie mulți se întreabă deja: „Unde este Biserica?” Iată de ce în vremea noastră există o mulțime de felurite și fantastice „căutări”. În vremurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, îndepărtându-se de cei din afară, care nu îndrăzneau să-i tulbure. Atunci nu se punea întrebarea: „Unde este Biserica?” Ea era o valoare clară si bine definită, bine osebită de tot ce nu era bisericesc. Acum între Biserică și „lume” se află un fel de treaptă intermediară si nu mai există acea separare clară: Biserica si ceea ce este în afara Bisericii. Există de asemenea un fel de Crestinism nedefinit, si chiar ceva ce nu este Crestinism, ci o religie generală si abstractă. Aceste concepte vagi despre Crestinism si despre religie au întunecat lumina Bisericii, încât ea abia de mai este zărită de către cei ce caută, si tocmai de aceea se întâmplă ca adeseori „căutarea” să dea în „rătăcire”. Iată pricina pentru care în zilele noastre sunt atât de mulți „cei pururea învățând-se, și niciodată putând la cunoștința adevărului să vie” (2 Tim. 3, 7). Am putea zice că a apărut un nou sport, acela al „căutării de dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scop în sine, iar dacă eforturile acelor oameni ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simți foarte nefericiți și îndată s-ar întoarce cu aceeasi osârdie, preschimbându-se din „căutători de Dumnezeu” în „luptători de Dumnezeu” (theomahi).

Mulți oameni chiar își fac un nume din sportul „căutării de dumnezeu”. Ne amintim aspra osândire a Episcopului Mihail (Gribanovki) adresată tuturor acestor „căutători”. „Ei caută”, spunea el, „fiindcă si-au pierdut toate principiile; si căutând unele mai bune, cele mai puțin bune profită de confuzie si însală fără mustrări de constiință: căci ce fel de constiință poate fi atunci când nimeni nu stie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău.”[118] Cei ce au o înțelegere aproximativă a religiei și Crestinismului nu fac decât să îndepărteze pe mulți de la adevăr, fiindcă pentru cel ce caută în chip sincer pe Dumnezeu aceștia sunt adevărate ispite. Mulți se alătură căii acestor căutători înfocați, dar foarte mulți nu reusesc să ajungă cu bine până la capăt. Un procent semnificativ dintre ei rămân „rătăcind împrejurul ispitelor”, neaflând blagoslovita pace.

În sfârsit, în acest tărâm de semi-lumină, de semi-adevăr, în acest tărâm al lipsei de înțelegere și al nedefinitului, în această „lume nedeslușită și netocmită”, însusi sufletul decade, se face slab si tot mai puțin primitor pentru însuflarea dată de har. Un astfel de suflet va încerca să caute chiar si când găseste. Astfel se zămisleste un jalnic tip de „leneș religios”, cum îl numea Dostoievski. Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sunt mădularele Bisericii sunt foarte vinovați, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, si mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înțelegerea abstractă a Crestinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu. După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putință a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeste cu toată ființa ideea de Biserică în asa fel, încât pentru el despărțirea dintre Crestinism și Biserică să fie de neînchipuit. Atunci începe adevărata pulsație a vieții bisericești. Omul simte că este o ramură a uriasului si mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se constientizează pe sine nu ca discipol al unei anume scoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeasi viață și de la Care primește această viață. Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieții si în îndreptarea vieții personale, cel ce a simțit în sine viața Bisericii, acela si numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedeslusit si neclar devine vădit si clar. Este un lucru deosebit de prețios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte asezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieste în Biserică. Nu este o teză uscată si dogmatică, păstrată numai din respect față de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit si cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de constiința Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag si neclar despre această viață plină de har. Sfântul Ilarie din Poitiers avea dreptate să spună că „virtutea osebitoare a Bisericii este aceea că ea se face usor de înțeles de îndată ce o primesti”[119]. Cel ce are o viață bisericească stie ce este viața bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.

Pentru un mădular al Bisericii, țelul vieții sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viața Bisericii și, în acelasi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Crestinismul, neînlocuind viața cu o învățătură uscată și abstractă. Prea adeseori se vorbeste despre insuficiența vieții în Biserică, despre „reînsuflețirea” Bisericii. Toată această discuție este greu de înțeles si sântem foarte înclinați a o socoti cu totul fără noimă. Viața în Biserică nu poate niciodată să se împuțineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieste în ea până la sfârsitul veacurilor.

[…]

Omul cu constiință bisericească se confruntă azi cu exclamația poemului în proză al lui Turgheniev: „Încă mai crezi? Se vede că esti un om cu totul înapoiat!” Și câți oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică, apartin Sfintei Biserici Ortodoxe, si deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putiță să ai viața cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poți ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – deci numai în Biserică este cu putință adevăratul progres!”

Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva și tu ești din ucenicii lui Hristos?” suntem înclinați a răspunde: „Nu-L știu pre El”. Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica si că este absurd să separi Crestinismul de Biserică si să vorbesti de vreun oarecare Crestinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.
Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulți țelul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învățătură fără de viață, ci prin viața Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din lațul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta si pe noi să identificăm viața Bisericii si „să adunăm pre despărțiții” copii ai Bisericii, ca toți una să fie, asa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa. Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfinții Părinți. Biserica este ca un stejar uriaș, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeți cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează puțin, apoi este întoarsă mult înapoi. Așa este și omul purtat de vânturile mincinoasei învățături. Dar la fel cum pasărea îsi află odihna în crengile dese ale copacului și privește liniștită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, așa si omul își află pacea când aleargă la Biserică. Din liniștitul său adăpost el privește la oamenii înrăiți, coplesiți de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-si afla adăpost sub îmbelșugatul ei har. Si se roagă Domnului: „Unește pre dânșii cu Sfânta Ta sobornicească și apostolicească Biserică, ca și aceștia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul și de mare cuviință numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

47 „Despre unitatea Bisericii Sobornicesti”, cap. 14, Opere, partea a 2-a, pp. 188-189.
48 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, Opere, partea 1, p. 236; „Scrisoarea către Stefan”, ibid., p. 330.
49 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 360.
50 „Scrisoarea 55 către Stefan”, ibid., p. 312.
51 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 361.
52 „Despre unitatea Bisericii Universale”, cap. 15, ibid., p. 190. Cf. „Despre Rugăciunea Domnească”, cap. 24, ibid., pp. 217-
218; „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 239.
53 „Scrisoarea 62, către Magnus”, ibid., p. 371.
54 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326-327.
55 „Scrisoarea 61, către Pompei”, ibid., p. 353; „Scrisoarea 57, către Ianuarie”, ibid., p. 326.
56 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, ibid., p. 326; „Despre unitatea Bisericii”, ibid., p. 197.
57 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 179-180.
58 Ibid., p. 178.
59 Ibid., p. 189.
60 Ibid., p. 190; cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 334.
61 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 4, ibid., pp. 191-192.
62 „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., pp. 334-335.
63 „Scrisoarea 40, către Cornelie, ibid., p. 205.
64 „Scrisoarea 43, către Antonianus”, ibid., p. 212.
65 „Habere iam non potest Deum patrum, qui Ecclesia non habet matrem.” „Despre unitatea Bisericii”, Opere, partea a 2-a, cap. 6, p. 181. Cf. cap. 17, p. 191, „Cum ne-am putea închipui că acela ce lucrează împotriva preoților lui Hristos si se desparte pe sine de împreună-lucrarea cu clerul Lui si cu norodul, se poate afla cu Hristos?”
66 „Scrisoarea 58, către Qvintus”, cap. 1, Opere, partea 1, ibid., p. 325.
67 Ibid., p. 326.
68 „Despre unitatea Bisericii”, cap. 11, ibid., pp. 185-186. Cf. „Scrisoarea 60, către Jubain”, Opere, partea 1, ibid., p. 346.
69 Migne, PL, tom 3, col. 1077-1078.
78 Ibid.
79 De Baptismo, I, 10, 14. Migne, PL, tom 43, coll. 117-118.
80 De Baptismo, I, 12, 18. Migne, PL, tom 43, col. 119.
81 De Baptismo, I, 12, 19, 20; I, 13, 21. Migne, PL, tom 43, coll. 119, 120, 121.
82 De Baptismo, I, 15, 23. Migne, PL, tom 43, col. 121.
83 Contra Cresconium, II, 14, 17. Migne, PL, tom 43, col. 477.
84 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
85 Epistola 61, 2. Migne, PL, tom 33, col. 229.
86 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. De Baptismo, IV, 17, 24. Migne, PL, tom 43, coll. 312, 169.
87 Epistola 185, 10, 46. Migne, PL, tom 33, col. 813.
88 Contra epistulam Parmeniani II, 11, 25. Migne, PL, tom 43, col. 69.
89 Sermon 268, 2. Migne, PL, tom 43, coll. 476, 477.
90 Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, col. 811.
91 Epistola 208, 6. Epistola 185, 9, 42. Migne, PL, tom 33, coll. 952, 811. Contra epistulam Parmeniani II, 3, 6.
94 Contra litteras Petiliani II, 77, 172. Migne, PL, tom 43, col. 312.
95 De Baptismo, III, 16, 21. Migne, PL, tom 43, col. 148.
96 Ad Roman. III, 3.
97 Cf. A. S. Homiakov, „Câteva cuvinte ale unui crestin ortodox despre confesiunile occidentale”, în vol. Biserica este una, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 78. (N. trad.)
98 Diata Părintească, editată de E. M. Prilejaev, St. Petersburg, 1893, pp. 3 si 6.
99 Commonitoria I, cap. 25, 26.
100 In. 8, 6.
101 Adversus haereses 3, 1, 1.
102 Vezi Introducerea la ediŢia Geneveză a „rezumatului Evangheliilor.”
108 Tristul caz al lui Lev Tolstoi este familiar îndeosebi rusilor. Americanii sânt mai familiarizați cu secta Unitarienilor, care a luat multe din ideile sale din scrierile lui Lev Tolstoi. Considerațiile Arhiepiscopului Ilarion despre Crestinismul fără Biserică se dovedesc foarte întemeiate dacă cercetăm Unitarianismul, Quakerii (Societatea Prietenilor) sau secta Congregaționalistilor. (Nota trad. engl.)
109 Numele mosiei lui Tolstoi.
118 Scrisorile răposatului Mihail, episcop de Tavra, Simferopol, 1910, p. 178.
119 De Trinitate, VIII, 4.

Sfântul Arhiepiscop Ilarion (Troițki) Noul Mărturisitor, Crestinismul sau Biserica? ed. Egumenița 2005

1