Dumnezeu şi îngerii se bucură de strâmto­rările în care ajungem, iar diavolii şi argaţii lui, de tihna noastră

fapte-duhovnicesti

Căci cel ce respinge necazurile şi greutăţile de bunăvoie, e silit să iubească păcatele. Pentru că fără necazuri nu ne putem despărţi de îndem­nurile linguşitoare ale cugetului. Căci pe cât se înmulţesc ostenelile, pe atâta se împuţinează păcatele, dat fiind că necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire a patimilor, iar tihna le hrăneşte şi le face să crească.

Deci s-a văzut limpede că Dumnezeu şi îngerii se bucură de strâmto­rările în care ajungem. Iar diavolii şi argaţii lui, de tihna noastră .

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe – fragment

Ispitele și încercările – „școala vieții”, pentru fiecare dintre noi

Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca să-i dea lui pricină, să se apropie omul de Dânsul, şi pentru trebuinţele lui, să rămână omul lângă izvorul folosinţii. Şi dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri fără de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte.
Şi cu cât omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât şi Dumnezeu se apropie de om prin Har, şi nu-şi ridică Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci omul, ca văduva, neîncetat strigă către judecător, să i se facă dreptate, şi izbăvire de pârâşii lui. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca să-i dea lui pricină, să se apropie omul de Dânsul, şi pentru trebuinţele lui, să rămână omul lângă izvorul folosinţii. Şi dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri fără de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte.
În unele împrejurări goneşte Dumnezeu de la om pârjolul vrăjmaşului; iar în altele, îngăduie să fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta să-i fie omului o pricină a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, şi ca să se obişnuiască şi să fie priceput în ispite. (…) Pentru că dreptul, care nu-şi cunoaşte neputinţa, umblă pe ascuţiş de spadă şi nu-i de fel departe de prăbuşire şi de stricătorul leu, adică de dracul mândriei. Şi iarăşi, cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea lipsit este de smerenie; iar cel fără de smerenie lipsit este de desăvârşire; iar cel nedesăvârşit totdeauna se teme. Fiindcă cetatea lui n-are la temelie stâlpii (drugii) de fier, nici pragul de aramă al smereniei. Iară smerenia n-o poate dobândi, decât numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima şi gonesc gândurile părerii. De aceea, adesea află vrăjmaşul pricină, să abată pe om din cale. Căci fără smerenie lucrul omului nu se poate săvârşi. Şi pecetea duhului nu-i pusă pe actul lui de libertate, şi rob este până în clipa de faţă, şi mereu lucrează, însă numai de frică. Fiindcă fapta nimănui fără smerenie nu se-ndreptează, şi nu învaţă nimeni fără să fie ispitit, iar fără învăţătură (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.
Iată de ce îngăduie Domnul asupra sfinţilor pricini de smerenie şi de zdrobire a inimii prin îndurerată rugăciune, pentru ca aceia ce-L iubesc pe El să se apropie de El prin smerenie. Și de multe ori îi înspăimântă cu patimile firii, şi prin alunecări spre gânduri ruşinoase şi necurate, şi alteori îi lasă să fie dispreţuiţi, şi ocărâţi, şi pălmuiţi de oameni; câteodată îi îngrozeşte prin bolile şi prin neputinţele trupului; altădată, prin sărăcie şi prin lipsa celor de trebuinţă. Și câteodată îi înspăimântă prin durerile cumplitei frici, prin părăsire, prin lupta pe faţă cu dracii, prin care de obicei îi înspăimântă, şi altădată prin altfel de lucruri înfricoşate.

Şi toate acestea se fac pentru ca să aibă oamenii pricini de a se smeri şi pentru ca să nu cadă în dormitarea trândăviei; se mai fac acestea fie pentru că nevoitorul zace bolnav, fie ca să trezească pe om la teama vieţii viitoare. Și astfel oamenii, vrând-nevrând, se folosesc din ispite.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 104-105)

Sfântul Isaac Sirul: Omul care rabdă tot cuvântul aspru

Rabdă de bună voie mustrare şi umilinţă, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Omul care rabdă tot cuvântul aspru cu ştiinţă, fără să facă niciun rău aceluia care îl spune, îşi pune acum cunună de spini pe cap; dar este fericit, fiindcă într-o clipă pe care n-o ştie el, încununat va fi cu neveştejita cunună.
Cel ce cu ştiinţă fuge de slava cea deşartă, acela a şi simţit veacul viitor în suflet. Cel ce spune că s-a lepădat de lume, dar se luptă cu oamenii pentru trebuinţa lui, ca să nu-i lipsească nimic pentru odihna lui, acela a căzut într-o desăvârşită robie. Fiindcă el cică a părăsit trupul său în întregime, dar se războieşte şi se luptă pentru un singur mădular al său. Când fuge cineva de odihna lumei acesteia, mintea lui vede veacul cel viitor, iar când un om este legat cu iubirea de agoniseală, el este rob al patimilor. Şi să nu crezi că numai câştigarea de aur şi de argint este iubire de agoniseală, ci orice lucru de care atârnă voinţa ta.
Să nu lauzi pe cel ce suferă trupeşte, dar este slab cu simţurile; cu auzul, adică, cu gura căscată şi nestăpânită, şi cu ochii privind încoace şi încolo. Şi să ştii, că a ierta greşalele celor ce ne-au greşit, este o faptă a dreptăţii. Atunci vei vedea liniştea peste tot strălucind în mintea ta. Şi când te vei sui în calea dreptăţii atunci cu adevărat vei fi liber în toate lucrurile tale.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 112)

Sf. Isaac Sirul: Desfătarea trupească în vârsta fragedă a tinereţii face patimile să intre în suflet

Dacă omul își hrăneşte trupul cu desfătare mare, în mare luptă îşi bagă sufletul! Iar dacă îşi vine în fire şi caută să-şi facă silă, stăpânindu-se, el nu poate din pricina aprinderii covârşitoare a pornirilor celor trupeşti şi de sila şi de nevoia aţâţărilor şi a gâdilirilor, care robesc sufletul cu voile lor. Vezi tu, aici fiinţa celor fără de Dumnezeu? Şi acelaşi înţelept iarăşi a zis: desfătarea trupească în vârsta fragedă a tinereţii face patimile să intre în suflet, iar moartea îl înconjoară pe el şi cade astfel sub judecata lui Dumnezeu.

Însă sufletul care se îndeletniceşte pururea cu amintirea celor cuviincioase se odihneşte în libertate, şi grijile lui sunt mici şi nu se căieşte de nimic, avându-şi grija numai la virtute; el curmă patimile şi păzeşte sporul în virtute, ca să aibă o bucurie fără grijă, o viaţă îmbunătăţită, să-l ducă spre un liman fără primejdii.
Pentru că desfătările cele trupeşti nu numai că întăresc patimile şi le dau putere împotriva sufletului, ci scot şi sufletul din rădăcinile lui. Şi mai aprind şi neînfrânarea pântecelui şi neorânduiala fără margini a curviei. Şi la vreme nepotrivită, ele îl silesc pe om să-şi împlinească trebuinţele trupului. Şi cel ce se luptă aşa, nu vrea să rabde puţină foame sau să se înfrâneze, fiindcă rob al patimilor este.
Acestea sunt roadele ruşinoase ale îmbuibării pântecelui. Şi cele dimpotrivă sunt roadele răbdării, pe care le culege cel ce petrece într-un singur loc şi în netulburare. Din această pricină şi vrăjmaşul, aflând vremile nevoilor noastre cele fireşti, prin care firea se porneşte spre trebuinţa ei, şi ştiind vrăjmaşul că mintea se rătăceşte prin răspândirea privirilor, şi prin odihna pântecelui, se străduieşte şi se luptă, să ne aţâţe pe noi, ca să facem mai mult decât cere trebuinţa firii, ca să-l împleticească pe om cu totul şi să-l împingă la cădere.
Însă precum vrăjmaşul cunoaşte acele vremi, şi noi trebuie să cunoaştem neputinţa noastră şi să ştim că puterea firii noastre nu e destul de mare împotriva năravurilor şi a pornirilor din acele vremi şi împotriva gândurilor celor subţiri, care sunt ca praful înaintea ochilor noştri şi că nu putem nici să le vedem, nici să ne împotrivim lor, când ele ni se întâmplă.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 131-132)

Sursa: doxologia.ro

Sfântul Isaac Sirul – Dobândirea exercițiului în rugăciune

Dacă vrei să te dăruieşti cu sufletul acelei rugăciuni care curăţeşte mintea, şi prin priveghere în timpul nopţii să dobândeşti gânduri luminoase, depărtează-te de priveliştea lumii şi taie întâlnirile cu oamenii şi nu primi în chilia ta prieteni, nici din obicei, nici în chip de bunătate, ci primeşte numai pe cei de un chip, de un cuget şi de o taină cu tine. Şi în vorbirea despre suflet teme-te de amestec străin, care se porneşte fară voia ta. Şi după ce ai tăiat, ai dezlegat şi ai făcut să înceteze cu totul vorbirea despre cele din afară, atunci abia leagă într-un singur jug rugăciunea cu milostenia, şi sufletul tău va vedea lumina adevărului.
Pentru că, pe măsură ce se linişteşte inima de tulburarea lucrurilor din afară, în aceeaşi măsură mintea poate primi înţelegerea gândurilor şi a lucrurilor dumnezeieşti, şi se poate minuna de ele. Căci sufletul are obiceiul de a schimba o convorbire cu alta, dacă ne silim să arătăm o cât de mică sârguinţă. Îndeletniceşte-te cu citirea Scripturilor, care-ţi va arăta calea spre fineţea contemplaţiei, şi cu citirea vieţii Sfinţilor, chiar dacă la început nu vei simţi dulceaţa, din pricină că stai prea aproape de întunecimea lucrurilor, ca să schimbi o convorbire cu alta.
Şi când te vei scula pentru rugăciunea şi pravila ta, în locul gândurilor lumeşti, pe care le-ai fi văzut şi auzit, te vei afla cugetând la Dumnezeieştile Scripturi, pe care le-ai citit. Și prin aceasta vei uita pomenirea acelora. Şi astfel merge mintea spre curăţie. Și aşa se împlineşte cuvântul, cel scris: că sufletul este ajutat la citire, când stă la rugăciune. Şi iarăşi, că din rugăciune sufletul capătă lumină, ca să citească. Şi citirea iarăşi, în locul amestecului cu cele din afară, dă materie felurilor de rugăciune, întrucât din citire iarăşi, sufletul capătă lumină ca să se roage fără preget și fără nici un amestec.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 118)

Sursa: doxologia.ro

isaac-sirul_a-1702229586.jpg

Sfântul Isaac Sirul: Omul care rabdă tot cuvântul aspru

Rabdă de bună voie mustrare şi umilinţă, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Omul care rabdă tot cuvântul aspru cu ştiinţă, fără să facă niciun rău aceluia care îl spune, îşi pune acum cunună de spini pe cap; dar este fericit, fiindcă într-o clipă pe care n-o ştie el, încununat va fi cu neveştejita cunună.
Cel ce cu ştiinţă fuge de slava cea deşartă, acela a şi simţit veacul viitor în suflet. Cel ce spune că s-a lepădat de lume, dar se luptă cu oamenii pentru trebuinţa lui, ca să nu-i lipsească nimic pentru odihna lui, acela a căzut într-o desăvârşită robie. Fiindcă el cică a părăsit trupul său în întregime, dar se războieşte şi se luptă pentru un singur mădular al său. Când fuge cineva de odihna lumei acesteia, mintea lui vede veacul cel viitor, iar când un om este legat cu iubirea de agoniseală, el este rob al patimilor. Şi să nu crezi că numai câştigarea de aur şi de argint este iubire de agoniseală, ci orice lucru de care atârnă voinţa ta.
Să nu lauzi pe cel ce suferă trupeşte, dar este slab cu simţurile; cu auzul, adică, cu gura căscată şi nestăpânită, şi cu ochii privind încoace şi încolo. Şi să ştii, că a ierta greşalele celor ce ne-au greşit, este o faptă a dreptăţii. Atunci vei vedea liniştea peste tot strălucind în mintea ta. Şi când te vei sui în calea dreptăţii atunci cu adevărat vei fi liber în toate lucrurile tale.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 112)

Sursa: doxologia.ro

ORNAM11 (1)

Cuviosul Isaac Sirul



Sa trecem acum la marele povatuitor al linistirii si al rugaciunii celei desavârsite, Cuviosul Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, care a trait în secolul al saselea.



„Începutul vietii celei adevarate, din om, este frica de Dumnezeu“ (Cuvintele ascetice ale Sf. Isaac Sirul, Cuv. 1, pag. 3)1(Citatele sunt dupa cartea: Operele celui dintre Sf. Par. nostru Avva Isaac Sirul. „Cuvântari ascetice“, Ed. 3-a, Serghiei – Posad, 1911).

„Fii întelept, si-ti pune temelie a calatoriei tale teama de Dumnezeu si fara ocoluri în cale, peste putine zile vei fi la usile Împaratiei“ (Ibidem, Cuv. 1, pag. 5).

„Prigoneste-te pe tine însuti si vrajmasii tai alungati vor fi în apropierea ta. Împaca-te cu tine însuti si se va împaca cu tine cerul si pamântul. Staruieste-te sa intri în camara ta cea dinlauntru si vei vedea camara cea cereasca, pentru ca si una si alta e acelasi lucru si intrând în una le vezi pe amândoua. Scara împaratiei acelora e înlauntrul tau, e ascunsa în sufletul tau. Scufunda-te în tine însuti de pacat si vei gasi acolo ascunzisuri pe care vei fi în stare sa te ridici.“ (Ibidem, Cuv. 2, pag. 10, Ep. Teofan. Despre trezvie si rugaciune, Sf. Isaac, Q 14).

„Mereu osteneste-te pe tine cu rugaciuni înaintea lui Dumnezeu în inima, care poarta un cuget curat, plin de umilinta si Dumnezeu va pazi mintea ta de cugetele cele necurate si întinate, ca sa nu fie ocarâta pentru tine calea lui Dumnezeu“ (Cuv. 2, pag. 11, Ep. Teofan, Q 16).

„Începutul întunecarii mintii, mai întâi de toate în lenevirea fata de slujba lui Dumnezeu si de rugaciune. Caci daca sufletul nu va cadea dintâi din acestea, apoi alta cale spre înselarea sufletului nu e; iar când (pentru lenevirea în rugaciune) el se lipseste de ajutorul lui Dumnezeu, lesne cade în mâinile potrivnicilor“ (Ep. Teofan, Q 19).

„Una este curatia mintii si alta este curatia inimii. Caci mintea este unul din simturile sufletului, iar inima cuprinde în sine si tine în stapânirea sa toate simturile launtrice. Ea este radacina, iar daca radacina este sfânta, apoi si ramurile sunt sfinte, adica daca inima ajunge la curatie, apoi e clar ca se curata si celelalte simturi. Daca mintea îsi va adauga silinta la citirea dumnezeiestilor Scripturi, sau se va osteni câtva în posturi, linistiri, apoi va uita felul sau de a gândi de mai înainte si va ajunge la curatie de îndata ce se va departa de viata cea întinata; însa nu va avea curatie totdeauna, pentru ca, pe cât de degraba se curata, tot asa de degraba se si întineaza. Iar inima ajunge la curatie prin multe necazuri, lipsuri, departarea de la împartasire cu tot ce este lumesc în lume si prin omorârea sa, pentru toate acestea. Iar daca ea a ajuns la curatie, apoi curatia ei nu se întineaza de ceva mic, nu se teme de razboaie mari si vadite, înteleg razboaie înfricosate; pentru ca si-a câstigat un stomac tare care poate mistui orice hrana, care nu se poate mistui în oamenii cei neputinciosi. Astfel, orice curatie agonisita în graba, în scurt timp si cu putina osteneala în curând se pierde si se întineaza. Iar curatia agonisita prin multe necazuri si câstigata într-un timp îndelungat, nu se teme de vreun atac oarecare, care n-ar trece masura, în vreuna din partile sufletului, pentru ca Dumnezeu întareste sufletul. A Lui e slava în vecii vecilor Amin.“ (Cuv. 4, pag. 24, Ep. Teofan, Q 30).

„E curat cu mintea nu acel care nu cunoaste raul (caci unul ca acesta va fi asemenea unui dobitoc), nu acel care se afla în stare de pruncie, nu acel care-si ia asupra-si un chip de curatie. Ci iata curatia mintii – luminarea cu cele dumnezeiesti, dupa o îndeletnicire în lucrarea virtutilor. Si nu îndraznim sa spunem ca cineva si-ar fi agonisit-o pe aceasta fara sa fi fost ispitit de cugete, pentru ca altfel el ar fi fost ca unul care nu-i îmbracat în trup. Caci nu îndraznim sa spunem ca firea noastra pâna la moarte n-ar fi luptata si n-ar suferi vatamare. Iar ispita cugetelor eu numesc nu ca sa ne supunem lor, ci ca sa punem începutul unei lupte cu ele“ (Cuv. 4, pag. 23, Ep. Teofan, Q 27).

„Cine-si pazeste inima sa de patimi, acela în fiecare clipa Îl vede pe Domnul. La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela arunca demonii de la sine si dezradacineaza samânta rautatii lor. Cine în fiecare clipa îsi supravegheaza sufletul sau, inima aceluia se va veseli de descoperiri. Cine-si concentreaza privirea mintii sale înlauntrul sau, acela vede în sine zorile cele duhovnicesti. Cine uraste orice risipire a mintii, acela vede pe Stapânul înlauntrul inimii sale.“ (Ep. Teofan, Q 46).

„Patimile se dezradacineaza si se pun pe fuga, printr-o neîncetata adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoara pe ele. Cine doreste sa-L vada pe Domnul înlauntrul sau, acela adauga silinta ca sa-si curete inima sa, printr-o neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Si astfel, având ochii mintii sale luminati, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. Ce se petrece cu pestele iesit din apa, acelasi lucru se petrece si cu mintea, care a parasit aducerea aminte de Dumnezeu si se risipeste cu aducerea aminte de lume.“ (Ep. Teofan Q 51).

„Lucrarea de purtare a crucii e îndoita, fiindca firea e îndoita, apoi si ea se împarte în doua parti. Una se cuprinde în rabdarea necazurilor trupesti, care se nasc din lucrarea partii emotive a sufletului si este si se numeste lucrare. Iar cealalta e cuprinsa într-o lucrare subtire a mintii si în cugetarea despre cele dumnezeiesti, precum si în petrecerea în rugaciune s.a.m.d.; ea se savârseste prin partea poftitoare a sufletului si se numeste contemplare. Si una, adica lucrarea, curata pe masura râvnei partea cea patimasa a sufletului, iar a doua, puterea de lucrare a dragostei din suflet, adica dorinta fireasca care lumineaza partea cea întelegatoare a inimii. Pe orice om, care mai înainte de a învata cu desavârsire partea cea dintâi, trece la aceasta de a doua atras de dulceata ei, nu mai spun deja de lenevia sa, îl ajunge mânia lui Dumnezeu, pentru ca nu si-a omorât madularele sale cele de pe pamânt, (Col. 3, 5), adica nu si-a vindecat neputintele cugetelor, printr-o îndeletnicire plina de rabdare, în lucrarea ocarii crucii, dar a îndraznit, în mintea sa, sa viseze la slava crucii. La acest lucru îl îndeamna si cele spuse de Sfintii cei din vechime, ca daca mintea se va gândi sa se suie pe cruce mai înainte ca simturile ei, vindecându-se de neputinta, sa vina întru linistire, apoi o ajunge mânia lui Dumnezeu. Aceasta suire pe cruce, care atrage mânia, se petrece nu în prima parte a rabdarii necazurilor, adica a rastignirii trupului, ci când omul ajunge la contemplare; iar aceasta este a doua parte, care urmeaza dupa vindecarea sufletului. Iar la cine mintea e întinata de patimi rusinoase si cine se grabeste sa-si umple mintea sa de cugete visatoare, aceluia i se închide gura cu pedeapsa, pentru ca nu si-a curatat mai înainte mintea prin necazuri, nu a cucerit poftele trupesti, ci bizuindu-se pe ceea ce a auzit urechea si ce e scris cu cerneala, s-a aruncat drept înainte, ca sa mearga pe o cale plina de întuneric, pe când el singur e orb cu ochii. Caci si aceia care au vederea sanatoasa, fiind plini de lumina si câstigându-si îndrumatori de-ai harului, zi si noapte sunt în primejdie, cu toate ca ochii lor sunt plini de lacrimi si ei în rugaciune si în plâns îsi continua rugaciunea slujirii lor, toata ziua si chiar si noaptea, din pricina grozaviilor ce-i asteapta în cale si a prapastiilor ce le întâlnesc si a chipurilor adevarului, care sunt amestecate cu nalucirile cele înselatoare ale lucrurilor. Spun: „Ce e de la Dumnezeu, aceea vine singur prin sine, iar tu nici nu vei simti“. Aceasta-i drept, însa numai daca locul este curat si nu întinat. Iar daca lumina ochiului tau celui duhovnicesc nu e curata, apoi nu îndrazni sa-ti arunci ochiul la globul de soare, ca sa nu pierzi si aceasta mica raza, adica credinta simpla si smerenia si marturisirea din inima si faptele cele mici dupa puterea ta si sa nu fi aruncat de singura latura a fiintelor duhovnicesti, care e întunericul cel mai dinafara, caci ceea ce e în afara de Dumnezeu, este asemenea iadului, dupa cum a fost aruncat acela care nu s-a rusinat sa vina la nunta în haine necurate.“ (Cuv. 2, pag. 12).

„Fiecare lucru are rânduiala sa si fiecare fel de viata are un anumit timp. Cine începe mai înainte de vreme ceva ce este peste masura lui, acela nu câstiga nimic, ci îsi pricinueste numai o vatamare îndoita.“ (Cuv. 11, pag. 51).

„Dupa cum din multe mii abia se afla unul care împlineste poruncile si prin aceasta a ajuns la curatia sufletului, asa dintr-o mie daca se va gasi unul, care s-a învrednicit cu mare staruinta si paza sa ajunga la rugaciunea cea curata; iar cel care a ajuns la acea taina care e deja dupa aceasta rugaciune, abia de se mai gaseste din neam în neam.“ (Ep. Teofan, Q 66).

„Care e semnul ca, curatia a început sa se salasluiasca în inima? Când se învredniceste cineva de darul lacrimilor, care curg fara nici o sila pentru ca lacrimile sunt puse, pentru minte, ca un hotar oarecare între cele trupesti si cele duhovnicesti, între starea patimasa si curatie. Pâna ce nu va primi omul acest dar, lucrarea lui se face înca numai în omul cel dinafara si el deloc n-a simtit înca puterea celor ascunse în omul cel dinlauntru.“ (Ep. Teofan, Q 82).

„Daca ceri ceva de la Dumnezeu si El zaboveste sa te asculte pe tine îndata, apoi nu te întrista, pentru ca tu nu esti mai întelept decât Dumnezeu. Iar acest lucru se petrece cu tine sau pentru ca nu esti vrednic sa primesti cele cerute, sau pentru ca, caile inimii tale nu corespund, ci sunt potrivnice cererilor tale; sau pentru ca înca n-ai ajuns la masura ca sa primesti darul pe care îl ceri. Sau ca nu ni se cuvine noua mai înainte de vreme sa ne atingem de masurile mari, ca darul lui Dumnezeu, fiind primit în graba, sa nu ajunga fara de nici un folos; pentru ca cele primite cu usurinta, degraba se si pierd; iar tot ce e agonisit cu îndurerare de inima, se si pazeste cu bagare de seama.“ (Cuv. 5, pag. 28). „În afara de ispite nu se vede Pronia lui Dumnezeu, e cu neputinta sa capeti îndrazneala înaintea lui Dumnezeu, e cu neputinta sa ne învatam întelepciunea Duhului, e cu neputinta de asemenea ca dragostea cea dumnezeieasca sa se întareasca în sufletul tau. Înainte de ispitire, omul se roaga lui Dumnezeu, ca un strain oarecare. Iar când intra în ispite din dragostea catre Dumnezeu si nu-si îngaduie nici o schimbare (ramâne neclintit), atunci se aseaza înaintea lui Dumnezeu de parca L-ar avea pe El datornic si ca un prieten sincer, pentru ca el spre a împlini voile lui Dumnezeu, a dus lupta cu vrajmasul lui Dumnezeu si l-a învins pe el.“ (Cuv. 5, pag. 30).

„Orice rugaciune în care nu se oboseste trupul si nu s-a îndurerat inima, e socotita drept un copil nascut înainte de vreme, pentru ca o astfel de rugaciune n-ar fi în suflet“ (Cuv. 11, pag. 52, Ep. Teofan, Q 62).

„Una e un cuvânt lucrator si alta e un cuvânt frumos. Întelepciunea stie sa-si împodobeasca cuvintele sale, chiar fara sa cunoasca lucrurile, sa vorbeasca adevarul, fara sa stie si sa discute despre virtute, desi însusi omul n-a cunoscut lucrarea ei prin încercare. Ce e un pictor care picteaza cu apa peretii si nu poate cu acea apa sa-si potoleasca setea sa si ce e omul care vede visuri frumoase, asa e si cuvântul care nu este dovedit prin lucrare. Cine vorbeste despre virtute, ceea ce el însusi a încercat cu fapta, acela transmite acest lucru celui ce-l asculta la fel cum da unul altuia banii câstigati prin osteneala sa. Si cine seamana agonisita din învatatura sa proprie, în auzul celor ce-l asculta, acela cu îndrazneala îsi deschide gura sa, zicând fiilor sai duhovnicesti, cum a spus batrânul Iacov lui Iosif cel cu întreaga întelepciune: „Iar eu îti dau tie o parte mai mare decât fratilor tai, pe care am luat-o de la Amorei, cu sabia mea si cu arcul meu.“ (Cen. 48, 22) (Cuv. 1, pag. 7).“

„Daca vei petrece în prea frumoasa virtute si nu vei simti ca gusti din dulceata ei, apoi nu te mira. Caci pâna când nu se va smeri omul, nu capata rasplata pentru lucrarea sa. Rasplata se da nu pentru lucrare, ci pentru smerenie: cine o dispretuieste pe cea din urma, acela o pierde pe cea dintâi.“ (Ep. Teofan, Q 110).

„Darul fara de ispite este pierzare pentru cei ce-l primesc pe acesta. Daca lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu si El îti va da darul, roaga-L sa te învete a te smeri sau sa-ti ia darul, ca el sa nu fie pentru tine pricina de pierzare.“ (Ep. Teofan, Q 111).

„Calea lui Dumnezeu este o cruce zi de zi. Nimeni nu s-a suit la cer petrecând la racoreala. Iar despre calea cea racoroasa, stii unde se sfârseste.“ (Ep. Teofan, Q 115).

„Omul cât timp traieste (petrece) în nepasare, se teme de ceasul mortii; iar când se va apropia de Dumnezeu, se teme sa întâmpine Judecata; iar când în întregime va pasi în cele de mai înainte, atunci si o frica si alta sunt înghitite de dragoste.“ (Ep. Teofan, Q 119).

„Lasa ca totdeauna sa precumpaneasca la tine milostenia. O inima aspra si lipsita de îndurare, niciodata nu se va curati. Omul cel îndurerat este un doctor pentru sufletul sau pentru ca, ca un vânt puternic izgoneste dinlauntrul sau întunecarea patimii.“ (Ep. Teofan, Q 135).

„Sufletul cel întelegator, fiind esentialmente unit si legat cu simturile si cu cugetele sale, fireste ca e târât, daca omul nu va veghea într-o rugaciune ascunsa.“ (Ep. Teofan, Q 140).

„Smerenia si fara de fapte face ca multe greseli sa fie iertate; si dimpotriva fara de smerenie si faptele sunt fara de folos. Ce este sarea pentru orice mâncare, aceasta e smerenia pentru orice virtute. Pentru a o câstiga, e nevoie sa te întristezi cu gândul neîncetat cu o umilinta si cu o întristare chibzuita.“ (Ep. Teofan, Q 155).

„Trebuie sa ne scufundam în omul nostru cel dinlauntru si sa petrecem acolo în însingurare, neîncetat lucrând via inimii noastre. Si poate ca, prin aceasta petrecere în apropierea omului dinlauntru, vom ajunge la unirea desavârsita cu cunoasterea nadejdii noastre, a lui Hristos celui ce petrece în noi.“ (Ep. Teofan, Q 176).

„Nu faptele deschid usa cea încuiata a inimii, ci inima înfrânta si smerenia sufletului, când vor fi biruite patimile prin smerenie.“ (Ep. Teofan, Q 179).

„Sta scris de catre unul dintre Sfinti: cine nu se socoate pacatos, rugaciunea aceluia nu e primita de Domnul.“ (Ep. Teofan, Q 180).

„Sa punem în rânduiala latura inimii prin fapte de pocainta si printr-o viata placuta lui Dumnezeu, iar ale Domnului vor veni singure de la sine, daca locul din inima va fi curat si neîntinat.“ (Ep. Teofan, Q 181).

„Lucrarea cea ascunsa si poruncile cele noua si duhovnicesti, pe care le pastreaza sufletul, având în vedere frica de Dumnnezeu, înnoiesc si lumineaza sufletul si în ascuns vindeca toate madularele lui.“ (Ep. Teofan, Q 182).

„Nimic nu poate sa ne apropie astfel inima de Dumnezeu ca milostenia si nimic nu ne aduce în sufletul nostru atâta liniste, ca saracia cea de buna voie.“ (Ep. Teofan, Q 195).

„Când omul închide portile cetatii, adica simturile, atunci lupta înlauntru si nu se teme de cei ce uneltesc în afara de cetate.“ (Ep. Teofan, Q 196).

„Prin ce ai pierdut pe cele bune, prin acelea le si câstigi. Ti-ai pierdut întreaga întelepciune (curatia), Dumnezeu nu va primi de la tine milostenie, daca petreci în curvie, pentru ca vrea de la tine sfintenia trupului.“ (Ep. Teofan, Q 200).

„Ostenelile trupului fara de curatia mintii sunt ca si pântecele sterp si sânurile uscate, pentru ca nu se pot apropia de cunoasterea lui Dumnezeu. Ei îsi chinuiesc trupul, însa nu se îngrijesc sa-si dezradacineze patimile din minte si de aceea nu culeg nimic.“ (Ep. Teofan, Q 209).

„Ca dar, peste dar – pentru oameni – dupa Botez s-a dat pocainta. Caci pocainta este a doua renastere de la Dumnezeu. Si acel dar, arvuna caruia am primit-o prin credinta, îl primim prin pocainta. Pocainta este usa milostivirii, deschisa celor ce o cauta cu staruinta. Prin aceasta usa patrundem la mila lui Dumnezeu caci toti, dupa cuvântul Scripturii dumnezeiesti, au pacatuit, fiind îndreptati în dar prin harul lui (Rom. 3, 23–24). Pocainta este harul al doilea si se naste în inima de la credinta si frica (de Dumnezeu)“ (Cuv. 83, pag. 397).

„Este o cunoastere premergatoare credintei si este o cunoastere nascuta de credinta. Este o cunoastere fireasca, care osebeste binele de rau si ea se numeste socotinta fireasca, prin care, în chip firesc, fara învatatura, cunoastem binele si raul. Aceasta socotinta, Dumnezeu a sadit-o în firea cea întelegatoare, iar cu ajutorul învataturii ea capata o sporire si o împlinire. Nu e om care sa n-o aiba. Cei lipsiti de aceasta putere sunt mai prejos de firea cea întelegatoare si de cei ce au pierdut aceasta putere de cunoastere. Proorocul, pe buna dreptate, i-a asemanat cu dobitoacele cele neîntelegatoare. Prin aceasta chibzuinta noi putem afla calea lui Dumnezeu. Aceasta este cunoasterea cea fireasca; ea premerge credintei si este o cale spre Dumnezeu. Prin aceasta socotinta ne învatam sa deosebim binele de rau si sa primim credinta. Si puterea firii marturiseste ca omul trebuie sa creada în Acela, care le-a facut pe toate acestea, sa creada si în cuvintele poruncilor Lui si sa le împlineasca. Din credinta se naste frica de Dumnezeu si când ea va însoti faptele si va ajunge, treptat, la lucrare, atunci ea (frica) naste cunoasterea cea duhovniceasca, despre care am zis ca se naste din credinta. Deci credinta naste în noi frica, frica ne îndeamna la pocainta si la lucrare. Astfel se daruieste omului cunoasterea cea duhovniceasca, adica o simtire a tainelor, care naste credinta adevaratei contemplari. Astfel nu numai simplu de la credinta se naste cunoasterea cea duhovniceasca, ci credinta naste frica de Dumnezeu si când vom începe a lucra în frica de Dumnezeu, de la frica de Dumnezeu se naste cunoasterea cea duhovniceasca. Nu frica de Dumnezeu naste aceasta cunoastere duhovniceasca (caci nici nu se poate naste ceea ce nu e în natura), ci cunoasterea aceasta se daruieste ca un dar, fricii de Dumnezeu. Când vei cerceta cu luare aminte lucrarea fricii de Dumnezeu, atunci vei afla ca ea este pocainta. Si cunoasterea duhovniceasca, ce urmeaza dupa ea, este acelasi lucru despre care am spus, ca arvuna ei (a cunoasterii) noi am primit-o în Botez, iar daruirea ei o primim prin pocainta. Si daruirea aceasta, despre care am spus ca o primim prin pocainta, este cunoasterea cea duhovniceasca ce se da, ca un dar, lucrarii fricii. Iar cunoasterea cea duhovniceasca este simtirea celor ascunse. Si când va simti cineva aceasta nevazuta si cu mult mai bine, atunci capata ca de la acestea demnitatea de cunoastere duhovniceasca si în simtirea lui se naste o alta credinta, nu potrivnica celei dintâi, ci care o întareste pe credinta ceea. O numesc pe ea credinta contemplativa. Pâna acum a fost auzul (adica credinta cea din auz, Rom. 10, 17), iar acum e contemplare, iar contemplarea e mai fara de îndoiala decât auzul.“ (Cuv. 84, pag. 399).

„Toate felurile si chipurile de rugaciune, cu care se roaga oamenii lui Dumnezeu, au drept hotar rugaciunea cea curata. Caci si suspinarile si îngenunchierile si cererile inimii si strigatele cele dulci si toate felurile de rugaciune, dupa cum am spus, au drept hotar rugaciunea cea curata si au posibilitate sa ajunga numai pâna la ea. Curatia si necuratia rugaciunii depinde de urmatoarele: de îndata ce în timpul când mintea se pregateste sa aduca (rugaciune), se amesteca cu ea un gând oarecare strain, sau neliniste pentru ceva, atunci rugaciunea aceasta nu se numeste curata, pentru ca nu din animale curate a adus mintea pe altarul Domnului, adica pe inima – pe acest altar duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dupa rugaciunea cea curata, alta rugaciune nu mai este. Pâna la acest hotar, orice miscare de rugaciune si toate felurile de rugaciune, duc mintea prin puterea libertatii. De aceea e si nevointa în rugaciune. Iar dincolo de acest hotar, va fi deja uimirea, dar nu rugaciunea; pentru ca toate ale rugaciunii se curma si în schimb, vine o contemplare oarecare si mintea se roaga nu cu rugaciune. Un lucru e rugaciunea si altul e contemplatia din rugaciune, desi rugaciunea si contemplarea îsi iau începutul una din alta. Rugaciunea este semanatul, iar contemplarea este adunarea manunchelor. Dupa cum din multe mii, abia se gaseste unul care a împlinit poruncile si toate cele ale legii, cu o mica lipsa si a ajuns la curatia sufletului, asa dintr-o mie daca se gasi unul care s-a învrednicit, cu mare bagare de seama, sa ajunga la rugaciunea cea curata; sa rupa acest hotar si sa primeasca taina aceea; pentru ca de rugaciunea cea curata nu s-au putut învrednici multi; s-au învrednicit însa foarte rari, iar cel ce a ajuns la taina aceea care e dincolo de aceasta rugaciune, abia de se afla, dupa harul lui Dumnezeu, din neam în neam. Si daca abia de se mai roaga cineva cu rugaciunea curata, apoi ce sa mai zicem de rugaciunea cea duhovniceasca? La Sfintii Parinti era obiceiul sa dea denumirea de rugaciune la toate miscarile cele bune si la lucrarile cele duhovnicesti. Si nu numai Parintii, ci si toti cei care sunt luminati de cunoastere obisnuiesc orice lucrare frumoasa s-o socoata aproape unul si acelasi lucru cu rugaciunea. Uneori pe aceasta rugaciune, asa zisa duhovniceasca, într-un loc o numesc cale, în altul cunoastere si înca undeva, vedere a mintii. Vezi, cum Parintii schimba denumirea lucrurilor duhovnicesti. Caci exactitatea denumirilor se statorniceste numai pentru lucrurile de aici, iar pentru lucrurile din veacul viitor nu e un nume autentic si adevarat despre ele; e numai o simpla cunoastere, care e mai presus de orice denumire si de orice principiu compus, de orice chip, culoare, descriere si de toate denumirile nascocite. De aceea, când cunoasterea sufletului se va înalta din lumea cea vazuta, atunci Parintii, spre a însemna aceea cunoastere, întrebuinteaza denumiri pe care le vor, fiindca denumirile exacte ale aceluia nu le cunoaste nimeni. Însa pentru ca sa întareasca gândurile sufletului pe aceasta cunoastere, ei întrebuinteaza denumiri si pilde, dupa cuvântul Sf. Dionisie care zice, ca pentru simturi întrebuintam pilde, silabe, numiri si expresii potrivite. Însa când prin lucrarea Duhului, sufletul va fi împins spre cele dumnezeiesti, atunci pentru noi sunt de prisos si simturile si lucrarea lor, precum de prisos sunt puterile sufletului celui înduhovnicit, când el, în urma unitatii de nepatruns se face asemanator cu Dumnezeirea si în miscarile sale e stralucit de raza luminii celei mai de sus. Deci, crede frate, ca mintea are putinta sa deosebeasca miscarile sale numai pâna la hotarul rugaciunii celei curate. De îndata ce a ajuns acolo si nu se întoarce înapoi, sau paraseste rugaciunea – rugaciunea devine atunci, parca o mijlocitoare între rugaciunea cea sufleteasca si cea duhovniceasca. Si când mintea e în miscare, atunci ea se afla în latura cea sufleteasca: însa deîndata ce paseste ea în acea latura se curma si rugaciunea. Caci Sfintii, în veacul viitor, când mintea lor e înghitita de Duhul, nu se roaga cu rugaciuni, ci cu uimire se salasluiesc în slava ce-i veseleste. Asa se petrece si cu noi. De îndata ce mintea se va învrednici sa simta fericirea cea viitoare, se va uita si pe sine însasi si toate cele de aici si nu va mai avea în sine nici o miscare fata de ceva. De aceea, cineva cu toata certitudinea îndrazneste sa spuna ca libertatea vointei îndrumeaza si pune în miscare prin mijlocirea simturilor, orice virtute ce se savârseste si orice rânduiala de rugaciune, de e în trup sau în gând si chiar mintea însasi – acest împarat al patimilor. Când însa ocârmuirea si purtarea de grija a Duhului va pune stapânire peste mine, acest arhitect al simturilor si cugetelor, atunci firii i se ia libertatea si mintea e calauzita, în loc sa calauzeasca. Si unde va fi atunci rugaciunea, când firea nu va fi în stare sa aibe stapânire asupra sa, ci e calauzita de alta putere, singura nu stie unde si nu poate sa faca miscarile de gând pe care le-ar fi vrut, ci e cuprinsa în acea clipa de puterea ce a robit-o si nu simte încotro e îndrumata de ea? Atunci omul nu va mai avea nici vrere chiar dupa marturisirea Scripturii, nu stie de e în trup el, sau în afara de trup (2 Cor. 12, 2). Si va mai fi rugaciune în acela care e atât de robit, încât nu e constient de sine? De aceea, nimeni sa nu graiasca hula si sa nu îndrazneasca sa afirme ca se roaga cu o rugaciune duhovniceasca. Într-o astfel de îndrazneala sunt lasati cei care se roaga cu îngâmfare, care sunt ignorati în cunoastere si mincinos vorbesc despre sine, cum ca ei când vor, se roaga cu o rugaciune duhovniceasca. Iar cei cu smerita cugetare si care pricep lucrarea se unesc ca sa învete de la Parinti si sa cunoasca hotarârile firii si nu-si îngaduie sa se dedea la astfel de gânduri îndraznete.“ (Cuvântul 16, pag. 61 si urm.).

În acest loc Sfântul Isaac da înca o astfel de definitie pentru rugaciunea cea duhovniceasca:

„Miscarile sufletesti, pentru o neprihanire ireprosabila si curatie, se împartasesc de lucrarea Sf. Duh. De aceasta se învredniceste unul dintre multe mii de oameni, caci aceasta este taina starii si vietii viitoare. Caci el e înaltat si firea ramâne fara de lucrare, fara orice miscare si aducere aminte despre cele de aici. Sufletul nu se roaga cu rugaciune, ci cu simtirea simte (pipaie) lucrurile duhovnicesti ale veacului aceluia, care întrec orice pricepere omeneasca, întelegerea carora e cu putinta numai prin puterea Sfântului Duh. Iar aceasta e o contemplare a mintii, însa nu miscare si nu o cautare a rugaciunii, desi rugaciunii îi datoreste începutul.“ (Cuvântul 21, pag. 104).

Preotul. Ceea ce ati spus Dv. acum îmi aminteste foarte mult cuvintele Sf. Maxim Cavsocalivitul, spuse în a doua jumatate a convorbirii lui cu Cuviosul Grigorie Sinaitul, lucru pe care l-ati amintit la sfârsitul convorbirii noastre de data trecuta.

Monahul. Exact asa e. Si acolo si aici e vorba despre unul si acelasi lucru si anume despre acele stari de rugaciune, care încep, dupa cuvintele Sf. Isaac, dincolo de hotarele rugaciunii celei curate, care e sfârsitul rugaciunii ce se mai afla în stapânirea omului. Aceste stari de rugaciune, nici nu se mai numesc stari de rugaciune, ci poarta alte felurite numiri, pricina multimii carora, de asemenea o lamureste Sf. Isaac. Ele se numesc si vedere si contemplare si uimire; se numesc, afara de aceasta si rugaciune duhovniceasca. Cu putere de la sine omul nu poate sa intre în starile acestea, ci e introdus în ele de Duhul Sfânt, independent de vointa si eforturile omului. A tinde sa patrunzi acolo, cu de la sine putere, nu numai ca nu e evlavios si îndraznet, ci e si fara de socotinta, fara de puterea harica a Sf. Duh; omul, dupa cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, vede atunci nu vedenii sau contemplari, ci numai nalucirile sale proprii si astfel cade în înselare. Îmi pare bine parinte, ca ati observat aceasta asemanare întru cuvintele Sf. Isaac si cuvintele Sf. Maxim. Si unul si altul ne amintesc ca sa nu uitam de acele stari de rugaciune, înalte si de dincolo de constiinta omului, pentru care cel dintâi pas e rugaciunea smerita si lucratoare a lui Iisus, pentru învatarea careia noi am si închinat convorbirile noastre. Însa sa revenim din nou la gândurile si învataturile Sf. Isaac care sunt mult mai simple si mult mai apropiate de întelegerea noastra si de experienta noastra redusa.

„Cel care si-a simtit pacatele sale e mai bun decât acela care, prin rugaciunea sa, învie mortii. Cine s-a învrednicit sa se vada pe sine însusi, acela e mai bun decât cel ce s-a învrednicit sa vada pe îngeri.“ (Cuv. 41, pag. 175).

„Nu osândeste si nu judeca Dumnezeu pe om pentru o miscare fara voie, chiar daca ne-am învoi pentru un timp cu cugetul. Daca, în acelasi ceas, vom lepada în noi patimile si se va arata în noi zdrobirea, apoi Domnul nu ne cere socoteala pentru o astfel de nepasare; însa ne cere socoteala pentru nepasarea careia, într-adevar, mintea se deda într-atât încât priveste la acest lucru fara nici o simtire si-l socoate drept ceva ce trebuie sa fie si ceva folositor si nu se gândeste ca aceasta e o distractie primejdioasa pentru el. Sa ne rugam, deci, pururea Domnului astfel: Hristoase, plinatatea adevarului, sa straluceasca în inimile noastre, adevarul Tau si sa cunoastem cum sa umblam în caile Tale, dupa voia Ta!“ (Cuv. 40, pag. 170).

„Multi Parinti se îngrijorau mai mult de buna rânduiala a simturilor si de deprinderea trupului, decât de fapte; caci de aici vine si buna rânduiala a cugetelor. Multe pricini îi stau omului în cale, afara de voia lui care-l fac sa iasa din hotarele libertatii sale. Si daca el nu va fi pazit în simturile sale printr-o deprindere, fara de slabire, câstigata de mai înainte, apoi se poate întâmpla ca multa vreme el nu va intra în sine însusi si nu va afla starea sa de pace de la început.“ (Cuv. 41, pag. 179).

„Daca vrei sa cunosti de esti cu cugetare smerita, apoi încearca-te de nu te tulburi cumva când te obijduiesc.“ (Episc. Teofan, Q 215).

„Când se va întâmpla ca sufletul pe dinauntru e plin de întuneric si la fel cum razele soarelui sunt un timp oarecare acoperite pe pamânt de întunericul norilor, sufletul pe un timp oarecare se lipseste de mângâierea cea duhovniceasca si lumina harului, cea dinlauntru, se întuneca din pricina norului de patimi ce umbreste sufletul si pentru ca s-a împutinat în tine, puterea cea facatoare de bucurii si mintea e acoperita de o ceata neobisnuita, nu te tulbura cu gândul si nu da mâna cu slabanogirea cea din suflet, ci rabda, citeste cartile învatatilor, sileste-te spre rugaciune si asteapta ajutorul. El va veni în curând, lucru pe care nici nu-l vei cunoaste.“ (Ep. Teofan, Q 239).

„Daca pâna a nu intra în cetatea smereniei bagi de seama, în tine, ca te-ai linistit de tulburarea patimilor, apoi nu te crede. Vrajmasul ti-a pregatit vreo cursa si dupa aceasta odihna asteapta un mare zbucium si o mare tulburare.“ (Ep. Teofan, Q 261).

„Diavolul se sileste de la început sa faca sa fie parasita rugaciunea cea necurmata din inima, iar pe urma ne îndeamna la o nesocotire a timpurilor rânduite pentru rugaciune si pravila cea savârsita cu trupul. Si astfel, la început, cugetul cade în slabiciunea de a gusta vreun pic de mâncare înainte de vreme si ceva putin si din cele mai neînsemnate. Iar pe urma se ridica în el si celelalte, una dupa alta.“ (Ep. Teofan, Q 265).

„Vietuirea cea cu trupul dupa Dumnezeu o alcatuiesc faptele cele trupesti; iar faptele trupesti se numesc acelea care, pentru curatirea trupului într-o lucrare plina de virtuti, se savârsesc prin lucrari vadite, prin care omul se curata de întinaciunile trupului. Vietuirea mintii e o lucrare a inimii continuata neîncetat cu un gând grijuliu, cum sa placi în simturi lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si pe toate le vede; de asemenea rugaciunea neîncetata a inimii si pazirea sa de patimile cele ascunse, ca sa nu se gaseasca nimic patimas în latura sa cea ascunsa si duhovniceasca. Toate acestea sunt lucrarea inimii, de aceea se si numesc vietuire a mintii.“ (Ep. Teofan, Q 276).

„Lucrarea inimii e legatura pentru simturile de dinafara si daca cineva cu buna socotinta se îndeletniceste cu aceasta, dupa pilda Parintilor ce au vietuit înaintea noastra, apoi acest lucru se vede dupa urmatoarele trei semne din el: nu e legat de nici un fel de câstiguri trupesti, nu iubeste lacomia pântecelui si e departe cu totul de el iutimea“ (Ep. Teofan, Q 286).

„Fericit e omul care si-a cunoscut neputinta sa; pentru ca cunoasterea aceasta devine pentru el o temelie, radacina si început de orice bunatate. Însa nimeni nu poate sa-si simta neputinta sa, daca nu va fi îngaduita asupra lui, o ispita cât de mica macar ca sa-i oboseasca sau trupul sau sufletul. Atunci, comparând neputinta sa cu ajutorul lui Dumnezeu, îndata-i va recunoaste maretia acestui ajutor. Însa cine a recunoscut ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, acela face o multime de rugaciuni. Si în masura în care le înmulteste, în aceeasi masura i se smereste si inima lui.“ (Ep. Teofan, Q 235).

„De cum omul se smereste, îndata e înconjurat de mila si atunci inima simte ajutorul cel dumnezeiesc; pentru ca afla ca în el se trezeste o putere oarecare a certitudinii. Iar când omul va simti ca ajutorul cel dumnezeiesc într-adevar îl sprijineste atunci, inima lui, într-o clipa se umple de credinta. Din aceasta el pricepe ca rugaciunea este scaparea celor ce cauta ajutor, izvor de mântuire, comoara de nadejde, lumina celor ce petrec întru întuneric, scut de izbavire în razboi, sageata ascutita asupra vrajmasilor. De acum el se îndulceste cu rugaciunea credintei, inima lui e luminata de nadejde, si din pricina veseliei chipul rugaciunii sale, el îl schimba în glasuri de multumire. Omul atunci se roaga nu cu osteneala si oboseala, cum e oricare alta rugaciune, cu care se roaga omul pâna a nu simti harul acesta; însa împreuna cu bucuria din inima si cu mirare, neîncetat izvorasc miscari de multumire, cu nenumarate îngenunchieri si din multa aprindere spre mirare, în fata harului lui Dumnezeu, pe neasteptate, îsi înalta glasul sau, laudând si proslavind pe Dumnezeu. Si de acum, el înceteaza a cugeta cele desarte, ca sa petreaca fara întrerupere în fata lui Dumnezeu într-o rugaciune neîncetata, cu teama si cu frica, ca sa nu se lipseasca de ajutorul cel mare al lui Dumnezeu.“ (Ep. Teofan, Q 236).

„Pâna ce nu vei ajunge la lacrimi, sa stii ca cele ascunse ale tale slujesc înca lumii si lucrul lui Dumnezeu tu îl faci cu omul cel de dinafara, iar omul tau cel dinlauntru e înca fara rod, pentru ca rodul lui începe cu lacrimile. Când vei ajunge în domeniul lacrimilor, atunci sa stii ca mintea ta a iesit din temnita lumii acesteia, ca a pus piciorul sau pe cararea veacului celui nou si a început sa respire mireasma unui aer minunat si nou. Lacrimile au început sa izvorasca pentru ca s-a apropiat nasterea pruncului celui duhovnicesc. Maica obsteasca a tuturor harul, doreste tainic în suflet sa nasca în lumea veacului viitor chipul cel dumnezeiesc. Si fiecare, care petrece cu Dumnezeu, are din când în când, aceasta mângâiere, adica lacrimi, ba când el e într-o contemplare cu mintea, ba când e preocupat de cuvintele Scripturilor, ba când petrece într-o convorbire de rugaciune. Însa eu vorbesc nu despre aceasta rânduiala a lacrimilor, ci despre aceea care e la cel ce plânge neîncetat zi si noapte. La unul ca acesta, ochii se aseamana cu un izvor de apa, cam pâna la doi si chiar mai multi ani; iar pe urma el vine la domolirea cugetelor; dupa domolirea cugetelor, el intra în acea odihna despre care a spus Apostolul Pavel (Evr. 4, 3): „dupa aceasta odihnire în pace, mintea începe sa contemple tainele. Atunci Dumnezeu începe sa-i descopere si cele ceresti si în ea se salaslueste Dumnezeu si omul începe sa simta în sine, desi neclar si în ghicire, acea schimbare pe care o va primi firea dinlauntru la înnoirea tuturor.“ (Ep. Teofan, Q 240).“

Însa despre aceste lucruri nu ne este dat noua sa judecam.

sursa