Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru: CEARTA, CUVINTELE JIGNITOARE, RÂSUL BATJOCORITOR. “Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela”


Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru:

Cuvintele „putrede”, batjocura, râsul şi disputele

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău (Efes. 4, 29).
Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Orice judecată a aproapelui trebuie, desigur, să aibă şi cuvinte „putrede”. Însă, în afară de judecată, încă multe alte cuvinte se arată a fi „putrede”. Poţi să te cerţi în felurite chipuri cu aproapele. Sfinţii Varsanufie şi Ioan propun să se ţină, în astfel de cazuri, următoarea rânduială:
„În trei rânduri spune celuilalt (părerea ta) şi, dacă nu vrea să asculte, lasă-l pe el, căci a te certa e lucru rău. În orice situaţie, dacă ţi se propune să primeşti ajutor ori dacă doreşti să dai cuiva o mână de ajutor, spune-ţi părerea până în trei rânduri, iar dacă aproapele tău nu este de acord, încetează cu pace şi nu-l mai scârbi pe el. Aceasta este adevărata cale a lui Dumnezeu.”
Prin urmare, nicicând nu trebuie să-ţi îngădui să te cerţi cu aproapele. Disputa, în forma ei obişnuită, conduce la iritare, și de aceea este vătămătoare, lipsind sufletul de pace şi de prezenţa Duhului Sfânt întru el. Cu toate acestea, disputa este fără nici un rezultat dacă cel care se ceartă este pătruns de dorinţa de a se preţui pe sine, ca fiind el mai mare, şi de a nu afla adevărul. Sfinţii Părinţi nu doar că ne poruncesc să nu luăm parte la dispute, ci și să ne îndepărtăm de locul unde se întâmplă acestea.
De aceea, nu trebuie nicidecum să insistăm să-l convingem pe aproapele. Cel mai bun mod de a-l convinge pe aproapele de un oarecare adevăr este de a păstra faţă de el, în orice părere, o iubire deplină şi să avem osârdie de a ne ruga Domnului pentru luminarea minţii sale.
Ca să fugim de dispută şi de certuri cu aproapele, Părinții ne spun să nu ne îndreptăţim atunci când creştinul nu se simte vinovat.
Stareţul Varsanufie de la Optina spunea astfel fiului său duhovnicesc:
– Îndreptăţirea de sine nu este faptă creştinească. Nu trebuie să insişti întru aceasta.
– Și dacă, batiuşka, eu sunt cel care are dreptate?
– Totuna dreptatea ori nedreptatea! Taci atunci când te mustră, şi după aceea spune: „Iartă-mă, sunt vinovat…” Pentru ceea ce spui, Domnul, mai apoi, îţi va descoperi ţie că tu, într-adevăr, ai fost vinovat.”
Şi nu doar în dispute, ci în orice conversaţie să nu îngăduim supărarea. Supărarea vădită mărturiseşte despre faptul că în om nu se află Duhul lui Dumnezeu.
Supărarea este începutul mâniei şi vorbeşte despre stăpânirea duhului celui rău asupra sufletului. Apoi, din convorbirile într-o stare de iritare, nu te poţi aştepta decât la rău.
Sfinţii Părinţi ne propun să discutăm cu aproapele într-o deplină pace sufletească.
Preacuviosul Varsanufie cel Mare dă în acest sens următorul sfat:
„Când vorbeşti cu aproapele, socoteşte dacă vorbeşti cu el având smerenie, cumpătare şi seninătate, și atunci continuă discuţia; dacă însă lucrurile nu sunt astfel, păzește toate în gândul tău; dacă eşti tulburat, nu vorbi nimic, pentru că răul nu naşte binele. Rabdă însă până ce gândul tău se va linişti, şi atunci grăiește cu pace.”
Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela.
Trebuie să vorbim cu aproapele fără obiceiul de a răni şi a jigni, în glumă ori în râs.
În afară de nechibzuinţă şi de cuvinte pripite, noi trebuie, de asemenea, să ne temem să nu obidim pe cineva. Râsul, în general, nu este o stare a sufletului după Duhul Sfânt.
Râsul plin de judecată nu este în acord cu iubirea în această lume fără de Dumnezeu. Iar dacă lacrimile conduc pe creştin pe calea mântuirii, atunci este vădit că râsul îl conduce pe el în partea opusă.
Creştinul trebuie să ia aminte la cuvintele Domnului: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Sfântul Isaac Sirul scrie:
„Nimic nu ne face atât de mult părtaşi acestei lumi ca cei care se dedau băuturii şi desfrâului şi nimic nu ne îndepărtează atât de mult de comoara înţelepciunii şi de cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu ca râsul şi îndrăzneala gândurilor.”
Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie:
„Fereşte-te de râs, căci râsul risipește bogăţia duhovnicească adunată: râsul îndepărtează harul Domnului, pierde gândul pomenirii morţii, duce la uitarea Înfricoşătoarei Judecăţi. Râsul este semn al firii copiilor, al inimii pline de dezmierdare, al sufletelor slabe şi lipsite de bărbăţie.”
Prin urmare, unul dintre cele mai mari chipuri ale judecăţii se arată a fi batjocura, când ea este unită cu păcatul judecării şi se întemeiază pe exaltarea mândriei şi pe absenţa nu doar a iubirii, ci, pur şi simplu, a respectului faţă de omul care este zidit după chipul lui Dumnezeu (v. Fac. 1, 27). Adeseori râsul faţă de cineva nu se deosebeşte de batjocură, aceasta fiind unul dintre chipurile cele mai grele ale judecăţii.
Pe lângă aceasta, părintele Aleksandr Elceaninov scrie:
„Râsul (nu zâmbetul) îl slăbeşte duhovniceşte pe om. Potrivit lui N., patima vorbirii de rău şi a luării în râs a altora adeseori ne îmbracă fariseic în toga indignării morale şi, începând de la bârfele «nevinovate», se ajunge până la clevetirea plină de otravă a prietenilor, care răneşte mai mult chiar decât năpădirea vrăjmaşilor. Iar tratarea oamenilor cu uşurătate, glumele mărunte pline de batjocură față de slăbiciunile şi de lipsurile aproapelui pot să se transforme într-o permanentă batjocură a făpturii lui Dumnezeu. Îngâmfarea, lipsa dragostei şi a păcii față de oameni, necinstirea Creatorului şi îndrăzneala de a judeca pe alţii sunt un izvor al acelei stări a sufletului aflat în orbire duhovnicească (păcatul lui Ham).”
Un exemplu al unei convorbiri cu aproapele poate fi luat de la Sfântul Siluan Athonitul. Schiarhimandritul Sofronie scrie astfel despre felul de a vorbi:
„El niciodată nu râdea, încât să se audă, nicicând nu vorbea cu dublu înţeles, nu batjocorea şi nici nu făcea haz de cineva. De obicei, faţa lui era serioasă şi liniştită, şi uneori se zărea un zâmbet abia perceptibil pe buzele sale, nedeschizându-şi buzele dacă nu pronunţa vreun cuvânt.”
Împreună cu aceasta, cum adaugă schiarhimandritul Sofronie,
„o calmă, liniştită și o foarte puternică şi adâncă dorinţă stăpânea sufletul – de a percepe buna mireasmă a Duhului lui Hristos, în care îi era dat să trăiască stareţului”.
Veselia şi glumele inofensive, care ajută să ne păstrăm îndrăzneala şi să ne ferim de deznădejde, trebuie să se diferenţieze de râs.
Aici este nevoie să ne amintim de povestirea despre Sfântul Antonie cel Mare, când acesta glumea cu ucenicii săi. Un sătean ce trecea prin apropiere s-a smintit de aceasta şi a gândit:
„Cum poate un asemenea mare nevoitor să-și îngăduie să glumească?” Preacuviosul a cunoscut cu duhul gândul lui şi, chemându-l la sine pe nume, i-a dat lui în mână un arc şi l-a pus să-l întindă. Săteanul a întins arcul. Preacuviosul i-a cerut să-l întindă şi mai mult. Săteanul i-a spus că dacă l-ar întinde şi mai mult arcul s-ar rupe. „Vezi, i-a spus Sfântul Antonie, nici omul nu poate să ducă mai mult decât puterile sale. Şi dacă nu aş glumi uneori cu ucenicii mei, ar cădea întru deznădejde şi nu ar mai avea îndrăzneala pe care o au acum.”
Cu toate acestea, la glume ne trebuie o deosebită luare-aminte, ca prin ele să nu obidim pe cineva.
„Feriţi-vă de glume şi de cuvinte fără luare-aminte!” –i-a spus unuia dintre fiii săi duhovniceşti stareţul Varsanufie de la Optina.
(din: Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru, Editura Sophia, 2017

Cuvântul Ortodox

Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura

Care este a patra fericire si ce inteles are?
“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).
Cuvantul “dreptate” are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand “cucernicie”, ca la Sfantul Ioan Gura de Aur, “virtutea in general”, ca la Sfantul Chiril al Alexandriei, “toata virtutea” cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.
Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: “Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica” (Matei 19, 29). “A fi flamand si insetat de dreptate” mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.
Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai. In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: “… Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva” (1, 16-17).
Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, “ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

Sursa

Trebuie sa te hotarasti: Ori esti prieten cu ereticii si esti dusman cu Dumnezeu, ori fii vrednic de a fi cu Dumnezeu

Dupa roadele lor ii veti cunoaste !!!! Zice Domnul … 

17.Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.

 18.După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

” Şi atunci voi mărturisi lor: 

Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Matei 7, (17-27 )

 De aceea Sf Nicolae le dadea palme ereticilor in Sinod ! … In contradictie cu Sf Parinti si Sf Scriptura, apostatii nostri din BOR  le da ereticilor medalii…si pupaturi… Vai lor !!! Caci sunt potrivnicii Domnului prin neascultare de porunci ! De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. ( Ioan 14,15 ) Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (16,22) Acestia sunt lupii in piele de oaie…Slujitori ai antihristului de care trebuie sa va indepartati, ca sa nu fiti in partasie cu ei –vedeti Canoanele Apostolice 

CANONUL 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI). Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească. (11, 12, 32, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 Antioh.; 9 Cartag.) Citeşte şi:  ”Vor veni vremuri si mai grele!” 

CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII) Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească. (10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.) 

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE) Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15). (47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)
Sursa:Apărătorul Ortodox

Ce e cu tine femeie crestina ORTODOXA?


Lumea se află într-o cădere permanentă… Păcatul îşi face loc în sufletele noastre din greu, dar, ceea ce doare cel mai mult, e că, astăzi se pierde chipul mamei, chipul femeii creştine ortodoxe! Ori anume mama, este cea care zideşte viitorul copiilor săi, prin învăţăturile sale, prin chipul şi portul său!  Mă gândesc că problema este mai actuală şi mai acută ca oricând! Mă gândesc că într-adevăr, se pierde chipul smerit al mamelor noastre! Vă spun sincer, nu îmi imaginez să o văd pe mămica mea în pantaloni, nu îmi imaginez, să văd în pantaloni (Doamne fereşte să nu zic vre-o blasfemie) pe cele care astăzi sunt Sfinte, înaintea lui Dumnezeu, pe ceea pe care o numim Maica Domnului – Împărăteasa Cerului şi a Pământului! Şi dacă conştiinţa mea îmi şopteşte că doar gândul la aşa ceva poate fi calificat drept blasfemie, cu cât mai mult, păcatul acesta – ca femeile să se vopsească şi să poarte haine bărbăteşti omoară sufletul? Eu zic, dacă în femeile noastre mai există frică de Dumnezeu, cât de puţină înţelepciune, să nu atragă atenţie la cuvintele mele! Şi eu sunt om pătimaş, care trăiesc aici în mijlocul ispitelor, iar cuvântul meu, nu neapărat trebuie calificat ca adevăr, fără cercetări adăugătoare! Dar totuşi, dacă mai cred în Dumnezeu, le rog, din tot sufletul, pe toate femeile şi mai ales pe cele care sunt preotese, să cerceteze cu atenţie şi să-şi facă concluziile de riguare, din Înţelepciunea Sfintei Scripturi!

Aşadar, dacă răsfoim Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aflăm foarte clar următoarele cuvinte: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronom cap. 22, vers.5). Aşadar, prima întrebare! De ce femeie porţi pantaloni? Ori această haină face totuşi parte din garderoba bărbătească? De ce faci urâciune înainea lui Dumnezeu?

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel sfătuie şi el: Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (I Timotei cap. II, vers. 8-15). Unde este dragă şi iubită femeie îmbrăcămintea cuviincioasă despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel? Chiar ai ajuns ca deja şi în Biserică, în Casa Dumnezeului celui viu, care categoric îţi interzice să te fardezi, să-ţi faci împletituri de păr şi să porţi haine necuviincioase, chiar ai ajuns ca şi înaintea Lui să îndrăzneşti să te arăţi aşa? Chiar doreşti să-L ispiteşti pe Dumnezeu? Nu te temi? Se vede totuşi că nu, pentru că dacă te-ai teme, nu ai îndrăzni într-atât de mult să-l superi prin ceea ce faci! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea pantalonului, urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea hainelor necuviincioase (chiar dacă sunt şi femeieşti)! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu şi diferitele împletituri de păr, după cum Spune Sfântul Apostol, din aur şi mărgăritare sau şi mai mult, diferitele machiajuri, prin care omul nu face decât să pună la îndoială capacitatea de Creator a Bunului nostru Dumnezeu! Ori purtând machiaje, anume aceasta şi facem! Arătăm lui Dumnezeu că nu ne place modul în care acesta nea creat şi considerăm că prin machiaje, operaţii plastice s-au rujări ne putem face mai frumoşi decât ia reuşit lui Dumnezeu! Iartă-ne Doamne şi pe noi şi pe femeile noastre!

Tot Sfântul Apostol Pavel, îşi continuă învăţăturile sale cu referire la chipul femeii şi în Epistola sa către Corinteni: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri. Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu. Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, este cinste? Căci părul i-a fost dat ca acoperământ. Iar dacă se pare cuiva că aici poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei (ca femeile să se roage cu capul descoperit) noi nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu. (I Corinteni, cap. XI, vers. 5-16).

„Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl.” Care ruşine Sfinte Apostole? Aceasta nu mai e ruşine astăzi! Acest păcat Sfinte Apostole la femeile noastre a devenit normă… Roagă-te Sfinte Apostole ca Dumenzeul nostru să ne ierte şi să ne miluiască şi să ne întărească! Iar pe femeile noastre să le întoarcă de la păcat!

Astăzi, mergem şi mai departe! Mergem la legiferarea prostituţiei! Mergem la avorturi! Mergem la aceea că, corpul femeii, corpul celor care mâine trebuie să fie mame, a devenit marfă, carne vie care se vinde şi se cumpără! Totdeauna mi-am pus întrebarea: Cum aceste femei se vor uita în ochişorii copilaşilor săi? Ce o să le spună, atunci când copilaşii să-i vor privi filme, în care mamele lor se dedau desfrâului, se dedau plăcerilor trupeşti, batjocorind creaţia lui Dumnezeu! De fapt, mă tem tare mult că şi copilaşii născuţi de astfel de femei vor fi copii ai păcatului, care nu vor şti nimic decât de desfrâu şi de industria plăcerii! Sărmanii! Nişte copilaşi ai morţii…

Fetelor, mamelor, femeilor, bunicelor! Poate e timpul să ne trezim, ce ziceţi? Poate e timpul să ne gândim la Hristos? Sfârşitul se apropie! Nu vă distrugeţi pe Dvs. Nu vă distrugeţi soţii, copilaşii, familiile! Fiţi vă rog mult – lumină, de care atât de mult are nevoie astăzi pământul.

Sursa

Rai în închisoare

Vom povesti o întâmplare adevărată și plină de interes care a avut loc cu câțiva ani în urmă în timpul vizitei domnului D.I.K. la înfricoșătoarele închisori Palamidis și Burtzi din Navplio, spre mângâierea semenilor noștri care se află în închisoare.
Iată ce spune cel ce a trăit această întâmplare cutremurătoare și dătătoare de nădejde.
„Ceva mă îndemna să vizitez închisorile Palamidis și Burtzi. De fapt este o datorie a fiecărui creștin să‑i mângâie pe oamenii nefericiți și să dea curaj sufletelor pustiite și inimilor tulburate.
Era aprilie când am mers la Palamidis. Comandant al închisorii era vărul meu N.K., care după câteva luni a căzut pe înălțimile înzăpezite ale Bizaniului.
I‑am spus că scopul meu era să văd Palamidisul, dar și înfricoșătoarele sale închisori și pe cei închiși, să rămân puțin cu ei și să le spun câteva cuvinte, dacă îmi îngăduiau.
Bunul meu văr mi‑a împlinit cu bucurie dorința. După ce am mers împreună cercetând toată cetatea și am admirat de sus priveliștea, m‑a dus să văd închisorile și pe cei închiși, începând de la «închisorile Sfântului Andrei».
Închisorile Sfântului Andrei nu erau decât o îngrăditură înaltă cu fortificații și creneluri. Și‑au luat numele de la bisericuța care se afla în mijlocul curții, pe care a construit‑o, potrivit tradiției, după revoluția din 1821, Nikitaras, la porunca lui Kolokotronis, căci chiar în ziua pomenirii Sfântului Andrei, Kolokotronis cu vitejii lui a cucerit Palamidisul, luându‑l din mâinile turcilor.
…Porțile grele ale închisorii s‑au deschis, iar întemnițații,după porunca comandantului, erau toți adunați în curte, pentru predică. M‑am urcat pe zid și pe un ton frățesc le‑am spus că Dumnezeu m‑a luminat, luând ca pricină pe cel mort, care se afla în biserică.
Întemnițații ascultau cu atenție, deși le spusesem că cel care vrea poate să plece. Au rămas toți nemișcați și doar unul, care era un amestec jalnic de voinicie și sălbăticie, se plimba încoace și încolo, însă din când în când se oprea și asculta cu indiferență. Toți ceilalți erau mulțumiți. Ascultau predica oarecum mirați, însă pe fețele tuturor se vedea că sunt mișcați sufletește. Să fi fost acesta începutul zdrobirii de inimă și al pocăinței? Să fi fost aducerea aminte a vieții de mai înainte, pe când se aflau în libertate? Să fi fost mustrarea mântuitoare a conștiinței pentru fărădelegile pe care le săvârșiseră? Cine știe ce lucra Harul lui Dumnezeu în adâncurile sufletului fiecăruia dintre cei ce ascultau?
Însă aici nu este vorba despre lucrarea mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu asupra sufletelor oamenilor, și încă asupra acelora pe care lumea cea plină de viclenie le consideră definitiv pierdute. Este vorba despre uimirea care m‑a cuprins îndată după predică, despre ceea ce mi‑a rămas întipărit în adâncul sufletului, lucru pe care mă simt îndatorat să vi‑l spun.
De îndată ce am terminat predica și condamnații s‑au împrăștiat la celulele lor, unul dintre ei în vârstă de vreo șaizeci de ani s‑a apropiat cu respect de mine și m‑a rugat cu sfială să am bunătatea de a trece pe la celula sa „să iau o cafea”, după osteneala predicii. Îl însoțeau cinci‑șase întemnițați, care păreau că vor să‑mi adreseze aceeași rugăminte, iar înfățișarea lor era atât de smerită și liniștită, încât nu am putut să refuz. Cu multă bunăvoință mi s‑a dat încuviințare de la conducerea închisorii și am mers împreună cu ei, ca să gust din „cafeaua Palamidisului”, după cum îmi spuneau ei în glumă.
Am intrat în celula celui care mă invitase primul. Era o celulă puțin mai mare decât celelalte, curată, aranjată, liniștită. Dar nu numai atât. Pereții erau împodobiți cu icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și altele, iar pe o masă foarte mică, singura mobilă din celulă, erau câteva cărți, dintre care unele erau religioase. Văzând acestea, curiozitatea mea s‑a prefăcut în uimire, iar această uimire a adus încet‑încet înlăuntrul meu un simțământ plăcut de liniște și pace; atât de neașteptată și străină era înfățișarea acestei celule dintr‑o închisoare pentru condamnați pe termen lung!
Cafeaua a fost adusă și discuția a început cu sfială. Vorbeam cu cel în vârstă de șaizeci de ani, care mă invitase, însă alți zece condamnați, care stăteau unii jos pe pământ, alții în picioare, toți liniștiți, ascultau cu atenție. Însă ce binecuvântare mă aștepta! Fusesem invitat nu numai din ospitalitate, ca să‑mi ofere cafea, ci era vorba de un simțământ mai adânc, al renașterii sufletești, pentru că toți cei care se aflau în celulă nu formaseră numai un grup pașnic și liniștit, ci – adevărată minune – formau o adevărată frăție, trăiau pentru Hristos, Îl adorau pe Hristos, citeau în fiecare zi Evanghelia Sa, erau cu adevărat afierosiți lui Dumnezeu și Îl slăveau cu smerenie prin rugăciuni și cântări!
 – Noua mea viață, și‑a început povestirea întemnițatul care mă invitase, a început atunci când Lambakis, secretarul împărătesei Olga, care venea din când în când din partea ei aici și ne împărțea Evanghelia și alte cărți religioase, precum și haine de schimb. Era teolog și, înainte de a împărți cărțile spunea întemnițaților câteva cuvinte. Dumnezeu m‑a luminat și am început să citesc Evanghelia.
Niciodată nu mă interesase religia. În copilărie mergeam la biserică numai la marile praznice, împreună cu părinții mei,însă când am crescut nu am mai mers deloc și trăiam precum cei mai mulți dintre consătenii mei, fără nici o rânduială, astfel încât în cele din urmă am ajuns aici. Arareori vine aici câte un preot, ca să liturghisească, iar de predică am avem parte foarte rar, ca să nu zic deloc. Vizitatori nu avem, fără numai vreo rudenie, … și numai la pomenirea Sfântului Andrei, ocrotitorul bisericii vedem vreun om și auzim vreun cuvânt. Însă închisoarea mi‑a înmuiat inima. Și nu numai mie, ci și altora.
Cu multă râvnă m‑am apucat să citesc cărțile care ne fuseseră împărțite. Deoarece aveam puțină știință de carte, la început înțelegeam puțin, însă și din acel puțin simțeam o mulțumire înlăuntrul meu, în primul rând pentru că îmi omoram timpul, care trece înfricoșător de greu în închisoare. Apoi, încet‑încet, mi‑am dat seama că despre lucruri bune vorbeau acele cărți. Atunci când nu înțelegeam ceva, ceream ajutor la doi dintre cei împreună‑condamnați cu mine, pe care îi vedeam că au și ei curiozitatea de a citi cărțile ‑ și i‑a arătat pe doi dintre cei ce erau de față. Astfel, noi trei, fără să ne dăm seama, întâlnindu‑ne adesea și citind cărțile și, desigur, Evanghelia, am devenit încet‑încet un grup aparte, fiind uniți cu o legătură lăuntrică.
 – Degetul lui Dumnezeu a fost! am îndrăznit să spun în șoaptă.
 – Desigur că degetul lui Dumnezeu, repetă el cu bucurie și doi dintre cei de față au dat din cap încuviințându‑l, iar eu am înțeles că ei au fost primii membrii ai acelei sfinte frății.
Apoi a continuat pe un ton smerit și plin de bucurie liniștită:
 – De atunci Dumnezeu a făcut milă cu noi și ne‑a umplut de binecuvântările Sale. Simțeam nevoia să ne pocăim, să ne schimbăm viața, să urmăm acea cale plină de lumină și pace, care ne fusese arătată prin citirea acelor cărți. L‑am chemat pe duhovnicul de la Anapli, cu încuviințarea conducerii închisorii, și ne‑am mărturisit. Și iată‑ne pe noi păcătoșii înaintea Sfintelor Uși… după atâția ani ne‑am împărtășit. O, ce viață nouă am simțit înlăuntrul nostru după Sfânta Împărtășanie! Ce bucurie și dragoste față de Mântuitorul Hristos! Și cât de strâns legați unul de altul ne simțeam! Eram ca niște frați, însă frați duhovnicești, fiind legați unul de altul cu legătura dragostei adevărate.
Și‑a îndreptat pentru puțin timp privirea liniștită și luminoasă spre tavanul scund al celulei și apoi a continuat:
 – Fie Numele Domnului binecuvântat! Sunt vreo zece ani de atunci și din trei am ajuns zece, cu un singur suflet și o singură inimă, cu un țel și o viață. În afară de grupul nostru de zece mai sunt mulți alții cărora le place să stea în tovărășia noastră, să vorbească cu noi și cu bucurie urmează sfaturile noastre, atât cât le este cu putință. Ceilalți își văd de drumul lor: certuri, încăierări, ucideri și toate relele care se întâmplă în închisoare. Dintre ei sunt și cei care au săvârșit uciderea de ieri.
 – Dar conducerea închisorii cum vede acest grup? am întrebat.
 – La început cu oarecare suspiciune, pentru că nu lipseau cei care, mai mult din neștiință, ne numeau ironic unii neghiobi, iar alții protestanți. Însă încet‑încet și‑au dat seama că suntem ortodocși, așa cum ne‑am născut, în credința părinților noștri. Iar conducerea închisorii și procuratura privesc acum cu bunăvoință noua noastră viață, Pentru aceasta, după cum vedeți, ne oferă toate înlesnirile.
„Rai în închisoare!”, mă gândeam ascultând cu multă emoție această povestire. Uimit de cele ce auzeam și vedeam, am simțit încă o dată bunătatea lui Hristos și am slăvit Harul și binecuvântarea Sa, care are puterea de a face îngeri din oameni, de a preface tulburarea și întristarea în pace și bucurie de nedescris! „Rai în închisoare”, mă gândeam fără încetare, plin de o emoție sfântă. Pentru aceasta, fiind absorbit de aceste gânduri, dădeam răspunsuri scurte la multele lor întrebări, care întrerupeau povestirea, așteptând să primească povățuire de la mine.
Iar când m‑am ridicat să plec, deși nu voiam aceasta, pentru că ceva mă ținea în acea atmosferă sfântă și liniștită, și cu evlavie mi‑am luat rămas bun, au strigat toți într‑un glas:
 – Să te rogi și pentru noi, învățătorule!
„Să mă rog și pentru voi”, mă gândeam. Însă cum să mă rog eu cel păcătos pentru sufletele voastre înnoite prin puterea lui Dumnezeu și binecuvântate prin Harul Său? Cum să mă rog pentru voi eu, care trăiesc liber în societate, însă înlăuntrul meu, asemenea multor „cetățeni liberi”, sunt rob al patimilor și păcatelor. Cum să mă rog pentru voi, cei osândiți și întemnițați, care însă ați fost izbăviți de către Hristos odată pentru întotdeauna din veșnicele legături ale păcatului și sunteți cu adevărat liberi, iar pilda voastră aduce folos și altora.
Am plecat. Cu aceste gânduri am coborât nenumăratele trepte ale înfricoșătoarei închisori Palamidis, în ale cărei celule pline de umezeală viețuia (cine și‑ar fi putut închipui?) o frăție mică și neînsemnată, însă cu adevărat liberă și fericită, un adevărat Rai!

Sursa

Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului

1

„Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune.Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor.

Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu. Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i”. Şi Dumnezeu le va vorbi.
Acesta este lucrul desăvârşit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face aşa, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârşit devine un soi de asuprire. Şi, când copilul creşte, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un fel, pe mama şi pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârşit: să grăiască iubirea cea în Hristos, şi sfinţenia tatălui şi a mamei. Iradierea sfinţeniei, şi nu cea a omeneştii strădanii, îi face bine pe copii.
Când copiii sunt răniţi şi traumatizaţi de vreun lucru grav, să nu vă miraţi că se împotrivesc şi vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc. Însă, dacă voi vă enervaţi şi vă mâniaţi, deveniţi una cu cel viclean, iar acela îşi bate joc de toţi.”

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 337-338)

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi

1

Aceasta serie de articole se adresează tuturor celor care sunt dispuși să se lepede de EREZIILE cu care au fost îndoctrinați înca din școală, cu privire la Univers, fie că este vorba de cunoștințele pe care le-au acumulat din sistemul public de invățământ, din reviste, de pe internet, dar mai ales de la televizor (Discovery channel, National Geographic channel, etc).

Model cosmogonic realizat pe baza Scripturii şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. (Psalmul 18, 1)

Scriptura pare zgârcită cu informaţiile astronomice. Cosmogonia astronomică descrisă de Sfânta Scriptură se încheie odată cu ziua a 4-a a creaţiei, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cei mari şi i-a pus în tărie. Ne vom alege ca text fundamental pentru modelul cosmogonic pe care vrem să-l elaborăm, textul în limba greacă veche al Facerii, 1-19 din Septuaginta, ediţia Rahlfs, 2004, paginile 1-2:

1

De ce trebuie să apelăm la acest text scris în limba greacă veche, de vreme ce avem trei variante de Biblii ortodoxe româneşti: Biblia de la 1688, Biblia sinodală şi varianta Anania? Pentru a vedea de ce, este de ajuns să analizăm prima propoziţie din Septuaginta, să o traducem conform cu înţelesul ei precis din greaca veche şi să comparăm această traducere cu traducerile în limba română.
Prima propoziţie din Sfânta Scriptură este:

1

tradusă în Biblia 1688:
De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul.
sau în varianta sinodală:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
sau în varianta Anania:
Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Ar trebui să nu ne mulţumească acest simplu a făcut pus de români în locul luihttp://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca3.pngcareîn limba greacă veche este verbul a face la timpul aorist, persoana a III-a singular, şi indică o acţiune momentană şi nu durativă. Asta înseamnă că a făcut cerul şi pământul atunci pe loc, într-o clipă, dintr-o dată, pe dată. Din acest motiv textul trebuia tradus precis perifrastic prin propoziţia:
„La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.”

Când vin evoluţioniştii teişti – acei evoluţionişti care susţin în mod aberant că Dumnezeu a creat prin evoluţie într-un timp foarte îndelungat – şi spun că le-a făcut în miliarde de ani, chiar se impune să introducem în traducerea textului sintagma ”pe dată”. Din acest motiv nu vom da credit total traducerilor româneşti ale Bibliei pentru fundamentarea modelului nostru cosmogonic creştin. Nu pentru că n-ar fi bune, dar în multe cazuri sensul nu este redat complet ca în limba greacă veche.

Ziua întâia

1

La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a petrecut atunci, ar trebui să încercăm să ne imaginăm un tablou anterior începutului, când încă nu făcuse Dumnezeu cerul şi pământul, şi apoi peisajul apărut imediat după ce le-a făcut. Cum putem ilustra, însă, un moment de dinainte de a fi fost făcute cerul şi pământul? Pentru a vedea cum, trebuie să ne gândim la Dumnezeu, Cel Care exista înainte de această facere. Cum am putea să-L ilustrăm pe Dumnezeu? Să nu ne speriem şi să luăm aminte la cele scrise în Sfânta Scriptură:
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. (1 Ioan 1,5)
Dacă nici un întuneric nu este întru Dumnezeu şi Dumnezeu este lumină, de vreme ce Dumnezeu exista înainte de facerea cerului şi a pământului, înseamnă că înainte de facerea cerului şi a pământului exista şi lumina necreată în care se află din veşnicie Dumnezeu. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor Apostolii au văzut şi cu ochii trupeşti lumina necreată în care se afla Domnul nostru Iisus Hristos. Prin urmare ne putem închipui şi noi că această lumină necreată care Îl însoţeşte pe Dumnezeu lumina peste tot înainte de facerea cerului şi a pământului. Nu ştim cum este această lumină, dar în figura 1 o ilustrăm cu o culoare blândă, caldă şi plăcută, amintindu-ne de „Lumina lină a sfintei slave” din cântarea de la vecernie.

1Fig. 1 Lumina dumnezeiască necreată de dinaintea facerii cerului şi a pământului indică prezenţa din veşnicie a lui Dumnezeu.

Acum să încercăm să facem figura a 2-a a modelului nostru cosmogonic pentru ziua întâi, cea cu cerul şi pământul. Chiar dacă textul e foarte succint, e destulă informaţie de figurat. Dacă Scriptura zice La început, înseamnă că avem momentul zero, momentul din care începe să se măsoare timpul în creaţie. Aici ne ajută mult Sfântul Vasile cel Mare, cu un fragment din Omilii la Hexaemeron, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, paginile 23-24. :
«Sau poate că s-a zis: „La început a făcut” din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece „începutul” este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii nu-i încă calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moise a spus: „La început a făcut”, ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără curgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii au redat mai clar sensul acestui cuvânt, spunând: „În scurt a făcut Dumnezeu”, adică: dintr-o dată, în puţină vreme.»
Aşadar, orice vom ilustra de acum încolo, trebuie asociat şi unui moment de timp. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lămurit că în prima propoziţie din Scriptură este indicat mometul zero al creaţiei, moment în care, deoarece Dumnezeu le-a creat fără să aibă nevoie de timp, au apărut dintr-o dată cerul şi pământul, pe care le vom scrie de acum încolo cu majusculă, adică Cerul şi Pământul.

Despre Pământul tohu-bohu şi despre Pământul din pântece

Pentru a vedea cum putem ilustra Cerul şi Pământul trebuie să luăm în continuare aminte la cele afirmate de Sfânta Scriptură:

1

Adică „Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Acest lucru trebuie să-l arătăm la momentul zero al creaţiei, anume că Pământul era nevăzut şi netocmit. Cum arătăm aşa ceva, că zice că era nevăzut şi netocmit, iar noi trebuie să ilustrăm ceva vizibil? Când e Pământul tocmit? Când arată aşa cum îl vedem acum şi-i spunem Pământ cu P mare şi ştim că are în el pământ, apă şi aer, forme de relief, mări şi tot ce vedem. Dacă îl ştim cum este tocmit, atunci putem să-l reprezentăm şi netocmit, adică fără să-i vedem pământul, aerul, apa şi relieful din el. Aici ne ajută Sfântul Efrem Sirul – un Sfânt Părinte a cărui operă am studiat-o în mod deosebit şi pe baza căreia am elaborat o lucrare de doctorat, intitulată Teologia creaţiei în opera Sfântului Efrem Sirul, lucrare din care vom folosi în această carte pasaje întregi -, care spune în Comentariul lui la Facere, varianta Tonneau, din seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72, Peeters, Louvain, 1955, în capitolul I, paragrafele 2-3, paginile 5-6, că:
„La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost create împreună cu Cerul şi Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.
După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au fost creaţi.
(Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”30
Sfântul Efrem spune în acest fragment că, în momentul de început al creaţiei, Pământul a fost făcut ca un corp omogen diferit de Cer, un corp în care nu se diferenţiase încă nici o substanţă ca apă, aer, foc sau pământ, adică substanţele elementare recunoscute pe vremea Sfântului. Un astfel de Pământ, pe care îl vom numi Pământul primordial sau Pământul tohu-bohu, poate fi imaginat doar ca o sferă omogenă în care nu apar nici apa, nici aerul, nici focul, nici pământul din el. Sfântul vedea Pământul pe care îl cunoaştem azi ca pe Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu. Astfel, ne putem imagina Cerul şi Pământul tohu-bohu ca două sfere concentrice, cu centrul în Pământul tohu–bohu.
Cu toate acestea, încă nu putem ilustra ceea ce vedem la momentul zero al creaţiei, pentru că Sfinţii Părinţi ne mai furnizează o informaţie esenţială despre Cerul primordial.

Cerul luminos

În Omiliile la Facere, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, la pagina 19, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
«„Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Spune-mi, te rog, pentru ce a făcut Dumnezeu cerul luminos şi desăvârşit, iar pământul netocmit?»
Observăm că Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Cerul primordial era luminos de cum a fost făcut de Dumnezeu, adică înainte ca Dumnezeu să zică „Să fie lumină!”. Ne putem întreba atunci de ce a mai spus Dumnezeu „Să fie lumină!” când Sfântul Ioan ne spune că Cerul era deja luminos? Pentru ce mai face Dumnezeu lumină, dacă deja făcuse Cerul luminos? Ne mai putem întreba şi de ce Scriptura afirmă că „întuneric era deasupra adâncului” de vreme ce un Cer luminos ar fi împrăştiat acel întuneric? Din păcate, mai departe în Omiliile sale la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur nu mai dă nici o explicaţie pentru faptul că Cerul primordial era luminos.
Pentru a ne lămuri despre faptul că Cerul era luminos înainte de a spune Dumnezeu „Să fie lumină!” şi, în ciuda acestui fapt, să fie posibilă şi existenţa întunericului de deasupra adâncului, trebuie să apelăm la Comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. În Comentariul la Facere păstrat integral, în traducerea lui Edward G. Matthews jr., din seria Fathers of the Church, volulmul 91, capitolul I, paragraful 4(2), pagina 77, Sfântul Efrem spune:
„Cât despre întunericul care era deasupra adâncului, unii afirmă că era un nor al cerului. Acum, dacă tăria ar fi fost creată în prima zi, ei ar avea dreptate. Dacă cerurile superioare ar fi fost asemenea tăriei, atunci ar fi fost un întuneric gros între cele două ceruri întrucât lumina nu a fusese creată şi nici fixată acolo ca să risipească întunericul cu razele sale. Dar dacă locul dintre cele două ceruri este lumină, după cum dau mărturie Ezechiel, Pavel şi Ştefan, atunci cum ar putea cerurile, care au risipiseră întunericul cu lumina lor, să acopere cu întuneric adâncul?”
Iar în comentariul fragmentar, păstrat în tomul 1 latino-siriac al scrierilor sale, ediţia Assemani, Roma, 1737, în Catena monahului Severus, la pagina 117, Sfântul Efrem face o interpretare echivalentă:„În schimb, întunericul despre care Scriptura spune că se întindea peste ape, îl înţeleg ca un abur gros şi dens care, emis din adâncul apelor şi condensat în chip de nor întunecat şi negru, a pricinuit acea primă noapte. De aceea această noapte a fost din cauza norilor, pentru că încă nu fusese făcută tăria care să producă noaptea şi să întunece universul. Căci atunci când, mai apoi, a fost făcută aceasta, în chipul unui fel de acoperământ, a acoperit părţile cele mai de jos ale universului şi le-a răpit acelora lumina strălucitoare şi cerească.”
Aşadar, Sfântul Efrem vede întunericul de deasupra adâncului, întuneric amintit de Scriptură înainte de a zice Dumnezeu „Să fie lumină!”, ca produs de o perdea groasă de nori care acopereau lumina Cerului primordial şi întunecau Pământul tohu-bohu.
De-abia acum putem ilustra cum arăta universul în momentul zero al creaţiei, conform Scripturii şi interpretării ei de către Sfinţii Părinţi. Figura 2, în care am notat cu C şi cu SPprim centrul, respectiv suprafaţa Pământului primordial, explică versetele scripturistice:

1

adică:
La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit (…)

2Fig. 2. Momentul zero al creaţiei; prima ei disociere în Cer şi Pământ: La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit.

Ce concluzii putem trage din figura 2? De vreme ce nu avem altceva decât Cer şi Pământ la momentul zero, fără Soare, Lună şi stele, înseamnă că la momentul zero al creaţiei universul era geocentric.
În modelul nostru, Cerul are o materie fină, proprie pentru făpturile spirituale care îl locuiesc, iar Pământul tohu-bohu are o materie mai grosieră care e menţinută în jurul punctului C prin forţa de atracţie cu care Dumnezeu a înzestrat acel punct. Nu e şi materia fină a Cerului menţinută prin forţa acelui punct? Nu credem, deoarece începând cu momentul zero, Dumnezeu a conferit punctului C puterea de a atrage spre el numai materia grosieră din univers şi, după cum vom vedea, numai prin puterea acelui punct pe care îl vom numi unicul atractor, Pământul tohu-bohu se va modifica substanţial. În schimb, aşa cum ne-a spus Sfântul Ioan Gură de Aur, Cerul era luminos şi desăvârşit la momentul zero şi nu se supunea legii de atracţie a atractorului pentru că, după cum vom arăta, atractorul acela n-a modificat nimic în Cerul primordial desăvârşit. Deşi Cerul primordial desăvârşit şi luminos apare în jurul Pământului tohu-bohu ca şi cum ar fi atras de punctul C, el apare astfel pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe dată, împreună cu Pământul, nu pentru că l-a atras punctul C în jurul lui.

Despre întunericul de deasupra adâncului şi despre unicul atractor

Hai să încheiem fraza, că la Septuaginta fraza toată este:

1

Iar Pământul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.
Sfântul Efrem ne-a învăţat că până acum avem doar un Cer luminos şi un Pământ tohu-bohu şi nimic altceva, nici măcar întuneric, de vreme ce spusese mai înainte că:
„Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.”
Sfântul spune că nu aveam întuneric în clipa în care a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, dar Scriptura vine imediat şi spune că era întuneric deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. De aici înţelegem că, imediat după momentul de început al creaţiei, din Pământul tohu–bohu încep să se arate apele iar din ape se ridică aburi denşi care se ridică în văzduh. Aşadar, avem şi văzduh fiindcăhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca10.pngînsemnăşi „duh” şi „vânt”, şi dacă este vânt e nevoie să fie şi aer să bată vântul. Iar dacă aburii denşi din ape se fac nori groşi care se ridică în văzduh şi se interpun între Cerul luminos şi Pământ, atunci poate fi explicat acel întuneric de deasupra adâncului. Ne-am putea întreba de ce nu ne explică Scriptura aceste detalii. Credem că Scriptura ne dă strictul necesar de informaţie pentru ca să nu fim leneşi şi, asemenea Sfântului Efrem, să ne punem întrebări la care să căutăm răspunsuri logice. Când Scriptura ne-a zis că Pământul era tohu-bohu n-aveam nimic decât Pământul tohu-bohu. Când ne spune că avem ape şi întuneric, putem deduce şi logic că e vorba despre un moment ulterior momentului zero al creaţiei, deoarece nu mai avem Pământul tohu-bohu, ci acesta începe să se întocmească, lucru arătat prin apariţia apei şi a întunericului.

În traducerea Tonneau, capitolul I, paragraful 5(2), pagina 7, Sfântul Efrem ne arată şi cum s-a făcut întunericul cu ajutorul apei prin intermediul norilor ridicaţi din ea în văzduh:
„Căci era necesar ca începutul orişicărui lucru să fie cunoscut în cele şase zile, şi dacă norii au fost creaţi împreună cu abisul, ori de câte ori ei au fost născuţi, din abis au fost născuţi. Căci şi Ilie a văzut norul ridicându-se din mare. Apoi şi Solomon a zis: Prin ştiinţa Sa a deschis adâncurile şi norii picură rouă (Pilde 3, 20). Dar nu numai din cauza substanţei lor era nevoie atât de mult ca ei să fie creaţi în acel loc, ci, în plus, pentru slujirea care trebuia să fie făcută de ei primei nopţi, au fost creaţi în prima noapte. Căci în acelaşi fel în care (Dumnezeu) a întins norii peste Egipt trei zile şi trei nopţi, tot aşa norii au fost întinşi peste întreaga creaţie în prima noapte şi în prima zi. Căci dacă norii ar fi fost risipiţi, nu ar fi fost nevoie de lumină în prima zi de vreme ce era suficientă strălucirea cerurilor superioare pentru îndeplinirea slujirii luminii care a fost creată în prima zi.”

Pentru a merge înainte cu modelul nostru cosmogonic, urmează să arătăm secvenţial în câteva desene cum s-a ajuns de la Pământul tohu-bohu la adâncul de ape şi la întuneric. Dacă în figura 2 am arătat deosebirea dintre Cerul primordial şi Pământul primordial, acum trebuie să arătăm deosebirile apărute privind numai Pământul primordial. În locul Pământului tohu-bohu, apar adâncul de ape şi aerul pentru văzduhul necesar ca să poată să se ridice norii din ape şi ca să poată bate vântul.
Ne-am putea întreba de ce aveam la început Pământ tohu-bohu şi, la puţin timp după aceea, avem văzduh şi abis de ape? Aici ne învaţă Aristotel că avem un atractor unic al materiei, atractor care se află în centrul C al Pământului. Astfel, în fragmentul Existenţa greului şi uşorului absolute din tratatul Despre cer, Cartea a 4-a, Capitolul 4, la pagina 288-289 din traducerea românească a lui Şerban Nicolau scrie că:
„Este evident din cele ce urmează că există ceva absolut uşor şi ceva absolut greu. Numesc uşor absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în sus şi greu absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în jos, dacă nimic nu-l împiedică. (…) Vedem că, într-adevăr, precum am spus mai înainte, corpurile făcute din pământ se găsesc totdeauna sub toate celelalte şi se mişcă către centru. Dar centrul este determinat. (…) Dar este evident din multe motive că exisă în mod sigur un centru spre care se deplasează corpurile având greutate şi de unde pleacă corpurile având uşurinţă. (…) Apoi, observaţia arată că deplasarea focului în sus şi deplasarea pământului şi a corpurilor având greutate în jos formează aceleaşi unghiuri. Prin urmare, acestea trebuie să se deplaseze spre un centru. (Întrebării dacă se întâmplă spre centrul Pământului sau spre centrul universului, de vreme ce ele sunt aceleaşi, i s-a răspuns în alt loc.) Dar, deoarece corpul care se găseşte sub toate celelalte se deplasează către centru, ceea ce se găseşte peste toate se deplasează în mod necesar către marginea locului în care corpurile înfăptuiesc mişcarea, căci centrul este opus marginii, iar ceea ce este plasat totdeauna sub este opus celui care se ridică peste celelalte corpuri. Din această cauză este raţional să spunem că greul şi uşorul sunt două, căci şi locurile sunt două, centrul şi marginea.”
Prin urmare, centrul C al Pământului este un punct special căruia Dumnezeu i-a dat puterea să atragă toată materia grosieră din univers. E singurul punct din univers care poate atrage materia grosieră a acestuia. Prin grija Sa, Dumnezeu a fixat acel punct în centrul Pământului tohu-bohu şi a pus putere mare de atracţie în acest centru. Începând cu momentul zero, atractorul începe să-şi facă datoria şi atrage spre el materia grosieră în ordinea descrescătoare a densităţii. Ca să ne imaginăm cum a funcţionat atractorul, putem face un experiment. Dacă punem într-o sticluţă nişte nisip în loc de pământ, apă şi nişte ulei în loc de aer şi agităm bine sticla până iese o mâzgă aproape omogenă şi după aceea o punem pe masă, putem spune că avem momentul zero şi putem lăsa apoi atractorul universal să-şi facă datoria. După câtva timp, nu mult, e vorba de minute aici, sticla tohu-bohu devine o sticlă cu straturile de nisip, apă şi ulei bine conturate şi despărţite. Aşa credem că s-a petrecut şi cu Pământul tohu-bohu. Nu vedeam aer, apă şi pământ în momentul zero, când Cerul primordial era deja desăvârşit, dar după câteva minute aerul s-a ridicat în sus faţă de atractor, ca uleiul din sticlă, apa s-a pus la mijloc şi credem că pământul din Pământul tohu-bohu, deşi încă era nevăzut, a început să se strângă la fundul apei, ca o sferă în jurul atractorului din punctul C. Figura 3 ilustrează, schematic evident, ca şi cum ar fi văzută în secţiune, această separaţie de factură aristoteliană a substanţelor primordiale, în care am desenat şi elementul pământ deşi el era acoperit de ape.

2Fig. 3 A doua disociere a creaţiei. Imediat după momentul zero al creaţiei, Pământul tohu-bohu începe să se tocmească. Prin puterea unicului atractor din centrul C al Pământului şi al universului, substanţele primordiale apă, aer şi pământ din Pământul tohu-bohu încep să se separe în ordinea descrescătoare a densităţii.

Putem compara această teorie a unicului atractor universal cu ipoteza Big Bang pentru a vedea disjuncţia dintre ele. În teoria atractorului unic, Domnul a făcut un singur atractor, un punct ales de El, anume centrul Pământului, ca să adune în jurul lui tot ce a creat El, iar în ipoteza Big Bang punctul respectiv nu e atractor, ci e repulsor şi scuipă afară materia, nu o atrage. Prin urmare, începutul de lume este explicat de Sfânta Scriptură în mod diametral opus faţă de ipoteza Big Bang. La Domnul e atractor, în ipoteza Big Bang e vorba de un repulsor. La Domnul e unic, puternic şi nu depinde de materie, ci de puterea lui Dumnezeu Care l-a pus unde a vrut El. În ipoteza Big Bang repulsorul se fărâmiţează în infinit de mulţi atractori care sunt slabi, că nu ne dăm seama de atracţia dintre ei, şi depind de materia astfel fărâmiţată. La Domnul avem un sus şi un jos bine determinate şi ordonate faţă de unicul atractor puternic şi imaterial, la Big Bang avem repulsorul puternic cu infinitate de atractori prichindei şi materiali care se vânzolesc aiurea prin spaţiu de nu avem nici o ordine. Ceea ce Dumnezeu face de o simplitate desăvârşită, Big Bang-ul îi face pe oameni să creadă că e de o complexitate nemaipomenită, complexitate în faţa căreia mintea omului de rând se predă pentru a lua drept bune “marile descoperiri” ale savanţilor de azi care colportează acestă ipoteză demonică.

Seara şi noaptea primei zile a lumii

Scriptura ne atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că în fiecare din cele şase zile ale creaţiei a fost seară şi a fost dimineaţă. Acest lucru însemnă că faptul că a fost seară şi dimineaţă în fiecare dintre aceste zile este o informaţie extrem de importantă, informaţie de care trebuie să ţinem neapărat seama în elaborarea modelului nostru cosmogonic. Când privim astăzi serile şi dimineţile zilelor, observăm că sunt nişte perioade scurte de timp în care se face o trecere lină de la lumina zilei la întunericul nopţii, respectiv de la întunericul nopţii la lumina zilei. Nu ne putem imagina seri sau dimineţi mai lungi sau mai scurte decât le vedem astăzi şi totodată faptul că a fost seară şi a fost dimineaţă în acele zile nu se poate interpreta metaforic în nici un chip. Conchidem că prin fraza şi a fost seară şi a fost dimineaţă, repetată de şase ori, Dumnezeu a dorit, prin intermediul lui Moise, să ne facă cunoscut în mod special că textul din Sfânta Scriptură se referă la zile obişnuite ca durată, cu seri şi dimineţi obişnuite în ceeea ce priveşte iluminarea lină, adică o trecere gradată de la lumină la întuneric şi de la întuneric la lumină. Urmează să ilustrăm acum seara primei zile, că zice Scriptura că a fost seară şi a fost dimineaţă, aşadar creaţia a început cu un moment de înserare. De la momentul zero, atractorul începe să funcţioneze şi atrage şi ordonează, în ordinea greutăţii, pământul, apa şi aerul omogenizate în Pământul tohu-bohu şi, astfel, încep să apară văzduhul, sau atmosfera primordială, ca să poată să bată vântul, şi adâncul apelor, sau hidrosfera primordială, ca să se ridice norii din ape şi să poată forma întunericul. Odată ce aburii groşi încep să se ridice din ape în văzduh, începe să se estompeze şi lumina Cerului primordial care lumina Pământul tohu–bohu. În zilele de astăzi, seara este o perioadă de aproximativ o oră în care lumina zilei se stinge gradat, de când coboară Soarele sub orizont şi până se lasă întunericul. Chiar dacă Soarele nu fusese încă făcut, probabil că tot aproximativ o oră a trecut şi atunci de când au apărut Cerul şi Pământul tohu-bohu şi până când norii s-au ridicat din ape şi au realizat întunericul beznă deasupra adâncului acestora. Este foarte probabil ca şi gradaţia trecerii de la lumină la întuneric să fi fost aceeaşi ca în ziua de astăzi. În figura 4 în care nu am mai reprezentat elementul pământ, considerând că acesta era acoperit de abisul apelor, am ilustrat ceea ce credem, conform indicaţiilor Sfântului Efrem, că s-a petrecut cu Pământul imediat după momentul zero al creaţiei care marchează şi momentul de început al primei seri a lumii. Dacă în momentul zero al creaţiei Pământul tohu–bohu era luminat complet şi fără nici o oprelişte de Cerul luminos, imediat după aceea, procesul treptat de ridicare din ape a aburilor necesari pentru formarea norilor, ilustrat în figura 4, determină o înserare lină, de la lumina intensă până la întunericul deplin.

2Fig. 4 Începutul primei seri a lumii. Aburii încep să se ridice din ape în aer pentru a forma norii, iar lumina Cerului primordial începe să se estompeze.

De-abia după ce perdeaua de nori s-a făcut suficient de groasă, pentru a împiedica total lumina Cerului primordial să mai lumineze Pământul aşa cum o făcea în momentul zero al creaţiei, putem figura întunericul de care aminteşte Scriptura:

1

adică:
Şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

2Fig. 5 Prima noapte a lumii: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

Un fenomen important pe care îl remarcăm din figura 5 este faptul că noaptea primei zile a lumii era întinsă pe suprafaţa întregului Pământ adică era absolută, nu era ca acum relativă la meridian, când simultan într-o emisferă a Pământului este noapte şi în cealaltă este zi.

Despre vântul primordial, despre Duhul Sfânt şi despre durata primei zile a lumii

Odată cu crearea perdelei groase de nori de deasupra abisului apelor, este delimitată precis zona în care se află aerul şi se manifestă vântul, zonă pe care am denumit-o în figura 5 văzduhul primordial. Prin descrierea făcută de Moise, Scriptura invită cititorul să delimiteze mental o suprafaţă a apelor Sape, diferită de suprafaţa SPprim a Pământului primordial. Oare am fi putut trăi dacă ne-am fi aflat într-o barcă pe suprafaţa acelor ape? De ce nu? Credem că un observator uman ipotetic aflat pe această suprafaţă Sape a apelor ar fi putut respira de vreme ce ar fi avut aer din belşug. Dar dacă ne aflam la momentul zero pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi putut trăi? Credem că am fi putut trăi încă de atunci dacă am fi stat cuminţi în barca noastră. Ce putea fimâzga aia omogenă din care era făcut Pământul tohu-bohu decât un fel de noroi care începuse să bolborosească, care începea să se limpezească la suprafaţă şi din care se ridica aer de vreme ce atractorul din centrul Pământului şi al universului începuse să funcţioneze? Un noroi cam aşa cum vedem la vulcanii noroioşi, poate ceva mai diluat. Vedem cum, spre deosebire de repulsorul Big Bang în care nu am fi avut nici o şansă să trăim, atractorul lui Dumnezeu ne-ar fi furnizat aer la suprafaţa Pământului tohu-bohu ca să respirăm încă de la începutul lumii, tocmai ca să ne putem imagina acest început. Scriptura ne arată că omul putea trăi pe Pământ încă de la începutul lumii, dar Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om într-un loc mult mai împodobit decât suprafaţa Pământului tohu-bohu, ca să-i arate şi cinstea pe care i-o acordă. Credem că dacă ne-am fi aflat cu bărcuţa noastră pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi văzut la început, în lumina străvezie şi splendidă a Cerului primordial, o suprafaţă neagră, noroioasă din care bolborosea aerul de care aveam nevoie, apoi repede, repede suprafaţa s-ar fi limpezit şi am fi văzut că plutim pe o apă, cristalină, dulce şi foarte bună de băut, că abia a 3-a zi a făcut Dumnezeu apa sărată a mărilor, apoi, repede, repede, pe măsură ce văzduhul se îngroşa, ar fi ieşit aburi din apă şi ar fi început să bată vântul ca să-i ridice la fel de repede în văzduh pentru a ne obtura gradat lumina Cerului şi a ne face o seară la fel de lină ca serile din ziua de azi, până se ajungea la bezna totală după, hai să zicem, o oră.
Ceea ce ne poate intriga la început, este faptul că Sfântul Efrem Sirul nu considera că Duhul care se purta deasupra apelor ar fi fost Duhul Sfânt, ci considera că textul Scripturii se referă la vânt. Găsim acest lucru cel mai bine exprimat în varinta Tonneau, I,7, paginile 7-8:
„După ce (Moise) a vorbit despre întuneric pentru că a fost întins peste faţa abisului, el a spus apoi: Vântul lui Dumnezeu se purta peste faţa apelor. Deşi, fiindcă Moise l-a numit pe acela vântul lui Dumnezeu şi pentru că a spus că acela se purta, unii susţin că acesta este Sfântul Duh şi, din ceea ce s-a scris aici, ei L-au făcut părtaş acţiunii creaţiei, totuşi credincioşii care nu-I atribuie înrudirea cu Dumnezeu din cele care nu sunt verosimile, I-au asociat Lui firea divină prin cele spuse fără fisură despre El, căci din astfel de cuvinte nu pot să susţină Duhul creator.
Căci s-a spus : Un duh rău al lui Dumnezeu îl chinuia pe Saul; şi fiindcă s-a spus: Se purta… ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta? Deci, întocmai cum prin slujirea norilor, adică din umbra primei nopţi, ne este amintită nouă crearea norilor în prima zi, tot astfel, prin slujirea vântului, care este suflarea lui, Moise a vrut să ne facă cunoscută crearea lui. Căci precum norii nu există fără umbră, tot astfel nici vântul nu există fără suflare. Aşadar, prin slujirea lor, ni s-a făcut menţiunea celor care nu ne-au putut fi menţionate decât în acest mod. Prin urmare, însuşi vântul sufla, deoarece pentru însuşi acest lucru a fost creat. După ce a suflat şi a arătat, prin slujirea lui din prima noapte, că el a fost creat, vântul a încetat iarăşi în prima zi, întocmai cum norii au fost iarăşi risipiţi în prima zi.”

La o primă citire a acestui pasaj, dacă avem în minte cele afirmate de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, cum că atunci Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor precum găina care-şi cloceşte ouăle, şi că aceasta a spus-o un bărbat sirian înţelept, am putea să ne întristăm, căci poate nu ne-am fi imaginat că un Părinte atât de înduhovnicit ca Sfântul Efrem ar putea spune că Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra acelor ape nu era Sfântul Duh, ci doar vântul. Îl putem descoperi pe acel bărbat sirian înţelept în persoana lui Eusebiu de Emesa la care găsim trei interpretări pentru Duhul Care Se purta pe deasupra apelor; cea cu vântul, care era agreată de Sfântul Efrem, cea cu cloşca pe ouă, care era agreată de Sfântul Vasile şi cea cu energia, care era agreată de Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne întrebăm, pe bună dreptate, care dintre cei trei mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii este cel mai aproape de adevăr?
Dacă ne gândim bine, va trebui să recunoaştem faptul că tot Sfântul Efrem dă interpretarea cea mai bună. Interpretarea cu energia a Sfântului Ioan Gură de Aur e vagă şi puţin argumentată, iar dacă e să luăm seama la ce spune Sfântul Efrem, interpretarea cu Duhul Sfânt ca o găină pe ouă e cu totul neverosimilă. După cum am văzut, Sfântul Efrem a sesizat că atunci când Dumnezeu face o acţiune, rezultatul ei trebuie să se vadă repede, pe loc. Nu este de demnitatea Sfântului Duh ca, în calitate de Dumnezeu, El să încălzească apele ca o cloşcă în prima zi, ca aceste ape să poată da vieţuitoare în a 5-a zi conform acestei interpretări. Când Dumnezeu face ceva, se vede pe loc, pentru că El poate face tot ceea ce vrea şi dacă vrea să facă apele calde, El le face calde pe loc, că nu stă El cinci zile după ape ca să le încălzească. Altminteri interpretarea cu Sfântul Duh Care Se purta deasupra apelor precum cloşca pe ouă ar da astăzi apă la moară evoluţioniştilor care abia aşteaptă să spună că apele aveau nevoie de 5 zile pentru a se încălzi şi, având în vedere dimensiunile Pământului, ei nu cred că acele zile ar fi obişnuite, de 24 de ore, ci ar fi perioade de milioane şi miliarde de ani. Or Sfântul Efrem spune cel mai limpede dintre toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii că acele 6 zile ale creaţiei, inclusiv această primă zi, au fost zile normale ca durată, zile de 24 de ore. Ba, mai mult, prima zi a lumii a fost o zi echinocţială de primăvară. Găsim această afirmaţie a Sfântului în varianta Matthews a comentariului său la Facere, I, 8 (1-2), pagina 80:

„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale.

Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”35
Fragmentul de mai sus ar putea ridica o obiecţie la ceea ce am afirmat anterior. Sfântul spune că norii au fost făcuţi într-o clipă, iar noi am afirmat că a trecut cam o oră până s-au strâns de s-a făcut întuneric beznă. Dacă afirmăm precum Sfântul Efrem că norii au fost făcuţi de Dumnezeu într-o clipă, nu putem explica faptul că Scriptura spune „a fost seară şi a fost dimineaţă, zi una.”, pentru că seara avem o lumină crepusculară care se stinge gradat, nu e dintr-o dată întuneric beznă. Noi am luat de bun de la Sfântul că prima zi a fost o zi etalon pentru celelalte zile, o zi de 24 de ore, dar, spre deosebire de Sfântul Efrem, am luat de bun şi de la Scriptură faptul că a fost seară în această primă zi. Or ca să poată fi o întunecare gradată cum se petrece seara, am presupus noi că perdeaua de nori care s-a interpus în calea luminii Cerului primordial s-a format cam într-o oră. Sfântul Efrem spune că s-a făcut întuneric într-o clipă şi a durat exact 12 ore, şi asta e puterea lui Dumnezeu, că poate face Dumnezeu şi aşa ceva, nu zicem nu, dar nouă Scriptura ne spune că a fost seară, adică nu întuneric beznă din prima clipă, şi atunci, împuterniciţi fiind de Scriptură, am zis că prima seară pe Pământ a durat cam cât durează serile pe care le vedem acum, adică în jur de o oră până s-a făcut acel întuneric beznă. Iar dacă afirmăm în continuare, precum Sfântul Efrem, că întunericul total al nopţii a durat până ce adunat cu timpul serii a dat fix 12 ore, facem un model care se potriveşte perfect cu ceea ce spune Scriptura. Sigur că putea Dumnezeu să facă norii într-o clipă dacă ar fi vrut, dar aici credem că ne arată că i-a făcut într-o oră pentru că El a vrut să-i facă în acest timp, tocmai pentru ca seara acelei prime zile să fie lină precum sunt serile de acum, ca să vedem că prima zi a lumii, din punct de vedere al duratei ei şi al alternanţei lumină-întuneric, a fost cu totul identică cu zilele de astăzi şi să nu ne vină în minte ipoteze nebuneşti de tipul Big Bang. Dacă credem că a fost seară, cum spune Scriptura, noi nu putem gândi o altfel de seară decât cea normală pe care o cunoaştem ca durată şi ca mod de reducere gradată a iluminării. Cum ar putea să arate o seară în ipoteza în care spunem că zilele de atunci ar fi perioade de miliarde sau milioane de ani? Sau poate că gândim că acum trebuie să interpretăm metaforic Scriptura, adică să nu luăm în seamă exact ce spune ea. Dacă ajungem, Doamne fereşte, să nu mai luăm în seamă exact ce spune Scriptura, atunci ajungem noi mari ”învăţaţi” în locul lui Dumnezeu care a insuflat-o, şi o aruncăm la coş cu Dumnezeu cu tot, cum vedem că fac savanţii nebuni de astăzi. Ne imaginăm ce feţe vor face înaintea lui Dumnezeu la judecată când vor fi întrebaţi de ce n-au ascultat glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă s-ar putea să greşim puţin faţă de ceea ce a fost cu exactitate atunci, suntem acoperiţi în tot ce am spus şi de Scriptură, şi de Sfinţii Părinţi, şi de ceea ce vedem cu proprii ochi.

Dacă avem argumente puternice noi îi putem contrazice puţin chiar şi pe Sfinţii Părinţi, dar întotdeauna nutrind faţă de ei smerenie şi un profund respect, căci chiar inexactităţile lor ne pot arăta calea cea adevărată. Astfel, spre deosebire de Sfântul Efrem, vom argumenta şi noi că atunci Duhul lui Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor era Duhul Sfânt şi nu neapărat numai vântul cum credea Sfântul. Noi îi putem demonstra Sfântului Efrem că era Duhul Sfânt, dar numai dându-i un răspuns logic argumentat la întrebarea pe care a pus-o el când a desfiinţat, pe bună dreptate, înterpretarea că Duhul stătea ca cloşca pe ouă ca să încălzească apele, când n-avea nici o noimă să facă aşa ceva de vreme ce le putea încălzi într-o clipă la ce temperatură ar fi dorit. Hai să ne amintim ce întrebări pusese Sfântul când a combătut interpretarea cu cloşca de pe cuibar:

„…ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta?”

Părerea noastră este că Sfântul Efrem s-a concentrat prea mult asupra apelor şi asupra faptului că nu-i plăcea interpretarea cu cloşca pe care dorea să o respingă, cum de altfel a şi reuşit. Noi suntem de acord că, deşi la fiecare dintre acţiunile creaţiei au participat toate Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, mai ales Dumnezeu Tatăl a plănuit ceeea ce trebuia creat, apoi mai ales Dumnezeu Fiul şi Cuvântul Tatălui a transpus în realitate ce a plănuit Tatăl, iar apoi, mai ales Dumnezeu Duhul Sfânt a sfinţit creaţia ca să dăinuiască în chip neschimbat. Credem că astfel lucrează Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl plănuieşte creaţia, Fiul realizează creaţia după cum a plănuit-o Tatăl, iar, pentru ca această creaţie să dăinuiască, Duhul Sfânt o sfinţeşte. Iar ceea ce este sfinţit are capacitatea de a dăinui în timp fără să se mai schimbe, deoarece sfinţirea însemnă desăvârşire. Hai să vedem ce anume putea să fie sfinţit în decursul primei zile a lumii ca să implice acţiunea Sfântului Duh, că Duhul Sfânt creează prin sfinţire. Ce a sfinţit Sfântul Duh ca să putem susţine că S-a purtat peste ape în decursul întregii acelei zile? Am zis că prin sfinţire ceea ce a fost sfinţit rămâne şi dăinuie fără să se mai schimbe, pentru că este desăvărşit. Ce anume a rămas neschimbat până astăzi, în legătură cu Pământul, începând din acea primă zi a lumii? Apele? Nicidecum, că mai apoi le-a despărţit Dumnezeu cu tăria. Văzduhul? Nici atât, că acum avem văzduh sub tărie, iar atunci era văzduh deasupra adâncului. Pământul ca substanţă? Nici măcar, pentru nu se vedea şi bănuim că nu era deloc uscat aşa cum vedem azi, ci era acoperit de ape. Pământul tohu-bohu? Am văzut că după o oră nu mai era tohu-bohu. Atunci ce? Chiar Sfântul ne-a atras atenţia că:

„Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”

Din acest fragment al Sfântului Efrem putem vedea ce a rămas neschimbat şi sfânt de atunci până astăzi. Sunt trei fenomene care au rămas neschimbate. Primul fenomen este alternanţa întuneric-lumină a zilei, care se respectă – cu excepţia celei de la minunea lui Iisus Navi şi celei din ziua răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos – de atunci şi până astăzi. Al doilea fenomen este cel pe care l-am evidenţiat noi, anume iluminarea gradată la trecerea de la zi lanoapte şi invers. Al treilea fenomen este durata zilei, egală cu durata primei zile, anume durata de 24 de ore a alternanţei întuneric-lumină a fiecărei zile pe care o vedem. Nimic nu este mai sigur în viaţa noastră decât faptul că în fiecare zi observăm că se face seară, urmează noaptea, apoi se face dimineaţă şi urmează ziua, iar din momentul în care se face seară şi până când începe seara zilei următoare, măsurăm pe ceas 24 de ore cum face toată lumea. Aşadar, credem că prin purtarea Sa peste ape în acea zi, Sfântul Duh a creat ziua sfântă de 24 de ore cu alternanţă întuneric-lumină şi cu trecere gradată de la lumină la întuneric şi invers, zi care s-a perpetuat în mod neschimbat până astăzi. Din acest motiv, spre deosebire de Sfântul Efrem, credem că Acela Care S-a purtat peste ape a fost chiar Duhul Sfânt. Credem că Duhul Sfânt, prin purtarea Sa pe deasupra apelor, a dorit să sfinţească acea primă zi, adică să o facă durabilă şi neschimbată, de 24 de ore cât afirmă pregnant Sfântul Efrem, cu alternanţă întuneric-lumină şi cu seară şi cu dimineaţă aşa cum vedem în toate zilele, pentru că din acest motiv menţionează cu asiduitate Scriptura serile şi dimineţile. Credem că prin purtarea din prima zi a lumii a Sfântului Duh pe deasupra apelor a fost sfinţit timpul în care se desfăşoară o zi pe Pământ. Prin purtarea Sfântului Duh pe deasupra apelor, Scriptura ne arată că din prima zi a lumii şi până astăzi toate zilele lumii s-au desfăşurat în timpul sfânt de 24 de ore, timp creat prin acţiunea de sfinţire a Duhului Sfânt.

Aşadar, Sfântul Duh era Cel Care Se purta pe deasupra apelor, dar nu în chip de cloşcă pentru a le încălzi, ci pentru ca să sfinţească modul de iluminare şi durata zilelor pe Pământ. Atunci, oare, ne-a minţit Sfântul Efrem când a spus că în prima seară a lumii a bătut vântul? Sfântul nu putea minţi, căci sfinţii nu mint; dacă nu era el să ne intrige cu întrebarea cea bună, nu ne puneam niciodată problema ce s-a creat sfânt pe Pământ încă din prima zi. Şi chiar dacă am văzut la Sfânt o mică scăpare din vedere, el totuşi a pus întrebarea corectă care ne-a călăuzit pe noi la interpretarea cea bună. De fapt Sfântul Efrem a spus adevărul atunci când a afirmat că în prima seară a lumii a bătut vântul. Era şi un vânt atunci care se purta peste apele adâncului, întrucât era vorba de Sfântul Duh Care Se purta peste ape în chip de vânt. Scriptura consfinţeşte că S-a mai arătat Sfântul Duh şi în chip de porumbel la Botezul Domnului, şi în chip de limbi de foc şi de vânt la pogorârea Sa peste Apostolii adunaţi împreună cu Maica Domnului:

„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2, 1-4)

Dacă la acest nou început, pe care ne place să-l numim începutul noii creaţii, anume creaţia duhovnicească, cea a Bisericii prin care Domnul face din oameni păcătoşi sfinţi, avem mărturie clară de la Apostoli că Duhul Sfânt S-a arătat în chip de vânt, de ce n-am crede ce spune Scriptura că şi atunci, la începutul creaţiei vechi, a celei materiale, S-a purtat Sfântul Duh în chip de vânt?
Sfântul Efrem nu a greşit atunci când a afirmat că versetul Scripturii menţionează şi acţiunea vântului pentru că, într-adevăr, era vorba şi despre vânt ca o mişcare a aerului care doar ce fusese creat. Purtarea Duhului pe deasupra apelor se potriveşte foarte bine şi cu existenţa vântului. Completându-l pe Sfântul Efrem, credem că Scriptura a vrut în acest loc să ne arate că Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor în chip de suflare de vânt.

Avem astfel două purtări în chip de suflare de vânt ale Sfântului Duh: cea din prima zi a creaţei, purtare care marchează începutul creaţiei materiale, lumea, atât prin curgerea timpului cât şi prin măsura lui sfântă de 24 de ore, şi purtarea din ziua Cincizecimii care marchează începutul creaţiei duhovniceşti, Biserica, prin crearea de oameni sfinţi ai Bisericii.
Aşadar, durata de 24 de ore a zilei ca durată sfântă de timp, prin alternanţa întuneric-lumină, a fost marcată şi pecetluită încă din prima zi prin acţiunea de purtare asupra apelor a Sfântului Duh şi a vântului. Vântul sugerează cel mai bine atât existenţa aerului cât şi mişcarea lui. După ce a început să sufle, odată cu apariţia aerului la suprafaţa Pământului primordial, apariţie instantanee cu momentul zero al creaţiei şi cu începutul primei seri a lumii, vântul, ca manifestare vizibilă şi a acţiunii Sfântului Duh, şi-a încetat la sfârşitul perioadei diurne a primei zile misiunea de marcare a duratei sfinte a acestei zile, după cum ne aminteşte şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., 1, 19, pagina 88:

„După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, apoi a venit la existenţă tăria.

*

1

Am văzut în prima parte cum a fost creat Pământul bazându-ne pe Sfânta Scriptură și pe Învățăturile Sfinților Părinți.

Despre foc, despre lumina creată de Dumnezeu prin poruncă şi despre prima dimineaţă a lumii. Durata şi iluminarea din prima zi. Ziua absolută şi ziua relativă la meridian.

Suntem cu totul de acord cu Sfântul Efrem că Dumnezeu a dat porunca „Să fie lumină!” atunci când a hotărât El că trebuie să înceapă dimineaţa primei zile a lumii, adică după 12 ore de perioadă nocturnă cu seară şi cu întunericul dens adus de norii groşi:
„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.”
Deoarece lumina primei zile a lumii a fost creată odată cu începerea dimineţii, la 12 ore după momentul zero al creaţiei în care au fost făcute Cerul şi Pământul tohu-bohu, este logic să presupunem că ea nu a fost făcută din nimic, ci din cele care existaseră deja 12 ore mai înainte de crearea ei. Prin urmare, trebuie să ţinem minte că numai Cerul şi Pământul tohu–bohu cu substanţele omogenizate în el au fost create de Dumnezeu din nimic. Aşa spune şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., I, 14, pagina 85:
«Cerul, Pământul, focul, vântul şi apa au fost create din nimic după cum atestă Scriptura, în timp ce lumina, care a primit existenţă în prima zi împreună cu restul lucrurilor care au primit existenţă ulterior, a primit existenţă din ceva. Căci atunci când aceste alte lucruri au apărut din nimic, Moise a spus: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Deşi nu este scris referitor la foc, apă şi vânt că ele au fost create, nici nu este spus că ele au fost făcute. Prin urmare ele au primit existenţă din nimic întocmai cum Cerul şi Pământul au primit existenţă din nimic.
După ce Dumnezeu a început să facă (lucruri) din ceva, Moise a scris, „Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină’, ş.a.m.d. Chiar dacă Moise a spus, „Dumnezeu a creat şerpii mari”, totuşi fusese spus anterior „să se umple apele de lucruri care mişună”. Prin urmare aceste cinci lucruri create au fost create din nimic şi toate celelalte au fost făcute din aceste cinci lucruri care au primit existenţă din nimic.»

La fel ca la întuneric, Sfântul e de părere că Dumnezeu a creat acea lumină într-o clipă, numai că noi vrem s-o facem să lumineze gradat ca să dureze şi dimineaţa cam o oră din momentul în care începe să se crape de ziuă şi până când se luminează de-a binelea. Cum facem? Va trebui să apelăm şi la cele câteva fragmente disparate din comentariul fragmentar la Facere din Catena Severiană, ediţia Assemani, pagina 124, unde găsim următoarele informaţii date de Sfântul Efrem despre acea lumină creată de Dumnezeu în dimineaţa primei zile:

„Aşadar, a zis Dumnezeu în prima zi ‘Să fie lumină’, de bună seamă ca pentru ceva de mare valoare, încât, străbătând universul, să risipească întunericul pe care vaporii umezi, cum am spus mai înainte, eliberaţi din apele care se menţineau încă peste pământ, îl făcuseră în atmosfera învecinată. Dar nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor. În plus acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.

Dacă aici Sfântul Efrem susţine că lumina este fiica focului, să vedem ce spune Sfântul despre foc. În fragmentul de la pagina 85 din traducerea Matthews, I, 15, găsim o foarte interesantă teorie a focului, în care Sfântul Efrem afirmă că focul nu are existenţă de sine stătătoare, ci există în celelalte substanţe create:

„Focul a fost de asemenea creat în prima zi, deşi nu este consemnat că a fost creat. Deoarece focul nu avea existenţă în sine şi de sine, ci exista în altceva, a fost creat împreună cu acel lucru în care urma să existe. Nu este posibil ca un lucru care nu există de sine să poată precede acel lucru care este cauza existenţei lui. Că (focul) este în Pământ, dă mărturie natura, dar că el nu a fost creat împreună cu Pământul, afirmă Scriptura când spune, “La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul.” Atunci şi focul, cum nu există de sine, va rămâne în pământ, chiar dacă pământul şi apele au primit poruncă să scoată în orice moment foc din sânul lor împreună cu vântul şi norii.”

Dacă vom considera adevărate aceste două fragmente din comentariile Sfântului Efrem la Facere, în care este vorba despre foc, putem să ne imaginăm în modelul nostru cosmogonic şi o dimineaţă lină a primei zile a lumii, nu bruscă precum o vedea Sfântul Efrem. Sfântul spune că focul există în orice altceva creat. Aici a spus că este în pământ, în ape, în vânt şi în nori, şi observaţia ne spune că aşa este, toate pot produce focul. Mai înainte spusese că „acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.” Prin urmare nu am greşi dacă am considera că Sfântul Efrem vedea focul ca pe un constituent comun al tuturor creaturilor. Inclusiv în Cerul primordial se afla focul. Într-adevăr, Sfântul vedea până şi îngerii, în calitate de fiinţe spirituale, creaţi din duh şi din foc. Parcă începem să înţelegem acum şi de ce era Cerul primordial luminos înainte de crearea luminii, de vreme ce acest Cer este constituit din foc şi dintr-o materie mult mai străvezie decât materia grosieră şi opacă a Pământului primordial. Fraza-cheie pentru a realiza modelul dimineţii line este „nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor.” Aşadar noi înţelegem astfel:

– lumina creată în acea dimineaţă de către Dumnezeu prin poruncă provenea din focul ceresc, cel de deasupra perdelei de nori, foc care făcea ca Cerul primordial să fie luminos încă din momentul zero al creaţiei, întrucât acest Cer avea şi are materia mai fină decât a Pământului.- înainte de porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, lumina deja existentă a focului stabilit, adică a focului de deasupra, deci lumina proprie a Cerului primordial nu putea să străpungă perdeaua de nori groşi. (Ce păcat că mare parte din comentariul păstrat fragmentar la Facere al Sfântului s-a pierdut. Chiar Sfântul recunoaşte că primul său comentariu la Geneză era mult mai amănunţit decât cel de-al doilea care s-a păstrat şi care, faţă de primul, nu este decât un rezumat sistematizat. Cu siguranţă că acolo am fi aflat mult mai multe lucruri interesante despre modul în care s-a făcut acea dimineaţă.)
– în schimb după porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, Sfântul zice că „lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.” Coroborând această informaţie cu cele de dinainte, rezultă că însuşi focul ceresc, în urma poruncii, a străpuns perdeaua de nori groşi şi din el a fost creată lumina care a rămas între nori şi ape ca să le lumineze.

Singura deosebire dintre noi şi Sfântul Efrem este că, în modelul nostru, focul ceresc nu pătrunde dintr-o dată prin perdeaua de nori ca să-şi aprindă brusc lumina şi să ne facă ziuă într-o clipă, ci pătrunde treptat în circa o oră şi începe să-şi producă lumina poruncită pe măsură ce ajunge între nori şi ape, astfel ca să ne facă o dimineaţă lină şi plăcută. Aşa cum am stabilit că norii groşi au fost produşi în mod continuu şi lin într-o oră din apele de deasupra adâncului, tot astfel şi lumina creată atunci de Dumnezeu putea să fie produsă în acelaşi mod continuu şi lin, tot într-o oră, din focul ceresc care, în urma poruncii, a intrat la fel de continuu şi de lin printre acei nori groşi. Desigur, nu putem afirma cu certitudine că lumina primei zile s-a produs exact în modul arătat mai sus. Totuşi, prin calea indicată de Sfântul Efrem am elaborat un model cosmogonic pentru producerea luminii în urma poruncii lui Dumnezeu astfel ca să se formeze o dimineaţă identică cu dimineţile pe care le cunoaştem, iar modelul nostru este în concordanţă cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Dacă este aşa, atunci putem ilustra crearea primei dimineţi a lumii tot prin 2 desene, la fel ca la crearea serii, unul pentru a marca începutul dimineţii, iar celălalt pentru a marca ziua bine stabilită după circa o oră.

1Fig. 6 Începutul primei dimineţi a lumii. După 12 ore de la facerea Cerului şi Pământului tohu-bohu, în urma poruncii lui Dumnezeu: „Să fie lumină!”, focul ceresc începe să pătrundă prin perdeaua de nori şi să producă gradat lumină.

1Fig. 7 După circa o oră cât a ţinut dimineaţa, prima zi a lumii este bine stabilită prin iluminarea maximă datorată luminii create din focul ceresc în văzduhul primordial.

Prin aceste desene pe care le-am făcut, ne putem lămuri acum de ce în Septuaginta este scris:

„(…) şi făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.” (Facerea 1, 4)

aşa cum este tradus numai în Biblia de la 1688, unde spune:

„(…) şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între mijlocul întunearecului.”

căci în Biblia sinodală şi în varianta Anania spune doar:

„(…) şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.”

Aici e o diferenţă de nuanţă care încă se găseşte în Biblia de la 1688 şi care se pierde în celelalte traduceri, diferenţă care contează foarte mult. Urmărind în continuare traducerea, în Septuaginta găsim:

„Şi numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi.”
Dacă înainte zice Scriptura că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi apoi zice că „numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte”, rezultă că înainte de fapt a vrut să spună că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”. E foarte limpede că lucrul ăsta a vrut să-l spună. E un mod extrem de fin şi de inteligent de a ne face să deosebim întreaga zi,http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca17.pngadică o zi, de perioada diurnă a zilei care este o jumătate de zi şi care, şi în româneşte şi în greceşte, se numeşte tot zi precum întreaga zi. Atunci de ce nu spune direct „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”? Nu putea să facă aşa ceva pentru că, deşi se ajunsese la mijlocul nopţii şi la mijlocul zilei, încă nu se terminase ziua. Dumnezeu nu dă numele zilei şi nopţii din zi înainte de a se termina întreaga zi, tocmai ca să vedem diferenţa completă dintre ele, adică faptul că s-au înfăptuit gradat, respectiv noaptea a avut seară până s-a ajuns la miezul nopţii, când este cel mai mare întuneric, iar ziua a avut dimineaţă până s-a ajuns la miezul zilei, când este cea mai mare lumină. Aşa, după ce a terminat întreaga zi, ne pune să ne gândim mai adânc la cele ce s-au petrecut în ea confirmându-ne chiar El că „a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi”. A fost întâi o seară a cărei înserare trebuie s-o deducem din context şi a fost o dimineaţă a cărei iluminare trebuie s-o deducem tot din context, iar Sfântul Efrem ne-a ajutat în chip admirabil să reconstituim deplin şi credibil ceea ce ne relatează Scriptura.

Aşadar una e să traducem „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi să putem înţelege că asta înseamnă că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii” şi alta e să traducem doar cu „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” şi să nu putem înţelege decât, cel mult, aşa la modul general, că a „despărţit Dumnezeu ziua de noapte.”

Şi mai e un loc unde traducerile mai noi suferă mult. În ele este tradusă sintagmahttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca18.pngcuziua întâi, darhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca19.pngnue numeral ordinal, ci e numeral cardinal, şihttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca20.pngsetraduce o zi. Diferenţa dintre sintagma ziua întâi şi sintagma o zi este foarte importantă în cazul de faţă. În cazul traducerii complete şi corecte, care încă se păstrează în Biblia de la 1688, că nici acolo nu spune ziua întâi, ci zi una, ne dăm seama uşor, dacă ne amintim de mijlocul zilei şi de mijlocul nopţii, de seară şi de dimineaţă şi de o zi şi nimic mai mult, că e vorba de o zi obişnuită ca alternanţă lumină întuneric şi ca durată, aşa cum vedem şi astăzi, că oricum ne dădeam seama din context că era prima zi, de vreme ce pentru celelalte zile Scriptura foloseşte numerale ordinale. Acelhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca21.png, adică între mijlocul, sugerează frumos că ziua începea gradat cu seară până se ajungea la mijlocul întunericului, adică la întunericul din puterea nopţii, după care continua cu dimineaţa până se ajungea la mijlocul luminii, adică la lumina din puterea zilei ca, după ce se completau toate acestea să rezulte o zi cu seară, cu mijloc de noapte, cu dimineaţă şi cu mijloc de zi, adică o zi de 24 de ore cu care suntem obişnuiţi, fiindcă din acest motiv îi zice o zi, ca să arate că a avut toate caracteristicile unei zile obişnuite, mai puţin modul de formare a ei. Dacă zicem o zi, adică spunem cu numeral cardinal, şi după aceea zicem ziua a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a cu numerale ordinale, reiese fără echivoc că zilele 2, 3, 4, 5 şi 6 sunt egale între ele şi egale cu acea o zi. Dar dacă zicem în loc de o zi, prima zi, atunci cineva rău intenţionat ar putea înţelege că fiecare dintre zilele 1-6 ar fi putut avea durata ei proprie. Şi evoluţioniştii de-abia aşteaptă atunci să spună că nu erau zile de 24 de ore, ci perioade. Dar, dacă e tradusă cu precizie, Scriptura nu-i lasă să poată afirma aşa ceva. Ne dăm seama că era prima zi din context, că spune şi de a 2-a şi de a 3-a, dar dacă acea primă zi a lumii era o zi, adică o zi aşa cum ştim, înseamnă că şi celelalte zile erau ca acea o zi, adică obişnuite ca durată şi alternanţă lumină-întuneric.
Cu toate că se poate observa uşor din figurile 4-6, trebuie să mai accentuăm un aspect foarte important în legătură cu prima zi a lumii, aspect pe care, vigilent, Sfântul Efrem n-a uitat să-l menţioneze. În varianta Matthews, I, 8 (3), pagina 81, găsim:

„Lumina a fost atunci ca un nor luminos peste suprafaţa Pământului. Fie că era ca zorii de ziuă, fie că era ca stâlpul care lumina poporul în pustie, este limpede că nu ar fi putut alunga întunericul risipit peste suprafaţa a toate, decât numai dacă era răspândită în întregime peste tot, fie prin substanţa, fie prin strălucirea ei. Lumina a fost emisă astfel încât să se poată răspândi peste tot fără să fie fixată undeva. Ea a risipit întunericul care era deasupra a toate cu toate că nu s-a mişcat. Ea nu se mişca decât atunci când dispărea şi apărea, căci atunci când lumina dispărea dominaţia era dată nopţii şi, la venirea luminii, urma sfârşitul dominaţiei nopţii.”40

Aşadar, prima zi a lumii, atât seara şi noaptea, cât şi dimineaţa şi ziua ei erau absolute, nu relative la meridian cum sunt acum, când, simultan, într-o emisferă a Pământului este zi, iar în cealaltă este noapte. Atunci, dacă era seară, noapte, dimineaţă sau ziuă, fiecare dintre acestea erau răspândite uniform peste suprafaţa întregului Pământ.

Ziua a doua

1

Traducerea pe care o vom propune pentru acest fragment din Facere consemnat în Septuaginta este următoarea, mai apropiată de traducerea din Biblia de la 1688:

Şi zise Dumnezeu: „Să fie o tărie în mijlocul apei şi fie despărţitură între apă şi apă. Şi se făcu aşa. Şi făcu pe dată Dumnezeu tăria şi despărţi Dumnezeu între mijlocul apei ce era dedesubtul tăriei şi între mijlocul apei ce era deasupra tăriei. Şi numi Dumnezeu tăria cer. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.”

Deşi este relatată în Scriptură foarte succint, crearea tăriei, sau a firmamentului, sau a boltei cereşti din ziua a doua reprezintă din punct de vedere astronomic un eveniment excepţional. Pentru a putea înţelege ce s-a petrecut de fapt prin crearea tăriei, singura sursă de informare patristică corectă în legătură cu această creaţie este reprezentată de comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. Prin urmare, cu ajutorul Sfântului Efrem vom continua să elaborăm un model cosmogonic în conformitate cu textul de mai sus al Scripturii.

Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei. Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale lumii

Sfântul Efrem ne lămureşte că scopul principal pentru care a fost făcută tăria a fost acela de a se interpune ca un corp opac între regiunile luminoase ale Cerului primordial şi Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu pentru a crea pe suprafaţa Pământului din pântece întunericul necesar perioadei nocturne a zilelor. Astfel, în traducerea lui Matthews, I 6, p. 78, găsim :

„După ce o noapte şi o zi au fost împlinite, tăria a fost creată în cea de-a doua seară şi de atunci înainte umbra ei a servit la realizarea tuturor nopţilor care au urmat.”

Din momentul creării ei, moment precedat de încetarea vântului la sfârşitul primei zile, tăria preia sarcina avută în prima zi de perdeaua de nori denşi, aceea de a produce întunericul nopţii deasupra Pământului, având prin urmare un rol esenţial în menţinerea alternanţei seară-noapte-dimineaţă-zi stabilite definitiv încă din prima zi. Pe lângă indicarea exactă a scopului iniţial al creării tăriei (vom vedea că, odată cu împodobirea ei cu luminători şi stele în ziua a patra, tăria mai are şi alte funcţii decât crearea întunericului nopţii), Sfântul Efrem ne oferă detalii foarte semnificative în legătură cu evenimentele petrecute la apariţia ei. Textul esenţial al Sfântului Efrem despre facerea tăriei îl găsim în aceeaşi traducere Matthews, I, 17-20(1), p. 87-88:

„După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei), cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a fost creat între toate?

Căci dacă tăria ar fi fost creată între toate, lumina, întunericul şi vântul, care erau deasupra tăriei când ea a fost creată, ar fi fost închise deasupra tăriei. Dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc noaptea, întunericul şi vântul ar fi rămas şi ele acolo împreună cu apele care au rămas acolo. Dar dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc ziua, lumina şi vântul ar fi rămas de asemenea acolo împreună cu apele. Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi. Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat. Deoarece [tăria] fusese creată între lumină şi întuneric, niciun întuneric nu a rămas deasupra ei, căci umbra norilor a fost risipită când norii înşişi au fost risipiţi. Şi nici un pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].
Nici vântul n-ar fi putut rămâne acolo, fiindcă nici măcar nu exista acolo. Căci în prima noapte Moise a spus că se purta, şi nu în a doua noapte. Dacă tăria ar fi fost creată în prima noapte când [vântul] sufla, atunci ar fi putut fi vreo controversă. Dar, de vreme ce nu este scris că [vântul] sufla când tăria a fost creată, cine ar (putea) spune că vântul era acolo când Scriptura nu spune asta?
După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria. Prin urmare este evident că [vântul] nici nu a rămas deasupra, nici nu a coborât dedesubt, căci cum poate cineva căuta, în orice poziţie sau loc, ceva a cărui materie însăşi există numai în momentul slujirii sale şi a cărei slujire se sfârşeşte când el încetează să sufle? Cu vântul s-au petrecut trei lucruri în ziua creării lui: a fost creat din nimic, a suflat în şi prin ceva, şi a revenit la a fi ascuns în nemişcarea sa.
După ce vântul a fost supus la aceste trei lucruri, tăria a fost creată în seara zilei a doua. Nu a fost deci nimic care s-a ridicat împreună cu ea, fiindcă nu a fost nimic care a rămas deasupra ei. Ea a făcut o despărţire între apele pe care avea poruncă să le separe, dar nu între lumină, vânt sau întuneric, fiindcă aceasta nu se poruncise.”

Conform Sfântului Efrem, o succesiune cauzală fără trecere de timp, sistematizată în cinci puncte, a evenimentelor instantanee care s-au petrecut la crearea tăriei în momentul de sfârşit al primei zile, moment care coincide cu începutul serii zilei a doua, este următoarea:

1. Vântul încetează să mai bată. („După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria.”)
2. Perdeaua deasă de nori cu ajutorul căreia se formase întunericul în prima noapte a lumii dispare. („Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat.”)
3. Tăria este creată instantaneu la începutul serii celei de-a doua zile, din apele primordiale ale abisului, despărţindu-le şi ocupând exact spaţiul pe care îl ocupau apele în locul cărora a apărut ea. („Iar tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. (…)
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi.”)
4. Lumina care a luminat sub perdeaua de nori se retrage în apele de dedesubtul tăriei. („Şi niciun pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].”)
5. În acelaşi timp cu lumina creată care se mută sub tărie în apele de dedesubtul ei, şi aerul care se afla deasupra abisului apelor este mutat tot sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei. („Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?”)

După ce ne-am înarmat cu toate aceste informaţii în plus pe care Sfântul Efrem ni le-a oferit despre tărie, suntem în măsură să punem acum nişte întrebări esenţiale în legătură cu afirmaţia făcută de Sfânta Scriptură „Şi numi Dumnezeu tăria cer.”, anume:

– De ce a numit Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, cer, atât Cerul primordial despre care ştim că a fost desăvârşit, spiritual şi luminos, cât şi tăria creată în a 2-a zi, nedesăvârşită (deoarece a fost împodobită cu luminători abia a 4-a zi) şi din materie grosieră (deoarece a fost creată din ape, şi pricinuitoare de întuneric prin umbra lăsată)?
– Ce a vrut să ne spună Sfânta Scriptură când a numit cer atât lucrul spiritual şi desăvârşit cât şi lucrul material şi nedesăvârşit?

Pentru a răspunde mulţumitor la aceste întrebări, trebuie să admitem că, începând cu acest moment, Dumnezeu a dorit prin glasul Scripturii să îi comunice cititorului care se transpune mental în universul Hexaemeronului o schimbare de referinţă în legătură cu locul în care trebuie să se afle pentru a observa evenimentele aşa cum sunt descrise ele de Cartea Sfântă. Dumnezeu îi spune cititorului Cărţii Facerii că odată cu crearea tăriei, pentru ca să poată respira, nu s-ar mai putea afla deasupra apelor de deasupra tăriei, căci aerul de acolo, din care era constituit văzduhul primordial, s-a mutat sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei după cum indică şi Sfântul Efrem. Aşadar, începând cu a 2-a zi, când sunt despărţite apele de deasupra tăriei, care astfel o acoperă, de apele de desdesubtul ei, care acoperă Pământul, tăria este cerul care poate fi observat de un observator al fenomenelor creaţiei aflat la suprafaţa acelor ape care acopereau Pământul redus astfel, la scară astronomică, aproape la dimensiunea actuală, Pământ pe care Sfântul Efrem îl numea Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu.
Pentru ca să putem observa tăria ca un cer, rezultă din Scriptură că văzduhul sau aerul de sub Cerul primordial făcut în prima zi a fost mutat sub cerul tărie făcut în ziua a 2-a. Nu ne-am fi gândit poate niciodată la această idee dacă nu o găseam la Sfântul Efrem. Prin urmare, atunci când Scriptura spune „Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”, ea îndeamnă pe cititorul ei atent să se transpună de pe suprafaţa apelor abisului din prima zi, abis din care a fost făcută tăria, pe suprafaţa apelor aflate sub tărie, ba mai mult, aflate sub văzduhul mutat de deasupra abisului apelor, sub această tărie. Un astfel de observator va constata că universul lui vizual s-a dilatat mult în vreme ce suprafaţa Pământului pe care se află ca să poată trăi s-a micşorat la fel de mult. Din acest Pământ, pe care, precum Sfântul Efrem, îl vom numi Pământul din pântece, căci se afla în pântecele Pământului tohu-bohu din prima zi, va plămădi Dumnezeu, la începutul zilei a 3-a, Pământul la dimensiunile lui actuale prin retragerea apelor de dedesubtul tăriei în mări şi în bazine subterane şi arătarea uscatului. Ceea ce este încă şi mai uimitor, deşi rezultă logic din textul Scripturii, este faptul că cerul-tărie provine din Pământul primordial. Este esenţial de remarcat că, prin crearea tăriei, Pământul tohu-bohu, adică universul din materie grosieră creat de Dumnezeu în prima zi, aşa cum ni-l prezintă Sfântul Efrem Sirul, nici nu s-a dilatat, nici nu s-a comprimat, ci şi-a păstrat exact aceleaşi dimensiuni, cu diferenţa că cea mai mare parte din apele primordiale au devenit această tărie.
Conform interpretării Sfântului Efrem, trebuie subliniat faptul că dimensiunile tăriei s-au păstrat nemodificate de la crearea ei şi până astăzi. Odată cu tăria a fost rânduit şi văzduhul la dimensiunile sale apropiate de cele actuale. Aşadar, începând din acest moment avem cele trei ceruri ale lumii:

– Cerul primordial luminos care este cunoscut şi sub denumirea de Cerul Cerurilor.
– Cerul-tărie, interpus între Cerul Cerurilor şi văzduh, cer a cărui umbră generează, conform Sfântului Efrem, întunericul nopţii.
– Cerul-văzduh în care, aşa cum am văzut, se află aerul necesar vieţii.

Aceste trei ceruri ale lumii sunt menţionate şi în Scriptură (în 2 Corinteni, 12, 2: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.) şi în scrierile Sfinţilor Părinţi dintre care cea mai clară sistematizare o face Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 52-53 :
«Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe toate, le înconjură pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe toate.

Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului” (Psalmi 67,34; 113,24) şi de „cerurile cerurilor” (Psalmi, 148,4), şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filozofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.
(…)
Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfânta Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune Scriptura, pe Domnul toate păsările cerului”, adică ale aerului (3 Tineri 57). Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol.»
Deşi este creată din ape, nu cunoaştem nimic despre natura fizică a tăriei decât că este foarte tare (capabilă să oblige aştrii constituiţi în a 4-a zi să stea fixaţi în ea, ca în cazul stelelor, sau să se mişte pe drumuri dinainte fixate în ea, ca în cazul luminătorilor), suficient de transparentă pentru a permite luminii de la viitorul Soare, creat tot în ziua a 4-a, să o străbată până la Pământ, şi totodată suficient de opacă faţă de lumina Cerului Cerurilor astfel încât, conform Sfântului Efrem, să realizeze singură întunericul nopţilor pe Pământ până în ziua a 4-a, şi, după cum vom vedea, împreună cu Soarele, din ziua a 4-a până astăzi.

Seara, noaptea, dimineaţa şi ziua zilei a 2-a a lumii

Modelul cosmogonic rezultat din interpretarea Sfântului Efrem are un inconvenient în raport cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Este un model care nu lasă timp pentru seară şi dimineaţă. La Sfântul Efrem, lumina creată în ziua întâi între nori şi ape se imersează brusc în apele de dedesubtul tăriei, producându-se astfel direct noapte cu întuneric beznă, fără să mai existe înserare lină ca acum, iar pentru zi, aceeaşi lumină iese brusc din ape, creând iluminarea zilei pe loc, fără a mai da posibilitatea dimineţii să se desfăşoare la fel de lin ca acum. Într-adevăr, în Comentariul la Facere din Catena monahului Severus, din tomul întâi siriaco-latin Assemani al operelor Sfântului Efrem, Roma, 1737, pag. 123-124, găsim următoarele afirmaţii ale acestuia:
„Căci trebuie că acele zile de dinainte au fost separate mai ales prin lumină, dar aceea nici nu definea hotare distincte ale ceasurilor şi nici nu împărţea ziua în intervale precise, ci, fiind suspendată în chipul norului luminos, nici nu arăta numărul ceasurilor, nu anunţa nici răsăritul, nici apusul prin propria mişcare şi nici nu suferea vreo influenţă de la bolta cerească, ci se răspândea dintr-o dată către zorii zilei şi cu aceeaşi iuţeală se stingea către seară la porunca Aceluia Care punea în mişcare şi conducea lucrarea Sa în cea mai potrivită şi bună ordine.”

Din acest text reiese că Sfântul credea că lumina primei zile, care s-a continuat şi în următoarele două zile, era răspândită în timpul zilei peste suprafaţa întregului Pământ şi era caracterizată prin apariţia şi dispariţia ei bruscă, aşa cum ne-am putea imagina la o cameră întunecoasă la aprinderea sau stingerea becului cu comutatorul. Totuşi, Scriptura ne informează că şi în ziua a doua a fost seară şi dimineaţă. Cum putem face seară şi dimineaţă line, aşa cum le cunoaştem acum, cu ajutorul tăriei descrise de Sfântul Efrem? Noi nu ne vom imagina, precum Sfântul, lumina creată scufundându-se în apele de desubtul tăriei, ci vom sugera în modelul nostru că, la porunca lui Dumnezeu, ea se ridica lin în tărie până ce opacitatea tăriei o estompa şi producea întunericul nopţii, ca în figura 8.

1Fig. 8 Începutul serii zilei a 2-a. Lumina din văzduhul mutat sub tărie se ridică în tărie treptat, iar văzduhul începe să se întunece lin.

Astfel am considerat un mod mai simplu prin care Dumnezeu ar fi putut să facă să fie seară şi dimineaţă după crearea tăriei. Deşi nu putem garanta că a fost exact cum am ilustrat noi, abandonând aici învăţătura Sfântului Efrem că lumina creată în prima zi s-ar fi retras brusc în apele de sub tărie la sfârşitul zilei şi ar fi apărut la fel de brusc din acestea la începutul zilei, putem garanta că modelul pe care l-am sugerat nu este contrazis cu nimic de către Sfânta Scriptură. Prin urmare, faţă de figura 7, în figura 8, care ilustrează momentul de început al serii celei de-a 2-a zile a lumii, dispar perdeaua de nori şi vântul, văzduhul se mută sub tărie, în timp ce lumina din văzduh începe să se ridice în tărie. Întrucât figura 8 este mult diferită faţă de figura 7, nu ne rămâne decât să ne minunăm de puterea poruncii lui Dumnezeu care a făcut într-o clipă să înceteze vântul, să dispară norii, să fie creată din ape tăria despărţitoare şi ca văzduhul de deasupra abisului de ape să se mute sub tărie. După trecerea unei ore aproximativ, putem considera în modelul nostru cosmogonic că, în urma poruncii lui Dumnezeu, Cel Care a gândit să facă seară şi noapte cu ajutorul tăriei, lumina creată s-a ridicat treptat suficient de mult în tărie pentru ca opacitatea acesteia să se facă simţită şi în văzduh să se instaureze întunericul deplin al nopţii, ca în figura 9.

1Fig. 9 Noaptea deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din văzduh s-a ridicat în tărie la o înălţime suficientă ca opacitatea tăriei să creeze în văzduh întuneric deplin.

Am considerat că Dumnezeu a instituit acest mod de iluminare, anume cu ajutorul tăriei, însuşi artefactul creat în această zi, şi nu prin imersarea luminii în ape cum spunea Sfântul Efrem, pentru ca să se respecte ceea ce este afirmat în Scriptură, anume că şi în ziua a 2-a a fost seară şi dimineaţă cu trecere lină de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Pentru a realiza şi în ziua a 2-a a lumii o dimineaţă lină, cum sunt cele de azi pe Pământ, nu trebuie decât să considerăm că, odată cu începutul dimineţii, lumina creată începe să coboare din tărie în văzduh la fel de lin precum a urcat, ca în figura 10:

1Fig. 10 Începutul dimineţii zilei a 2-a: lumina creată începe să se coboare lin din tărie în văzduh, întunericul începe să se destrame, şi se crapă de ziuă.

Evident, în modelul nostru, după circa o oră de dimineaţă lină, lumina a pătruns toată din tărie în văzduh şi ziua s-a instalat în toată puterea ei, ca în figura 11:

1Fig. 11 Ziua deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din tărie s-a coborât în văzduh şi întunericul a fost risipit.

Astfel, urmând învăţăturile Sfântului Efrem, cu modificările pe care le-am adus pentru ca modelul nostru cosmogonic să fie cât mai simplu, reamintim că şi ziua a 2-a păstrează durata de 24 de ore precum şi modul de iluminare noapte cu seară lină – zi cu dimineaţă lină instituite şi sfinţite în prima zi a lumii.

Apele de deasupra tăriei şi apele de dedesubtul tăriei

Despre apele de deasupra tăriei, a căror suprafaţă a rămas identică cu suprafaţa abisului de ape din prima zi a lumii deoarece tăria a ocupat exact volumul apelor din care a fost făcută, Sfântul Efrem Sirul precizează că sunt dulci şi se menţin deasupra tăriei, după cum găsim în traducerea Tonneau, I,13, p. 11:
„Şi apoi chiar şi apele de deasupra, deoarece au fost separate în a doua zi de celelalte prin tăria făcută între ele, sunt dulci precum celelalte, nu acelea care au fost făcute sărate în ziua a treia, ci acelea de care au fost despărţite în ziua a doua. Aşadar ele nu sunt sărate fiindcă ele chiar nu se strică. Căci nu au fost aşezate pe pământ ca astfel să devină stătătoare; nici aerul de aici nu slujeşte acolo astfel încât ele să nască sau să mişune; în plus, nici fluvii nu se scurg în ele ca să nu se evapore căci acolo nu este soare care să le încălzească pentru ca să se evapore; ci au rămas pentru roua binecuvântării şi au fost păstrate drept stăvilare ale mâniei.
Iar apele mai înalte nu rătăcesc deasupra tăriei fiindcă ceea ce este creat nu rătăceşte în ceea ce nu este creat, nici ceea ce există nu se mişcă în ceea ce nu există. Căci un lucru care a fost creat din nimic, în însăşi crearea lui ocupă tot, adică el se mişcă şi urcă şi coboară în acel lucru în care a fost creat. Prin urmare, apele de deasupra, nefiind înconjurate de nimic, nu pot să coboare sau să rătăcească pentru că nu au nimic în care să coboare sau să rătăcească.”

Sfântul Efrem afirmă că, în acea primă despărţire a apelor din ziua a 2-a, apele de deasupra tăriei erau identice din punct de vedere calitativ cu apele de dedesubtul tăriei despre care specifică faptul că, deşi mările sunt sărate, aceste ape din care au fost formate mările erau dulci până în momentul formării mărilor, la fel ca şi apele de deasupra tăriei.
Ajutându-ne de figurile 9-11 şi de acest fragment referitor la ape din Comentariul la Geneză, observăm că, atunci când aminteşte că aerul din văzduhul de sub tărie nu se mai află în regiunea apelor de deasupra tăriei cum se afla în prima zi a lumii, Sfântul Efrem subliniază faptul că tăria înconjoară văzduhul de sub ea ca o anvelopă etanşă. Aceasta este singura posibilitate ca aerul din acest văzduh să nu poată urca spre apele de deasupra tăriei. Putem privi astfel tăria ca pe un corp solid în formă de sferă goală în vecinătatea centrului ei pentru a lăsa loc sferei Pământului din pântece cu apele de dedesubtul tăriei şi văzduhului mutat sub tărie. Sfântul specifică faptul că apele de deasupra tăriei nu pot rătăci sau coborî în afara locului destinat lor. Într-adevăr, în acest model, apele de deasupra tăriei nu pot coborî spre centrul Pământului şi al universului de care sunt atrase deoarece, ele fiind lichide, li se opune tăria care este solidă. Totodată ele nici nu pot rătăci pe deasupra tăriei deoarece sunt atrase spre acest centru în mod uniform şi ocupă tot spaţiul alocat lor după cum ne arată Sfântul Efrem. Singura posibilitate ca aceste ape de deasupra tăriei să ajungă pe Pământul aflat sub tărie este prin deschiderea stăvilarelor din tărie. Într-adevăr se pare că la Potop o parte din aceste ape de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ căci Scriptura spune că atunci, la porunca lui Dumnezeu, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7,11). Înţelegem aşadar, conform explicaţiilor Sfântului Efrem, rolul jucat de aceste ape de deasupra tăriei ca instrument al mâniei lui Dumnezeu în timpul Potopului.

Observăm că, prin ordonarea sferelor văzduhului, tăriei şi apelor de deasupra tăriei faţă de Pământ, în care substanţa mai grea, apa de deasupra tăriei, este situată deasupra substanţei mai uşoare, aerul de sub tărie, modelul cosmogonic descris de Sfântul Efrem conform Scripturii nu are nicio legătură cu modelele cosmogonice greceşti, printre care excelează cel aristotelian, întrucât ele ordonează aceste sfere în ordinea greutăţii lor faţă de centrul lumii fără să facă vreo referire la tărie şi la apele de deasupra tăriei.

*

1

Ziua a treia

1

Şi zise Dumnezeu: „Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare şi să se arate uscatul!” Şi se făcu aşa. Şi se adună apa cea de sub cer întru adunările ei şi se arătă uscatul. Şi numi Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le numi mări. Şi văzu Dumezeu că este bine. Şi zise Dumnezeu: Să odrăslească pământul verdeaţa ierbii, sămânţă semănătoare după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care face rod, căruia sămânţa lui e într-însul după fel pe pământ. Şi se făcu aşa. Şi a văzut Dumezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.”

În ziua a 3-a a lumii, Dumnezeu a tocmit Pământul şi văzduhul la dimensiunile lor actuale prin retragerea apei de dedesubtul tăriei în Pământ, crearea mărilor şi arătarea uscatului. Sfântul Efrem afirmă, foarte întemeiat după cum vom vedea, că, odată cu crearea vegetaţiei şi a pomilor, şi Raiul fost creat tot în această zi.

Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului.

Sfântul Efrem ne învaţă că adunarea apelor în mări şi apariţia uscatului a avut loc într-o clipă, la porunca lui Dumnezeu, odată cu începutul serii celei de-a 3-a zile. Astfel, în varianta Tonneau a traducerii Comentariului la Facere, I, 21, p. 14, găsim fragmentul:

„După ce (Moise) a vorbit despre tăria care a venit la existenţă în ziua a doua, el a scris apoi despre adunarea apelor şi, de asemenea, despre iarba şi copacii pe care Pământul i-a produs în a treia zi, spunând astfel: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Din faptul că El a spus ’Să se adune apele la un loc’, este evident că Pământul este acela care susţine mările şi nu că abisurile de sub Pământ nu sunt fixate pe nimic. Însă deşi apele, odată cu cuvântul lui Dumnezeu, au fost adunate noaptea, totuşi suprafaţa pământului s-a uscat într-o clipită.”

Din acest fragment reiese că Sfântul Efrem privea Pământul din pântecele Pământului primordial ca pe un corp sferic în care suprafaţa se raportează la centrul său, de vreme ce afirmă că abisurile apelor care au fost constituite în mări se sprijină pe acesta.
Tâlcuind în continuare Scriptura zilei a treia, Sfântul Efrem Sirul consideră că textul Cărţii Facerii descrie din nou o secvenţă de evenimente ierarhizate cauzal şi nu temporal. Apele care vor constitui din acest moment mările rămân în cavităţile uriaşe săpate la porunca lui Dumnezeu, primindu-şi instantaneu şi salinitatea. Uscatul se arată ca pământ uscat instantaneu. În varianta Tonneau, I, 12, p. 10, găsim textul:

„Întocmai precum adunarea apelor nu a precedat acel cuvânt care spune ’Să se adune apele şi să se arate uscatul’, tot aşa nici mările nu au existat până în clipa în care Dumnezeu a spus ’adunarea apelor s-a numit mare.’ De aceea odată cu numele pe care şi l-au primit, ele s-au schimbat şi în acel loc al lor au ajuns la salinitatea pe care nu au avut-o în afara locului lor. Iar însuşi locul lor, în chiar clipa în care (Dumnezeu) a zis ’Să se adune apele într-un loc.’ a devenit adânc, fie pământul (de sub) mare a fost adâncit sub (nivelul) Pământului ca să primească înăuntrul lui propriile lui ape, împreună cu apele care erau deasupra întregului Pământ, fie apele s-au înghiţit una pe cealaltă astfel încât locul lor să fie suficient pentru ele, fie locul mării s-a zguduit şi s-a făcut în el un mare adânc şi apele s-au repezit într-o clipită în locul lor mai adâncit. Căci deşi voinţa lui Dumnezeu le aduna, totuşi în însăşi crearea Pământului a fost deschisă o poartă ca să se adune într-un loc. Şi pentru că nici în adunarea apelor dintâi, nici a apelor următoare, nu s-a găsit un loc care să le strângă în afara locului din care ies, astfel în toate ploile şi inundaţiile ele ies şi sunt adunate în mările lor prin căile şi drumurile deschise lor din prima zi. ”

În acest fragment, Sfântul Efrem face aceleaşi consideraţii pentru apele adunate în mări ca pentru apele de deasupra tăriei. Asemenea apelor de deasupra, care nu se pot risipi deoarece nu au alt loc de retragere, tot astfel şi apa care iese din mări prin evaporare este obligată să se adune din nou în mări prin căile şi drumurile deschise ei încă din prima zi. Astfel Sfântul ne explică în modul cel mai simplu circuitul apei în natură, circuit pe care-l putem observa cu uşurinţă şi astăzi. Într-un fel sau altul, neavând loc unde să se retragă, toată apa evaporată din mări revine din nou în acestea prin căile de acces prevăzute încă din prima zi a lumii.
Raţiunea sărării apelor mării, conform explicaţiilor Sfântului Efrem Sirul, este prezentată logic şi ştiinţific impecabil; pe de-o parte, ca sub dogoarea viitoare a razelor soarelui, de vreme ce sunt ape stătătoare, să nu se strice, iar pe de altă parte, ca excesul de apă dulce adus de râuri şi fluvii, care ar putea inunda din nou pământul ca la Potop, să fie preluat de sare, substanţă care îi grăbeşte şi evaporarea, fapt cunoscut foarte bine de către Sfânt. Din aceeaşi variantă Tonneau, I, 10, (2), p. 9-10, aflăm:

„Iar după ce (apele) au fost adunate în a 3-a zi în mările lor, au fost făcute sărate pentru ca adunarea lor să nu se strice, şi nici să nu fie sporite primind apele curgătoare intrate în ele. Căci cantitatea apelor curgătoare care se varsă în ea îi este furnizată mării spre susţinere. Iar apele curgătoare se varsă în ea ca dogoarea soarelui să nu o sece şi, ca să nici nu crească şi, înălţându-se, să acopere pământul, salinitatea ei le absoarbe pe ele. Căci apele curgătoare revin la nimic doar pentru că salinitatea mării absoarbe apele curgătoare.”

Valabilitatea ambelor teorii expuse de către Sfântul Efrem este confirmată de natură. Nivelul apei mărilor pe Pământ este totdeauna acelaşi pentru că apa care se evaporă din mări nu are unde să se retragă altundeva. Ea revine tot în mări numai şi numai prin căile de acces, fie de suprafaţă, fie subterane, bine stabilite de către Dumnezeu încă de la facerea lumii. Salinitatea mărilor este esenţială pentru existenţa lor şi circuitul apei pe Pământ. Într-adevăr, Dumnezeu a prevăzut pentru mări şi oceane coeficientul optim al salinităţii lor pentru a se putea realiza pe tot Pământul un circuit dinamic al apei în natură, circuit menit să conducă la primenirea permanentă a apelor, a văzduhului şi a pământului. Sarea din mări şi oceane are un triplu rol care se poate demonstra experimental: conservă apa mării ca să nu devină stătută sub căldura soarelui, ajută la evaporarea mai rapidă a apei şi absoarbe uşor apa dulce ce revine în mare. Procesul este dinamic şi absolut echilibrat de către Dumnezeu: câtă apă se evaporă mai rapid cu ajutorul sării, tot atâta apă dulce este primită înapoi în sarea din mări şi oceane prin râurile şi fluviile care se scurg în ele. Apa evaporată din mări este purificată şi trimisă sub formă de ploi pe uscat, se adună în râuri şi fluvii şi ajunge, pe drumuri bine rânduite de Dumnezeu, să se verse din nou în mare, unde este preluată de sarea de acolo şi iarăşi evaporată. O mică modificare a acestui indice de salinitate a mărilor, fie în plus, fie în minus, ar avea consecinţe catastrofale, fie asupra mărilor, periclitându-le existenţa în cazul măririi salinităţii, fie asupra uscatului prin inundarea lui, în cazul micşorării salinităţii. Prin urmare, aceste teorii ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor şi oceanelor reprezită o dovadă incontestabilă a faptului că acest echilibru extrem de fin creat prin cantitate, dispunere şi salinitate a mărilor a fost gândit de un Creator foarte înţelept şi se menţine numai şi numai prin pronia Sa şi nu prin vreun concurs de întâmplări oarbe.
Cazul Mării Aral, unde intervenţia omului a avut un rezultat catastrofal dovedeşte cu prisosinţă adevărul acestor teorii prezentate de Sfântul Efrem. Acolo, prin acţiunea autorităţilor comuniste din fosta URSS care, pentru irigarea unor regiuni deşertice spre a cultiva bumbac, au deturnat fluviile Amudaria şi Sîrdaria care se vărsau în această mare, Marea Aral nu a mai fost aprovizionată cu apa dulce a acestor fluvii pentru a-i menţine indicele de salinitate la nivelul optim pentru existenţa ei. Sarea din apă, nemaiavând de unde să se îmbibe cu apă dulce, a sporit în concentraţie şi a grăbit procesul de evaporare al mării. În scurtă vreme, Marea Aral, odată limpede şi plină de peşti şi vegetaţie marină, a scăzut dramatic şi s-a redus treptat la un lac foarte sărat, iar fostul ei loc, din care apa s-a evaporat, a devenit un deşert îmbibat cu săruri toxice care a afectat sănătatea vegetaţiei, a animalelor şi a puţinilor locuitori rămaşi în zonă. În ultima vreme, după ce s-au făcut eforturi pentru a alimenta din nou Marea Aral cu apă dulce, în unele regiuni ale ei populaţia de peşte s-a refăcut şi mulţi locuitori care aveau ca ocupaţie de bază pescuitul au revenit în satele pescăreşti pe care le abandonaseră.

Dimpotrivă, la Potop, prin porunca lui Dumnezeu, atât prin deschiderea jgheaburilor cerului, prin care o parte din apele dulci de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ, cât şi prin deschiderea căilor de acces prin care apele dulci din rezervoarele subterane ale Pământului au ajuns în mări, salinitatea mărilor şi oceanelor a scăzut dramatic şi apele acestora au putut inunda treptat întregul Pământ. Sfântul Efrem confirmă în Comentariul său la Geneză că salinitatea apelor care la Potop au acoperit Pământul a dispărut şi apele erau potabile, motiv pentru care oamenii şi animalele din Arca lui Noe nu au avut nevoie de rezerve de apă dulce. Găsim, în varianta Matthews jr., I, 11, (2), p. 83, fragmentul:
„Deşi Noe poruncise să fie aduse pentru el şi pentru cei aflaţi împreună cu el toate felurile de hrană deoarece urma să nu mai fie hrană nicăieri, el nu a permis să fie adusă apă deoarece aceia care intraseră în Arcă urmau să poată lua apă din afara Arcei pentru a bea.”48
Cazul Mării Aral şi al Potopului, şi teoriile originale ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor arată concludent că existenţa fiecărei mări şi fiecărui ocean în parte este o acţiune gândită dinainte de către Dumnezeu. Într-adevăr, fiecărei mări şi fiecărui ocean, pentru a exista ca mediu stabil, prielnic vieţii şi asigurător al circuitului apei în natură pe Pământ, le trebuie o cantitate de apă dulce care poate să varieze numai într-un interval foarte strâns de valori. Dacă se varsă mai puţină apă în ele acestea riscă să se evapore rapid, dacă se varsă mai multă, acestea riscă să inunde Pământul. Dacă ele există totuşi şi sunt prielnice vieţii, acest lucru înseamnă, conform teoriilor Sfântului Efrem discutate mai sus, că Proiectantul lor a prevăzut pentru fiecare în parte atât locul, mărimea şi salinitatea lor, cât şi cantitatea optimă de provizie de apă dulce precum şi căile de acces la mări şi oceane prin care să compenseze exact apa evaporată prin salinitatea lor. Astfel teoriile Sfântului Efrem, al căror adevăr poate fi foarte uşor dovedit experimental, arată că existenţa mărilor, posibilă doar datorită unei multitudini de factori fin corelaţi, indică de fapt existenţa certă a lui Dumnezeu, Proiectantul ingenios şi atotputernic care le-a adus şi le menţine în existenţă prin grija Sa permanentă.
În modelul cosmogonic construit pe baza interpretării Cărţii Facerii de către Sfântul Efrem, începând cu noaptea zilei a 3-a, dimensiunile văzduhului şi ale Pământului au fost rânduite de către Dumnezeu ca să fie aceleaşi cu cele din ziua de astăzi. În figura 12 am ilustrat formarea mărilor şi apariţia uscatului la începutul serii zilei a treia, respectând acelaşi mod de iluminare considerat pentru ziua a doua.

1Fig. 12 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului.

Noaptea zilei a 3-a a lumii se formează în acest model cosmogonic la fel ca noaptea zilei a 2-a, prin urcarea întregii lumini difuze în tărie, după cum este ilustrat în figura 13.

1Fig 13 Noaptea zilei a 3-a a lumii

Dimineaţa şi ziua zilei a 3-a. Crearea plantelor şi copacilor şi a Raiului.

Modul instantaneu şi integral al creaţiei dumnezeieşti prin poruncă este pus în evidenţă cel mai bine la începutul perioadei de lumină a celei de-a treia zile. Conform tâlcuirii Sfântului Efrem Sirul, debutul dimineţii acestei zile este marcat de apariţia în acelaşi moment a unei vegetaţii constituite din ierburi, plante şi copaci aflate într-un grad de creştere şi maturizare destul de sporit, ca după trecerea lunilor în cazul ierbii şi plantelor, respectiv a anilor în cazul copacilor. Odată cu răsărirea lor instantanee, copacii apar încărcaţi de flori sau roade. Scopul creării plantelor şi pomilor pe Pământ este, în viziunea Sfântului, acela de a constitui hrană pentru animale şi pentru primii oameni ce urmau să-l locuiască după alungarea lor din Rai, după cum arată fragmentul din traducerea Matthews, I, 22 p. 89-90:

„(…) Dumnezeu a poruncit pământului să răsară în zori iarbă şi plante de tot soiul şi toţi feluriţii pomi roditori. Deşi la crearea lor ierburile aveau vârsta doar de o clipă, ele au apărut ca şi cum ar fi fost în vârstă de luni. Tot aşa, pomii, deşi erau în vârstă de doar o zi când au crescut din pământ, totuşi erau precum pomii având vârsta de ani, de vreme ce erau ajunşi la maturitate şi fructele deja rodeau pe ramurile lor.
Iarba care era necesară ca hrană pentru animalele care urmau să fie create peste două zile a fost astfel gata pregătită. Şi grânele noi care urmau să fie hrană pentru Adam şi urmaşii lui, care urmau să fie alungaţi din Rai patru zile mai târziu, au fost astfel pregătite.”49

Apărută instantaneu în urma poruncii lui Dumnezeu, vegetaţia îşi va continuă viaţa şi dezvoltarea, de data aceasta în timp, cu ajutorul luminii, pământului şi apei, adică în modul în care suntem obişnuiţi şi astăzi să vedem crescând iarba, plantele şi pomii, aşa cum observă Sfântul Efrem Sirul în fragmentul din traducerea Matthews, I, 10, (1), p. 82:

„Astfel, prin intermediul luminii şi al apei, pământul a produs toate. Cu toate că Dumnezeu poate face să răsară toate din pământ fără acestea, a fost voia Lui să arate că nu a fost nimic creat pe pământ care să nu fie creat pentru omenire sau pentru folosul ei.”

Odată cu dimineaţa zilei a 3-a au fost create condiţii favorabile de sol, apă, aer şi lumină pentru ca plantele care au apărut imediat în urma poruncii lui Dumnezeu să fie răspândite uniform pe toată suprafaţa uscatului aşa cum sugerează figura 14. Din acest motiv credem că vegetaţia luxuriantă a apărut omogen dintr-o dată peste tot Pământul scăldat în strălucirea şi căldura blânde şi favorabile provenite de la lumina creată în prima zi a lumii.
Totodată, începând cu crearea vegetaţiei din această zi, Scriptura indică şi cele două moduri de venire la existenţă ale acestor făpturi cu viaţă în ele: crearea instantanee şi integrală a prototipurilor, urmată de perpetuarea şi dezvoltarea acestora în timp din seminţe. Aşadar, toate plantele şi toţi copacii actuali provin şi se perpetuează prin seminţe din vegetaţia primordială creată instantaneu şi integral prin porunca lui Dumnezeu în dimineaţa celei de-a 3-a zile a lumii.
Sfântul Efrem Sirul spune că, odată cu răsărirea ierbii, a plantelor şi a copacilor, Dumnezeu a creat şi Raiul tot în ziua a treia, şi nu după crearea lui Adam, cum ar crede mulţi luând în considerare numai cel de-al doilea capitol al referatului creaţiei aşa cum este relatat în majoritatea ediţiilor de astăzi ale Sfintei Scripturi. Dacă în Bibliile mai recente editate în limba română apare, după crearea omului la versetul 2,8 al Facerii, textul „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.”, lăsând să se înţeleagă fără echivoc că Raiul a fost făcut după crearea omului, în Septuaginta şi în Biblia de la 1688 în loc de adverbul de timp apoi găsim conjuncţia şi, conjuncţie care introduce o nedeterminare temporală, pentru ca în Tora şi Vulgata să găsim precizat în mod expres faptul că Dumnezeu sădise încă de la început Raiul, înainte de crearea omului. În Biblia Sacra Vulgata, Ed. Weber-Gryson, 2008, textul Facerea 2, 8 este:
„Iar Domnul Dumnezeu sădise de la început Raiul delectării în care l-a pus pe omul pe care îl plămădise.”

Sfântul Efrem, comentând Facerea conform Torei, adoptă ideea că Raiul a fost creat în ziua a 3-a, după cum ne confirmă fragmentul din traducerea Matthews, II, 5 p. 99-100:
„După ce Moise a menţionat cum Adam a fost atât de slăvit plăsmuit, el a revenit ca să scrie despre Rai şi intrarea lui Adam acolo spunând: Dumnezeu sădise mai înainte Rai în Eden şi acolo l-a pus pe Adam pe care îl plăsmuise.

Eden este ţinutul Raiului şi (Moise) a zis „mai înainte”, fiindcă Dumnezeu deja îl sădise în ziua a 3-a. El explică acest lucru spunând: Şi Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi bun de mâncat. Şi ca să arate că vorbea despre Rai, (Moise) a spus: şi Pomul vieţii era în mijlocul Raiului, şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului.”

Totodată, după cum vom vedea, crearea Raiului în ziua a treia a avut şi scopul de a stabili pe Pământ un punct de referinţă local pentru măsurarea timpului, deoarece, prin rânduirea luminării Pământului cu luminători, ziua şi noaptea absolute de pe întreg globul Pământului se vor transforma în zile şi nopţi relative la anumite puncte de referinţă, întrucât acest fel de luminare realizează perioada diurnă deasupra unei regiuni, concomitent cu cea nocturnă deasupra altei regiuni, la fel ca în zilele noastre. Reamintim că în concepţia Sfântului Efrem zilele creaţiei sunt normale ca durată, de 24 de ore. Din acest motiv, dacă Raiul nu ar fi existat deja în momentul creării luminătorilor, am fi putut acuza Scriptura că nu ne-a oferit niciun punct de referinţă pentru măsurarea timpului după trecerea, odată cu ziua a 4-a, la ziua şi noaptea relative, şi nu ar mai fi avut astfel niciun sens zicerea „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă” cu referire la zilele a 4-a, a 5-a şi a 6-a, de vreme ce nu am fi putut şti precis unde a fost seară şi unde a fost dimineaţă pe Pământ când Dumnezeu a creat luminătorii în ziua a 4-a, peştii, păsările şi animalele acvatice în ziua a 5-a şi animalele terestre şi omul în ziua a 6-a. În schimb dacă Raiul era deja creat, aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem şi am ilustrat în figura 14, avem un punct de reper convenţional precis – asemenea meridianului ce trece astăzi prin Greenwich -, despre care putem spune că la el se referă Scriptura atunci când afirmă că „a fost seară şi a fost dimineaţă” începând cu dimineaţa zilei a 4-a şi în zilele a 5-a şi a 6-a.

1Fig 14 Dimineaţa zilei a 3-a a lumii. Apariţia vegetaţiei şi a Raiului.

Aşa cum am arătat pentru seara şi noaptea zilei a 3-a, şi pentru dimineaţa şi ziua zilei a 3-a se păstrează acelaşi mod de iluminare absolută a Pământului ca în dimineaţa şi ziua celei de-a 2-a zile, cu ajutorul luminii difuze create de Dumnezeu în prima zi a lumii. Ziua zilei a 3-a este ilustrată în figura 15.

1Fig. 15 Ziua zilei a 3-a a lumii

Fragment din cartea lui Theodor Leontescu – O piatra pentru Goliat pag

SURSA