Predică la Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) – Despre păstrarea dreptei credințe – Părintele Cleopa Ilie

Cuvântul de învăţătură al părintelui Cleopa Ilie la Duminica a VII-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic).

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie.
„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)
Iubiți credincioși,
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic?

Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocși – episcopi, mitropoliți și patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învățături de credință creștină neclare încă, și de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă și condamnă toate abaterile de credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toți ereticii care sfâșie unitatea de credință a Bisericii, simbolizată prin cămașa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: „Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime” (Ioan 19, 23). Prin cuvântul „sinod” înțelegem adunare, consiliu; prin cuvântul „erezie” înțelegem părerea sau învățătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinții Părinți să se adune la un loc și să apere dreapta credință? Pricina a fost apariția unui mare eretic, anume Arie, care învăța pe creștini o credință nouă, zicând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o ființă cu Tatăl și că a „fost un timp când Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos „creatură superioară”, „cea dintâi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru și neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspândit în câțiva ani atât de mult încât rupsese Biserica în două și amenința să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit și de apus.
Sfinții Părinți, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului și a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniștirea Bisericii lui Hristos și condamnarea învățăturii hulitoare a lui Arie și a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creștin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitați toți marii ierarhi ai Bisericii creștine din Răsărit și din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinți Părinți la care s-a adăugat și o delegație a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creștină era una, nedespărțită în două – cea Ortodoxă de Răsărit și cea Romano-Catolică de Apus. De aceea și sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc „ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele și ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinții Împărați Constantin și Elena și a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de față și ereticul Arie cu ai lui, Sfinții Părinți s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întâmplat ca în timpul discuțiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul și Evanghelia și să fie aruncat în temniță pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniță și i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineață, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăși la sinod și își cereau iertare toți de la el, văzând râvna și răbdarea lui pentru credință.
La fel și Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi și cum că toate cele trei persoane sunt de o ființă și de aceeași cinste, a luat o cărămidă arsă și, făcând semnul sfintei cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ și lutul a rămas în mâna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat și apa pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care a fost trimis în lume.
În timpul sinodului cei 318 Sfinți Părinți au dat anatemă pe ereticul Arie și învățăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinții au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt de o ființă și nedespărțite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele șapte articole despre Tatăl și Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinței ortodoxe, și se rostește zilnic în biserici și prin casele creștinilor ca o mărturisire a dreptei credințe apostolice.
Deși Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creștini învățătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele și a murit cumplit, spre veșnică osândă în gheena iadului.
Iubiți credincioși,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creștină, ca și eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte și erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit și Apus, luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI-lea, urmați după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, așa numitele țări protestante; iar religia anglicană s-a răspândit în Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană.
Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toți mărturisim „o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor de eresuri, care au schimbat învățătura de credință ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum și din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine – două apostolice – cea Ortodoxă și cea Catolică și trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începând din secolele XVIII și mai ales XIX, au apărut în America și în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.
Astăzi, în lume se află până la o mie de secte și grupări religioase creștine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu așa numita „liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-și facă noi membri în rândul credincioșilor interesați, a celor certați cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale și mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai ușor.
Să luăm deci aminte la noi și la familile noastre ortodoxe. Înmulțirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevestește sfârșitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaște cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Catehismul și operele principale ale Sfinților Părinți. A doua datorie, dacă nu cea dintâi, este să trăim cu mare credință în Dumnezeu și să ducem cu râvnă și evlavie viața noastră religioasă de familie, în desăvârșită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viața morală smerită, curată, sfântă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În fața unor creștini corecți, milostivi și evlavioși, ei se rușinează și tac.
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creștem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă și atenție. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viața noastră, a părinților, îi pierdem sufletește pe fii, nu ne mai aparțin și foarte ușor îi pot amăgi sectele, patimile, beția, desfrâul și necredința. Un tânăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca și părinții, trebuie să știe de mici Tatăl nostru, Crezul și Psalmul 50, și să învețe cunoștințele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu știe pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtășit cu Sfintele Taine.
Altă mare datorie a creștinilor ortodocși este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfânta Liturghie și de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credință, cu post și lacrimi este viața noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toți oamenii, mai ales cu cei din familie și să facă după putere milostenie, care „acoperă mulțime de păcate”.
O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înțelept, la care să-și mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate și să-l asculte ca pe Însuși Hristos. Creștinii noștri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, și nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credință, au dat anatema pe eretici și au formulat Crezul ortodox. Să rămânem credincioși Evangheliei lui Hristos și Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii suntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut și învățat calea mântuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toți sfinții și icoanele lor ca cei ce sunt „prietenii Domnului” și se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alții, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creștem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mântuirea noastră și să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă, fără de care nu ne putem mântui oricâte fapte bune am avea.
Închei cu o scurtă istorioară.
Un părinte cu viață sfântă a intrat noaptea să se roage în biserică și prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lângă sfânta masă ședea un prunc luminat cu cămașa ruptă. Și l-a întrebat cuviosul: „Copile, cine ești tu?” Iar el a răspuns: „Eu sunt Hristos, Mântuitorul lumii!” „Dar cine ți-a rupt cămașa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: „Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” și S-a făcut nevăzut.
Oricine propovăduiește altă Evanghelie decât cea vestită de Hristos, de Apostoli și de Biserică, sfâșie cămașa Domnului și-și agonisește osândă veșnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi și să slăvim cu evlavie și dreaptă credință pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin.

Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii); 

„În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.”
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume şi pururea însetând de mântuirea sufletelor omeneşti, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită, a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înţelepciunea Lui negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi, printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicându-i: „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 23).
Să vedem ce înseamnă a ne ruga „în duh“?
Rugăciunea cu fapta
A ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup. Când mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută, se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: „Toate poruncile Tale sunt adevăr“ (Psalm 118, 86).
„Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici“
Să vedem cine era această femeie şi cum a fost câştigată de Mântuitorul pentru împărăţia cerurilor. Samarineanca şi toţi locuitorii din provincia Samaria făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de Templul din Ierusalim şi respectând numai primele cinci cărţi ale lui Moise. De aceea, între iudei şi samarineni era o veche duşmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alţii. De aceea a şi refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, Care i-a zis: „Dă-Mi să beau!“. Pe lângă credinţa ei rea, samarineanca era şi o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbaţi în desfrânare şi acum avea pe al şaselea. Însă, cu toate că era eretică în credinţă şi desfrânată în fapte, ea aştepta venirea Mîntuitorului în lume, era însetată de „apa vie“ a credinţei în Hristos şi se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.
Să vedem acum în ce fel a vânat Mântuitorul la credinţă pe samarineanca aceasta păgână şi păcătoasă.
Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii „apa cea vie“, adică învăţătura Sfintei Evanghelii. Şi după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit şi rugător: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez“ (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencei, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia şi fapta bună, căci credinţa, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Şi cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie şi în căinţa păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusinţă duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conştiinţa să-şi mărturisească singură păcatele. Căci, după ce i-a zis femeii: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici“, samarineanca a mărturisit: „Nu am bărbat“, adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbaţi şi acum trăiesc în fărădelegi cu altul!
„Nu cumva acesta este Hristosul?“
Vedeţi cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeţi cât de mare este puterea Spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, şi-a recunoscut păcatele şi a cerut „apa cea vie“, adică Botezul creştin, harul Duhului Sfânt şi învăţarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare creştin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele şi striga în auzul tuturor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El“ (Ioan 4, 29-30).
Vedeţi cum o femeie păcătoasă a reuşit să tragă la credinţa în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toţi, mamele şi credincioşii noştri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele şi familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii şi soţii lor în sărbători la biserică sau la Spovedanie în sfintele posturi? Dar cât de puţin îşi împlinesc credincioşii noştri această datorie!
Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, aşa cum citim în Vieţile Sfinţilor, pe 26 februarie, şi în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotini. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei, Iosif şi Fotinos, şi surorile ei, Fotis şi Fotos. Apoi, râvnind pentru Hristos, au plecat toţi la Cartagina şi de acolo la Roma, predicând cu bărbăţie cuvântul Evangheliei şi convertind pe mulţi să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta, împăratul roman Nero i-a aruncat pe toţi în temniţă, chinuindu-i cumplit. Apoi, văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele şi se face pomenirea lor la 26 februarie.
Apa vie a dreptei credinţe
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecţie de catehizare creştină şi o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toţi. În această Evanghelie, preoţii învaţă cu câtă înţelepciune trebuie să câştige sufletele oamenilor pentru viaţa veşnică, ştiind că nu este meşteşug mai mare şi mai greu decât acela de a vâna pe cei păcătoşi la pocăinţă. În Evanghelia de astăzi, creştinii buni învaţă că „apa cea vie“, dătătoare de viaţă a credinţei ortodoxe şi toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieţii, care este Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm şi să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele şi să-I cerem iertare şi mântuire.
(Părintele Cleopa ILIE – Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: „Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: „În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău”. Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!” Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: „Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!” Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: „Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!” Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; „Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu”.

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: „Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui”.

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: „Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos”.

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: „Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu”. Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că „icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există”. De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: „Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti…” Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: „Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim”.

Iubiţi credincioşi,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia „Vederea lui Dumnezeu” (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise „şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său” (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită „Duminica Ortodoxiei” sau „a Sfintelor Icoane”. Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi „Săptămîna Mare”. Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

Parabola intoarcerii Fiului Risipitor

Sfanta Evanghelie dupa Luca cap. XV, 11-32
„Zis-a Iisus pilda aceasta: un om avea doi fii.

Si cel mai tanar din ei i-a zis tatalui sau: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine. Si el le-a impartit averea.Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea traind in desfranari.Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea.

Dar venindu-si in sine,a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame !

Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine;nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila si, alergand, i-a cazut pe grumaz si l-a sarutat.

Si i-a zis fiul: Tata, gresit-am Cerului si fata de tine si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.

 22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti-i degraba haine cea mai scumpa si-l imbracati, si inel puneti-i pe mana, si incaltaminte in picioare; si aduceti vitelul cel ingrasat, injunghiati-l si, mancand, sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.Iar fiul lui cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si chemand-o pe una din slugi, a intrebat: Ce sunt acestea ?

Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.

Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal sau, iesind, il ruga. Iar el, raspunzand, i-a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei; dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat …

Iar el i-a zis: Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Amin.”
~~~+~~~

Predica la Duminica a XXXIV-a dupa Rusalii

( a Fiului Risipitor )

Despre adevarata pocainta si despre milostivirea lui Dumnezeu

Părintele  Cleopa Ilie

Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu, si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiti credinciosi,

În Sfînta Scriptura Dumnezeu se numeste „Tata al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru ca pururea Se milostiveste fata de cei pacatosi care se întorc din toata inima catre El prin adevarata pocainta. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce si vei suspina, atunci te vei mîntui si vei cunoaste unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelasi prooroc, zice Dumnezeu: Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei parasiti-va de rautatile voastre. Si de vor fi pacatele voastre ca mohorîciunea, ca zapada le voi albi; si de vor fi ca roseala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevar s-a petrecut si cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astazi. El mai întîi si-a venit întru sine, a suspinat dupa fericirea ce o avusese cînd era în casa tatalui sau, apoi a zis: Cîti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd si-a venit întru sine, adica a început a-si cunoaste greutatea pacatelor sale. Fara aceasta simtire si trezire nimeni dintre pacatosi nu va putea sa se întoarca din toata inima catre Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: „iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupeasca se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor mînca, iar voi veti flamînzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti înseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti va veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veti întrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El si-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatalui sau si de hrana si desfatarea duhovniceasca ce o avea lînga el. Ajungînd pazitor de porci în tara straina, departe de Dumnezeu, foamea sufletului sau dupa dreptate l-a facut sa zica: Cîti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pîine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui cîta vreme era la casa parinteasca? Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, înfrînarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului. Mîntuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hranit-o prin darul Sau, cîstigîndu-i sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau sa manînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32) . Mîncarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savîrsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mîntuirea aproapelui sau, cu adevarat îsi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscîndu-si starea lui vrednica de plîns si gîndind sa se întoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. De aceea cînd a venit catre tatal sau, a zis: Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 19).
Trei sunt starile celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sîrguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceata este a argatilor, care, cautînd plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea vesnica a Împaratiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca îndreptarile Tale în veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gîndindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se împartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit în casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta întoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se întoarce cu toata inima catre El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ca, înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergînd, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat (Luca 15, 20).
Iubiti credinciosi,
Dar ce întelegem prin acest cuvînt: „Înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau”? Aceasta ne arata ca Preabunul si Atotstiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul pacatos „gresit-am”, cunoaste hotarîrea lui cea din inima de a se întoarce catre El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor lui cu care l-a suparat. I-a dat haina cea dintîi, adica nepatimirea cu care a fost îmbracat cînd era lînga tatal sau. Si inel i-a pus pe mîna lui, semnul legaturii celei dintîi cînd petrecea în viata curata si neprihanita, mai înainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintîi si inel si încaltaminte în picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceti vitelul cel îngrasat si-l junghiati sa mîncam si sa ne veselim; caci fiul meu acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a înviat (Luca 15, 23-24).
O, bunatatea si dragostea cea parinteasca a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negraita Mila Lui si cît de nenumarate sunt îndurarile Lui asupra celor ce se întorc catre El cu toata inima lor! Cu cîta parinteasca iubire primeste El pe fiii Lui cei pierduti prin pacat, care se întorc cu mare cainta si umilinta catre El si cîta bucurie se face în cer cînd un pacatos se întoarce la pocainta!
Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se întorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarîrea de a-si îndrepta viata!
În pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica înca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si în sine si cunoscîndu-si starea jalnica în care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si îndurarea Parintelui sau care cu atîta bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tîlharul rastignit alaturi de Hristos cînd mîinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cînd vei veni întru Împaratia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite . Bine a zis si Sfîntul Efrem Sirul: „Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa împace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa sîngeroasa, aducînd jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, îti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, în loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cît de mare este pocainta! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Ca una fiind, pe toate le poate”. „O, darul Evangheliei, ca pe toata Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserica; caci are constiinta care jertfeste pentru dînsul. Din inima se roaga si milostiveste pe Dumnezeu pentru sine”.
Iubiti credinciosi,
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminica a Triodului, care ne pregateste duhovniceste pentru începerea si trecerea cu folos a Sfîntului si marelui Post al Pastelui. Evanghelia ce s-a citit astazi este foarte frumoasa si ziditoare de suflet. Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.
Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rînduiti, nasc si cresc copii în frica Domnului, se spovedesc si se împartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta în toate.
Nu asa însa se întîmpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care înjura de cele sfinte, desfrînatii, lacomii, zgîrcitii, si mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decît crestini razvratiti, mîndri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica întemeiata de Hristos, ci îsi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tînar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu.
Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tînarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere… si s-a dus într-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrînari (Luca 15, 12-13).
Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada în pacate grele, ca sa se smereasca si sa se întoarca la pocainta. Cel dintîi pacat în care cad mîndrii si neascultatorii este desfrînarea, o patima grea, urîta, rusinoasa. Dar daca omul cazut se caieste, îl mustra constiinta si vrea sa se întoarca, Tatal nostru cel ceresc nu-l lasa, ci îi întinde mîna, îl asteapta, îi iese înainte, îl saruta cu lacrimi de bucurie si îl iarta. Asa a facut Tatal ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a iesit înainte, l-a sarutat, i-a iertat pacatele, i-a dat inel si haina si a ospatat cu el.
Vedeti bunatatea si mila lui Dumnezeu? Vedeti roadele caintei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeti ca toti pacatosii au pocainta si iertare? Vedeti ca si pe noi ne asteapta Domnul la pocainta în usa bisericii? Numai sa ne para rau de cele facute, sa ne spovedim cu cainta, sa parasim pacatele si sa zicem ca fiul desfrînat: Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: Tata, am gresit la cer si înaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 18-19). Daca ar zice aceste cuvinte din inima, betivii, desfrînatii si crestinii robiti de pacate din zilele noastre, pe toti i-ar primi, i-ar saruta si i-ar ierta Dumnezeu! Însa putini sunt din crestinii nostri care se tem cu adevarat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserica, la pocainta si alearga la preoti sa-si marturiseasca pacatele.
Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, îndreptare si îndemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui în desfrîu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfrîu. Ne uitam cîti parinti si cîte mame vin plîngînd la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrînare; nu mai vor sa învete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au împrietenit cu copii rai; traiesc în desfrîu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se îmbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfrîu si sa-i întoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?
Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au înmultit în lume si în familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrînati, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut în toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plîngînd la noi?
Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai întîi sa nu cada în pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrînarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfrîului. Cum? Mai întîi sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i îndemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care îsi smintesc copiii si-i împing la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care îl vad în casa.
Avem, însa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem înca multe mame crestine devotate care îsi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot în tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.
Sa ne întoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta în pragul bisericilor. Sa venim cît avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Si cazînd înaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: „Iata, am gresit la cer si înaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut în cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osînda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne înapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!” Amin.
sursa> http://www.biserica.org/ro/compendium/carti/predici/cleopa/triod/fiurisipitor.htm
~~~+~~~

O ISTORIOARĂ CU FEMEILE CARE FAC AVORTURI

Toate păcatele sunt păcate grele si toate păcatele se numesc de marele Apostol Pavel „lucruri ale întunericului”. Că auzi ce zice: Lepădati dar lucrurile întunericului. Apoi începe să le numere: desfrânarea, lăcomia, betia, hula, necredinta… Tot păcatul întunecă pe om, dar uciderea este un păcat si împotriva Duhului Sfânt si strigător la cer, si poti să spui acestui păcat cum vrei. Că ce este mai scump la fiecare vietate decât viata?
Nu vezi mata că si o furnică si un tântar si o muscă, o jivină cât de mică, ea vrea să-si salveze viata. Fuge, aleargă, se păzeste să nu o omori. Dar omul, care-i chipul si asemănarea lui Dumnezeu, cât de scumpă este viata lui înaintea Tatălui ceresc?
Dacă ar fi omul fiară, n-ar fi o pagubă mare, că o fiară este mult inferioară omului, dar omul este chipul si asemănarea lui Dumnezeu. De aceea cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pământ, si este foarte mare păcat.
De aceea sfătuim pe cei ce-au căzut în acest păcat, ca să se silească cu toată puterea să se mărturisească si să-si facă canonul în lumea aceasta, ca nu cumva dincolo să-l facă vesnic. S-a prea înmultit păcatul acesta si este strigător la cer, si aduce osândă vremelnică si vesnică si în veacul de acum si în cel viitor. Ia să vă spun o întâmplare adevărată si înfricosătoare:
Într-una din zile, m-am pomenit aici la mine cu o doamnă bine, care a venit si a căzut în genunchi si a început a plânge:
– Ce este, doamnă?
– Vai de mine, sunt de la Bucuresti, am venit cu mare greutate si cu mare necaz aici.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Eu sunt fată de preot, a zis, si s-a întâmplat de m-a luat în căsătorie un mare functionar. Eu i-am spus că nu merg după dânsul. Eu sunt fată de preot si sunt credincioasă. Am crescut în credinta crestină ortodoxă, în frica lui Dumnezeu, dar el nu crede în Dumnezeu. El a spus: „Eu nu cred, dar îti dau voie tie să faci ce vrei: roagă-te, mergi la biserică, posteste, fă milostenie, roagă-te si acasă. Fă tot ce vrei, numai să mergi după mine în căsătorie!”
În felul acesta, ea a întrebat pe părintii ei si s-a încumetat si s-a dus. S-au luat în căsătorie si au trăit bine vreo câteva luni. Când ea a rămas gravidă, el atâta i-a spus: „Silvia, copii să nu-mi faci, că copiii sunt salba dracilor”. Auzi ce expresie! Ea a rămas uimită când a auzit: „Fă ce stii, dar copii să nu-mi faci, că nici nu vreau să aud de dânsii!”
Atunci ea i-a spus: „Măi, criminalule, să-ti iasă din minte vreodată că eu am să fac această crimă! Eu sunt fată de preot. Eu ti-am spus înainte de a mă căsători că vreau să trăiesc cu tine crestineste, nu păgâneste”. El i-a spus: „Gândeste-te bine, că eu am vorbit cu un doctor să dai copilul afară”. Copilul avea două luni. Ea a spus: „Niciodată, nu voi face această crimă. Mai bine mor de o mie de ori decât să omor copilul”.
Si a rămas vorba că el îi pregătea doctorul ca să-i omoare copilul, mai ales primul copil. Ea însă era hotărâtă până la moarte să nu facă avort. Si iată ce s-a întâmplat. A venit săraca aici la mine să întrebe, dar era hotărâtă în inima ei să nu facă această ucidere de om.
– Am auzit de dumneata si am venit să întreb, a zis ea. Ce zici, părinte? Eu sunt în a doua lună si el m-a amenintat cu moartea, dacă nu fac avort.
– Dacă te-ar tăia de o mie de ori si te-ar împusca, să nu omori nici un copil, că nici leoaica, nici lupoaica, nici scroafa sălbatică, nici serpoaica, nimeni nu îsi omoară puii. Dar omul a devenit mai rău decât toate fiarele de pe fata pământului. Omul îsi omoară copiii. Mai bine să mori de o mie de ori, dar să nu faci avort. Spovedeste-te si te pregăteste. Mucenită ai să fii cu Sfânta Varvara, cu Sfânta Tecla si cu toate martirele în ceruri, dacă ai să mori tu, ca să nu omori copilul.
– Cum să fac? Mă tem si de el că mă va omorî, mă tem si de Dumnezeu!
– Să te temi de Dumnezeu, Care a zis asa: Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeti-vă mai vârtos de acela care, după ce a ucis trupul, poate să ducă sufletul în gheenă. Nu te teme! Trupul ăsta este o mână de pământ spre mâncarea viermilor. Azi este, mâine nu mai este. Sufletul nu moare în veci! Du-te hotărâtă în inima ta, spovedeste-te, împărtăseste-te si asteaptă moartea! Dar să nu avortezi!
Ce s-a întâmplat între timp? S-a dus femeia acasă hotărâtă să nu facă avort. Si cum era aproape sâmbăta mortilor, adică „Mosii de vară”, anul trecut (1979), ea s-a dus în oras să cumpere câte ceva, ca să dea de pomană. A cumpărat castroane, căni frumoase, vase, pahare, portocale, bomboane. Voi stiti că la noi se dă de pomană, după cum este traditia noastră ortodoxă, pentru sufletul mortilor. Si a luat si făină de grâu, ca să facă cozonaci si plăcinte pentru pomană.
A venit acasă din oras cam obosită. A plămădit făina, a pus drojdie si a frământat aluatul până a dospit si s-a culcat.
Când a adormit, s-a făcut că era într-un defileu de munti, adică două rânduri de munti. Unul era pe dreapta si unul pe stânga, iar prin mijlocul acelor munti era o sosea dreaptă. Muntii erau foarte înalti si aveau pădure de brazi până la poale. Iar de la marginea pădurii, de-o parte si de alta, erau flori, două-trei sute de metri până la sosea. Ea mergea – asta era prin vis – pe soseaua aceea printre munti si se minuna de frumusetea acelor locuri.
Dar deodată, când si-a aruncat privirea în dreapta, spre pădure, a observat ceva foarte minunat: la poala pădurii erau arbori de foc, cât vedeai cu ochii. Un rând de arbori care ardeau scânteind de jăratec. Si de fiecare arbore de foc era legată cu funii de foc câte o femeie goală, cum a făcut-o mama sa, si focul le ardea grozav la spate, pe sira spinării, si ele tipau groaznic.
Cum se zvârcoleau aceste femei legate de arbori, deodată a văzut niste vulturi de foc care veneau din muntii ceilalti, cu gheare de foc, cu aripi de foc si cu ciocul de foc si s-au pus pe sânii lor si îi mâncau si ele strigau: „Vai de noi si de noi si de cei ce ne-au născut pe noi!” Vulturii mâncau sânii lor până la oase, de se vedeau coastele, si apoi zburau înapoi în munti, iar lor le cresteau sânii înapoi. Si veneau alti vulturi si le mâncau din nou si ele strigau tare si plângeau.
Si s-a minunat biata femeie: „Vai de mine, zice, nu mă mai uit în partea asta, că mor de frică”. Si a întors capul spre stânga. În partea stângă a văzut un lucru mai înfricosat. Alt rând de copaci de foc, tot în marginea pădurii, si erau legate femei goale, dar aici nu le mai mâncau vulturii. Aici erau serpi cu două capete, niste balauri de foc, încolăciti peste ele si peste copaci, cu coada până în pământ. Cu un cap era pe o tâtă si cu altul pe cealaltă tâtă si le sugeau de le dădea sângele. Asa de tare strigau, de se cutremurau pădurile si muntii aceia.
Atunci ea, când a văzut că în stânga vede si mai înfricosat lucru decât în dreapta, de frică a slăbit si a căzut în genunchi si striga la Maica Domnului: „Maica Domnului, nu mă lăsa, că mor de frică!” si se uita dacă nu mai este cineva pe acolo, că se temea să nu vină serpii aceia si la dânsa.
Deodată vede în urmă pe drum că vine un tânăr prea frumos, cu haină albă ca zăpada, cu cruce în frunte si cu un baston de aur în mână. Când l-a văzut a zis:
– Multumesc Tie, Doamne, că nu m-ai lăsat în iadul ăsta singură. Si a căzut cu fata la pământ, zicând: „Doamne Iisuse, nu mă lăsa!”
– Eu nu sunt Iisus Hristos, a răspuns îngerul.
– Dar cine esti, Doamne?
– Eu sunt îngerul păzitor al vietii tale. Eu totdeauna te păzesc pe tine, si acum m-am arătat tie cu porunca lui Hristos.
– Doamne, scoate-mă de aici, că mor de frică! Fă milă cu mine si nu mă lăsa aici!
A sculat-o din genunchi si i-a zis:
– Nu te teme si mergi după mine!
El mergea înainte si ea în urmă. Si în urma lui se vedeau raze de lumină si era o mireasmă a Duhului Sfânt, cum nu mai este pe pământ.
Mergând cu îngerul pe drumul acela, ea a întrebat:
– Doamne, de ce pe femeile acestea le sug balaurii acestia cu două capete si pe acelea le mănâncă vulturii de foc. Le mănâncă sânii lor si iar cresc si ele se chinuiesc? Si a zis îngerul:
– Acestea n-au voit să le sugă copiii lor. N-au vrut să alăpteze copii si de aceea balaurii acestia de foc le vor suge în vecii vecilor si vulturii de foc le vor mânca sânii, că au fost criminale si au omorât copiii nevinovati din pântecele lor. Femeile care au omorât copiii prin avort, cu băi, cu injectii, cu pastile si i-au otrăvit cu buruieni de la babe, asa se vor munci în veci, că nu s-au pocăit, nici nu s-au spovedit, ci au crezut că-i glumă păcatul acesta.
Mergând asa, i se părea ei că au mers câtiva kilometri. S-a uitat în dreapta si a văzut un singur arbore de foc, unde nu era legată nici o femeie. Si ea a întrebat:
– Doamne, uite aici un singur copac care nu are legată nici o femeie de dânsul! Zice îngerul:
– Vezi copacul ăsta de foc? Acesta era copacul tău, dacă n-ascultai de preot si te duceai să omori copilul! Tu n-ai nici un copil pe lume si era primul copil. Dar avea să te pedepsească Dumnezeu, pentru că aveai să mori în timpul avortului la doctor. Dar fiindcă ai avut frică de Dumnezeu si te-ai hotărât în inima ta să nu omori copilul si ai întrebat pe preot si te-ai hotărât mai bine să mori decât să omori copilul, iată că ai scăpat de acest copac!
Apoi a zis ea: „Doamne, scoate-mă de aici! Încotro este tara mea? Unde sunt eu aici?” Îngerul i-a zis: „Să-i spui bărbatului tău cel criminal ce ti-am spus eu. Dacă te mai îndeamnă pe tine la avort, nu aici se va munci el, ci în alt loc, unde de o mie de ori va fi mai greu ca aici! Tu esti fată de preot si te-ai măritat fecioară, cum te-a făcut mama ta, iar el este un preacurvar. El s-a însurat cu tine, dar înainte el a trăit cu trei femei nemăritate si le-a obligat să facă avort si le-a plătit el la doctor. Acele trei femei au pierdut câte un copil. Deci are pe sufletul lui trei avorturi făcute de el. Are să mănânce carne în vecii vecilor, în focul gheenei!
El nu ti-a spus tie, dar este un mare curvar si spurcat. Tu te-ai căsătorit curată cum te-a făcut mama ta, iar el a fost un preacurvar si ucigas, care a plătit pentru acelea să facă avort. Să-i spui, că el n-a zis nimănui”.
Atunci ea a zis: „Doamne, pe unde să mă duc eu acasă? Pe unde să ies?” Îngerul Domnului i-a spus: „Dar unde esti, acasă esti! Tu scoală-te si frământă aluatul, că a dospit în covată”. Si l-a văzut ca un fulger când a zburat, si ea s-a trezit în casă.
S-a trezit femeia foarte spăimântată si aluatul dădea jos din covată, cum i-a spus îngerul. Se culcase la sapte fără un sfert si acum era ceasul nouă si un sfert seara. Deci două ore jumătate. În timpul acesta a fost prin iad si a văzut unde se muncesc femeile criminale care fac ucidere de om.
Când s-a sculat, de frică a început să strige în gura mare. Sotul ei venise de la serviciu si dacă a văzut că este obosită si se odihneste, n-a mai deranjat-o. Când a auzit răcnind, el a crezut că a luat foc ceva la cuptorul de pâine.
A venit bărbatul ei:
– Ce-ai pătit, Silvia? Ce ti s-a întâmplat?
– Vai de mine! Vai de mine! Am fost în iad. Am văzut iadul! Am văzut unde se muncesc femeile care fac avorturi.
– Cum?
Si i-a spus sotului tot ce i-a zis îngerul.
– Iată, zice, ce mi-a mai spus: că tu m-ai luat pe mine curată cum m-a făcut mama, dar tu ai trăit cu trei femei necăsătorite, si le-ai îndemnat să facă avorturi la doctori. Asa-i?
– Asa este.
– Auzi, că te asteaptă pe tine muncă mult mai mare ca aceea. Că tu ai si plătit la doctori ca să omori copiii, nu numai că le-ai îndemnat. Banii aceia sunt spre pierzarea ta în veci!
El, când a auzit că i-a descoperit păcatele, a zis:
– Să stii că adevărul ti-a spus. De azi înainte mă pocăiesc si eu până la moarte. Dar du-mă la un duhovnic să-mi spun păcatele, să pun si eu început bun, că am auzit că Dumnezeu primeste pe cel păcătos!
Apoi a venit cu sotia si s-au mărturisit amândoi, îndreptându-si viata. L-am mărturisit si i-am spus: „Iată, frate, ce a făcut Dumnezeu cu tine! Câtă milă a avut de tine! Prin femeie ti-a descoperit urgiile si fărădelegile tale, ca să te întorci la pocăintă”.
Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Sfântu-lui Apostol Pavel, care zice: De unde stii, femeie, că nu-ti vei mântui bărbatul? Nu stii tu, zice, că se sfinteste bărbatul necredincios prin femeia credin-cioasă? si invers.
Iată o femeie crestină! O femeie cu frica lui Dumnezeu, care a fost hotărâtă în inima ei mai bine să moară, decât să facă avorturi! Si s-a rugat lui Dumnezeu si a câstigat si pe sotul ei la adevărata credintă si i-a îndreptat si viata lui. Si asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt până astăzi împreună si duc viată cinstită si curată înaintea lui Dumnezeu.
I-am dat si lui canon să nu se împărtăsească 20 de ani, că pentru un avort Sfintii Părinti opresc 20 de ani, iar cu iconomie 10 ani, dacă omul posteste toate posturile si miercurile si vinerile si face milostenie. „Fac toate!” a zis el. Atunci i-am redus canonul la 10 ani. Zece ani i-am dat canon si să plângă toată viata că a omorât trei oameni. Căci ori vei omorî copilul, cum ti-am spus, când l-a semănat Dumnezeu în pântecele mamei sale, când este cât o sământă; ori îl omori când este mai mare, tot acelasi păcat ai.
Să vă iasă din minte, cum zic unele femei: „Părinte, nu era decât de-o lună, că nu se stia ce-a fost!” Nu minti pe Dumnezeu, Care a zidit si Care a zămislit în tine. Nu auzi ce spune Ieremia Proorocul? Doamne, au nu Tu zidesti duhul omului la zămislire?
Pe Dumnezeu nu-l poate minti nimeni. Aveti frica lui Dumnezeu, păziti-vă de gândul acesta al uciderii de copii, mai tare decât toti balaurii din lumea asta si decât toate. Păziti-vă! Că dacă tot veti face mereu avort, poporul nostru se împutinează. Vom rămâne numai bătrânii si vor veni alte popoare si ne vor robi, că vom fi putini si nu vom mai avea copii ca să fie ostasi ai tării si oameni de ispravă să conducă tara!
Tineti nu numai la natalitatea poporului si la scumpa noastră tară, tineti la sufletul vostru, care-i mai scump decât toată lumea, că dacă îl veti pierde, cu toată lumea nu puteti să-l răscumpărati. Toate femeile care aveti bărbati si v-ati cununat, ca si acelea care ati gresit si ati făcut nuntă fără cununie, să nu omorâti copiii. Copilul este un înger si prin el te mântuiesti si tu! Naste-l, botează-l, creste-l si printr-însul te mântuiesti si tu.
Să te duci la mărturisire, că esti o crestină bună, si te iartă Dumnezeu. Iar a ucide copilul este cea mai mare crimă, cea mai mare fărădelege si împotrivire înaintea lui Dumnezeu, Care l-a creat în pântecele tău si ti-a dat tie nastere, iar lui i-a dat suflet viu si cuvântător.
Vă rog din toată inima să tineti minte această întâmplare. Aduceti-vă aminte, femeilor, de vulturii cei de foc si de copacii cei de foc care ard pe femeile care fac avort, ca si de balaurii cei de foc, care au să vă sugă pieptul!
Păziti-vă, vă rog, nu numai de-a face păcatul, ci si de-a gândi la aceasta, căci crimă si prea cumplită crimă este fată de constiinta ta, fată de Dumnezeu si fată de tara în care ne-am născut si trăim.


Sursa

Dreapta socoteala


„Zis-a un bătrân că toate cele peste măsură sunt de la draci.” (Pateric, cap. 25, „Despre socotinţă”, p. 158)

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
La începutul acestei cărţi mi s-a părut de folos a vorbi despre darul deosebirii, adică despre dreapta socoteală, care este podoaba faptelor bune, după cel ce a zis că „pe tot lucrul îl împodobeşte măsura. Căci fără de măsură, şi cele ce se socotesc a fi bune, întru vătămare se mută”1. Şi chiar dacă eu, leneşul şi neiscusitul intru toate cele bune, nici cu vârful degetului nu m-am atins, prin lucrare, de această mare bunătate a dreptei socoteli, totuşi m-am gândit că uneori şi un orb poate fi de folos, atunci când va ţine în mâna sa o lumină aprinsă pentru cei ce văd. Cu această nădejde mângâindu-mă, am vrut să slujesc celor ce călătoresc pe această cărare spre cer şi prin ale căror sfinte rugăciuni nădăjduiesc şi eu, nevrednicul, să fiu miluit de Mântuitorul nostru în ziua cea mare a Judecăţii de Apoi. Scopul pentru care am vrut să amintesc monahilor şi creştinilor despre dreapta socoteală, a fost acela de a le face cunoscută de la început această împărăteasă a faptelor bune, pentru a nu uita de această sare care îndulceşte jertfa ostenelilor lor, făcându-le a fi bineprimite şi plăcute lui Dumnezeu. Căci fără de această sare duhovnicească, după cum spuneam mai sus, toate cele bune se strică şi întru vătămare se mută.

Dumnezeiasca Scriptură şi Sfinţii Părinţi numesc dreapta socoteală „soare”2. In alt loc, Sfânta Scriptură o numeşte cârmă a vieţii şi sfat, zicând: Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele;

Mântuirea stă întru mult sfat 3; Sfatul bun te va păzi. Sfântul Antonie o arată a fi cea mai mare dintre toate faptele bune şi o uraeşte „ochi şi luminător al sufletului”5. Alţii i-au zis „izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor”. Sfântul Petru Damaschin o numeşte „Lumina care arată celui ce o are”6. De asemenea, şi unii înţelepţi profani, vorbind despre dreapta socoteală, au spus: „Perfecţiunea este măsura în toate”, adică acea rară ştiinţă de a acorda fiecărui lucru şi. fiecărui act din viaţă însemnătatea cuvenită – după măsura valorii lui – şi de a nu amesteca lucrurile mărunte cu cele de preţ. Tot ei au mai numit-o „ştiinţa desăvârşirii”.

Prin ce fapte bune ajunge omul să câştige această împărăteasă a virtuţilor? Despre acest lucru, Sfinţii Părinţi ne spun că „nepătimirea naşte dreapta socoteală”7. Acelaşi sfânt zice că „mintea deprinsă cu făptuirea înaintează în dreapta socoteală”8. Avva Serapion spune că „darul deosebirii (dreptei socoteli) îl câştigă omul atunci când nu va crede părerii sale, ci va urma în toate învăţăturii Părinţilor celor iscusiţi9. Avva Moise spune aproape acelaşi lucru ca Awa Serapion despre dreapta socoteală: „Dreapta socoteală nu se câştigă decât prin smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci în toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah să rămână neabătut de la calea cea dreaptă, prin discernământul adevărat, ci îl şi păzeşte nevătămat de toate cursele diavolului„10. La fel cu Awa Moise, dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul spune că „din ascultare se naşte smerenia; iar din smerenie, dreapta socoteală”11. Sfântul Isaac Şirul, arătând valoarea dreptei socoteli, zice că Mântuirea stă întru mult sfat 3; Sfatul bun te va păzi. Sfântul Antonie o arată a fi cea mai mare dintre toate faptele bune şi o uraeşte „ochi şi luminător al sufletului”5. Alţii i-au zis „izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor”. Sfântul Petru Damaschin o numeşte „Lumina care arată celui ce o are„6. De asemenea, şi unii înţelepţi profani, vorbind despre dreapta socoteală, au spus: „Perfecţiunea este măsura în toate”, adică acea rară ştiinţă de a acorda fiecărui lucru şi. fiecărui act din viaţă însemnătatea cuvenită – după măsura valorii lui – şi de a nu amesteca lucrurile mărunte cu cele de preţ. Tot ei au mai numit-o „ştiinţa desăvârşirii”.

Prin ce fapte bune ajunge omul să câştige această împărăteasă a virtuţilor? Despre acest lucru, Sfinţii Părinţi ne spun că „nepătimirea naşte dreapta socoteală”7. Acelaşi sfânt zice că „mintea deprinsă cu făptuirea înaintează în dreapta socoteală”8. Avva Serapion spune că „darul deosebirii(dreptei socoteli) îl câştigă omul atunci când nu va crede părerii sale, ci va urma în toate învăţăturii Părinţilor celor iscusiţi9. Avva Moise spune aproape acelaşi lucru ca Awa Serapion despre dreapta socoteală: „Dreapta socoteală nu se câştigă decât prin smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci în toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah să rămână neabătut de la calea cea dreaptă, prin discernământul adevărat, ci îl şi păzeşte nevătămat de toate cursele diavolului”10. La fel cu Avva Moise, dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul spune că „din ascultare se naşte smerenia; iar din smerenie, dreapta socoteală”11. Sfântul Isaac Şirul, arătând valoarea dreptei socoteli, zice că „lucrarea cea cu măsură, cu osteneală şi cu statornicie petrecătoare este cea mai de preţ”12.

Părinţilor şi fraţi creştini,
Până aici am adunat câteva mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi despre numirile dreptei socoteli, precum şi despre virtuţile din care se naşte această minunată şi cuprinzătoare faptă bună. In continuare vom arăta câte ceva despre felul cum trebuie să se folosească cineva de dreapta judecată, în lucrarea tuturor faptelor bune.

Pentru a înţelege mai clar cele ce se vor arăta, trebuie să cunoaştem că sufletul are trei părţi: partea raţională, partea mânioasă şi partea poftitoare. Fiecăreia dintre aceste părţi îi suntem datori cu dreapta socoteală, ca să-i putem da lucrarea cuvenită ei. De asemenea, trebuie să avem grijă şi de cele necesare trupului nostru. Felul în care trebuie să chivernisim, cu dreaptă socoteală, cele trei părţi ale sufletului şi trupului nostru ni-l arată dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciuni; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare, iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte atât cât îi sunt de trebuinţă”13.

Dreapta socoteală în vorbire

De mare grijă avem nevoie pentru a întrebuinţa în orice loc şi timp dreapta socoteală în vorbire, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, moarte şi viaţa sunt în mâna limbii, iar cei ce îşi stăpânesc limba vor mânca roadele ei14. Să ţinem seama de dreapta socoteală atunci când avem de vorbit mai mult, deoarece din multă vorbă nu vom putea scăpa de păcat15 şi cursă tare sunt omului buzele lui şi se prinde cu cuvintele gurii sale 16. Dumnezeiasca Scriptură, arătând marele folos pe care-l dobândeşte omul din paza cuvintelor sale, zice: Cel ce îşi păzeşte gura sa îşi păzeşte sufletul17. Iar dumnezeiescul Apostol Iacov, arătând cât de mare este valoarea dreptei socoteli în cuvânt, zice: De nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul18. Sfântul Ioan Scărarul, arătând că de multe ori slava deşartă îndeamnă pe om la vorbă multă, zice: „Multa vorbire este scaun al slavei deşarte”19, iar Sfântul Talasie zice: „Când vorbeşti, alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei, de al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi”20. Clement Vlemide arată cele cinci feluri de vorbire: numire, când numim pe cineva; întrebare, când întrebăm pe cineva; rugare, când rugăm pe cineva; hotărâtor, când hotărâm şi vorbim în mod sigur şi poruncitor, când poruncim în mod autoritar. El zice: „Foloseşte în vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotărâtor şi poruncitor nu-l folosi”21.

Dreapta socoteală în tăcere

Ca şi în vorbire, şi în tăcere ne trebuie dreaptă socoteală. Cu toate că această faptă bună este de mare folos celui ce se nevoieşte pentru mântuirea sufletului său, uneori însă, de nu o vom face cu dreaptă socoteală şi bună cuviinţă, ne poate aduce pagubă şi păcat. Dumnezeiescul Părinte Isaac Şirul zice că „tăcerea este ajutătoare în lucrurile cele bune, mai înaltă decât toate lucrurile vieţii monahale”22; „tăcerea este taină a veacului viitor”23. Apoi, arătând şi pricinile pentru care cineva tace, zice: „Pentru trei lucruri tace cineva: pentru slava oamenilor, pentru ferbinţeala râvnei faptei celei bune sau pentru că are convorbire tainică cu Dumnezeu şi de aceea mintea lui este atrasă de tăcere”24. Apoi, zice: „Nimic nu răceşte focul care de la Sfântul Duh se află întru inima monahului, spre sfinţenia sufletului, ca vieţuirea împreună şi multa vorbire, în afară de cea cu fiii tainelor lui Dumnezeu, cea spre creşterea cunoştinţei lui şi apropierea de El. Că o vorbire ca aceasta deşteaptă sufletul către viaţă şi dezrădăcinează patimile, iar gândurile cele urâte le alină mai mult decât toate faptele cele bune. Să nu-ţi câştigi prieteni, nici împreună tăinuitori, decât numai pe unii ca aceştia, pentru ca să nu se poticnească sufletul tău şi să te abaţi din calea Domnului”25. Iar Sfântul Varsanufie zice că: „Tăcerea întru cunoştinţă (cu dreaptă socoteală), este mai înaltă decât teologia”.

De aceea, fiecare să-şi cerceteze gândurile care îi vin în inimă, căci multora dintre ele nu este bine a le da drumul să iasă din gură. Sfântul Isaac Şirul, arătând că nu se cade celui nesporit în lucrare să vorbească, zice: „Dacă nu ai lucruri, nu vorbi despre fapta bună”26; iar Sfântul Ioan Scărarul zice că „cel ce este prieten al tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, vorbind cu El în taină, se luminează de la Dânsul”27. De asemenea, Sfântul Nicodim Aghioritul zice: „Deprinde-te a tăcea, chiar acolo unde nu e rău să vorbeşti; numai să nu fie tăcerea ta pricină de vătămare duhovnicească, ţie şi celorlalţi”28. O cumpănă foarte folositoare între vorbire şi tăcerea cea cu dreaptă socoteală ne-o arată dumnezeiescul Părinte Pimen cel Mare, Egipteanul, zicând: „Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu bine face; iar cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea”29

Dreapta socoteală la înfrânarea de bucate, de băutură şi de somn

Să însemnăm puţine cuvinte şi despre înfrânare, căci şi ea, de nu va fi condusă de dreapta socoteală, ne va aduce mai mare pagubă decât folos, şi primejdie nu mică pentru mântuirea sufletului nostru. Zic Sfântul Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi: „Câtă deosebire are arama de fier şi fierul de vreascuri, atâta deosebire se află între alcătuirea unui trup şi a altuia”30; Atunci oricine poate înţelege că nu se potriveşte înfrânarea de la mâncare, băutură şi somn la toţi, deopotrivă; ci, după starea şi puterea fiecăruia în parte. Acest lucru îl arată tot Sfântul Vasile cel Mare, zicând: „Infrânarea trebuie să se măsoare pentru fiecare, potrivit cu puterile trupului său”31. Apoi adaugă: „Fiecărui monah să-i hotărască duhovnicul lui măsura la hrană, la băutură şi la somn şi numai duhovnicul poate dezlega să mănânce sau să doarmă monahul mai mult sau mai puţin” 32.

Noi trebuie să avem dreaptă socoteală nu numai în gândire, vorbire, tăcere, mâncare, băutură şi somn, ci şi în toate ostenelile trupeşti (metaniile, privegherea, greutatea ascultărilor ş.a.). De aceea, dumnezeieştii Părinţi ne sfătuiesc a ne sili în toate să câştigăm dreapta socoteală, zicând: „Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare, atât întinderea peste măsură a postului, cât şi saturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât şi saturarea de somn şi, la fel, toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii care n-au fost biruiţi de îmbuibarea pântecelui, dar au fost doborâţi de postul peste măsură şi s-au rostogolit spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea ce le-a venit în urma postirii fără măsură. Imi aduc aminte că şi eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult mă înfrânam, încât uitam de trebuinţa hranei până şi două, şi trei zile şi nicidecum n-aş fi dorit hrană de nu m-ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea diavolului, aşa fugise somnul de la mine, încât, foarte multe nopţi de-a rândul, rămâneam nedormit şi rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte şi mie de puţin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării şi a privegherii peste măsură, decât din pricina îmbuibării pântecelui şi a somnului mult”33. Alt sfânt zice: „Precum trupul îngreuiat de mulţimea mâncărurilor face mintea molatică şi greoaie, tot aşa, când a slăbit de prea multă înfrânare, face partea contemplativă a sufletului posomorâtă şi neiubitoare de cunoştinţă. Deci, mâncărurile trebuie să se potrivească cu starea trupului”34. Iar Sfântul Isaac zice: „Când vei sili trupul cel neputincios spre lucruri mai multe decât puterea lui, vei pune întunecare peste întunecare în sufletul tău şi vei aduce, mai degrabă, tulburare asupra lui”35.

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
După cum vedem din mărturiile de mai sus, ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, mare nevoie avem, noi, monahii şi toţi creştinii, de a afla calea de mijloc care duce pe om la mântuirea sufletului său. Să ne rugăm Prea Bunului şi Prea Induratului nostru Mântuitor şi Preasfintei Sale Maici, ocrotitoarea şi mijlocitoarea noastră către El, să ne ajute şi nouă, celor neputincioşi şi nevrednici, să dobândim – măcar cât de puţin – darul deosebirii (dreptei socoteli), spre a nu ne abate, nici spre dreapta, nici spre stânga, în toate faptele noastre trupeşti şi sufleteşti. De aceea, în toată vremea ne trebuie mare grijă şi atenţie. Acest lucru îl adevereşte dumnezeiescul Părinte Isaac Şirul, zicând: „La tot pasul pe care-l faci, cercetează-te de umbli în calea cea dreaptă, sau te-ai abătut pe vreo cărare greşită”36. Inchei smeritul meu cuvânt despre dreapta socoteală şi vă rog să mă pomeniţi în rugăciuni, ca mila Domnului să-mi ajute şi mie să pun început bun. Amin!

Parintele Cleopa Ilie, Urcus spre Inviere, Editura Doxologia

Note:

1 Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte şi învăţaturi, Cuv. 1, Mănăstirea Neamţ, ed. 1819, p. 28.
2Efeseni 4, 26; Filocalia, voi. I, Sfântul Casian Romanul, p. 131.
3 Proverbe 11, 14.
4 Proverbe 2, 11.
6 Filocalia, voi. I, Sfântul Casian Romanul, p. 131.
6 Filocalia, voi. V, p. 123.
7 Filocalia, voi. II, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 6.
8 Ibidem.
9 Filocalia, voi. I, Sfântul Casian Romanul, p. 136. w Ibidem, p. 135.
11 Scara, Cuv. 4, c. 105.
12Cuv. 55, p. 259.
13 Filocalia, vol. II, a 4-a sută a capetelor despre dragoste, c. 44, pp. 105-106. „Proverbe 18, 21. 15 Proverbe 10, 19.
16 Proverbe 6, 2.
„Proverbe 13, 3.
18 Iacov 3, 2.
19 Scara, Cuv. 11, C. 2, p. 77.
20 Filocalia, voi. IV, Despre dragoste, înfrânare şi vieţuirea cea după minte către Pavel Prezviterul, suta întâi, c. 69, p. 8.
21 Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap. 24, p. 67.
22 Sfântul Isaac Şirul, op. cit, Cuv. 34, p. 220.
23 Idem, Scrisoarea a 4-a către Sfântul Simeon de la Muntele Minunat, p. 416.
24Cuv. 26, p. 146.
25Cuv. 43, pp. 215-216.
26Cuv. 56, p. 269.
21 Scara, Cuv. 11, c. 5.
28 Războiul nevăzut, cap. 23, p. 66.
29 Pateric, litera P, p. 62.
30 Vechile reguli monahale; Regula a 19-a, Despre viaţa de obşte, p. 361.
31 Ibidem. ; ,
32 Ibidem, p. 312.
33 Filocalia, voi. I, Sfântul Casian Romanul, Cuvânt plin de mult folos…, pp. 140-141.
34 Idem, Sfântul Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic despre viaţa monahală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, C. 45, p. 352.
35Cuv. 73, p. 336.
36Cuv. 12, p. 73.

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon – Despre credința cea statornică și despre milostenie – Pr. Ilie Cleopa



“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)

Iubiți credincioși,

 
Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învățături duhovnicești, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte învățături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-ați auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: „Fiule al lui David, miluiește-mă!”
Vedeți, frații mei, credință statornică și fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea și cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau și îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreșit Mântuitorul îl va vindeca și îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulțimii el mai tare striga; „Fiule al lui David, miluiește-mă!” El auzise de la mulți oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David și de aceea, neștiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credința lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor, Care i-a zis: “Credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut” (Luca 18, 42-43).

Iubiți credincioși,

Fiind vorba despre credință este bine să știm că în multe feluri se împarte credința oamenilor pe pământ. Este credință cunoscătoare pe care o au și diavolii, căci ei, cunoscând puterea lui Dumnezeu, “cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Este credință lucrătoare, adică acea credință care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credință care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credință îndoielnică sau puțină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Este credință fățarnică pe care Mântuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în fața cărturarilor și a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credință bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credință superstițioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descântece, ghicitori și vrăjitorii (Înțelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credință strâmbă și rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii și toți ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credință păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie și în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).
S-ar putea vorbi și de alte feluri de credință, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvântul nostru la credința cea neîndoielnică și statornică a orbului din Sfânta Evanghelie de azi. Credința lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul și încununată de minunea mai presus de fire.
Unii din Sfinții și dumnezeieștii Părinți arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci “fără de credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6).
Apostolul Iacob zice: “Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit și ar fi tăcut a mai striga la Mântuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cât mai mult îl opreau cei de față să nu strige și să tacă, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluiește-mă!” Și așa, știutorul inimilor, văzând credința lui cea din inimă și fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: “Cel ce crede în Hristos nu se va rușina” (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).
Credință adevărată în Dumnezeu și fără îndoială a avut și fericitul patriarh Avraam. Despre credința lui, zice Sfânta Scriptură: “Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui credința întru dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credințe drepte și fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat și faptele lui cele bune care le-a făcut după voia și după porunca lui Dumnezeu. Această credință dreaptă și statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și din casa tatălui său și să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credință dreaptă și lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și apoi să zidească al doilea altar lângă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).
Această credință tare și neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu și să taie împrejur pe fiul său Isaac și pe toți robii săi (Facere 17, 23-27). Și, în sfârșit, această credință dreaptă și statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit și născut din făgăduință, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvântare asupra lui și asupra urmașilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată câteva gânduri despre credința cea dreaptă, statornică și lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să știe mai pe larg despre foloasele adevăratei credințe, să citească cu atenție epistola Sfântului Pavel către Evrei, capitolul 11.

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci și foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, vedem că el “ședea lângă cale, cerșind” (Luca 18, 35). Oare, frații mei, în zilele noastre ca și în alte vremi, câți orbi și săraci nu sunt în diferite locuri, care cerșesc pe drumuri, pe la porțile noastre, prin sate, prin târguri și orașe și cât de fericit și bun următor al Mântuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci și necăjiți, se oprește din calea sa și întreabă, zicând: „Ce voiți să facem?” și înțelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă și la toate cele de nevoie ale lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci și marea lui credință stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăție: luminarea ochilor lui.
Noi oamenii, fiind păcătoși și puțin credincioși, pentru a noastră necredință nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi și săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubește pe săraci ca și pe bogați (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) și nu nesocotește rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plângerea lor (Ieșire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-și aducă aminte toți iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne poruncește să ajutăm pe cei săraci și să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-și aducă aminte cei bogați că “cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17) și va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veșnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).
Cine disprețuiește pe sărac și-l trece cu vederea, acela disprețuiește pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne învață: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare și o istorioară despre milostenie luată din Viețile Sfinților.
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine așa: „Când eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios și având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept, și deșteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este și cum a îndrăznit de a intrat la mine pe când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli și cu fața luminată, a zis: „Eu sunt fiica cea mare a marelui Împărat și cea dintâi dintre fiicele Lui!” Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăși a grăi către mine așa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îți voi mijloci un mare dar de la Împărat și te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ și L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!”
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută și m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădește cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii și mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: „Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ și L-am făcut a Se întrupa!” Căci Ziditorul văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decât toate ni se cade să avem milă către cei de aproape și să dăm cât mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat și am mers la biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină și am dat-o acelui sărac, zicând în mine: „Acum voi cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înșelăciune!” Și am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe și mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur și mi-a zis: „Primește acestea, prietene!” Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuință și m-am întors vrând să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut și căutându-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înșelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis și ispitind de multe ori am aflat că așa este. Mai pe urmă am zis: „Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.
Altădată, mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi, l-a întâmpinat un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Deci, luând străinul arginții s-a dus și, vrând să ispitească îndurarea sfântului, și-a schimbat hainele sale și alergând pe altă cale, iarăși l-a întâmpinat pe sfântul și l-a rugat, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, că sunt robit”. Iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: „Stăpâne acesta este săracul acela care a luat mai înainte șase arginți”, iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el și a poruncit ca iarăși să-i dea.
Străinul, luând a doua oară milostenie, și-a schimbat hainele sale și a întâmpinat pe altă cale pe patriarh, cerând a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpâne acesta este tot acela care a luat până acum de două ori câte șase arginți și acum cere a treia oară!” Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicând: „Dă-i lui doi arginți, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispitește pe mine!”
Despre milostenie să auzim și pe dreptul Tobit care, învățând pe fiul său Tobie, zice: „Din cele ce ai, fă milostenie și să nu pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să nu întorci fața ta de către nici un sărac și de către tine nu-și va întoarce Dumnezeu fața Sa. După cât de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puțin să dai puțin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îți agonisești ție în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăvește și nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaânalt” (Tobit 4, 7-11). „Din pâinea ta dă celui flămând și din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisosește fă milostenie și pune pâinile tale peste mormintele drepților” (Tobit 4, 16-17).
Încă și marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: „Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie și cu dreptate… Mai bine este a face milostenie decât a strânge aur, că milostenia din moarte izbăvește și curăță păcatele. Cei ce fac milostenie și dreptate, umple-se-vor de viață, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmași sunt ai vieții lor” (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt prin gura proorocului Osea: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6).

Iubiți credincioși,

Am vorbit aici despre puterea credinței dreptmăritoare și despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbește de vindecarea unui orb din Ierihon. Ați auzit cu câtă credință și stăruință se ruga acest orb și ce anume cerea, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Ce voiești să-ți fac? l-a întrebat Hristos. „Doamne, să văd”. Și Iisus i-a zis: „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Luca 18, 38-42).
Care erau deci virtuțile acestui orb? Credința tare în Dumnezeu și rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuți l-au vindecat și l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim și noi, frații mei, dacă vrem să ne mântuim și să facă Domnul milă cu noi.
Deci să avem în suflet credință curată, puternică, ortodoxă, așa cum aveau mamele și înaintașii noștri. Credința noastră să nu fie îndoielnică, șovăitoare și fățarnică, cum sunt mulți dintre creștinii care cred numai cu gura și la biserică vin doar la Sfintele Paști și când au vreo înmormântare în familie, iar acasă abia fac câteva cruci și zic „Tatăl nostru” seara și dimineața. Ce minuni poate să facă o asemenea credință? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlinește multe din cererile noastre.
Credința noastră să nu fie numai așa, de ochii satului și ai rudelor, căci credința puțină aduce și roade puține. Ci credința noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică și lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creștinul bun se roagă mult și cu stăruință, până îl miluiește Dumnezeu. Creștinul bun nu lipsește de la biserică, mai ales în sărbători. Creștinul bun iartă pe dușmani, miluiește pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit și blând cu toți oamenii. Creștinul bun nu se îmbată, nu-și ucide copiii, nu dă divorț de soția lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alții.
Siliți-vă să deveniți creștini buni, așezați, tari în credința ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi și iubitori de Dumnezeu și de oameni. Nu ascultați de creștinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos și duc pe mulți la pierzare cu reaua lor credință. Nu-i ascultați, nu discutați cu ei, nu vă duceți la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriți-vă de creștinii robiți de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc și nu se împărtășesc cu anii.
Credința sporește în sufletele noastre prin milostenie și prin citirea cărților sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credință, iar fără cunoașterea Sfintei Scripturi și a învățăturii de credință ortodoxă nu vom cunoaște bine credința adevărată, și unii pot fi ușor amăgiți de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credință, în rugăciunea stăruitoare și în milostenie, virtuți care stau la temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toți. Amin.