Omilie la Înălţarea Domnului

Ca un dulce împreună-călător al vieţii omeneşti, prorocul David se găseşte împletit în toate căile vieţii şi în toate vârstele vieţii duhovniceşti, dând cu folos mâna tuturor cetelor ce propăşesc, jucându-se împreună cu pruncii cei după Dumnezeu, împreună-luptând cu bărbaţii, educând tinereţea, sprijinind bătrâneţile, tuturor toate făcându-se: armă ostaşilor, modelator trupurilor atleţilor, palestră gimnaştilor, cunună biruitorilor, bucurie a mesei, mângâiere la înmormântări. Nu este nimic din viaţa noastră nepărtaş acestui har. Care este rugăciunea puternică la care David să nu fie părtaş? Ceea ce se poate vedea şi acum, pentru că, deşi pentru noi sărbătoarea aceasta are şi alte pricini să fie mare, Prorocul a făcut-o prin lucrarea sa şi mai mare, prin veselia pe care a scos-o din psalmi. Căci într-unul [din psalmi] îţi porunceşte să te faci oaie păstorită de Dumnezeu, de nici un bine lipsit, căreia şi iarba răsplătirii şi apa odihnei şi hrană şi cale şi povăţuire şi toate i se face Păstorul cel bun (In. 10, 2-4), Care împarte harul Său spre toată trebuinţa.
El învaţă Biserica prin toate acestea că trebuie să te faci, mai întâi, oaie a Păstorului celui bun, povăţuit printr-o temeinică şi dreaptă catehizare în dumnezeieştile legi şi izvoare ale învăţăturilor, spre împreună-îngroparea cu El prin Botez în moarte, şi să nu te temi de o asemenea moarte. Căci nici nu este aceasta moarte, ci umbră şi închipuire a morţii. „Căci de voi şi umbla – zice – în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti“ (Ps. 22, 4). Apoi, după ce ai fost mângâiat de toiagul Duhului (căci Duhul este Mângâietorul), ţi-a pus înainte masa tainică, pregătită împotriva celei a demonilor. Căci aceia prin idolatrie au zdrobit viaţa oamenilor, iar lor le stă împotrivă masa Duhului. După aceea, înmiresmează capul cu untdelemnul Duhului şi, după ce a pus înainte-i vinul ce veseleşte inima, zămisleşte în suflet beţia aceea trezvitoare[ii], mutând gândurile de la cele vremelnice la veşnicie. Pentru că cel ce gustă din această beţie schimbă starea de muribund cu nesfârşita petrecere întru îndelungare de zile în casa lui Dumnezeu.
După ce într-unul din psalmi ne-a dăruit unele ca acestea spre o mai mare şi mai desăvârşită bucurie, în psalmul următor deşteaptă sufletul şi, dacă vreţi, o să vă înfăţişăm pe scurt şi înţelesul acestuia. „Al Domnului este pământul şi plinirea lui“ (Ps. 23, 1). Ce te tulbură deci, o, omule, dacă Dumnezeul nostru S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut? Căci pământul e zidirea Lui, fiindcă-I e şi făptură. Aşadar nimic nu e nou şi nici în afară de cele cuvenite ca Stăpânul să vină în cele ale Sale. Căci nu se petrece aceasta într-o lume a altuia, ci în cea zidită de El, care Însuşi a temeluit pământul pe mări şi l-a alcătuit în mod potrivit trecere râurilor. Pentru ce pricină deci S-a arătat? Pentru tine, ca, după ce te-a smuls din prăpastia păcatului, să te suie pe muntele împărăţiei cu carul iubirii, folosind pentru suiş vieţuirea întru virtute. Nu e cu putinţă să suie cineva pe muntele acela de nu-l vor întovărăşi virtuţile. Trebuie să se facă şi nevinovat cu mâinile şi să nu săvârşească nici o faptă rea, să fie curat cu inima, nimic deşert purtând în suflet şi nici vreun vicleşug să nu urzească împotriva aproapelui. Răsplata făgăduită acestui suiş este binecuvântarea, adică milostivirea tainică pe care o dăruieşte Domnul: „Acesta este neamul celor ce caută pre El“, suindu-se prin virtute către înălţime şi „caută faţa Dumnezeului lui Iacov“ (Ps. 23, 6).

Continuarea psalmodierii e parcă mai înaltă şi decât învăţătura evanghelică. Pentru că Evanghelia istoriseşte purtarea Domnului pe pământ şi suirea Sa la cer, pe când prorocul acesta înalt, ieşind din sine însuşi ca să nu-l îngreuieze povara trupului, după ce s-a amestecat cu puterile mai presus de lume, ne face cunoscute graiurile acelora care, mergând înaintea alaiului Stăpânului ce se pogora [la iad], poruncesc îngerilor din jurul pământului, cărora li s-au încredinţat porţile vieţii oamenilor, şi le zic: „Deschideţi, boieri, porţile voastre şi ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!“ (Ps. 23, 7). Şi pentru că Cel ce cuprinde toate, oriunde ar intra, Se face la măsurile celui ce-L primeşte (căci nu se face numai om între oameni, ci – prin extensiune – şi când se află între îngeri Se coboară pe Sine la firea acelora), de aceea portarii au trebuinţă de Cel care le arată „cine este acesta Împăratul slavei“ (Ps. 23, 8). De aceea L-au arătat pe Cel tare şi puternic în război, pe Acela ce avea să-l lovească pe cel ce a înrobit firea omenească şi să nimicească pe cel ce avea puterea morţii, pentru ca, după ce ultimul vrăjmaş va fi fost înlăturat, oamenii să fie chemaţi la libertate şi pace.
Iarăşi grăieşte (David) aceleaşi cuvinte (căci s-a desăvârşit taina morţii şi s-a împlinit biruinţa asupra vrăjmaşilor şi s-a înălţat crucea, trofeul cel împotriva lor, şi iarăşi: „Suitu-S-a întru înălţime Cel ce a robit robia, Carele dă viaţa şi împărăţia, darurile acestea bune oamenilor“) şi iarăşi trebuie să I se deschidă porţile cele înalte. Paznicii noştri iau şi ei parte la alaiul ce-I merge înainte şi-I deschid porţile cele înalte, ca să se proslăvească iarăşi întru ele. Dar Cel ce este îmbrăcat cu haina întinată a vieţii noastre, Cel al cărui veşmânt e înroşit în teascul răutăţilor omeneşti le este necunoscut. De aceea, glasul întrebării acelora, ridicat către cei ce mergeau cu alai înainte-I, zice: „Cine este acesta Împăratul slavei?“ După aceasta, răspunsul lor nu mai este „cel Puternic şi Tare în război“, ci „Domnul puterilor“, Cel ce are stăpânirea a toate, Care a adunat toate întru Sine, Cel întâi întru toate, Cel ce le-a adus pe toate la [chipul ce l-a avut] prima zidire, „Acesta este Împăratul slavei“. Vedeţi cum David ne face praznicul mai dulce, amestecând harul său în strălucirea plină de bucurie[vi] a Bisericii!

Aşadar, să imităm şi noi pe Proroc în cele în care e cu putinţă imitarea, în iubirea către Dumnezeu, în blândeţea vieţii, în îndelunga răbdare faţă de cei ce ne urăsc, pentru ca învăţătura Prorocului despre vieţuirea cea după Dumnezeu să ni se facă povăţuire în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împărăteşti, Editura Sfântul Nectarie, Arad

Reclame

Sf. Ioan Gură de Aur: Predică la Duminica Samarinencei

Sf. Ioan Gură de Aur:

Predică la Duminica Samarinencei

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”

Sfantul Ioan Gura de Aur

Editura „Pelerinul Roman” – Oradea
OMILIA 34

„Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:

Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus toate cîte am făcut: Nu cumva Acesta este Hristosul? ”
(Cap.4, Vers.28,29 – Vers.39).
1.Urmarea istoriei samarinencii: smerenia acestei femei.
2.Pentru ce motiv Iisus Hristos la fel ca şi proorocii, Îşi exprimă gîndirea Sa adesea prin comparaţii, prin metafore şi asemănări. Profeţii au semănat, apostolii au adunat.
3.Să urmăm exemplul samarinencii, să ne mărturisim noi înşine păcatele pentru a face pocăinţă. Ne temem de oameni, dar nu ne temem de Dumnezeu: ne temem de a fi necinstiţi în faţa oamenilor, şi nu ne temem de a fi în faţa lui Dmnnezeu. Ne ascundem păcatele faţa de oameni, si nu ne staduim sa le ştergem înaintea lui prin pocainţa. Adevarata pocăinţă, în ce constă ea. A se întoarce la păcat este a face ca şi câinele care se  întoarce la vărsătura lui.

Minunate mijloace de a se îndrepta de păcate; prin examinarea fiecărui păcat în particular, şi a nu trece peste nici unul. Sf. Ioan Gură de Aur crede că sfîrşitul lumii era aproape. Domnul va veni brusc; a fi mereu pregătit pentru venirea lui.
1.Ne trebuie multă rîvnă şi trebuie să ne însufleţească un zel destul de mare, fără de care nu vom putea dobîndî bunurile pe care ni le-a promis Iisus Hristos. Şi sigur, o spune el însuşi, pe atît zicînd: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38) şi pe atît: „Eu am venit să arunc foc pe pămînt şi cît aş dori Eu ca să se aprindă” (Lc. 12,49).
Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos ne învaţă că ucenicul Lui trebuie să fie rîvnitor, cu totul de foc şi totdeauna gata să se expună la tot felul de pericole.
Aşa era samarineanca; inima ei era aşa de aprinsă din cuvîntul lui Iisus Hristos pe pare l-a auzit încît lăsîndu-şi găleata şi apa pentru care a mers la fîntîna aceasta, ea aleargă în cetate ca să cheme tot poporul ca să vină să-L vadă pe Iisus.
„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”. Vedeţi rîvna ei, vedeţi prudenţa ei; ea a venit să scoată apă, şi aflînd adevăratul izvor, ea părăseşte dispreţuieşte fîntîna pămîntească, pentru a ne învăţa, cu toate că printr-un exemplu destul de smerit, că dacă vrem să ne punem să studiem cereasca învătură, noi trebuie să dispreţuim toate lucrurile veacului.
Ceea ce au făcut apostolii, această femeie a făcut-o la fel, şi chiar cu mai multă rîvnă în măsura puterilor ei. Aceia fiind chemaţi, şi-au lăsat plasele lor, dar aceasta, în mod voluntar, şi fâră să-i poruncească nimeni şi-a lăsat găleata şi a făcut slujbă de evanghelist; bucuria ei i-a dat aripi, şi ea nu aduce la Iisus Hristos o persoană sau două ca Andrei şi ca Filip, ci pune în mişcare toată cetatea şi atrage la el tot poporul.
Vedeţi cu cîtă prudenţă vorbeşte ea. Ea n-a zis: veniţi să-L vedeţi pe Hristos; ci prin aceleaşi menajamente cu care i-a cîştigat Iisus Hristos inima ei, ea îi atrage îi angajează şi pe alţii.
„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”; ea nu s-a temut să spună: „Care mi-a spus toate cîte am făcut”, cu toate că ar fi putut spune: veniţi să-l vedeţi pe Profetul. Dar cînd un suflet este cuprins de focul divin nimic pămîntesc nu-l mai atinge, el este nesimţitor la faima bună sau rea, el merge unde-l mînă flacăra din el. „Nu cumva Acesta este Hristosul?”
Remarcaţi încă marea înţelepciune a acestei femei: ea nu asigură de nimic, dar nu mai păstrează tăcerea. Căci ea nu voia să-i atragă la propria ei părere prin propria sa mărturie, ci voia ca ei să vină să-L asculte pe Iisus Hristos, ca să împărţească între ei sentimentul ei, judecînd bine că, prin aceia, ceea ce a zis ea dobîndea şi mai multă putere, şi mai multă adeverire.
Totodată Iisus Hristos nu i-a descoperit ei întreaga sa viaţă, ci ceea ce a fâcut-o pe ea să audă de la El a facut-o să judece că el avea cunoştinţe despre toate celelalte. Ea n-a zis: veniţi, credeţi; ci „Veniţi şi vedeţi”; ceea ce în mod sigur, era mai puţin puternic şi mai potrivit ca să-i atragă.
Aţi remarcat bine înţelepciunea acestei femei? Ea ştia, da, ea ştia să nu se îndoiască, că imediat ce ei vor gusta din această apă, li se va întîmpla şi lor ceea ce i s-a întîmplat ei. Apoi, o persoană cu un suflet mai îngroşat ar fi vorbit despre mustrarea pe care i-a facut-o în cuvinte cam ascunse; dar această femeie spune în mod deschis viaţa ei, şi face o mărturisire publică pentru a atrage şi a adude pe toată lumea la Iisus Hristos.
,,Intre timp, ucenicii Lui îl rugau zicînd: învăţătorule, mănîncă” (31). Aceste cuvinte: „ei îl rugau” înseamnă în limbajul lor: „ei îl îndemnau”.
Văzînd că este cuprins de căldură şi moleşeală, ei îl îndemnau: aceasta nu era o libertate prea familiară care-i îndemna să-l constrîngă la ceva lucru, ci iubirea pe care o aveau ei pentru învăţătorul lor.
Ce le răspunde Iisus Hristos? „Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi” (32). Işi ziceau deci ei unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva, să mănînce?” (33).
Pentru ce vă miraţi voi dar că o femeie, auzind vorbindu-se despre apă, ar fi crezut că era vorba de o apă naturală, atunci cînd chiar ucenicii nu au alt sentiment şi nu se ridică la nimic duhovnicesc; ei se îndoiau arătînd totodată după obiceiul lor, cinstea şi respectul pe care-l au ei pentru învăţătorul lor, şi vorbesc împreună fără să îndrăznească să-l întrebe. Ei fac la fel cu altă ocazie, sau dorind să-I ceară motivul unui lucru, ei se abţin imediat.
Ce zice încă Iisus Hristos? „Mîncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis şi să săvîrşesc lucrul Lui” (34). Aici Iisus Hristos numeşte mîncarea sa mîntuirea oamenilor, în care ne arată grija deosebită pe care o are el faţă de noi, şi măreţia Providenţei sale divine.
Căci această dorinţă fierbinte pe care o avem noi pentru lucrurile vieţii, Dumnezeu o are pentru mîntuirea noastră.
Dar fiţi atenţi la acestea: mai întîi, Iisus Hristos nu descoperă totul. Ci mai intîi pune pe ascultător în suspensie în ascultare, el îl aruncă în îndoială, ca apoi după ce a început să caute sensul a ceea ce a auzit, tulburat de nesiguranţă, el să primească apoi cu mai multă dorinţă şi cu bucurie explicarea pe care o căuta, şi să-şi dubleze ascultarea.
Pentru ce deci Mîntuitorul n-a zis mai întîi: Mîncarea mea este să fac voia tatălui Meu? Cu toate că aceia nu era destul de clar, aceasta era chiar mai clar decît ceea ce a spus-o; dar ce zice el? „Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi”. Mai întîi deci, cum am spus-o, prin îndoiala în care îi pune El, El îi face mai atenţi, şi îi obişnuieşte să înţeleagă ceea ce zice El in mod tainic şi prin închipuiri. Apoi, Iisus Hristos spune în ceea ce urmează care este voinţa Tatălui Său.
„Nu ziceţi voi că mai sînt patru luni şi vine secerişul? Iată vă zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş” (35).
Iată că Iisus Hristos prin cuvinte simple, printr-o comparaţie familiară, ridică sufletul ucenicilor săi la contemplarea lucrurilor celor mai mari şi mai sublime: sub numele de mîncare (carne), el n-a vrut să le facă cunoscut alt lucru, decît mîntuirea viitoare şi apropiată a oamenilor!
Prin aceia de cîmp şi de seceriş el exprimă acelaşi lucru, adică această mulţime de suflete care erau gata să primească propovăduirea. Prin ochi, el înţelege aici şi pe aceia ai sufletului şi pe aceia ai trupului. El vedea atunci alergînd mulţime de samarineni la el; voinţa lor aşa de supusă şi dispusă, aceasta o numeşte el holde albe. Precum spicele, atunci sînt albe, sînt gata pentru seceriş, la fel aceştia sînt gata şi dispuşi pentru mîntuire.
Dar pentru ce n-a spus Iisus Hristos în mod clar: Samarinenii vin ca să creadă în mine; deja învăţaţi de către profeţi, ei sînt dispuşi şi cu totul pregătiţi să primească cuvîntul şi să aducă rod? Şi pentru ce i-a desemnat El sub numele de holde şi de seceriş, aceste chipuri, ce înseamnă ele?
În sfîrşit, aceasta o face nu numai aici, ci în toată evanghelia aşa: profeţii fac la fel, şi prevestesc lucruri prin metafore şi închipuiri. Care este deci motivul? Duhul Sfînt n-a statornicit în zadar acest obicei. Dar pentru ce?
Pentru două motive: primul, pentru a da vorbirii mai multă putere şi energie, pentru a o însufleţi şi a o face mai simţită, căci obiectul care reprezintă un chip natural îndeamnă şi trezeşte mai mult, şi sufletul care-l vede ca pictat pe un tablou este lovit mai mult: iată primul motiv.
Al doilea, ca povestirea să fie mai plăcută şi ca amintirea să se păstreze mai multă vreme, în sfîrşit, nimic nu se face mai bine ascultat din partea ascultătorilor, nimic nu-i convinge mai mult, ca o vorbire care ne arată lucrurile chiar a căror experienţă noi o avem. Acest cuvînt dă un exemplu minunat.
„Şi cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică” (36). Roadele care se adună din secerişul bunurilor pămînteşti nu slujesc pentru viaţa veşnică, ci pentru această viaţă prezentă şi trecătoare; dimpotrivă, ceea ce provine din secerişul duhovnicesc, este păstrat pentru viaţa veşnică.
Vedeţi cum dacă litera este îngroşată, sensul este duhovnicesc, şi precum cuvintele ele însele deosebesc şi separă lucrurile pămînteşti de cele cereşti? Precum, privitor la apă, Iisus Hristos i-a arătat calitatea proprie prin aceste cuvinte: „Cel care va bea din această apă nu va mai înseta niciodată”; la fel aici, cu privire la seceriş, el spune că „secerătorul adună pentru viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”.
Cine este cel ce seamănă? Cine este cel ce seceră? Profeţii au semănat, dar aceştia sînt apostolii care au secerat (Ioan 4,28). Aceia cu toate acestea n-au fost lipsiţi de bucurie, nici de răsplata lor, şi cu toate că ei nu seceră cu noi, ei împart cu noi bucuria: căci lucrul secerişului nu este acelaşi cu cel al semănatului; acolo unde este deci mai multă osteneală este şi mai mare bucurie: eu v-am păstrat pentru secerat şi nu pentru semănat, în care este mai mult de lucru.
În sfîrşit, la seceriş cîştigul este mare şi lucrul nu este aşa de greu, el este dimpotrivă mai dulce şi mai uşor.
Apoi, prin aceste cuvinte, Iisus Hristos vrea să spună: voinţa tuturor profeţilor este ca toţi oamenii să vină la Mine, legea a propus calea; ei au semănat pentru a veni acest rod. Mîntuitorul arată la fel că El i-a trimis, şi că este mare potrivire între legea veche şi cea nouă; şi toate acelea el le face prin această pildă.
El spune şi acest proverb care era în gura lumii întregi: „Căci în aceasta se adevereşte cuvîntul, că unul este cel care seamănă şi altul cel care seceră” (37).
În sfîrşit, cei mai mulţi ziceau: Ce unii au toată greutatea, şi ceilalţi au primit tot rodul? Şi Iisus Hristos zice că acest cuvînt îşi găseşte aici toată justificarea: profeţii au ostenit, şi voi adunaţi roadele ostenelilor lor.
El n-a zis răsplata, căci ei n-au împlinit  pe   gratis   o   aşa  de   mare   datorie;   el   zice   numai   rodul.
Daniel s-a văzut în aceiaşi situaţie; el spune acest proverb: „Răul vine de la cei răi”.
David la fel, vărsînd lacrimi spune acelaşi proverb (1 Reg.- 24,14).
Iisus Hristos a spus mai înainte: „Ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră”.
Cum trebuia să spună că unul va semăna şi altul va aduna, ca să nu creadă, cum am spus-o, că profeţii vor fi lipsiţi de răsplata lor, el adaugă ceva lucru cu totul nou şi la care nu se puteau aştepta, ceva lucru care nu se întâmpla în lucrurile simţite, ci se distinge mai ales în cele duhovniceşti.
Căci dacă se întîmplă în lucrurile simţite că unul seamănă şi altul seceră, semănătorul şi seceratorul nu se vor bucura împreună; ci unul este în tristeţe pentru că a muncit pentru altul, şi acela secerătorul este singur în bucurie. Dar, aici nu este la fel cei ce nu seceră ceea ce au semănat sînt în bucurie ca şi cei ce seceră; de unde se vede că ei participă toţi la răsplată. „Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor” (38).
Prin aceste cuvinte Iisus Hristos îi îndeamnă şi-i încurajează mai mult.
Dacă părea dur şi greu de a străbate tot pămîntul şi de a predica, El face sa se vadă că dimpotrivă aceea va fi foarte uşor. In sfîrşit, ceea ce era ostenitor şi greu şi producea mari sudori, era de a semăna sămînţa şi de a aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu un suflet care n-avea nici o idee.
Dar cu ce scop zice Iisus Hristos acestea?
Ca atunci cînd îi va trimite să predice, ei să nu se tulbure şi să nu se descurajeze, ca şi cum ar fi trimişi la un lucru greu şi ostenitor.
Slujirea profeţilor era cu totul grea, le zice el; dar a voastră este uşoară. Aşa cum la seceriş este uşor să aduni roadele, şi în puţină vreme umpli hambarele de boabe, fără a aştepta anotimpul, iarna, nici primăvara, nici ploile; acelaşi lucru este aici: faptele o dovedesc destul de bine.
Pe cînd vorbea Iisus Hristos cu ucenicii Săi aşa, samarinenii au ieşit din cetatea lor şi au sosit; şi rodul a fost adunat imediat. Iată pentru ce zicea el: “Ridicaţi ochii şi vedeţi că holdele sînt albe’”.
Mîntuitorul zice aceste cuvinte şi efectul se arată imediat. „Iar din cetatea aceea mulţi au crezut în El, pentru cuvîntul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate cîte am făcut” (39). Căci ei vedeau că aceasta nu era nici din favoare, nici din plăcere, că Il lăuda ea pe Iisus pentru că El a mustrat-o pentru păcatele ei şi că ea n-ar fi descoperit lumii întregi urîta ei viaţă pentru a-i face plăcere cuiva.
Să urmăm exemplul samarinencii, şi teama de oameni să nu ne împiedice să mărturisim public păcatele noastre; ci să ne temem de Dumnezeu precum este drept să ne temem: Dumnezeu care acum vede faptele noastre, Dumnezeu care va pedepsi într-o zi pe cei care nu fac pocăinţă.
Dar, vai! Noi facem tocmai contrariul: nu ne temem de cel ce trebuie să ne judece; si de cei de care n-ar trebui să ne temem, căci nu pot să ne facă nici un rău, noi ne temem de ei, nu ne temem de nimic a fi linguşiţi de ei.
Iată pentru ce vom fi pedepsiţi chiar pentru ceea ce ne temem că vom fi: căci cel care n-are grijă decît să nu fie dispreţuit de oameni, şi care nu roşeşte de a face răul înaintea lui Dumnezeu, dacă nu face pocăinţă, va fi hulit în ziua judecăţii, nu înaintea unui om, ci în faţa lumii întregi, în sfîrşit, că acolo se va afla o adunare mare, pentru ca să vadă faptele voastre bune şi rele, aceia vă învaţă pilda cu oile şi cu caprele. (Mt. 25,31).
Sfîntul Pavel vă zice la fel: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rău” (I Cor. 5,10). Şi încă: „El va descoperi gîndurile ascunse ale inimii” (I Cor. 4,5).
Voi aţi facut un păcat, sau aţi avut gîndul să-l faceţi, oare fără a fi pătat ştirea semenilor? Dar nu fară ştirea lui Dumnezeu; nu sînteţi îngrijoraţi, şi nu vă temeţi decît de ochii oamenilor.
Gîndiţi-vă deci că în aceasta zi, nu vă va fi posibil sa va ascundeţi de oameni, şi că atunci totul va fi în faţa ochilor noştri ca un tablou, ca fiecare sa-şi pronunţe hotararea împotriva sa însaşi.
Exemplul bogatului nu ne îngăduie să ne îndoim de aceia. El îl vede cu ochii săi pe săracul pe care l-a dispreţuit, vreau să spun pe Lazăr, şi pe cel ce l-a respins cu ură: acum el îl roagă, să-i răcorească puţin limba cu degetul lui (Lc. 16,19).
Vă îndemn deci, pe cînd nu vede nimeni ceea pe facem noi, ca fiecare din voi să intre în conştiinţa sa, ca să ia hotărîrea de judecător, şi să facă să apară în faţa acestui tribunal păcatele sale.
Şi dacă el nu vrea ca să fie descoperit în ziua cea grozavă, să aplice medicamentul pocăinţei, cu toate că are mii de răni, fiecare poate să se vindece, „Iisus Hristos zice, daca veţi ierta greşelile altora, vi se va ierta; dar dacă nu iertaţi, nu vi se vor ierta” (Mt. 6,14,15). In sfîrşit, precum păcatul şters prin botez nu mai apare, aşa şi celelalte vor fi şterse, dacă facem pocăinţă.
Dar, pocăinţa constă în a nu mai face păcatele acelea. „Căci cel ce se întoarce este asemenea cîinelui care se întoarce la borîtura lui” (2 Petr. 2, 21), şi aceluia care, cum zice profetul, scorneşte focul, şi care scoate apă într-un vas spart.
Trebuie să ne reţinem de la păcat, şi din faptă şi din inimă, şi să-i aplicăm fiecărui păcat leacul care îi este contrar.
Spre exemplu aţi răpit voi bunul altuia? Aţi fost lacomi? Reţineţi-vă de a fura, şi aplicaţi la rana voastră leacul milosteniei.
Voi aţi făcut păcatul desfrîului? Incetaţi de a-l mai face şi puneţi pe această rană curăţia.
Voi aţi surpat faima aproapelui vostru prin limbă? Incetaţi de a vorbi de rău şi puneţi leacul iubirii.
Să facem aşa cu fiecare păcat al nostru în particular, şi să nu trecem peste nici unul; căci vremea să dăm seama se apropie, pentru aceasta zicea Sf. Pavel: „Domnul este aproape nu vă neliniştiţi de nimic” (Filip. 4,5,6).
Dar nouă dimpotrivă, poate ar fî trebuit să ne spună el: Domnul este aproape fiţi neliniştiţi. Aceşti credincioşi aveau bucuria de a auzi aceste cuvinte: „Nu vă neliniştiţi de nimic”, ei care-şi duceau viaţa lor în pericole, în osteneli, în lupte. Dar cei ce trăiesc în pofte şi în răpiri, au să dea o seamă grozavă, nu le spuneam aceleaşi şi noi, ci: Domnul este aproape, neliniştiţi-vă!
Şi sigur sfîrşitul veacurilor nu este departe, deja lumea se pregăteşte pentru sfîrşit. Războaiele, sărăcia, cutremurele de pămînt, răcirea iubirii, o prezic şi o vestesc.
Precum trupul care este gata să moară este cuprins de mii de dureri; precum o casă care urmează să se strice cad zidurile jos, la fel sfîrşitul lumii este aproape, şi iată pentru ce sînt atîtea rele din toate părţile.
Dacă atunci Domnul era aproape, mai mult este acum; dacă s-au scurs mai mult de 400 (patru sute) de ani de cînd zicea Sfîntul Pavel: Domnul este aproape; dacă el numea vremea sa împlinirea vremii, cu atît mai mult timpul de acum, trebuie să spunem că este sfîrşitul.
Dar poate tocmai pentru aceea nu cred unii. Vai! Nu este dimpotrivă un nou motiv ca să credem? De unde ştii tu o omule, că sfîrşitul nu este aproape, că aceasta prezicere a lui Pavel este încă departe? Precum nu spunem că este ultima zi a sfîrşitul anului, ci ultima lună, cu toate că ea este de treizeci de zile: la fel cînd este vorba de un număr aşa de mare de ani, un spaţiu de timp poate fi socotit sfîrşitul fiind de patru sute de ani. Oricum ar fi, apostolul de atunci a prezis sfîrşitul lumii.
Să ne schimbăm viaţa dar, să trăim în frica de Dumnezeu.
Căci în vremea cînd vom avea noi mai mare încredere, atunci cînd ne vom gîndi mai puţin şi cînd nu ne vom aştepta, atunci brusc va veni Domnul.
Iată de ce ne face atenţi Iisus Hristos zicînd: „Căci precum în zilele lui Noe şi a lui Lot mîncau beau şi se însurau şi aşa a venit sfîrşitul” (Mt. 24,37).
Pavel ne prezice la fel: „Atunci cînd vor zice iată-ne în pace şi în siguranţă ei vor fi surprinşi dintr-o dată, atunci va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată?”(I Tes. 5, 3).
Ce este aceea veţi zice voi, durerile unei femei gata să nască? Adesea femeile gata să nască cînd se bucură şi mănîncă, sînt la baie, se plimbă prin piaţa publică, negîndindu-se la ceea ce trebuie să li se întîmple sînt cuprinse subit de durerile naşterii; apoi dacă sîntem ameninţaţi ca să fim noi surprinşi, să fim mereu gata.
din „Comentar de la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur
Sursa:http://www.voscreasna.com

Omilie la Sfanta Nastere a lui Hristos

Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze? Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi: Când? ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci „când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti. Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă de prototip.

Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti. Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci, cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile, obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine bunătăţii.

Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu. Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18).

Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria, şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii2. Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is. 7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.

«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt». Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea obişnuită.

Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus «ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte, zice, „cu noi este Dumnezeu”.

Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor, care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată, tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).

«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt. 1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt. 1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia: «n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat.

În ce fel este ceea ce s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”. Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice fecioria.

«Născându-Se Iisuszice,în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om din Israel»(Num. 24:15-17).

Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor3 e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta, după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată. Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că nu aparţine nici unora.
Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat, deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre Hristos acestea:

«Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu. Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9).

Deci, de vreme ce cuvântul arată prin leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie.

Căci nu se poate zice că au înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă, care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii.

Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială!

Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.

O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului. Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă, dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria în vecii vecilor. Amin”.

Note:

1 Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476.
2 Era necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în sânul unei familii.
3 Astrologia cu care se ocupau ei.

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre botez, Editura Doxologia

La tine insuti sa iei aminte


Omilia A III-A

La cuvintele: „Ia aminte de tine insuti”

I

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca sa ne descoperim unii altora simtamintele inimilor, si, datorita naturii noastre comune, sa facem cunoscute celorlalti oameni gandurile noastre, dandu-le la iveala ca din niste camari ascunse ale inimii. Daca am fi alcatuiti numai din suflet, ne-am intelege unii cu altii numai prin gandire; dar, pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Daca e tacere adanca si liniste, cuvantul poposeste in urechile ascultatorilor ca intr-un port linistit si nebantuit de vanturi: daca insa zgomotul facut de ascultatori sufla impotriva lui ca o furtuna cumplita, atunci cuvantul naufragiaza, risipindu-se in aer.
Faceti asadar, prin tacere, liniste cuvintelor mele. Poate ca va vor parea folositoare unele din gandurile aduse de cuvintele mele.
Greu de prins este cuvantul adevarului si lesne poate scapa celor ce nu sunt cu luare-aminte.
De aceea, Duhul a randuit ca el sa fie scurt si strans, sa spuna mult in putine cuvinte, ca prin scurtimea lui sa poata fi usor de tinut minte. Ca firesc este ca o cuvantare buna sa nu-si ascunda ideile in cuvintele obscure, dar nici sa aiba idei de prisos si goale, care sa nu atace tema in miezul ei.
Aceste calitati le are si textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care isi aduc aminte negresit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afara doar de a trecut neobservat pe langa urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iata textul: „Ia aminte de tine insuti, ca nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat”.
Noi, oamenii, pacatuim usor cu gandul. De aceea, Cel care a zidit una cate una inimile noastre, stiind ca cele mai multe pacate le savarsim din imboldul gandurilor noastre, a poruncit ca in primul rand mintea sa ne fie curata. Si pentru ca pacatuim usor cu mintea, Dumnezeu ne cere sa avem de ea mai multa purtare de grija si paza. Ca precum doctorii cei prevazatori intaresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice, partile mai slabe ale trupurilor, tot asa si Purtatorul obstesc de grija si adevaratul Doctor al sufletelor a prevazut cu o paza mai puternica mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o stim mai inclinata spre pacat. Trupul, ca sa savarseasca o fapta, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutatori si de alte inlesniri; mintea insa da nastere la ganduri intr-o clipa si le savarseste fara oboseala; iar gandurile cresc fara piedica si le e potrivita orice vreme. Se intampla uneori ca unuia dintre oamenii seriosi, mandru de respectul ce i se da pentru faptele lui, imbracat pe dinafara in haina infranarii, prin miscarea nevazuta a inimii lui, sa-i alerge mintea la locul pacatului, chiar cand se afla in mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu inchipuirea a vazut cele poftite, si-a ticluit o intalnire rusinoasa si, zugravindu-si lamurit placerea in camara ascunsa a inimii sale, a savarsit pacatul inlauntrul lui, fara de martori, necunoscut de nimeni, pana va veni Cel ce descopera cele ascunse ale intunericului si vadeste pacatele inimilor.
Fereste-te, dar, ca nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat, pentru ca „cel ce se uita la femeie pentru a o pofti a si savarsit desfranare in inima sa”. Da, pacatele savarsite cu trupul sunt impiedicate de multe pricini; dar cel ce pacatuieste cu gandul, pacatuieste tot atat de repede pe cat a si gandit. Deci, acolo unde caderea este grabnica, acolo ni s-a poruncit sa avem si paza mai puternica. De aceea, ni s-a spus: „Nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat”. Dar mai bine sa revenim la cuvintele cu care incepe textul acesta!

II

„Ia aminte de tine insuti!”. Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservarii fiintei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea ca cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatama si, iarasi, printr-o pornire naturala, se indreapta sa manance numai ce le este folositor. Noua, insa, Dumnezeu, invatatorul nostru, ne-a dat aceasta mare porunca: sa facem cu ajutorul ratiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele savarsite de animale instinctiv, pe acelea noi sa le facem cu luare-aminte si cu o continua supraveghere a gandurilor, ca sa putem pazi cu strasnicie darurile date noua de Dumnezeu: sa fugim de pacat, dupa cum animalele fug de ierburile otravitoare, sa urmarim dreptatea, dupa cum ele cauta iarba cea hranitoare. „Ia aminte de tine insuti”, ca sa poti deosebi ce-i vatamator de ce-i mantuitor.
Luarea-aminte este dubla: una, prin care privim lumea inconjuratoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplam pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului. Daca am spune ca porunca „Ia aminte de tine insuti” se refera la functiunea vizuala a ochilor, ne vom convinge indata ca e cu neputinta, intr-adevar, cum ar putea omul sa se cuprinda cu ochiul cu totul pe sine? Ochiul nu poate sa se vada nici pe sine; nu ajunge sa vada crestetul capului, nu vede spatele, fata si nici cum sunt asezate maruntaiele inlauntru. Si ar fi necucernic sa spui ca poruncile Domnului sunt cu neputinta de indeplinit!
Ramane, deci, sa raportam aceasta porunca la functiunea mintii. „Ia aminte de tine insuti”, adica: analizeaza-te pe tine insuti in toate privintele! Sa ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru ca „prin mijlocul laturilor treci”; in multe locuri sunt infipte de dusmanul tau curse ascunse; uita-te la toate cele din juru-ti „ca sa scapi din cursa ca o caprioara si din lat ca o pasare”. Caprioara nu cade in curse pentru ca are vederea patrunzatoare. De aceea si numele ei, de caprioara, si 1-a capatat de la vederea ei patrunzatoare. Pasarea, la randul ei, daca e atenta, cu ajutorul aripilor ei usoare zboara mai presus de viclesugurile vanatorilor. Vezi, dar, sa nu pari mai nepriceput decat animalele cand e vorba de propria-ti paza! Pazeste-te sa, nu cazi in curse si sa ajungi prada diavolului, „vanat de el spre a face voia lui”.

III

„Ia aminte de tine insuti”, adica: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tau, ci numai la tine insuti. Altceva suntem noi insine, altceva cele ale noastre si altceva cele din jurul nostru. Sufletul si ratiunea suntem noi insine, intrucat arn fost facuti dupa chipul Creatorului. Trupul si simturile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele si meseriile sunt cele dimprejurul nostru.

– Ce spune deci aceasta porunca?

– Nu lua aminte la trup, nici nu urmari cu orice chip binele trupului: sanatatea, frumusetea, desfatarea cu placeri, viata lunga; nu admira averile, slava si puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt: in slujba acestei vieti trecatoare, ca nu cumva prin ravna pentru ea sa dispretuiesti viata ta cea adevarata, ci ia aminte de tine insuti, adica de sufletul tau. Pe el impodobeste-l, de el poarta de grija, pentru ca prin luarea-aminte sa fie indepartata, toata intinaciunea venita peste el din pricina rautatii, sa fie curatit de toata rusinea provenita de pe urma pacatului, sa fie impodobit si sa straluceasca prin toata frumusetea virtutii.
Cerceteaza-te pe tine cine esti, cunoaste-ti firea ta! Cunoaste ca trupul tau e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaste ca viata noastra este dubla: una, proprie trupului, iute trecatoare; alta, inrudita cu sufletul, fara de sfarsit. „Ia aminte, deci, de tine insuti”!
Nu te alipi de cele muritoare, ca si cum ar fi vesnice, nici nu dispretui pe cele vesnice, ca si cum ar fi trecatoare. Nu te uita la trup, ca este trecator, ci poarta grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toata luarea-aminte de tine insuti, ca sa stii sa imparti fiecaruia ce-i de folos: trupului, hrana si imbracaminte; sufletului, dogmele credintei, cresterea buna, deprinderea virtutii, indreptarea patimilor. Nu ingrasa mult trupul, nici nu cauta sa pui pe dansul multa carne, pentru ca „trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului, impotrivindu-se unul altuia”.
Ia seama ca nu cumva ingrasand trupul sa dai multa putere partii celei rele din tine. Dupa cum la talerele balantei de ingreunezi un taler, usurezi pe celalalt, tot asa, cu trupul si cu sufletul: marirea unuia aduce negresit micsorarea celuilalt. Daca trupul e gras si ingreunat cu multa carne, mintea neaparat isi indeplineste slab si neputincios functiunile sale; daca insa, sufletul e puternic si prin indeletnicirea cu faptele si gandurile bune se ridica la propria sa maretie, atunci e firesc ca starea trupului sa se vestejeasca.

IV

Porunca de a lua aminte de tine insuti este folositoare si bolnavilor, dar foarte potrivita si celor sanatosi. Doctorii poruncesc celor bolnavi sa ia aminte de ei insisi si sa nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la vindecarea lor. Tot asa si Cuvantul, Doctorul sufletelor noastre, vindeca, cu acest mic ajutor, sufletul imbolnavit de pacat.
„Ia aminte de tine insuti”, ca dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul tratamentului. Ti-e mare si greu pacatul? Ai nevoie de pocainta adanca, de lacrimi amare, de privegheri indelungate si de post necontenit. Ti-e usor si mic pacatul? Sa-tl fie si cainta la fel cu greseala.
Numai „ia aminte de tine insuti”, ca sa cunosti cand ti-e sanatos si cand ti-e bolnav sufletul. Ca multi oameni, din pricina marii lor neluari aminte, sufera de boli grele, boli de nevindecat; si nici ei nu stiu ca sunt bolnavi. De aceea, mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sanatosi cu faptele. Deci aceeasi porunca tamaduieste pe cei bolnavi, dar desavarseste si pe cei sanatosi.
Fiecare dintre noi, cei ce suntem ucenici ai Cuvantului, suntem slujitorii uneia dintre slujbele poruncite noua de Evanghelie. Ca in casa cea mare, in Biserica aceasta, nu sunt numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn sau de lut, ci si felurite meserii: vanatori, calatori, arhitecti, zidari, plugari, pastori, atleti, ostasi. Porunca aceasta scurta se potriveste tuturor acestora, imboldindu-i pe fiecare atat pentru a savarsi cum trebuie meseria lui, cat si pentru a-i stimula vointa.
Esti vanator, trimis de Domnul, oare a spus: „Iata, Eu trimit vanatori multi si ei ii vor vana pe ei de pe orice munte”? Ia aminte, cu foarte multa grija, sa nu-ti scape vanatul, ci sa aduci la Mantuitorul pe cei pe care, salbaticiti de pacat, i-ai prins prin cuvantul adevarului. Esti calator? Esti la fel cu cel care spune aceasta rugaciune: „indreapta pasii mei”.
Ia aminte de tine insuti, sa nu te ratacesti din drum, sa nu te abati la dreapta sau la stanga. Mergi pe calea cea imparateasca! Arhitectul sa puna credintei trainica temelie, care este Iisus Hristos. Zidarul sa vada cum zideste! Nu cu lemne, cu iarba, cu trestie, ci cu aur, argint si pietre pretioase.
Esti pastor? Ia aminte sa nu neglijezi ceva din indatoririle tale de pastor! Care sunt acestea? Pe cel ratacit intoarce-l, pe cel ranit oblojeste-l, pe cel bolnav tamaduieste-l.
Esti plugar? Sapa de jur imprejur smochinul cel neroditor si da-i toate ingrijirile ca sa rodeasca.
Esti ostas? Sufera pentru Evanghelie, lupta lupta cea buna: impotriva duhurilor rautatii, impotriva patimilor trupului, luand toate armele lui Dumnezeu; nu te incurca in treburile vietii ca sa placi celui ce te-a inscris in oaste.
Esti atlet? „Ia aminte de tine insuti” ca nu cumva sa calci legile atletice, ca nimeni nu este incununat daca nu lupta dupa lege.
Imita pe Pavel, care alerga, se lupta si lovea. Si tu, ca un bun luptator, sa ai fixa privirea sufletului; acopera partile slabe ale trupului, aparandu-te cu mainile; fii cu privirea necontenit atintita spre adversar! Cand alergi, zoreste spre cele dinainte; alearga asa, ca sa primesti premiul.
Cand lupti, lupta impotriva dusmanilor nevazuti. Asa te vrea sa fii toata viata aceasta porunca a Scripturii! Sa. nu cazi in lupta, sa nu dormi, ci sa fii in frunte, cumpatat si cu luare-aminte de tine insuti.

V

Nu-mi va ajunge ziua sa povestesc cata putere are aceasta porunca din Scriptura si cat este de potrivita tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui Hristos. „Ia aminte de tine insuti”! Fii treaz, sfatuieste-te, pazeste cele prezente, poarta grija de cele viitoare! Nu parasi, din pricina lenei, cele de fata si nici nu-ti inchipui ca ai in mana cele ce nu sunt si poate nici nu vor fi. Nu este oare o greseala fireasca la tineri, din pricina usuratatii mintii lor, de a socoti ca au tot ce nadajduiesc? in linistea noptii sau cand au ragaz isi fac planuri irealizabile si cu usuratatea mintii lor, sunt purtati de co1o-colo; isi imagineaza viata stralucita, casatorie bogata, copii multi, batraneti adanci, cinste de la toti oamenii.
Apoi, pentru ca nimic nu le poate opri nadejdile, se inalta cu mintea la cele mai marete situatii pe care le pot avea oamenii: isi inchipuie ca au sa aiba case frumoase si mari, pline cu tot felul de obiecte de pret; le inconjoara cu atata pamant cat imaginatia lor desarta poate sa-1 taie din tot pamantul lumii, iar recoltele bogate ale acestor intinse domenii le strang in hambare imaginare.
La acestea mai adauga cirezi de vite, multime nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare, conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat. Terminand toate acestea, prin plasmuirile goale ale mintii lor, in nebunia lor mare, par ca se si desfata de cele nadajduite, ca si cum ar si fi prezente si le-ar sta la picioare. Acelasi cusur il au si lenesii cand viseaza, desi le este treaz trupul.
Potolind dar aceasta ingamfare a mintii si inflacarare a gandurilor, si oprind ca prin frau nestatornicia mintii, Scriptura da aceasta mare si inteleapta porunca: „Ia aminte de tine insuti”! Nu-ti imagina cele ce nu exista, ci intrebuinteaza spre folosul tau cele ce sunt!
Cred insa ca Legiuitorul a dat acest indemn si ca sa smulga un alt cusur omenesc, in adevar, fiecaruia ii place sa se intereseze mai mult de treburile altuia decat de propriile lui griji. Si, ca sa scapam de acest cusur, porunca spune: inceteaza de a te jnteresa de pacatele altuia. Nu mai da ragaz gandurilor sa se ocupe de cusururile altora, ci „Ia aminte de tine insuti”, adica: intoarce-ti ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi.
Da, multi oameni, dupa cuvantul Domnului, vad paiul din ochiul fratelui, dar nu vad barna din ochiul lor.
Nu inceta deci de a te cerceta pe tine insuti, ca sa vezi daca viata ta merge dupa poruncile Domnului; dar nici nu te uita in jur la ceilalti oameni, ca sa vezi daca ai putea gasi vreo pata la cineva, asa cum a facut fariseul acela nesuferit si ingamfat, care statea si-si dadea dreptate, iar pe vames il defaima, ci cerceteaza-te necontenit pe tine insuti sa vezi daca nu cumva ai pacatuit cu gandul, daca nu cumva limba a alunecat, luand-o inaintea mintii, daca nu cumva ai savarsit cu mainile ceva nesocotit. De vei gasi in viata ta multe pacate – si vei gasi negresit, ca esti om -, spune ca vamesul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul”. Asadar, „Ia aminte de tine insuti”!
Aceste cuvinte iti vor fi de folos si daca ai o stare infloritoare si stralucita, iar viata ta se deapana fara de piedica. Ele iti vor fi un bun sfatuitor; iti vor aduce aminte de nestatornicia lucrurilor omenesti. Iar daca esti stramtorat de nenorociri, cuvintele acestea iti vor rasuna la timp in inima ta. Ele te vor face sa nu te inalti cu ingamfare mandrindu-te fara margini, dar nici sa cazi, de deznadejde, in mare descurajare. Te mandresti cu bogatia? Te lauzi cu stramosii? Te falesti cu patria, cu frumusetea trupului si cu cinstea ce ti-o dau oamenii?
„Ia aminte de tine insuti”, ca esti muritor! „Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.
Priveste la cei care inaintea ta s-au bucurat de aceeasi viata stralucita! Unde sunt cei investiti cu inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei care organizau si subventionau serbarile populare? Unde sunt stralucitii crescatori de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm? Nu se reduce amintirea vietii lor la cateva oase?
Uita-te in morminte si deosebeste, daca poti, cine si cine e stapanul, cine e saracul si cine e bogatul! Deosebeste, de-ti sta in putere, pe intemnitat de imparat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de ce urat.
Dar daca ai sa-ti amintesti de firea ta omeneasca, n-ai sa te mandresti nicicand, ci ai sa-ti aduci aminte de tine insuti, daca „iei aminte de tine insuti”

VI

Iarasi, esti de neam prost si fara slava, esti cel mai sarac dintre saraci, fara casa, fara patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuinta zilei, plin de frica in fata autoritatilor, dispretuit de toti din pricina smereniei vietii tale?
Chiar Scriptura o spune: „Saracul nu poate suferi amenintarea”. Dar nici nu-ti pierde nadejdea ca n-ai nimic din cele ravnite de oameni! Dimpotriva, gandeste-te si la bunatatile pe care le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar si la cele ce-ti sunt pastrate, prin fagaduinta, pentru mai tarziu. Mai intai esti om, singurul dintre vietuitoare facut cu mana lui Dumnezeu. Oare, daca judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca sa te bucuri cel mai mult ca ai fost facut de mainile lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul?
Mai mult inca: fiind facut dupa chipul Creatorului tau, vei putea, printr-o buna-vietuire, sa te inalti pana la aceeasi cinste cu ingerii. Ai primit suflet rational. Cu el cunosti pe Dumnezeu.
Cu mintea contempli natura existentelor; cu ea, culegi fructul cel preaplacut al intelepciunii. Toate animalele de pe pamant, domestice si salbatice, toate cate traiesc in apa si cate zboara prin vazduh iti sunt roabe si supuse.
N-ai inventat tu, omule, artele si meseriile? N-ai intemeiat tu orasele? N-ai nascocit tu toate cate-s de trebuinta si cate-s spre desfatare? Nu-ti sunt marile accesibile datorita ratiunii tale? Nu slujesc vietii tale pamantul si marea? Nu-ti arata vazduhul, cerul si corurile de stele ordinea lor? Pentru ce te superi ca nu ai cal cu frau de argint? Ai, insa, soarele, care, prin alergarea lui cea iute, te lumineaza ca o faclie in fiecare zi! N-ai stralucirile argintului si ale aurului? Ai, insa, luna, care, prin stralucirea ei, te scalda cu nemasurata ei lumina! Nu umbli in trasuri aurite?
Dar picioarele tale iti sunt cea mai potrivita trasura! Pentru ce, dar, fericesti pe cei cu punga plina, dar care au trebuinta de picioarele altora ca sa se miste? Nu dormi pe pat de fildes? Ai, insa, pamantul mult mai de pret decat fildesul, care-ti face odihna dulce, somnul grabnic si lipsit de griji! Nu locuiesti sub acoperis de aur? Ai, insa, cerul care straluceste cu frumusetile de nedescris ale stelelor! Si toate acestea sunt numai bunatatile cele omenesti date tie de Dumnezeu! Dar sunt altele si mai mari!
Pentru tine, Dumnezeu intre oameni; pentru tine, impartirea Duhului; pentru tine, nimicirea mortii; pentru tine, nadejdea invierii; pentru tine, poruncile dumnezeiesti, care-ti desavarsesc viata; pentru tine, calea catre Dumnezeu, prin indeplinirea poruncilor; pentru tine, pregatita imparatia cerurilor; pentru tine, cununile dreptatii gatite tie, celui ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtutii.

VII

Daca vei lua aminte de tine insuti, vei gasi in jurul tau mai multe frumuseti si bunatati decat acestea.
Te vei desfata cu cele ce ai si nu te vei supara de cele ce-ti lipsesc.
Sa ai necontenit inaintea ochilor porunca aceasta! iti va fi de mare ajutor. De pilda: a pus mania stapanire pe gandurile tale si, impins de furie, rostesti cuvinte necuviincioase si faci fapte cumplite si salbatice? Daca vei lua aminte de tine insuti, vei potoli mania ca pe un manz neputincios si neinfranat, atingand-o cu lovitura ratiunii ca si cum ai atinge-o cu o varga; iti vei stapani limba si nu-ti vei indrepta mainile spre cel ce te-a maniat. Iarasi: navalesc pofte rele si, ca un taun, iti atata sufletul spre porniri nestapanite si desfranate? Daca vei lua aminte de tine insuti, iti vei aminti ca placerea de acum va avea sfarsit amar, ca gadilarea de acum din trupul tau, pricinuita de placere, va naste viermele cel inveninat care te va munci in veci in iad, si ca inflacararea trupului va ajunge mama focului vesnic. Ei bine, atunci placerile vor pleca indata, fugarite; si minunata potolire si liniste se va pogori in sufletul tau, asa cum se potoleste galagia unor slujnice zburdalnice la sosirea unei stapane intelepte.
„Ia aminte, dar, de tine insuti”! Cunoaste ca o parte a sufletului tau este rationala si cugetatoare, iar alta, irationala si patimasa. E firesc ca prima sa conduca, iar cealalta sa asculte si sa se supuna ratiunii. Deci, sa nu lasi ca ratiunea, fiind robita, sa ajunga sclava patimilor, dar iarasi, nici sa ingadui patimilor sa se ridice impotriva ratiunii si sa puna stapanire pe suflet.
Mai mult, luarea- aminte si studierea atenta a propriei tale persoane te va conduce si la cunoasterea lui Dumnezeu.
Daca iei aminte la tine insuti, nu mai ai nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi; vei contempla in tine insuti, ca intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau.
Din sufletul tau necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca Dumnezeu este nevazut, gandindu-te la sufletul tau; ca si el nu poate fi vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai din functiunile sale.
Tot asa si Dumnezeu: nu cauta sa-L intelegi cu ajutorul ochilor, ci, ingaduindu I mintii credinta, cauta sa ai o intelegere spirituala despre El!
Admira pe Mester pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tau cu trupul, incat sufletul sa se intinda pana la extremitatile trupului, facand unitare madularele cele mai deosebite ale trupului.
Gandeste-te la puterea pe care sufletul o da trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeste de la suflet viata, iar sufletul de la trup, durerile.
Gandeste-te ce minunate camarute are sufletul pentru pastrarea cunostintelor! Cunostintele noi dobandite nu intuneca pe cele de mai inainte, ci sunt pastrate neamestecate si clare, sapate in partea conducatoare a sufletului, ca intr-o coloana de arama.
Gandeste-te, apoi, ca sufletul isi pierde propria frumusete daca aluneca spre patimile trupului; si iarasi, daca se curata de uratenia pricinuita de viciu, se inalta prin virtute la asemanarea cu Creatorul.

VIII

Daca vrei, dupa ce ai privit sufletul, priveste si alcatuirea trupului si admira ce locas potrivit a creat Dumnezeu sufletului. Dintre toate vietuitoarele numai pe om 1-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept.
Ca sa cunosti, din pozitia lui, ca viata ta este o origine dumnezeiasca. Toate patrupedele privesc la pamant si sunt plecate spre pantece; numai omul are privirea gata spre cer, ca sa nu se indeletniceasca cu pantecele, nici cu pasiunile cele de sub pantece, ci sa aiba toata pornirea lui spre inaltime.
Apoi, asezand capul in partea cea mai de sus a trupului, a pus in el cele mai alese simtiri. Acolo sunt vederea, auzul, gustul si mirosul, asezate toate aproape unele de altele. Si cu toate ca sunt inghesuite intr-un loc foarte ingust, nici una dintre ele nu impiedica functiunea celei din vecinatate.
Ochii au luat locul cel mai inalt, ca nici una din partile trupului sa nu le stea in cale; stau sub o mica iesitura a sprancenelor si-si indreapta privirile drept inainte din cel mai inalt punct al trupului.
Urechile, iarasi, nu se deschid in linie dreapta, ci primesc sunetele din aer printr-un drum intortochiat. Si acesta-i tot semn de cea mai inalta intelepciune! Pe de o parte, ca sunetul sa patrunda in ureche neimpiedicat si sa rasune mai bine izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de alta parte, ca sa nu cada in ureche ceva din afara spre a impiedica simtul auzului.
Uita- te si la limba! Cat e de moale si cat de usor se intoarce si intr-o parte si in alta, ca prin varietatea miscarilor ei sa indeplineasca toate nevoile vorbirii!
Dintii, la randul lor, sunt si organele vorbirii – ca dau limbii sprijin puternic -, dar si slujitorii hranei, ca unii o taie, iar altii o faramiteaza. Si asa, daca vei cerceta cu atentia cuvenita si toate celelalte organe ale trupului, daca vei cunoaste bine cum este tras aerul in plamani, cum este pastrata caldura in inima, daca vei cunoaste organele mistuirii si canalele prin care circula sangele, atunci din toate vei vedea adanca intelepciune a Creatorului tau si vei spune si tu ca profetul: „Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine”.

Asadar, ” Ia aminte la tine insuti”, ca sa iei aminte la Dumnezeu, Caruia slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare

Avva Efrem Filotheitul despre strigatul contiintei si viata dupa moarte. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine”

Omilia a XXIII-a

Cartea constiintelor[1]

Fiii mei binecuvantati,
Iubirea lui Dumnezeu si nemarginita Lui milostivire care s-a aratat fata de om pana la jertfa pe cruce a binevoit, chiar si in acest an, sa indrume pasii mei – cu toate ca sunt pentru totdeauna un om nevrednic si nemernic – sa fiu langa voi cu sentimente de dragoste parinteasca, pe care cred ca le nutriti si voi in inimile voastre fata de mine.
Intr-o zi, la manastirea mea, cand citeam impreuna cu fratii din Sfintii Parinti, ceva m-a impresionat, as putea spune infricosator, o fraza prin adancimea sensului ei. Aceasta era urmatoarea:

“Am vazut cand s-au deschis cartile constiintelor inaintea lui Dumnezeu”.

M-am inspaimantat tare, incercand sa patrund in sensul si-n gandirea Sfantului Parinte al Bisericii care a scris-o. Oare ce intelegea prin “cartile constiintelor”?
2Fiecare om are constiinta, dar si cartea vietii lui plina de foi si pagini. Fiecare fila, in gandirea acestui mare Parinte, inseamna fiecare zi a vietii omului, care trece si este traita, in special, a crestinului. Pe o pagina se scriu pacatele omului, iar pe cealalta, faptele bune. Aici se consemneaza cele din minte, pacatele cu imaginatia, cele care au loc in inchipuirea omului, in mintea si in inima lui, dar si toate cele savarsite cu trupul. Toate acestea sunt scrise pe o pagina la prima vedere, iar pe cealalta, faptele bune savarsite in trup si in suflet.
Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse, caci toate se descopera inaintea Lui. Nici un cuget, nici un sentiment, nici un cuvant nu-i scapa, ci toate sunt consemnate in aceasta carte a vietii. Toate vor trece prin judecata lui Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns, si acest lucru este foarte important. In definitiv, nu constientizam ce ni se va intampla exact, cand sufletul nostru va iesi si va urca la Dumnezeu. Viata omului, de cele mai multe ori, se incheie in cateva clipite si in acest interval este evident ca se va deschide aceasta carte a vietii si a constiintei inaintea ochilor lui Dumnezeu si omul se va afla intr-o postura foarte dificila, aceea de a raspunde – daca va putea s-o faca – pentru faptele lui inaintea Celui care stie toate. La El nu incape raspuns de indreptatire sau de tainuire, pentru ca insasi constiinta va protesta impotriva sufletului inaintea Tronului. Aceasta va fi judecatorul sufletului, pentru ca ea nu poate sa falsifice realitatea si adevarul celor savarsite de om.
N-am realizat ca vom fi judecati si, de aceea, are loc la ceasul iesirii sufletului un act de pre-judecata, in acel moment sau dupa ce s-a despartit de trup. Sufletul se afla in fata unui mic tribunal care va hotari, intr-o anumita masura, fericirea sau nefericirea pe care o va primi inaintea marelui tribunal al lui Dumnezeu. Cunoastem toate acestea din Sfanta Traditie, din traditiile personale si, de cele mai multe ori, din experienta acestui eveniment care se intampla oricarui om de pe aceasta planeta. De aceea, va trebui sa facem o incursiune in gandurile noastre, in crezul nostru, sa ne adunam puterile sufletesti si sa ne pregatim pentru iesirea din aceasta problema foarte serioasa a fiecarui om. In lumea aceasta, toate lucrurile se pot schimba, nu putem s-o facem pe aceasta, o facem pe cealalta, si vine sfarsitul. Cand este vorba, insa, despre aceasta calatorie fara intoarcere, catre cer, crestinul ortodox trebuie sa mediteze foarte serios si sa se pregateasca sub toate aspectele, pentru ca dupa moarte “nu este pocainta“.
Biserica ne ajuta foarte mult sa cunoastem ceea ce se intampla cu noi dupa iesirea1sufletului. Credem cu tarie ca sufletul va trece prin vamile vazduhului, va plati impozite grele si, oricum, trebuie sa aiba in ordine actele, pasaportul, pentru ca, altfel, undeva va fi coborat, oprit aici sau acolo, si situatia lui va fi foarte dificila. Desigur, atunci se va trezi, dar va fi prea tarziu, deoarece nu va putea sa se intoarca, sa arate cainta potrivita, sa-si aranjeze actele si pasaportul si s-o ia de la capat. Sufletul omului nu se intoarce, ci merge direct la Creatorul lui, si aceasta realitate nu este asa de simpla cum o vedem noi, si cel mai mult eu.
Poate ca ati citit despre iesirea sufletului unei femei, cunoscuta sub numele de Sfanta Teodora. Acest suflet a slujit un om sfant si a venit vremea sa plece. Urcand catre Dumnezeu, a trecut prin vami si acolo au inceput greutatile. Avea un pacat nemarturisit, iar ingerii care o insoteau, o protejau si o indrumau s-au aflat intr-un mare impas, din cauza multimii demonilor care-i asezau inainte pacatul si cereau de la Dumnezeu sa judece dupa dreptate. Si se spune in istoricul vietii ei ca mijlocirile acestui mare om sfant, care se numea Vasile, si caruia ii slujise, “au descurcat-o” din urzelile demonilor. Astfel, ingerii au purtat-o spre cer, vorbind intre ei si zicand ca daca nu ar fi intervenit mijlocirile lui Vasile, sufletul ei aflat in primejdie mare n-ar fi urcat la ceruri.
Viata pe care o ducem dovedeste ca n-am inteles seriozitatea acestei probleme. Sa luam un exemplu; am facut ceva rau si trebuie sa mergem la judecata raufacatorilor, ne aflam in situatia sa fim condamnati la moarte, la streang sau la alte pedepse si mai dure. Atunci, pana in ziua judecatii, ne vom ingriji foarte mult de judecatori si de diferite mijloace de scapare, cu multa truda personala, cu nevointe, cu nesomn, cu una, cu alta, asteptand sentinta. Si cu cat se apropie ziua, ceasul Judecatii, starea sufletului va fi din ce in ce mai rea, si cum se va incheia? In cel mai rau caz, cu moartea trupului, nimic mai mult decat o stare trupeasca, si cata osteneala am depus mai inainte! Nu se intampla acelasi lucru cand este vorba de suflet, a carui moarte nu este una trupeasca.
Plecarea trupului din aceasta viata nu implica libertatea mantuirii sufletului omului, care, daca nu reuseste, se va chinui vesnic. Nu stim, nu putem sa intelegem sensul cuvantului vesnicie. Intelesul lui este urmatorul: viata fara sfarsit, fara final, neapusa. Asa cum existenta lui Dumnezeu n-are final, la fel si viata sufletului omenesc. Prin urmare, in cazul esecului mantuirii, vom trai intr-o nefericire vesnica. Nu este vorba despre o stare simpla, o durere usoara, de ceva care in cele din urma trece si primeste iertarea. Din nefericire, avem de-a face cu o chinuire infricosatoare si inspaimantatoare, de aceea zic ca nu stim ce se va intampla cu noi dupa moarte.
Biserica noastra, prin invataturile, predicile si tainele ei, ne ajuta sa intelegem mai bine, sa deschidem mintea si sa pricepem aceasta problema existentiala, de care avem nevoie, ca sa nu fim pedepsiti. Noi va trebui sa constientizam starea noastra, sa traim viata dupa cuviinta, sa intram imediat in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine. Nici clipele timpului nostru nu sunt sigure, pentru ca, iesind de aici, viata noastra poate sa se sfarseasca. Astfel, in mai putin de o ora, cartea constiintei va fi deschisa inaintea lui Dumnezeu si va incepe judecata. Hristos va rasfoi cartea, fila cu fila, si va zice: „Aici ai facut acest pacat, dincolo pe celalalt s.a.”, iar constiinta va raspunde: „Desigur, asa este, intr-adevar, asa s-a intamplat”. In momentul in care la judecata se va termina de rasfoit aceasta carte, sufletul va tremura precum frunza in anotimpul toamnei la cea mai mica adiere de vant, si precum pestele viu cand este scos din mare. Asa se va zbuciuma si sufletul inaintea infricosatoarei judecati. Iar daca hotararea lui Dumnezeu este pozitiva, atunci nu vom putea sa masuram fericirea nici in adancime, nici in inaltime, nici in latime, pentru ca sufletul acesta va intra in Imparatia lui Dumnezeu, Il va cunoaste cat se poate de mult, va reveni la Acelasi Dumnezeu si Parinte. Si ganditi-va ca Dumnezeu este izvorul intregii fericiri.
1In cazul unei hotarari negative, cu osanda si nefericire, inaintea acestui suflet nenorocit se deschide un iad infricosator, pe care daca cineva ar indrazni sa-l incerce, i-ar sta mintea in loc. Nu se poate masura, in nici un caz, chinul infricosator. Am sa va dau un exemplu: ne doare un dinte, mintea este zapacita de durere si alergam imediat sa gasim un medicament ca aceasta sa inceteze. Si oare ce este aceasta durere? De multe ori, si despre alta durere spunem ca este mare, nu putem s-o rabdam si cerem imediat ajutor medical. Ce se va intampla, insa, cand sufletul nostru va intalni iadul? Daca un demon s-ar arata inaintea ochilor omului, acesta ar muri imediat, instantaneu. Omul chinuit in iad, insa, cum va trai vesnic nu cu unul, ci cu milioane de demoni impreuna? Cum va putea sa vietuiasca asa? Si totusi, asa se intampla.
Hristos, iubirea noastra, Mantuitorul, Dumnezeu-Omul Care si-a varsat Preacuratul Sau Sange pe cruce ne striga prin Sfanta Evanghelie:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Nimeni nu poate sa spuna ca n-a auzit acest glas, de aceea si repeta:

Sluga vicleana, din cuvintele tale vei fi judecat,

adica din ceea ce cunosti, marturisesti si propovaduiesti, te voi judeca.

Acest glas al constiintei este masura care ne judeca in toata vremea, si ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne usuram de mustrarea constiintei este sa ascultam de ea. Ce inseamna, insa, ascultarea de constiinta? Cand ea ne sfatuieste ca trebuie sa fugim, sa lepadam greutatea pacatelor noastre si sa spalam lepra sufletului in baia Sfintei Spovedanii, sa facem intocmai. De exemplu: ne vin ganduri pacatoase prin care savarsim faradelegea si constiinta ne striga:

„Ai pacatuit, te-ai intinat, ai smintit pe altii s.a. Mergi si cauta sa te vindeci, nu mai savarsi pacatul, alearga si indreapta-te”.

Omul, daca asculta, rezolva problema, se indreapta si rana se vindeca. In cazul in care, insa, nu asculta de constiinta, starea de lucruri se inrautateste, ispita patrunde mai adanc si dupa aceea vine si-l tulbura pe omul intreg, impingandu-l la pacat. Constiinta striga:

“Ia seama, vei cadea din ce in ce mai rau!”.

Daca omul isi astupa urechile si nu vrea sa asculte, pentru ca problema necesita osteneala, vai de el!
Imi veti spune, insa, ca exista oameni a caror constiinta nu-i mustra. Oare n-o au? Cu certitudine, au si acestia, dar este vlaguita pentru ca a strigat mereu, dar omul n-a auzit. De aceea, glasul ei a slabit si, in cele din urma, s-a stins. De multe ori, vedem oameni care-si ucid chiar parintii lor si fac atatea faradelegi si zicem: “Dar, oare, omul acesta este animal?”. Da, acesta s-a indobitocit pentru ca si-a sugrumat constiinta si, prin urmare, aceasta nu mai striga.
In afara de constiinta cea buna mai exista si constiinta vicleana, cea care ne calauzeste pe drumul diavolului si al pacatului. Supunandu-se acesteia, omul savarseste fapte pe care nici animalele nu le fac si, astfel, la judecata lui Dumnezeu, nu-L va putea privi in ochi. Cum va putea sa-L intalneasca din moment ce nu L-a cinstit deloc si L-a blestemat?

Hristos ii va spune:1

„Eu, fiul Meu, M-am facut om pentru tine, M-am rastignit si atatea altele, ti-am dat viata si atatea bunuri, iar tu, drept rasplata a acestora, M-ai blestemat si nu M-ai luat in seama”.

Toate acestea se intampla cand omul nu asculta de constiinta cea buna.

Si vedem din nou ca bunatatea lui Dumnezeu vrea sa ne ajute si ne spune:

„De cate ori vei cadea, ridica-te”,

Este omeneste sa cazi, dar sa ramai in aceasta stare este lucru diavolesc. Daca de saptezeci de ori cate sapte cadem, de atatea ori sa ne ridicam.
Il intristam tare mult pe Dumnezeu prin lipsa noastra de evlavie, dar El, prin bunatatea Lui, fara final si limite, ne primeste atat de frumos si ne cheama cu atata dragoste langa iubirea Lui. Traditia ortodoxa ne relateaza despre un parinte care a coborat in cetate si a auzit pe un copil spunandu-i:

“Parinte, un om ma iubeste si eu il urasc, iar un altul ma uraste si eu il iubesc”.

Calugarul s-a gandit ca este adevarat acest lucru si a facut o apoftegma: Dumnezeu ne iubeste si noi Il uram, diavolul ne uraste si noi il iubim, prin faptele noastre.

Iar imi vine in minte o invatatura a Sfintilor Parinti, foarte frumoasa:

“Cand sufletul omului va iesi din trup si-l vor lua ingerii in cea de-a treia zi, desigur ca, dupa ce va ajunge la Dumnezeu si I se va inchina, va avea voie timp de 40 de zile sa se intoarca la toate locurile unde a vietuit. Ingerul pazitor il va purta peste tot, si-i va arata toate locurile unde a pacatuit si unde a facut fapte bune si-i va zice: «Aici ai savarsit acest pacat, aceasta uraciune». Si cand sufletul va vedea acel loc si-si va aduce aminte despre istoria acelui pacat, va simti o asemenea rusine incat isi va intoarce fata, ca sa nu mai vada acel loc. Cand, insa, va vedea locul in care a savarsit vreo virtute, s-a pocait, a plans, a batut matanii, acolo va simti o mare multumire”.

Putem sa meditam la cele pe care le-am spus pana acum si sa luam o hotarare. Daca Biserica, Sfanta Traditie, experientele personale ale oamenilor sfinti ne confirma acest mare adevar, si ca nu este altfel, trebuie sa punem lucrurile la punct, sa rezolvam problema, asa cum stim ca unu plus unu fac doi. Sa ne punem in randuiala pe noi insine, sa plinim lipsurile pe care le avem, sa ne pregatim adica pasaportul, pentru ca, daca nu-l avem, vom avea probleme atunci cand vom pleca de aici.
1Si, astfel, cand suntem pregatiti, harul lui Dumnezeu ne va ajuta foarte mult pentru ca inima lui Dumnezeu este deschisa deplin si ne asteapta sa ne primeasca si sa fim fericiti. Este adevarat ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem, pentru ca, daca am sti, am face tot posibilul ca sa-L pastram si sa nu-L pierdem. Batranul meu imi povestea ca in vechime existau parinti care la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, “Hristos” ii podideau rauri de lacrimi, lacrimi de bucurie, de iubire dumnezeiasca. Noi, cand auzim sau citim despre Dumnezeu, avem ochii uscati, pentru ca El nu vorbeste in noi, nu-L simtim intru cele dinlauntru ale noastre.
Desigur, am simtit iubire pentru cel de langa noi, in diferite ipostaze, si stim ce inseamna sa fii iubit, dar oare in dreptul lui Dumnezeu am simtit acelasi lucru? Trebuie sa ne nevoim cat putem de mult ca sa ajungem la iubirea lui Dumnezeu.
V-as adresa din partea mea o rugaminte parinteasca: sa va nevoiti cat puteti de mult pentru acest un lucru iti mai trebuie si sa va pregatiti.
Iar cand noi facem un pas, Dumnezeu ne va impinge o suta, ne trebuie doar putina vointa, o mica fortare si El ne va darui multe. In pustie, cu cele cinci paini si doi pesti pe care i-a binecuvantat, a saturat mii de oameni si au ramas si cosuri cu firimituri, lucru care in mod firesc nu se putea realiza. Asa si cu noi, putinele noastre fapte binecuvantate de El vor deveni multe, adica vor realiza mantuirea vesnica si vom scapa de nefericire.
Un alt lucru caruia ar trebui sa-i dam importanta mare este notiunea de iad, de negru, pentru ca astazi diavolul este mult mai viclean. Inselaciunea lui consta in faptul ca prezinta iadul ca pe o problema de constiinta si nimic mai mult. Astfel, el nu exista ca realitate, ci doar in constiinta. Adica, ma gandesc ca-L intristez pe Dumnezeu si ma amarasc, cuget ca am facut o crima si simt o mare povara in sufletul meu, la aceasta se rezuma realitatea iadului. Desigur, pe diavol il intereseaza oamenii care vor sa-si traiasca viata, care se gandesc ca iadul este doar in constiinta, ca omul va suferi doar in suflet, ca el n-are existenta concreta, pentru ca zic: “Dar in lumea cealalta vor fi cazane si focuri?”.
Intr-o asemenea imprejurare, m-am intalnit cu cineva in Grecia si am indraznit sa-i spun ca gresea cand cugeta si, mai ales, propovaduia, astfel, despre iad. Si mi-a zis:

– Parinte, este o problema de constiinta si nu de stare reala.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastra.

– Ce, parinte, puteti sa va inchipuiti ca exista un iad cu flacari, cu cazane, cu viermi si cu atatea altele?

I-am spus urmatoarele:

– Domnul, cand va veni a doua oara, va zice celor din stanga: Plecati de la Mine in focul cel vesnic pregatii diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41). Este adevarat?

– Este, a zis acela.

– Diavolul are constiinta? l-am intrebat.

– Adica?

– Diavolul sufera in constiinta cand savarseste faptele lui urate? Nu sufera, i-am raspuns tot eu. El face praznic, sare de bucurie cand face fapte rele, caci se razboieste cu Dumnezeu. Asadar, nu asezati problema iadului in constiinta diavolului, pentru ca atunci pedeapsa lui care va fi?

N-a raspuns.

– Prin urmare, avem un iad real, dar de natura spirituala si nu materiala. Spiritul n-are nici o legatura cu materia.

In continuare, a inceput sa se clatine in convingerile lui si i-am zis urmatoarele.

– Credem ca exista o Traditie ascetica, autentica a nevoitorilor, a celor care au vorbit cu Dumnezeu, s-au bucurat si au primit de la El adevarul? N-au cunoscut ei practic si o stare si alta, n-au explicat cu de-amanuntul despre faptul ca iadul nu exista in constiinta?

Mi-a zis:

– De-a lungul timpului, prin aceste reeditari continue ale cartilor, invataturile se falsifica.

I-am zis:

– A, cand este vorba de acest subiect, sa credem ca prin reeditarile succesive toate cartile Bisericii sunt gresite?

– Nu, mi-a zis.

I-am spus:

Il avem pe Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos care, intr-o imprejurare, citea cu1 ucenicul sau, Epifanie cel sfant, un text din Sfantul Vasile cel Mare. Ucenicul a simtit o mireasma bine mirositoare foarte puternica si i-a zis:

„Parinte, de unde vine aceasta mireasma?”.

Si Sfantul Andrei i-a raspuns:

„Fiul meu, ingerii tamaiaza cuvintele Sfantului Duh pe care Sfantul Vasile le-a scris aici, in aceasta carte”.

Epifanie l-a intrebat din nou:

„Parinte, dar au si ingerii cadelnita?”.

Sfantul Andrei i-a zis:

„Oamenii trupesti au cadelnite materiale, in timp ce duhurile le au duhovnicesti”.

Prin urmare, vorbim despre o stare duhovniceasca a lucrurilor si trebuie sa intelegem clar ca iadul nu exista in constiinta, ci este o realitate spirituala de sine statatoare pentru ca duhul din constiinta nu poate sa chinuiasca. Cand va fi invierea mortilor, trupurile care au fost inmormantate, s-au stins si s-au transformat in tarana, vor fi plasmuite din nou duhovniceste:

Se seamana trup insufletit si se arata trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44).

Si toti vor fi rapiti pe norii cerului, ca sa intampine pe Domnul (I Tesaloniceni 4, 17).

Precum Trupul lui Hristos cel material a devenit spiritual, ca incepatura a celor adormiti, asa va fi si cu trupurile omenesti ce vor fi pnevmatizate.

Iar la sfarsit, inainte de despartire, mi-a zis:

– Nici ale tale, nici ale mele!

– Nu sunt lucrurile noastre, ca sa cadem de acord, i-am zis. Toate cate le-am spus aici sunt ale Bisericii si ale lui Dumnezeu si, prin urmare, trebuie sa le dogmatizam si sa le propovaduim corect. Daca spunem ca iadul este in constiinta, atunci vom incepe sa ducem o viata total schimbata, vom petrece, vom savarsi pacate si, cand va veni constiinta, o vom dispretui si nu vom mai fi deranjati de aceasta. Lucrurile nu stau asa.

Aici inchei, fiilor, si acum va trebui ca toti sa ne nevoim si mai intai eu, cel care va spun aceste lucruri. Aceasta pentru ca voi da raspunsul cel mai greu daca n-o fac. Sa facem ascultare de constiinta, de tot ceea ce ea ne sfatuieste bine si, cand cartea constiintelor se va deschide inaintea lui Dumnezeu, sa nu fim rusinati, sa nu ne pierdem sufletul, ci sa traim vesnic cu Hristos. Amin.

[1] Cuvântare ţinută înaintea credincioşilor din Canada

(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

cuvantulortodox

2

OMILIE A SF. DIMITRIE AL ROSTOVULUI DESPRE MAICA MILOSTIVIRII

147004_sfantul_dimitrie_rostovului.jpg

Pe cel ce se căieşte, Dumnezeu e gata să-l ierte

Însă pentru aceasta Îl înduplecă Maica Lui

 

“Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă în fiecare zi să se roage de câteva ori către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!” Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca, mai înainte, să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi iată, când a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica – mai presus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în preacuratele ei mâini…”

etextbar

SFANTUL IOAN GURA DE AUR, in “Omilii la Psalmi” – TALCUIREA PSALMULUI 139: “De omul care poarta multe masti, te pazesti mai greu decat de o fiara, pentru ca adeseori, incins fiind in piele de oaie, ascunde inauntru un lup feroce”

Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si de omul nedrept ma izbaveste
1. Unde sunt acum cei ce zic: pentru ce au fost create fiarele sălbatice? Ce folos au scorpionii? Dar viperele? Iata, s-a aflat un animal care arata o ferocitate mai mare, nu prin fire, ci prin vointa: omul. De aceea profetul, trecand cu vederea pe toate celelalte rele, cere sa fie izbavit de om. Ce oare, fiindca omul este rau, nu trebuia ca oamenii sa mai existe? A spune aceasta este cea mai de pe urmă nerozie. Caci nu este nimic care sa vatame pe om, afara numai de pacat. Și daca inlături pacatul toate devin usoare, simple si senine. Caci atunci cand pacatul este prezent, toate nu sunt decat pericole, furtuni, naufragii.
Nimeni, asadar, sa nu ne condamne daca am spus ca omul pacatos este mai rau decat o fiara. Căci fiara nu are in fire sadita blandetea, ci poate fi usor inselata si se arata asa cum este. Dar de omul care cugeta rautatea si care poarta multe masti, te pazesti mai greu decat de o fiara, pentru ca adeseori, incins fiind in piele de oaie, ascunde inauntru un lup feroce. Asadar, fiindca astfel de fiare sunt greu de rabdat, profetul se intoarce spre rugaciune si cheama ajutorul Lui Dumnezeu, ca sa fie slobozit din asemena cursa. Caci adeseori diavolul se foloseste de asmenea oameni si asa loveste. Asadar, multe sunt cursele de pretutindeni. Omul cel rau intinde capcana, diavolul salbatic ne razboieste si ispita de nerabdat ne copleseste. De aceea si suntem invatati a spune cand ne rugam: ,,Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau” [1].
Felurite sunt luptele, in multe parti liniile de bataie si trebuie sa fii pregatit pentru toate. Caci asa cum cel

wp-image-1227700113care va sa plece pe mare trebuie se prevada furia valurilor, deslantuirea vanturilor salbatice, ciocnirea norilor, stanci si recifuri ascunse sub apa, atcurile rechinilor, raidurile piratilor, foamea si setea, marea si porturile neprimitoare, certurile marinarilor, lipsa proviziilor si toate celelalte asemenea si sa fie pregatit pentru toate, la fel cel care vrea sa treaca marea stramta a acestei vieti trebuie, daca este drept, sa fie pregatit pentru patimile trupului, pentru bolile sufletului si pentru uneltirile oamenilor, pentru atacurile vrajmasilor, viclesugurile si prefacatoriile prietenilor, si pentru saracie, si pentru chinuri, si pentru ocara, si pentru cetele demonilor, si pentru furia diavolului, daca vrea sa ajunga in cetatea imparateasca si sa intre in port cu corabia plina de marfuri bogate.

Psalmistul numeste aici pe vrajmasul său om viclean. Dar cand vorbeste despre demon il numeste simplu rau. Pentru ce oare? Fiindca el este tatal rautatii. De aceea il si numeste rau prin excelenta si acest adjectiv se foloseste in loc de nume propriu, din pricina multimii rautatii, care nu este sadita in firea lui, ci vine din vointa lui. Dar daca vrei sa afli si numele acesta al rautatii (πovηρiα) de unde vine, si de aici vei rodi multe. Rautatea πovηρiα, vine de la πovoς care inseamna chin, munca, ponos, fiindca aduce truda si suparare celui ce a dobandit-o. De aceea si inteleptul aratand aceasta zice:
“Daca esti rau singur vei purta ponosul. Daca esti bun pentru tine esti bun si pentru aproapele”

2. Si cum va purta ponosul singur cel rau? Fiinca multi sunt cei care au fost victime ale rautatii lor. Dar numai cei usuratici si lenesi au fost batjocoriti. Dar, daca vrei, sa lasam deoparte pe omul rau, si sa aducem la mijloc pe raul insusi, pe demon. Spune-mi mie, oare nu si-a varsat toata rautatea? Nu cumva l-a vatamat cu ceva pe Iov? Oare nu l-a facut mai stralucitor pe acela? Si nu mai grea cadere si-a lucrat lui insusi? Dar Cain? Oare nu el singur si-a purat ponosul? Nu, zice, ci si Abel. Cum si in ce fel? Fiinca Abel a fost trimis indata la portul cel fara valuri. Or, acesta era chipul celei mai mari binefaceri, ca si-a incheiat viata dupa multe fapte bune si ca a platit datoria comuna intregii firi. Si moartea, care era comuna si altora si care ar fi venit oricum, in mod necesar, a fost pentru el o mare rasplata. Si aceasta nu inseamna ca a suferit un mare rau, ci ca a fost incununat cu cununa. Cu ce l-au vatamat fratii pe Iosif? Nu mai degraba au suferit ei insisi cele rele? Dar a fost rob! Si ce daca? Iar eu as adauga ca a fost si in lanturi. Dar nu aceasta este discutia daca a fost rob sau pus in lanturi, ci daca de aici a rabdat vreun rau, vreo vatamare. Vom afla ca dimpotriva, a castigat cele mai mari daruri, dobandind mai multa indraznire la Dumnezeu, si tocmai prin cele ce pareau sa-i fie potrivnice, a primit fericirea si bunastarea. Sa nu ne temem asadar, de cei rai, ci sa-i compatimim. Atunci, pe buna dreptate, demonii puteau fi de temut, fiindca inca nu se taiase calea inalta care duce la intelepciune. Dar acum, cand cerurile ne-au fost deschise si oamenii au devenit ingeri, nu mai avem nici o teama. Fiinca animalul care se arunca asupra ascutisului sulitei pare ca se razbuna pe cel care tine sulita, dar in realitate nu face decat sa isi provoace o rana mai cumplita. Si cel ce loveste cu piciorul in tepusa, de asemenea isi insangereaza piciorul.wp-image-1977434548

2. Astfel este virtutea, tepusa si cutit ascutit. Dar cei vicleni sunt mai rai si mai fara de minte decat fiarele. Cand, asadar, se arunca asupra celor buni, se strapung pe ei insisi mai cumplit; adeseori, e adevarat, ii pagubesc pe cei drepti in privinta banilor si la trup, dar ei isi vatama sufletele, si aceasta este adevarat paguba. Caci daca paguba banilor ne-ar vatama pe noi in propria virtute, Sf. Pavel nu ne-ar porunci sa suferim nedreptatea si sa nu ne indreptatim. Daca a fi nedreptatit ar fi un rau, Cel ce ne porunceste cele bune nu ar ingadui cele rele.

Totusi, chiar daca este astfel, nu trebuie sa-i atacam pe cei rai, nici sa le facem vreun rau, ci sa fugim de ei, sa ne departam de tovarasia lor si sa rabdam cu barbatie nedreptatile lor. De aceea ni se porunceste sa ne rugam sa nu intram in ispita. De aceea si psalmistul zice: Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si adauga, si de barbatul nedrept ma izbaveste, iarasi folosindu-se de numele general al rautatii caci nu numeste nedrept numai pe cel ce este astfel in dobandirea avutiilor, ci pe cel ce este nedrept in toate privintele. Cere sa fie izbavit ca nu cumva sa cada si el si sa devina asemenea aceluia. Si nu Ii cere simplu, ci numai dupa ce a facut el mai intai tot ce-i statea in putinta. De aceea, la sfarsitul psalmului precedent a fugit de ei si de tovarasia lor, si numai dupa aceea cere ajutorul lui Dumnezeu. Acolo facea tot ceea ce tinea de el zicand: „Barbati varsatori de sange, departati-va de la mine! Fiinca sunteti certareti intru ganduri”. Iar aici Il roaga pe Dumnezeu sa-l izbaveasca de rautatea lor. Caci nimic nu aduce atata siguranta, atata nefrica si libertate si atata placere, cat faptul de a fi izbavit de adunarile cu cei rai si de a se tine cat mai departe de tovarasia lor. Aceasta este cea mai mare fericire.
Apoi, descriind rautatea lor, adauga si zice:
Care gandeau nedreptate in inima, toata ziua imi aduceau razboi.

wp-image-1977434548

Ai vazut cum sunt ca niste fiare de care te pazesti greu, urzind cele rele in cugetul lor, si tainuind in sufletul lor uneltiri? Gandeau, zice, nedreptate in inima. Adica nu o faceau la lumina zilei, ci inauntru cloceau rautatea si ceea ce este mai cumplit e ca nu au fost manati de un impuls negandit, ci au facut lucrul cu buna stiinta, cu premeditare. Caci aceasta inseamna gandeau nedreptate in inima, cu osteneala, cu toata ravna.
Toata ziua imi duceau razboi
.
Toata ziua, adica toata viata. Razboi aici nu se refera la liniile de bataie si la arme, ci semnifica uneltirile, razboaiele pe care oamenii le poarta in piete, acasa, nu incinsi cu platose, nici purtand scuturi, ci in loc de orice arma se folosesc de rautate si ascut cuvinte mai usturatoare decat sagetile. Dar cea mai mare dovada a rautatii lor nu este faptul ca sunt tradatori, nici prefacuti, nici faptul ca sunt gata mereu de lupta, ci faptul ca nu afla niciodata odihna din acest razboi permanent. Daca le-ar placea atat de mult sa se lupte, ar putea avea o alta pricina dreapta. Trebuia sa-si intoarca armele impotriva pacatelor si sa declare razboi diavolului si sa lupte impotriva bolilor sufletesti si impotriva demonilor sa-si ascuta sabiile. Or, acestia nici nu s-au gandit la o astfel de lupta, ci si-au aruncat sagetile lor unii impotriva altora.

Ascutit-au limba lor ca a sarpelui, venin de aspida sub buzele lor.

Ai vazut lipsa de noblete a rautatii? Cum din oameni face fiare, serpi si aspide, si limba care trebuia sa fie organul ratiunii o coboara la salbaticia fiarelor. Si ceea ce a reprosat mai sus, aceea osandeste si aici. Ce anume? Venin de aspida sub buzele lor, zice, pururea, adica fara incetare. Caci dupa cum a spus mai sus, toata ziua imi duceau razboi, asa si aici. Ascutit-au limba lor ca a sarpelui, venin de aspida sub buzele lor pururea. Fiindca diapsalma aceasta arata pretutindeni. Si ebraicul Sel este diapsalma, ceea ce inseamna pururea. Daca rautatea este si pentru un scurt moment o povara grea, cand acestia se impartasesc de ea fara incetare si nu se satura, ce iertare vor avea? Ce scuza?
Pazeste-ma Doamne de mana pacatosului; scoate-ma de la oamenii nedrepti, care au gandit sa impiedice pasii mei.
Ascuns-au cei mandri cursa mie si funii; curse au intins picioarele mele; pe carare mi-au pus pietre de poticneala.
Nimic nu este mai nedrept decat cei ce se impartasesc de rautate, caci acestia, mai inaintea altora, isi nedreptatesc propriile suflete. Cand acestia se fac pricina de sminteala, cand se fac pe ei pricina de a fi hulita slava lui Dumnezeu de catre cei fara de minte, cand nu implinesc lui Dumnezeu cele datorate, desi au primit trup si suflet de la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, sunt plini de nerecunostinta. Si bucurandu-se de atatea si atatea bunatati ale lumii, Il rasplatesc pe Binefacatorul lor prin cele contrare. Ce poate fi mai nerecunoscator? Si ceea ce este mai mare inaltime a rautatii e ca incearca sa faca rau si altora. Caci, zice, au gandit sa impiedice pasii mei. Daca gandul lor nu a ajuns la fapta, acest lucru s-a intamplat din iubirea lui Dumnezeu. Caci El a taiat voirile lor rele.

wp-image-241808943

3. Si vezi cum rautatea este premeditata si cursa intinsa cu ravna si dibacie. Caci au ascuns cursa, au intins-o de-alungul drumului, astfel incat si prin marimea ei, si prin faptul ca era ascunsa, si prin faptul ca au intins-o aproape, sa fie prinsi si sa cada in mana lor. Caci au devenit adevarati artizani ai faradelegii, pretutindeni intinzand curse, un singur lucru urmarind: sa piarda. Vrei sa afli cum si diavolul intinde astfel de funii? Vezi iarasi cele ce s-au intamplat cu Iov. Ce curse au fost vreodata mai mari decat acelea? Mai intinse? Mai de aproape? Fiindca nu numai de la rude, nici numai de la prieteni sau de la sotie, ci a intins cursa in insusi trupul lui.


Zis-am Domnului: Dumnezeu meu esti Tu, asculta, Doamne, glasul rugaciunii mele, Doamne, Doamne, puterea mantuirii mele.

Dupa ce a infatisat razboiul, uneltirile si dupa ce a aratat chinurile de nerabdat, cauta scapare la ajutorul cel nebiruit, chemand din cer ajutorul care poate sa-l dezlege din necazuri. Aceasta este pilda unui suflet viteaz, acesta este cugetul unui intelept, cand necazurile il impresoara de pretutindeni, sa nu caute scapare la ajutorul omenesc, nici la cugetele pamantesti, nici sa se lase prada deznadejdii si tulburarii, ci, privind la cer, sa cheme pe Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni. Si vezi cat de bine isi  iovpotriveste cuvantul! Caci nu a zis: am facut cutare si cutare fapta buna sau am lucrat cutare virtute. Dar ce spune? Dumnezeu meu esti Tu!, aducand drept cea mai mare indreptatire pentru a primi ajutor faptul de a se refugia la Stapanul, Facatorul lui si Imparatul.
Asculta, Doamne, glasul rugaciunii mele.
Doamne, Doamne, puterea mantuirii mele.
A spus puterea mantuirii, ca sa arate ca este si puterea osandei si a pedepsei. Dar mie, zice, mi-ai dat puterea mantuirii. Poti sa si pedepsesti si sa nimicesti, dar eu m-am folosit de puterea ta numai spre mantuire.
Si vezi dorul celui ce vorbeste. Caci repetitia Doamne, Doamne si adaugirea, mantuirii mele arata multa dispozitie de dragoste.
Umbrit-ai capul meu in zi de razboi.
Vezi sufletul multumitor? Isi aminteste de cele dinainte ca l-a pus la adapost, in siguranta. Caci aceasta inseamna Umbrit-ai capul meu. Si vezi cum arata usurinta cu care actioneaza Dumnezeu. Caci nu a zis mai inainte de aceasta, ci chiar in zi de razboi, cand necazurile m-au cuprins, cand s-a deschis razboiul, cand era urmarit de cele mai de pe urma primejdii, atunci l-a pus la adapost. Caci Dumnezeu, Care cunoaste toate, cele prezente, cele viitoare si cele trecute si Care poate toate si Care pururea este gata de ajutor, nu are nevoie nici de pregatiri, nici de indemn. Apoi, aratand inaltimea izbanzii si a sigurantei, nu a spus: m-ai mantuit. Dar ce? Umbrit-ai, adica nu m-ai lasat sa sufar nimic intristator, nici o caldura. Ci m-ai pus la adapost in atata siguranta, in atata bucurie si odihna, incat nici de caldura n-am suferit, ci m-am desfatat de umbra, adica de slobozirea si eliberarea din chinuri. De aceea a adaugat umbrit-ai, aratand acelasi lucru si usurinta ajutorului lui Dumnezeu, prin numele de umbra, ca si cum ar spune: este de ajuns ca Tu sa fii de fata si toate se dezleaga.
Sa nu ma dai pe mine, Doamne, de la pofta mea, pe mana pacatosului.
Alta versiune: „Sa nu ma dai, Doamne, poftelor celui nelegiuit”. Ceea ce spune aceasta este: nu ma da poftei celei impotriva mea, adica sa nu ma dai la cele pe care le pofteste vrajmasul meu impotriva mea, pe acestea sa nu-l lasi sa le implineasca. Dar nu a spus „cele ce pofteste”, ci de la pofta mea, asta vrand sa arate: sa nu

wp-image-1385034047

ma dai nici la ceva mic din cele ce pofteste. Caci asa sunt cei rai, lucreaza uneltirea cu multa pofta impotriva aproapelui, precum diavolul despre care spune: “Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita”. Tot asa, cu pofta, s-a aruncat asupra lui Iov. La fel voia sa se arunce si asupra lui Petru. De aceea si spunea: “Simone, Simone, iata satana v-a cerut sa ve cearna ca pe grau“. Vezi cata pofta avea? Sunt si oameni ravnind aceluia, stapaniti de zavistie si pizma, si care se bucura de rautate. Pe acestia ii si deplange Scriptura: „Vai de cei ce se bucura cand fac rau si se veselesc de strambatatea celor rai”. Si pe buna dreptate: fiindca mintea lor este stricata. Caci daca trebuie sa ne indureram, sa jelim si sa ne tanguim pentru cei ce pier, ce iertare pot avea, ce scuza cei care nu numai ca nu se indurereaza, ci se si bucura? Nu ai vazut ca Insusi Hristos, Cel ce avea sa pedepseasca Ierusalimul, plange pentru cetatea pierduta? Nu il vezi pe Pavel suspinand, intristandu-se si plangand pentru pierderea fratilor sai? Dar sunt unii atat de stricati si corupti, incat afla mangaiere pentru propriile rele in nenorocirile altora.

Gandit-au impotriva mea, sa nu ma parasesti, ca nu candva sa se inalte.
Aceasta tine de o minte stricata si spurcata, cand se folosesc si de sfat, si de ragaz, si de premeditare pentru a face raul. Caci nu le sunt de ajuns cele facute in graba, caci nu poate sa ne piarda in graba, ci are nevoie de sfat, de timp si ragaz, de gandire, de premeditare spentru a face raul.
4. Ce scuza vei avea facand din rautate cugetare, sfat punand pentru lucrarea rautatii, luand inca si partasi? Dar vezi smerenia psalmistului! Caci nu a zis: ”sa nu ma parasesti, fiindca sunt vrednic, nici sa nu ma parasesti pentru virtutea vietii mele”. Dar ce spune? Ca nu cumva sa se inalte, sa nu devina mai infumurati si ca sa nu fie stapaniti de o mai mare nebunie prin parasirea mea de catre Tine.
Capul incercuirii lor, osteneala buzelor lor ii va acoperi pe ei.
Alta versiune: „Amaraciunea celor ce ma impresoara, truda buzelor lor sa ii acopere pe ei”. Incercuire numeste aici adunarea, sfatul, atelierul rautatii, relele lor voiri. Ceea ce spune aceasta este: Insesi voirile cele rele, capul rautatii si al unei vointe stricate acestea ii vor zdrobi si ii vor pierde. Osteneala buzelor lor. Osteneala numeste aici rautatea. Caci asa este rautatea. Pentru cel ce o are ea devine pricipiu de distrugere si il scufunda pe el ce o lucreaza. Aceasta s-a intamplat si cu vrajmasii lui David. Caci ei sperau sa il arunce in mii de primejdii, dar el a devenit mai stralucitor.

wp-image--592222742Da, vei zice, dar nu caut aceasta, ci arata-mi cum acesti oameni uneltitori devin victime ale propriei lor rautati si se pierd, si spune-mi in ce imprejurare. La fratii lui Iosif. Vrand sa il faca pe el rob si sa-l piarda, la sfarsit pe ei insisi s-au pus in pericol. Caci atat cat le-a stat in putinta, l-au aruncat in robie si in moarte. Si Abesalom, vrand prin tiranie sa il piarda pe tatal sau, prin tiranie a pierit.

Sa cada peste ei carbuni aprinsi; in foc arunca-i pe ei.
Ceea ce spune aceasta este: este cu putinta ca insasi rautatea sa ii nimiceasca pe cei ce o imbratiseaza. Dar pe langa aceasta, vor trebui sa suporte si mania dumnezeiasca. Carbuni aprinsi si focul de sus numeste aici pedeapsa. Acest foc a fost si asupra lui Datan si Core si Aviron si asupra celor ce inconjurau cuptorul din Babilon.
In necazuri pe care sa nu le poata rabda.
Alta versiune: „Cadea-vor in prapastie si niciodata nu se vor ridica”. Alta versiune „Grabnic si nu se vor ridica”. Potrivit unuia dintre traducatori acesta este sensul celor spuse: nimiceste-i pe ei astfel incat sa nu se mai poata ridica. Potrivit celuilalt, cu multa repeziciune, caci acesta este sensul lui εσπευσμεν =grabnic.
Barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant.
Vorbind despre mania lui Dumnezeu, arata iarasi ca rautatea, prin ea insasi, ii va distruge pe cei care o au.

wp-image--796071428

Caci este neinsemnat acest chip al rautatii, faptul de a fi limbut si a nu-si infrana limba. Limbut numeste aici pe defaimator, pe clevetitor, pe batjocoritor, pe cel ce latra in continuu, care nu este cu nimic mai bun decat un caine. Spune mie, care este rodul acestuia? Nu se va indrepta, zice, pe pamant. Alta versiune: „Nu se va aseza”. Adica va fi rasturnat, distrus, pierdut. Caci acesta este rodul defaimatorului. Este dusmanul tuturor, neplacut tuturor, tuturor nesuferit si greu de rabdat. Dupa cum omul rabdator si bland si care stie sa taca, este in siguranta si intarit si drag tuturor, la fel celalalt are parte de o viata nesigura, atragandu-si din toate partile mii de dusmani si, mai inainte de a-i vatama pe altii, siesi isi produce tulburare. Aceasta nu ii ingaduie sa fie in pace si, chiar nefiind de nimeni tulburat, isi ridica inauntru mii de razboaie si larma.
Pe omul nedrept relele il vor vana intru stricaciune.
La fel spune si un alt intelept: „Faradelegile il prind in lat pe om”. Vezi iarasi cum rautatea este de ajuns ca singura sa il duca la pieire pe cel rau? Dar pentru ce se foloseste de numele de vanatoare? Pentru ca sa vezi ca pedeapsa este fara scapare, ca sa nu ai indrazneala, de vei cadea in cele nedrepte. Caci asa este vanatoarea. Nu prinde intotdeauna, nici deindata. Ci chiar daca nu prinde animalele salbatice si vanatul, totusi ele nu se afla in siguranta, chiar daca deocamdata nu sunt prinse in lat. Asadar, nici sufletul care face cele nedrepte, sa nu fie prea increzator ca nu a fost prins inca, fiinda odata va fi prins negresit. Daca vrei sa fii in siguranta, inceteaza sa faci cele rele si te vei bucura de multa nefrica. Ce inseamna intru stricaciune? Ca multi sunt vanati spre mantuire. Cum sunt cei vanati de apostoli sau de sfintii barbati. Dar nu cei rai, care sunt vanati de rautate, spre pieire si spre stricaciune. Dar de ce rautatea nu este indata urmata de pedeapsa? Pentru iubirea de oameni a Stapanului. Caci daca voia sa duca la pedeapsa pe fiecare dintre cei ce pacatuiesc, trebuia sa distruga intreg neamul omenesc.
Stiu ca Domnul va face judecata celui sarac si dreptate celor sarmani.

Iar dreptii vor lauda numele Tau si vor locui cei drepti in fata T
a. Alta versiune: „Inaintea fetei Tale”. Iar in loc de vor locui alt traducator spune ca „vor ramane”, iar altul ca „se vor aseza”. In fine, un alt traducator, in loc de stiu, zice cunosc. Fiindca a spus ca va vana si ca vor pieri si fiindca a aratat ca pedeapsa nu urmeaza indata, pentru ca nimeni dintre cei mai greoi la minte sa nu devina delasator, a adaugat pe stiu, ca sa arate ca pedeapsa va veni cu siguranta. Caci nedreptatea nu ramane nepedepsita. Saraci numeste aici nu doar pe cei nevoiasi, ci mai Vision and stoning of Stephenales pe cei smeriti si zdrobiti cu inima. Dar spune acestea, pe de o parte, pentru a mangaia pe cei nedreptatiti si pe de alta parte, pentru a intelepti pe cei nedrepti, pentru ca nici primii sa nu deznadajduiasca, nici ceilalti sa nu devina nepasatori prin amanarea pedepsei. Caci amanarea pedepsei ii conduce la pocainta. Dar pe cel ce staruie in rautate il pedepseste mai cumplit. Si pe buna dreptate. Pentru ce? Fiinda, desi s-a bucurat de atata bunatate din partea lui Dumnezeu, nu a devenit mai bun. Gandeste-te cat de mare este iubirea lui Dumnezeu de oameni, cand rabda ca cei supusi Lui sa patimeasca nedreptati, fara sa ii razbune, vrand ca pe tine sa te faca mai bun prin pocainta.
Iar dreptii vor lauda numele Tau.
Ce inseamna ceea ce spune? Orice ar fi, zice, aceia vor multumi. Chiar daca ii vad pe cei smeriti batjocoriti si pe cei rai inaltati nu cer socoteala pentru cele petrecute, pentru ca in firea celor drepti sta faptul de a multumi lui Dumnezeu pentru toate.
Si vor locui cei drepti in fata Ta.
Adica, bucurandu-se de ajutor de la Tine si avand cugetul numai la Tine, sunt pururea cu Tine si niciodata nu se vor departa de la Tine. Orice ar fi, niciodata nu deznadajduiesc, niciodata nu se vor plange de cele intamplate. Caci asa este sufletul neabatut, asa este vointa neclintita: nu cere socoteala lui Dumnezeu pentru cele ce El face. De aceea si Pavel spunea: „dar, omule, tu cine esti ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu? Oare faptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai facut asa?”.
Sa pazim si noi pururea aceasta recunostinta si sa multumim lui Dumnezeu pentru toate. Ca a Lui este slava si multumirea si inchinarea, acum si pururea si in vecii vecilor nesfarsiti. Amin.
(din: Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, 2011

Cuvântul Ortodox