Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).
Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.
Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el. 

– Şi mama? – l’am întrebat eu. 

– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu. 

– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?

– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”. 

– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?

– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.

– Şi nu e cam mult?

– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat. 

– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?

– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).

– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?

– Da. 

– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?

– Eu.

– Sigur?

– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos. 

– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?

– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?

– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?

– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).
„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.



Text și foto George Crasnean

Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sursa

Un tânăr din Georgia, bolnav de cancer la cei 17 ani s-a călugărit

Sursahttps://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2245738655511394&id=100002258453836

Un tânăr din Georgia, bolnav de cancer la cei 17 ani s-a călugărit. El fiind cu numele de botez Nuzgar Milorav a devenit monah cu numele Andrei. Călugăria a primit-o in spital, iar pe parcursul celor 4 luni ca și monah a mărturisit cu toată dragostea și puterea celor din jur credința întru Hristos. Cuviosul Andrei a lăsat un testament scris tuturor creștinilor:
,,Eu, păcătosul Andrei, părăsesc această lume. Pentru a alina într-un fel durerea oamenilor, care mă iubesc, las această scrisoare.
În primul rând, îmi cer iertare tuturor dacă am greșit cuiva. Am iertat pe toată lumea. Dacă îmi împliniți cererea, atunci sufletul meu cel păcătos, epuizat de durerea trupului, își va găsi pacea.
Dragii mei, vă rog, gândiți-vă la sensul vieții, începeți să trăiți ca și ortodocși adevărați, fără fariseism. Iertați la toată lumea, tot. Iubiți-vă unii pe alții, mărturisiți-vă cu inimă curată,
împărtășiți-vă des respectând toate rânduielile. Nu lipsiți duminica de la biserică. Rugați-vă des și cu toată inima. Să mă îngropați ca pe un călugăr. Pomeniți-mă în rugăciunile voastre, ca să-și găsească pacea sufletul meu chinuit. Păziți poruncile Domnului Nostru Iisus Hristos și Acoperământul Maicii Domnului întotdeauna să fie peste voi. Amin”.

Călugărul cel mic  de la Tismana

Una dintre cele trei cărţi poştale care înfăţişează, alături de clădirea Mănăstirii Tismana, pe celebrul călugăr-pitic (Călugărul cel mic), pe nume Gherasim Cornescu, care avea o înălţime de numai 114 cm şi care a trăit între anii 1815-1902. Este de remarcat că o ilustrată poartă menţiunea azi în viaţă, ceea ce înseamnă că a circulat înainte de anul morţii călugărului (1902).

Acest călugăr a fost descris de Alexandru Vlahuţă în a sa „România pitorească”: „În poarta mănăstirii ne iese înainte „piticul Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un hrib, o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu sălbăticia locului în care ne aflăm.”

Gherasim Cornescu a fost cel mai mic locuitor al României din toate timpurile (sau de când există evidenţe). Cu cei 1,14 metri ai săi, a ocupat locul 16, într-un clasament al celor mai pitici oameni din lume, realizat în 1914.

Impotriva mantuirii

Uneori, cel ce intră în călugărie se predă părintelui spre supunere, făgăduieşte că va împlini toate rânduielile, vădesc dăruire şi râvnă fierbinte faţă de toate ostenelile şi nevoinţele: pe scurt, îl înduplecă pe părinte să-l privească întocmai ca pe cel pomenit în Scara, care spunea părintelui său: „Ca fierul în mâna făurarului, aşa mă predau ţie, preasfinte părinte, spre supunere” (Cuvântul 4, cap 23); în scurtă vreme uită însă de osârdia arătată şi nu numai că nu suferă să fie bătut ca fierul pe nicovală, ci nu primeşte nici cea mai mică strâmtorare, nu îndură viaţa de obşte şi rânduielile; se simte împovărat de ascultări, nu vrea să se mulţumească cu masa obştii, nu vrea să fie de un suflet cu ceilalţi şi ca un duşman neîmpăcat îi tulbură şi îi necăjeşte pe toţi, urmărind doar să se împlinească voile lui; dacă nu primeşte după dorinţa sa, atunci cutează a-l ocări în faţă, cu tulburare şi cu cârtire, pe însuşi îndrumătorul sau, iar pe la spate se plânge, cârteşte, aţâţă întreaga obşte să-l ocărască înjositor pe părinte, şi se străduieşte din răsputeri ca toţi să se supună socotinţei sale şi însuşi părintele să-i primească sfaturile.

Dacă părintele, din pogorământ, îl şi ascultă în vreo privinţă, asta îi e prilej de şi mai mare trufie şi semeţic, iar dacă îi leapădă sfaturile şi socotinţele, şi nu-l ascultă, şi, văzându-l făcător de tulburare şi îndărătnic, nu-i dă cinstire, nu numai că el nu va putea să îndure asta, ci va fi greu şi pentru părinte, care voieşte ca ucenicii săi vieţuiască pe lângă el în dragoste, nu în teamă, şi să se supună lui pentru Dumnezeu, cu smerenie şi cu blândeţe, şi să împlinească toate rânduielile şi aşezămintele mănăstirii de bunăvoie, pentru iubirea de Dumnezeu.

Iar cel bolnav de patimi trebuie să vestească fără nici un ascunziş atât lui Dumnezeu, cât şi părintelui său toate bolile şi neputinţele sale şi să primească cu credinţă tot ce-i spune părintele, fie că-i porunceşte să rabde pentru Dumnezeu, fie că-i îngăduie o oarecare înlesnire faţă de rânduiala vieţii de obşte – însă chiar şi atunci trebuie să se folosească cu frică şi cu mare grijă de pogorământul cel părintesc şi să se roage lui Dumnezeu să nu-l despartă în veşnicie de fraţii cei de un suflet, care împlinesc neabătut şi cu de-amănuntul făgăduinţele şi nevoinţele lor călugăreşti, iar pentru vieţuirea sa cea slabă se cuvine să se smerească şi să aibă dragoste şi evlavie curată faţă de părinte şi de toţi fraţii, şi să-i roage, ca pe unii ce au dobândit îndrăznire înaintea Domnului prin ostenelile lor şi prin viaţa lor cea de nevoinţă, să mijlocească pentru el, cel slab şi neputincios – şi pentru această smerenie a lui harul dumnezeiesc va acoperi neputinţele lui şi îi va dărui parte deplină în moştenirea drepţilor.

Dacă, în pofida neputinţelor şi a bolilor, părintele porunceşte să rabde suferinţele şi să nu se abată de la rânduielile vieţii de obşte, atunci, supunându-se din tot
sufletul şi crezând fără îndoială că părintele îi porunceşte aceasta având vestire de la Dumnezeu însuşi, să rabde până la capăt fără întristare şi tulburare, cu credinţă şi cu dragoste, chiar dacă i s-ar trage din asta moartea, şi să aibă nădejde că Domnul, pentru rugăciunile şi mijlocirea părintelui, îl va primi ca pe un mucenic şi-l va odihni în împărăţia Sa. Unul ca acesta e cu adevărat ca fierul în mâinile fierarului ori ca aurul în cuptor, şi cu sufletul curăţit va străluci în cereasca împărăţie!

Iar fratele cel împotrivitor singur mărturiseşte că nu suferă nici de boli, nici de neputinţe trupeşti, ci în toată vigoarea şi puterea fiind se încrâncenează cu răutate împotriva celor care cu voie osârdnică se înfrânează şi se nevoiesc pentru Dumnezeu, încă şi pe alţii, care sunt slabi şi neputincioşi, se străduieşte să îi smintească şi să-i abată de la calea dreaptă ca să fie părtaşi ai patimilor şi slăbiciunilor lui, neînfrânării şi întregii lui tulburări şi îndărătnicii.
Unul ca acesta, dacă nu va pleca şi nu se va despărţi singur de obşte, va primi osândă împreună cu diavolul, care sminteşte şi strică tovărăşia şi unirea cea paşnică şi împreună-glăsuitoare a fraţilor. Sfinţii Părinţi poruncesc să fie izgonit unul ca acesta chiar fără voia lui, zicând: „Alungă-l pe făcătorul de tulburare, ca să plece şi tulburarea împreună cu el!”

Sfantul Zosima Verhovski, Învataturi despre ascultare, Editura Sophia

1

Nu se cade monahului a umbla din loc in loc

urmele Stapanului Hristos sa umblam; in supunere fata de batrani, in Domnul sa voim a fi, iar nu a umbla din loc in loc. Si, mai intai, adica, sa-si cerceteze fiecare gandul, de ce vrea sa plece de la locul lui, in care s-a fagaduit a petrece, Oare, pentru osteneala, voieste sa fuga la alta manastire, socotind ca va afla acolo mai putina osteneala si mai buni insotitori? Nu cumva, uratorul binelui, diavolul, sagetandu-l cu invidia si cu vrajba, ca alt frate sporeste in cinste, iar el n-a mai dobandit nici un rang, si, pentru aceasta, voieste sa-si lase locul? Oare, nu cumva, se duce din manastire, fugind de razboi, si nevrand sa se nevoiasca spre fapte bune si spre supunerea cea in Hristos? Oare, nu cumva, vrea sa-si lase locul sau, cautand mostenire? Ca gandurile ne arata patimile acestea, adica cercam mai dinainte patima care este in noi. Dar, sa nu urmam in patimi, ca sa nu cadem in mainile dracilor celor rai, ale caror lanturi, cele in multe feluri, sunt totdeauna intinse asupra noastra, de care sa ne sarguim a fugi, prin smerenie si prin rabdare intru Hristos Iisus, Domnul nostru.

Sfantul Efrem Sirul

3