Intrarea Domnului în Ierusalim (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta”(Luca 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimic nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii, sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea Dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iar ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o rană rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării, sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.
De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală.

Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea, tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? Îţi voi spune.

Când vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit?

Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin şi primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare.
Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea şi cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul şi focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc rana şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.
Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune.

Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iar când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aici pe pământ, alţii se curăţă în această lume şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.
Iar după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aici pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iar cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Şi pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ? Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că şi răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează.

Iar când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci.

Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.

Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iar spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.

Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări. Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii Dumnezeieşti. Iar dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea Dumnezeiască şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei?

De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se elibereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iar pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei Dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se elibereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi de cea viitoare.

Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.
Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului şi să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor) – Intrarea Domnului în Ierusalim

predica  I-a

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr”(Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei(Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce(Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”(Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El – cu Fiul lui Dumnezeu – şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu”(Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.
Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.
Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.
După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.

Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”.

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

*

1

Predica a II-a

„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei (Ps. 23, 7)!”. Acest lucru este legiuit şi vestit de Sfântul Duh prin gura Prorocului de Dumnezeu insuflat.

Iubiţi fraţi!

Dumnezeu arată atotsfânta Sa bunăvoinţă de a locui în noi. Este deosebit de cuviincios lucru a vesti voia Marelui nostru Dumnezeu la acest praznic de faţă, în care pomenim intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului, în cetatea păcii, în cetatea adevăratei slujiri a lui Dumnezeu: Ierusalimul închipuie sufletul evlavios. „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi, porţi veşnice şi va intra Împăratul Slavei”.

Cuvântul Duhului trebuie înţeles şi tâlcuit duhovniceşte, a zis Sfântul Apostol (I Cor. 2, 14). Să chemăm de Sus harul dumnezeiesc şi să cercetăm în Domnul chemarea Domnului către noi: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi, porţi veşnice şi va intra Împăratul Slavei”.

Cine sunt boierii cărora le vorbeşte aici cuvântul lui Dumnezeu? Sufletul şi trupul omului, toate puterile lui, viaţa lui sunt stăpânite şi rânduite de către minte. Mintea este stăpânul, împăratul, preotul, căpetenia în această mică lume care e omul. Domnul nostru Iisus Hristos este Adevărul dumnezeiesc.
Dat fiind că Adevărul este primit numai prin minte, cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i pe oameni să îl primească pe Mântuitorul, vorbeşte temeiului, duhului, minţii lor, zicând: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre”. În îndreptarea minţii spre Adevăr, în petrecerea minţii în Sfântul Adevăr – Hristos, se cuprinde miezul mântuirii noastre.

Ce porţi spune porunca să fie ridicate pentru a face cu putinţă intrarea Împăratului Slavei în cetatea de Dumnezeu zidită, în om? Aceste porţi sunt păcatul: păcatele voastre, spune Prorocul, fac despărţire între voi şi Dumnezeu şi pentru păcatele voastre a întors Domnul faţa de către voi(Is. 59, 2).

Porţile sunt numite veşnice: păcatul, de care ne-am molipsit din rădăcina noastră, în protopărinţi, este nesfârşit. Mântuitorul i-a pus capăt: dar şi acum păcatul e nesfârşit şi veşnic în cei ce nu îl recunosc pe Mântuitorul sau, recunoscându-L cu gura, se leapădă de El cu viaţa.
Dar ce înseamnă în dumnezeiasca poftire şi poruncă spusa: „ridicaţi?”. De obicei, porţile se deschid, iar aici este legiuită ridicarea lor. Chiar aşa! Pentru aceste porţi – pentru păcat – s-a arătat a fi neîndestulător cuvântul „deschideţi” şi a trebuit să fie întrebuinţat cuvântul, „păcat”:  porţile păcatului trebuie ridicate, îndepărtate, nimicite cu desăvârşire.

„Pocăinţa pentru păcate”, a zis un mare Părinte, „stă în a-şi pricepe omul păcatul său, a se căi de el şi a nu-l mai săvârşi”. Doar în sufletul care va lepăda păcatul cu hotărâre, care se va curăţi în chip mulţumitor prin pocăinţă, doar în acela va intra Împăratul Slavei.

Sfântul Duh, poruncind să fie ridicate porţile, porunceşte şi porţilor să se ridice: ridicaţi-vă, porţi veşnice. Asta înseamnă că pentru părăsirea păcatului şi a vieţii păcătoase este neapărată nevoie de propria voie şi strădanie a omului; însă, iertarea păcatelor, slobozirea de silnicia deprinderilor păcătoase, curăţirea de însuşirile păcătoase, ce s-au împropriat firii căzute, se săvârşeşte prin lucrarea Atotsfântului şi Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu.

„Ridicaţi-vă, porţi veşnice!”. Când se vor ridica porţile cele veşnice, va intra în suflet Împăratul Slavei… .

Dorită şi veselitoare a fost pentru Ierusalim intrarea în el a Răscumpărătorului, Mântuitorului, Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, intrare pe care o prăznuim acum.

Iubiţi fraţi!

Noi toţi putem să ne învrednicim de această fericire atât de mare dacă o vom dori şi vom năzui din toată inima noastră spre dobândirea ei.

Să întoarcem spatele păcatului, pentru care Se întoarce de la noi Domnul; să întoarcem spatele păcatului prin pocăinţă adevărată şi lucrătoare! Prin gândurile, simţămintele inimii, cuvintele, faptele noastre să se arate poruncile lui Hristos, în care ne e propovăduită cea mai desăvârşită abatere de la rău şi facerea nerătăcită, plăcută lui Dumnezeu, a binelui.
Prin acest fel de purtare ne facem casă, biserică, cetate vrednică de Hristos. „De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 23). „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi, porţi veşnice şi va intra Împăratul Slavei”. Amin.

INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”

Despre virtutea statorniciei si despre calea imparateasca

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 11, versetele 1-10)]
“Explicand insemnatatea evenimentelor legate de Intrarea Domnului in Ierusalim, asa cum sunt descrise ele la Evan­ghelistul Matei (Mt. 21, 1-10), Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asina pe care au adus-o ucenicii, impreuna cu manzul, la Domnul lor simboliza poporul iudeu. Domnul n-a vrut sa sada pe ea, dand de inteles prin asta ca poporul ales a fost lepadat pentru necredinta sa, ca s-a luat de la el Impa­ratia lui Dumnezeu si ca a fost data poporului care va face roadele ei (Mt. 21, 43). Manzul, pe care nu-l calarise nimeni, simbolizeaza, dupa spusele Sfantului, toate popoarele paga­ne noi, putin cunoscute in istoria vechi-testamentara, care au alcatuit la inceput tanara Biserica a lui Hristos si au pri­mit jugul cel usor al Evangheliei. Haina cu care Apostolii au acoperit manzul simboliza invatatura Lui. Astfel, toate acestea marcau o cotitura fundamentala in planul iconomiei dumnezeiesti de mantuire a omului: insemnatatea exceptio­nala pe care o avea poporul lui Israel in Vechiul Testament a trecut de la el la alte popoare. Sezand pe manz, Domnul a aratat ca primeste popoarele acestea sub calauzirea Sa.
Aceasta este interpretarea pe care o da Sfantul Ioan. Bise­rica Noua, care a cuprins in sine tinerele popoare pagane, a primit drept de cetatenie in Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci a fost valabil principiul: intai sa se sature copiii, caci nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Intrucat din­tre popoarele pagane care au intrat in Biserica nou-testamentara face parte si poporul nostru, este limpede ce mare insem­natate are si pentru noi Intrarea Domnului in Ierusalim.
Lasand insa deoparte latura simbolica a evenimentului, trebuie spus ca si in sensul istoric el are mare insemnatate. Acesta este punctul culminant al gloriei, la care viata Mantu­itorului s-a ridicat pentru a se incheia sangeros imediat dupa aceea. Steaua maririi pamantesti a modestului Proroc din Galileea nu a stralucit niciodata atat de tare! Numele Lui nu a fost rostit niciodata cu atata entuziasm si atata nadejde, de atatea mii de guri. Niciodata nu L-a inconjurat o multime atat de numeroasa, gata sa se plece inaintea Lui si sa mearga oriunde va voi El, la cel mai mic semn al Lui… intreg Ierusa­limul s-a pus in miscare (v. Mt. 21, 10).
De aceasta data, Domnul nu fuge de glorie si de manifes­tarile furtunoase ale entuziasmului si respectului fata de El. De obicei evita zarva si agitatia omeneasca si nu cauta ono­ruri si veneratie din partea poporului, fiindca pentru lucra­rea Sa nu era nici o nevoie de aceasta. De aceasta data insa El nu pune capat strigatelor de jubilare, si atunci cand fariseii, turbati de furie, Ii cer sa le interzica ucenicilor cantarea de slavoslovie, Domnul raspunde:

Daca vor tacea acestia, pietre­le vor striga (Lc. 19,40).

E limpede ca El avea un scop aparte pentru care a ingaduit aceasta procesiune triumfala, in care nu putem vedea doar o manifestare intamplatoare a sentimentului popular care se acumulase si isi cauta expresie.

dscn3387-768x1024-1626300505.jpg

Putem intrezari acest scop din cuvintele pe care Mantui­torul le adreseaza in acest moment Ierusalimului si care sunt pastrate la Evanghelistul Luca.
Vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand:
Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impre­sura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).
Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in pietele lui si in templul lui! De cate ori locuitorii Ierusalimului au fost martori ai neobisnuitei puteri cu care El lucra minuni, insa inimile lor impietrite nu s-au lasat cucerite de farmecul cuvintelor Lui, nu s-au plecat, cu tulburare evlavioasa, in fata puterii Lui, nu L-au recunos­cut in El pe Mesia! Acum, intrand in cetate glorios, inconju­rat de o multime ce jubila, Domnul cauta din nou sa atraga atentia locuitorilor ei, sa le deschida ochii, care vazand nu vedeau, sa le aminteasca vestita prezicere a Prorocului Zaharia:

Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusali­mului, caci, iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei (Zah. 9,9).

Vai! Totul a fost zadarnic! Nici de aceasta data Ierusali­mul nu a recunoscut vremea cercetarii sale, nu a recunoscut cele ce erau spre pacea lui!
Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului.
Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii.
Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ieru­salim are inca o trasatura (fara indoiala, nu intamplatoare) care arata scopul aparte al acestui eveniment.

entry-into-jerusalem-09s-1024x682-341043644.jpgDomnul intra in oras inconjurat de o multime nenuma­rata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm:


Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!

Toate acestea amin­tesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori!
Atunci cand un general roman se intorcea in Cetatea Eterna dupa o victorie importanta asupra dusmanilor, isi facea de obicei intrarea intr-un car aurit, la care erau inha­mati patru cai albi pursange; deasupra capului sau, o statuie a zeitei Victoria intindea o cununa de aur; in jur marsaluiau regimentele intoarse impreuna cu el, iar in fata lui mergea multimea prizonierilor si era dusa prada de razboi.
Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeri­tul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.

56522-1626300505..jpegCalare pe asin, imbracat simplu, fara armura straluci­toare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de depar­te triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul.

Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea straluci­rii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prin­sese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmato­rilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste:

Bine este cuvantata imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de Sus!

Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la indepen­denta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau.
El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L!
Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!
Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse…

ivan-glazunov-crucify-him-1024x709-1626300505.jpgAceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune.

Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie.
Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina. Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporu­lui nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avantam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoa­rea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam.
Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata duhovniceasca. Cati tineri n-au pierit duhovniceste din pricina lipsei de rabdare! La inceput, cand in penumbra ignorantei religioase a vietii obisnuite inaintea lor straluceste orbitor lumina adevarului evanghelic, ei nu se pot impotrivi, caci nu te poti impotrivi adevarului atunci cand l-ai recunos­cut. Se dedica cu pasiune noii vieti, in care totul le aduce atata bucurie, este perceput atat de profund si spune atat de mult inimii. La inceput, in ei este atata ravna, incat aproape intot­deauna se transforma intr-o nazuinta catre asceza.
Formele obisnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare incorda­re, li se par prea slabe, prea incete, si de obicei se impovareaza de capul lor cu nesfarsite pravile de postire, de rugaciune, de metanii si de alte nevointe ale vietii ascetice. Vai! Cu cat iau mai mult asupra lor, cu atat obosesc mai repede, si cu cat este mai puternica pornirea de la inceput, cu atat se face simtita mai grabnic lipsa statorniciei. Dupa cateva luni ei merg deja in virtutea inertiei, se simt cumva pierduti, de parca rezulta­tele ravnei lor nu corespund cu asteptarile pe care le aveau, si raceala primei dezamagiri si a nedumeririlor se furiseaza in suflet.
Putin cate putin, se „coace” prima indoiala fatala: „Oare este buna calea pe care am ales-o?” – si, simtindu-se corecti in osardia lor, ei se straduie sa isi explice nereusita si insatisfactia nu prin nepriceperea lor duhovniceasca, ci prin aceea ca au fost inselati. Acesta este deja un pas spre necredin­ta si, mergand mai departe pe aceasta cale, in cele din urma renunta cu desavarsire la calea vietii duhovnicesti si trec in tabara vrajmasilor Evangheliei. Si se fac omului cele din urma mai rau decat necredinta dintai.
Poate ca amanuntele acestui proces nu sunt intotdeauna la fel, insa, oricum ar fi, aceasta nestatornicie, aceasta incapacitate de a-ti tine nerabdarea in frau si trista inclinatie spre a ceda rapid duhului dezamagirii si descurajarii fac multe victi­me, mai ales in randul tineretului. Daca am putea inconjura cu privirea intregul camp al luptei duhovnicesti din aceasta lume, ni s-ar parea ca un cimitir acoperit de cadavrele nadejdi­lor nedate in parg si al avanturilor pierite inainte de vreme.

arg06athos1-341043644.jpg

Statornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.

Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24).

Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10)

  • – iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti.


Cum sa facem asta?

Nu vom vorbi aici despre staruinta in viata duhovniceas­ca: despre incordarea indelungata a vointei si despre lucrarea darza de biruire a greutatilor intalnite in cale. Despre aceasta am vorbit deja mai inainte. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii.
Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!
Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa.

Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnul nu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.

Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face carie­ra. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu aseme­nea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte.
Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.
Un episcop scrie despre aceasta urmatoarele:
„Am cunos­cut multi tineri care au pierit in acest fel. Imi aduc aminte de un tanar talentat ce s-a lasat furat de visul de a deveni episcop. A inceput sa se roage la nesfarsit, stand in picioare la pravila nopti intregi; si-a impus un post aspru, dar intrucat avea doar optsprezece ani si-a dat seama repede ca va avea de dus aceas­ta nevointa prea multa vreme pana cand va veni momentul cand va putea, potrivit regulilor canonice, sa primeasca hiro­tonia. Ravna i-a ajuns fix jumatate de an, dupa care a inceput sa duca o viata imprastiata si in scurta vreme a ajuns la fundul dezmatului.
Am cunoscut si un alt tanar, care a luat asupra sa nevointa nebuniei pentru Hristos, insa aceasta a fost doar un entuziasm copilaresc: pur si simplu ii placea sa se pros­teasca si sa faca sub masca nebuniei pentru Hristos tot felul de lucruri aiurite si caraghioase, care atrageau atentia naiva a rugatorilor simpli. In el isi spunea cuvantul vana de umorist si de actor. Totusi, dupa doi ani s-a saturat de toate acestea si a inceput sa bea.
Imi mai aduc aminte si de o tanara din popor, care aproape ca s-a istovit de moarte cu nevointa rugaciunii, zi si noapte citind Psaltirea si facand metanii. In setea sa de nevointa, tot timpul se agita: ba s-a bagat in subsolul plin de igrasie al bisericii, s-a declarat zavorata si se hranea numai cu paine si apa, ba a inceput sa faca pe nebuna pentru Hristos, nepunand mancare in gura cu saptamanile, ba si-a pus pe ea lanturi grele… Si toate astea de capul ei, in pofida sfaturilor primite de la stareti incercati. Pe de o parte, poza in fata gloa­tei, care se extazia de nevointele ei; pe de alta parte, o chinuia setea orgolioasa de sfintenie, dorinta de a fi mai presus de cei­lalti si visul tainic de a primi, pentru acele osteneli, darul clarviziunii sau vindecarilor – tot cu scopul de a-i uimi pe admiratori. A sfarsit prin a-si pierde mintile.“
In nevointa vietii crestine, poti rezista pana la capat numai in cazul cand nu cauti nici un fel de scopuri de alta natura, ci iti gasesti suprema fericire in religia insasi, in iubirea de Dumnezeu si in unirea cu El. Nevointele, ostenelile si lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici si mucenici ai crestinismului ar fi fost cu neputinta de indurat daca ei nu si-ar fi gasit in ei insisi izvorul fericirii.
Pe oricare din marii luminatori ai crestinismului l-am lua, vom afla ca statornicia si taria lui in slujirea lui Dumnezeu au fost determinate de adanca lui dragoste de Dumnezeu Facatorul si de lumina curata a Evangheliei, dragoste libera de orice imbolduri personale egoiste.

Iata in fata noastra chipul marelui luptator pentru Ortodo­xie impotriva ereziei ariene: Sfantul Atanasie, care si-a dedicat intreaga viata aceste lupte si a rezistat in ea pana la sfarsit.

Pe cand era inca tanar, la varsta de 29 de ani, in cinul de dia­con al Bisericii Alexandriei, el si-a insotit episcopul la Sino­dul de la Niceea, unde l-a combatut cu convingere si cu eloc­venta pe Arie, care invata ca firea Fiului lui Dumnezeu este zidita. Argumentele lui Atanasie, cunoasterea si intelegerea textelor sfinte de care el a dat dovada, au biruit: arianismul a fost condamnat. Lupta insa abia incepea. Biruiti pe teren teologic, arienii au pornit pe calea manevrelor de culise si a intrigilor politice. Ei au obtinut de la imparatul Constantin un edict de primire a lor in comuniune cu Biserica Ortodo­xa, in numele pacii bisericesti.
Atanasie, care pe atunci deve­nise deja episcop al Alexandriei, nu s-a supus acestui edict, considerandu-l inadmisibil din punct de vedere canonic, si a fost imediat exilat in Gallia de imparat. Acesta a fost primul sau exil. Dupa moartea lui Constantin s-a intors la catedra sa, dar acolo fusese numit deja arianul Grigorie, care a intrat in oras cu un detasament militar. Atanasie a fost nevoit sa fuga la Roma. Inscaunat iarasi in Alexandria la scurta vreme dupa aceea, a continuat sa provoace ura arienilor aparand energic Ortodoxia. S-a poruncit sa fie inlaturat cu forta, si abia a sca­pat de la moarte. A fugit in pustia Egiptului, unde a fost pri­mit cu dragoste de catre calugarii schitului. Pe capul lui s-a pus recompensa, si din sihastria sa a trimis epistole peste tot in apararea dumnezeirii Fiului.
Din pustie s-a intors iarasi la Alexandria, spre marea bucurie a fiilor credinciosi ai Bisericii Ortodoxe, dar sub Iulian Apostatul a fost dat un nou edict: sa fie izgonit Atanasie oriunde s-ar afla.
„Sa nu va tulburati, copiii mei, spunea Sfantul plecand din nou in surghiun, aces­ta este numai un norisor… O sa treaca repede!”
Intr-adevar, Iulian a fost ucis nu dupa multa vreme, si Atanasie s-a intors, dar sub imparatul Valens a fost silit sa fuga iarasi. Numai ulti­mii ani din viata lui au trecut intr-o relativa liniste, dar cat de multe a avut de indurat! Si nimic nu i-a putut zdrobi statornicia si devotamentul neclintit fata de Ortodoxie. Omul acesta Il iubea din tot sufletul pe Dumnezeu si iubea din tot sufletul adevarul, si numai lor le slujea cu abnegatie. In aceas­ta consta taina fortei si fidelitatii sale.
O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca.
Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si ori­ce facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa astep­tam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noas­tre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jert­fim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.
Dar toti prorocii Vechiului Testament, din care doar putini au murit de moarte buna? Oare nu credinta fierbin­te in bine si in biruinta lui finala rasuna in cuvantarile lor de mustrare pasionata? Si nu dragostea de dreptate i-a facut sa nesocoteasca toate primejdiile si sa riste o moarte aproape sigura din partea compatriotilor maniati de mustrarile lor?
Dar cum poate sa apara aceasta incredere in triumful binelui atunci cand viata ofera atatea exemple contrare, de biruinta a raului asupra binelui?
In lume exista doua categorii de forte: pozitive, creatoare, si negative, distructive. Fortele distructive se disting prin caracterul lor furtunos si impresionant, si ca atare actiunea lor este deosebit de evidenta si lasa o puternica impresie de forta stihinica si invincibilitate. Cutremurele, eruptiile vul­canice, furtunile, taifunurile, tornadele – toate aceste feno­mene infricosatoare ale naturii socheaza imaginatia privitorului prin puterea lor fabuloasa. In realitate insa aceasta impresie este, de regula, exagerata, si dupa ce furtuna trece se dovedeste aproape intotdeauna ca rezultatele actiunii ei dis­trugatoare nu sunt atat de mari cum s-ar fi putut crede jude­cand dupa prima impresie.
Pe langa asta, actiunea tuturor fortelor distructive e de scurta durata, si echilibrul naturii, pe care ele il perturba, se reface rapid. 

Pe langa aceste forte distrugatoare exista si forte pozitive, ziditoare. Acestea sunt linistite, tacute, aproape neobservate, insa nebiruite in lucra­rea lor. Toate fortele cele mai mari ale naturii – forta gravi­tatiei, forta caldurii si luminii solare, forta cresterii organice si asa mai departe – actioneaza fara zarva, fara efecte vizibile subite, insa neincetat, neabatut, nebiruit. In ciocnirile cu fortele distructive, ele intotdeauna precumpanesc in econo­mia generala a vietii. Eruptiile vulcanice pot arunca in aer cantitati enorme de materie, insa aceasta cade toata inapoi, invinsa de puterea gravitatii Pamantului.

Acelasi lucru se petrece si in lumea duhovniceasca. Si aici fortele distructive sunt mai galagioase si mai de efect in manifestarile lor, si cateodata pare ca ele inving binele, insa aceasta biruinta e doar vremelnica, si fortele linistite, line, ale binelui – blandetea, smerenia, dragostea, rabdarea -, care lucreaza pe neobservate, insa necontenit si sigur, vor fi totusi biruitoare, pana la urma urmei, in viata lumii. Iata de ce aceste puteri line sunt pretuite in crestinism ca cele mai mari virtuti, fiindca ele duc la biruinta idealului crestin al binelui.
Inca doua sfaturi privitoare la pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii.
Economisiti-va puterile – sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi repre­zentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea trep­tata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca. Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie inso­tit de epuizarea fortei duhovnicesti – iar pentru a gasi aceas­ta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta soco­tinta sau, mai modern, discernamant.

In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ati intalni in calea voastra, prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Caderile sunt inevitabile, dar important este pen­tru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil.

Sa fiti ca un copil care se agata strans de rochia mamei. Chiar daca va veti poticni, chiar daca veti cadea si va veti manji de murdaria pacatului si intinaciunii lumesti, asta nu inseamna inca pierzarea inevitabila… Sculati-va si mergeti mai departe – cu lacrimi, poate, cu intristare adanca pentru cadere -, dar nu scapati din maini haina lui Hristos!“
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013

Sursa: Cuvântul Ortodox

Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor), Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei“. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

În a şasea săptămână din Postul Mare comemorăm intrarea Domnului în Ierusalim. În toate celelalte duminici, prin pildele Mântuitorului, prin relatarea despre minunile pe care le-a săvârşit Domnul, prin învăţăturile date de Acesta, prin exemplele unor mari sfinţi (unii nevoitori de tineri, cum au fost Sfinţii Grigorie Palama şi Ioan Scărarul, alţii convertiţi, cum a fost Maria Egipteanca), am fost invitaţi să ne pregătim mai intens pentru Ierusalimul ceresc, adică pentru Împărăţia lui Dumnezeu pe care o putem vedea în Hristos Cel înviat şi o putem pregusta în bucuria comemorării Învierii Domnului. Nu putem ajunge însă acolo fără să trecem prin Ierusalimul pământesc. De vreme ce creştinul este următor lui Hristos, ar fi de neînţeles ca el să nu treacă într-un fel sau altul (realmente, simbolic sau comemorativ) prin Ierusalimul pământesc, să nu calce oarecum pe acolo pe unde a călcat Domnul Însuşi.
Din relatările Evangheliştilor, am înţeles că Mântuitorul a fost de trei ori în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui (Ioan 2, 13-15; 6, 4; 12, 1-13, 1 şi urm.). Sărbătoarea Floriilor semnalează ultimul pelerinaj istoric al Mântuitorului Hristos la Ierusalim.

Sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor

De data aceasta, venirea Sa la Ierusalim era aşteptată de multe persoane. Timpul şi locul respective parcă păreau să favorizeze producerea unui mare eveniment istoric. Lumea aştepta parcă acest eveniment. Mai toţi presimţeau că sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor şi năzuinţelor lor: judecarea acestei lumi şi scoaterea afară din ea a diavolului, stăpânitorul ei (Ioan 12, 31).
Era şi timpul împlinirii Tainei Fiului lui Dumnezeu făcut Om, taină din care să se împărtăşească mulţi, taină pusă la temelia unei noi perioade şi forme de devenire istorică şi supraistorică a lumii. Un nou început. Un act de creare a unei lumi – Biserica – de data aceasta în interiorul universului creat cândva, fundamentat nu numai pe atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu, ci pe filantropia Lui şi pe sacrificiul Său suprem. O lume la care fiecare om va avea acces printr-un act responsabil de fidelitate faţă de Cel care S-a jertfit pentru el. La prima creaţie Dumnezeu a făcut toate din iubirea Sa totală. Era un prim pas în procesul de creare a unor realităţi (universul întreg şi oamenii) în perspectiva eshatologiei lor fericite. Acum se pune un nou început. Începutul unei lumi în care omul devine partener al lui Dumnezeu, nu numai beneficiarul atotdărniciei iubirii divine. Omul va co-participa la constituirea acestei lumi în el şi în jurul său prin răspunsul liber şi responsabil dat în credinţă sacrificiului suprem pus la temelia noii creaţii în Taina lui Hristos ce urma să se împlinească peste câteva zile în Ierusalim. Pentru constituirea nucleului acestei lumi, Mântuitorul Îşi pregătise ucenicii pe durata celor trei ani ai activităţii Sale publice.
Urcând de la Ierihon spre Ierusalim, Mântuitorul spunea ucenicilor că în Ierusalim Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi care-L vor batjocori şi-L vor ucide. Entuziasmul şi aşteptările ucenicilor erau prea mari ca să priceapă realismul acestor spuse. Ei se raportau la această Taină în felul lor: Petru, nevăzând perspectiva sacrificiului lui Hristos, Îl îndemna pe Acesta să renunţe la a mai merge la Ierusalim, agonisindu-şi cuvinte nemăgulitoare din partea lui Iisus: „Oare, nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau“?
Fiii lui Zevedeu Îi cereau lui Iisus ca atunci când El se va stabili în slava Sa (nu era vorba desigur de slava la care aspira Iisus, ci de cea la care gândeau ei), să-i facă cei mai apropiaţi sfetnici ai Săi, încât unul să stea de-a dreapta, iar altul de-a stânga Sa. Ba mai mult, chiar mama lor, una dintre femeile cu stare care-L însoţeau pe Iisus şi-L ajutau din venitul lor, a intervenit în acest sens pentru fiii ei (Matei 20, 20-22). Acestora Mântuitorul le va spune că nu ştiu ce cer. Şi era normal. Hristos nu mergea la Ierusalim să se urce pe tronul lui David, ci pe Cruce.

Căutat de autorităţile evreieşti

De venirea Mântuitorului la Ierusalim se interesau mai-marii preoţilor şi fariseii. Aceştia luaseră hotărârea uciderii lui Iisus (Ioan 11, 53). În Talmud se spune că Iisus fusese căutat timp de patruzeci de zile prin intermediul anunţurilor şi prin urmărire. Autorităţile porunciseră că, dacă cineva ar fi aflat unde S-ar fi găsit Iisus, să le dea de ştire ca să-L prindă (Ioan 11, 57). Evanghelistul Ioan ne relatează că, aflând de hotărârea acelora, Iisus se retrăsese în Efraim, o cetate de la marginea ţării. Cu câteva zile înaintea Paştelui, mai-marii preoţilor se adunaseră în templu şi-L aşteptau pe Iisus, considerând că Acesta nu putea fi absent de la festivităţile legate de marele praznic al Paştelui. Şi totuşi au constatat că Iisus nu sosise, încât îşi puneau întrebări cu privire la prezenţa sau la absenţa Acestuia de la sărbătoarea Paştelui (Ioan 11, 56).
Momentul apariţiei lui Iisus în Ierusalim era aşteptat de autorităţile iudaice cu mare interes, chiar dacă el nu era din aceeaşi categorie cu interesul arătat de ucenici şi de mulţimile care-L însoţeau pe Iisus. De reţinut este că Iisus, cunoscând intenţiile şi măsurile luate de autorităţile iudaice, a venit la Ierusalim făcând să se împlinească nu atât planurile acestora, ci rânduiala lui Dumnezeu. Părăsind valea Iordanului, Iisus a trecut prin Ierihon. La ieşirea din acest oraş a vindecat doi orbi şi pe Bartimeu. Acesta nu a mai plecat la casa lui, ci L-a urmat pe Iisus. Evenimentul acesta a făcut ca numărul celor care-L urmau pe Iisus să crească semnificativ. În sâmbăta dinaintea Paştelui, Iisus s-a oprit în Betania, unde prietenul său Lazăr şi surorile au făcut ospăţ mare în cinstea Lui. Acolo Maria, sora lui Lazăr, I-a uns picioarele cu mir de nard, gest apreciat de Iisus ca fiind făcut spre îngroparea Sa. A doua zi Iisus, grupul de ucenici care-L însoţeau şi cei care, auzind că Iisus se găsea în Betania, veniseră să-L vadă pe El şi pe Lazăr cel înviat au pornit spre Sfânta Cetate. Mulţimile de oameni care veneau din Ierusalim spre Betania se întâlnesc cu cei care au pornit din Betania spre Ierusalim. Numărul simpatizanţilor lui Iisus va creşte simţitor, ridicându-se la câteva mii de oameni.
Evangheliştii ne relatează că, apropiindu-se de Betfaghe, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, spunându-le: „Mergeţi în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un asin pe care nu a încălecat niciodată nimeni; dezlegaţi-l şi-l aduceţi la Mine!“ (Luca 19, 29-30). El le semnalează că, dacă stăpânul îi va întreba cu privire la gestul lor, să-i spună că acel asin trebuie Domnului şi stăpânul se va învoi să ofere asinul împrumut Domnului. Ucenicii au mers şi au adus Domnului asinul. Evanghelistul Matei relatează că era vorba de o asină şi mânzul ei. Probabil că era un mânz destul de dezvoltat, încât să poată susţine o persoană. Evangheliştii Marcu şi Luca au relatat, se pare, doar despre animalul pe care S-a aşezat Domnul, nu şi despre mama acestuia.

Prorocul întru care se împlinesc prorociile

Porunca dată celor doi ucenici şi urmările îndeplinirii ei scot în evidenţă încă o dată o serie de calităţi ale Celui care de bună-voie acum intra în Ierusalim.
Mai întâi, se văd calităţile profetice ale Mântuitorului: El ştie în amănunt cele cu privire la asinul de care avea nevoie pentru intrarea în Ierusalim. În al doilea rând, Iisus arată că este Regele mesianic al lui Israel (Luca 19, 12-14). De acum, Iisus începe să-Şi facă publică demnitatea împărătească: El intră în cetate călare, precum regii.
În Orient, cu ocazia vizitelor paşnice în diverse localităţi, regii nu foloseau caii, ci asinii. Caii erau folosiţi numai în situaţii de război, în acţiuni militare. Evangheliştii semnalează că Mântuitorul a precizat că asinul ce trebuia adus la El nu mai fusese încălecat de nimeni. La evrei era obiceiul era ca animalele pe care călăreau regii să nu fi fost călărite de nimeni. De obicei, animalele de călărie (inclusiv asinii) sunt pregătite în acest sens de specialişti. Nu a fost cazul asinului pe care S-a aşezat Domnul. De data aceasta, ucenicii au aşezat hainele lor pe asin şi peste ele S-a aşezat Iisus. Aceasta sugerează că Iisus este Împărat peste toate: peste cer şi pământ, peste toată făptura, peste lumea vie şi nevie. Pe de o parte, Iisus Se încadra în cutumele locale şi ale timpului Său, iar pe de altă parte, modul intrării Sale în Ierusalim corespundea profeţiei lui Zaharia care spunea: „Bucură-te, fiică a Sionului! Veseleşte-te, fiică a Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei!“ (Zaharia 9, 9; Matei 21, 5; Ioan 12, 15). Intrarea Domnului în Ierusalim nu era una revoluţionară, ci una mântuitoare, nu sfida prin strălucire, autoritate şi distanţă faţă de oamenii obişnuiţi, ci apropia prin smerenie şi blândeţe.
Toate aceste evidente împliniri mesianice în Iisus au făcut ca mulţimile de oameni care-L însoţeau pe Acesta să confirme, şi ele, că aşteptau intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, cei care vedeau alaiul ce mergea spre Ierusalim se comportau ca în faţa unui rege: tăiau ramuri din copaci şi le aşezau pe calea pe care trecea Iisus, alţii aşterneau hainele lor pe unde trecea Iisus, iar alţii purtau în mâini ramuri de finic. Erau frunze de finic aduse din regiunile unde creştea acest arbore, special pentru sărbătoarea Paştelui.

Mesia, ovaţionat în cetatea lui David

În mod obişnuit, la întâmpinarea unei personalităţi dragi şi însemnate, oamenii ovaţionează. Aşa a fost şi atunci: cei care erau înainte şi cei care veneau pe urmă strigau o serie de ovaţii, pe de o parte, demne de un rege, pe de altă parte, adresate lui Dumnezeu sau lui Iisus Însuşi perceput ca Mesia, ca Mântuitor. Au fost cu siguranţă mai multe ovaţii. Evangheliştii au consemnat câteva, suficiente să ne arate entuziasmul şi calitatea celor care-L însoţeau pe Iisus. Nici o ovaţie războinică! Nici o ovaţie agresivă! Sunt ovaţii care îmbracă mai degrabă forma rugăciunii.
Cele mai frecvente ovaţii au fost, se pare: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ (Marcu 11, 10), „Osana, Fiul lui David; bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!“ (Matei 21, 9), „Binecuvântat este Împăratul Care vine întru numele Domnului! Pace-n cer şi slavă întru cei de sus!“ (Luca 19, 38), „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13).
Cuvântul „Osana“ nu este un nume, ci expresia grecească a verbului ebraic „hoşiâ-ah-nà“, care înseamnă „ajută-ne!“. Această formă verbală este o invocare, nu neapărat o formulă de politeţe. Vedem că se adresează lui Iisus, ca Fiu al lui David, Cel ce vine întru numele Domnului.
Din întrebările pe care trimişii lui Ioan Botezătorul I le-au pus Mântuitorului, ştim că formularea „Cel ce vine“ (Matei 11, 3) se referea la Mesia. Iar Mântuitorul le-a răspuns trimişilor lui Ioan cu un citat din profetul Isaia (Isaia 29, 18-19; 35, 5), încredinţându-i că El este Mesia. Folosirea frecventă a invocării „Osana!“, urmată de „Cel ce vine întru numele Domnului“ şi de „Fiul lui David“, ne arată că mulţimile vedeau în Iisus pe Cel care putea să le ajute pentru că venea în numele Domnului şi pentru că avea origine davidică, aşa cum ştiau din profeţiile Vechiului Testament că trebuia să fie Mesia. Prin urmare, El nu era un rege ca oricare rege pâmântesc, ci era adevăratul Împărat al lui Israel. Invocarea „Osana“ putea să se adreseze şi lui Dumnezeu (Iahve) să-i ajute în cele superioare celor de pe pământ sau să-L ajute pe Iisus să instaureze Împărăţia Păcii, care nu este pacea pe care şi-o dau oamenii, ci una venită de Sus.
Cu siguranţă, nu acestea au fost mulţimile dintre care unii vor striga peste câteva zile: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!“. Aceştia din urmă făceau parte din masa de manevră folosită de puternicii zilei atunci când voiau să dea o justificare „populară“ unor acţiuni care să-i avertizeze, ţinând departe de evenimente poporul autentic.
Ovaţiile mulţimilor erau spontane, autentice şi corespunzătoare personalităţii lui Iisus. Numai că El ştia care va fi finalitatea intrării sale în Ierusalim. Aştepta şi El acest moment, cu toate că, omeneşte vorbind, şi-ar fi dorit să treacă de la El „paharul“ suferinţelor pe care avea să-l bea. Iisus mergea tăcut, îngândurat ca un rege care vedea realmente responsabilităţile sale. Un rege mâhnit pentru că nu reuşise să adune pe fiii lui Israel cum îşi adună cloşca puii sub aripi că, pentru neascultarea lui Israel, minunatele ziduri ale cetăţii sfinte şi ale templului urmau să fie dărâmate, încât să nu mai rămână piatră pe piatră, că fiii lui Israel vor avea parte în curând de atrocităţi de neimaginat, ceea ce s-a şi adeverit în anii 67-70 şi cei care au urmat. Era Regele care cunoştea cu adevărat tainele domniei Sale peste o împărăţie care nu se limita la fruntariile Iudeii sau ale Palestinei, o împărăţie care, într-adevăr, avea nevoie de ajutor de Sus. Privirea Lui nu se îndrepta spre cetăţuia Antonia, unde se afla garnizoana romană, ci spre Roma însăşi, care avea să fie cucerită cândva de ucenicii Săi, nu cu armele, ci cu Duhul lui Dumnezeu.

„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“

Ovaţiile oamenilor au fost atât de evidente încât cei din cetate s-au întrebat cu mirare ce se petrece. Au aflat că avea loc intrarea în Sfânta Cetate a prorocului din Nazaretul Galileii, iar autorităţile au semnalat Mântuitorului jena pe care aceste ovaţii le-o provocau. Nu I s-au adresat lui Iisus cu vreo formulă jignitoare, ci cu apelativul „Învăţătorule“. Îl recunoşteau ca atare, chiar dacă hotărârea uciderii Lui şi toate măsurile în acest sens fuseseră de mult luate. Evenimentul intrării în Ierusalim era atât de important şi perspectiva lui atât de evidentă, încât nu mai putea fi limitat. De aceea, Iisus le-a răspuns sec autorităţior care I-au cerut să potolească mulţimile: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“ (Ioan 19, 40). Altfel spus, dacă pruncii şi ceilalţi care ovaţionau tăceau, ar fi strigat pietrele. La un asemenea eveniment ar fi ovaţionat până şi necuvântătoarele, creaţia întreagă, pentru că întreaga creaţie aştepta cu suspine negrăite evenimentul împlinirii Tainei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu (Romani 8, 20-24).
Ţinta intrării Mântuitorului în Ierusalim era, desigur, templul, casa de rugăciune, spaţiul în care în mod firesc se cuvenea să stea. De acolo a alungat pe cei care, prin îndeletnicirile lor, necinsteau casa de rugăciune. Tot acolo a avut şi primele dispute cu cei pregătiţi să-L prindă în cuvânt. După ce evenimentul intrării în Ierusalim şi-a atins efectul, Mântuitorul, spre a nu grăbi deznodământul prezenţei Sale în Sfânta Cetate, S-a întors discret în Betania, unde avea mai multă siguranţă. De acolo Se va întoarce a doua zi în Ierusalim şi evenimentele se vor produce aşa cum ne-au istorisit Evangheliştii.
Faţă de intrarea Domnului în Ierusalim creştinii au arătat un respect deosebit. Sfinţii Părinţi au prins evenimentul intrării Domnului în Ierusalim nu numai în calendar, ci şi în memorialul şi în simbolismul liturgic. În cadrul uneia dintre părţile Sfintei Liturghii, proscomidia, preotul pregăteşte Cinstitele Daruri de pâine şi vin spre preschimbarea lor în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunea către Dumnezeu Tatăl. În centrul Sfântului Disc (unul dintre vasele liturgice) preotul aşază partea centrală a prescurii pe care se află pecetea IS-HR-NI-KA (adică Iisus Hristos biruieşte), adică Sfântul Agneţ (de la grecescul agnos, care înseamnă miel), care Îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos Care urmează să fie jertfit. În momentul Vohodului Mare de la Sfânta Liturghie, Cinstitele Daruri (de pâine şi vin) sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă. Sfânta Masă simbolizează Golgota istorică unde a fost jertfit Hristos, din coasta Căruia a curs Sângele sfânt al Dumnezeu-Omului spre mântuirea lumii. Pe Golgota locaşului sfânt (biserica), la fiecare Sfântă Liturghie, prin lucrarea Sfântului Duh şi rugăciunea comunităţii eclesiale, se actualizează Jertfa de pe Golgota din Ierusalimul de altădată, spre împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele euharistic al lui Hristos în vederea sfinţirii lor prin participarea reală la jertfa lui Hristos. Intrarea cu Cinstitele Daruri în Sfântul Altar simbolizează intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri, credincioşii din sfânta biserică se roagă cântând imnul liturgic „Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana!“, una dintre ovaţiile celor prezenţi la intrarea Domnului în Ierusalim.
Prin acest imn, noi, cei de azi, devenim contemporani cu cei care acum mai bine de două mii de ani strigau la fel cu ocazia intrării Domnului în Ierusalim. Momentul intrării Domnului în Ierusalim, după cum am văzut, a fost aşteptat de mulţi. Unii au fost luaţi de acest eveniment prin surprindere, neştiind iniţial cine era realmente Hristos.
Spre deosebire de aceia, noi, cei de azi, ştim cine este Domnul Hristos. Prin urmare, noi Îl aşteptăm? Dacă da, alături de care dintre cei despre care am vorbit mai sus? Ştiind acum mai bine decât toţi ceilalţi cine a fost şi cine este Iisus, trebuie să profităm de această ştiinţă, încât să-L aşteptăm cum se cuvine, făcând roade vrednice de ştiinţa noastră şi de Cel pe Care-L cunoaştem, pe Care-L ovaţionăm şi-L slăvim, Căruia ne rugăm şi cu al Cărui Trup şi Sânge ne hrănim spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

pr. prof. dr. Vasile Raduca

sursa

Iisus – Imparatul nostru si cele 4 intrari ale Sale in viata si in istorie. “Pana astazi, urmasii fariseilor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate, sa-L scoata cu totul din inimile oamenilor”. Predica Pr. Boris Raduleanu la Duminica Floriilor


“Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos…”

Duminica Floriilor

“Osana, Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”
(Ioan XII, 1-18)

Frati si surori crestine,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am implinit 40 de zile de nevointa, straduinta, rascolire, cercetare, de adancire a vietii si sufletelor noastre. Asa cum s-a framantat 40 de ani poporul iudeu in pustie, regretand ca n-a crezut in puterea lui Dumnezeu, prin care sa intre in Pamantul Fagaduintei, asa cum a staruit Moise 40 de zile ca sa poata vedea pe Dumnezeu in Muntele Sinai, cum a staruit proorocul Ilie 40 de zile ca sa vada pe Dumnezeu pe Muntele Horeb, cum 40 de zile a fost ispitit Iisus in pustie de diavol ca sa-L biruiasca, tot asa si noi, 40 de zile, fiecare in felul lui, am staruit sa ajungem la ziua de azi, pentru a intampina pe Iisus Hristos, ca El sa intre – ca Imparat – in viata si in sufletele noastre. In aceste 40 de zile, noi toti ne-am rugat la sfintii care ne sunt mai apropiati, la sfintii pe care ii invocam de obicei. Dar Sfanta Biserica ne pune inainte, in chip deosebit, in perioada Postului Mare, trei sfinti pentru a-i lua ca indrumatori ai vietii noastre: Sfantul Grigorie Palama, care prin invatatura lui iscusita ne arata cum si cat putem cunoaste pe Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul care ne ajuta ca si noi sa ne cataram pe treptele virtutii pentru a ajunge mai aproape de Hristos si Sfanta Maria Egipteanca, marea pacatoasa, care prin pocainta a putut ajunge intocmai cu ingerii. Cu ajutorul lor si al tuturor celorlalti sfinti, am implinit cele 40 de zile si am ajuns la intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim. De maine intram in Sfanta Saptamana a Patimilor Domnului.
Voi starui pe scurt sa subliniez, pe langa evenimentul Intrarii Domnului in Ierusalimul pamantesc, inca alte trei “Intrari” ale Lui ca Imparat, in viata si in istoria noastra.

1. Prima Intrare a lui Iisus Hristos este Intruparea Sa

1623742_729857450371672_1766586240_nEl, Dumnezeu fiind, este Imparatul intregii creatii, este din vesnicie Imparat. Creatorul nu poate fi decat Imparat fata de creatia Sa. Dumnezeu este Imparat peste tot pamantul, spune psalmistul, Imparat vesnic, Imparatul cerului. El, “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din cer si S-a intrupat“, avand insa adeziunea omului – Fecioara Maria.
Iisus Hristos, Imparatul cel din vesnicie, este vestit de inger la Buna Vestire, ca fiind Fiul Celui Prea Inalt, dar si Fiu al lui David, a carui Imparatie nu va avea sfarsit. Magii Il cauta intreband: “Unde este regele iudeilor, cel ce s-a nascut?“. Poporul Il numeste adeseori Fiul lui David si Iisus nu neaga aceasta denumire. El recunoaste astfel ca este Mesia, Cel preavesiti de prooroci si asteptat de tot poporul. Intrebat de Pilat: “Tu esti regele iudeilor?”, El raspunde “tu zici – eu sunt Imparat”, dar adauga “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta… acum, imparatia Mea nu este aici“ (Mt. XXVII, 11; Ioan XVIII, 33-37). La Creatie, Dumnezeu a incredintat lui Adam conducerea lumii vazute. Adam, in natura lui umana ne cuprindea pe toti, intreaga omenire. Supunandu-se satanei, Adam a trecut acestuia stapanirea lumii, iar pacatul lui s-a rasfrant asupra tuturor urmasilor sai. Satana a devenit astfel printul lumii vazute. Iisus, desi era Imparat din vesnicie, ca Dumnezeu, s-a facut Om pentru ca in natura Lui umana sa biruiasca pe satana, sa cucereasca astfel suprematia lumii si sa instaureze Imparatia lui Dumnezeu pe pamant. Iisus da lupta cu satana in calitatea Sa de Fiu al Omului.
Dar, Dumnezeu fiind, Iisus purta in Sine intreaga omenire. Prin Intrupare, El a luat natura umana neprihanita din Fecioara, ramanand Dumnezeu nelimitat, care strabate prin toate si umple toate. El n-a luat Trupul personal din Fecioara Maria si sa ramana in afara de trup in tot restul firii, ci a cuprins intreaga fire, de la Adam si pana in veac; a “uns” tot trupul cu dumnezeirea, cum spun Sfintii Parinti. Ceva mai mult, venind la Botez, la Iordan, el a luat asupra Sa, si-a impropriat si toate pacatele noastre, ale omenitatii intregi, ne-a cuprins pe toti in Sine, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceea, luptand El cu statana, ca Fiu al Omului, s-a luptat pentru toti; biruind pe satana, l-a biruit pentru toti.
Biruinta lui Iisus impotriva satanei formeaza incoronarea lucrarii Sale pamantesti. Dar1ultima biruinta a fost Crucea pe care s-a scris ca o sentinta si pecete a biruintei Lui: “Iisus Hristos Imparatul Iudeilor“. Prin moartea si Invierea Sa, “capul sarpelui a fost zdrobit“. Daca Adam a cazut pentru ca nu s-a supus lui Dumnezeu, Iisus biruieste supunandu-Se Tatalui pana la moarte.
Deci, Imparatia lui Iisus in lume a luat fiinta abia dupa Invierea Sa. Abia dupa Inviere, El a spus: “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“. Numai atunci si-a trimis ucenicii sa boteze toate neamurile in numele Sfintei Treimi. Numai atunci Dumnezeu Tatal i-a dat toata puterea in cer si pe pamant, si nu ca Fiul Sau unic din Sfanta Treime, ci ca Celui ce este Dumnezeu-Om, Care s-a smerit si a biruit in natura Sa umana, devenind vrednic de a primi puterea deplina asupra lumii.

2. Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim

1Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este un eveniment ingradit intre marea minune a invierii lui Lazar si Saptamana Patimilor. Biserica ii acorda o mare insemnatate, socotind-o printre cele 12 sarbatori Imparatesti ale anului. Si iata de ce:
Intrarea triumfala a lui Iisus in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care El a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. De data aceasta, chiar El singur isi pregateste intrarea conform profetiilor, ca sa fie recunoscut dupa Lege ca este Mesia, Imparatul lui Israel. De aceea, inainte de a intra in cetate, trimite doi ucenici ca sa-I aduca manzul unei asine pentru a intra calare pe el, dupa cum prevestise proorocul Zaharia:

“Salta de bucurie fiica Sionului… Imparatul tau vine calare pe asina“ (Zah. IX, 9; Mt. XXI, 4).

Iisus voia sa precizeze El Insusi, din timpul vietii, ca este Mesia, Imparatul lumii cel asteptat, a carui imparatie nu va avea sfarsit. In vederea acestei Imparatii Dumnezeu a creat lumea; Imparatia lui Dumnezeu este cauza si scopul creatiei. Intrervenind caderea, Iisus a coborat in lume pentru a o instaura din nou. De-a lungul vietii Sale a vestit neincetat “apropierea” ei, si-a inceput chiar propovaduirea spunand: “pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor“, si-a trimis ucenicii sa vesteasca, acelasi lucru. Intrand ca Imparat in Ierusalim, Iisus anticipeaza biruinta Sa apropiata, ca si biruinta finala a omenirii intregi pe care o purta in Sine.
Poprul Il intampina pe Iisus ca pe Mesia, cu ramuri de finic. Multimile mergeau inaintea Lui, altele veneau dupa El. Isi asterneau hainele, isi asterneau prin aceastea sufletele la picioarele Lui, ca sa le curateasca si sfinteasca. Era intampinarea bucuriei. Oamenii simteau ca insusi Dumnezeu a venit pe lume, pentru a aduce salvarea si mantuirea ei. Poporul Il intampina cu strigate, repetand psalmul mesianic:

“Osana! bine cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului, Osana intru cei de sus” (Marcu XI, 9-10; Matei XXI, 9; Luca XIX, 38).

Acest Psalm, 117, era cantat la marea Sarbatoare a Corturilor. Atunci, in ziua a 7-a a 1sarbatorii, se faceau procesiuni solemne cu ramuri de finic, salcii si palmieri. Agitand buchetele de ramuri verzi, se inconjura altarul, parca in intampinarea Celui ce trebuia sa vina, Mesia Cel asteptat. Se canta:

“Osana, Binecuvantat Cel ce vine in numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua“.

La intrarea in Ierusalim, Iisus este intampinat cu acelasi strigat. Toata cetatea s-a cutremurat. Insusi Cel asteptat a venit.
Dar daca unii L-au intampinat ca pe Imparatul, altii s-au intaratat impotriva Lui, ca si la intrarea Lui in lume. La Nastere, magii I-au adus daruri ca unui rege, pastorii I s-au inchinat ca Celui vestit de ingeri, ca Mantuitorului lumii. Irod insa a scos sabia ca sa-L ucida. La intrarea in Ierusalim, regasim tot doua categorii. Unii “Osana“, altii “rastigneste-L“. Fariseii si carturarii au hotarat rastignirea Lui, chiar inainte de a-L judeca. Desi au vazut puterea Lui Dumnezeiasca prin care L-a inviat pe Lazar, desi au vazut minunile, faptele, invatatura Lui, nimic n-a putut sa-i convinga. La farisei domina ura impotriva Lui. Trebuie nimicit. Ne incurca, ne impiedica de a ajunge sa dominam noi peste toate popoarele lumii.
Cele doua categorii le regasim pana in ziua de azi. Si pana astazi, in locul magilor, adevaratii oameni de stiinta se inspira de la adevarul adus de Dumnezeu in lume; si pana astazi in locul pastorilor, oamenii cu inima curata se inchina inaintea Lui; dar tot pana astazi in locul lui Irod si al fariseilor, urmasii lor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate – sa-L scoata cu totul din istorie. Sa acoperi soarele ca sa nu mai straluceasca? Sa acoperi luna ca sa nu mai lumineze? Este lipsa judecatii umane, vointa rea, care nu vrea sa recunoasca existenta unui Creator si Mantuitor, dorind sa-L stearga din istorie si din inimile oamenilor.
Dar Imparatia lui Dumnezeu va veni. Momentul Intrarii Domnului in Ierusalim marcheaza venirea Ei in slava. Ea a coborat in lume dupa Inaltarea lui Iisus si Coborarea Duhului Sfant si se zideste de-a lungul timpului pana la a doua venire, la Parusie.

3. A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre

1A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre, al fiecaruia dintre noi. Iata, spune Iisus, in Apocalipsa Sfantului Ioan: “Eu stau la usa si bat“ (III, 20), la usa inimii fiecaruia.
Daca vei auzi si vei voi, vei deschide, si Eu, Iisus, voi intra si voi cina impreuna cu tine si tu cu Mine.
Cat de aproape este Iisus de fiecare dintre noi! “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, a spus El. Dar fiind inlauntrul nostru, El asteapta ca noi, de buna voie sa-I deschidem usa, pentru ca El sa se instaureze Imparat in sufletele noastre.
Iisus ne-a invatat care este binele si cum sa-I urmam, ne-a aratat calea desavarsirii pentru toti oamenii si anume calea divino-umana, cu Dumnezeu si prin Dumnezeu: Dumnezeu prin om si omul prin Dumnezeu. Aceasta este calea vietii pe care ne-a dat-o Iisus, pentru a ne intoarece la Dumnezeu Tatal, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se instaureze – cu voia noastra – in noi si in lume. Iisus ne-a daruit si Adevarul abosolut din care sa scoatem adevarurile vietii noastre. Adevarul este Darul Lui, numai sa-l intelegem si sa ni-l insusim. “Fara de Mine nu puteti face nimic” a spus El si asa este!
De 2000 de ani, Iisus, cu bunatatea, cu blandetea, cu intelepciunea Lui, bate la usa inimii fiecaruia, ca sa-I deschidem si sa putem spune impreuna cu Apostolul Pavel:
Nu mai sunt eu, nu mai sunt eu egoistul, nu mai sunt eu mincinosul, egolatrul, stricatul. Nu! De acum inainte Hristos este in mine, de aceea si port numele Lui de crestin.
Dar trebuie sa marturisim ca si in noi insine coexista doua cai: si da; si nu; si: Iti deschid; si: nu-Ti deschid. Stiu ca ma ajuti, dar stiu ca imi restrangi si voia mea, de om ticalos. Asa cum spune tot Apostolul Pavel: “nu fac binele pe care-l voiesc, ci fac raul pe care nu-l voiesc“. Si daca il fac, o face pacatul din mine, o face ispita satanei. Totusi eu sunt cel care raspund de faptele mele. Deci, vedeti, chiar atunci cand blandul Iisus bate la usa inimii mele, si atunci eu spun: Da, vino, Doamne, dar si: nu veni; faca-se voia Ta, dar si: eu vreau sa fac voia mea. Asta sunt eu, om. Asta suntem toti. Totusi trebuie sa luptam cu noi insine. In aceasta lupta nu suntem singuri, Iisus Hristos este cu noi. Pentru cel ce se incredinteaza Lui, toate sunt cu putinta.
Iisus isi zideste Imapratia de-a lungul istoriei prin lupta cu fortele negative, dusa prin oameni. Dumnezeu nu stapaneste lumea din afara, ci dinlauntrul ei, prin noi, oamenii. Este o lupta la care participa cei care slujesc pe Iisus si nu s-au inchinat satanei, ci au biruit prin viata lor personala, prin renasterea lor spirituala. Iisus zideste prin acestia Imparatia Sa. Este o lucrare ce se implineste in timp, in Biserica. Prin Sfanta Liturghie, Imparatia lui Dumnezeu coboara neincetat in lume. De aceea, Sfanta Liturghie si incepe prin cuvintele: “Binecuvantata este Imparatia Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh“. Impartasirea constienta cu Sfintele Taine ale lui Hristos reprezinta intrarea faptica in Imparatie.
Noi nu traim intr-o lume in care Imparat este Dumnezeu, dar noi putem cunoaste pe Imparat si Imparatia Lui in noi si in Biserica. Ne si rugam neincetat:

“Vie Imparatia Ta… precum in cer, asa si pe pamant“.

Imparatia lui Dumnezeu, ca si viata de veci, incepe de aici, inainte de Invierea de obste. De 1fapt, trairea, in mod concomitent, a celui vesnic cu cel din timp este taina si bucuria vietii spirituale, este trairea Imparatiei lui Dumnezeu, care este Dreptate, Pace, Bucurie in Duhul Sfant. Crengutele acestea mici, verzi, pe care le purtam in ziua de astazi, sunt semnul biruintei. Cu ele Il intampinam pe Iisus, primindu-L Imparat.

4. Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei

Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei. Atunci va veni Fiul Omului ca Imparat biruitor, cu putere multa, intru slava Sa si toti ingerii impreuna cu El insotindu-L la a doua Lui venire, numita si Parusie. Atunci toti oamenii vor invia.
Prin biruinta personala, si Inaltarea Sa, Iisus Hristos a indrepartat pe satana din cer, dar nu l-a eliminat din creatie. Dupa Inaltare, satana a fost aruncat din cer pe pamant (Apoc. XII, 9). Toata lupta lui Iisus cu satana desfasurata in cursul vietii Sale pamantesti, este reluata si dusa de intreaga omenire. Hristos urmeaza sa biruiasca prin vointa si participarea tuturor. El ne-a cuprins pe toti in Trupul Sau cosmic, S-a jertfit, a biruit pentru toti, lasand insa ca fiecare sa-si aleaga si sa-si hotarasca viata sa. Libertatea nimanui nu este stirbita, fiecare a ramas liber sa se integreze – sau nu – in Hristos si sa castige – sau nu – Imparatia lui Dumnezeu. Daca, in timpul vietii pamantesti a lui Iisus Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu era in lumea aceasta, dupa Inaltare si Coborarea Duhului Sfant, ea incepe sa se zideasca in lume, pentru ca la Invierea de obste sa devina triumfatoare. In orice caz, la Imparatia lui Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin Duhul Sfant intru Hristos. El a rascumparat si mantuit omenirea. Numai prin El poate fi biruit satana si omenirea poate cunoaste indumnezeirea prin Duhul Sfant.
1Dupa cum rezulta din Apocalipsa, toata istoria reprezinta lupta oamenilor cu ei insisi si cu satana, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu, care la inceput era in germene, cat “un graunte de mustar“, sa creasca. Ea se ia cu nevointa si silinta de catre oameni, de neamuri, de lumea toata. Istoria nu este un timp care se implineste oricum, insumand un numar de vieti omenesti. Istoria este o lupta si o lucrare a intregii omeniri care trebuie sa-si decida soarta. Tot ceea ce patimeste Hristos, retraieste omenirea care creste, recapituland Trupul Lui cosmic. Inaintea sfarsitului, Iisus prevesteste razboaie, foamete, cutremure, molime. Cei ai lui Hristos vor fi prigoniti, defaimati, ucisi, dupa cum El Insusi a fost defaimat si ucis. Altii isi reneaga credinta. Vor aparea hristosi mincinosi, iubirea de Dumnezeu va seca. Dar Evanghelia va fi vestita la toate neamurile, ca sa nu spuna nici un neam ca nu a auzit de Hristos-Dumnezeu. Atunci, se va auzi trambita si cei morti se vor scula, iar cei ce se vor gasi in viata se vor schimba. Sfarsitul va veni ca fulgerul. Noi nu putem cunoaste nici ziua, nici ceasul lui. Doar Dumnezeu Tatal il cunoaste, intrucat sfarsitul depinde si de oameni, de intoarcerea lor la Dumnezeu.
Noi, din pacate, nu tinem seama de acest mare eveniment care ne-a fost prevestit. Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos. Toti vom da socoteala de faptele noastre, toti vom aparea in fata Judecatii, de-a dreapta sau de-a stanga, dupa cum am fost caramizi prin care Iisus si-a zidit Imparatia sau unelte de-ale satanei prin care a fost vandut. Cele doua categorii le regasim astfel pana la sfarsit, la Judecata de Apoi.
Chiar daca Parusia se savarseste si de-a lungul istoriei, ea are loc in mod vadit la sfarsit, in1eshatologie. Raportul dintre Dumnezeu si lume se va schimba atunci. Dumnezeu se va apropia de lume in asa fel incat El va deveni o realitate evidenta, nemijlocita. Nu cunoastem amanunte. Stim insa ca atunci, Adevarul, Dreptatea si Iubirea lui Dumnezeu vor fi Principiul unic al vietii, singura lege. Pe pamant se va pogorî Noul Ierusalim, in care omului ii va fi dat “a fi pururea cu Domnul“, intr-o comuniune permanenta “fata catre fata” cu El. Pamantul si cerul si intreaga faptura vor fi transfigurate intr-un cer nou si pamant nou. Intre Facator si faptura, intre Hristos si om nu va mai fi distanta, si Dumnezeu va imparati in mod vadit peste toti.

“Atunci si Fiul Insusi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie totul intru toate”, in vecii vecilor, Amin.

(Din: Preot Boris Raduleanu, Semnificatia marilor Sarbatori crestine. Predici, vol. 1, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2005)

sursa: cuvantulortodox

996536_491605180924213_192454254_n

Intrarea Domnului in Ierusalim

Intrarea Domnului în Ierusalim

Saptamana a sasea din post este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre” (Vineri, tripesnit).
De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemislotiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles duhovnicesc. Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane:
„Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare”, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata”. De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam”.
Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.
Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: invierea lui Lazar si Intrarea Domnului in Ierusalim.
Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar: „Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarasi le spune: „Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania”. Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei invieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului: „Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foame!”
Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar”. Ca sa inteleaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.
Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.
Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne”. Sau: „Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ti aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului” (Duminica seara).
A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea”, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Si, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteste si ne inmultim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata”. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii. Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.
Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra in Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pentru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si „Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se smereste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un Imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de „Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale. Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa intampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.
Daca invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, Il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii „Osana” si-I asternem haine pe cale.
Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama: „Veniti si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”. Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intampinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dragoste fara rezerve.
De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca „Dragostea desavarsita alunga frica” (I Ioan 4, 18).
Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinul, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam „Osana”, intampinam pe Biruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut biruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, semnele de biruinta pe care le tinem in mana.
Carturarii si fariseii crapa de zavistie: „Invatatorule, cearta-Ti ucenicii, nu auzi ce striga pruncii?” „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, vazand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.
Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. In partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobeasca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea Il intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o Insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfintelor Patimi. Carturarii si fariseii, vazand marea minune a invierii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. „Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: „Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).
Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel intampina pe Domnul intrand in Ierusalim.
„Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecer-nia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…”.
„…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”.

Parintele Petroniu Tanase

sursa

“Inceputul Crucii” – Intrarea Domnului in Ierusalim


Alaturi de Sambata lui Lazar, Duminica Intrarii triumfale a Mantuitorului in Ierusalim reprezinta “inceputul Crucii“. Stereotipul nostru mental care asociaza bucuria cu absenta suferintei este contrariat de aceasta sarbatoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebreaza acum, daca Iisus intra in Ierusalim pentru a fi rastignit? Cum de este primit ca un imparat Cel ce vine calare pe smeritul asin? Cum de I se striga “Osana!” Celui asteptat de catre mai-marii poporului pentru a fi ucis?

Biserica insa vede si altceva dincolo de acestea si ne indeamna:

“Veniti sa mergem cu El, sa ne rastignim cu El, pentru a-L auzi spunandu-ne: nu la Ierusalimul pamantesc Ma sui pentru Patima Mea, ci la Tatal Meu si Dumnezeul Vostru, pentru ca sa intrati cu Mine in Ierusalimul ceresc, in Imparatia Cerurilor“.

Acesta este Ierusalimul in care intra biruitor Hristos prin Patimirea si moartea Sa.

Bucuria crestinilor nu are nicio legatura cu veselia indiferenta si superficiala a omului lumesc, nici cu “autosugestia” pozitiva a optimismului pamantesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare si izvoratoare de nemurire, a constiintei ca prin Cruce si numai prin Cruce dobandim Invierea. Este bucuria provenita din biruinta asupra patimilor noastre, biruinta pe care nu o putem castiga decat intru Hristos, dar nu automat si magic, ci numai prin propria noastra lupta.

“Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru”(2 Corinteni 4, 10-11).

Vrem si noi sa intram in Ierusalim, impreuna cu Domnul? Chiar vrem cu adevarat? Atunci sa incepem sa purtam si Crucea impreuna cu El! De nu, fi-vom, poate, mostenitori ai altei imparatii, din aceasta lume, dar nu a celei ceresti.

cuvantulortodox

1