Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion

În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână.
După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.

În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând:

Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul  le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale… . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa.
Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus:  Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic.

Un preot și teolog grec a trimis o scrisoare deschisă Primatului BOG

1

spzh.news: Protopresbiterul Ioan Diotis i-a solicitat Primatului Bisericii Greciei să publice documentele pe baza cărora a fost luată decizia de recunoaștere a BOaU.

Cunoscutul preot, teolog, publicist grec și conducătorul centrului pentru publicații patristice din Atena, Protopresbiterul Ioan Diotis a publicat o scrisoare deschisă Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopulului Ieronim. Textul complet al scrisorii este publicat pe site-ul grec „Orthodoxostypos„.

În epistola sa preotul i-a cerut Primatului BOG să facă publice documentele pe baza cărora comisiile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei și-au făcut concluziile cu privire la BOaU. Părintele Ioan speră că publicarea adresării sale va contribui la evitarea eventualelor represii.

Teologul a subliniat că el, „în calitate de cleric, teolog, jurnalist, scriitor, editor și membru al Academiei Ateniene … a studiat problema ucraineană” și în numeroase articole și-a expus poziția pe această temă.

Cu toate acestea, în procesul de pregătire a cărții despre activitățile Patriarhului Bartolomeu, a apărut necesitatea obținerii tuturor documentelor referitoare la „problema ucraineană”, deoarece, în caz contrar, cartea va fi incompletă „fără recenzii și analize ale raționamentelor solicitate, precum și fără prezentarea opiniilor altor patriarhi cu privire la pseudo-restabilirea anatemizaților și schismaticilor ucraineni auto-sfințiți”.

Părintele Ioan a subliniat că Sfântul Sinod „a făcut publice doar concluziile Comisiei”, în timp ce „criteriile canonice, bisericești și istorice ale acestei decizii rămân necunoscute”.

Preotul întreabă totodată pe ce bază a intervenit Patriarhul Constantinopolului în jurisdicția Patriarhiei Moscovei și pe baza a ce „materiale juridice pertinente i-a restabilit pe schismaticii ucraineani aflați sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei”?

Mai mult, el este convins că „toate Patriarhiile Ortodoxe și alte biserici ortodoxe au nevoie de un raport detaliat asupra procesului de restabilire (a schismaticilor ucraineni – n.ed.). Patriarhul este obligat să facă public un acest proces”.

Părintele Ioan subliniază că „problema ucraineană” a fost cercetată „fără nicio dezbatere”și fără a oferi toate documentele participanților la Sinodul Arhieresc, pentru că „doar două comisii ale Sinodului bisericii au avut posibilitatea să studieze această problemă, studiu efectuat în mod iresponsabil și formal”.

Protopresbiterul Ioan și-a exprimat, de asemenea, speranța că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Greciei îl va contacta pe Patriarhul Bartolomeu cu solicitarea să fie publicate documentele relevante „cu privire la problema distructivă a Ucrainei”, deoarece Patriarhul va ignora, cu siguranţă, cererea personală a părintelui Ioan.

Un teolog grec: BOaU este o pseudo-biserică și o formațiune malignă

1

spzh.news: Preotul grec Ioan K. Diotis consideră că Patriarhul Bartolomeu duce întreaga Ortodoxie în prăpastie din cauza BOaU.

Preotul, teologul și scriitorul grec Protopresbiterul Ioan K. Diotis a declarat că BOaU este o formațiune pseudo-eclesiologică malignă creată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului și care nu are nicio legătură cu adevărata autocefalie a Patriarhiilor Ortodoxe și a altor Biserici Ortodoxe Autocefale. Publicația „Oukraniko” a publicat textul integral al scrisorii.

În opinia Părintelui Ioan, Patriarhul Bartolomeu „răspândește înșelăciunea în mod deschis, provocând tulburare, și duce întreaga Ortodoxia în prăpastie din cauza unei crime eclesiologice cu adevărat monstruoase: întemeierea unei pseudo-biserici la Kiev, ai cărei membri sunt scoşi din demnitate, anatemizați, fără de hirotonie canonică, autosfințiți și schismatici”.

Preotul a subliniat că Patriarhul Bartolomeu, „neavând frică de Dumnezeu, fără jenă și fără vreo mustrare de conștiință, a comparat pseudo-autocefalia acordată unei pseudo-biserici din Ucraina cu alte autocefalii care au fost oferite în mod legal Bisericilor Locale, asemănând-o pe aceasta cu cu ele”.

Din cuvintele părintelui Ioan aflăm că Patriarhul Bartolomeu într-un interviu a declarat că „Toate autocefaliile acordate de Patriarhia Ecumenică s-au confruntat cu o oarecare rezistență până când au fost în cele din urmă înrădăcinate și stabilite. Același lucru se va întâmpla acum și cu autocefalia ucraineană”.

Aceste cuvinte ale patriarhului au stârnit indignarea preotului, care consideră că „autocefalia” BOaU este „anti-canonică, ilegală, fără precedent în istorie, anti-eclesiologică, o pseudo-autocefalie trădătoare, care contrazice Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe”.

În opinia sa, autocefalia altor Biserici Ortodoxe „a fost acordată în limitele jurisdicției bisericeşti a Patriarhiei Ecumenice, în timp ce demonocefalia pseudo-bisericii ucrainene a fost acordată prin intervenţia anticanonică, provocatoare și obraznică a Patriarhului Bartolomeu în jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei, care nu îi aparține”.

În plus, părintele amintește că „autocefaliile în cauză au fost oferite la cererea Bisericilor care le-au primit, dar cazul dat Biserica canonică Ucraineană nu a cerut autocefalia”. Părintele a subliniat că „cererea de autocefalie a fost înaintată Patriarhiei Ecumenice de către autoritățile laice din Ucraina, și anume de fostul președinte al țării, Petro Poroșenko, la solicitarea Americii”.

Teologul a accentuat totodată că „că celelalte autocefalii a fost acordate Bisericilor canonice, în timp ce autocefalia monstruoasă a fost oferită de Patriarhul Bartolomeu unor persoane din Ucraina destituite din demnitate, fără hirotonie canonică, autosfințite și scismatice”.

Părintele Ioan a subliniat că „nu a existat nicio reacție negativă la acordarea tuturor celorlalte autocefalii. Dar intenția de a dărui autocefalie grupurilor ilegale din Ucraina a provocat o reacție negativă furtunoasă din partea Patriarhiei Moscovei și dezaprobarea unor Biserici Locale”.

Preotul a menţionat că „acordarea fiecărei autocefalii a fost însoțită de o recunoaștere evidentă și generală de către toate Bisericile Locale”. Însă în cazul „autocefaliei” ucrainene de la bun început „era evident că activitatea corespunzătoare a Bisericii de la Constantinopol a provocat tulburare şi nelinişte în Biserică”.

Și totul pentru că, cronsideră părintele Ioan, „Patriarhul Bartolomeu a acționat fără înțelepciune, superficial, iresponsabil, necanonic și fără cugetare, cum ne demonstrează evenimentele dramatice și tulburările cu care se confruntă astăzi Biserica noastră”.

Părintele Ioan consideră, de asemenea, că „Patriarhul a mințit fără rușine că Biserica ucraineană a fost mereu supusă jurisdicției bisericești a Patriarhiei Ecumenice. Pentru că în „Sintagmațiile” Bisericii de la Constantinopol, în care sunt înregistrate toate mitropoliile, arhiepiscopiile și episcopiile aflate în jurisdicția și ascultarea față de Tronul ecumenic, din secolul al XVII-lea și până în ziua de azi, nu există nici un cuvânt scris despre Mitropolia Kievului”.

Mai mult, părintele consideră că „Patriarhul cu viclenie ne induce în eroare și ne hrănește cu cele mai infame minciuni, susținând că în 1686, sub Patriarhul Dionisie al IV-lea, Patriarhia ecumenică nu a transferat Mitropolia Kievului în subordinea Patriarhiei Moscovei, ci doar i-a permis Moscovei să-l hirotonească pe Mitropolitul Kievului”.

Părintele a menţionat că epistola patriarhală în cauză a fost întocmită cu multă claritate: „Fie ca Mitropolia Kievului să fie subordonată Sfântului tron​​ Patriarhal al Moscovei”.

Preotul grec a subliniatt că „nici o autocefalie nu a fost acordată cu o încălcare atât de gravă, cu o asemenea negare și încălcare a Sfintelor Canoane, așa cum s-a întâmplat acum, cu complicitatea trădătoare a Patriarhului Bartolomeu, ale cărui acțiuni secrete au devenit o adevărată încercare și ispită pentru Biserică („intervenția evidentă pe teritoriul unei jurisdicții canonice străine, doi episcopi într-o regiune, nerecunoașterea penitenţelor bisericești impuse de altă Biserică Locală, care au fost recunoscute de toate celelalte Biserici, etc.)”.

Anterior am scris că un preot și teolog grec au scris o scrisoare deschisă Primatului BOG.

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici: Fuga în Egipt a Maicii Domnului

1

(la Liturghia Zilei a Doua de Crăciun)
Matei 2:13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

1Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.
Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu.1 De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.
Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.
Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.
Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de 1Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.
La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.
Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Ham’s_sinEgipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.
Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea de rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe1 toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.

Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer. Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

2Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret. Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

1

Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului. Fuga în Egipt)

1

Condac la Duminica după Naşterea Domnului

Glasul 3

Fecioara astăzi…

De veselie astăzi, Dumneze­iescul David se umple; şi Dreptul Iosif împreună cu Iacob, laudă aduce; că luând cunună pentru înrudirea cu Hristos se bucură; şi pe Cel Ce s-a născut în chip de negrăit pe pământ, Îl laudă şi strigă: mântuieşte, Îndurate, pe cei ce Te cinstesc pe Tine.

*

Tropar la Duminica după Naşterea Domnului

Glasul 2

Binevesteşte Iosif lui David, Dumnezeiescului părinte, minunile: văzut-ai pe Fecioara născând; cu magii te-ai închinat; cu păstorii ai slăvit şi prin îngeri înştiinţare ai primit. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

***

1

 

Canon de rugăciune la Duminica după Naşterea Domnului

Tropar la Duminica după Naşterea Domnului, glasul al 2-lea:

Binevesteşte Iosif lui David, Dumnezeiescului părinte, mi­nunile: văzut-ai pe Fecioara născând; cu magii te-ai închi­nat; cu păstorii ai slăvit şi prin îngeri înştiinţare ai primit. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmos: Cânta-voi Ţie, Doamne…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cânta-voi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că din Sfânt pântecele Fecioarei în chip de negrăit îmbrăcându-Te în Îm, l-ai înnoit, ca un Milostiv.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Astăzi păstorii teologhisesc împreună cu îngerii, cântând cântare de Slavă şi magii daruri aduc, Celui Ce a fost purtat ca un Prunc în Trup.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Slavă întru cei de sus, cântau Cetele îngereşti, stând înaintea păstorilor în Betleem; împreu­nă cu care să lăudăm pe Cel Ce a binevoit a Se Întrupa.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Câţi săvârşim cele de naştere ale Celui Ce S-a Întrupat pentru noi, cu bucurie să lăudăm pe Iacob, fratele lui Dumnezeu şi pe David, Dumnezeiescul părinte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

David, al lui Dumnezeu pă­rinte după trup, laudă cu alăuta pe Cuvântul, Cel Ce s-a Întrupat din rădăcina lui Iesei; Care a tras la Sine pe Dreptul Iacob.

Catavasie:
Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Întărirea celor ce nădăjduiesc…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Hristos, Cel Ce S-a năs­cut cu Trup fără de să­mânţă din Fecioara Maria, cu îngerii toţi să-L lăudăm, stri­gând: Slavă întru cei de sus!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Păstorii, petrecând noaptea pe câmp, strigă cu credinţă lui Hristos, Păstorului Celui Ade­vărat, Celui Ce a fost Binevestit de îngeri: Slavă întru cei de sus!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Să se veselească cerurile şi să dănţuiască tot pământul cântând astăzi Celui Ce S-a născut: Slavă întru cei de sus, lui Hristos Dumnezeu!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sărbătoarea cea de toţi prăznuită a Celui Ce S-a micşorat pentru noi să o cinstim, credin­cioşilor, împreună cu David şi cu Iacob, cu cântări, după vrednicie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca un mire din cămară va ieşi acum Domnul, a zis David, din pântece de Maică; pe Care împreună cu Iacob să-L lăudăm.

Catavasie:
Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne!

Cântarea a 4-a.

Irmos: De venirea Ta pe pământ…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Mai înainte văzând Proorocul Avacum cu ochii minţii Po­gorârea cea Nespusă a Cuvân­tului lui Dumnezeu, a strigat: din Teman va veni Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Stătut-au înaintea ieslei Tale, celei de Dumnezeu primitoare, Oştile celor fără de trup, Fiule al lui Dumnezeu, slăvind cu cutremur şi cu spaimă naşterea Ta cea mai presus de cuvânt.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cu magii să ne închinăm Stă­pânului, cu îngerii şi cu păstorii să dănţuim, strigând cu Dum­nezeiască cuviinţă: Slavă întru cei de sus, lui Hristos Dumnezeu!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel Ce Împărăteşte peste toţi împăraţii, Hristos, născându-Se după Trup din sămânţa lui David, pe Iacob cel ales l-a primit frate, precum a binevoit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce din Fecioară S-a ară­tat în Trup Dumnezeu şi Domn, a preamărit pomenirea voas­tră, sfinţilor: Iacob, cel mai ales dintre Apostoli şi Preafericitul David.

Catavasie:
Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel Lăudat, din Muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, Întrupându-Te din Cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Cântarea a 5-a.

Irmos: Cel Ce ai Răsărit Lumina…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cel Ce ai făcut să ne Răsară nouă, celor dintru întu­neric, Lumina Dumnezeieştii Tale Arătări, Slavă Ţie! Slavă Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cel Ce Te-ai născut din Fecioară şi ai luminat pomenirea lui David şi a lui Iacob, slavă Ţie! Slavă Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cel Ce Te-ai îmbrăcat în chip de rob din pântece Preacurat, Cuvinte, Slavă Ţie! Slavă Ţie, Iisuse Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe Care Proorocul David prin Dumnezeiasca insuflare L-a numit Ploaia cea de pe Lână, pe Iisus Fiul lui Dumnezeu, pe Acela Iacob L-a propovăduit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Făptura aduce ţie, Fecioară, fără încetare, glasul Îngerului: Bucură-te Preacurată, Maica lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu!

Catavasie:
Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, ai trimis nouă pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace; deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Strigat-am mai înainte…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Doamne, Cetele îngerilor privind cu uimire Taina Naşterii, au strigat: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, că S-a Născut pe pământ acum.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Bine ai voit a Te naşte în vremurile cele mai de pe urmă din Fecioară, ca un Om, Cel Ce din Tatăl Te-ai născut mai înainte de veci, ca un Dumnezeu; ca pe Adam cel stricat iarăşi să-l zideşti, ca un Iubitor de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Şezut-ai, Doamne, pe scau­nul Proorocului Tău David, precum Te-ai jurat, ieşind din Rodul pântecelui lui; iar lui Iacob i-ai dat, Hristoase, Scau­nul Bisericii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Stătut-au înspăimântându-se Cetele cereşti înaintea peşterii şi au lăudat Naşterea cea Prea­curată, cântând fără de încetare: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împăratul David s-a arătat Prooroc minunat şi strămoş al Dumnezeieştii Întrupări; iar Iacob s-a vădit ucenic, întâi episcop şi mucenic.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugămu-ne, roagă-te pentru noi robii tăi, Fecioară, de Dum­nezeu Născătoare, Celui Ce S-a Întrupat din tine; că pe tine te ştim Singura noastră Ocrotitoare.

Catavasie:
Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară Sălăşluindu-Se şi Trup luând, a ieşit lăsând-o Nestricată; că Cel Ce n-a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut a păzit-o Nevătămată.

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi…

De veselie astăzi, Dumneze­iescul David se umple; şi Dreptul Iosif împreună cu Iacob, laudă aduce; că luând cunună pentru înrudirea cu Hristos se bucură; şi pe Cel Ce s-a născut în chip de negrăit pe pământ, Îl laudă şi strigă: mântuieşte, Îndurate, pe cei ce Te cinstesc pe Tine.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Tinerii lui Avraam…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

În Betleem păstorii, slăvind pe Cel Născut din Fecioară, au vestit pe Mântuitorul şi Domnul, Cel Ce S-a arătat pe pământ, ca să mântuiască nea­mul omenesc.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

De Naşterea cea mai presus de cuvânt a Născătoarei de Dumnezeu, a Mariei, mirându-se Cetele îngereşti au strigat: Slavă întru cei de sus, Dum­nezeului nostru şi pe pământ pace!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Arătatu-te-ai mai Înaltă decât Heruvimii, Fecioară, purtând în braţele tale, pe Cel purtat de dânşii; pe Care nu înceta a-L ruga pururea să ne mântuiască pe noi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Aducătorul de mireasă, David şi Dumnezeiescul Iacob, purtătorul de grijă al Cămării de mire a Bisericii fiind, ziceau: Cel Ce Te-ai Întrupat pentru noi, Hristoase, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel ce între prooroci eşti îm­părat şi între împăraţi prooroc, cântă împreună cu Iacob de Dumnezeu înţelepţitul şi cu noi: Cel Ce pentru noi Te-ai Întrupat, Hristoase, bine eşti cuvântat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

În rugul cel ce ardea şi nu se mistuia şi în cuptorul cel ră­corit, Maică Preacurată, mai înainte fiind închipuită, ai năs­cut fără de sămânţă pe Dumnezeu Întrupat, Curată şi Binecuvântată.

Catavasie:
Tinerii în dreapta credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat; ci în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe Împăratul Hristos…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Împăratul Hristos, pe Care L-au vestit păstorii în Betleem şi steaua L-a arătat cu înfăţişare de rob, toate lu­crurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Hristos, Cel Ce s-a Născut, Căruia magii s-au închinat cu daruri şi Oştile îngerilor L-au teologhisit, toate lucrurile lău­daţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Hristos, Cel Ce S-a Întrupat şi pe Care L-au slavoslovit Puterile cerurilor cele cu ochi mulţi, neîncetat Îl laudă: toate lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Pe Hristos, Cel Ce S-a Întru­pat, pe Care L-a proorocit David, al lui Dumnezeu după trup părinte, şi Iacob popoarelor L-a propovăduit: toate lucru­rile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Împăratul Hristos, pe Care L-a născut nouă Fecioara Maria şi după naştere a rămas Fecioară Preacurată, toate lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Catavasie:
Cuptorul cel răcorit a închipuit Chipul Minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Moise în munte a văzut…

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Pe Cuvântul şi Fiul Cel mai înainte de veci, în chip de negrăit Născut din Tatăl, pe Acesta în vremurile cele mai de pe urmă L-a născut cu Trup, astăzi, Fecioara; pe Care Îl laudă păstorii cu îngerii, strigând: Slavă întrucei de sus, lui Dumnezeu!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Văzând magii steaua, au ve­nit la Dânsul pe cale minunată, căutând pe Cel Născut; pe Care aflându-L, cu daruri L-au cin­stit, cu aur şi cu tămâie şi cu smirnă, strigând: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, Cel Ce S-a născut!

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Betleeme veseleşte-te acum, cetate făcându-te Noului David; şi tu Sioane, cetăţuia bisericilor, bucură-te, privind acum la ve­selia cea de obşte a Împăratului tuturor şi a slujitorilor Lui.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Lui Dumnezeu, Celui Ce S-a născut din Fecioara, L-a slujit toată făptura cu cutremur: ce­rurile cu steaua, pământul cu ieslea, muntele cu peştera, magii cu darurile, păstorii cu minunea şi îngerii aducându-I cântare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împărat din păstor făcutu-s-a David de demult, iar tu, Iacob, cel din seminţia cea împără­tească a lui Iuda, păstor te-ai arătat turmei Celui Ce S-a În­trupat, Mielului Celui Preaînalt şi Fiului lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Oştile îngerilor te măresc pe tine, de Dumnezeu Născătoare şi neamul omenesc te cinsteşte neîncetat cu cântări; că tu ai unit cu Dumnezeiasca Naştere pe pământeni cu cele cereşti. Pentru aceasta pe tine te lăudăm.

Catavasie:
Taină Minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl slăvim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Ceata îngerească…

Tatălui Ceresc slujind cu ade­vărat, Dreptule Iosif, tată ai şi fost socotit al Fiului Celui fără de început, Ce S-a făcut Prunc cu Trupul. Pentru aceasta astăzi prăznuind preasfântă pomeni­rea ta, cu veselie în inimă şi te lăudăm cu credinţă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Ceata îngerească…

Ceata Proorocilor Dumneze­ieşte prăznuieşte Minunea ce s-a făcut cu tine, o, Fecioară: că ai născut pe Dumnezeu Întru­pat pe pământ. Pentru aceasta îngerii cu păstorii cântă astăzi şi cu credinţă magii împreună cu Iosif vestesc lui David, Dum­nezeiescului părinte, minunile.

28 decembrie: VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS SIMON IZVORÂTORUL DE MIR, CTITORUL MĂNĂSTIRII SIMONO-PETRA (Ro, Gr)

28 dec_Sf Simon Izvoratorul de mir

ORNAM1

VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS SIMON IZVORÂTORUL DE MIR, CTITORUL MĂNĂSTIRII SIMONO-PETRA

Sfântul Simon a strălucit în Grădina Maicii Domnului în timpul veacului al XIII-lea, în vremea în care Imperial Bizantin era dezbinat şi slăbit din cauza celei de-a patra cruciade (1204), când capitala lui se mutase la Niceea (până în 1261).

Fugind de deşertăciunile acestei lumi, Simon s-a îndreptat către Sfântul Munte, ca să lucreze acolo la mântuirea sufletului său, pe lângă un părinte duhovnicesc. A ales un Bătrân încercat în nevoinţe, aspru şi exigent, căruia i s-a supus cu trup şi suflet, ca lui Dumnezeu însuşi. Ascultarea sa pilduitoare, smerenia, iubirea pentru părintele său duhovnicesc, care nu se ferea să-l mustre cu vorba şi chiar cu toiagul, l-au ridicat iute la o mare înălţime a virtuţii. S-a făcut minunat în ochii multor călugări athoniţi şi chiar Bătrânul său, în cele din urmă, nu l-a mai privit ca pe un ucenic, ci ca pe un frate de arme în războiul duhovnicesc. Însă nu se cuvenea ca cel care alesese să urmeze smereniei şi patimii lui Iisus să primească aceste semne de cinstire; aşa ca a dobândit, prin stăruinţă, binecuvântarea de a trăi în singurătate. După multe căutări, şi-a ales că sălaş o peştera mică, umedă, situată în partea de vest a Athosului, la înălţimea de peste trei sute de metri deasupra mării.

1 Pestera Sf Simon

Acolo a stăruit zi şi noapte, supus atacurilor necontenite ale demonilor, înarmat doar cu credinţă, nădejdea şi chemarea atotputernicului Nume al Domnului. Într-o noapte, cu câteva zile înainte de Praznicul Naşterii Domnului, a văzut o stea coborându-se deodată din cer şi stând deasupra stâncii din faţă peşterii sale. Temându-se de viclenia vrăjmaşului, care adesea se preschimbă în înger de lumină (cf. II Corinteni 11, 14), sihastrul nu s-a încrezut în această vedenie. Dar ea s-a repetat timp de câteva nopţi la rând, până în ajunul Naşterii Domnului, când, după ce steaua s-a pogorât deasupra stâncii, asemenea stelei din Betleem, un glas s-a auzit din cer: „Nu te îndoi de aceasta, sluga credincioasă a Fiului Meu! Primeşte semnul acesta şi nu pleca de aici ca să cauţi un loc şi mai singuratic, după cum voiai. Căci vreau să întemeiezi aici o mănăstire pentru mântuirea multor suflete”.

17)Ic_ Sf Simon Izvoratorul de mir

Liniştit de glasul Maicii Domnului, Simon a fost apoi răpit şi dus îndată la Betleem, înaintea pruncului Hristos înconjurat de îngeri şi păstori. Când şi-a venit în sine, a purces fără întârziere la construirea „Noului Betleem”. La puţin timp după aceasta vedenie, trei tineri fraţi dintr-o familie bogată din Macedonia (sau poate Tesalia), auzind cât de lăudate erau virtuţile Sfântului Simon, au venit la el. Asemenea unor noi „magi”, şi-au pus averea la picioarele lui şi au cerut să file primiţi ca ucenici. Apoi au fost chemaţi zidari, care însă, atunci când sfântul le-a arătat locul ales pentru lucrare, s-au temut să construiască într-un asemenea loc, înconjurat de stânci şi la care era greu de ajuns, spunându-i că şi-a pierdut minţile. Deodată, unul dintre fraţi, care le aducea apă ca să se răcorească, a alunecat şi a căzut sub ochii lor de pe o stânca abruptă. Fără îndoială murise, ceea ce părea să îndreptăţească plângerile muncitorilor. Închipuiţi-vă însă mirarea lor când, rugându-se Sfântul Simon pentru el, l-au văzut pe frate apărând nevătămat înaintea lor, şi încă purtând vasul cu apă, din care în acelaşi ceas le-a dat să bea. Încredinţaţi de minunea lucrului, zidarii s-au făcut îndată călugări şi multe ori în timpul zidirii mănăstirii li s-a adeverit că Dumnezeu i-a dăruit robului Său o putere negrăit de mare.

Odată terminată clădirea, „Noul Betleem” începu să se umple de destui călugări când, într-o zi, piraţi musulmanii au acostat la ţărm. Sfântul Simon a coborât şi i-a întâmpinat cu daruri, nădăjduind să îi îmblânzească astfel, ca să nu mai jefuiască mănăstirea. Însă ei, nemulţumiţi de daruri, s-au repezit cu sălbăticie la el, dar, dintr-o dată, au orbit. Unuia dintre ei, care îl ameninţase pe sfânt cu sabia, i-a înţepenit braţul. Vindecaţi prin rugăciunea omului lui Dumnezeu, s-au pocăit cu toţii, au primit Sfântul Botez şi s-au făcut călugări.

Arătând vreme îndelungată harul pe care îl primise de la Dumnezeu, prin multe minuni, profeţii şi mai ales prin învăţătura sa luminată, Sfântul Simon a adormit în pacea lui Hristos, înaintea ucenicilor săi, pe care îi adunase ca să le mai vorbească pentru ultima oară despre însemnătatea păstrării tradiţiilor încredinţate lor, în frică de Dumnezeu: credinţa, iubire unul faţă de altul şi ascultare deplină faţă de stareţul şi părintele lor duhovnicesc. Mai apoi, mormântul sfântului a început să izvorască, precum apa din izvor, mir de bun miros, făcător de minuni (de aici şi numele sfântului, Izvorâtorul de mir). Desele pustiiri pe care le-a suferit mănăstirea au şters orice urmă a mormântului sau moaştelor sale. Însă sfântul nu a încetat niciodată să fie prezent în chip nevăzut, de multe ori arătându-se apărător al celor ascultători şi mustrător aspru al celor lipsiţi de evlavie şi delăsători. Cu prilejul prăznuirii sale de fiecare an, se vede uneori de către unii o lumină dumnezeiasca venind din peştera lui sau umbrindu-i ca un baldachin icoana din biserică.

13)_

La un secol după adormirea sfântului, fiica despotului principatului Macedoniei (cu capitala la Serres), Ioan Uglesh, a fost izbăvita de un duh necurat, cu mijlocirea sfântului. În semn de recunoştinţă, despotul a transformat mică mănăstire a sfântului într-un mare aşezământ, înzestrat cu multe proprietăţi. Mai târziu, mănăstirea avea să aibă parte de necazuri. De trei ori fost distrusă de incendii (1581, 1625 şi 1890). În secolul al XVIII-lea a decăzut într-atât, încât a fost închisă şi pusă la dispoziţia autorităţilor turce. În 1763, cuviosul Paisie Velicicovschi, marele restaurator al tradiţiei isihaste, s-a aşezat aici împreuna cu cei şaizeci şi nouă de călugări ai săi. Însă îndată, fiind asaltat de creditorii turci, s-a hotărât să părăsească Athosul şi să meargă în Moldova, acolo unde comunitatea sa a cunoscut o mare sporire. „Noul Betleem” a revenit la viaţa de obşte abia în 1801. Din 1973, călugării care au venit aici de la Meteora i-au dat o viaţă nouă. Astăzi o comunitate de aproape şaizeci de monahi de diverse naţionalităţi călătoreşte către împărăţia lui Dumnezeu apărată de Sfântul Simon.

(Alexander GolitzinMărturia vie a Sfântului Munte, traducere de Ioana Dumitrache-Lupescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, pp. 156-159)

Sursa text: doxologia.ro

ORNAM1

VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS SIMON IZVORÂTORUL DE MIR, CTITORUL MĂNĂSTIRII SIMONO-PETRA  – 28 decembrie (Gr)

Όσιος Σίμων ο Μυροβλύτης (+1257) 

Αγιορείτης Άγιος

Μνήμη 28 Δεκεμβρίου 

agios-simonas-o-myrovlitis-ktitoras-monis-simonos-petras-01

Κτήτορας της τολμηρότερης αρχιτεκτονικά αγιορειτικής Μονής, της Σιμωνόπετρας. Υπήρξε θαυμάσιος ασκητής, θαυμα-τουργός και μυροβλύτης.

Υποτάχθηκε σε αυστηρό Γέροντα και τόσο τον αγάπησε, ώστε την ώρα πού κοιμόταν ασπαζόταν τα πόδια του και κατά την απουσία του τον τόπο της κατακλίσεως του. Πίστευε ότι δίχως αυτόν δεν θα μπορούσε ν΄ ανεβεί στον ουρανό.

Η υποταγή του έδωσε την υψοποιό ταπείνωση και αυτή τη διάκριση. Με την ευλογία του Γέροντά του κατοικεί σε σπήλαιο, πού σώζεται μέχρι σήμερα κοντά στη μονή του, για να δοθεί όλος στην προσευχή, δίχως να φοβάται τις συχνές επιθέσεις των δαιμόνων. Οι επισκέψεις των ανθρώπων τον σύγχυζαν και ετοιμαζόταν ν΄αναχωρήσει σ΄ ερημικότερο τόπο, όταν άκουσε προσευχόμενος ουράνια φωνή• «Σίμων, φίλε πιστέ, και λάτρη του Υιού μου, μη αναχωρεί των ώδε, ότι εις φως τέθεικά σε μέγα, και μέλλω να δοξάσω τον τόπον τούτον με το όνομα σου».

Πιστεύοντας στην αναξιότητά του ο άξιος, θεώρησε τη φωνή τέχνασμα του πονηρού. Τη νύκτα των Χριστουγέννων προσευχόμενος είδε αστέρα να κατεβαίνει από τον ουρανό και να στέκεται πάνω στην πέτρα, όπου σήμερα η μονή, και η φωνή της Θεοτόκου να του λέγει• «Εδώ πρέπει να θεμελίωσης, ω Σίμων, το κοινόβιόν σου, και να σώσης ψυχάς, και πρόσεχε καλώς• μη απιστήσης, ως πρότερον, εγώ θέλω είμαι βοηθός σου».

Θαυματουργικά προχώρησε στην ανοικοδόμηση της Μονής ο όσιος. Την εκκλησία αφιέρωσε στο όνομα της κατά σάρκα Γεννήσεως του Κυρίου και τη Μονή ονόμασε Νέα Βηθλεέμ. Με θεάρεστη πολιτεία τελείωσε τον βίο του σε προχωρημένη ηλικία στις 28 Δεκεμβρίου 1257. Ανάμεσα στους τελευταίους λόγους, πού είπε στους υποτακτικούς, λίγο πριν το τέλος του, ήταν και οι εξής• «Θέλω να σας επισκέπτομαι πάντοτε, και θέλω σας φυλάττω από κάθε πειρασμόν ορατόν και αόρατον… να ήστε ειρηνικοί• φιλόξενοι• να επιτελήτε τας εορτάς πνευματικώς… να ευλαβήσθε και τον Ηγούμενον με όλην σας την δύναμιν. Αυτά εάν φυλάττητε και μετά τον θάνατον μου, καθώς και ζώντος μου τα εφυλάττετε, θέλω είμαι νοερώς μαζί σας πάντοτε…». Ονομάσθηκε μυροβλύτης, γιατί «τοις πάσιν εφαίνετο μύρον αναβλύζον από του τάφου αυτού». Δυστυχώς και το χαριτόβρυτο λείψανο του και ο τάφος του μένουν σήμερα κρυμμένα και άγνωστα. Ο Σέρβος δεσπότης Ιωάννης Ούγγλεσης (+1371), ύστερα από θαυματουργική επέμβαση του οσίου στη θεραπεία του τέκνου του, μεγάλωσε τη μικρή Μονή και την πλούτισε με δωρεές και αφιερώματα.

Ο όσιος Ησαΐας έγραψε τον βίο του, τον όποιο μετέγραψε ο όσιος Νικηφόρος ο Χίος. Οι μοναχοί Θεόφιλος και Ραφαήλ συνέθεσαν κανόνες, ο άγιος Νικόδημος ο Αγιορείτης Χαιρετισμούς και Εγκώμιο, ο μακαριστός αρχιμανδρίτης Ιερώνυμος Σιμωνοπετρίτης οκτώηχο κανόνα και εξέδωσε την ακολουθία του.

Η μνήμη του τελείται πανηγυρικά στη Μονή του στις 28 Δεκεμβρίου.

1.1

1.21.3

Πηγή: Μοναχού Μωυσέως Αγιορείτου, ΟΙ ΑΓΙΟΙ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΟΡΟΥΣ

Sursa: agioritikesmnimes

Sursa

Un teolog grec îl acuză pe Patriarhul Bartolomeu de erezie

8

spzh.news: Protopresbiterul Ioan K. Diotis consideră că prin acordarea „autocefaliei” BOaU, Patriarhul Bartolomeu a respins ordinea canonică din Biserică.

Preotul și teologul grec Ioan K. Diotis consideră că acțiunile patriarhului Bartolomeu privind acordarea „autocefaliei” BOaU pot fi considerate ca erezie. Părintele a declarat acest lucru în adresarea sa publicată pe site-ul „Orthodox Typos„.

În special, comentând faptul acordării Tomosului BOaU de către Patriarhul Bartolomeu, părintele Ioan observă că „nici o autocefalie nu a fost acordată cu o încălcare atât de teribilă, prin încălcarea și respingerea Sfintelor Canoane, așa cum s-a întâmplat acum”.

Părintele consideră că în acest caz „acțiunile Patriarhului Bartolomeu au devenit o adevărată încercare și ispită pentru Biserică”.

În opinia sa, liderul Fanarului a încălcat o serie de canoane, printre care a menţionat „invazia clară pe teritoriul unei jurisdicții canonice străine, doi episcopi într-o regiune, nerecunoașterea penitenţelor bisericești ale altei Biserici Locale, care au fost recunoscute de toate celelalte Biserici, etc.”.

În același timp, părintele a subliniat că „respingerea Sfintelor Canoane este o erezie”.

Protopresbiterul Ioan K. Diotis s-a născut în 1930 în sat. Paleokatuna (Grecia). După ce a servit în marina, a absolvit facultatea de teologie a Universității de la Atena. Din 1957, timp de 40 de ani a slujit în biserica din Atena în cinstea Sf. Marelui Mucenic Panteleimon. Este deținătorul multor decoraţii de onoare, printre care se numără decoraţia Academiei de Științe din Atena și a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

Anterior, am scris că după părerea Protopresbiterului Ioan K. Diotis, BOaU este o formațiune malignă pseudo-bisericească.

Unul dintre cele mai mari daruri este să cunoaştem voia lui Dumnezeu

Când primim un cuvânt de la părintele nostru şi ne „ascuţim” auzul pentru a-l prinde cu credinţă, atunci Dumnezeu ne dă ceea ce ne este de trebuinţă ca să ne tămăduim duhovniceşte. Dar vindecarea depinde de ascultare şi de cunoaşterea „limbii lui Dumnezeu”.
După cum sublinia Părintele Sofronie, taina legăturii duhovniceşti dintre stareţ şi ucenic ne ajută să recunoaştem „firul subţire” al voii dumnezeieşti în cuvintele de Dumnezeu insuflate ale părintelui duhovnic. Cu toate acestea, există oameni care niciodată nu fac ascultare. Atunci când primesc un cuvânt de la părintele lor, ei încearcă să-l „îmbunătăţească”, adăugând încă alte zece cuvinte de la ei. Duhovnicul nu le poate împărtăşi nici măcar un gând, nicio fărâmă de har. Însă dacă trăim în ascultare şi ne străduim să înţelegem şi să vorbim „limba lui Dumnezeu”, atunci cu credinţă cerem a cunoaşte voia Domnului, iar părintele duhovnic ne răspunde la rândul său cu credinţă. El crede, pentru aceea şi grăieşte.
Căutând darurile Duhului Sfânt în rânduielile Bisericii noastre, aflăm belşug de viaţă; iar unul dintre cele mai mari daruri este a cunoaşte voia lui Dumnezeu, pentru a o putea împlini întocmai în viaţa noastră. Când primim un cuvânt de la părintele nostru şi ne „ascuţim” auzul pentru a-l prinde cu credinţă, atunci Dumnezeu ne dă ceea ce ne este de trebuinţă ca să ne tămăduim duhovniceşte. Dar vindecarea depinde de ascultare şi de cunoaşterea „limbii lui Dumnezeu”.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 285)

Pilda Sf. Mc. si Arhid. Stefan despre marturisirea autentica a credintei

1.gif

Lectura apostolică de Duminică, 27 decembrie: Duminica de după Naşterea lui Hristos şi pomenirea Sfântului Ştefan, Întâiul-Mucenic şi Arhidiacon
(Fapte Apostolilor 6:8-7:5, 47-60)

Sunt destui creştini care pun următoarele întrebări importante: Cum poate cineva să fie luptător (combatant), dar în acelaşi timp să nu depăşească limitele permise? Cum este posibil să împletească îndrăzneala şi combativitatea cu lipsa de răutate? Şi cum, în două cuvinte, se va lupta „după lege”, aşa încât să avem şi urmări binecuvântate?

La această serioasă problematică, vine să ne dea un răspuns corect pericopa noastră apostolică care este dedicată Întâiului Mucenic Ştefan, pe care ni-l pune înainte Sfânta noastră Biserică.

Sfântul Evanghelist Luca, scriitorul Faptelor Apostolilor, îl caracterizează pe Ştefan drept bărbat „plin de credinţă şi de putere“, care făcea în popor mari şi uluitoare minuni. În acelaşi timp propovăduia cu râvnă şi cu elocinţă adevărul creştin. Adică propovăduia că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii.
Exact această predică, care anula iudaismul pervers, i-a făcut pe fanaticii evrei să-i declare război fără milă. Fireşte, nu puteau să-l înfrunte cu argumente biblice şi logice, ci, ca de obicei, l-au calomniat către gloata fanatică, după care a fost arestat şi dus cu forţa în sinedriul lor.

Acolo, în momentul în care martorii mincinoşi şi calomniatorii şi-au terminat „acuzaţiile” lor, toţi judecătorii s-au întors şi au văzut faţa lui Ştefan că strălucea ca o faţă de înger. La întrebarea arhiereului, Ştefan a început să se apere cu îndrăzneală şi cu un curaj unic!

Cu argumente neclintite şi imbatabile din Legea mozaică, pe care o cunoştea excelent, şi prin întreaga sa apologie a demonstrat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, i-a mustrat fără frică pe iudeii ucigători de Hristos, deoarece întotdeauna se împotrivesc Duhului Sfânt. Şi precum părinţii lor i-au ucis pe profeţi, aşa acum şi ei L-au răstignit pe Domnul slavei, pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. Aşadar, vedem îndrăzneala lui Ştefan şi simţim de câte provizii duhovniceşti avem nevoie şi noi, ca să apărăm corect adevărul credinţei noastre.
Neîndoielnic, aceste harisme se dobândesc prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin îngrijirea noastră. Aşa le-a câştigat şi întâiul mucenic. Dar, este nevoie, fraţii mei, şi de o altă virtute importantă, care atunci când lipseşte, suntem în primejdie să ajungem fanatici şi intoleranţi.

Şi această virtute nu este alta decât nerăutatea [1]!

Cu adevărat, Ştefan era un luptător şi, desigur, unul mare. Era râvnitor, însă nu fanatic şi extremist. Dimpotrivă, îl vedem că în faţa vrăjmaşilor săi este plin de iubire, de superioritate şi nerăutate. Şi vedem lucrul acesta foarte clar în ultimele clipe ale vieţii lui pământeşti.

În timp ce răufăcătorii iudei scrâşneau din dinţi împotriva lui la propriu, el rămânea paşnic şi plin de harul Sfântului Duh. Iar când şi-a întors privirea spre cer, L-a văzut pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Pe acelaşi tron, şi în aceeaşi stare, deofiinţă cu Tatăl. Era normal ca o astfel de revelaţie şi mărturisire să-i demonizeze pe evreii îndărătnici, precum se demonizează şi astăzi autointitulaţii „martori ai lui Iehova“, adică victimele societăţii americane „Skopia”, în faţa dovezilor biblice ale dumnezeirii lui Hristos.

1Urmarea?! Atât de emoţionant ne-o descrie textul sfânt. Ultima dintre pedepse: Moartea prin lapidare! Şi în timp ce pietrele „cădeau ploaie” deasupra lui, acest înger pământesc se ruga cu desăvârşire liniştit, încredinţându-se voii şi iubirii lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Iar după ce a îngenuncheat şi a luat o poziţie de cerere stăruitoare, a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Prin această rugăciune îngăduitoare, de iertare şi iubire, sufletul său sfânt a prins aripi pentru a zbura lângă adoratul său Domn şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Fraţii mei, foarte multe lucruri avem de învăţat din întreaga atitudine a Sfântului Ştefan.

Încheind, să ne oprim doar asupra a două lucruri mai de bază:

a) râvna autentică şi apostolică pentru Biserica noastră Ortodoxă; inima înflăcărată în învăţătura adevărată pe care o deţinem şi cuget neînduplecat în faţa falsificărilor dogmei şi a moralei pe care am moştenit-o, dar şi

b) nerăutate (îngăduinţă) faţă de fraţii noştri rătăciţi. De asemenea, dispoziţie paşnică şi creştină faţă de toţi aceia care au căzut din corecta interpretare a tezelor noastre creştine.

Dacă există doar prima, adică râvna, dar lipseşte a doua, adică nerăutatea (îngăduinţa), atunci nu putem să vorbim despre o luptă duhovnicească înţeleaptă şi autentică, şi, fireşte, nu putem să aşteptăm şi urmări pozitive.

Iubiţii mei, vulturul, pentru a se ridica pe înălţimile culmilor, pentru care şi este creat, are nevoie şi trebuie să aibă antrenate bine ambele lui aripi. Cu o singură aripă, nu numai că nu va putea niciodată să zboare, dar încercând, va fi chiar o privelişte lamentabilă.

Fie ca prin rugăciunile Întâiului-Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care pentru iubirea şi slava lui Hristos şi-a jertfit cu osârdie viaţa, Domnul să ne dăruiască minunata şi îndurătoarea lui râvnă, aşa încât să ne asemănăm în principal şi înainte de toate cu însuşi Iisus Hristos, Cel desăvârşit şi îngăduitor. Amin.

Arhimandritul Ioil Konstantaros

(traducere din elină: monahul Leontie)

[1] ανεξικακία înseamnă şi “toleranţă, îngăduinţă, îndurare”.

Sfântul Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – 27 decembrie



Condacul Sfântul Apostol Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Stăpânul nostru, ieri a venit la noi cu Trup, iar astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu Trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic şi Dumnezeiescul Ştefan.

*

Troparul Sfântului Apostol Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Glasul 4

Încununatu-s-a creştetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău, de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre.

***

Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârşirea tainei mântuirii noastre, înălţându-se la cer, şi pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulţi, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioşi, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânşii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte”. Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sunt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mâhnirea lor şi să înceteze cârtirea. Pe aceştia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se şi-au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintâi dintre dânşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcând semne şi minuni mari în popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punându-şi mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunându-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ştefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebându-se cu Ştefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi – sau evreii care vieţuiau între alte neamuri – pentru că evreii din fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim la praznic.
Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebându-se cu Sfântul Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ştefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile Africii.
Aceştia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie şi, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburând poporul, pe bătrâni şi pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.
După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mână, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?”, grăieşte Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mina Mea a făcut acestea toate?”
Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porţile cereşti.
Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci strigând cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus asupra lui mâinile cele ucigaşe. Apoi, scoţându-l din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul”.
Deci, fiind ucis Sfântul Ştefan în valea lui Iosafat – care este între Eleon şi între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lângă mal – stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugându-se cu sârguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământeşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de pietre zburând asupra lui şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sârguinţă se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!” Iar pentru ei, plecându-şi genunchii şi cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Aceasta zicând, a adormit.
Astfel s-a săvârşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfârşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, având de la naşterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.
Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luând în taină moaştele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre şi zăcând mort”.
După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.



Acatistul Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)

Troparul Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, glasul al 4-lea:

Încununatu-s-a creştetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău, de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre.

Condacul 1

Apostole al lui Hristos, cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Icosul 1

Îngerii, văzând pătimirea ta, s-au mirat de răbdarea ta şi cu dragoste au lăudat nevoinţele tale, zicând:
Bucură-te, înger întrupat;
Bucură-te, că pe Dumnezeu L-ai iubit cu adevărat;
Bucură-te, că pătimirilor Lui ai urmat;
Bucură-te, îndreptătorule la fapte bune;
Bucură-te, că pentru lege ţi-ai pus sufletul;
Bucură-te, că prin pătimire ai îndemnat pe toţi a urma ţie;
Bucură-te, uşa mucenicilor;
Bucură-te, întărirea credincioşilor;
Bucură-te, lauda nevoitorilor;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 2-lea

Nesuferind iudeii râvna ta cea dumnezeiască, cu care grăiai împotriva lor şi-i mustrai cu îndrăzneală, s-au pornit asupra ta să te ucidă, pentru că ei nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înverşunata răutate a iudeilor şi focul nebuniei lor le-au vărsat asupra ta; şi s-au pornit cu pietre a te ucide pe tine, ca pe un miel nevinovat; iar noi, cinstind râvna ta, zicem:
Bucură-te, suflet de diamant;
Bucură-te, trup neîntinat;
Bucură-te, voinţă înfocată către Hristos;
Bucură-te, că El te-a încununat frumos;
Bucură-te, că raza dumnezeirii ai văzut;
Bucură-te, că pe Fiul lui Dumnezeu iudeilor L-ai vestit;
Bucură-te, că ei din pricina aceasta au înnebunit;
Bucură-te, că faţa lor s-a îngălbenit;
Bucură-te, că sufletul lor s-a amărât;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 3-lea

Sfinţii Apostoli, vorbind cu îndrăzneală la adunarea lor creştinilor, au zis: „Nu se cuvine a sluji meselor, ci lui Dumnezeu”; atunci ai fost ales a fi ocrotitor sărmanilor, spre a-i învăţa să cânte: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Fiind ales arhidiacon, ai făcut multe minuni cu darul cel dat ţie de la Dumnezeu, spre întărirea celor ce te vedeau; de aceea vrednic eşti de acestea:
Bucură-te, arhidiacone;
Bucură-te, apostole minunate;
Bucură-te, că pe bolnavi i-ai vindecat;
Bucură-te, că pe credincioşi i-ai întărit;
Bucură-te, că pe evrei cu îndrăzneală i-ai mustrat;
Bucură-te, că pe Hristos L-ai arătat Mesia cel adevărat;
Bucură-te, că fariseii de aici s-au îndemnat spre a te ucide;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 4-lea

Fiind adunate toate neamurile în Templul lui Solomon şi în sinagoga lor, ai fost pârât că strici Legea şi necinsteşti locul cel sfânt, hulindu-te fără dreptate; iar tu cântai din inimă: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Stând în mijlocul celor nedrepţi, ca un înger între ucigaşi, ai zis: „O, bărbaţilor, nu va înşelaţi, că Iisus Hristos Mesia nu în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti locuieşte, ci în sufletele celor ce strigă cu credinţă: Hristos este Dumnezeu adevărat”; iar noi zicem ţie acestea:
Bucură-te, că stând între iudei ca un înger te-ai arătat;
Bucură-te, că gura lor cea înveninată o ai astupat;
Bucură-te, că ochii lor au sângerat privindu-te;
Bucură-te, că toată istoria de la Adam şi Moise le-ai arătat;
Bucură-te, că ei, acestea auzind, şi-au astupat urechile;
Bucură-te, că i-ai mustrat ca Ilie râvnitorul;
Bucură-te, că i-ai arătat pe ei a fi împotrivitori Duhului Sfânt;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 5-lea

Dumnezeiescul har întărindu-te pe tine, înaintea iudeilor ai zis, cu îndrăzneală, că a venit Mesia cel adevărat; iar ei, necrezând, s-au pornit asupra ta cu mânie. Dar tu, vesel fiind, râdeai de nebunia lor, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

În zadar s-au tulburat iudeii asupra ta, că stând la loc înalt ai strigat cu mare glas: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui”; iar noi, mirându-ne de îndrăzneala ta, grăim ţie acestea:
Bucură-te, om îngeresc;
Bucură-te, înger pământesc;
Bucură-te, piatră nesfărâmată;
Bucură-te, propovăduitorule al lui Hristos;
Bucură-te, următorule al blândului Iisus;
Bucură-te, că ai biruit cu puterea Lui;
Bucură-te, că El ţi-a gătit cununa răbdării;
Bucură-te, că în ceruri te sălăşluieşti;
Bucură-te, că acolo vezi Sfânta Treime;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 6-lea

Mucenice şi Arhidiacone Ştefan, ca să întăreşti pe credincioşi, ai făcut rugăciuni pentru ucigaşii tăi; deci roagă-te şi pentru noi şi ne izbăveşte de toate nevoile şi de vrăjmaşii noştri şi păzeşte pe credincioşii creştini de erezii, ca să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Neamul evreiesc fiind învăţat cu uciderea proorocilor, s-a pornit asupra ta cu vifor de mânie, şi te-a scos afară din cetate, ca să te ucidă; dar noi te cinstim cu laude ca acestea:
Bucură-te, următorule al patimilor lui Hristos;
Bucură-te, căci ca El ai fost batjocorit;
Bucură-te, că afară de porţi ai pătimit;
Bucură-te, că toate chinurile Lui în trupul tău le-ai închipuit;
Bucură-te, că neguţătoria sufletului bine o ai chibzuit;
Bucură-te, că dreapta credinţă până la sfârşit o ai păzit;
Bucură-te, că răbdarea ta a străbătut cerurile;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 7-lea

Saul, fiind foarte râvnitor după Legea părintească, suflă cu îngrozire asupra ta, vrând cu mii de mâini să te ucidă; dar neputând el face aceasta, a păzit hainele ucigaşilor, că nu ştia să cânte: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Valea lui Iosafat fiind îndestulată de pietre, iudeii cei blestemaţi acolo te-au scos ca să te ucidă, ca pe un miel nevinovat; dar fiindu-ne jale de tine, cu lacrimi zicem ţie acestea:
Bucură-te, suflet nevinovat;
Bucură-te, trup neîntinat;
Bucură-te, că Duhul Sfânt te-a umbrit;
Bucură-te, că Saul, rudenia ta, la credinţa creştinească a venit;
Bucură-te, că şi el asemenea a pătimit;
Bucură-te, că răbdarea ta pe mulţi i-a întărit;
Bucură-te, că prin tine Domnul S-a preaslăvit;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 8-lea

Preasfânta Fecioară, Maica Domnului Iisus, împreună cu ucenicul cel iubit stând la loc înalt şi privind spre pătimirea ta, se ruga pentru tine, învăţându-ne pe noi să ne rugăm unul pentru altul şi să cântăm cu credinţă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Mucenice al lui Hristos, Ştefane, dulci şi lesnicioase ţi se păreau chinurile, când vedeai pe Iisus privindu-te şi pe Sfântă Maica Sa rugându-se pentru tine; iar noi, încredinţându-ne îndrăznelii tale celei către Dumnezeu, cântăm ţie aceste laude:
Bucură-te, că ele ţi s-au făcut flori spre încununare;
Bucură-te, că prin ele ai câştigat mare îndrăzneală la Dumnezeu;
Bucură-te, rugătorule pentru sufletele noastre;
Bucură-te, cel ce ne izbăveşti pe noi de vrăjmaşi;
Bucură-te, cel ce împaci sufletele celor învrăjbiţi;
Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
Bucură-te, că rugându-te pentru noi vei fi ascultat;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 9-lea

Fiii piericiunii cei băutori de sânge, întunecaţi fiind la minte de tatăl lor satana, şi-au plinit pofta lor ucigându-te cu pietre pe tine, care te rugai pentru ei şi cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Dumnezeiasca pronie a sădit în inima ta frica Sa şi te-a îndemnat a răbda azvârliturile de pietre, a ne întări pe noi spre dragostea lui Dumnezeu şi a grăi ţie acestea:
Bucură-te, purtătorule de chinuri;
Bucură-te, biruitorul iudeilor;
Bucură-te, fierbinte rugătorule al Mântuitorului;
Bucură-te, cel ce te milostiveşti de toţi credincioşii;
Bucură-te, Apostole preaminunate;
Bucură-te, arătătorule de taine adevărate;
Bucură-te, că, rugându-te, ai adormit;
Bucură-te, că sufletul tău Dumnezeu ca o jertfă l-a primit;
Bucură-te, scăparea celor necăjiţi;
Bucură-te, ocrotirea diaconilor;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 10-lea

Împăratul slavei, Domnul Iisus, primind sfântul tău suflet în cerul cel văzut de tine deschis şi sălăşluindu-te lângă scaunul dumnezeirii, nu ne uita pe noi, cei cuprinşi de multe nevoi şi de ispitele vieţii; ci te roagă pentru noi şi ne întăreşte în răbdarea şi în dragostea cea către Dumnezeu, spre a cânta: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Trupul tău cel zdrobit de pietre fiind aruncat spre mâncare fiarelor şi păsărilor, zăcea neîngropat; dar măritul Gamaliel, cu fiul său, l-a îngropat cu cinste, zicând către tine aşa:
Bucură-te, soare strălucitor;
Bucură-te, blândule mieluşel;
Bucură-te, mântuitorule de suflete;
Bucură-te, risipitorule de vrăjmaşi;
Bucură-te, al Evangheliei propovăduitor;
Bucură-te, sprijinitorul văduvelor;
Bucură-te, mustrătorul iudeilor;
Bucură-te, binefăcătorul tuturor;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 11-lea

Împărăteasa Evdochia, venind la cetatea Ierusalimului şi aflând locul unde ai fost ucis, cu lacrimi a sărutat pământul cel roşit cândva cu sângele tău; şi zidind biserică preafrumoasă, ca să Se preaslăvească Dumnezeul minunilor, a pus într-însa cinstitele tale moaşte, ca văzându-te credincioşii să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Împărate Sfinte, preadulce Iisuse, primeşte pe pătimitorul Tău ca mijlocitor pentru mântuirea noastră şi pentru sporirea în fapte bune; pentru ca îndreptându-ne viaţa, să grăim cu dragoste către pătimitorul Tău unele ca acestea:
Bucură-te, viteazule ostaş;
Bucură-te, propovăduitorule al lui Dumnezeu;
Bucură-te, moştenitorule al cereştii Împărăţii;
Bucură-te, al lumii învăţător;
Bucură-te, păzitorule al legii strămoşeşti;
Bucură-te, ocrotitorule al ţărilor creştineşti;
Bucură-te, întărirea ostaşilor creştini;
Bucură-te, cel ce surpi pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi;
Bucură-te, împodobitorul bisericilor;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 12-lea

Făclie luminoasă fiind, nu putem a te lăuda pe tine, cel ce ai pus în uimire pe îngeri prin pătimirile tale; ci tu, cu darul cel dat ţie de la Dumnezeu, învaţă-ne pe noi a avea evlavie şi credinţă către toţi sfinţii, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu, a izvorât mulţime de mucenici, între care tu ai fost cel dintâi, arătându-le calea spre pătimire şi îndemnându-ne pe noi a zice ţie unele ca acestea:
Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru neamul creştinesc;
Bucură-te, cel ce ai biruit tot sfatul diavolesc;
Bucură-te, cel ce cu rugăciunile tale mângâi pe toţi;
Bucură-te, cel ce prin pătimirile tale goneşti demonii;
Bucură-te, că pe cei ce te cinstesc îi faci sănătoşi;
Bucură-te, că cei ce te laudă vor câştiga mila ta;
Bucură-te, mângâierea celor întristaţi;
Bucură-te, grabnicule ajutător al celor ce te cheamă;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul al 13-lea

O, preadulce Mucenice al lui Hristos Ştefan, primeşte această puţină rugăciune din gurile noastre cele de tină şi te roagă pentru noi nevrednicii, ca prin rugăciunile tale să ne mântuim de mânia lui Dumnezeu şi de ceasul cel înfricoşător al Judecăţii; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerii, văzând pătimirea ta…, Condacul 1: Apostole al lui Hristos…

Icosul 1

Îngerii, văzând pătimirea ta, s-au mirat de răbdarea ta şi cu dragoste au lăudat nevoinţele tale, zicând:
Bucură-te, înger întrupat;
Bucură-te, că pe Dumnezeu L-ai iubit cu adevărat;
Bucură-te, că pătimirilor Lui ai urmat;
Bucură-te, îndreptătorule la fapte bune;
Bucură-te, că pentru lege ţi-ai pus sufletul;
Bucură-te, că prin pătimire ai îndemnat pe toţi a urma ţie;
Bucură-te, uşa mucenicilor;
Bucură-te, întărirea credincioşilor;
Bucură-te, lauda nevoitorilor;
Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Condacul 1

Apostole al lui Hristos, cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Rugăciune către Sfântul Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Sfinte Mare Mucenice al lui Hristos Ştefan, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Roagă-te, Sfinte al lui Dumnezeu, cu aceeaşi căldură cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin.

Şi se face otpustul.

1

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)

Troparul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, glasul al 4-lea:

Încununatu-s-a creştetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău, de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 5-lea.

Irmos: Pe cal şi pe călăreţ…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi, Biserica lui Hristos, cu cântări să încununăm preamărit pe Sfântul Ştefan, întâiul mucenic; şi cu Dumnezeiescul har al lui fiind încununaţi, cântare de biruinţă să cântăm.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Purtând cugetul cel blând al Învăţătorului şi smerenia care din dragoste se arată înălţătoare, cu vrednicie a ajuns Sfântul Ştefan întâiul între diaconi şi purtătorul de grijă al văduvelor.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După vrednicie ai fost chemat ca ajutător al Apostolilor lui Hristos; şi ca un slujitor credincios, purtând numele de cunună, Preasfinţite Ştefan, ai trecut prin sânge acolo unde este Hristos.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tu, Hristoase, pentru oameni îmbrăcându-Te în Om din Fecioara, ca un Prunc ai fost înfăşat. Iar întâiul Tău mucenic, cu aruncături de pietre fiind împresurat, de om s-a dezbrăcat.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Cel Ce ai înfipt pe nimic…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un ostaş al lui Hristos, Sfântul Ştefan, luptându-se după Lege împotriva ucigătorilor Domnului şi îmbrăcat fiind cu Puterea Lui cea Nebiruită, a biruit toată împotrivirea cea plină de ocară a călcătorilor de lege.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De râvna dragostei lui Hristos aprinzându-se şi spre luptă dezbrăcându-se, plin fiind de credinţă şi de Dumnezeiesc Duh, întâiul mucenic a adeverit tuturor propovăduirea pescarilor cea de Dumnezeu rânduită.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un propovăduitor al Vieţii Celei de Taină cu adevărat şi Dumnezeieşti, întâiul mucenic ca şi cum ar fi trecut cu vederea viaţa de faţă, a arătat cu fapta tuturor, lămurit, adevărul cel purtător de biruinţă, alegând mai bine moartea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

În peşteră lumească, Stăpânul pentru noi a intrat, cu chip smerit; iar Sfântul Ştefan, începătorul mucenicilor, a ieşit din răutatea omenească, atins fiind de dragostea Stăpânului.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Dumnezeiasca deşertarea Ta…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pârâş, judecător, călău şi tatăl minciunii, s-a arătat ucigătorul de oameni, Preasfinţite Ştefan; ci, însuşi pe sine s-a doborât, cel ce a născocit curse împotriva ta.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Marele începător al nevoinţei, socotind ca nimic atacul vrăjmaşului, luptă cu bărbăţie, doborând cu îndemânare pe duşman.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cel dintâi între mucenici, care ne-a netezit nouă calea către mucenicie, Sfântul Ştefan, purtătorul de cunună, dănţuieşte încununat cu cunună mucenicească.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Strălucit-ai din Fecioară ca un Soare, Hristoase şi luminezi cu Lumina Ta pomenirea preamăritului întâi mucenic, care împreună a răsărit ca un Luceafăr.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Cel Ce Te îmbraci cu lumina…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucit-a ca un înger întâiul Tău mucenic, Hristoase, ajungând mai presus decât bolţile cereşti şi de Slava cea de nespus umplându-se, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât de nebiruită a fost îndrăzneala Dumnezeieştii râvne a întâiului mucenic! Că s-a luptat vitejeşte, până la sânge, împotriva ucigaşilor de Dumnezeu.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu grindina cuvintelor celor ieşite din gura cea de Dumnezeu grăitoare, a surpat întâiul mucenic pe spurcaţii ucigători şi de aceştia, cu nenumărate aruncături de pietre, ca un biruitor s-a încununat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cel Ce a venit din Maica ce nu ştie de bărbat L-a văzut întâiul mucenic stând în ceruri, întru Neschimbata Dumnezeire şi Slavă a Tatălui.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Marea patimilor…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Măritul începător al cetei de mucenici, Sfântul Ştefan, depăşind cu harul Legile firii, se luminează cu Dumnezeiasca mărire.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Următor preaales al Cinstitei Tale Patimi, Stăpâne Hristoase, fiind Sfântul Ştefan, răsplăteşte ucigaşilor săi cu grăire de bine.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nepărtaşi la spurcata faptă de ucidere, păzeşte, Hristoase, pe cântăreţii tăi şi-i învredniceşte de moştenirea întâiului mucenic, ca un Milostiv.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Începătură de mântuire a toată lumea s-a făcut Stăpâne, Naşterea Ta şi mucenicilor temei de mărturisire vrednică de Dumnezeu.

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi…

Stăpânul nostru, ieri a venit la noi cu Trup, iar astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu Trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic şi Dumnezeiescul Ştefan.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Dumnezeul părinţilor…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împodobit fiind cu pietrele ca şi cu nişte flori de multe feluri şi frumoase, Preasfinţite Ştefan, pe tine însuţi te-ai adus lui Hristos, Dătătorului de viaţă, cântând: Binecuvântat eşti!

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât de nebiruită era împotrivirea Apostolului Pavel, pe când prigonea mai înainte pe slujitorii lui Hristos, aşa este şi acum hotărârea cu care aduce neamurile la Hristos, în veci.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Scrâşnind din dinţi, în chip cumplit, cei fărădelege ca nişte fiare au răpit şi au ucis pe Sfântul Ştefan, care Dumnezeieşte cânta: Dumnezeule, bine eşti cuvântat!

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înălţat fiind în Duhul Sfânt, Preasfinţite Ştefan, în chip de negrăit ai văzut pe Fiul împreună cu Părintele, strigând Treimii: Dumnezeule, bine eşti cuvântat!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ţie, Celui Ce ai Răsărit din Dumnezeiasca Fecioară cea Curată, s-a adus Sfântul Ştefan, cunună însufleţită, ca unui Împărat, cântându-Ţi Dumnezeieşte: Dumnezeule, bine eşti cuvântat!

Cântarea a 8-a.

Irmos: Ţie, Făcătorului a toate…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi cu gândul, de mărirea Sfântului Ştefan fiind luminaţi, să cântăm lui Dumnezeu, Cel Ce S-a Întrupat: toate lucrurile lăudaţi pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-S-a ţie Hristos întru Slava Tatălui, vestindu-ţi lămurit răsplătirile cele pentru cumplitele nevoinţe; pentru aceasta ai strigat: pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţie, ca unui biruitor al înşelăciunii celei nebuneşti ţi s-a împletit cunună pentru cumplita nevoinţă, Preasfinţite Ştefan. Pentru aceasta ai strigat: pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Naşterea Stăpânului şi pomenirea întâiului mucenic împletitu-s-a pentru noi ca o cunună; pentru aceasta lăudăm neîncetat pe Domnul şi-L preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine Ceea ce în Chip Dumnezeiesc şi omenesc, mai presus de cuget, prin cuvânt, ai născut pe Domnul şi ai rămas Fecioară, toate lucrurile te binecuvintează şi te preaînalţă întru toţi vecii, Fecioară.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Isaia dânţuieşte…

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Covârşit-ai, întâiule Mucenic Ştefan, toată măsura laudelor şi în tot chipul porţi biruinţe cu nemincinos cuvânt; că toată mintea omenească nu este în stare să-ţi împletească ţie cunună vrednică de laude.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

O, fericitul tău glas, Preasfinţite Ştefan, care a grăit, strigând: Stăpâne, Hristoase, nu socoti fărădelegile ucigătorilor, ci, ca un Dumnezeu şi Făcător, primeşte duhul meu, ca pe o jertfă plăcut mirositoare.

Stih: Sfinte Apostole şi Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu preţul durerilor ai luat cunună de biruinţă din Dreapta Cea Atotputernică; şi acum stând, preafericite, înaintea Împăratului a toate, încununează cu mărire şi cu har pe cei ce te laudă pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Începătură de fiinţare vremelnică în Trup a luat din Fecioara Cel Ce este din Tatăl Fiu fără de ani. Pentru aceasta, ucis fiind acum Sfântul Ştefan, următorul lui Hristos, a moştenit începătura vieţii veşnice.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Apostole al lui Hristos, cel mai întâi între diaconi, întâiule mucenic, înţelepte, cununa mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit, cu nevoinţele tale şi cu minunile ai luminat sufletele oamenilor, izbăveşte de toate nevoile pe cei ce te cinstesc pe tine, Prealăudate Mucenice Ştefan.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

Câştigându-şi cu adevărat întâiul mucenic al lui Hristos Izvorul Duhului în inimă, în chip tainic, a mustrat semeţia iudeilor; şi le-a arătat pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce a odrăslit din sămânţa lui David, plin fiind, măritul, de plinirea înţelepciunii şi a harului. Ci, o, de trei ori fericite, miluieşte cu rugăciunile tale pe cei ce te cinstesc pe tine.

SEDELNA Praznicului Naşterii Domnului (Crăciunului), glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Minune uimitoare s-a făcut astăzi; că Mântuitorul nostru S-a arătat în peşteră trupeşte din Fecioara, pentru noi, precum Însuşi ştie; iar magii cu daruri ca unui Împărat s-au închinat şi păstorii cu îngerii L-au slavoslovit, cântându-I; cu care împreună şi noi strigăm către Dânsul; Slavă Celui Ce S-a Întrupat pentru noi!