Părintele Proclu Nicău

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, duhovnicul său, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Toate rugăciunile sunt ascultate, dar răspunsul vine la timpul potrivit

Să nu-ţi pierzi curajul şi să nu te mâhneşti pentru că n-ai primit răspuns, căci sigur vei primi mai târziu. Să fii bucuros şi să continui rugăciunea, pentru că Domnul te ascultă întotdeauna.
Să te lupţi să nu ceri răul nimănui în rugăciunea ta, ca să nu dărâmi ceea ce zideşti, făcând scârboasă rugăciunea ta. Datornicul cu zece mii de talanţi, din parabola evanghelică, să-ţi fie pildă! Dacă nu-l ierţi pe cel care te-a vătămat, nici tu nu vei dobândi iertarea păcatelor. Pentru că Sfânta Evanghelie spune despre datornicul cu zece mii de talanţi, care n-a iertat pe datornicul său, că „a fost dat chinuitorilor” (Matei 18, 24-35).
Este bine să nu te rogi doar pentru tine însuţi, ci şi pentru fiecare semen de-al tău, încât să urmezi astfel rugăciunile îngerilor.
Nu te mâhni dacă nu primeşti imediat de la Dumnezeu ceea ce ceri. Pentru că vrea să-ţi facă mai mult bine, răbdând cu tărie în rugăciune. Ce lucru mai înalt există, într-adevăr, decât să te însoţeşti cu Dumnezeu, şi să vorbeşti împreună cu El? (Sfântul Nil Ascetul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura

Dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu se naste curajul

Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In 5,4).
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-o dată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.
Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?
Chiar şi un contact îndepărtat cu Divinul eliberează sufletul de toate patimile, inclusiv de invidie, acel vlăstar pervers al mândriei. Omului care stăruie într-o părere smerită despre sine însuşi i se va da o cunoaştere tot mai mare privitoare la tainele lumii viitoare. El va fi izbăvit de puterea morţii.
Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă seama de faptul că în veşnicie întregul conţinut al existenţei îi va aparţine prin sălăşluirea veşnică în el a Duhului Sfânt – a Treimii, ca să fim mai exacţi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi vor face sălaşul în el. În virtutea acestui fapt, orice cuvânt sau faptă bună va deveni parte a vieţii sale îndumnezeite, veşnice. Astfel, în cuvintele Sfântului Pavel, el „n-are nimic dar le stăpâneşte pe toate” (2 Cor. 6,10). Atunci când cineva săvârşeşte fapte spre slava lui Dumnezeu, care îi aduc atât o faimă vremelnică, cât şi veşnică, omul de rugăciune nu simte invidie, ci bucurie faţă de izbăvirea noastră obştească. Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce fericire să-ţi priveşti semenii strălucind cu lumina Duhului Sfânt! Dar chiar şi aceasta e doar o palidă oglindire a bucuriei noastre în împărăţia ce va să vină, unde, într-o revărsare de iubire ce nu se micşoreaza niciodata, duhul omului va îmbrăţişa plinătatea existenţei divino-umane.
Să nu uităm însă faptul că de fapt calea care duce spre această iubire covârşitoare trece prin adâncurile iadului. Nu trebuie să ne temem de această pogorâre întrucât fără ea plinătatea cunoştinţei nu poate fi obţinută. Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-o dată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii.
Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim niciun rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001, p. 68-69

Sfântul Cuvios Nil Pustnicul (12 noiembrie)

Acesta era de neam ales din Constantinopol, iar în vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), avea înalta funcţie de prefect al capitalei. Trăia într-o familie ferictă, având un fiu şi o fică. Iubindu-L pe Dumnezeu, s-a retras împreună cu fiul său Teodul la Sinai, în vreme ce soţia şi fiica sa, au mers la o mănăstire de maici din pustia Egiptului. Când hoardele barbare au scăldat într-o baie de sânge muntele Sinai, Nil a scăpat cu fuga, însă Teodul a fost luat ca rob, izbutind curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut.
Episcopul din Eluza, la hotarul dintre Arabia şi Palestina, i-a sfinţit în preoţi atât pe Nil cât şi pe fiul său. Restul vieţii, l-a petrecut, iarăşi, la muntele Sinai, ca pustnic.
De numele lui Nil, tradiţia a legat o mulţime de scrieri, care, de bună seamă, sunt de la mai mulţi scriitori. Dintre acestea, Sfântul Nil Sinaitul ar fi alcătuit numai cartea „Povestiri”, celelalte ar fi ale altora ca: Evagrie sau Nil din Ancira, adică Nil ascetul din Filocalie, care n-a trăit niciodată în Sinai, dar care era unul dintre marii îndrumători duhovniceşti ai timpului său, precum scrierile lui ne arată.
Deci, alcătuind el cuvinte pustniceşti pline de toată înţelepciunea, înţelegerea şi folosul, cărţi care îndeamnă spre nevoinţă, cu puterea cuvântului şi cu darul Sfântului Duh, şi aşa, aducând cu dumnezeiască dragoste pe mulţi, la Hristos, cu pace s-a săvârşit.

 

Aproapele ne descopera ce avem in inima

In vremea aceea a venit la Iisus un invatator de lege, ispitindu-L si zicand: Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Dar Iisus a zis catre el: Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea? Iar el, raspunzand, a zis: «Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai raspuns; fa aceasta si vei fi viu. Dar el, voind sa se indreptateasca pe sine, a zis catre Iisus: Si cine este aproapele meu? Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat lasandu-l aproape mort.
Din intamplare, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, venind si vazand, a trecut pe alaturi. Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin; apoi, punandu-l pe asinul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. Iar a doua zi, scotand doi dinari, i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da. Deci, care dintre acestia trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari? Iar el a raspuns: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea. (Luca 10, 25-37)

Cel mai de pret lucru pe lumea aceasta este credinta!. Din pacate realizam acest lucru numai cand ne aflam in durerea pierderii chipului cel mai drag, sau pe patul suferintei. In rest, credem „dupa puterea noastra”. Credinta este mangaiere sufletului si lumina constiintei daca reflecta blandetea ochilor lui Hristos din icoanele noastre ortodoxe. Numai ea te poate calauzi pe calea Adevarului, fara a te simti la rascruce de drumuri, pentru ca sufletul te indeamna, iar mintea se poate alatura sufletului slujind lui.
In pericopa Evanghelica de astazi avem intalnirea unui Invatator de lege cu Hristos. Foarte cunoscuta si intrebarea lui: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?.”. Avea gandul cel bun si indrazneala, fiindca din cate se pare este printre putinii Invatatori care s-au adresat direct Lui Hristos. Iar framantarea lui denota ca-si iubea sufletul si era dornic sa stie mai mult decat citise in lege. A avut increderea sa se adrese altui Invatator, chiar daca nu a realizat cu adevarat cine este.
Imi place mult raspunsul Lui Hristos: „Ce scrie in Lege? Cum citesti?.”, doar era unul dintre cei care invatau poporul in cele are credintei si fara indoiala studia mereu cuvantul Legii. Dar din cate se pare nu i-a placut raspunsul Lui si incearca sa se indreptateasca pe sine: „el vrand sa se indreptateasca pe sine, a zis : Cine este aproapele meu?”. Din nou Hristos nu raspunde cu teorii soteorologice sau informatii de autocunoastere, ci printr-un exemplu practic. Ingaduiti-mi sa fac o mica paranteza: nu i-a aratat prin sfaturi cum sa-I slujeasca Lui: „slujeste-Mi asa.”, ci „iubeste si ingrijeste pe aproapele tau asa cum citesti in Lege!.”.
Asadar, citirea Legii atunci si citirea Evangheliei astazi este de capatai pentru mantuirea sufletului, de aceea Sfanta Evanghelie este asezata pe Sfanta Masa in Sfantul Altar, este centrul vietii crestine. In cadrul Sfintei Liturghii este mesajul viu pe care ni-l transmite Hristos si astazi, dar Liturghia nu se termina pentru noi cu „Amin”, ci se continua si in afara Bisericii prin slujirea aproapelui. De aceea inca din vremea Sfintilor Apostoli comunitatea crestina se ingrijea de nevoiasi, de vaduve, de orfani.
Intr-adevar, mantuitor este cuvantul. Insa numai cand este insotit si de fapta. Unul dintre ultimele indemnuri catre Ucenici a fost: „Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Iar daca ne amintim cate minuni a facut El pentru oameni vom intelege grija cu care imbratiseaza omul. Noi, cei de astazi, care incercam sa-I slujim dupa cum ne invata, nu avem puterea sa facem minuni -eu nu am, caci poate exista Parinti ce pot-, dar putem ajuta ca si comunitate, toti impreuna cu credinciosii. Sunt de parere ca nu trebuie eu sa am un peste ca sa-l dau fratelui care n-are, dar prin faptul ca eu cunosc un pescar, il pot ruga pe el sa dea pestele aproapelui meu.
„Omul este o fiinta responsabila, responsabilitatea face parte atat de mult din fiinta omului, ca fara ea omul nu e om cu adevarat” spunea Pr. Staniloae. Deci, in relatia cu Dumnezeu cel mai important este comportamentul nostru cu fratele, nu respectarea Legii ca tipic, ca gandire curata.
Mai grav decat acest Invatator de Lege sunt eu. El cunostea bine Legea din vremea lui, eu nu am cunostintele teologice prin care sa aprofundez Lumina Dumnezeiasca sau Taina Iubirii Lui asa cum au fost descrise de Sfintii Parinti, si astfel de cele mai multe ori raman doar cu dorinta sincera de a sluji Domnului, dar incarcat de pacate, de neputinte ce ma impiedica sa fac si mai mult. Incerc sa ma indrept, nu sa ma indreptatesc.
Daca am constientizat ca Liturghia trebuie sa o continuam in lume, atunci trebuie sa cautam la faptele noastre fata de fratele, caci „fratele nostru este mantuirea noastra” dupa cum spun Sfintii Parinti.
Haideti sa pastram in inimi si in sufletele noastre indemnul mantuitor al Lui Hristos: „Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand ei faptele voastre cele bune sa preaslaveasca pe Tatal vostru cel din Ceruri.” (Matei 5,16)

Doamne, Te rog ajuta-ne!

Arhim. Siluan Visan

Vi se trage numai din nepăsarea voastră, stricaciunea

De vom vorbi despre apostoli şi îi vom preamări, ar trebui de îndată să plângem văzând ce depărtare ne desparte de ei. Dar noi adesea nu găsim că ar fi vreo greşeală aceasta – şi trăim cu gândul că este peste putinţă să ajungem la o asemenea înălţime.
Iar dacă cineva ne-ar întreba de ce, de îndată vom argumenta aşa: „Acela era Pavel, acela era Petru, acela era Ioan”. Ce înseamnă, oare, că acela era Pavel, iar acela era Petru?

Spuneţi-mi, oare, aceşti oameni nu erau părtaşi aceloraşi firi ca şi noi?

N-au intrat în viaţă prin aceeaşi cale? N-au respirat acelaşi aer? N-au folosit aceleaşi lucruri? Nu se aflau printre ei şi din acei cu soţie şi copii? N-au avut anumite îndeletniciri ca să poată trăi? Iar unii din ei n-au fost robiţi păcatelor? Dar ei au avut din belşug învrednicirea harului lui Dumnezeu. Ei bine, dacă ni s-ar porunci să înviem morţii, să deschidem ochii orbilor, să curăţim pe leproşi, să ridicăm pe ologi, să scoatem dracii, să tămăduim alte neputinţe de acestea, desigur că acoperirea despre care grăim ni s-ar potrivi. Dar când este vorba să ne îndreptăm purtarea şi să dăm dovadă de ascultare, ce legătură este între una şi alta? Voi, de asemenea, vă bucuraţi de harul dumnezeiesc prin săvârşirea botezului aveţi părtăşie cu Duhul Sfânt şi chiar dacă nu puteţi săvârşi minuni, cel puţin aveţi atât cât vă trebuie ca să dovediţi o purtare dreaptă şi scutită de dojană. Astfel că stricăciunea vi se trage numai din nepăsarea voastră…

Sfântul Ioan Gură de Aur
”Cuvinte alese” – Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII, A SAMARINEANULUI MILOSTIV

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, mâine la Sfânta Liturghie, în Duminica a VIII-a în care citim din Sfânta Evanghelie după Luca, vom auzi una din cele mai frumoase pilde pe care le-a rostit Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, vă rog să faceţi puţină răbdare, ca să ascultaţi un cuvânt de învăţătură, pentru că e bine ca orice  adunare a noastră în Hristos să fie însoţită de un cuvânt de învăţătură spre luminarea, înţelepţirea şi îndreptarea noastră.

Este vorba despre Pilda samarineanului milostiv. Mulţi dintre frăţiile voastre aţi auzit-o. Odinioară, educatorii, învăţătorii, dar mai înainte de aceştia, părinţii şi bunicii noştri, istoriseau copiilor din pildele Mântuitorului, şi le istoriseau şi această pildă a Samarineanului milostiv. Nu-şi pierdeau timpul cu basme de Petre Ispirescu, ci fructificau şi valorificau timpul educaţiei cu aceste istorioare, cu aceste pilde desprinse din sfintele cuvinte ale Domnului nostru. Şi astăzi, deşi religia e persecutată în instituţiile de învăţământ şi ameninţată cu marginalizarea, sau chiar cu eliminarea din şcoli, cu nivelarea, şi se vrea mai mult o istorie a religiilor decât principiile învăţăturii noastre de credinţă şi morala creştin-ortodoxă, noi mai păstrăm imaginea vie, icoana însufleţită a casei sau a şcolii în care părinţii, bunicii, educatorii şi învăţătorii îi mângâiau pe copii cu cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum cloşca îşi mângâie puişorii, adunându-i sub aripile ei şi protejându-i.

Ştim pilda Samarineanului milostiv. Dar deşi o ştim, nu o aplicăm, nu o traducem în viaţa noastră, nu o interiorizăm, nu o împlinim. Şi Domnul Hristos ne spune undeva în Sfânta Evanghelie că sluga care ştiind voia stăpânului său nu a împlinit-o, aceea va fi vrednică de mai multă bătaie, de mai multă pedeapsă. Iubiţi credincioşi, dacă am împlini pilda Samarineanului milostiv în viaţa noastră, lumea noastră s-ar transforma într-un rai. Dar din păcate nu o împlinim. O ştim, dar o ştim spre osânda noastră.

Ce ne învaţă pilda? Pilda Samarineanului milostiv sau a Bunului Samarinean – cum mai este cunoscută, ne învaţă despre iubirea lui Dumnezeu. Şi se spune în această pildă că cineva a plecat dintr-o cetate şi s-a dus în alta. Şi în timp ce călătorea, a ajuns la o curbă unde erau nişte stânci prăpăstioase, şi deodată, după acea curbă au apărut nişte criminali, nişte tâlhari. Şi ce i-au făcut? L-au oprit, l-au bătut, l-au jefuit, i-au luat toţi banii, l-au rănit şi l-au lăsat în drum ca pe-o cârpă lepădată, între viaţă şi moarte. Şi acest om căzut între tâlhari striga după ajutor. Locul era pustiu. (Este vorba despre drumul dintre Ierusalim şi Ierihon care există şi astăzi, pentru că şi aceste două cetăţi antice există şi astăzi.)

Şi iată că pe cale trecea un preot, iar în virtutea demnităţii sale, el ar fi trebuit să arate la strigătul acesta după ajutor un interes foarte viu. A arătat? În pofida slujirii sale sacerdotale, rabinul, preotul din Vechiul Testament trece pe alături. Poate că avea în minte evitarea întâlnirii cu chipurile criminalilor, care să-l jefuiască şi pe el, poate că s-a înspăimântat şi atunci a dat bice calului său şi a dispărut.

Şi iată că apare un al doilea personaj, un levit. Ce era levitul? Un fel de paraclisier, care iese cu lumânarea şi dă cădelniţa; un fel de diacon, un slujitor la Templul lui Solomon. Aşadar, trece un levit. Şi levitul arată vreun interes? Nici acesta nu arată vreun interes. Amândoi, şi preotul şi levitul, s-au comportat aşa cum se comportă unii şoferi pe drumurile noastre rutiere, atunci când văd un accident şi mână mai departe. Nu ştiu cum să ocolească mai repede. Se gândesc: Nu cumva va fi blocat drumul şi nu voi putea ajunge mai repede acasă sau la serviciu sau acolo unde trebuie să ajung? Se înspăimântă puţin, se cruceşte şi crucea aceea nici măcar n-o face dreaptă; dacă e ateu bate-n lemn şi zice: „Să nu mi se întâmple şi mie aşa ceva!” şi merge mai departe.

Dar iată că apare şi o a treia persoană, pe care văzând-o omul căzut între răufăcători şi strigând după ajutor, şi văzând că se apropie, s-a înspăimântat. De ce s-a înspăimântat? Pentru că vedea în persoana care se apropia pe duşmanul lui. Şi de ce considera persoana respectivă duşman? Pentru că el era iudeu – el, cel căzut între tâlhari, iar cel care se apropia, după haine se vedea că era samarinean. Şi iudeii cu samarinenii nu aveau legături, nu aveau relaţii sociale, nici măcar nu se salutau. Şi se gândea cel căzut între tâlhari, că acesta va veni şi-i va da ultima lovitură, o lovitură de moarte şi-l va omorî. Şi când colo, s-a întâmplat aşa? Nu s-a întâmplat aşa. S-a întâmplat dimpotrivă. Samarineanul, trecând pe lângă iudeul căzut între criminali şi tâlhari, se coboară de pe animalul său, de pe asin, şi-l îngrijeşte pe cel căzut între tâlhari. Îi spală rănile cu vin, i le unge cu untdelemn, i le oblojeşte, îi pansează rănile, folosind bandaje poate chiar din cămaşa pe care şi-o sfâşiase pentru asta. Asta a făcut samarineanul considerat duşman. Apoi, l-a urcat pe dobitocul său, pe asinul său, şi l-a dus la un han, la o casă de oaspeţi. Şi n-a dormit toată noaptea, ci a stat şi l-a păzit ca un înger păzitor, l-a ocrotit, a avut grijă de el ca o soră medicală, ca o asistentă, care stă la căpătâiul unui bolnav. (Asta, dacă e asistentă cu frică de Dumnezeu şi cu conştiinţa obligaţiei de serviciu.) Dimineaţă, samarineanul i-a plătit hangiului şi l-a rugat să aibă grijă în continuare de cel căzut între tâlhari, până se va însănătoşi desăvârşit. Şi i-a făcut şi o făgăduinţă, o promisiune că atunci când se va întoarce, tot ce va mai fi cheltuit îi va da înapoi până la ultimul bănuţ.

Aşadar, avem în această pildă trei oameni: preotul şi levitul Vechiului Testament, şi samarineanul, care arată îndurare, milă, compasiune.

Cine e rănitul? Rănitul, iubiţi credincioşi, suntem fiecare dintre noi. Rănitul sunt eu şi rănitul eşti tu. Şi întrega lume este omul rănit, omul căzut între tâlhari.

Cine sunt tâlharii? Tâlharii sunt în primul rând demonii. Şi mai-marele tâlharilor este diavolul şi satana, Lucifer. În primul rând, aceştia sunt cei care urăsc, pizmuiesc, invidiază făptura lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea Creatorului, care este omul, şi-l ispitesc şi-l tâlhăresc prin păcate.

În al doilea rând, tâlharii sunt oamenii răufăcători, oamenii răi. Şi astăzi există astfel de tâlhari, dar nu întru totul asemănători cu cei din pildă. Astăzi nu mai există – decât poate ca excepţie, tâlhari şi răufăcători care au un cuib al lor undeva în munţii prăpăstioşi sau în pădurile dese. Astăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Ierihon nu mai există tâlhari. Şi totuşi există. Există tâlhari şi oameni răufăcători care se plimbă în voie pe stradă, la costum şi la cravată. Tâlhari cu butoni la cămaşă şi cu papion. Şi pe aceştia nu-i arestează nimeni. Există tâlhari, dar altfel de tâlhari. Aceştia au funcţii mari, poziţii înalte, sunt respectaţi şi cu toate acestea ei tâlhăresc legal. Legile nu au putere să-i corecteze, nici să-i amendeze. Tâlhăresc organizaţi în companii, în trusturi comerciale. Au scornit, au inventat moduri variate şi rafinate de a tâlhări, de a face rău, de a nedreptăţi. Am zis deci că tâlharii sunt demonii şi oamenii cei răi.

Mai există şi o a treia categorie de tâlhari şi aceştia sunt cei mai răi, cei mai periculoşi. Nu-i căutaţi departe, nu-i căutaţi în afara Bisericii, nu-i căutaţi în afara familiilor, nu-i căutaţi peste drum, nici să credeţi că e vecinul de perete, vecinul de apartament sau colegul de cameră – zic asta pentru voi, care staţi în cămin – , nu-i căutaţi pe tâlhari sau pe duşmani departe de voi. Ei sunt foarte aproape de sufletul nostru. Aceşti tâlhari sunt înăuntrul nostru. Şi care sunt aceşti tâlhari, cei mai cumpliţi tâlhari?! Aceştia sunt gândurile noastre rele. Nu există tâlhari mai răi ca gândul rău şi patima sufletească păcătoasă. Aceştia înrobesc pe om. Aceştia îl ucid.

Şi să luăm ca exemplu fumatul. Cât cheltuieşte în fiecare zi fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare săptămână fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare lună fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare an un fumător? Iată un tâlhar! A luat zahărul de la gura copilului. A luat pâinea orfanului şi a văduvei. Iată tâlharul! Cel mai cumplit tâlhar, mai rău decât diavolul! Mai rău decât cel mai mare răufăcător.

Un alt tâlhar – alcoolul. Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul! Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul?! Cine aude sau citeşte să mediteze serios la ce înseamnă „a dezbrăca” şi „a răni” în familie şi societate şi să se îngrozească.

Un alt tâlhar – drogurile, care acum parte din ele sunt legale şi care sunt foarte răspândite şi în şcolile noastre. Nu vă dau idei ca să încercaţi să vedeţi cum e, ci vă spun ca să vă feriţi ca de foc! Pericol de moarte sufletească şi trupească!

Un alt tâlhar sunt jocurile de noroc care tiranizează şi robesc. Jocurile la aparate! Copii de vârsta voastră (către seminarişti) ajung să fure toţi banii din casă, toţi banii părinţilor, zeci de milioane, şi să-i ducă la aparate; şi după ce-i pierd, se gândesc să-şi curme viaţa. Nu mai au curaj să se întoarcă acasă. Iată tâlharul cel mai mare care te duce până la suicid! Tâlharul cel mai mare e păcatul care te stăpâneşte. Jocurile de noroc la aparate, frecventarea cazinourilor.

Aşadar, neamul nostru omenesc, fraţi creştini, este tâlhărit de diavolul şi de răufăcători. Dar cel mai mare tâlhar este cine? Sinele nostru. Noi, pentru noi înşine, suntem cei mai mari tâlhari, noi ne furăm căciula, noi ne facem cel mai mare rău. Fiecare gând păcătos, fiecare patimă, ne costă aici şi ne va costa în veşnicie, dacă nu ne vom îndrepta, dacă nu ne vom căi. Ne va costa în ceea ce priveşte partea financiară, bunăstarea de aici, ne va costa în ceea ce priveşte sănătatea, onoarea, reputaţia, anii de viaţă.

Ce face cel care fumează?! Se sinucide lent. Dumnezeu i-a dăruit optzeci de ani; dar fumătorul, cu radiera viciului, îndrăznelii şi obrăzniciei lui, şterge din Cartea Vieţii lui cifra 80, pe care a scris-o degetul lui Dumnezeu, şi scrie 60, sau 40, sau mai puţin… Asta face fumătorul. Nu este cel mai mare tâlhar, cel mai mare auto-criminal? Este.

Bine, o să spuneţi, acesta este un predicator foarte pesimist. Ne vorbeşte numai în culori sumbre.

Iubiţilor, cine ne va salva? Filosofia? Arta? Statul? Tehnica? Ştiinţele? Sistemele? Şcolile? Facultăţile? Doctoratele? Cariera? Nimic din toate acestea. Nu există salvare pe pământ şi în cer decât în, prin şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Nu există, cum spune Sfântul Apostol Pavel, un alt nume în cer şi pe pământ şi în cele mai de jos ale adâncului prin care să se mântuiască cineva, decât numele Domnului nostru Iisus Hristos. De ce? Pentru că nimeni nu l-a iubit vreodată pe om ca Domnul nostru Iisus Hristos. Pe Crucea Golgotei nu-L ţin crucificat piroanele răutăţii, barbariei şi nerecunoştinţei noastre, cât Îl ţine infinita Lui iubire faţă de noi. Iudeii L-au numit în batjocură „Rege al iudeilor”. Noi am zis „Împăratul Slavei”, pentru că El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iudeii L-au numit în batjocură samarinean: „Eşti samarinean şi ai demon!” – citiţi în Evanghelia după Ioan! Dar pentru noi creştinii, Domnul nostru Iisus Hristos este Samarineanul milostiv din pilda pe care o vom auzi mâine la Sfânta Liturghie. Este Bunul Samarinean care-i vindecă pe toţi oamenii bolnavi trupeşte şi sufleteşte. El îi tămăduieşte pe toţi oamenii în hanul Său. Şi care este hanul Lui, „casa de oaspeţi”? Sfânta Sa Biserică! Aici se tămăduiesc rănile sufleteşti şi trupeşti. Şi, iubiţilor,… aşa cum alergăm la spital atunci când suntem bolnavi, aşa atunci când ne conştientizăm păcatul, căderea în ispită, patima, viciul, aşa trebuie să alergăm la spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Nicăieri în lumea aceasta, oriunde am alerga, nu vom găsi mângâierea, alinarea, întărirea, înviorarea, scăparea, vivificarea, învierea pe care ne-o dăruieşte Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre în Spitalul Bisericii.

Eşti supărat? Vino la Spitalul Bisericii! Aici vei auzi cuvântul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Aici vei auzi: „Îndrăzneşte fiică! Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!”. Aici vei auzi: „Nu te teme! Crede numai…”. Aici vom auzi cuvintele Dumnezeului-Om Iisus Hristos, cuvintele de viaţă-făcătoare, cuvintele care înviază… Aici, în Spitalul Bisericii, lacrimile tale vor fi şterse de Samarineanul milostiv… Lacrimile tale, lacrimile orfanului, lacrimile văduvei, lacrimile tuturor nefericiţilor din această lume, aici vor fi şterse.

Eşti iubitor de argint, iubitor de bani, lacom şi hrăpăreţ? Vino în Spitalul Bisericii! Medicament îţi va fi cuvântul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui…” Şi ce nu va putea vindeca medicul, nici psihiatrul, nici psihologul, va vindeca Doctorul sufletelor şi al trupurilor: Samarineanul milostiv, Hristos Domnul.

Eşti mânios? Vino în Spitalul Bisericii! Doctorul sufletelor, Samarineanul milostiv îţi va dărui medicamentul potrivit. Aici vei auzi: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre…”. Aici vei auzi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi…”. Aici vei auzi: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul…”. Aici ţi se va spune: „Iată, te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greşeşti!”.

Aşadar, de orice boală sufletească – şi nu numai trupească, am pătimi, să alergăm la Spitalul Bisericii. De ce? Pentru că Hristos nu este doar Doctorul trupurilor. Nu face doar minuni de vindecare trupească. El este şi Doctorul sufletelor. Vindecă şi patimile sau viciile. Vindecă şi de patima fumatului, vindecă şi alcoolismul, vindecă şi narcomania, vindecă şi dependenţa de jocurile de noroc şi de cazinouri, vindecă şi de desfrânare, vindecă şi de mânie şi de iuţime, şi de toate patimile sufleteşti. Vindecă şi oferă medicamente nu din lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta. Aici Hristos oferă „leacul nemuririi” – de care vorbeşte Sfântul Ignatie Teoforul, antidotul, medicamentul pentru a nu mai muri niciodată, Trupul şi Sângele Său.

Eşti în primejdie de moarte? Vino în Biserică, ca să-L auzi pe Hristos spunându-ţi: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”.

Fraţi creştini, nu există în lume vreo religie care să-l mângâie, să-l renască, să-l întărească, să-l mântuiască şi să-l transforme pe omul din noroi, din lut, din ţărână în înger ca Sfânta noastră Ortodoxie, Dreapta-credinţă, dreapta-slăvire. Dar e nevoie ca această credinţă a noastră să o traducem, să o transpunem, să o aplicăm, să o împlinim cu fapta, în viaţa noastră de zi cu zi. Altfel, vorbă sună, şi dispare… Fapta tună adevărul credinţei noastre. „Credinţă fără fapte este moartă” – aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului. Ortodoxia înseamnă trăire. Ortodoxia înseamnă „viaţă din belşug”. Ortodoxia înseamnă bună-mireasma faptelor bune. Şi va veni o vreme când întreaga creaţie, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi universul întreg vor mărturisi adevărul credinţei noastre. „Un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor!” şi „Cine nu are Biserica Ortodoxă de mamă, nu-l are pe Dumnezeu drept Tată!”.

Aşadar, iubiţi credincioşi, puneţi în inimile voastre la Duminica Samarineanului Milostiv că Biserica este Maica noastră, că Biserica este Spital, Spital pentru suflet şi trup, dar cu precădere un Spital duhovnicesc şi un laborator de sfinţenie. La el să alergăm toţi cei bolnavi. La Vitezda Tainei Sfintei Spovedanii, la Medicamentul nemuririi. „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cutare… cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Iată „Leacul nemuririi”!

Şi facă Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să primim aici tămăduire sufletească de păcate şi de patimi – care este învierea cea dintâi, ca să ne învrednicim şi învierii celei de a doua în Împărăţia Sfintei Treimi. Amin.
Sursa