Arma de neînvins împotriva vrăjmaşului

Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui.

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă niciunui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)
(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 154)

Mantuirea prin Cruce

In fiecare duminică, la Utrenie, după citirea Evangheliei învierii, se cântă un tropar consacrat deopotrivă Sfintei Cruci şi învierii care începe cu cuvintele: „Invierea lui Hristos văzând, să ne închinăm…”. Da, vedem cu adevărat învierea lui Hristos în timpul slujbei de duminică ce reprezintă o sărbătoare de Paşte săptămânală. Imediat după aceea, se adaugă: „Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Puţin mai încolo, în acelaşi tropar, se continuă: „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.

Vedem aşadar cât de strâns legate sunt Crucea şi învierea, reprezentând cele două faţete ale tainei mântuirii. Cum anume a devenit Crucea instrumentul mântuirii noastre? In ce fel a devenit ea izvor de bucurie care se revarsă peste toată lumea, peste toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce instrumentul mântuirii lor: „Bucură-te, Cruce, singură nădejde”1?
Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru, cu libertate, fiindcă Dumnezeu a vrut ca omul să-L poată iubi în mod liber. In prima carte a Bibliei, în Facerea, omul apare ca scop al creaţiei: Dumnezeu a pregătit universul întreg, tot cosmosul şi apoi pământul cu toate speciile vegetale şi animale care îl populează pentru ca omul să stăpânească peste ele, să fie cântăreţul, preotul creaţiei, să înalţe toate acestea spre Dumnezeu, iubindu-şi în mod liber Creatorul. Celelalte făpturi, care nu au un suflet nemuritor, nu îşi puteau iubi în mod liber Creatorul. Desigur, într-o anumită măsură, întreaga creaţie îl iubeşte pe Dumnezeu şi cântă slava Lui doar prin simpla sa existenţă şi ascultând de Creatorul ei, dar ascultând de El în mod necesar, conformându-se fără conştiinţă sau libertate legilor pe care Dumnezeu le-a imprimat naturii. Omul însă este înzestrat cu libertate, fiindcă are un suflet spiritual şi nemuritor. Dumnezeu i-a dăruit libertatea deoarece scopul creaţiei era să existe o făptură care să-L poată iubi pe Dumnezeu, care să poată fi în comuniune de iubire cu El, şi pe care Dumnezeu să o poată face părtaşă la propria sa natură. Acesta este scopul creaţiei. Şi în fond, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Care Şi-a asumat firea noastră omenească este de fapt scopul creaţiei, vom vedea cum anume şi de ce.
Din păcate, foarte repede, omul şi-a întrebuinţat prost libertatea cu care a fost înzestrat: în loc să o folosească pentru a răspunde Tatălui ceresc cu iubire la iubirea Lui, el s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, nu a ascultat de El, săvârşind astfel un act de mândrie. Şi cum omenirea nu este o puzderie de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, după chipul Preasfintei Treimi (în vreme ce o specie vegetală sau animală este o mulţime de indivizi), omenirea întreagă este în plan natural, datorită acestei creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare; omenirea întreagă care a existat de-a lungul timpurilor, de la origini, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este deci o infinitate de indivizi, fiindcă a fost creată după chipul lui Dumnezeu, ci alcătuieşte deja un trup. Şi din această cauză, păcatul lui Adam nu l-a privit numai pe Adam ca individ, fiindcă, într-o anumită măsură, el era deja solidar cu toată omenirea care avea să iasă din el şi de aceea, din vina sa, datorită despărţirii lui voite şi libere de Dumnezeu, şi-a compromis, ca să spunem aşa, toţi urmaşii, întreaga-i descendenţă. Sfinţii Părinţi numesc omenirea întreagă un Adam colectiv, iar Sfântul Grigorie de Nyssa vede în el singura oaie rătăcită în căutarea căreia a venit Hristos în lume.
Bineînţeles că nu toţi oamenii sunt vinovaţi de greşeala lui Adam; însă acesta le-a transmis o fire omenească rănită, care de îndată ce este primită de fiecare dintre noi la naştere nu mai este o fire altoită pe Dumnezeu, nu mai este o fire însufleţită de energiile necreate ale lui Dumnezeu, ci una asupra căreia Satana are deja o anumită putere. Acest păcat a fost numit în Occident „păcatul originar”. Majoritatea Sfinţilor Părinţi nu îl numesc aşa, ci doar „păcatul protopărinţilor noştri”.
Prin greşeala lui Adam, pe care din păcate toţi urmaşii săi au imitat-o mereu, dezbinarea şi duşmănia au pus stăpânire pe omenire. Când citim primele capitole din cartea Facerii, care rezumă, în imagini simbolice, milenii de istorie reală, vedem că pornind de la greşeala lui Adam, toţi urmaşii lui au păcătuit până când s-a ajuns la potop, la împrăştierea acestei omeniri care ar fi trebui să fie mereu unită ca un singur popor.
Dumnezeu a vrut să repare acest păcat al lui Adam pe care îl cunoştea din veşnicie, deoarece El vede totul într-o clipă veşnică şi pentru El nu există succesiune. Acest lucru depăşeşte toate concepţiile noastre, tot ce ne putem noi închipui, însă Dumnezeu vede totul ca într-o singură clipă veşnică, şi El văzuse din veşnicie păcatul lui Adam, de aceea hotărâse să-l remedieze, să-l îndrepte prin întruparea, moartea şi învierea Logo-sului Său.
Intruparea, răstignirea şi învierea lui Hristos au fost pregătite de Dumnezeu încă din momentul chemării lui Avraam. Acesta a fost primul pas spre mântuirea omenirii pe care Domnul a vrut să o instaureze şi pe care o prevăzuse chiar din momentul în care vedea, din veşnicie, că omul nu era credincios planului Său de iubire.
Astfel, la capătul lungii istorii pe care ne-o povesteşte Vechiul Testament, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat, Şi-a asumat firea noastră omenească. El a luat suflet şi trup omeneşti, însă acest suflet şi acest trup nu alcătuiau o persoană omenească: Hristos este în mod nedespărţit Dumnezeu şi om, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi şi om, însă firea Sa omenească, acest trup şi acest suflet nu au o personalitate proprie, ci au personalitatea Fiului lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu fiind în egală măsură Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Asumându-şi aşadar această fire omenească aşa cum devenise ea după căderea în păcat a lui Adam şi după nesfârşita serie de păcate care alcătuiseră istoria omenirii, Hristos; a luat asupra Sa păcatul omului.
Bineînţeles că El nu era păcătos, deoarece, ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de om, El nu putea decât să trăiască cu sufletul Său omenesc, cu inteligenţa şi voinţa Sa omenească această condiţie de Fiu a lui Dumnezeu care era condiţia Sa veşnică din sânul Preasfintei Treimi; iar în sânul Sfintei Treimi, Fiul primeşte veşnic de la Tatăl firea cea dumnezeiască. Tatăl îi dă tot ce este Fiului, precum şi Sfântului Duh. Fiul primeşte totul de la Tatăl, Fiul este întru totul orientat spre Tatăl, este întru totul Fiu în sensul cel mai profund al cuvântului, după cum Tatăl este din veşnicie izvorul oricărei paternităţi şi Tatăl nostru.
In acest trup şi în acest suflet omeneşti, cu inteligenţa şi cu voinţa Sa omenească, Hristos Şi-a asumat omenirea cu toate consecinţele păcatului, care erau suferinţa şi moartea. Mântuitorul Hristos le-a trăit pe toate, însă cu sufletul Său de Fiu, deoarece inteligenţa şi voinţa Sa omenească nu puteau decât să adere în mod concret la acest duh fiesc care îi era caracteristic în sânul Preasfintei Treimi. Şi din această cauză, asumându-Şi firea noastră omenească, care, repet, nu este o multitudine de indivizi, Hristos cuprindea deja în El întreaga omenire. Şi în El, omenirea întreagă se împărtăşea, în mod virtual, din sentimentele Sale fieşti faţă de Tatăl. In felul acesta, Hristos a făcut din suferinţă şi din moarte, care erau semnul consecinţelor despărţirii omului de Dumnezeu, semnul totalei renunţări la sine, al renunţării totale la eu.

In calitate de om, Hristos nu avea „eu”, El era Fiul lui Dumnezeu, însă folosindu-se de voinţa Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu a făcut din suferinţa şi din moartea Sa semnul iubirii celei mai desăvârşite faţă de Tatăl, faţă de oameni, semnul unei supuneri fieşti, pline de iubire faţă de Tatăl Său, supunere şi iubire care, în firea Sa omenească, în voinţa Sa omenească de om, erau răsfrângerea, traducerea în limba omenirii păcătoase a iubirii Sale fieşti faţă de Tatăl, care este viaţa Sa cea veşnică din sânul Sfintei Treimi.
El a distrus astfel suferinţa şi moartea, deoarece devenind semnul iubirii celei mai desăvârşite de Tatăl, precum şi semnul iubirii celei mai desăvârşite de oameni, suferinţa şi moartea se negau şi se desfiinţau reciproc: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), le-a spus El ucenicilor în cuvântarea de după Cină. Făcând în felul acesta din suferinţa şi din moartea de pe Cruce semnul iubirii Sale fieşti desăvârşite faţă de Tatăl şi al iubirii Sale de oameni, iubire care era în acelaşi timp şi o comuniune cu iubirea Tatălui pentru omenirea întreagă, pentru toţi oamenii, Hristos a zdrobit din interior, a nimicit suferinţa şi moartea şi crucea, pentru ca ele să devină semnele învierii şi biruinţei definitive ale Vieţii.
Invierea asta este: distrugerea tuturor consecinţelor păcatului, a suferinţei şi a morţii, deoarece Fiul lui Dumnezeu le-a schimbat sensul şi însemnătatea. De aceea a „venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.
Da, pentru că datorită puterii Duhului Sfânt pe care l-a trimis peste Biserică în ziua Cincizecimii şi pe care îl trimite peste fiecare dintre noi în ziua când suntem botezaţi, Hristos ne-a dat şi nouă puterea de a face la rândul nostru din suferinţele şi din moartea noastră, din prezenţa Crucii sub toate formele ei în viaţa noastră, semnul renunţării celei mai depline la eu, la propriul ego, semnul dăruirii noastre celei mai depline faţă de Tatăl şi în acelaşi timp, faţă de fraţii noştri, oamenii.
Da, prin Cruce a fost schimbat însuşi sensul suferinţei noastre, dacă vrem şi dacă suntem de acord să acceptăm acest lucru, iar Sfântul Duh, Care ne-a fost revărsat în inimi şi Care ne întipăreşte acolo o atracţie pentru aceasta, ne dă sensul Crucii şi sensul condiţiei noastre de fii ai lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Duh strigă în inimile noastre „Awa, Părinte!” (Galateni 4, 6). Ei bine, dacă la acest imbold pe care Duhul ni-l imprimă în inimi consimţim, dacă facem cu adevărat din toate crucile noastre zilnice, din toate formele prin care suferinţa îşi face loc în viaţa noastră şi din însăşi moartea noastră semnele renunţării la orice formă de egocentrism, la orice închidere în individualitate, la voinţa de stăpânire şi de posedare a eului nostru, pentru a fi pe deplin o iubire fiască faţă de Tatăl şi iubitori faţă de fraţii noştri, oamenii, atunci, suferinţa este învinsă şi învierea se face deja prezentă în chip tainic în inimile noastre, de unde va străluci în ziua Parusiei şi a învierii de apoi, la sfârşitul veacurilor.
Taina Crucii cuprinde toate aceste aspecte şi din aceste motive, „a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Crucea este instrumentul mântuirii noastre şi, prin aceasta, instrumentul bucuriei şi al învierii noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care au conceput acest minunat plan de mântuire a omului şi l-au împlinit prin jertfa lui Hristos şi în acelaşi timp, prin puterea Duhului Sfânt, Treimii Sfinte I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Placide Deseille

Cununa binecuvântată a anului creştin, Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic; Editura Doxologia
Cumpara cartea „Cununa binecuvântată a anului creştin”

Note:
* Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, 14 septembrie 2010.
1 In limba franceză, în text: „Salut, 6 Croix, unique esperance”, reprezintă un vers foarte cunoscut dintr-un imn alcătuit în veacul al Vl-lea în cinstea Sfintei Crubi de Venance Fortunat, Episcop de Poitiers, intitulat Vexilla Regis. în acelaşi timp, aceste cuvinte de salut creştin sunt înscrise pe numeroase troiţe şi cruci din anumite regiuni din Franţa, din mediul rural, mai cu seamă din Bretania şi deci cunoscute de creştinii francezi (n.tr.).

 Sursa:crestin ortodox

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.
Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).
Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.
Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.
Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.
Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).
Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).
Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).
Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.
Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.
Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.
Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.
De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.
Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.
Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?
Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.
Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.
Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.
Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.
La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.
Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.
Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Predica la Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit des­pre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să înce­pem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte măr­turii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e a­proape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâ­u­lui foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spi­cul şi boabele lui şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa a­ceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea lu­minatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica da­rului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai în­tâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este ne­voie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre cli­pa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de le­gea nouă şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Pa­triarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când unul dintre împă­ra­ţii canaanei a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, în­cât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neşti­ind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: „De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?”.
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dum­nezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc şi au omorât mulţime nenumărată de oa­meni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a ru­gat lui Dumnezeu pentru el.
Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: „Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9).
Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: „Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi în­chi­puie că viaţa lor este acolo şi vor trăi”. Şi le-a spus Moisi atunci: „Vezi, Israele, viaţa ta răstignită pe lemn”; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau.
Şi că această ase­mă­nare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a în­chi­puit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a ade­ve­ri­t-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de a­ra­mă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: „Ce să bem?”. Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era ama­ră şi otrăvitoare şi poporul nu putea să bea, cu toată se­tea lui.
Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce să fac?”. Şi a zis Dumnezeu: „Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci”. Şi Moisi a făcut în­toc­mai, băgând lemnul în apă şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa a­ceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă şi de necazuri şi de ispite şi de boale şi de pagube şi de alte ne­cazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte ne­cazul nostru şi nu mai este amar.
Când ne aducem a­min­te câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vie­ţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat ni­­mic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Co­men­tariu la viaţa lui Moise).
Dar care au mai fost simbolurile crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israel; atunci Moisi s-a fă­cut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israel bi­ruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israel. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub pi­cioa­rele lui Moisi, să-l ridice mai sus şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israel a bi­ru­it desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboluri preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse dea curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mân­tu­i­rii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea alt­ce­va. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat.
Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a in­trat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său şi a dobândit o veş­nică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al tau­rilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfin­ţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cuge­tul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9).
Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceas­ta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului.
Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: „Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi în­sem­naţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sa­bia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moar­tea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea no­uă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată des­co­peririle cele mari despre sfârşitul lumii, despre tai­na întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am vă­zut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas pu­ternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să va­tăme pă­mântul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici ma­rea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că es­te Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos.
Crucea este mo­tivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea că­tre noi, Fiul lui Dumnezeu „…ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pen­tru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nu­me care este mai presus de tot numele, ca întru nu­mele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Cru­cea? L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te steagul şi dacă vreţi, emblema. Este stema şi stea­gul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lu­mii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spu­ne Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fi­u­lui Omului” (Matei 24, 30).
Deci, iată cât de mare lu­cru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Pro­o­rocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: „Sfânta Cruce care înal­ţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ” (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboluri şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă tai­na acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăz­nu­ias­că Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Con­stantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de as­tăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini.
Şi a în­ce­put Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stă­pâ­nea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând pes­te măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Con­stantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri ne­nu­mă­rate şi este mai bine pregătit decât dânsul.
Şi tre­când mun­ţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedu­me­rire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cru­ce de stele care străluceau mai mult decât razele soa­re­lui şi împrejurul ei erau litere romane, tot cu stele în­chi­puite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces].
Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă nea­vând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creş­ti­ni­lor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare.
L-a biruit, i-a sfă­râ­mat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Con­stantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Ce­lui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea cre­dinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru şi el şi maica lui.
După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfân­ta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, sem­nul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxen­ţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ieru­sa­li­mul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, ca­re făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stă­tea în locul cel sfânt.
Deci a venit Elena împărăteasa, cău­tând şi sfărâmând idolii şi capiştile şi cu mare gre­u­tate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, as­tupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă nu­mele lui Iisus de pe faţa pământului.
Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spu­ne Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus şi acolo L-au pus pe El.
Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Biseri­ceas­că a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedu­me­ri­re şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschi­men­tarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80).
Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l du­ceau la groapă şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi pu­nând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă fă­cătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”.
Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Ma­ca­rie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lu­mea.
Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce îm­pă­ră­tea­sa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat o­bi­ceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; pro­log, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însem­nă­tatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la al­te taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvin­te­le dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material.
Înţelesul duhov­ni­cesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate su­ferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi zi­cem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „du­cându-Şi crucea” – crucea lui Hristos.

Şi mai zice Evan­ghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Ma­ma Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Mag­dalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă cru­cea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vor­beşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – ca­lea durerii – a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vre­me înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pen­tru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om.
Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mer­gea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Deci, ca om, El slă­bi­se şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea pâ­nă la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi u­ne­ori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului.
Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte fe­mei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea pro­priu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din ma­te­rie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „cre­dem”, nu cinstesc crucea lui Hristos.
Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o par­te văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la ca­re se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte şi al­ta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dra­goste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor că­să­toriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, es­te crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pen­tru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mân­tui.
În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti ur­mător al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că fi­rea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea a­ceas­ta – că fără cruce nu este mântuire – apoi nebun este a­ce­la care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fă­ră răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate îm­pre­jurările vieţii.
Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nas­că atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în fri­ca şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile le­ga­te de această creştere.
Cel înţelept şi credincios îşi dă sea­ma cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede ne­ascultător şi suferă el până ce îl vede om pe lu­me.
Cei că­sătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua mă­suri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt e­le rân­du­ite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câş­ti­ga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi al­te multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tă­ie­rea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pu­ru­rea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dra­gostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale tru­pu­lui. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea pri­veghează, pururea se osteneşte, pururea plânge.
Ni­cio­da­tă mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, du­pă cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mă­rită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bi­ne face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bu­curia lumii nu o simte. Duce o cruce grea, săr­ma­nul şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci a­ce­la ma­re plată va lua.
Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”.
Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala du­hu­lui pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mul­ţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe ca­re i-a dat-o lui până la sfârşit şi va avea cunună de mu­­cenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mân­tui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omu­le, da­că vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni a­su­pra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dra­gos­te pen­tru Mântuitorul şi e foarte mulţumit când e cer­tat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu se­te, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie cru­cea sa, a­du­cându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea mi­­lioane şi milioane de ori mai mare decât cru­cea lui, fi­ind­că a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea pa­timi câte nu poa­te cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă diavolii de bat­jo­cu­ra pe care o faceţi.
Faceţi împreunând aceste trei de­ge­te – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în nu­mele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a co­bo­rât din cer pentru mântuirea noastră şi apoi în umă­rul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dra­gostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Du­hul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip vă­zut.
Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: „Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la ur­mă va rămâne la nişte nepoţi ai mei”. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Dom­nului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe pe­rete şi-şi vedea de treburile lui.
Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: „Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos!”. Iar el a răspuns: „Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la lo­cul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lu­cru sfânt, e Hristos”.
Însă acela fiind mai rău şi mai ne­cre­din­cios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: „Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut pă­rin­ţii noştri!”.
Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bă­tut cuie şi după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mân­tui­to­ru­lui. Unii îl scuipau, alţii strigau: „Na, coboară-Te de pe cru­ce, cum am auzit că spune în Evanghelie!”.
Alţii spu­neau: „Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce!”. Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea.
Iar unul din ei a zis: „Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă”. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deo­da­tă, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: „Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi când am împuns-o, a curs sânge”!
Şi a ve­nit învăţătorul lor, rabinul şi a văzut adevărul. Apoi a zis: „Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toa­te că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta us­ca­tă de lemn, suntem toţi vinovaţi de sân­gele Lui şi trebuie să ne botezăm”.
Şi ducându-se la şcoa­lă cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi a­ceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreap­ta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predi­că Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misio­nar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creş­tinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, cre­din­cioşi ai lui Brahma Krişna.
Şi aceia, convertindu-se la creş­­tinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cru­­ce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mân­tuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos.
Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini şi-i băteau şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos.
Ba au început să batjocorească şi cru­cea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mân­tu­i­torul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce şi-L băteau cu ciomegele şi-L scui­pau şi-I ungeau crucea cu murdării.
Iar când erau în to­iul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors fa­ţa la dreapta, spre ei şi a zis: „De ce Mă batjocoriţi?”. Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Ca­re Îl scuipau şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţi­va au murit de frică acolo.
Iar ceilalţi au dat fuga la în­­văţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: „Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am vă­­zut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: De ce mă batjocoriţi?”.
Şi au mers cu toţii şi când au vă­zut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat şi mare cutremur i-a cu­prins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dum­nezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjo­co­reau, nu­mai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la cru­cea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea su­flete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii ce­ru­lui şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de ar­hangheli şi îngeri?!
Când vor suna trâmbiţele şi când lân­gă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele şi cocoşul cu suliţa şi varga cea de isop, căci toa­­te semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul Legii Vechi, adică chi­vo­tul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spu­ne Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a vă­zut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii.
Deci va ve­ni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii ce­ru­lui, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pă­mân­tu­lui, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răs­tig­nit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din o­cean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Sun­tem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lu­cruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în min­ţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să du­cem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos şi a celei vă­zute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită es­te crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toa­te necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia ce­ru­lui, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Mă­car din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută cru­cea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea ma­terie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută cru­cea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când ve­dem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dra­gos­te crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toa­te faptele noastre şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Dom­nului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în su­flet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toa­te necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boa­lele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Cine i-ar învăţa şi îndrepta pe necredincioşi? Dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice.

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.
Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.
Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.
Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia

Omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său

Vrăjmaşul neamului omenesc ne îndeamnă întotdeauna la felurite păcate şi fărădelegi. El es­te şiret, viclean şi crud. Cunoaşte bine înclinările fiecăruia dintre noi şi atacă cu iscusinţă punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voin­ţă puternică.

Nu e nimic uimitor în aceea că diavolul îl aruncă pe om în trufie cu uşurinţă, pentru că su­fletul nostru este zidit, după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineînmiresmat de virtuţi, şi din firea sa năzuieşte spre tot ce-i bun, nobil, înalt. El vrea să fie întotdeauna printre primii, vrea să ajungă cât mai repede la desăvârşire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de lăudat aceste porniri ale sufletului? Se înţelege că sunt!

Dar… Sărmanul suflet lipsit de experienţă nu apucă să-şi vină în fire, că de la primii paşi nime­reşte în cursele viclene ale vrăjmaşului – şi cu cât tinde mai mult spre întâietate, spre desăvârşire (pe care le înţelege potrivit concepţiilor lui lumeşti), cu atât mai mult va spori… vai! deja însă nu în vir­tute; se va încurca tot mai mult în laţurile vrăjma­şului din lipsa sa de experienţă, lipsit fiind de în­drumător duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

Treaba este că puterea cea rea îl amăgeşte pe om, insuflându-i o concepţie pervertită despre fericire. Ea îi propune „fericirea” vremelnică, pământească, îl ajută să reuşească în obţinerea unei asemenea fericiri şi ascunde cu viclenie de om faptul că mântuirea lui şi fericirea adevărată, veşnică, este invers proporţională cu „ferici­rea” pământească, ce trece repede. Dacă toţi ar cunoaşte lucrul acesta şi, şi l-ar lămuri cu toată seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu­tincioasă în viclenia sa şi n-ar reuşi să le insufle oamenilor gânduri trufaşe nici dacă ar avea ne­numărate fapte bune. Fiecare şi-ar spune cu sin­ceritate: „Cu ce mă pot lăuda? Poate doar cu ne­putinţele şi păcatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!” – şi prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este însă că omul ascultă mai cu plă­cere şi cu mai multă luare-aminte glasul vrăjma­şului său decât glasul Mântuitorului său.

Schiigumenul Sava, ”Cum să biruim mândria”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010

Treptele desăvârșirii credinței

Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească.
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire: cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit. Aceste trei categorii corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească. Trecând prin cele trei trepte, omul creşte până la vârsta lui Hristos. Sporeşte adică „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Treapta curăţitoare a începătorilor nevoinței întru cucernicie este foarte strâns legată de pocăinţă. Şi când spunem pocăinţă, înţelegem, pe de o parte, lepădarea de „omul vechi” al trupului, iar pe de altă parte, „îmbrăcarea” în omul cel nou, înnoit de lucrarea Sfântului Duh. Pocăinţa încercată pe treapta curăţirii se înfăţişează prin urârea celor materialnice, omorârea patimilor trupului prin post şi priveghere, fuga de orice pricină ce aţâţă patimile, vărsarea de lacrimi, căinţa pentru cele trecute; prin potrivirea purtărilor cu bunătatea Duhului; prin curăţirea minţii de orice întinăciune, cu sfântă umilinţă; prin sălăşluirea raţiunii în minte. În general, pe această treaptă, pocăinţa se vădeşte în viaţa de nevoinţă. Omul stinge puterea focului celui dinlăuntru, închide gura patimilor sălbatice, se face tare duhovniceşte.
Treapta luminării este cea dintâi nepătimire. Însuşirea ei de căpetenie este cunoaşterea existenţelor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Roadele luminării sunt: curăţirea minţii prin harul dumnezeiesc ce mistuie inima precum un foc, dezvăluirea înţelegătoare a ochilor inimii şi zămislirea înlăuntrul minţii a raţiunii cunoaşterii, care se exprimă în concepte înalte. Cu alte cuvinte, în această stare, omul are rugăciunea minţii neîncetată şi dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe deasupra, dobândeşte cunoaşterea celor dumnezeieşti şi omeneşti şi experiază descoperirea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu. În această stare, omul este ridicat în văzduh, precum proorocul Ilie, străbătând cerurile.
Treapta tainică sau desăvârşitoare este a celor desăvârşiţi, care au ajuns a fi teologi ai Bisericii. Omul îndumnezeit are părtăşie cu puterile îngereşti, se apropie de Lumina cea necreată şi adâncurile lui Dumnezeu i se dezvăluie prin Duhul. El vede energia fiinţială cea necreată a lui Dumnezeu. Acel om cunoaşte multe din lucrurile ascunse altora ‒ tainele aflătoare în Sfânta Scriptură. El se înalţă până la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel, şi aude cuvinte negrăite, şi vede ceea ce ochiul omului nu poate să vadă. El ajunge teolog în Biserică şi trăieşte (…) „ca un desăvârşit în Dumnezeul cel desăvârşit”.
(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, pp.116-117)