E de preferat să eşuezi ca mirean, decât ca monah

Părintele susţinea că nu este corect ca rugăciunile în biserică să fie făcute neglijent. Monahii nu trebuie să rostească „Doamne, miluieşte!” în grabă şi cu nepăsare.
Un tânăr oarecare i-a spus Părintelui că se gândeşte să urmeze viaţa monahală. Părintele, însă, a văzut cu duhul că nu i se potriveşte călugăria şi l-a sfătuit să-şi continue lupta creştină în lume. Tânărul i-a mărturisit că se teme foarte tare să nu eşueze. Părintele i-a replicat atunci: „E de preferat să eşuezi ca mirean, decât ca monah…”.
Un monah l-a întrebat pe Părintele:
‒ Părintele, cum trebuie să se roage un începător?
‒ Să citească Vieţile Sfinţilor şi Noul Testament.
Părintele susţinea că nu este corect ca rugăciunile în biserică să fie făcute neglijent. Monahii nu trebuie să rostească Doamne, miluieşte! în grabă şi cu nepăsare. Rugăciunea trebuie să curgă din gură asemeni fluviului, fără pauze, cu trăire adâncă şi înţelegere, ca nu cumva să irosim vorbe în vânt.
(Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 254-255)

Pocăinţa adevărata si urmarile ei

Să ne aşezăm cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu şi să ne întrebăm: „Ne-am pocăit? Avem dispoziţie pentru pocăinţă? Vrem ca Dumnezeu să ne viziteze? Vrem ca harul Lui să vină asupra noastră şi să ne dăruiască pocăinţa adevărată? Suntem dispuşi să o primim? Dorim acest lucru“?
Vom înţelege atunci că pocăinţa adevărată are drept urmare distrugerea înlăuntrul nostru, în totalitate, a părerii bune pe care o avem despre noi înşine, distrugerea omului vechi. Nu rămâne, în mod întâmplător, cineva nepocăit. De obicei, omul se pocăieşte din multă strâmtorare, din multă constrângere. Din păcate, pocăinţa aceasta nu este pocăinţa adevărată înaintea lui Dumnezeu. Adevărată este pocăinţa care pierde ego-ul, care pierde părerea cea bună pe care o are cineva despre sine, pocăinţa adevărată înseamnă moartea omului vechi. Omul nu are asemenea pocăinţă. Pur şi simplu se pocăieşte din supărare.
Noi, cei de astăzi, ne-am obişnuit rău. Citim Vieţile Sfinţilor, citim cărţi duhovniceşti, dar facem lucrurile aşa cum ne este bine nouă. Cum se poate ca cineva să-şi aranjeze lucrurile în orice situaţie, aşa cum îi vine lui mai bine? Când privim faptele altcuiva o facem cu atenţie, ne dăm seama că nu cugetă corect, că nu lucrează cum se cade, că face lucrurile nu neapărat bune! Dar când este vorba despre noi, privim lucrurile după propriul interes. Aceasta este o situaţie generală.
Se poate să citim şi să învăţăm despre Sfinţi, despre cum au vieţuit aceştia, dar în practică ne îndepărtăm de mentalitatea lor, nu ne molipsim de pocăinţa lor şi nu urmăm faptele lor.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Sfințirea prin suferinta

În Împărăţia cerurilor, unde viază Domnul şi Preacurata Lui Maică, viază şi toţi sfinţii. Acolo sunt sfinţii strămoşi şi patriarhii care au mărturisit cu bărbăţie credinţa lor. Acolo sunt prorocii, care au primit pe Duhul Sfânt şi prin cuvântul lor au chemat poporul la Dumnezeu. Acolo sunt apostolii, care au murit pentru că au propovăduit Evanghelia. Acolo sunt mucenicii, care şi-au dat viaţa cu bucurie pentru iubirea lui Hristos. Acolo sunt sfinţiţii ierarhi, care au urmat pe Domnul şi au luat asupra lor povara turmei lor duhovniceşti. Acolo sunt cuvioşii nevoitori şi nebuni pentru Hristos, care au luptat lupta cea bună şi au biruit lumea. Acolo sunt toţi drepţii, care au păzit poruncile lui Dumnezeu şi şi-au biruit patimile.
Acolo, în această minunată şi sfântă adunare, pe care a strâns-o Duhul Sfânt, e atras şi sufletul meu. Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (luptă duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfinţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stingea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi mintea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumnezeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întristările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar Împărăţia veşnică împreună cu El.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică și Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

In cuvântul lui Hristos sa ramanem

Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.

Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

Inlăuntru să ţi se pară că ai, e mai rău să nu ai credinţă

„Cereţi şi vi se va da!” Noi ne vom ruga pentru dumneavoastră, iar dumneavoastră, dacă aveţi conştiinţa nedesăvârşirii personale, înseamnă că veţi sta cu mâna întinsă. Iar Domnul tocmai aceasta iubeşte, ca noi să stăm cu smerenie înaintea Lui, cerându-I ajutorul. Temeţi-vă, nu vă temeţi să vă temeţi! „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

E mai rău să nu ai credinţă, dar înlăuntru să ţi se pară că ai şi să ţi-o plăsmuieşti astfel în sinea ta. Aceasta este o boală fără de nădejde, cu consecinţe grave. Iar tu, adu-ţi înaintea ochilor tăi cartea cea vie a naturii şi uimeşte-te de ceea ce-ţi arată. Alături de ea să-ţi fie ţie Sfânta Evanghelie şi însetarea ta sinceră de a te conduce după adevăr.
Şi să fie mila lui Dumnezeu asupra ta! Şi te mai rog foarte mult: iubeşte-l pe Sfântul Teofan Zăvorâtul. În scrierile lui, credinţa vie ţâşneşte ca un şuvoi asupra celor ce îl îndrăgesc.

Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 38-39

Ne pocăim?

Noi, bunii creştini, aşa cum ne considerăm, care cercetăm cărţile sfinte, mergem la Biserică, ne şi rugăm suntem în primejdie să suferim o pagubă ireparabilă dacă socotim că mergem bine. Într-o zi, Dumnezeu se va lepăda de noi. Ceea ce trebuie să avem cu deosebire în vedere, ca să evităm această primejdie, este pocăinţa. Să avem dispoziţia să acceptăm pocăinţa pe care ne-o dă Dumnezeu. Dacă El vizitează sufletul nostru, primul lucru pe care ni-l dăruieşte este pocăinţa.
Spunem cuvinte elevate, ne purtăm cum nu-I place lui Dumnezeu, cugetăm în sinea noastră aşa cum nu vrea Dumnezeu şi nu ne pocăim. Din neatenţie sau pentru că ne-am supărat îl întristam pe celălalt, îl nedreptăţim şi nu ne pocăim. Purtăm înlăuntrul sufletului nostru dispreţul, obrăznicia, tupeul, mândria şi nu ne pocăim.
Astfel, există primejdia ca binele pe care-l vom primi din studiu [studiul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi, etc., n.n.], să legalizeze lipsa noastră de pocăinţă, să o cocoloşească. Continuăm, chipurile, să înaintăm, fără să intrăm în rânduială. Şi nu numai că nu intrăm în rânduială, dar acoperim cele pentru care trebuie să ne pocăim.
În consecinţă, mergem să ne rugăm şi nu ne căim, nu avem dispoziţia necesară să primim pocăinţa pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte în timpul rugăciunii. Mintea noastră zboară la alte lucruri. Mergem la Biserică şi rămânem, în toată vremea, fără dispoziţia spre pocăinţă. Se poate chiar să mergem să ne împărtăşim fără să avem pocăinţă.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Inselarea unde duce

Ucenicul: Fă-mă să înțeleg întocmai și în amănunt cele despre înșelare. Ce este înșelarea ?

Starețul: Înșelarea este vătămarea firii omenești prin minciuna. Înșelarea este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din caderea protopărinților noștri. Cu toții suntem în înșelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon, Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conștiința acestui fapt este cea mai de nadejde pavăză împotriva înșelării. Cea mai mare înșelare este a te crede liber de înșelare. Cu toții suntem înșelati, cu totii suntem amăgiți, cu toții ne aflăm într-o stare mincinoasa, având nevoie să fim sloboziți de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32).
Să ne facem ai acestui Adevăr prin credința în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevar – și El ne va scoate din prăpastia amagirii de sine și a amagirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temnița din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, “ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viața noastră de catre vrăjmașul care ne pizmuieste și ne prigoneste (Ps. 142, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) și știința cea cu nume mincinos ( 1 Tim. 6, 20), de care a fost molipsită în­treaga lume, care nu-și recunoaște boala, numind-o sus și tare sănătate înfloritoare. Ea este “trupul și sân­gele”, care “nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu” ( 1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veșnică, tămăduită și nimicită de Domnul Iisus, Care este “În­vierea și Viața” (Ioan 11, 25). Astfel este starea noas­tră. Priveliștea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere sa strigăm catre Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morții. “Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, “de aceea S-a și pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie și din cea mai amarnică înșelare” (Începutui Cuvântului al 3-lea)…
Precum duce la amăgire de sine și înselare lucrarea greșită a minții, tot așa duce la ele și lucrarea greșită a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuită dorința și năzuința de a vedea vederi duhovnicești cu o minte necurațită de patimi, neînnoită și nerezidită de către dreapta Sfântului Duh: pline sunt de aceeași trufie și nechibzuință, dorința si năzuința inimii de a se îndulci de simțiri sfinte, duhovnicești, dumnezeiești, atunci cand ea nu este încă în stare de asemenea îndulciri. Precum mintea necurată care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiești și neavând putința de a le vedea, alcatu­iește pentru sine vedenii din sine însăși, amăgindu-se și înșelându-se cu ele – tot asa și inima, silindu-se a gusta dulceața dumnezeiască și alte simțiri dumnezeiești, și neaflîndu-le în sine, se lingușește cu ele pe sine, se amăgește, se înșeală, se pierde pe sine, intrând pe tărâ­mul minciunii, în părtășie cu demonii, supunându-se înrăuririi lor, lasându-se înrobită de stăpânirea lor…
Toata lumea știe ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii și fariseii iudei din pricina greșitei lor întocmiri sufletești; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci și vrăjmași pe față ai Lui, ucigași de Dumnezeu. Într-o asemenea nenorocire cad și cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăința din ne­voința lor, încercând sa ațâțe în inimă iubirea de Dum­nezeu, să simtă desfătare și extaz; aceștia dau singuri apă la moara căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtași cu satana, se molipsesc de ura față de Sfântul Duh. Acest fel de amăgire este înspăimântă­toare… Pe acesta, Părinții l-au numit, din pricina acelei stări a minții căreia îi dă naștere, “părere”. (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de înșelare se referă Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: “Nimeni, dar, să nu vă înșele printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, în­cercând să pătrundă în cele ce n-a vazut, și îngâmfân­du-se zadarnic cu închipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel ținut de această înșelare nutrește “părere” despre sine, alcătuiește despre sine “părerea” că ar avea numeroase virtuți și merite, chiar și că ar fi plin din belșug de darurile Sfântului Duh.
“Părerea” este alcatuită din socotințe mincinoase și simțiri minci­noase; potrivit cu această însușire a ei, se află pe de-a­ntregul în partea tatalui și întruchipării minciunii diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simțirile omului nou, neavînd putința de face aceasta, le înlocuiește cu simțiri născocite de el, ne­săbuite, la care nu întarzie a adauga lucarea duhurilor căzute. Socotind adevarate și izvorate din har simțirile greșite, atât ale sale cât și cele rele de la demoni, el capătă niște păreri pe potriva acelor simțiri care, ne­contenit însușindu-și-le inimii și întărindu-se în ea, ele hranesc și înmulțesc părerile mincinoase; firește că dintr-o asemenea nevoință greșită iau naștere amăgi­rea de sine și înșelarea diavolească – “părerea”. “Păre­rea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat ființă” – a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare că este despătimit nu se va curăța niciodată de patimi; cel caruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel caruia i se pare ca este sfânt nu va ajunge niciodată la sfințenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovnicești, virtuți, merite, daruri harice, care se măgulește și se desfată cu “păre­rea”, prin această “părere” îngrădește lucrărilor du­hovnicesti, virtuților creștine și harului Dumnezeiesc intrarea în el și deschide larg poarta pentru îmbol­năvirea de păcat și pentru demoni. Pentru cei molipsiți de “părere”, deja nu se mai află nici o putință de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putință jertfind pe altarul minciunii înseși principiile pe care se întemeiaza lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, și anume felul în care el privește adevărul. În cei ce bolesc de această înșelare apare o îngamfare neobiș­nuită: parcă ar fi beți de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sunt pătrunși, plini peste masură de cugetare semeață și trufie, pă­rând, totuși, smeriți în ochii multora care judeci după arătare și nu pot să prețuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat.7,16; 12, 33), și cu atât mai puțin după simțul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­grăvit în culori vii felul în care lucrarea înșelării prin “părere” s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amagit și l-a pierdut pe acest arhanghel. “Tu”, îi grăiește satanei proorocul, “zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer și mai presus de stelele cerului voi așeza scaunul meu, ședea-voi în măgura înaltă peste munții cei înalți, cei dinspre miazănoapte; sui­mă-voi deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea Înalt. Și acum la iad te vei pogorî și la temeliile pământului”. (Isaia 14, 13-l5).
Pe cel molipsit de “părere”, Domnul îl mustră în felul următor: “Tu zici: sunt bogat și m-am îmbogățit, și de nimic nu am nevoie ! Și nu știi că tu ești ticălos și sărman și orb și gol”. ( Apoc. 3,17).
Domnul îl sfătuiește pe cel înșelat să se pocaiască; îl îmbie să cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul Însuși, cele ce sunt de neapărată trebuință, din care se alcătuiește pocăința (Apoc. 3, 18). Aceste cumpărături “sunt cu adevărat trebuincioase: fără de “ele nu este mântuire. Nu este mântuire fără de pocăință, iar pocăință primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, își vor vinde toată averea lor, adică se vor lepăda de tot ce și-au însușit prin “părere”.

Ucenicul: Din înșelarea numită “părere” pot, oare, să se tragă oarecare urmări nefericite simțite și văzute ?

Starețul: Din acest fel de înșelare au apărut urmări pierzătoare: ereziile, schismele, necredința, hula. Ne­fericita urmare văzută a acestora este lucrarea greșită și vătămătoare pentru sine și pentru aproapele – un rău care, oricât ar fi de limpede și de întins, este puțin băgat de seamă și puțin înțeles. Cu acei lucrători ai rugăciunii care sunt molipsiți de “părere” se întâmplă și nenorociri vădite înaintea tuturor: arareori, însă, pentru că “părerea”, aducând mintea în cea mai cum­plită rătăcire, nu o aduce totuși, la nebunie, așa cum o face închipuirea zdruncinată. Pe ostrovul Valaam, într-o îndepartata colibă pustnicească, trăia schimonahul Porfirie, pe care l-am văzut și eu. El se îndeletnicea cu nevoința rugăciunii. Ce fel de nevoință era aceea, nu știu prea bine. Despre faptul că această nevoință era greșită dă mărturie lectura îndragită a schimonahului: el prețuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre “Urmarea lui Hristos”, și se călăuzea dupa ea. Această carte este scrisa din “parere”. Odată,toamna, Porfirie i-a cercetat pe bătrânii schitului, de care “pustia” lui nu se afla departe. Luându-și rămas bun de la bătrâni, aceștia l-au preîntampinat, zicându-i: “Nu cumva sa-ți vină în gând să treci pe gheață: ghea­ța de-abia ce s-a facut, și e tare subtire”. “Pustia” lui Porfirie era desparțită de schit printr-un intrand adânc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a răspuns cu glas liniștit și cu părută umilință: “Deja am devenit ușor”. A plecat. Nu după multă vreme s-a auzit un țipăt deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tul­burat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întamplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsuflețit.