IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC


Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):
IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”
“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!
Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:
“Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis“.
Aceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita.
Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.
Astazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.
Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.
Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si,  de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.
Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:
“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,
ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul.
Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite.
Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:
“Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.
Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.
Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre.
De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa.
Sinodul I Ecumenic – Niceea, 325. Frescă realizată de Dobromir cel Tânăr secolul al XVI-leaIata, dar, iubiti credinciosi, ca pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua“, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.
De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata.
Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.
Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

Cuvântul Ortodox

Reclame

Comentarii Patristice – Rugăciunea arhierească a Mântuitorului

Duminica a 7-a după Paști (Ev. Ioan 17, 1-13)

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Hristos nu vorbeşte doar de răbdarea răului, ci Se pune pe Sine înainte ca exemplu. După avertismentul Său că în lume necazuri veţi avea (In. 16, 33), El Însuşi recurge la rugăciune pentru a ne învăţa că în încercările noastre, trebuie să lăsăm totul în urmă şi să ne îndreptăm către Dumnezeu. El le-a zdruncinat sufletele prin avertismentul Său, dar i-a ridicat din nou prin această rugăciune.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Când o situație ne îndeamnă la rugăciune, este potrivit nouă să ne rugăm pentru ceea ce înmulțește slava lui Dumnezeu înainte de a ne ruga pentru ceea ce ne priveşte pe noi… Mântuitorul, într-adevăr, a spus aceste cuvinte pentru a arăta cât de importantă era slava Sa pentru Tatăl, pentru a fi cunoscut ca fiind consubstanţial cu El… pentru că Tatăl este slăvit în slava Fiului Său.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Domnul nostru, singurul născut, Care este veşnic cu Tatăl, Care a luat şi chipul unui rob, S-ar fi rugat în tăcere dacă era necesar. Însă, prin rugăciunea cu voce tare, a dorit să se arate pe Sine ca unul care S-a rugat Tatălui; El Și-a adus aminte că trebuia nu doar să se roage, ci să şi predice. Şi astfel, rugăciunea pe care ne-a adus-o nouă, ne-a făcut-o cunoscută. Pentru că nu doar discursul Său, ci şi rugăciunile Lui, au fost o sursă de desăvârşire a ucenicilor Săi – şi pentru noi, care o citim astăzi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

În cuvintele Tată, a venit ceasul; preaslăveşte pe Fiul Tău, El a arătat că tot timpul şi cu fiecare ocazie când a făcut ceva sau a pătimit pentru ceva, a fost rânduit de către El, Cel ce nu era supus timpului… Să nu gândească nimeni că acest ceas a venit printr-un context al destinului, nu, ci printr-o hotărâre divină. Nici o lege cerească n-a legat patimile lui Hristos de clipa când s-au petrecut. Cum poate cineva să creadă că stelele şi-au constrâns propriul Creator să moară? Prin urmare, nu a fost timpul cel care L-a condus pe Hristos la moartea Sa, ci Hristos a rânduit timpul potrivit pentru a muri. De asemenea, a hotărât şi timpul când S-a născut din Fecioară, împreună cu Tatăl, din care S-a născut nedepinzând de timp.. Astfel poate să spună, Părinte, a venit ceasul (In 17, 1) El, Cel care a stabilit fiecare ceas cu Tatăl spunând ca şi cum Părinte, a venit ceasul, pe care l-am stabilit împreună de dragul lumii şi al preaslăvirii Mele printre ei, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească .”

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Din nou, El ne arată că vine cu bucurie la suferinţă. Deoarece, cum poate cineva care s-a rugat ca aceasta să se întâmple, să fie silit, numind ceea ce avea să se întâmple, preaslăvire nu doar pentru El Însuşi, Răstignitul, ci şi pentru Tatăl? Acesta era într-adevăr exemplul, întrucât nu doar Fiul, ci şi Tatăl era preaslăvit. Pentru că, înainte de răstignire, nici chiar evreii nu Îl cunoşteau: Israel nu Mă cunoaşte (Isaia 1, 3). Dar după răstignire, toată lumea s-a adunat la El. Apoi vorbeşte şi cum preaslăvirea va avea loc şi cum Tatăl Îl va preaslăvi pe El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Hristos nu spune că ziua sau timpul a venit, ci că ceasul a venit. Un ceas conţine o parte a unei zile. Ce a însemnat acest ceas?…El avea acum să fie scuipat în faţă, biciuit, răstignit. Dar Tatăl preaslăveşte pe Fiul. Soarele, în loc să apună, dispare şi toate celelalte corpuri au simţit acelaşi şoc, al morţii lui Iisus. Stelele în orbita lor, pentru a evita complicitatea la crimă, au scăpat prin stingerea proprie de la privirea scenei. Pământul s-a cutremurat sub greutatea Domnului nostru aşezat pe cruce şi a arătat că nu avea putere să-L ţină pe Acesta care murea, iar sutașul a strigat: cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Mt. 27, 54). Creaţia este eliberată prin meditarea la această jertfă pentru păcat. Chiar şi pietrele şi-au pierdut din tărie şi putere, iar cei care L-au bătut în cuie pe cruce, mărturisesc cu adevărat că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Sfârșitul demonstrează presupunerea. Domnul nostru a spus: preaslăveşte pe Fiul Tău (In. 17, 1), demonstrând că nu era Fiu doar cu numele, ci Fiul întocmai. Fiul Tău, spune El. Mulţi dintre noi suntem fiii (copiii) lui Dumnezeu. Dar El este Fiul lui Dumnezeu într-un alt sens. El este adevăratul Fiu prin natură, nu prin adopție; în adevăr, nu cu numele; prin naştere, nu prin creare. După ce L-a preaslăvit, mărturisirea sutașului s-a bazat pe adevăr. Şi astfel, când soldatul Îl mărturiseşte pe El ca fiind adevăratul Fiu al Domnului, nimeni dintre credincioşii Săi nu se mai poate îndoi de ceea ce unul din persecutorii Lui nu a putut nega.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 10, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Dar, dacă a fost preaslăvit prin patimile Sale, cât de mult a fost preaslăvit prin învierea Sa! Pentru că patimile Sale au arătat smerenia Lui mai mult decât preaslăvirea Lui, iar smerenia este arvuna preaslăvirii. Preaslăvirea este răsplata smereniei (vezi Filipeni 2, 5-11). Deci trebuie să înţelegem prin cuvintele, Tată, ceasul a venit, preaslăveşte pe Fiul Tău, că ceasul a venit pentru semănarea seminţei care este smerenia. Nu amânați rodul, adică preaslăvirea.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Dar poate că aceasta demonstrează slăbiciunea Fiului. El a aşteptat să fie preaslăvit de Cineva mai mare decât El. Şi cine nu mărturiseşte că Tatăl este deasupra tuturor, văzând că El Însuşi a spus, Tatăl este mai mare decât Mine (In. 14, 28)? Dar feriţi-vă să nu lăsaţi cinstirea Tatălui să slăbească preaslăvirea Fiului… Rugăciunea: Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, este deplină prin ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, astfel, Fiul nu este slab, având în vedere că El dă înapoi, la rândul Său slavă pentru preaslăvirea pe care o primeşte. Această cerere, ca preaslăvirea să fie dată şi înapoiată nu este nici un furt al Tatălui, dar nici o subapreciere a Fiului. Mai degrabă arată aceeaşi putere a divinităţii este în amândoi.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Se cuvine a întreba cum Fiul poate să preaslăvească pe Tatăl, când preaslăvirea veşnică a Tatălui nu a suferit micşorare în nici o formă umană, nici nu poate fi înmulţită privind perfecţiunea Sa divină. În Sine, într-adevăr, preaslăvirea Tatălui nu poate fi micşorată, nici mărită. Dar fără nici o îndoială, era mai mică printre oameni când Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea (Psalmul 75, 2). Prin urmare, Fiul a preaslăvit pe Tatăl când Evanghelia lui Hristos a răspândit învăţătura despre Tatăl printre neamuri. Totuși, dacă Fiul ar fi murit numai, fără să învieze, fără îndoială că nu ar fi fost nici preaslăvit de Tatăl, nici nu L-ar fi preaslăvit pe Tatăl. Dar acum, fiind preaslăvit prin învierea Sa, de Tatăl, El preaslăveşte pe Tatăl prin predicarea învierii Sale, preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine. Cu alte cuvinte, înviază-Mă din morţi, ca prin Mine, Tu să fii cunoscut în toată lumea.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Prin urmare, Iisus spune, Tu ai dat Fiului acea cinstire care Îi acordă Lui stăpânireaa universală – deşi ar fi primit acest fel de cinstire mai târziu. Şi ce măreaţă cinste era deja aceea de a fi Alesul lui Dumnezeu! Cu toate acestea, El spune: Mi-ai dat această cinste, deci preaslăveşte-Mă, adică, într-un mod potrivit cu cinstirea de care M-ai făcut demn. Descoperă-Mă înaintea tuturor la ceasul pătimirii Mele, pentru ca, prin faptele ce se vor întâmpla pe cruce, toţi să cunoască măreţia cinstei Mele. Ei vor recunoaşte că nu meritam să sufăr, nici că am făcut-o astfel silit fiind, ci am făcut aceasta pentru binele măreţ al omenirii. Deci, cuvintele preaslăveşte-Mă, nu înseamnă dă-Mi slavă Mie, ci mai degrabă, ele semnifică descoperă-Mi slava care Mi-a fost dată Mie de către Tine și cu acelaşi înţeles, El a adăugat, pentru ca Fiul să te preaslăvească pe Tine, adică, prin acele lucruri care Mi-au fost făcute Mie, Tu să fii văzut mare şi slăvit prin Mine. Cu cât lucrarea Mea apare mai de preţ, cu atât Numele Tău devine mai cunoscut.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 6, 17, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile, pentru că El este Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, care este pusă sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.

(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Faptul că puterea peste tot trupul a fost dată lui Hristos de Tatăl, trebuie să fie înţeleasă în ceea ce priveşte natura omenească a Sa. Pentru că, în ceea ce priveşte divinitatea Sa, toate lucrurile au fost făcute de către El Însuşi şi întru El toate lucrurile au fost create, cele din cer şi de pe pământ, văzute şi nevăzute (Coloseni 1, 16).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Slava (pe care Fiul avea să I-o dea Tatălui) a fost aceea că Fiul, întrupându-Se, a primit putere de la Tatăl asupra tuturor celor materiale, împreună cu sarcina de a reda viața veșnică unor ființe muritoare precum suntem noi, cei împovărați de trup.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Poate că Fiul este slab în aceea că primeşte putere peste tot trupul. Şi într-adevăr, primirea puterii ar fi putut fi un semn de slăbiciune dacă El nu era capabil să dăruiască viaţă veşnică acelora pe care îi primeşte. Însă, chiar şi faptul de a primi este folosit în a dovedi inferioritatea naturii. S-ar fi putut spune că acesta este cazul, dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu prin naştere, aşa cum este Cel Nenăscut. Dar, dacă primirea puterii semnifică nici mai mult nici mai puţin naşterea, prin care El a primit tot ceea ce avea, acel dar nu Îl înjoseşte pe Cel Născut pentru că Îl face în întregime și întru totul Dumnezeu. Cel Nenăscut L-a adus pe Dumnezeu Unul născut printr-o naştere desăvârșită a binecuvântării divine. Este atunci taina Tatălui de a fi autorul naşterii, dar nu este nici o inferiorizare a Fiului de a fi fost făcut imaginea perfectă a Născătorului Său prin naşterea adevărată.

Dăruirea puterii peste tot trupul ‒ şi această dăruire este făcută pentru ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor care au trup ‒ revendică paternitatea Dăruitorului şi divinitatea Primitorului. Pentru că a dărui înseamnă că Unul este Tatăl şi, în primirea puterii de a dărui viaţa veşnică, celălalt rămâne Dumnezeu Fiul. Prin urmare, toată puterea este naturală şi înnăscută Fiului lui Dumnezeu. Şi, deși este dăruită, aceasta nu Îl separă de Izvorul său. Pentru că ceea ce s-a dat este proprietatea Autorului său, anume, puterea de a dărui viaţă veşnică şi de a schimba ceea ce este supus stricăciunii în nestricăciune. Tatăl a dat totul; Fiul a primit totul.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Dar care este înţelesul pentru i-ai dat Lui putere asupra a tot trupul? Voi întreba ereticii: când a primit el această putere? A fost înainte ca El să-i fi făcut? Sau după? El Însuşi spune că a fost după ce a fost răstignit şi S-a ridicat din nou. Cel puţin, atunci a zis: Datu-mi-Sa toată puterea. Drept aceea, mergând, învăţaţi neamurile (Mt 28, 18-19). Şi atunci? Nu avea El putere peste lucrările Sale? I-a creat pe ei şi să nu aibă autoritate peste ei, după ce i-a făcut? Totuşi, El este văzut făcând totul ca pe vechi timpuri, pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi… (Fac. 18, 17) şi cinstindu-i pe alţii ca drepţi. Oare să fi avut El putere atunci, dar acum a pierdut-o, dar avea să o primească din nou? Ce diavol putea să afirme asta? Dar dacă puterea Lui era aceeaşi atunci şi acum – pentru că spune: după cum Tatăl ridică pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte (In 5, 21) – care este înţelesul acestor cuvinte? Răspunsul stă în faptul că El era pe cale să-i trimită la neamuri. Pentru ca astfel ei să nu creadă că aceasta era o noutate, pentru că El a spus: Nu sunt trimis decât doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Mt. 15,24), arătând că aceasta era și voia Tatălui. Dar ce vrea să ne spună prin tot trupul? Vrea să ne spună faptul că în mod cert, nu toţi credeau. Totuşi, în ceea ce privea misiunea Sa, toţi puteau să creadă. Şi dacă unii nu ascultau cuvintele Lui, greşeala nu era la Învăţător, ci la cei care nu au primit cuvintele Lui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Cel ce nu are conştiinţa binelui este slab, pentru că există un singur bine, Tatăl. Şi să nu Îl cunoști pe Tatăl, înseamnă moarte, aşa cum a-L cunoaşte pe El înseamnă viaţa veşnică, prin participarea la puterea Celui fără de stricăciune. Şi pentru a fi astfel, trebuie să luam parte la îndumnezeire. Iar lepădarea de cunoaşterea lui Dumnezeu aduce stricăciune.

(Clement Alexandrinul, Stromate 5, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Putem spune că viaţa cea veşnică este cunoaşterea? Putem spune că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat şi viu, va fi suficient să ne dăruiască siguranţa deplină a viitorului, fără nevoia altor lucruri? Atunci cum este credinţa fără fapte moartă? (Iacob 2, 26). Când vorbim de credinţă, vorbim despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi nimic mai mult, atât timp cât cunoaşterea vine din credinţă. Profetul Isaia ne spune aceasta: Dacă nu credeţi, nici nu veţi înţelege (Isaia 7, 9). Dar aici nu vorbeşte despre cunoaşterea prin meditaţii, teorii nerodnice, care sunt în întregime fără valoare. Pentru că unul dintre ucenici a spus: Credeţi că Dumnezeu este unul; faceţi bine. Chiar şi diavolii cred şi – se cutremură (Iacov 2, 19). Ce ar trebui să spunem atunci despre aceasta? Cum se face, că Hristos spune adevărul când zice că viaţa cea veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat şi a Fiului? Cred, într-adevăr, că trebuie să răspundem că, spusele Mântuitorului sunt pe deplin adevărate. Pentru că această cunoaştere [a lui Dumnezeu] este viaţa, lucrând în timpul ei după ce ne-am născut prin înțelegerea tainei şi ni s-a oferit posibilitatea participării la taina Euharistiei,taină prin care ne unim cu Cuvântul cel viu și de viață dătător. Şi din acest motiv, cred că Pavel spune că neamurile sunt făcute membre ale aceluiași trup şi împreună părtaşi în Hristos (vezi și Efeseni 3, 6), având în vedere că ei fac parte din trupul şi sângele Său binecuvântat. Şi mădularele noastre, în acest sens, pot fi concepute ca fiind membre ale lui Hristos (vezi I Cor 6,15). Această cunoaştere, atunci, care ne aduce şi nouă Euharistia prin Duhul Sfânt, este viaţă. Pentru că se sălăşluieşte în inimile noastre, remodelând pe acei care primesc a deveni fii prin El şi formându-i spre nestricăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu prin viaţă, în conformitate cu Evanghelia. Domnul nostru Iisus Hristos spune că cunoașterea este viaţa cea veşnică, știind că cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat ne aduce şi lucrează la unirea noastră cu bucuria despre care am vorbit. Cunoașterea este mama şi îngrijitoarea vieţii veşnice, fiind în puterea şi în natura sa, bogată cu acele lucruri care cauzează viaţa și conduc spre viaţă.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Suntem distanţaţi de veşnicie din cauza faptului că suntem schimbători. Dar viaţa veşnică ne este promisă nouă prin adevăr. Credinţa noastră, însă, este departe de cunoașterea limpede a adevărului, pe cât este de departe moartea de veşnicie. Acum, ne punem credinţa în lucrurile făcute în vremea când noi am voit să le facem şi prin acea credinţă însăşi suntem curăţiţi. În acest mod, când am venit la cunoaştere, aşa cum adevărul urmăreşte credinţa, aşa veşnicia poate urmări moartea. Credinţa noastră va deveni adevărată, atunci când am atins-o pe cea care ne este promisă nouă, celor care credem. Şi cea care este promisă nouă este viaţa veşnică. Şi Adevărul – nu cel care este în conformitate cu modul cum ar trebui să fie credinţa noastră, ci acel adevăr care există dintotdeauna datorită faptului că veşnicia este în El – va spune atunci: aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Când credinţa noastră este trăită şi ajunge să fie adevărul, atunci veşnicia va stăpâni moartea noastră de acum schimbată.

(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 4, 18, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dumnezeu (gr. ho Theos), în greacă însoțit de articol, înseamnă Însuși Dumnezeu (gr. auto Theos). Prin urmare, şi Mântuitorul spune în rugăciunea Sa către Tatăl Ca să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (In. 17, 3). Însă orice lucru îndumnezeit (gr. Theopoioumenou) datorită adevăratului Dumnezeu, prin împărtăşire la divinitatea Sa, ar fi mai potrivit să nu fie numit Dumnezeu (gr. ho theos), ci dumnezeu (gr. theos).

(Origen, Comentarii la Evanghelia după Ioan 2 17, 40, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

El spune singurul Dumnezeu adevărat pentru a distinge (pe adevăratul Dumnezeu) de cei care nu sunt dumnezei, de vreme ce El era pe cale să-i trimită la neamuri. Dar dacă ei (arienii) nu vor să accepte aceasta, ci din pricina acestui cuvânt singurul, neagă pe Fiul ca fiind adevăratul Dumnezeu, atunci neagă și faptul că El este Dumnezeu. Pentru că El spune de asemenea slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi (In. 5, 44). Atunci, oare Fiul nu este Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiu al Tatălui care este numit singurul Dumnezeu, este limpede că şi El [Fiul] este adevărat şi Fiu al Celui care este numit singurul Dumnezeu adevărat. Oare, atunci când Pavel spunea, numai eu şi Barnaba (1 Corinteni 9, 6), îl excludea pe Barnaba? În nici un caz. Pentru că numai este pentru a se distinge el de ceilalţi. Şi dacă El nu este adevăratul Dumnezeu, cum poate fi El Adevărul? Pentru că Adevărul de departe depăşeşte ce este adevărat. Cum ar trebui să numim condiţia de a nu fi cel adevărat, spuneţi-mi? Nu cumva trebuie să îi spunem cel care nu este deloc o persoană? Deci, dacă Fiul nu este adevăratul Dumnezeu, cum este El Dumnezeu? Şi cum ne face pe noi dumnezei şi fii (copii), dacă El nu este Dumnezeu adevărat?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Cel ce crede în Fiul, crede şi în Tatăl pentru că el crede în ceea ce aparține naturii Tatălui. Aşadar, credinţa este într-unul singur Dumnezeu. Şi cel care slăvește şi cinsteşte pe Fiul, prin Fiul slăvește şi cinsteşte pe Tatăl. Pentru că divinitatea este una. Şi, prin urmare, și cinstirea este una, iar slăvirea este tot una, care este dată Tatălui în şi prin Fiul. Şi cel care slăvește în acest fel, slăvește un Singur Dumnezeu. Pentru că există un singur Dumnezeu şi nu altul… Prin urmare, aceste pasaje (Marcu 12, 29; Ieşirea 3, 14; Deuteronom 32, 39; Isaia 44, 6, de altfel ca şi Ioan 17, 2 ) nu sunt scrise pentru a nega pe Fiul sau pentru a nu se referi la El deloc, ci pentru a distruge minciuna. Remarcaţi cum Dumnezeu nu a vorbit lui Adam cu acest fel de cuvinte la început, deşi Cuvântul Său era cu El, prin care toate aceste lucruri au venit la existenţă. Pentru că nu era înainte nici o trebuinţă ca idolii să apară. Dar când fiinţele umane s-au revoltat împotriva Adevărului şi și-au numit singuri zei, aşa cum au făcut-o, atunci trebuinţa a crescut pentru asemenea cuvinte, pentru a nega zeii care nu existau. Dacă atunci Tatăl este numit singurul Dumnezeu adevărat, aceasta nu este spusă pentru negarea Celui ce a spus: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6), ci a celor… care prin natură, nu sunt adevăraţi, aşa cum Tatăl şi Cuvântul Lui sunt. Şi astfel, Domnul Însuşi a adăugatşi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Acum, dacă era o creatură, nu ar fi adăugat aceasta şi nu s-ar fi ridicat El Însuşi la nivelul Creatorului. Pentru că ce fel de legătură este între Adevăr şi neadevăr? Dar aşa cum este, prin includerea Lui împreună cu Tatăl, ne arată că El este din natura Tatălui. Şi El ne-a dat nouă să cunoaştem că din adevăratul Tată, El este adevăratul Fiu Născut al Său.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 23, 6-24, 8-9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Pentru că, atunci când (arienii) spun că Tatăl este singurul adevărat, singurul drept, singurul înţelept, singurul nevăzut, singurul bun, singurul puternic, singurul nemuritor, ei subliniază acest cuvânt doar ca o barieră prin care separă pe Fiul de la partea Lui din aceste atribute. El, care este singur, spun ei, nu are partener în proprietăţile Sale. Dar, dacă presupunem că aceste atribute se află doar în Tatăl şi nu şi în Fiul, atunci ajungem să credem că Dumnezeu Fiul nu este nici Adevărul, nici Înţelepciunea. Trebuie să credem că El este o ființă trupească alcătuită din elemente vizibile şi materiale, rău dispuse şi slabe şi golite de nemurire. Pentru că, dacă excludem pe Fiul din aceste atribute, Îl facem pe Tatăl singurul posesor al acestora.

(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 4, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Trebuie dar să fie limpede pentru toată lumea că adevărul sau autenticitatea cuiva este evidenţiată în natura şi puterile sale. De exemplu, adevăratul grâu este cel care creşte la maturitate, cu mustăţile de păr împrejurul său şi care este apoi curăţat de pleavă şi măcinat, copt într-o pâine şi luat pentru mâncare. Grâul arată natura şi întrebuinţările pentru care este cunoscută pâinea. Ce element al divinităţii, atunci, Îi este lipsă Fiului, Cel care le deţine pe amândouă, natura şi puterea lui Dumnezeu? Pentru că El avea la dispoziţie puterile naturii divine de a aduce la existenţă inexistentul şi de a crea orice îşi dorea (Coloseni 1, 16).

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 5, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dacă Hristos este doar un om, de ce ne-a dat nouă o asemenea poruncă de credinţă ca zicând: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis ? Dacă El nu-şi dorea să fie înţeles ca Dumnezeu, de ce a adăugat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, dacă nu pentru că dorea să fie acceptat şi El ca şi Dumnezeu? Pentru că, dacă El nu-Și dorea să fie cunoscut ca Dumnezeu, putea să adauge, şi omul Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Dar așa, Hristos nici nu a adăugat aceasta, nici nu ne-a arătat că este doar om. Mai degrabă, El s-a alăturat pe Sine lui Dumnezeu pentru ca El, prin această unitate, să fie înţeles precum Dumnezeu, aşa cum într-adevăr este.

(Novaţian, La Sfânta Treime 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dar în ce constă viaţa cea veşnică? Cuvintele Lui ne spun: Ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Este cumva vreo îndoială sau vreo dificultate în aceasta, sau vreo contradicţie? Este viaţă să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu. Dar simpla cunoaștere a Sa nu dăruieşte viaţă. Atunci, ce mai adaugă? Şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. În Tine, singurul Dumnezeu adevărat, Fiul plăteşte cinstea datorată Tatălui Său. Prin acest adaos, şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, El se asociază pe Sine cu adevărata dumnezeire. Cel credincios, în mărturisirea sa nu trage nici o linie între cei Doi, pentru că nădejdea vieţii sale se află în Amândoi. Şi într-adevăr, adevăratul Dumnezeu este inseparabil de El, al cărui nume urmează în Crez. Prin urmare, când citim, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis, aceste relaţii ale expeditorului şi ale Celui Trimis nu sunt destinate spre vreo asemănare a distincţiei fie în nume, fie intervale de timp (lat. significationis aut dilationis diversitate), fie pentru a exprima o diferenţă între adevărata dumnezeire a Tatălui şi a Fiului. Mai degrabă, Ei sunt meniţi să fie un ghid al mărturisirii cucernice a lor în calitate de Născător şi Născut.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Dar poate spunând, pe Tine singurul, Hristos se rupe pe Sine de comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Da, dar după cuvintele pe Tine singurul Dumnezeu, nu continuă imediat şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis? Fac apel la accepţiunea cititorului: ce trebuie să credem că este Hristos când ne este poruncit să credem şi în El de asemenea, la fel ca şi în Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat? Sau poate, dacă Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, atunci nu mai există nici o posibilitate pentru ca Hristos să fie Dumnezeu. Ar putea fi așa, numai dacă Dumnezeu Tatăl, fiind unul, ar fi avut mai mulți Domni (vezi și 1 Corinteni 8, 6). Faptul că Dumnezeu Tatăl e singur, Îl lasă pe Hristos totuşi singurul Domn. În același fel, adevărata și singura dumnezeire a Tatălui Îl face și pe Hristos Dumnezeu adevărat cu Acesta. Pentru că noi putem să obţinem viaţa cea veşnică doar dacă credem în Hristos, precum şi în singurul Dumnezeu adevărat…

Dar credinţa… Bisericii, pe când mărturiseşte pe singurul adevăratul Dumnezeu Tatăl, Îl mărturiseşte şi pe Hristos de asemenea. Nu Îl mărturiseşte pe Hristos Dumnezeu adevărat fără Tatăl, Singurul Dumnezeu adevărat. Nici nu Îl mărturiseşte pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat fără Hristos. Îl mărturiseşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu pentru că Îl mărturiseşte pe Dumnezeu Tatăl singurul adevăratul Dumnezeu. Aşadar, faptul că Dumnezeu Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Îl face și pe Hristos de asemenea Dumnezeu adevărat. Singurul Dumnezeu Născut nu a suferit vreo schimbare a naturii sale prin naşterea Sa naturală. Şi Cel care, după originea Sa divină, a fost născut Dumnezeu din Dumnezeul cel viu, este, prin adevărul acelei naturi, absolut din singurul Dumnezeu adevărat.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 34, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Nesocotind arianismul, totuși, trebuie să vedem dacă, atunci când se spune Tatălui, ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, suntem forţaţi să înţelegem ca şi cum El a dorit să anunţe că Tatăl singur este adevăratul Dumnezeu. În acest caz noi nu trebuie să înţelegem pe nimeni altcineva că ar fi Dumnezeu, exceptând pe cei trei împreună, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin urmare, pornind de la mărturia Domnului, nu trebuie oare să numim pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat şi pe Fiul singurul Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh singurul Dumnezeu adevărat şi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună, ceea ce este Sfânta Treime împreună, nu trei Dumnezei adevăraţi, ci unul singur? Ori pentru că El a adăugat, și Iisus Hristos pe care L-ai trimis, să înlocuim noi singurul Dumnezeu adevărat, pentru ca ordinea cuvintelor să fie: ca să te cunoască pe Tine şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, singurul Dumnezeu adevărat? De ce atunci a omis El să menţioneze pe Sfântul Duh? Nu este oare pentru că oricând Îl chemăm pe Hristos care se unește cu Tatăl printr-o legătură atât de măreaţă încât prin această legătură ambii devin una, această legătură este înţeleasă, deşi nu este menţionată?

(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 69, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă. Şi nu vom muri în viaţa cea veşnică care trebuie să vină. Pentru că atunci, când acolo va fi lipsa morţii, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi desăvârşită. Apoi, Dumnezeu va fi pe deplin preaslăvit, pentru că atunci va fi preaslăvirea deplină, aşa cum este exprimată în greacă prin cuvântul doxa… Dar preaslăvirea a fost definită de antici ca slavă și laudă la un loc. Dar, dacă slava cuiva depinde de ceea ce se spune despre el, cum va fi Dumnezeu preaslăvit când El Însuşi va fi văzut? Şi aşa este scris în Scriptură, Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta. Te vor lăuda în vecii vecilor (Psalmul 83, 5). Acolo unde va fi deplină cunoaşterea de Dumnezeu, lauda Lui va continua și fără sfârşit. Pentru că, dacă cunoaşterea este deplină, atunci și lauda va fi de asemenea deplină şi desăvârşită.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

El spune pe pământ, pentru că în cer El este deja preaslăvit în vederea slavei Sale inerente şi adorării Sale printre îngeri. Hristos vorbeşte apoi, nu de acea slavă care este delimitată de esenţa Sa – pentru că El mereu are acea slavă în deplinătatea ei, chiar dacă nimeni nu-L preaslăveşte – ci de cea care vine din preacinstirea dată de oameni. Şi astfel, Preaslăviţi-Mă de asemenea are acelaşi înţeles. Şi auziţi ce urmează, pentru ca să înţelegeţi că se vorbeşte de acest chip de preaslăvire: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o Mie să o fac.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Şi totuși, acţiunea era la început sau nici nu începuse. Ce a vrut să spună prin am săvârşit? Ori a vrut să spună că mi-am săvârşit lucrarea, ori vorbeşte despre cele viitoare, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja. Sau cea mai potrivită explicaţie este că toate s-au îndeplinit deja prin anticipare pentru că rădăcina binecuvântării de a veni a fost dată şi roadele vor veni inevitabil. Aceasta este astfel pentru că Iisus va fi prezent şi va participa la acele lucruri care vor avea loc după ce s-au făcut acestea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Și astfel El nu a renunţat la poziţia Sa. Şi încă ne-a luat-o pe a noastră. El se roagă ca firea pe care Şi-a asumat-o să fie ridicată la slava la care nu a renunţat niciodată. Acest Fiu, acum întrupat, s-a rugat ca omul să fie pentru Tată ceea ce și Fiul a fost. El s-a rugat ca omul, trupul omenesc, născut în timp, să poată primi strălucirea unei veşnice slăviri, prin care stricăciunea trupului să fie înghiţită, transformată în puterea lui Dumnezeu şi în nestricăciunea Duhului.

(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 3, 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Strălucirea slavei lui Dumnezeu – ce altceva ar putea fi decât Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi, adevărata Lumină Însăşi? El nu este preaslăvit de altă laudă prin intermediul unei alte persoane, de parcă El ar fi fost altcineva decât slava. Nu, El Însuşi este Domnul slavei şi Împăratul Slavei, aşa cum am spus anterior. Dar, de vreme ce s-a golit pe Sine, chip de rob luând, aşa cum spune Cuvântul a devenit Trup şi noi L-am văzut (Ioan 1, 14) şi El nu avea nici chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2) mulţi nu au crezut că această coborâre a avut loc, de vreme ce mulţi nu credeau că Dumnezeu a devenit om pentru a descoperi dumnezeirea Sa acelora care nu L-au recunoscut, El a spus, Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, adică descoperă-Mă acelora care nu M-au recunoscut, arată-Mi slava pe care am avut-o cu Tine ca Cuvânt dumnezeiesc. Prin urmare, spune Pavel, Dumnezeu a găsit de cuviință să-şi descopere Fiul mie, pentru a-L propovădui printre neamuri.

(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Domnul a spus: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta a fost când Tatăl crea lumea prin Fiul Său, după cum și psalmistul spune: El este îmbrăcat cu slavă şi cu cinste (Psalmul 103, 1), după care i-a scos din nimicnicie şi i-a făcut creaţii neprihănite. Doamne Dumnezeule, spune El, eşti preabun. Eşti îmbrăcat cu slavă şi cu cinste şi Te-ai acoperit cu lumina ca şi cu o haină… Urmând căderii lui Avraam, oricum, creaţia era îmbrăcată în umilinţa lui Adam (Romani 8, 20) şi Fiul Creatorului a venit să-i vindece pentru a distruge, la momentul venirii Sale, toată necurăţia, prin botezul morţii Sale, aşa cum El Însuşi a spus: vine ceasul şi acum este; preaslăveşte… pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească. El a cerut aceasta nu ca un cerşetor, dorind să primească ceva, ci dorind să recapituleze şi să desăvârşească prima poruncă a creaţiei. El a cerut slava cu care S-a îmbrăcat la momentul când creaţia era îmbrăcată cu slavă. Pentru că, aşa cum a conceput prima natură, a creaţiei, prin har pentru ca ei să poată să fie fără pată, în slava şi cinstea cu care El Însuşi era îmbrăcat, la fel, prin milostivirea lui Dumnezeu, să fie o nouă creaţie a tuturor lucrurilor, fără nici o pată, în slava cu care este îmbrăcat. Ceea ce a spus, dă-Mi, este pentru a fi înţeleasă slava pe care o avea înainte de creaţie, cu Tatăl şi prin prezenţa Tatălui. Pentru că textul grecesc spune limpede: preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care o aveam în prezenţa Ta, înainte ca lumea să fie. Mai mult, în cuvintele preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine, El nu a descoperit o nevoie, ci o dorinţă. Tatăl nu primeşte slavă de la Fiul ca şi cum ar avea nevoie de aceasta şi Fiul nu este preaslăvit de Tatăl Său ca şi cum El era în lipsa acestei slave.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 19, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăveşte-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuşi a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înţelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă şi în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El foloseşte cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac… Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuşi L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârşit în actul iconomiei şi ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost… Unii şi-au imaginat că aceasta ar putea fi înţeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul, iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca şi cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulţit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înţelegem că El vorbeşte despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârşească acum –, s-a rugat: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 6-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Numele Dumnezeu Tatăl nu a fost făcut cunoscut nimănui. Chiar şi Moise, care L-a întrebat în această privinţă, a auzit un nume diferit. Nouă ni s-a descoperit în Fiul, pentru că Fiul este noul nume al Tatălui… Acel nume, prin urmare, ne rugăm să fie binecuvântat.

(Tertulian, La rugăciunea a III-a, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Când Mântuitorul spune că a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl, este la fel ca şi cum am spune că ne-a arătat întreaga lume în slava Sa. Cum a făcut aceasta? Făcându-Se El Însuşi cunoscut prin minunatele Sale lucrări. Tatăl este preaslăvit în Fiul la fel ca în asemănare şi este prototip al propriei înfăţişări, pentru că frumuseţea prototipului este văzută în Chipul Său. Singurul Fiu, astfel, S-a făcut pe Sine cunoscut şi El este, în natura Sa, Înţelepciunea şi Viaţa, Meşteşugarul şi Creatorul universului. El este nemuritor şi nestricăcios, neprihănit, fără de vină, atotmilostiv, sfânt și bun. Tatăl Său este cunoscut a fi precum El, din moment ce nu putea să fie diferit în esenţă de Cel Născut. Slava Tatălui este văzută la fel ca o imagine şi prototip al propriului chip, în slava Fiului…

Fiul a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl pentru a ne învăţa pe noi şi a ne face să înțelegem pe deplin, nu doar că este singurul Dumnezeu – pentru că, Scriptura inspirată L-a făcut cunoscut încă dinaintea venirii Fiului – ci, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, El este numit, cum se cuvine, Tată. Aceasta pentru că în El şi din El are un Fiu care deţine aceeaşi natură veşnică ca a Sa: Dumnezeu nu a devenit în timp Tatăl Creatorului veacurilor [ci a fost dintotdeauna]!

A-L numi pe Dumnezeu Tată, este mult mai precis decât a-L numi Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu semnifică demnitatea Lui, dar cuvântul Tată, se îndreaptă către atributele distinctive ale Persoanei Sale. Dacă spunem Dumnezeu, Îl declarăm pe El a fi Domnul universului. Dacă Îl numim pe El Tată, arătăm modul în care este distinct ca Persoană, pentru că am făcut cunoscut faptul că are un Fiu. Însuşi Fiul I-a dat Lui Dumnezeu numele de Tată, fiind, într-un anumit mod, un nume mai apropiat şi mai corect, când El spune nu Eu şi Dumnezeu, ci Eu şi Tatăl suntem una (Ioan 10, 30), şi de asemenea, cu referire la Sine: căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (Ioan 6, 72). Şi când a poruncit ucenicilor Săi să boteze toate neamurile, nu Le-a spus să facă aceasta în numele lui Dumnezeu, ci în mod expres a poruncit să facă aceasta în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dorința Sa aici este de a învăţa că El este mult iubit de Tatăl, de vreme ce este limpede că nu avea nevoie să primească pe ucenici, din moment ce El i-a creat şi le poartă de grijă neîncetat. Atunci, cum de i-a primit? Aceasta, aşa cum am spus înainte, arată unitatea cu Tatăl. Acum, cineva poate interpreta aceasta, omeneşte vorbind şi conform sensului literal, că ucenicii nu vor mai aparţine Tatălui. Pentru că dacă, atunci când Tatăl îi avea, Fiul nu îi avea, este evident că atunci când i-a dat Fiului, El a renunțat la stăpânirea asupra lor. Şi o concluzie mai necuviincioasă poate fi că ucenicii au fost găsiţi a fi nedesăvârşiţi, pe când erau încă cu Tatăl, dar apoi au devenit desăvârşiţi când au venit la Fiul. Dar este absurd să şi spunem asemenea lucruri. Atunci, ce vrea să ne spună prin aceasta?

Hristos arată că Tatăl a dorit ca ei să creadă și în Fiul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dacă El vorbeşte doar de ucenicii cu care a cinat, aceasta nu are nici o treabă cu acea preaslăvire de care vorbea mai sus şi prin care Fiul L-a preaslăvit pe Tatăl. Pentru că ce slavă este a fi cunoscut de doisprezece sau unsprezece creaturi muritoare? Dar dacă prin oamenii ce i s-au dat din lume, El se gândeşte la toţi cei care vor crede în El după aceasta, şi Îi vor umple marea Sa Biserică, care a fost făcută pentru toate neamurile, aceasta este fără îndoială preaslăvirea prin care Fiul preaslăveşte pe Tatăl. Ți-am făcut cunoscut numele Tău… este similar cu ceea ce s-a spus mai devreme, Te-am preaslăvit pe pământ, unde trecutul este folosit pentru viitor, ambele acolo şi aici… Dar ceea ce urmează arată că Iisus aici vorbeşte despre cei care erau deja ucenici ai Săi și nu despre cei care urmau să creadă în El. La începutul rugăciunii Sale [s-a referit la cei dintâi], însă mai apoi… Domnul vorbeşte despre toţi credincioşii, despre toţi cărora le va face cunoscut pe Tatăl şi prin aceasta Îl va preaslăvi Iisus pe Tatăl. Pentru că, după ce spune ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, El imediat a arătat cum aceasta a fost făcută prin adăugarea cuvintelor, precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (Ioan 17, 2).

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dar ce să facem noi cu cuvintele pe care Mi i-ai dat Mie din toată lumea, pentru că s-a spus că ei nu erau din lume? S-a spus așa, pentru că ei [nu mai erau din lume] prin restaurarea [de care s-au făcut părtași], însă după neam, erau. Şi ce înseamnă, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat? A fost un timp când ei aparţineau Tatălui şi nu singurului Său Fiu? A avut Dumnezeu vreodată ceva fără Fiul? Doamne ferește! Însă a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu a avut ceva pe care acelaşi Fiu, ca şi om, nu-L deţinea. Pentru că încă nu era om când El deţinea toate lucrurile în comun cu Tatăl. Şi astfel, prin enunţarea cuvintelor erau ai Tăi, Fiul lui Dumnezeu nu Se separă pe Sine de Tatăl, ci doar atribuie toată puterea Lui, de la care este şi de la care are această putere… Prin urmare, în cuvintele şi Mi i-ai dat Mie, face cunoscut că a primit ca om, puterea de a-i avea, văzând că El, Cel ce a fost dintotdeauna atotputernic, nu a fost dintotdeauna om. Şi astfel, pe când părea mai degrabă să-I fi atribuit această primire a lor Tatălui, de vreme ce Hristos este ceea ce este pentru că existenţa Sa este de la Tatăl, totuşi Hristos de asemenea s-a dat lor pe Sine, care înseamnă: Hristos Dumnezeu cu Tatăl, i-a dat pe ei lui Hristos, Omul, care nu este cu Tatăl… Cei pe care Dumnezeu Fiul i-a ales împreună cu Tatăl din lume, acelaşi Fiu ca om i-a primit din lume de la Tatăl. Pentru că Tatăl nu i-ar fi dat Fiului dacă El nu i-ar fi ales.

(Fericitul Augustin, Tratat de la Evanghelia după Ioan 106, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.

Dumnezeu Tatăl, orice i-a dat lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în actul naşterii. Pentru că Tatăl I-a dat acele lucruri Fiului, fără de care El n-ar fi putut fi Fiu, în acelaşi fel în care și El [Iisus] s-a dat pe sine Însuși.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.

El ia bolile noastre fără a fi El Însuşi bolnav şi flămânzeşte fără a-I fi foame. El trimite ceea ce este al nostru ca să poată fi nimicit. Făcând aceasta, în acelaşi fel, darurile care vin de la Dumnezeu în locul bolilor noastre, El le primeşte pentru ca noi, uniţi fiind cu El, să ne facem părtași ai lor. Iată ceea ce spune Domnul: toate lucrurile oricâte Mi le-ai dat Mie, Le-am dat lor şi din nou, mă rog pentru ei. Pentru că El s-a rugat pentru noi, luând asupra Lui ceea ce este al nostru şi dăruind ceea ce El a primit. De vreme ce Cuvântul era unit cu omul însuşi şi Tatăl intenţiona să fie preaslăvit de noi şi să aibă putere, prin urmare, toate lucrurile pe care le primim prin El (Fiul), se referă la Însuşi Cuvântul. Pentru că aşa cum El, pentru binele nostru a devenit om, şi noi de dragul Lui suntem înălţaţi. Nu este nici o absurditate atunci, dacă pentru binele nostru El s-a smerit pe Sine, şi de asemenea pentru binele nostru El este înălţat. Deci I-a dat Lui înseamnă, în esenţă ne-a dat nouă de dragul Lui. Şi L-a preaînălţat (Filipeni 2, 9) înseamnă în esenţă, ne-a preaslăvit pe noi în El. Şi Cuvântul Însuşi – când suntem înălţaţi şi primim şi suntem ajutaţi este ca şi cum El Însuşi ar fi fost înălţat şi primit şi ajutat – dă mulţumire Tatălui, referindu-se la ce este al nostru faţă de Sine şi spunând toate lucrurile câte Mi-ai dat Mie, Eu le-am dat lor.

(Sfântul Atanasie cel Mae, Al IV-lea discurs împotriva arienilor 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Şi de unde au învăţat ei? Au învăţat de la Cuvintele Mele, pentru că i-am învăţat că am ieşit de la Tine. Pentru acest lucru a fost El nerăbdător, să arate tuturor întregul din Evanghelie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

El spune le-au primit pe ele, adică au înţeles şi şi-au amintit Cuvintele Lui. Pentru că un cuvânt este primit când mintea îl percepe. Apoi, adaugă: și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis pe Mine… Ceea ce ei cu adevărat au crezut era ceea au ştiut cu adevărat, aşa cum am ieşit de la Tine este același lucru ca M-ai trimis. Şi pentru ca nimeni să nu-şi imagineze că acea cunoaştere a fost una de vedere şi nu de credinţă, adaugă: ei cu adevărat au crezut că Tu M-ai trimis. Ei au crezut cu adevărat, adică, nu așa cum spusese mai devreme că ei crezuseră atunci când le era teamă de a nu fi alungaţi şi L-au abandonat (Ioan 16, 31-32), ci ca atunci când aveau să creadă cu tărie, cu fermitate, neşovăielnic. Ucenicii nu mai erau încă așa cum îi descrie El aici, folosind timpul trecut, ci erau așa cum vor fi atunci când au primit Duhul Sfânt, Cel care i-a învăţat toate lucrurile.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Întrebarea, Cum a dat Tatăl acele cuvinte Fiului este mai uşor de dezlegat dacă credem că El le-a primit de la Tatăl ca Fiul Omului… Însă, dacă credem că a primit aceste cuvinte de la Tatăl în calitate de Născut al Său, nu trebuie să existe nici o vreme când Fiul nu le-ar fi avut, ca şi cum El ar fi existat vreodată fără aceste cuvinte. Pentru că orice I-a dat Dumnezeu Tatăl lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în numele naşterii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Hristos, care S-a arătat pe Sine în zilele din urmă, mai presus de simbolurile şi imaginile Legii, în același timp Arhiereul şi Mijlocitorul nostru, se roagă pentru noi ca om. Şi în acelaşi timp este mai pregătit ca oricând să conlucreze cu Dumnezeu Tatăl, care împarte daruri bune celor care le merită. Pavel ne-a arătat aceasta mai deplin în cuvintele: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Hristos (2 Corinteni 1, 2). Apoi, Hristos se roagă pentru noi, ca om şi de asemenea se asociază în împărţirea de daruri bune nouă ca Dumnezeu. Pentru că El, fiind un Mare Sfânt Arhiereu, fără de vină şi fără de pată, s-a oferit pe Sine – nu pentru slăbiciunile Sale, aşa cum era obiceiul acelora pentru care era adusă jertfa de ispășire conform Legii, ci mai degrabă pentru mântuirea sufletelor noastre.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Când Domnul vorbea cu Tatăl despre cei pe care El îi avea ca ucenici, El a spus aceasta printre alte lucruri: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat. În lume, El doreşte să fie cunoscut de cei care trăiesc după pofta lumească şi de cei care nu sunt în har, de mulţi dintre aceştia care aveau să fie aleşi de El din lume. Şi astfel, El spune că se roagă nu pentru lume, ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat Lui. Pentru că, prin faptul de a-i fi dat deja Lui de către Tatăl, ei au încetat să mai aparţină lumii aceleia pentru care El se abţine de a se ruga. Şi apoi, El adaugă că ai Tăi sunt. Tatăl nu i-a pierdut pe cei pe care El i-a dat când i-a dat Fiului. După toate acestea, Fiul tot continuă să spună:toţi ai Mei sunt ai Tăi şi ai Tăi sunt ai Mei.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

El repetă cuvintele pe care Mi i-ai dat pentru a le imprima ideea că totul a fost în conformitate cu dorinţa Tatălui și, ca să le arate că această autoritate nu era recentă sau că abia acum a primit-o, El adaugă: toate lucrurile care sunt ale Mele, sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele… Vedeţi egalitatea cinstirii? Vorbind în acest fel, El dă la o parte orice suspiciune că ei sunt fie separaţi de puterea Tatălui sau că înainte de aceasta, au fost separaţi de puterea Fiului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Este destul de evident cum tot ceea ce aparţine Tatălui, aparţine de asemenea şi Fiului, pentru că Fiul Însuşi este de asemenea Dumnezeu şi Născut fiind din Tatăl, este egal cu Tatăl. Nu este în sensul în care I se spune Fiului celui mare, Tu tot timpul eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale (Luca 15, 31). Pentru că aceasta s-a spus despre toate acele creaturi care sunt inferioare creaţiei raţionale și sfinte (sfinţii îngeri, de exemplu) şi care sunt supuse Bisericii… Dar aici înseamnă că şi creaţia raţională însăşi este inclusă, care este supusă doar lui Dumnezeu, ca prin aceasta tot ceea ce se găsește sub creația rațională și cerească să fie și ele supuse Lui. De vreme ce asemenea creaţie aparţine lui Dumnezeu Tatăl, nu poate aparține în acelaşi timp şi Fiului, decât dacă El este egal cu Tatăl. Pentru că este imposibil ca sfinţii, cărora le este spusă aceasta, să trebuiască să aparţină cuiva, exceptând pe Cel care i-a creat şi i-a sfinţit. Şi din această cauză, tot ceea ce este al lor trebuie să fie și al Fiului Căruia și ei aparţin. Dat fiind faptul că ei aparţin ambilor, Tatălui şi Fiului, au demonstrat egalitatea acelora cărora le aparţineau în mod egal. Dar când El spune, vorbind de Duhul Sfânt, Toate cele ale Tatălui Meu sunt ale Mele, de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă, El s-a referit la acele lucruri care aparţin dumnezeirii Tatălui şi în care El este egal cu Tatăl, având toate câte Tatăl le are, pentru că adaugă: El (Sfântul Duh) vă va primi pe voi. Şi Sfântul Duh nu va primi de la o creaţie ceea ce a fost supus Tatălui şi Fiului.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Domnul spune, toate ale Mele sunt ale Tale, ca şi cum El Îşi supune domnia asupra creaţiei Tatălui, dar de asemenea, adaugă, ale Tale sunt ale Mele, pentru a arăta că porunca creației a venit de la Tatăl spre El. Fiul nu avea nevoie de ajutor pentru a-Și desăvârşi lucrarea, nici noi nu trebuie să credem că El a primit o poruncă separată pentru fiecare parte a lucrării Sale. Asemenea inferioritate extremă ar fi pe de-a-ntregul nepotrivită slavei Sale dumnezeieşti. Mai degrabă, Cuvântul era plin de harul Tatălui Său. El străluceşte mai departe de la Tatăl şi desăvârşeşte totul în conformitate cu planul Părintelui Său. Nu este diferit în esenţă, nici nu este diferit în putere de Tatăl Său şi, dacă puterea lor este egală, atunci lucrarea lor este aceeaşi. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 24). Toate lucrurile s-au făcut prin El (Ioan 1, 3) şi toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1, 16), nu ca şi cum El ar fi îndeplinit sarcina unui rob, ci El desăvârşeşte în mod creativ dorinţa Tatălui Său.

(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 8, 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Pentru că, dacă Fiul nu era de aceeaşi natură ca Tatăl, cum putea avea în El Însuşi ceea ce era diferit? Sau cum ar fi putut arăta în Sine ceea ce era diferit dacă natura străină şi singură nu primea pecetea a ceea ce era diferit de Sine? Dar Eunomie (oponent arian al ortodoxiei – n.tr.) spune: Nici nu are El despărţitor al slavei Sale. Aici, el vorbeşte corect, chiar dacă nu ştie ceea ce spune. Pentru că Fiul nu împarte slava cu Tatăl, ci are slava Tatălui în întregimea Sa, chiar şi Tatăl are toată slava Fiului. Pentru că aceasta este ceea ce El spune Tatălui prin toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele. Observaţi cum Hristos spune de asemenea că El va apărea la judecata de Apoi în slava Tatălui (Marcu 8, 38), când va alege pe fiecare după faptele săvârșite. Şi prin această frază, El arată unitatea naturii care subzistă între Ei. Pentru că, aşa cum alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii (1 Corinteni 15, 41), datorită diferenţei între naturile acelor luminători (de vreme ce ambii au aceeaşi strălucire, gândim că nu există nici o diferenţă în naturile lor), astfel El, care S-a profeţit pe Sine că va apărea în slava Tatălui, a arătat prin identitatea slavei, unitatea naturii lor.

(Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie 2, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Îngerii nu au creat lumea, însă pentru Fiul, Singurul Născut, Născut cum am spus, înainte de veacuri, prin care toate s-au făcut, nimic nu a fost respins de la zidirea Sa… Pentru că toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele, spune Domnul în Evanghelie. Şi aceasta o cunoaştem cu siguranţă din Vechiul şi Noul Testament. Pentru că El, care a spus să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26), vorbea cu siguranţă cu cineva de faţă. Dar cele mai limpezi dintre toate sunt cuvintele psalmistului: El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi s-au zidit (Psalmul 148, 5), ca şi cum Tatăl poruncea şi zicea şi Fiul a făcut toate aceste lucruri la porunca Tatălui.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 2, 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Acum, dacă toate lucrurile Tatălui sunt şi ale lui Hristos, cu siguranţă printre acele lucruri care există stă și atotputernicia Tatălui. Bineînţeles, singurul Fiu născut trebuie să fie atotputernic, ca şi Fiul de asemenea să aibă toate lucrurile pe care Tatăl le deţine; și M-am preaslăvit în ei, declară El. Pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă (Filipeni 2, 10-11)…

Prin urmare, El este radierea preaslăvirii lui Dumnezeu din acest punct de vedere, că este Atotputernic – Înţelepciunea neprihănită şi luminată însăşi – preaslăvit ca radierea Atotputerniciei sau a preacinstirii. Astfel pentru a fi mai limpede de înţeles ceea ce este slava atotputerniciei, ar trebui să adăugăm următoarele: Dumnezeu Tatăl este Atotputernic pentru că are putere asupra tuturor lucrurilor, şi anume, din cer şi de pe pământ, asupra soarelui, a lunii şi a stelelor şi a tuturor lucrurilor din ele. Şi El îşi exercită puterea cu ajutorul Cuvântului Său… Acum, dacă fiecare genunchi este închinat lui Iisus, atunci, fără îndoială, Iisus este Cel căruia toate lucrurile I se supun şi El este Cel ce îşi exercită puterea asupra tuturor lucrurilor şi prin care toate lucrurile sunt supuse Tatălui. Pentru că, prin înţelepciune, adică, prin cuvânt şi raţiune, nu prin forţă, constrângere şi obligaţie, toate lucrurile sunt supuse.

(Origen, Primele principii 1, 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Şi M-am preaslăvit întru ei, ceea ce înseamnă fie că: am putere asupra lor, fie că: ei mă vor preaslăvi pe Mine, crezând în Tine şi în Mine. Şi ei ne vor preaslăvi pe Noi la fel. Dar dacă El nu este preaslăvit în mod egal în ei, ceea ce are Tatăl nu mai este şi al Lui. Pentru că niciunul nu este preaslăvit în cei asupra cărora El nu are autoritate. Totuşi, cum este Fiul preaslăvit în egală măsură? Toţi mor pentru El în mod egal, ca şi cum face aceasta pentru Tatăl. Ei Îl propovăduiesc ca şi cum L-ar propovădui pe Tatăl. Şi, aşa cum spun ei că toate lucrurile sunt făcute în numele Lui, la fel sunt făcute şi în numele Fiului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Şi acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, şi aceştia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El şi ucenicii Lui erau încă în lume. Şi totuşi, nu trebuie să înţelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima şi viaţa… Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înţelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuşi a fost în lume, dar nu mai era astfel. Şi astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greşeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziţie? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înţeles necuviincios? Rămâne aşadar în aceeaşi stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria plecare din lume, care avea să se petreacă curând, şi despre plecarea ucenicilor Săi, care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El şi ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Şi vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morţii lor. Şi peste altele, Domnul Însuşi, ca şi când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Şi Eu vin la Tine, explicând cel puţin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creştinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului şi creştinii printre oraşele lumii. Sufletul sălăşluieşte în trup, dar nu este al trupului. La fel, creştinii sălăşluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În acelaşi timp, creştinii sunt recunoscuţi ca trăind în lume şi totuşi, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăşte pe creştini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înşişi împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, dar acesta îl urăşte şi creştinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ţine trupul împreună. Şi, deşi creştinii sunt reţinuţi în lume ca într-o închisoare, ei de fapt ţin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăieşte într-un sălaş muritor. Într-un mod identic, creştinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, aşteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea şi băutura, devine tot mai bun. Astfel şi creştinii care sunt pedepsiţi zilnic sporesc mai mult şi mai mult. Atât este de importantă poziţia pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor şi nu este corect ca ei să o refuze.

(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Îţi dăm Ție mulţumire, Părinte Sfinte

Pentru numele Tău Cel sfânt pe care Tu

Ți-ai dorit să-l sălăşluieşti în inimile noastre,

Şi pentru cunoștința şi credinţa în nemurire

Pe care Tu ne-ai făcut-o cunoscută nouă

Prin Iisus, robul Tău;

A Ta să fie slava în veci…

Adu-Ți aminte de Biserica Ta, Doamne,

Să o eliberezi pe ea de toate relele

Şi să o faci desăvârşită în dragostea Ta;

Şi adun-o pe ea, cea care a fost sfinţită,

De cele patru suflări întru împărăţia Ta,

Pe care ai pregătit-o pentru aceasta;

Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor.

(Didahia 10, 2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Ioan care îndeosebi scoate la iveală lucrarea cauzelor spirituale din Evanghelie, păstrează această rugăciune a Domnului pentru apostolii care au transmis-o tuturor celorlalţi. Observaţi cum S-a rugat, și anume: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei în numele Tău…Pe când Eu eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău: pe cei ce Mi i-ai dat Mie I-am ţinut. Acea rugăciune nu era pentru El Însuşi, ci pentru apostolii Lui. Nu era întristat pentru Sine (Ilarie vorbeşte aici despre paharul pe care Iisus a cerut să fie trecut de la El – n.tr.) de vreme ce El le cere să se roage ca să nu mai fie duşi în ispită… Şi când El se roagă pentru cei pe care i-a păzit, din moment ce El era cu ei, Îl roagă acum pe Tatăl să-i păzească. Prezenţa îngerului care I-a fost trimis este fără îndoială semnificativă. Iisus Și-a arătat certitudinea că i s-a răspuns la rugăciune, când la finalul ei, El porunceşte ucenicilor să doarmă. Rezultatul acestei rugăciuni şi siguranţa cu care a insuflat porunca, dormiţi, este observată de evanghelist în cursul patimilor, când El spune apostolilor chiar înainte de a scăpa din mâinile urmăritorilor, astfel cuvântul pe care L-a spus să fie împlinit,Pe cei ce Mi i-ai dat Mie, Eu nu am pierdut pe niciunul. El Însuşi desăvârşeşte cererea rugăciunii Sale şi ei toţi sunt în siguranţă. Dar Iisus cere ca cei pe care i-a păzit Tatăl acum, să-i păzească în Numele Său [și Tatăl Îl ascultă] și-i păzește. [Vedem aceasta din] credinţa lui Petru care nu greşeşte: a fost laș și s-a tăinuit, însă pocăinţa a urmat imediat.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 10, 42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Unaare multe înţelesuri, incluzând acela de asemănare. Este folosit atât pentru împreună (gr. symphonian; vezi I Corinteni 7,5; II Corinteni 6,15; Luca 5,38) cât şi pentru asemănare (gr. homoioteta; vezi Ev. 4, 15; 7, 15). Inima și sufletul mulțimii erau una (Fapte 4, 32) şi în acelaşi mod într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup (I Corinteni 12,13). După asemănare prin natură şi avându-l pe Adam ca origine inerentă şi capul naşterii noastre, avem un singur trup. Deci, de asemenea recunoaștem că avem pe Hristos drept cap prin noua naştere a noastră, care a devenit o nouă formă, un chip al morţii şi al învierii Sale, care S-a ridicat ca Primul Născut din morţi. Îl recunoaştem pe El drept cap conform prefigurării învierii Sale, în care noi suntem fiecare mădulare şi împreună un trup prin Sfântul Duh, trup care este născut întru nestricăciune (vezi I Cor 15,49-54).

(Origen, Fragmentul 140 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Pentru că voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una. Aceasta este ceea ce El vrea să fim şi noi când ne spune: ca să fie una, aşa cum Tu şi Eu una suntem. Nu există nimic care să poată egala unanimitatea şi armonia pentru că astfel este modul cum una devine mai multe. Dacă doi sau zece sunt de aceeaşi minte, unul nu mai este unul, ci fiecare dintre ei este înmulţit de zece ori şi tu vei găsi pe unul în zece şi pe cel de-al zecelea în unul. Şi dacă au vreun duşman, cel care atacă pe unul (ca şi cum ar ataca zece) este înfrânt, biruit pentru că el este ţinta celor zece oponenţi în schimbul unuia. Este cineva în nevoie? Nu, nu este, pentru că el este bogat în cea mai mare parte a sa, care este în cei nouă. Şi partea în trebuinţă, cea mai mică, este ascunsă, tăinuită de partea bogată, cea mare. Fiecare dintre aceștia are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi şi mai multe picioare. Pentru că el nu vede doar cu ochii proprii, singur, ci şi cu cei ai celorlalţi. El nu lucrează cu propriile mâini singur, ci şi cu ale celorlalţi. El are zece suflete pentru că nu se gândeşte doar la sine însuşi, ci și celelalte suflete se gândesc la el. Şi dacă ei sunt făcuţi din o sută, şi puterea lor va fi la fel și se va mări şi mai mult. Nu vedeţi cum dragostea îl face pe cel care este singur, cu neputință a fi biruit şi înmulţit? Vedeţi cum şi unul poate fi chiar în mai multe locuri, acelaşi și în Persia şi la Roma? Nu vedeţi că ceea ce natura nu poate face, dragostea poate? Vedeţi ce dragoste multă este când poate face pe unul o mie. Atunci, de ce să nu obţinem această putere şi să ne punem pe noi înşine în siguranţă? Ea este mai bună ca toată puterea sau bogăţia. Este mai mult decât sănătatea, decât lumina însăşi. Este fundamentul pentru curaj.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 78, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Hristos doreşte ca ucenicii să fie păziţi în stare de unitate prin menţinerea unei asemănări sufleteşti şi o identitate a dorinţei, fiind uniți împreună ca şi cum ar fi în suflet şi duh şi în legea păcii şi a dragostei unul pentru altul. El doreşte să fie legaţi împreună strâns cu o legătură a dragostei nedespărţită, ca să poată înainta la un asemenea nivel de unitate, ca asocierea lor aleasă în mod liber să poată deveni o imagine, un chip al unităţii inerente (naturale) care este concepută să existe între Tatăl şi Fiul. Altfel spus, El doreşte ca ei să se bucure de unitate, care este inseparabilă şi indestructibilă, care nu poate fi atrasă întru o deosebire a dorinţelor de către absolut nimic ce există în lume sau orice urmă de plăcere, ci mai degrabă, reţine puterea dragostei în unitatea devotamentului şi a sfinţeniei. Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una(Fapte 4, 32), aceasta este în unitatea Duhului. Aceasta este de asemenea ceea ce Pavel însuşi a înţeles când a spus: un singur trup şi un singur Duh (Efeseni 4, 4). Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos pentru că noi toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Corinteni 10, 17; vezi Romani 12, 5) şi noi toţi am fost unşi într-un singur Duh, Duhul lui Hristos (vezi I Cor 12, 13).

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 1,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Arienii, cu toate acestea, răspund… Fiul şi Tatăl sunt una, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul este în Tatăl— aşa cum noi dea semenea putem deveni una în El. Pentru că acesta este scrisă in Evanghelie conform lui Ioan. (Atanasie citează întrebuinţarea ariană la Ioan 17,11, 20-23). Apoi, ca și cum s-a găsi o ocolire, aceştia adaugă viclenii (la Evanghelia după Ioan), „Dacă, așa cum noi devenim una în Tatăl, asemenea și Fiul şi Tatăl sunt una şi astfel Fiul este în Tatăl, cum mai puteți pretinde voi că Eu şi Tatăl suntem Una şi Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine, înseamnă că Fiul este de aceeași fire cu Tatăl? Pentru că rezultă fie că şi noi suntem de aceeași fire cu Tatăl, fie că Fiul este străin acesteia, aşa cum şi noi suntem străini de ea. Acesta este modul în care vorbesc fără sens. Dar ei sunt de fapt îndrăzneţi diabolici… Pentru că ceea este dat lumii întregi prin har este ceea ce i-ar face pe ei egali cu divinitatea Dăruitorului. Şi astfel, auzind că fiinţele umane sunt numite fii, ei înşişi s-au considerat egali cu adevăratul Fiu care este prin natură Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, din nou auzim de la Mântuitorul ca ei să fie una, așa cum Noi una suntem,” ei înşişi se înşeală şi sunt destul de aroganţi ca să se gândească că ei pot fi la fel cum Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul – neconsiderând căderea tatălui lor, diavolul, care a crezut acelaşi lucru.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Pentru că trebuie să fim ca fiii (să devenim una cu Dumnezeu), nu ca Fiul. Noi devenim dumnezei – nu devenim Dumnezeu Însuşi. Noi nu suntem ca Tatăl, ci milostivi ca Tatăl. Şi aşa cum s-a spus, devenind una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una, vom fi una. Noi vom fi astfel, însă nu cum Tatăl este prin natură în Fiul şi Fiul în Tatăl, ci conform naturii noastre. Şi în acest fel, este posibil pentru noi apoi să fim modelaţi şi să învăţăm cum trebuie să fim una, aşa cum am învăţat de asemenea să fim milostivi. Pentru că lucrurile asemănătoare sunt fireşte una cu alte lucruri asemănătoare. Şi astfel, tot trupul este aşezat împreună în bunătate. Dar Cuvântul este diferit de noi, deşi este la fel ca Tatăl. Şi, prin urmare, pe când Fiul este în esenţă şi în adevăr unul cu Singurul Său Tată, noi – fiind de acelaşi fel cu fiecare (pentru că din unul suntem toţi făcuţi şi una este natura tuturor bărbaţilor şi a femeilor – n.tr.) – devenim una în buna dispoziţia noastră faţă de fiecare (gr. diathesei). Noi avem ca model unitatea naturală a Fiului cu Tatăl. Pentru că El ne-a învăţat blândeţea de la El Însuşi, spunând: învăţaţi de la Mine; că Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). El ne-a învăţat aceasta nu ca să devenim egali Lui (ceea ce este imposibil), ci ca atunci când ne uităm la exemplul Lui, să putem rămâne veșnic blânzi. Deci, de asemenea, aici El doreşte ca buna noastră dispoziţie faţă de ceilalţi să fie adevărată, fermă şi neclătinată, luându-L pe El ca prototip. Şi astfel, El spune, ca ei să fie una cum Noi suntem, a căror unitate este indivizibilă. Şi astfel, când vor cunoaște de la Noi despre acea natură de nedespărțit, vor fi și ei la fel unul cu altul.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Vânzătorul lui Hristos s-a numit fiul pierzării, rânduit pierzării, conform Scripturii, unde el este îndeosebi profeţit în psalmul 108.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan107, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Dar o, om necucernic, sămânţa Canaanului şi nu a Iudei, care nu mai ești vas ales, ci fiu al pierzării şi al morții! Ai crezut că aţâţările diavolului îți vor aduce profit, fiind aprins de lăcomie ca o torţă, ai fost înflăcărat să câştigi treizeci de bani de argint fără a observa bogăţia pe care ai pierdut-o. Pentru că, chiar dacă tu nu ai crezut că promisiunile Domnului trebuie să fie crezute, ce motiv era acolo pentru a prefera o atât de mică sumă de bani pentru ceea ce ai primit deja? Îţi era permis să porunceşti duhurilor rele, să vindeci pe cei bolnavi, să primeşti cinste cu restul apostolilor. Iar ca să-ţi poţi satisface setea de câştig, ai avut ocazia să furi din punga care era în sarcina ta. Dar mintea ta, care poftea după lucrurile oprite, a fost mai puternic stimulată de ceea ce era mai puţin permis. Nu era suma preţului care te-a mulţumit atât de mult, cât enormitatea păcatului. Şi astfel, slaba ta afacere nu este atât de detestabilă pur şi simplu pentru că L-ai prețuit pe Domnul atât de ieftin, ci pentru că L-ai vândut, pe Cel care era Răscumpărătorul, da, chiar şi al tău, şi mai mult decât atât nu ai cerut îndurarea pentru păcatul tău. Şi dreaptă a fost pedeapsa pusă în mâinile tale pentru că nimeni nu putea fi găsit aplecat mai mult spre pierzanie, decât erai tu însuţi.

(Sfântul Leon cel Mare, Predică 67, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Aici, dacă sunt întrebat de ce Dumnezeu nu ar fi trebuit să dea răbdare acelora cărora le-a dat acea iubire prin care ei să poată trăi creştineşte, răspund că nu cunosc și nu ştiu. Nu vorbesc necuviincios, ci mai degrabă cu recunoaşterea propriilor mele mici capacităţi când aud apostolii spunând: o, omule, cine eşti tu care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9, 20; de asemenea, el citează şi din Romani 11, 33). Pentru că Fiul binevoieşte să ne facă cunoscute nouă hotărârile Sale să-I mulţumim iar dacă El crede că este potrivit să le ascundă, să nu bombănim împotriva sfaturilor Sale. Mai degrabă, să credem că așa este mai bine pentru noi. Iar celor dintre voi care se împotrivesc harului Său şi se întreabă (privind întrebarea despre răbdare) ce să le răspunzi? Este bine ca tu să nu negi că eşti creştin şi să te lauzi că eşti catolic. Iar dacă mărturiseşti că a fi lăsat să de bucuri de bine până la finalul vieții este un dar de la Dumnezeu, cred că ești la fel de nepăsător ca mine de ce o persoană primește acest dar şi altele nu. Şi în acest caz, suntem amândoi incapabili să pătrundem judecăţile adânci ale lui Dumnezeu.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Prin urmare, atunci când copiii lui Dumnezeu spun despre cei care nu au răbdare: Ei au plecat de la noi, dar nu erau dintre noi, şi se adaugă: pentru că dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranţă ar fi rămas cu noi (Ioan 2,19), ce altceva spun decât că nu sunt copii, chiar şi atunci când erau numiți şi prorociți a fi dintre copii? Nu pentru că ei au simulat dreptatea, ci pentru că nu au continuat în ea. Fără îndoială, El le dorea să continue în bunătate. Prin urmare, ei erau în bunătate. Totuşi, pentru că nu au rămas în aceasta – înseamnă, că nu au stăruit până la sfârşit – El spune: ei nu erau dintre noi, chiar şi atunci când erau cu noi. Cu alte cuvinte, ei nu erau în rândul fiilor chiar când erau în credinţă ca fii, pentru că acei care sunt cu adevărat copii, sunt ştiuţi de mai înainte şi meniţi asemănării Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt numiţi potrivit scopului său astfel încât să fie aleşi, aşa cum este evident în faptul că Fiul făgăduinţei nu piere, dar Fiul pierzării da.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Într-un alt loc, El spune: Dintre toţi pe care Mi i-ai dat Mie, nu voi pierde pe niciunul (Ioan 6,39). Totuşi nu doar Iuda era pierdut, ci şi mulţi pe urmă s-au mai pierdut. Şi atunci de ce spune Hristos, ca să nu pierd pe nici unul? El vrea să spună, cel puţin în ceea ce mă privește pe Mine, nu îi voi pierde. Astfel, în alt loc, punând problema mai limpede, a spus: Nu voi scoate afară pe cel care vine la Mine (Ioan 6, 37). Cu alte cuvinte, Iisus spune că nu se va face asta din vina Mea. Ei nu vor fi pierduţi, ispitiți fiind de Mine sau pentru că Eu i-aș fi abandonat. Dar nici dacă vor începe să meargă înainte de unii singuri, nu îi voi forţa să se întoarcă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Hristos ne și spune ce este această bucurie, când zice: ca ei să aibă bucuria Mea pe deplin în ei, lămurind mai înainte, unde spune: ca ei să fie una aşa cum noi suntem. Această bucurie a Lui care este dată lor, avea să fie împlinită, spune El, în ei. Şi pentru acest sfârşit adevărat, El a spus că a vorbit în lume. Toate acestea se petrec pentru ca pacea şi binecuvântarea să vină în lume. Dacă vrem să o dobândim, trebuie să trăim cumpătat, drept şi cucernic.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 8., traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Arătându-Se lor pe Sine în același timp ca Dumnezeu şi om, Hristos îi face pe ucenicii Săi să mediteze la faptul că El a lucrat pentru a desăvârși mântuirea lor în Dumnezeu, fie că e vorba de trecut sau prezent. Şi avându-i în grijă pe când era în firea omului cu ei pe pământ, aşa de asemenea avea să-i ocrotească atunci când avea să lipsească din faţa lor, ca Dumnezeu… Pentru că ceea ce este dumnezeire nu este limitat de spaţiu şi nu este departe de nimic ce există, ci umple şi pătrunde universul şi, deşi este prezent în toate lucrurile, nu Îl încape niciunul. Când se adresează propriului Tată, Hristos spune: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei, referindu-se la lucrarea universală a puterii Tatălui. Şi, în acelaşi timp, arătă că El nu este separat de natura Tatălui, ci este în ea şi născut din ea, indivizibil unit cu ea, deşi este născut ca existând independent.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru: CEARTA, CUVINTELE JIGNITOARE, RÂSUL BATJOCORITOR. “Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela”


Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru:

Cuvintele „putrede”, batjocura, râsul şi disputele

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău (Efes. 4, 29).
Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Orice judecată a aproapelui trebuie, desigur, să aibă şi cuvinte „putrede”. Însă, în afară de judecată, încă multe alte cuvinte se arată a fi „putrede”. Poţi să te cerţi în felurite chipuri cu aproapele. Sfinţii Varsanufie şi Ioan propun să se ţină, în astfel de cazuri, următoarea rânduială:
„În trei rânduri spune celuilalt (părerea ta) şi, dacă nu vrea să asculte, lasă-l pe el, căci a te certa e lucru rău. În orice situaţie, dacă ţi se propune să primeşti ajutor ori dacă doreşti să dai cuiva o mână de ajutor, spune-ţi părerea până în trei rânduri, iar dacă aproapele tău nu este de acord, încetează cu pace şi nu-l mai scârbi pe el. Aceasta este adevărata cale a lui Dumnezeu.”
Prin urmare, nicicând nu trebuie să-ţi îngădui să te cerţi cu aproapele. Disputa, în forma ei obişnuită, conduce la iritare, și de aceea este vătămătoare, lipsind sufletul de pace şi de prezenţa Duhului Sfânt întru el. Cu toate acestea, disputa este fără nici un rezultat dacă cel care se ceartă este pătruns de dorinţa de a se preţui pe sine, ca fiind el mai mare, şi de a nu afla adevărul. Sfinţii Părinţi nu doar că ne poruncesc să nu luăm parte la dispute, ci și să ne îndepărtăm de locul unde se întâmplă acestea.
De aceea, nu trebuie nicidecum să insistăm să-l convingem pe aproapele. Cel mai bun mod de a-l convinge pe aproapele de un oarecare adevăr este de a păstra faţă de el, în orice părere, o iubire deplină şi să avem osârdie de a ne ruga Domnului pentru luminarea minţii sale.
Ca să fugim de dispută şi de certuri cu aproapele, Părinții ne spun să nu ne îndreptăţim atunci când creştinul nu se simte vinovat.
Stareţul Varsanufie de la Optina spunea astfel fiului său duhovnicesc:
– Îndreptăţirea de sine nu este faptă creştinească. Nu trebuie să insişti întru aceasta.
– Și dacă, batiuşka, eu sunt cel care are dreptate?
– Totuna dreptatea ori nedreptatea! Taci atunci când te mustră, şi după aceea spune: „Iartă-mă, sunt vinovat…” Pentru ceea ce spui, Domnul, mai apoi, îţi va descoperi ţie că tu, într-adevăr, ai fost vinovat.”
Şi nu doar în dispute, ci în orice conversaţie să nu îngăduim supărarea. Supărarea vădită mărturiseşte despre faptul că în om nu se află Duhul lui Dumnezeu.
Supărarea este începutul mâniei şi vorbeşte despre stăpânirea duhului celui rău asupra sufletului. Apoi, din convorbirile într-o stare de iritare, nu te poţi aştepta decât la rău.
Sfinţii Părinţi ne propun să discutăm cu aproapele într-o deplină pace sufletească.
Preacuviosul Varsanufie cel Mare dă în acest sens următorul sfat:
„Când vorbeşti cu aproapele, socoteşte dacă vorbeşti cu el având smerenie, cumpătare şi seninătate, și atunci continuă discuţia; dacă însă lucrurile nu sunt astfel, păzește toate în gândul tău; dacă eşti tulburat, nu vorbi nimic, pentru că răul nu naşte binele. Rabdă însă până ce gândul tău se va linişti, şi atunci grăiește cu pace.”
Creştinul trebuie să se teamă şi de acele cuvinte care arată întâietatea lui asupra aproapelui şi care pot să fie dispreţuitoare pentru acela.
Trebuie să vorbim cu aproapele fără obiceiul de a răni şi a jigni, în glumă ori în râs.
În afară de nechibzuinţă şi de cuvinte pripite, noi trebuie, de asemenea, să ne temem să nu obidim pe cineva. Râsul, în general, nu este o stare a sufletului după Duhul Sfânt.
Râsul plin de judecată nu este în acord cu iubirea în această lume fără de Dumnezeu. Iar dacă lacrimile conduc pe creştin pe calea mântuirii, atunci este vădit că râsul îl conduce pe el în partea opusă.
Creştinul trebuie să ia aminte la cuvintele Domnului: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Lc. 6, 25).
Sfântul Isaac Sirul scrie:
„Nimic nu ne face atât de mult părtaşi acestei lumi ca cei care se dedau băuturii şi desfrâului şi nimic nu ne îndepărtează atât de mult de comoara înţelepciunii şi de cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu ca râsul şi îndrăzneala gândurilor.”
Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie:
„Fereşte-te de râs, căci râsul risipește bogăţia duhovnicească adunată: râsul îndepărtează harul Domnului, pierde gândul pomenirii morţii, duce la uitarea Înfricoşătoarei Judecăţi. Râsul este semn al firii copiilor, al inimii pline de dezmierdare, al sufletelor slabe şi lipsite de bărbăţie.”
Prin urmare, unul dintre cele mai mari chipuri ale judecăţii se arată a fi batjocura, când ea este unită cu păcatul judecării şi se întemeiază pe exaltarea mândriei şi pe absenţa nu doar a iubirii, ci, pur şi simplu, a respectului faţă de omul care este zidit după chipul lui Dumnezeu (v. Fac. 1, 27). Adeseori râsul faţă de cineva nu se deosebeşte de batjocură, aceasta fiind unul dintre chipurile cele mai grele ale judecăţii.
Pe lângă aceasta, părintele Aleksandr Elceaninov scrie:
„Râsul (nu zâmbetul) îl slăbeşte duhovniceşte pe om. Potrivit lui N., patima vorbirii de rău şi a luării în râs a altora adeseori ne îmbracă fariseic în toga indignării morale şi, începând de la bârfele «nevinovate», se ajunge până la clevetirea plină de otravă a prietenilor, care răneşte mai mult chiar decât năpădirea vrăjmaşilor. Iar tratarea oamenilor cu uşurătate, glumele mărunte pline de batjocură față de slăbiciunile şi de lipsurile aproapelui pot să se transforme într-o permanentă batjocură a făpturii lui Dumnezeu. Îngâmfarea, lipsa dragostei şi a păcii față de oameni, necinstirea Creatorului şi îndrăzneala de a judeca pe alţii sunt un izvor al acelei stări a sufletului aflat în orbire duhovnicească (păcatul lui Ham).”
Un exemplu al unei convorbiri cu aproapele poate fi luat de la Sfântul Siluan Athonitul. Schiarhimandritul Sofronie scrie astfel despre felul de a vorbi:
„El niciodată nu râdea, încât să se audă, nicicând nu vorbea cu dublu înţeles, nu batjocorea şi nici nu făcea haz de cineva. De obicei, faţa lui era serioasă şi liniştită, şi uneori se zărea un zâmbet abia perceptibil pe buzele sale, nedeschizându-şi buzele dacă nu pronunţa vreun cuvânt.”
Împreună cu aceasta, cum adaugă schiarhimandritul Sofronie,
„o calmă, liniştită și o foarte puternică şi adâncă dorinţă stăpânea sufletul – de a percepe buna mireasmă a Duhului lui Hristos, în care îi era dat să trăiască stareţului”.
Veselia şi glumele inofensive, care ajută să ne păstrăm îndrăzneala şi să ne ferim de deznădejde, trebuie să se diferenţieze de râs.
Aici este nevoie să ne amintim de povestirea despre Sfântul Antonie cel Mare, când acesta glumea cu ucenicii săi. Un sătean ce trecea prin apropiere s-a smintit de aceasta şi a gândit:
„Cum poate un asemenea mare nevoitor să-și îngăduie să glumească?” Preacuviosul a cunoscut cu duhul gândul lui şi, chemându-l la sine pe nume, i-a dat lui în mână un arc şi l-a pus să-l întindă. Săteanul a întins arcul. Preacuviosul i-a cerut să-l întindă şi mai mult. Săteanul i-a spus că dacă l-ar întinde şi mai mult arcul s-ar rupe. „Vezi, i-a spus Sfântul Antonie, nici omul nu poate să ducă mai mult decât puterile sale. Şi dacă nu aş glumi uneori cu ucenicii mei, ar cădea întru deznădejde şi nu ar mai avea îndrăzneala pe care o au acum.”
Cu toate acestea, la glume ne trebuie o deosebită luare-aminte, ca prin ele să nu obidim pe cineva.
„Feriţi-vă de glume şi de cuvinte fără luare-aminte!” –i-a spus unuia dintre fiii săi duhovniceşti stareţul Varsanufie de la Optina.
(din: Nikolai E. Pestov, Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru, Editura Sophia, 2017

Cuvântul Ortodox

NOUL MUCENIC, PREOTUL IOAN DIN SANTA CRUZ (19 mai), care a fost martirizat in America anului 1985

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse sa izvorasca mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia“. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuiaAtunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, i-a telefonat stareţului Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte.Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii.Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

  1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
  2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
  3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghii, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persoane: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, nemaiputându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.

Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe. În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt.Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.

Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.

Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

CUTREMUR ÎN BISERICA CATOLICĂ: 34 de episcopi chilieni au demisionat în urma unui scandal de pedofilie

Sursa
Conferinţa episcopală a anunţat vineri că cei 34 de episcopi chilieni veniţi la Roma şi-au înaintat demisia papei, în contextul unui scandal de pedofilie din ţara lor, relatează agenţiile AFP şi EFE.
„Noi, toţi episcopii prezenţi la Roma, ne-am pus posturile în mâinile Sfântului Părinte pentru a decide în deplină libertate soarta fiecăruia dintre noi”, se arată într-o declaraţie înaintată presei.
În total 34 de episcopi din Chile au fost convocaţi între 15 şi 17 mai pentru a se reuni cu papa Francisc, în urma unor grave erori şi omisiuni în gestionarea cazurilor de abuzuri, mai ales cele legate de cazul episcopului Juan Barros, acuzat că l-a acoperit pe preotul Fernando Karadima.

Despre Sobornicitatea (Catholicitatea) Bisericii lui Hristos după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul(Jean-Claude Larchet)

sf-maxim-marturisitorul

A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos[1], fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura prorocului:  „nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18 :3)
Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)
Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă şi unitatea sa ţine de mărturisirea Unicei şi adevăratei Credinţe. (pag.172)

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)

Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinţei Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) şi din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturiseşte cu toate celelalte biserici o credinţă eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparţină Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conştiinţa credincioşilor care mărturisesc încă Dreapta Credinţă. (pag.188)

Bisericile care Mărturisesc Credinţa Ortodoxă aparţin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găseşte acolo unde este mărturisită Credinţa Ortodoxă şi fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credinţe. (pag.196)

Ceea ce determină unirea şi comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, iar ceea ce cauzează şi menţine ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credinţe eterodoxe (eretice). (pag. 198)

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. (pag. 200)

Dreapta Credinţă ca şi criteriu al apartenenţei la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul şi de credincioşii ei, ci de întreaga Tradiţie a Bisericii Universale. Criteriul Credinţei Ortodoxe este acordul cu Tradiţia, aşa cum este ea exprimată de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Dar, chiar şi Sinoadele trebuiesc primite şi aprobate în relaţie cu Credinţa Ortodoxă, aşa cum este ea definită în Tradiţie în toate componentele ei. (pag. 201)

Mărturisirea adevăratei credinţe condiţionează apartenenţa la Biserică, împărtăşirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos şi apartenenţa la Trupul Său. Ea ne priveşte, deci, pe toţi în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credinţe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuţie de dogmatică abstractă, ci o problemă de viaţă şi de moarte. (pag. 203)

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Soborniceşti şi lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinţei sau a dogmei, fidelitatea Bisericii faţă de întreaga Tradiţie primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuşi inclusă, într-un oarecare sens.

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)

Mărturisind şi apărând Credinţa Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conştiinţa faptului că apără şi mărturiseşte ”Dogma comună Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti)”, adică credinţa pe care Apostolii, Părinţii, Sinoadele, Clerul şi credincioşii au mărturisit-o mereu şi pretutindeni. Cel care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) şi în comuniunea sa. Cel care propovăduieşte o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credinţă se exclude singur din  Biserica Sobornicească şi chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)

Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)
(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

***
Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)

Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite.  Aşadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

***
„Mă jur înaintea Sfintei şi Deofiinţă şi Închinatei Treimi, fără nici un vicleşug, să nu cuget şi să nu primesc nimic în afară de ceea ce învaţă Sfânta Biserică Sobornicească şi să nu mă împărtăşesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturiseşte Dreapta Credinţă.” (pag. 63)

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credinţă” Ed. Doxologia,  Iaşi 2015)
***

Omul se sfinţeşte prin mărturisirea corectă a Credinţei. Cel care are Credinţa nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeieşti.    Fără Credinţa nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credinţa şi să sufere martiriu, nu are harisme şi nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi…şi, deci, dezbinaţi de Biserică, schismatici sunt toţi cei care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii.

Unde nu există „Adevărul şi moştenirea Mărturisirii de Credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – şi, implicit, nici Preoţie, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul
[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία
Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

Sursa

Pr. prof. Th. Zisis a uitat că în 2010 a declarat că PS Artemie a fost exilat, izgonit din eparhia sa și arestat. Sa nu confundam Episcopul cu horepiscopul! Faptul că o lungă perioadă de timp nu s-au mai hirotonit horepiscopi nu înseamnă că acest fapt a fost sau este interzis. Cui dăm crezare? Oamenilor sau Sfinților și cuvintelor Sfinților exprimate prin canoane?

estemaitarziudecatcredeti: In ultima perioada, pe o parte a blogosferei crestine, se poarta o disputa cu privire la PS Artemie de Kosovo. Daca este sau nu in schisma.

Noi nu stim cum este PS Artemie inaintea lui Dumnezeu, dar din cele cunoscute, traduse si publicate pana acum in limba romana, PS Artemie pare a fi in Adevar. Pana la momentul in care a hirotonit horepiscopi, nimeni nu ii putea gasi niciun cusur, existand un acord unanim asupra faptului ca este prigonit pe nedrept. Din informatiile existente in spatiul public, PS Artemie a fost prigonit, caterisit, exilat si arestat de politia albaneza musulmana din cauza pozitiei sale antiecumeniste si patriotice. In acest sens ,al recunoasterii unanime a prigonirii sale, avem articole de pe site-uri crestine si luari de pozitie ale ierarhilor si teologilor greci (1) si (2) precum si marturia video a Parintelui Justin Parvu(3) care a afirmat ca ” fara indoiala, inaintea lui Dumnezeu, el ramane episcop”. Singurul repros care i se aduce acum, in prezent, Preasfintitului Artemie, de catre diverse persoane, este faptul ca a hirotonit horepisopi. Pentru aceste persoane, horepiscopul este similar, echivalent și identic cu episcopul si, din acest motiv PS Artemie, afirma ei, ar fi in schisma. De fapt, sunt peste 10 canoane in care horepiscopul este considerat a fi diferit de episcop, iar hirotonirea horepiscopului, conform canoanelor, necesita prezenta unui singur episcop, asa cum vom arata mai jos. Numai in cazul hirotoniei unui episcop este nevoie de 3 episcopi (conform Canonului 1 Apostolic).

Ceea ce ridica semne de intrebare este faptul ca teologi, considerati formatori de opinie, care pana mai ieri il aparau pe PS Artemie, acum il ataca fara argumente solide, ci doar amestecand afirmatii partial veridice cu lucruri gresite sau neadevarate. Noi stim ca la Dumnezeu niciodata adevarul nu este amestecat cu minciuna sau cu erori. Ingrijorator pentru oricine nu e atat faptul ca aceste persoane, considerate cu greutate duhovniceasca, isi schimba opiniile(daca ar avea motive intemeiate!), ci faptul ca aceasta schimbare a lor cu privire la aspecte cu relevanta duhovniceasca nu este sprijinita patristic. Acest lucru ne ridica semne de intrebare cu privire la discernamantul persoanelor respective si ne determina sa tragem un semnal de alarma, sa fim in stare de alerta, de trezvie, pentru a nu fi inselati in cele legate de mantuirea noastra daca vom credita cu incredere pe cine nu trebuie, pe cine nu urmeaza Sfintilor Parinti.

Acest articol nu reprezinta un indemn la /o expresie a afilierii cuiva la PS Artemie, ci doar o luare de pozitie care incearca sa scoata Adevarul la lumina, concluzia fiind ca nu trebuie sa urmam decat Sfintilor si ca inainte de a lua o decizie sau de a urma un sfat, o idee, un cuvant, inainte de a credita o persoana trebuie sa ne convingem noi insine ca urmam/urmeaza drumul drept, raportand tot ce auzim, vedem, citim, la Sfanta Scriptura si la Sfanta Traditie, la canoanele Sfintilor si nu la cuvintele unui om, oricat de induhovnicit ar parea a fi acesta…

1

PS Artemie slujind Sfânta Liturghie alături de Sf Iustin Popovici)

Iata, intr-un articol recent, intitulat „Despre episcopul Artemie si despre horepiscopii pe care i-a hirotonit”, pr.prof. Theodoros Zisis spune:

1″Niciodată nu ne-a descoperit(n.n. PS Artemie) și nici nu n-a cerut vreodată părerea în privința actului schismatic pe care se pare că avea de gând să îl facă, de a hirotoni singur episcopi fără acoperire sinodală, astfel încât să-și alcătuiască propriul sinod, care este, în mod evident, unul schismatic.”

Comentariile noastre:

1. Sa facem inca de la inceput distinctia urmatoare: PS Artemie nu a hirotonit EPISCOPI ci HOREPISCOPI!

2. PS Artemie a hirotonit de unul SINGUR, in mod succesiv, cate un HOREPISCOP, conform canonului 10 de la Antiohia(” si horepicopul sa se faca de catre episcopul cetatii careia este pus”- remarcam singularul la cuvantul episcop, adica este nevoie de unul singur si nu de mai multi! Acest canon nu contrazice Canonul 1 Apostolic care spune ca e nevoie de 3 episcopi pentru hirotonirea unui alt episcop tocmai pentru ca vorbim de lucruri diferite: Canonul 10 de la Antiohia este despre HOREPISCOP, iar Canonul 1 Apostolic este despre Episcop).(4)

3. Episcopii sunt o categorie separata de horepiscopi, drept dovada ca sunt enumerate ambele categorii( si episcopii si horepiscopii) in urmatoarele canoane:

3a)Canonul 13 de la Ancira( anul 314-„Horepiscopilor nu le este iertat să hirotonească presbiteri sau diacon în altă eparhie, dar încă nici presbiteri pentru cetate, decât numai cu încuvi­inţarea episcopului, dată prin scrisori”),

3b)Canonul 14 de la Neocezareea( anul 315-„Horepiscopii insa sunt dupa chipul celor saptezeci de ucenici; si ei ca impreuna liturghisitori ai episcopilor, cinstindu-se dupa zelul lor fata de saraci, pot sa aduca jertfa in biserica din cetate.”),

3c)Nota 129 la talcuirea Canonului 8 al Sinodului I Ecumenic( 325) din Pidalion(” Fiindca nu este slobod a se face Episcop in sat, sau intr-un targ mic, in care si un singur presbiter este destul, pentru a nu se defaima numele Episcopului, dupa Canonul 6 al Sinodului din Sardichia, pentru aceasta, in niste orase mici ca acestea, si in sate se faceau Horepiscopi. Deci Horepiscopul, dupa Canonul 10 al Antiohiei, se facea de Episcopul cetatii aceleia, la care era supus, si insusi satul lui. zice dar canonul acesta, ca unul ca acesta[ adica horepiscopul-n.n] putea sa hirotoneasca citeti, ipodiaconi, si eforchitis adica catehisitori. dar sa se cateriseasca de va indrazni, fara voia Episcopului celui din cetate, a hirotonisi prezbiter sau diacon, macar de ar avea si hirotesie de Episcop. Iar Canonul 8 al aceluiasi Sinod, iarta a da neprihaniti Horepiscopi carti pasnice, adica slobozitoare, celor ce ar cere. Asisderea si Canonul 13 al Celui din Anghira, randuieste ca fara scrisorile adevaratului Episcop sa nu hirotoniseasca Horepiscopii, prezbiteri, sau diaconi, nici in locul lor, nici in alta cetate”)

3d) Canoanele 8 si 10 de la Antiohia( 341-„Nici presbiterii rurali să nu dea scrisori canonice, decât numai către episcopii învecinaţi să trimită scrisori; horepiscopiineprihăniţi însă să dea scrisori de pace.” si „Sfântul Sinod a hotărât ca cei de pe sate, sau de la ţară, sau aşa-numiţii horepiscopi, de ar fi şi luat hirotonie de episcop, să-şi cunoască măsura drepturilor lor şi să cârmuiască bisericile supuse lor şi să se mulţumească cu îngrijirea şi administrarea acestora, să aşeze adică citeţi şi ipodiaconi şi exorcişti şi să se mulţumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi fără episcopul din cetatea căreia este supus atât el, cât şi teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte, acela să se caterisească şi să se lipsească de cinstea ce o are. Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus.”),

3e)Talcuirea la Canonul 57 de la Laodiceea(364-„Ca sa nu se defaime dregatoria Episcopului, porunceste canonul acesta, ca nu trebuie a se face Episcopi prin sate, si prin targuri mici, ci numai exarhi, adica horEpiscopi …”),

3f)Canonul 89 al Sf Vasile cel Mare( scris intre 370-378″… Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumne­zeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau lahorepiscopi, care, primind voturile de Ia cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti….)

3g)Canonul 5 si 14 de la Sinodul VII Ecumenic(anul 787„Dacă vreun Episcop pentru bani ar face hirotonie şi la vânzare ar pogorî pe nevândutul dar, și va hirotoni pentru bani Episcop, sau horEpiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe vreunul din cei ce în cler se numără…” si „…Daca si insusi egumenului spre sederea intai egumeneasca, adica fiind el prezbiter, asisderea si dupa obiceiul vechi, horEpiscopii dupa voia data de Episcopul se cuveni a proheri anagnosti”),

3h)Canonul 2 de la Sinodul IV Ecumenic(Anul 451-„…Dacă vreun episcop pentru bani ar face hirotonie, şi la vânzare ar deduce pe darul cel nevândut, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiteri, sau diaconi, ori pe altul oarecare din cei număraţi în cler, ori ar provivasi (înainta) pentru bani iconom, sau ecdic (avocat), sau paramonar, sau ori pe cine din canon pentru al său mârşav câştig, cel ce s-ar vădi că a făcut aceasta, să se primejduiască despre treapta sa… „), si

3i)Epistola Sf. Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului din anul 459 („…Deci să ştii, din toate părţile, preacinstitorule de Dumnezeu, că oricine va fi vădit de una ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeuţ, ori presbiter, ori diacon, ori altul oricare dincanon, ori laic, prin hotărârea comună a arhiereilor şi cu vot obştesc se va osândi.”…)

In toate aceste canoane se vorbește despre horepiscop ca fiind o treaptă clericala separată de cea a episcopilor și cele doua trepte sunt pomenite, enumerate și distinct precizate in cadrul aceleeași fraze al aceluiași canon, in anumite situatii având si atributii diferite- horepiscopul fiind intr-o relatie de supunere fata de episcopul său in hirotonirea de presbiteri sau diaconi, de exemplu .

Avandu-se in vedere ca pr. prof.Zisis in mod eronat spune ca treapta horepiscopilor ar fi fost interzisa si ca ar fi fost desfiintata total prin Canonul 57 de la Laodicea in anul 364, tinem sa precizam că despre horepiscopi se vorbeste si in 451 in Canonul 2 de la Sinodul IV Ecumenic , adica 87 ani mai târziu, dupa anul 364 precizat de pr.prof. Zisis ca fiind momentul desfiintarii treptei de horepiscop. De asemenea, in epistola Sfantului Ghenadie din 459 se vorbeste clar ca la acea vreme existau horepiscopii si voiejorii( periodeitis). Iar Canonul 14 de la Sinodul VII Ecumenic din 787 face si el referire la horepiscopi. Un accent deosebit tinem sa punem pe Canonul 10 Antiohia si talcuirea lui precum si pe Nota 129 de la Talcuirea Canonului 8 al Sinodului I Ecumenic unde se arata foarte clar ca ” horEpiscopul sa se faca de episcopul cetatii careia acela se supune”( Canonul 10 Antiohia) si ” deci horepiscopul, dupa Canonul 10 al Antiohiei, se facea de Episcopul cetatii aceleia, la care era supus, si[el] insusi si satul lui(Nota 129)”

2.Pr. T. Zisis:”În mod evident a înțeles din aceste discuții că poziția noastră era una negativă și a trecut la actul deplin anticanonic și schismatic de a hirotoni singur episcopi, pe care în mod amăgitor i-a numit „horepiscopi”, pentru a nu fi nevoie, pasămite, să se ceară pentru aceștia acoperire sinodală sau hirotonirea de către doi sau trei episcopi, așa cum stabilește Tradiția canonică a Bisericii. „

Comentariul nostru: Daca ar fi hirotonit singur episcopi, atunci PS Artemie ar fi fost in schisma, dar el a hirotonit, conform canonului 10 de la Antiohia, HOREPISCOP! CE inseamna ca i-a numit „in mod amagitor”? Chiar asa i-a numit! HOREPISCOPI! Si dupa cum am aratat horepiscopii reprezinta o alta categorie decat episcopii. Doar la hirotonirea unui episcop e nevoie de mai mulți episcopi( de acoperire sinodala).

3. Pr.T. Zisis: Hirotonirea numiților „horepiscopi” s-a făcut fără acoperire sinodală din partea Bisericii Autocefale a Serbiei,/ care, în pofida erorilor unor ierarhi ai săi, /continuă să fie în legătură canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe care alcătuiesc laolaltă Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică.

Comentariul nostru: .Nici nu avea nevoie pentru a hirotoni horepiscopi de acoperire sinodala! Caci canoanele spun ca e nevoie de un singur episcop la hirotonia horepiscopului! Ce legatura are acest aspect cu faptul ca Biserica Serbiei” continua sa fie in legatura canonica cu celelalte Biserici Ortodoxe”??! Care este sensul precizarii existentei ” erorilor unor ierarhi” sarbi? Fraza nu are logica! Poate pr. Zisis se refera la faptul ca Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Patriarhul Ierusalimului Theofilos, Patriarhul Moscovei Kirill si Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos si-au exprimat acordul cu hotararea patriarhului Irineu de a-l prigoni pe PS Artemie? In ceea ce priveste prigonirea Preasfintitului Artemie, suntem de acord ca ierarhii sârbi par sa fie in eroare si că din acest punct de vedere Biserica Serbiei este ” in comuniune” cu alte Biserici locale care prin ierarhii lor si nu numai par si ele sa il prigoneasca pe PS Artemie.(5)

4.Pr. Th. Zisis: „Putea să rămână, caterisit pe nedrept și anticanonic, în cadrul granițelor eparhiei sale, în legătură duhovnicească cu turma sa și să aștepte anularea deciziei date în defavoarea sa și nu să creeze turmă și să construiască biserici și „catacombe” în eparhii străine.”

Comentariul nostru: Sa astepte anularea deciziei date in defavoarea sa? De catre cine? Cine sa mai anuleze decizia De catre episcopii ecumenisti care l-au prigonit pe PS Artemie pentru ca este anti-ecumenist ordonand inclusiv arestarea sa? Cat priveste crearea de biserici si turme si ” catacombe” in eparhii straine si depasirea jurisdictiei, iata ce spunea Cuviosul Serafim Rose:„Simţim că semnele vremurilor arată tot mai mult sosirea existenţei ‘catacombelor’, indiferent ce formă va lua, şi cu cât ne putem pregăti mai mult pentru ea încă de acum, cu atât va fi mai bine… Fiecare mânăstire sau comunitate o privim ca pe o parte a viitoarei ‘reţele’ de catacombe a luptătorilor pentru adevărata Ortodoxie; probabil în acele vremuri (dacă vor fi atât de critice cum par de aici) problema ‘jurisdicţională’ va trece pe planul al doilea.”( „Viata si opera Parintelui Serafim Rose”- traducere de prof. Gratia Lungu Constantineanu, Apologeticum 2005)

Este adevarat ca pe unii intriga faptul ca PS Artemie ar fi hirotonit preoti pentru teritoriul rusesc. Dar poate ca in acele teritorii rusesti exista populatie sarba care doreste un preot sarb sau poate ca PS Artemie a hotarat asa pentru ca in vremuri critice situatia in Biserica nu este ca in vremuri de inflorire a crestinismului(vremuri de pace) sau pentru ca in aceste vremuri de „catacomba” a Ortodoxiei asa cum spunea Cuviosul Serafim Rose „problema jurisdictionala” a trecut pe planul al doilea.

În plus, Mirko Djordjevic, care poartă titlul de „sociolog al religiei” şi este considerat în Serbia ca reprezentant al Vaticanului în Serbia pentru că adesea el exprimă în mod public poziţiile Vaticanului, declara in data de 22 noiembrie 2010 despre Preasfinţitul Episcop Artemie:
„Preasfinţitul e ca un cui (κάρφος = cui; trădător, spion) şi în ochii conducerii bisericeşti, dar şi în cercurile politice, pentru că el, după cum se ştie deja, în ultimul an şi jumătate, a făcut aproape zece comunicate şi declaraţii prin care este împotriva ecumenismului şi a paşilor ecumenişti, dar aceasta este politica oficială a Bisericii. De asemenea, el este împotriva intrării Serbiei în Uniunea Europeană şi cere să fie date în judecată statele care au bombardat Iugoslavia… Este evident că a deranjat pe unii şi această evoluţie era inevitabilă”. (https://acvila30.wordpress.com/2010/11/23/mirko-djordjevic-descopera-adevaratele-motive-ale-prigoanei-episcopului-artemie/)

Asa ca cine sa il mai reabiliteze pe PS Artemie?

5.Pr. Th. Zisis:”Nu l-a alungat și nu l-a exilat nimeni cu forța din eparhia sa, chiar dacă în mod necanonic a fost așezat în locul său alt episcop. Dacă nu ar fi trecut și el la o acțiune anticanonică de depășire a limitelor jurisdicției sale, ar fi rămas ca episcop canonic și păstor al eparhiei Raşca şi Prizren și în conștiința turmei sale, dar și în conștiința tuturor ortodocșilor care cunoșteau prigonirea sa nedreaptă. Chiar dacă l-ar fi alungat cu forța și l-ar fi exilat, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, s-ar fi găsit un episcop să îl găzduiască, așa cum a făcut episcopul de Cucuzis pentru Sfântul exilat, care în niciun caz nu a trecut la hirotoniri de episcopi sau de horepiscopi și nici nu și-a format propriul său sinod, iar restabilirea sa triumfală a avut loc după moartea sa.”

Comentariul nostru: Iata ce spunea Th Zisis intr-un interviu telefonic acordat lui Ioan Vladuca in 2010:”Episcopul Artemie, izgonit pe nedrept din episcopia sa si exilat intr-o manastire, se aseamana cu Sfantul Ioan Gura-de-Aur. Pe Sfantul Ioan Gura-de-Aur l-au urmat monahi si mireni in tot drumul sau. Si la Episcopul Artemie, acolo in manastirea in carel-au exilat, se duce lume, iar dusmanii Ortodoxiei au fost deranjati de aceasta(…)Acum, dupa caterisirea nedreapta, are domiciliu fortat. Episcopul Artemie a fost arestat cu ajutorul politiei albaneze musulmane la comanda noului episcop necanonic pus de sinod in locul Inalt Preasfintitului Artemie„(1) Deci PS Artemie a fost „exilat”,” izgonit pe nedrept”, „caterisit pe nedrept”, cu „domiciliu fortat” si „arestat de politia albaneza musulmana, la cererea episcopului necanonic ce l-a inlocuit”. Acestea sunt cuvintele preotului Th. Zisis in 2010. Cum spune acum ca nu l-a alungat nimeni pe PS Artemie,ca nu l-a exilat si sa astepte restabilirea sa chiar dupa moarte? De catre episcopii care au comandat arestarea sa??

6.Th. Zisis: „Horepiscopii nu fac excepție de la principiul canonic care cere să fie hirotoniți de trei episcopi”

Comentariul nostru: De unde a tras aceasta concluzie pr. prof Zisis? Trei episcopi se cer doar la hirotonirea unui episcop ( conform Canonului 1 Apostolic). La hirotonirea unui horepiscop este nevoie doar de un singur episcop conform Canonului 10 Antiohia si Conform Notei 129 de la talcuirea canonului 8 Sinodului 8 Ecumenic. Prof.pr. Theodor Zisis rescrie canoanele?

7.Pr. Th. Zisis:„Desigur, pe parcursul secolelor următoare au rămas foarte puține rămășițe ale acestei instituții, în orice caz în secolul al XII-lea instituția a fost dată uitării, fiindcă anterior dispăruse complet, așa cum suntem informați de către marele canonist Teodor Valsamon, care, interpretând canonul 13 al sinodului din Ancira(314), care se referă la horepiscopi, spune că reprezintă un efort zadarnic să se preocupa cineva de aceștia, fiindcă instituția horepiscopatului lipsea cu desăvârșire: „deoarece treapta horepiscopilor a dispărut cu totul, nici noi nu ne-am dorit să facem o osteneală zadarnică”

Comentariul nostru: 1.Deci institutia horepiscopatului a disparut! Dar asta nu este echivalent cu faptul ca este interzis sa faci horepiscopi in prezent! Deci horepiscopatul este permis a exista in continuare. Daca este interzis de vreun canon ar trebui ca sa ni se precizeze acel canon!

2. Confuzia din articolul prof. pr. Zisis creste si mai mult. Pana acum domnia sa a afirmat ca episcop sau horepiscop este acelasi lucru, pentru ca in aceasta fraza sa spuna ca horepiscopii au disparut cu desavarsire. Inseamna ca pentru sfinția sa si episcopii au disparut cu desavarsire, daca horepiscopii sunt totuna cu episcopii!!

8.Th. Zisis:”Pentru aceasta este demn de mirare faptul că episcopul Artemie a readus la viață o instituție care a dispărut de 1600 de ani.Probabil a interpretat în mod eronat canonul 10 al Sinodului din Antiohia, care spune: „Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus”. Cu siguranță a considerat că verbul “a se face” (γίνεσθαι) înseamnă și „a se hirotoni” (χειροτονεῖσθα), așadar, potrivit interpretării sale, și un episcop poate hirotoni horepiscop. După interpretarea unanimă a Sfintelor Canoane, este interzisă însă hirotonirea de către un singur episcop; aceasta trebuie să se facă de cel puțin doi sau trei episcopi canonici, așa cum stabilește Canonul I apostolic: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”.”

Comentariul nostru: 1.Deci Th Zisis recunoaste ca a fost reinviat horepiscopatul si ca nu a fost reinfiintat dupa o asa zisa interzicere a sa inventata de anumiti asa zisi teologi ai zilelor noastre.

2.Interpretarea eronata a canoanelor Sfintilor Parinti nu ii apartine Preasfintitului Artemie, ci profesorului pr. Zisis care confunda(impotriva canoanelor), până la identificare, horepiscopul cu episcopul. Daca in canoanele Sfintilor Parinti, horepiscopului si episcopului nu li s-ar preciza roluri si atributii si competențe distincte, atunci pr. Zisis ar avea dreptate in cele mai sus afirmate. Dar HOREPISCOPII SUNT O CATEGORIE, IAR EPISCOPII O ALTA CATEGORIE A CLERULUI!

3. In 2010 prof. pr. T. Zisis afirma ca PS Artemie reinvie epoca Sfintilor Parinti, timpurile patristice! Atunci de ce il mira acum ca a reinviat institutia horepiscopatului? „Izgonirea Episcopului Artemie este foarte amara, foarte dureroasa, dar si foarte plina de nadejde, pentru ca readuce timpurile patristice, arata ca traim in epoca Sfintilor Parinti, din pricina provocarilor.”

Redam in incheiere opiniile pr. prof Th Zisis despre PS Artemie, din anul 2010, pentru a judeca si singuri si pentru a avea o cat mai completa imagine.

„Interviu telefonic cu Parintele Theodoros Zisis, Profesor emerit de Patrologie la Universitatea din Salonik.

Ioan Vladuca: Binecuvantati, Parinte! Va rog sa ne spuneti cateva cuvinte despre prigoana dezlantuita impotriva Episcopului Artemie din Serbia.

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Episcopul Artemie, izgonit pe nedrept din episcopia sa si exilat intr-o manastire, se aseamana cu Sfantul Ioan Gura-de-Aur. Pe Sfantul Ioan Gura-de-Aur l-au urmat monahi si mireni in tot drumul sau. Si la Episcopul Artemie, acolo in manastirea in care l-au exilat, se duce lume, iar dusmanii Ortodoxiei au fost deranjati de aceasta.

Ioan Vladuca: In ce mod a inceput prigoana?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Statul sarb a cerut interpolului sa fie dat in urmarire generala Parintele Simeon – protosinghelul Preasfintitului Artemie. Se presupune ca atunci cand un stat cere urmarirea prin interpol, persoana urmarita este vinovata, fara proces. Asa a fost arestat de interpol si tinut 7 luni in inchisoarea din Salonik, fiind apoi supus judecatii celei mai inalte Curti a Greciei, anume Areopag, care i-a dat cistig de cauza Parintelui Simeon impotriva statului sarb. E mare lucru ca Areopagul a fost drept. Nu a luat in seama ca e statul sarb la mijloc.

Ioan Vladuca: De ce s-a desfasurat procesul in Grecia?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Pentru ca aici a fost prins. El venise la Facultatea de Teologie, unde isi facea teza de master. A fost prins in Facultate de interpol si arestat imediat, fara drepturi.

Ioan Vladuca: Ce acuzatie i s-a adus?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Delapidare din fondurile Mitropoliei Kosovo.

Ioan Vladuca: Va rog sa comentati aceasta acuzatie.

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Evident, este o acuzatie falsa. Nu au reusit sa aduca nici o dovada. Mai mult, exista un economist care se ocupa de Mitropolie. Nu se ocupa Protosinghelul, nici Episcopul.

Ioan Vladuca: Cine l-a acuzat?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: A fost acuzat de patriarhul Irineu si de Athanasie Jetfici care au impus sinodului sa il acuze; iar apoi acuzatia a fost preluata de statul sarb, care a cerut interpolului urmarirea Protosinghelului. Motivul arestarii Protosinghelului a fost ca sa il tina departe de Episcopul Artemie, sa nu poata interveni in sechestrarea acestuia.

Ioan Vladuca: Cand a avut loc arestarea Parintelui Simeon?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: In urma cu opt luni si jumatate. L-au tinut arestat sapte luni, fara proces si fara probe.

Ioan Vladuca: Unde se afla acum Preasfintitul Artemie?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Acum, dupa caterisirea nedreapta, are domiciliu fortat. Episcopul Artemie a fost arestat cu ajutorul politiei albaneze musulmane la comanda noului episcop necanonic pus de sinod in locul Inalt Preasfintitului Artemie.

Ioan Vladuca: De ce il urasc masonii atat de mult pe Preasfintitul Artemie?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Pentru ca e Ortodox. Este impotriva venirii papei in Serbia, impotriva ecumenismului, pe fata, este impotriva intrarii Serbiei in UE si cere despagubiri pentru poporul sarb pentru atrocitatile comise in Kosovo.

Ioan Vladuca: Stim ca masonii lucreaza de obicei mai discret. Face omul un infarct miocardic, sau in cateva luni se imbolnaveste de cancer… De ce au lucrat pe fata impotriva preasfintitului Artemie?

Parintele Profesor Theodoros Zisis: E pronia lui Dumnezeu. Iar diavolul nu si-a mai putut stapani ura! A dat-o pe fata ca sa vedem! Ei nu isi mai dau seama ce fac, se vede din actiunile lor. O demonizare oarba. Se tem de Episcopul Artemie; el a trecut prin pericole de neimaginat si Dumnezeu l-a aparat. Nu pot intelege masonii cum acest om e atat de puternic.

Ioan Vladuca: Va multumesc mult! Va rog, un gand de incheiere.

Parintele Profesor Theodoros Zisis: Izgonirea Episcopului Artemie este foarte amara, foarte dureroasa, dar si foarte plina de nadejde, pentru ca readuce timpurile patristice, arata ca traim in epoca Sfintilor Parinti, din pricina provocarilor.”(sursa:http://www.apologeticum.ro/2010/11/despre-prigonirea-episcopului-artemie/)

***

Note

(1) http://www.apologeticum.ro/2010/11/despre-prigonirea-episcopului-artemie/
(2)http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/mitropolitul-pireului-serafim-demonstreaza-necanonicitatea-caterisirii-mitropolitului-rascai-artemie/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/episcopul-artemie-catre-patriarhul-serbiei-se-duce-o-campanie-puternica-si-orchestrata-dar-adevarul-nu-poate-fi-ascuns/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/20/de-comportament-anticanonic-il-invinuiesc-pe-episcopul-artemie-episcopii-lui-prigonitori/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/20/schisma-in-biserica-ortodoxa-a-serbiei-cu-douazeci-si-unu-de-voturi-ale-ierarhilor-serbiei-a-fost-%E2%80%9Ccaterisit%E2%80%9D-artemie-episcopul-canonic-de-kosovo/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/persecutie-fatisa-si-fulgeratoare-impotriva-episcopului-artemie-de-kosovo-informatii-despre-abuzurile-manipularile-si-tradarile-grele-ale-fratilor-din-sinod/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/23/video-de-la-salbatica-izgonire-a-episcopului-artemie-si-a-fiilor-lui-duhovnicesti/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/20/p-s-artemie-episcopul-canonic-de-kosovo-a-fost-arestat-%CF%83%CF%85%CE%BD%CE%B5%CE%BB%CE%B7%CF%86%CE%B8%CE%B7-%CE%BF-%CE%B5%CF%80%CE%B9%CF%83%CE%BA%CE%BF%CF%80%CE%BF%CF%83-%CE%B1%CF%81%CF%84/
https://theologhia.wordpress.com/2010/12/14/raportul-helsinki-asupra-schismei-din-biserica-ortodoxa-sarba/
https://theologhia.files.wordpress.com/2010/12/raportul-helsinki-pe-noiembrie-2010-schisma-in-biserica-sarba-artemie-de-kosovo.pdf
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/cazul-grav-de-tradare-din-biserica-serbiei-patriarhul-irineu-afirma-ca-il-vor-excomunica-pe-episcopul-artemie-istoricul-cazului-prigoanei-declansate-impotriva-episcopului-kosovo-ului/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/23/mirko-djordjevic-descopera-adevaratele-motive-ale-prigoanei-episcopului-artemie/
https://acvila30.wordpress.com/2010/11/20/schisma-in-biserica-ortodoxa-a-serbiei-cu-douazeci-si-unu-de-voturi-ale-ierarhilor-serbiei-a-fost-%E2%80%9Ccaterisit%E2%80%9D-artemie-episcopul-canonic-de-kosovo/
La urmatoarea adresa a existat un video care a fost retras dar titlul, consideram noi, este suficient de ilustrativ https://acvila30.wordpress.com/2010/11/23/video-de-la-salbatica-izgonire-a-episcopului-artemie-si-a-fiilor-lui-duhovnicesti/
Textul care insotea linkul de mai sus este urmatorul:”23.11.2010
Izgonirea monahilor şi a Episcopului Artemie din Kosovo
Filmul video arată cum poliţia albaneză, în urma apelului făcut de Episcopul Teodosie, a izgonit monahiile din Mănăstirea Devine Vode. Asta este cea din urmă ruşine: Episcopia ortodoxă să cheme poliţia musulmană ostilă să-i izgonească monahii din mănăstiri!Cei mai mulţi poliţişti sunt foşti UCK, care cu câţiva ani în urmă îi izgoneau pe sârbi din Kosovo. După aceea au intrat în poliţia KPS şi în pogromul din martie 2004, ca poliţişti, au ajutat la dezrădăcinarea poporului sârb şi a moştenirii spirituale sârbe. Episcopia neagă că a chemat poliţia albaneză să-i izgonească pe monahi, dar ofiţerul poliţiei albaneze a declarat clar că poliţia din Kosovo a venit la chemarea Episcopiei. Acesta este unul dintre scopurile izgonirii lui Artemie – să plece şi monahismul din Kosovo. Au izgonit de pildă douăzeci de monahii din Mânăstirea Devine Vode, ca să rămână mănăstirea goală, doar cu un singur monah. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte mănăstiri.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2010/11/blog-post_23.html)”
(3)https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/05/09/cine-l-a-prigonit-pe-ps-artemie-episcopii-sarbi-ecumenisti-din-sinodul-bisericii-sarbe-cine-il-prigoneste-acum-din-nou-in-romania-cei-ce-il-acuza-acum-de-schisma-precum-au-facut-o-in-2012-episcop/
(4)http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Pidalion%20Original%201841.pdf
(5)http://www.apologeticum.ro/2011/05/episcopul-marturisitor-artemie-prigonit-de-4-patriarhi-ortodocsi-toti-4-ecumenisti-de-elita/
In cazul in care textul de la acest link va fi sters, il postam aici:
„2 mai 2011:
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Patriarhul Ierusalimului Theofilos, Patriarhul Moscovei Kirill şi Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos au trimis Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe şi Patriarhului Serbiei Irineu scrisori în care, în esenţă, adoptă afirmaţiile făcute de către Patriarhul Serbiei Irineu despre Episcopul Artemie în scrisoarea sa către toate Bisericile Ortodoxe
(Поглавари Православних Помесних Црква о Саборској одлуци о монаху Артемију).
Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Ierusalimului menţionează că au informat despre aceasta ierarhia Tronului Ecumenic şi, respectiv, pe cea a Patriarhiei Ierusalimului.
Patriarhul Moscovei Kirill confirmă că «nimeni dintre episcopii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse nu va avea niciun contact cu monahul Artemie şi cu monahii care l-au urmat».
Arhiepiscopul Ciprului Hrisostomos exprimă «profunda sa mâhnire» pentru ceea ce caracterizează drept «un comportament nepotrivit, scandalos şi în general inadmisibil» al Episcopului Artemie. Şi continuă: «Vă asigur pe Sanctitatea Voastră şi pe Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe surori de sprijinul necesar în hotărârile şi acţiunile dumneavoastră».
(Traducere: https://acvila30.wordpress.com/, sursa: http://aktines.blogspot.com/2011/05/blog-post_5078.html)Sursa https://acvila30.wordpress.com/2011/05/03/patru-patriarhi-despre-episcopul-artemie-din-nefericire-contra-preasfintiei-sale/„