Cuvinte de folos


ˇ Deci daca vrei sa ajungi la toate aceste virtuti, fii fara grija dinspre orice om, fugi de lume si umbla cu râvna pe calea Sfintilor, tine-ti înfatisarea neîngrijita, haina patata si smerita, purtarea simpla, cuvântul fara mestesug, mersul fara slava desarta, glasul netocmit, vietuieste în saracie, lasa-te dispretuit de toti, iar mai presus de poate pazeste-ti mintea, grijeste trezvie, staruieste în toate strâmtorarile si pastreaza toate bunatatile pe care le ai nestirbite, si ia aminte la tine cu de-amanuntul, ca sa nu primesti nici una din placerile ce vor sa intre. Caci patimile sufletului se potolesc prin linistire; iar întarâtate si mâniate se salbaticesc si mai tare si-i silesc pe cei ce le au sa pacatuiasca si mai mult, precum ranile trupurilor, zgâriate si descojite, se fac anevoie de tamaduit. Cuvântul fara rost înca poate desparti mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simturile ascultând de ei. Numai lupta si frica mare pot pazi sufletul. Deci trebuie sa desparti de toata lumea si sa rupi sufletul de toata afectiunea fata de trup, si sa te faci fara casa, fara lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblator dupa câstig si dupa schimburi, nepriceput în lucruri omenesti, smerit la cugetare, împreuna patimitor, bun, blând, linistit, gata sa primesti în inima întiparirile venite din cunostinta dumnezeiasca. Caci nici în ceara nu se poate scrie, daca nu s-au netezit mai-nainte trasaturile aflate în ea. Acestea ne învata marele Vasile.
ˇ Iar pravila sfântului batrân era aceasta: noaptea cânta toata psaltirea si canoanele, fara tulburare, si zicea o pericopa din Evanghelie. Pe urma se aseza zicând în sine: Doamne miluieste, cu staruinta si atât de mult, pâna nu mai putea sa-l rosteasca. Apoi se culca, si când se facea de ziua cânta iarasi ceasul întâi, si se aseza în scaunul lui privind catre rasarit si cântând cu rândul si iarasi zicând din Apostol si din Evanghelie. Asa petrecea toata ziua, cântând neîncetat si rugându-se si hranindu-se cu contemplarea celor ceresti, încât de multe ori mintea lui se înalta în contemplatie si nu stia daca se afla pe pamânt. Vazându-l deci pe el fratele îndeletnicindu-se asa pe întins si de neslabit cu pravila, si preschimbat cu totul de cugetarile dumnezeiesti, zice catre el: Te ostenesti, Parinte, astfel la o asa batrânete, chinuindu-ti trupul si robindu-l. Iar el zise raspunzând: Crede, fiule, ca atâta râvna si dor pentru pravila a asezat Dumnezeu, încât o pot împlini în toata întinderea ei. Iar dorul dupa Dumnezeu si nadejdea bunurilor viitoare biruie neputinta trupeasca. Astfel întreg dorul mintii îl avea zburând spre cer; si nu numai în alte vremi, ci si în vremea mesei însasi.
ˇ Apoi l-a mai întrebat si aceasta: De ce, Parinte, mai presus de toata dumnezeiasca Scriptura te îndulcesti cu Psaltire? Si de ce cânti linistit, ca si când ai spune catre cineva cuvintele? Iar el zise catre acela: Îti spun, fiule, ca asa a întiparit Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca si în Proorocul David, si nu ma pot desparti de dulceata feluritelor vederi din ei. Caci cuprind toata dumnezeiasca Scriptura. Iar acestea le-a spus cu multa smerenie de cuget celui ce l-a întrebat, de dragul folosului, fiind mult silit.
ˇ Fie ca manânci, fie ca bei, fie ca te întâlnesti cu oarecine, fie ca esti afara din chilie, fie ca esti pe drum, sa nu uiti sa rostesti aceasta rugaciune si sa cânti si sa meditezi rugaciuni si psalmi, cu o cugetare treaza si cu mintea neratacita. Dar chiar când te afli în cea mai necesara trebuinta, sa nu înceteze mintea ta sa mediteze si sa se roage în ascuns. Caci astfel poti întelege adâncurile dumnezeiestii Scripturi si puterea ascunsa în ea si sa-i dai mintii o lucrare neîncetata, ca sa împlinesti cuvântul Apostolului, care porunceste: „neîncetat va rugati”. Ia aminte deci cu dinadinsul si pazeste-ti inima ca sa nu primeasca gânduri rele, sau desarte si nefolositoare. Ci totdeauna, fie ca esti culcat, fie ca esti în picioare, fie ca manânci, fie ca bei, fie ca te întâlnesti cu altii, inima ta sa se îndeletniceasca pe ascuns în cuget, fie cu psalmii, fie cu rugaciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Iar când cânti cu gura, ia de asemenea aminte sa nu zici alte cuvinte cu gura si la altele sa-ti rataceasca cugetarea. Si iarasi l-a întrebat fratele: Vad în somn multe naluciri desarte. Iar batrânul a zis catre el: Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci înainte de a te culca fa multe rugaciuni în inima ta si împotriveste-te gândurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie în minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca gânduri straine; ci în gândurile în care ai fost rugându-te, în acelea sa te culci meditând, ca sa fie cu tine când adormi si sa-ti graiasca tie când te scoli. Zi si sfântul Simbol al credintei ortodoxe înainte de a te scula. Caci credinta dreapta în Dumnezeu este un izvor si o straja a tuturor bunatatilor.
ˇ Mai zicea si aceea ca gândurile ce se ivesc în cuget despre cele desarte sunt boli ale sufletului nelucrator si lenes.
ˇ Iar când dobândesti o virtute, sa nu ti se înalte gândul împotriva fratelui, fiindca tu ai dobândit-o, iar acela nu i-a avut grija. Caci acesta este începutul mândriei. Pazeste cu toata puterea sa nu faci nimic pentru placerea oamenilor. Iar când lupti cu patima, sa nu slabesti, nici sa te lenevesti daca dainuieste razboiul, ci, ridicându-te, arunca-te înaintea lui Dumnezeu, din toata inima, zicând cu Proorocul: „Judeca-i, Doamne, pe cei ce ma nedreptatesc, caci eu nu pot nimic asupra lor”. Si El vazând smerenia ta, îti va trimite mai repede ajutorul Sau. Iar când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire desarta, ci da-i mintii lucrarea duhovniceasca pe care o avea, ca sa i se faca obicei bun si uitare a placerilor vietii.
ˇ Când poti sa te rogi întru trezvie, sa nu faci nimic cu mâinile; iar daca esti cuprins de moleseala, misca-te putin, amenintându-i gândul si fa ceva cu mâinile. Iar acela zise iarasi catre el: Dar tu, Parinte, nu esti îngreunat de somn în pravila ta? Zise lui: Anevoie; dar daca mi se întâmpla vreodata putin, ma misc si zic începutul Evangheliei dupa Ioan, îndreptând spre Dumnezeu ochiul cugetului si îndata se risipeste. Asemenea fac si cu gândurile. Când vine vreunul, îl întâmpin ca pe un foc de lacrimi, si se risipeste. Dar tu înca nu poti sa te înarmezi astfel, ci tine mai degraba meditatia ascunsa si rugaciunile de azi, rânduite de Sfintii Parinti adica sileste-te sa savârsesti ceasul al treilea, al saselea, al noualea, cele de seara si pravila de noapte. Dar ia seama cu toata puterea, sa nu faci nimic pentru placerea oamenilor, nici sa nu ai vreodata dusmanie împotriva fratelui, ca sa nu te desparti de Dumnezeul tau.
ˇ „Sezând eu o data aproape de el, l-am întrebat daca a fost ispitit de uneltirile dracilor pe când sedea în pustie? Iar el zise: Îngaduie, frate. Daca va îngadui Dumnezeu sa vie la tine ispitele pe care le-am încercat eu de la diavol, nu cred ca ai putea sa rabzi amaraciunea lor. Am saptezeci de ani, sau si mai bine, si cei mai multi i-am petrecut în ispite. Si locuind în mai multe pustiuri, în linistea cea mai deplina, atâtea am încercat si am patimit de la ei, câte nu sunt de folos sa le povestesc celor ce n-au primit experienta linistirii, ca sa nu-i amarasc. Iar în ispite, aceasta o faceam pururi: Îmi puneam toata nadejdea în Dumnezeu, înaintea caruia am facut si fagaduintele lepadarii si El îndata ma izbavea. De aceea, frate, nu mai am grija de mine. Caci stiu ca se îngrijeste El de mine. Si asa port mai usor ispitele ce-mi vin. Numai aceasta o aduc de la mine, ca ma rog neîncetat. Caci stiu ca pe cât se întind cele neplacute, pe atât se gatesc cununile celui ce rabda. Caci acestea sunt rânduite ca lucruri de schimb de Dreptul Judecator. Deci stiind aceasta, frate, sa nu cazi în lenevie, cunoscând ca stai în mijlocul razboiului luptându-te, si ca sunt foarte multi cei ce lupta pentru noi, cu vrajmasul lui Dumnezeu. Caci cum am putea noi cuteza sa ne împotrivim unui asa de înfricosat vrajmas al neamului nostru, daca nu ne-ar sustine dreapta cea atotputernica a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne si acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omeneasca la uneltirile lui? Caci „cine, zice, va descoperi fata îmbracamintii lui? Iar la încheietura platosei lui cine va patrunde? Din gura lui ies faclii aprinse, care scapara ca niste gratii de foc. Din narile lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de carbuni. Sufletul lui e carbuni. Flacara iese din gura lui. În grumazul lui salasluieste puterea. Înaintea lui alearga pierzania. Inima lui e întarita, sta ca o piatra, ca o nicovala neclatita. Fierbe adâncul ca o caldare. Socoteste marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împaratind peste toate cele din ape”. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a aratat Cuvântul ca asupritor.
ˇ Mai povestea iarasi acelasi frate si aceea ca pe lânga alte virtuti, o câstigase si pe aceasta, ca nu rabda niciodata sa auda o vorba fara rost. Iar daca cineva din neatentie povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici nu raspundea macar. Dar nici când plecam eu la vreo slujba, nu ma întreba de ce pleci, si nici întorcându-ma, nu ma întreba unde esti, sau cum esti, sau ce ai de facut. Odata, calatorind eu la Alexandria pentru o trebuinta oarecare si de acolo suindu-ma în cetatea împarateasca pentru un lucru bisericesc, împreuna cu mai multi frati preacuviosi, n-am trimis nici o veste slujitorului lui Dumnezeu. Petrecând deci acolo vreme destula, m-am întors iarasi la Schit la el. iar el vazându-ma si bucurându-se si îmbratisându-ma, a facut rugaciune si apoi a sezut neîntrebându-ma nimic, ci staruia îndeletnicindu-se cu contemplatia. Odata, vrând sa-l cerc, am lasat sa treaca mai multe zile, fara sa-i dau pâine sa manânce. Iar el n-a întrebat, nici n-a zis nimic. Eu, dupa aceasta, punându-i metanie, i-am zis: Fa iubire, Parinte, si-mi spune, nu te-ai suparat, ca nu ti-am adus sa manânci dupa obicei? Iar el zise: Iarta frate, douazeci de zile daca nu mi-ai da pâine sa manânc, si înca nu ti-as cere. Caci pâna rabd cu sufletul, rabd si cu trupul. Atâta era cufundat în contemplarea Binelui adevarat. Mai zicea: De când am venit în Schit, n-am îngaduit gândului meu sa iasa afara din chilie, dar nici alt gând n-am primit în cugetare, afara de frica lui Dumnezeu si de judecatile veacului ce va sa vie, gândindu-ma la osânda ce asteapta pe pacatosi, la focul vesnic, la întunericul cel mai dinafara, la felul cum petrec sufletele pacatosilor si ale dreptilor si la bunatatile ce asteapta pe cei drepti, la plata pe care o va lua fiecare dupa osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie si dragoste nefatarnica, unul pentru neavere si pentru lepadarea de toata lumea, altul pentru smerita cugetare si linistirea cea mai deplina, unul pentru supunerea desavârsita si altul pentru înstrainare. Gândindu-ma la toate acestea, nu las alt gând sa lucreze în mine, nici nu pot sa mai fiu cu oamenii, sau sa-mi mai ocup mintea cu ei, ca sa nu ma despart de gândurile mai dumnezeiesti.
ˇ Caci când sufletul lasa desimea si intensitatea mintii sa slabeasca, pune stapânire pe el noaptea. Fiindca unde nu straluceste Dumnezeu, toate se contopesc ca într-un întuneric si nu mai poate privi numai spre Dumnezeu si tremura de cuvintele Lui. „Caci Dumnezeu aproape sunt eu, zice Domnul, si nu Dumnezeu departe”; sau: „Se va ascunde omul în ascunzis, si eu nu-l voi vedea? Nu umplu eu cerul si pamântul?”
ˇ Cum pot, ziceam, sa-mi fac mintea curata ca si tine? Iar el zicea: Mergi si osteneste. Caci e trebuinta de osteneala si de durerea inimii. Fiindca nu ne vin dormind si zacând pe spate cele ce se dau prin osteneala si sârguinta. Când vin bunatatile pamântului fara osteneala? Deci cel ce vrea ca sa ajunga la spor duhovnicesc, trebuie, înainte de toate, sa se lepede de voile sale si sa câstige pentru totdeauna plânsul si averea. Nemailuând aminte la pacatele altora, ci numai la ale sale, sa plânga pentru ele, ziua si noaptea, si sa nu aiba prietenie cu vreun om. Caci sufletul îndurerat de întâmplari triste si strapuns de amintirea pacatelor de mai înainte, se face mort pentru lume si lumea se face moarta pentru el, adica patimile trupului se fac nelucratoare, precum si omul pentru patimi.
ˇ Iar cel ce la începutul lepadarii nu primeste plânsul în inima, nici lacrimi duhovnicesti, nici gândul la chinurile fara sfârsit, nici linistirea adevarata, nici rugaciunea staruitoare, nici psalmodia, nici meditarea dumnezeiestilor Scripturi, cel ce nu câstiga deprinderea acestora, ca sa fie silit de o staruinta neîncetata sa faca acestea cu mintea chiar daca nu vrea, si sa înfloreasca în cugetul lui frica de Dumnezeu, unul ca acesta se odihneste înca în dragostea de lume si nu poate dobândi mintea curata în rugaciune. Caci evlavia si frica de Dumnezeu curatesc sufletul de patimi si ajuta mintii sa se elibereze si o duc spre contemplatia naturala si o fac sa se înalte la cunostinta lui Dumnezeu (la teologie), pe care o primeste în schima fericirii. Pentru ca celor ce o iau asupra lor le daruieste înca de aici arvunile si le-o pazeste neclintita.

Deci sa grijim cu toata puterea de lucrarea faptuitoare, prin care suntem înaltati cu evlavie. Ea este curatia cugetarii, al carei rod este contemplatia naturala si cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Caci faptuirea este usa contemplatiei, cum zice mintea cea mai înfocata si mai teologica. Deci daca nu vom griji de faptuire, vom fi pustii de orice întelepciune. Chiar daca ar ajunge cineva la culmea virtutii, are trebuinta de osteneala nevointei, ca sa-si struneasca pornirile neregulate ale trupului si sa-si pazeasca gândurile. Numai asa am putea sa ne împartasim de salasluirea lui Hristos. Caci pe cât se înmulteste în noi dreptatea, pe atâta creste barbatia duhovniceasca. Si desavârsindu-se mintea, se uneste întreaga cu Dumnezeu, se umple de lumina dumnezeiasca si primeste descoperirea tainelor negraite. Atunci descopera cu adevarat locul cuminteniei, al tariei, al destoiniciei ca sa cunoasca toate, al îndelungimii de zile si vieti, al luminii ochilor si al pacii. Caci pâna e prinsa în lupta cu patimile, înca nu e vremea sa se bucure de acestea. Fiindca virtutile si pacatele fac mintea oarba. Unele, ca sa nu vada virtutile; celelalte, ca sa nu vada pacatele. Dar când se odihneste de razboi si se învredniceste de darurile duhovnicesti, atunci se face întreaga luminoasa, stând sub lucrarea îndesata a harului. Atunci staruie neclintita în contemplarea (vederea) celor duhovnicesti. O minte ca aceasta nu mai e legata de cele de aici, ci s-a mutat din moarte la viata.
ˇ Pentru ca cel ce se lupta si a ajuns sa se apropie de Dumnezeu si sa se faca partas de sfânta lumina si sa fie ranit de dorul ei, se desfata de Domnul cu o bucurie duhovniceasca si necuprinsa, precum zice dumnezeiescul psalm: „Desfateaza-te de Domnul, si sa-ti dea tie cererile inimii tale; si va arata ca o lumina dreptatea ta si judecata ta ca miezul zilei”. Caci ce dor al sufletului e asa de puternic si de anevoie de suportat ca cel ce vine de la Dumnezeu în sufletul care e curatit de tot pacatul si care zice din adevarata simtire a inimii: „Sunt ranit de dragoste?” Fulgerarile frumusetii dumnezeiesti sunt cu totul de negrait si de nepovestit. Nu le înfatiseaza cuvânt, nu le primeste ureche. Chiar de ai vorbi de lumina luceafarului, de stralucirea lunii, de lumina soarelui, toate sunt nimic fata de slava aceea si sunt cu mult mai prejos de lumina adevarata, decât noaptea adânca, sau luna întunecata, de amiaza cea mai luminata. Asa ne-a învatat si Vasile, dumnezeiescul dascal, cel care a cunoscut acestea prin cercare si învatându-le ni le-a predat noua.
ˇ Dar cine nu s-ar minuna si de lucrul urmator, care e dovada marii lui smerenii de cuget. Învrednicit de multa vreme de treapta preoteasca si ajuns la cele prin vietuire si cunostinta, fugea asa de mult povara dumnezeiestilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevointelor sale, aproape ca nu primea sa se apropie de sfânta masa. Ba, vietuind cu atâta curatie, nici împartasirea de dumnezeiestile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, macar ca nu spunea nimic pamântesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia sa se Împartaseasca de dumnezeiestile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugaciuni, psalmodii si marturisiri. Caci se cutremura de glasul preotului, când rostea si zicea: „Sfintele Sfintilor”. Fiindca zicea ca toata biserica se umple de Sfintii Îngeri si însusi Împaratul Puterilor savârseste tainic cele sfinte si se preface în inimile noastre în trup si sânge. De aceea zicea ca trebuie sa devenim curati si oarecum afara de trup si asa sa îndraznim a ne apropia, fara nici o îndoiala si ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca sa ne facem partasi de luminarea din ele. Caci multi dintre Sfintii Parinti au vazut pe Îngeri, stând de paza în jurul lor. De aceea se si pazeau în tacere, nevorbind cu nimeni. Mai zicea si aceea ca atunci când trebuie sa-si vânda el însusi lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind si raspunzând, sa spuna vreo minciuna, vreun juramânt, sau vreo vorba de prisos, sau vreun altfel de pacat, mai bine tacea, lasând sa para ca e prost. Si tot cel ce voia sa cumpere, lua de la el si da ce voia. Si primea ceea ce i se da cu multumire, negraind nimic, acest barbat cu adevarat întelept.
Avva Filimon

Reclame

S-au abătut cu totul…

Biserica este una şi unică

După poziţia comună a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este unică, deoarece Hristos, Capul ei, nu poate avea mai multe trupuri. Biserica este una şi unică, fiindcă este trupul unu­ia şi unicului Hristos. Divizarea Bisericii este on­tologic imposibilă, de aceea niciodată n-a existat divizarea Bisericii, ci doar separare de Biserică. După cuvântul Domnului, Via nu se divizează, ci doar mlădiţele neroditoare ale viei se usucă (pa­rafrază la Ioan 15, 1-6). De indivizibila Biserică a lui Hristos în diferite vremuri s-au separat şi s-au îndepărtat ereticii şi schismaticii, care drept ur­mare au încetat să mai fie membri ai Bisericii şi ai trupului ei. Aceştia au fost mai întâi gnosticii, apoi arienii şi luptătorii împotriva Duhului, apoi monofiziţii şi iconomahii, iar la urmă catolicii, protestanţii, uniţii şi toate celelalte legiuni ale ere­ticilor şi schismaticilor.
Dogma despre infailibilitatea papei este mai mult decât o erezie… Dogma aceasta este erezia ereziilor, o împotrivire fără egal faţă de teantropicul Hristos… O nouă trădare a lui Hristos; o nouă răstignire a lui Hristos… pe crucea umanismului papal.
Problema unirii Bisericilor este imposibil să se realizeze, dacă „Biserica” Catolică şi cea Protestantă nu vor reveni pe deplin la poziţia ortodoxă de la început, de la care s-au abătut cu totul. Secolul al XX-lea nu va rămâne în istoria bisericească ca „se­colul Bisericii”, cum deja este caracterizat, de vre­me ce Bisericile Apusului nu-şi îndreaptă rătăci­rile lor, care lovesc în esenţa şi în sensul Bisericii. Abaterile ecleziale ale Vestului, după cum se ştie, de multe secole au acţionat pentru schimbarea lu­crurilor bisericeşti şi au îndemnat la liberalismul dogmatic al Vaticanului şi al protestantismului, ceea ce a condus la inovaţia apuseană despre cre­dinţă şi cult, potrivnică Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii.
Ecumenismul, cea mai mare erezie a seco­lului al XX-lea, propovăduind unirea dogmatică şi religioasă şi tinzând spre un fel de panreligie prin unirea credinţelor şi religiilor creştine, con­stituie o primejdie mortală pentru Ortodoxie.
Biserica Ortodoxă nu este una din multele Biserici. Este unica Biserică a lui Hristos, cea care deţine, învaţă şi păstrează neschimbată credinţa Apostolilor, credinţa Părinţilor, credinţa ortodoc­şilor, singura capabilă să sprijine lumea tulburată de astăzi.
Arhim. Spiridon Bilalis
Sursa: https://marturieathonita.ro/s-au-abatut-cu-totul/

NU PUTEM FACE DIN BISERICĂ UNEALTĂ SAU ARENĂ DE JOC A PATIMILOR NOASTRE

Politica de grup Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce s‐a pierdut savoarea Ortodoxiei, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rînd ca o organizație lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într‐o grupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, viețile oamenilor pot fi năruite sub pretextul ”curățirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizației. Clerul, mirenii şi monahii sunt ațîțați şi făcuți să nu se încreadă unii în alții, tocmai ca să apere interesele lumeşti ale grupărilor respective. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr‐o alta şi să caute să îşi legitimeze poziția cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formînd ”supra‐grupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot să vorbească de unitatea lor exterioară ca şi cînd aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărată a Bisericii, dar ei vădesc cît de politică este de fapt această unitate cînd resping sau folosesc polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s‐au alăturat organizațiilor lor. Cei cu o ”mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfințenie, ridicînd în slavă personalități bisericeşti fie pentru că sunt ”recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru că sunt purtătorii ei de cuvînt cei mai de vază. ”Canonicitatea”, o armă majoră în polemica dintre grupări, ajunge a fi mînuită destul de arbitrar şi devine greșit confundată cu ”recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. Astfel, cel ce întrebuințează mai eficient propaganda pare să devină mai ”canonic”. Arhiepiscopului Averchie îi era scîrbă de această sferă, ceea ce el numea ”politica de grup”, văzînd că nu are nimic de-a face cu esența Creștinismului. Deși politicile de grup au atins într‐adevăr o extremă în aceste vremuri din urmă cînd ”dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), ”mentalitatea de partid” nu este, desigur, nouă pentru timpurile moderne: este o tendință generală a părții căzute, trupeşti a umanității. Chiar şi Sfîntul Pavel a avut de‐a face cu ea cînd îi scria bisericii din Corint: ”Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S‐a împărțit Hristos? Au Pavel s‐a răstignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v‐ați botezat? […] Căci cînd zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, şi altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteți?” (I Corinteni 2, 22‐23; 3,4). Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să ”le supui pe cele veşnice celor vremelnice, pe cele cereşti celor pămînteşti, pe cele sfinte celor păcătoase”[1]. În articolul său Sfînta rîvnă, a afirmat următoarele: ”Şi în acelaşi chip [ca şi rîvna sfîntă] există o rîvnă falsă, mincinoasă, sub masca căreia se ascunde spumegarea patimilor omenești ordinare ‐ cel mai adesea mîndria, iubirea de stăpînire şi de cinstire, şi interesele unei politici de grup asemenea celeia ce joacă rolul de bază în luptele politice şi pentru care nu poate fi nici un loc în viața duhovnicească, în viața publică bisericească, însă care, din păcate, este adesea întîlnită în vremea noastră şi este principala instigatoare a oricărei imaginabile gîlcevi şi tulburări în Biserică, înșiși instigatorii și conducătorii căreia adeseori se ascund după vreun fel de pretins idealism, însă în realitate își urmează doar scopurile personale, străduindu-se să-I fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci să-și satisfacă mulțumirea de sine, fiind rîvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru slava proprie şi slava colegilor şi a partizanilor din gruparea lor. Toate acestea, evident, sînt profund străine adevăratei rîvne sfinte, sînt potrivnice ei, sînt prea-păcătoase şi criminale, căci ele compromit Sfînta noastră Credință şi Biserică!”[2]. „Biserica ‐ accentua în alt loc Arhiepiscopul Averchie ‐ ne‐a fost dăruită pentru mîntuirea sufletelor noastre şi pentru nimic altceva! Nu o putem face unealtă sau o arenă de joc al patimilor noastre și pentru reglarea conturilor noastre personaleʺ[3]. În opinia Arhiepiscopului Averchie, politicile de grup erau plictisitoare, indiferent care grupare ar fi fost implicată. Nu se merita să-și dedice cineva viața lor – cum a făcut-o atunci cînd a renunțat la ocazia de a avea o soție și familie, devenind monah. În mod ironic, tocmai dezacordul lui cu cei ce aveau ”mentalitate de grup” l‐a făcut să cadă victimă a politicii lor. A fost îndepărtat din calitatea de membru permanent din sinodul lui episcopal, fiindcă a refuzat să se țină de o ”linie de partid” mai degrabă decît de propria sa conştiință. Văzînd că politica de grup a pătruns nu doar în alte grupări, ci şi în obştea sa, i‐a spus odată unuia din foştii lui seminarişti: ”Nu rezultă din aceasta că harul Sfîntului Duh părăseşte soborul nostru?” Totuşi, se poate pune întrebarea de ce Arhiepiscopul Averchie a vorbit aşa de fățiş despre fenomenul ”neinspirant” al politicii de grup. Nu ar fi fost mai bine să ne prefacem doar că toate celelalte grupări ortodoxe nu există şi să ne mărginim atenția la propriul nostru cerc? Nu, pentru Arhiepiscopul Averchie aceasta ar fi fost o eschivare de la răspunderea sa ca Apostol al lui Hristos. Politicile de grup otrăveau misiunea Ortodoxiei în lumea liberă, abătîndu‐i din cale pe noii convertiți şi făcîndu‐i pe credincioşi să se plece mai curînd şoaptelor diavolului decît cuvintelor Vieții. Păstrarea tăcerii ar fi fost o fărădelege de vreme ce, dacă această problemă nu ar fi fost abordată fățiş, cum altfel ar găsi căutătorii celor duhovniceşti esența adevărată a Ortodoxiei, care firesc că este mai presus de politica de grup? Cum ar fi trăit aceştia realitatea vie a Bisericii celei adevărate care, aşa cum spunea Arhiepiscopul Averchie, este „unitatea duhovnicească strînsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristosʺ? ”Numai Rîvna Sfîntă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, scria arhiepiscopul, fără nici un amestec a vreunui fel de șmecherie sau a vreunei politici ambigue şi viclene, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi lucrările noastr”[4]. Sursa: ÎPS Averchie Taușev, Biserica în fața apostaziei, cap. Al treilea nivel al apostaziei, p. 9-10

Traducere din rusă: Dorin Jamba P.S. O altă variantă a traducerii românești din engleză poate fi găsită în cartea Apostazia și Antihristul, edit. Sophia, 2014, p. 103-107. Ea a fost realizată de monahul Coprie conform versiunii engleze a cărții ”One man in the face of Apostasy” (Un om în fața apostaziei) [1] ”Despre cauzele catastrofei rusești”(On the Causes of the Russian Catastrophe) în Stand Fast in the Truth, p. 7. [2] Arhiepiscopul Averchie, ”Sfînta rîvnă” (Holy Zeal) în The Orthodox Word, nr. 62, p. 130-131. [3] The Just Shine like the Stars, p. 51-52 [4] Holy Zeal, p. 131

https://www.aparatorul.md/nu-putem-face-din-biserica-unealta/

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat la inaugurare Președintelui turc

(Foto: Președintele turc Erdogan)sursa
La invitația oficială a Președintelui proaspăt reales al Republicii Turcia, Recep Tayyip Erdoğan, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, însoțit de Protosinghelul Andrei, s-a deplasat pe 9 iulie 2018 la Ankara și a participat la ceremonia oficială de inaugurare a Președintelui turc, în Palatul Prezidențial din Beștepe.

(Foto: Președintele turc Erdogan)

ATENȚIE, părinți din Moldova. Propagandiștii teoriei de gen vor să reeduce fetițele din mai multe orașe


SURSA
Zilele acestea, în județele din Moldova sunt recrutate 20 de fete pentru a fi duse gratuit într-o tabără de ideologie de gen. Acesta este programul pe care progresiștii îl pregătesc pentru adolescenții și tinerii noștri, dacă noi nu vom avea nicio reacție.Nu demult, în rețeaua de publicații print și online a activiștilor progresiști, apăreau niște așa-zise reportaje alarmiste despre taberele organizate în diferite mănăstiri din țară pentru tineri. Știți, acele tabere care oferă șansa adolescenților noștri să trăiască, timp de câteva zile, într-o oază unică de comuniune, frumusețe și aer curat. Acea experiență care va marca, în mod pozitiv, pentru totdeauna, adolescentul însetat de autentic și de trăiri intense. Experiență în urma căreia va descoperi că există o alternativă la viața-simulacru oferită prin reclame. Va descoperi, pur și simplu, viața.

Dar, activiștii progresiști vor ca această alternativă să nu existe. De aceea, pe de o parte, ei atacă propagandistic subiectul, încercând să denigreze aceste tabere. Pe de altă parte, iată că aplică exact ceea ce acuză: folosesc ideea de tabere pentru tineret pentru a recruta, dintre ei, viitori agenți care să reproducă ideologia lor radicală. O astfel de tabără este „Girl UP!”, dedicată fetelor de 14-18 ani din câteva județe ale Moldovei: Suceava, Botoșani, Iași,  Bacău, Vaslui. Parte dintr-o campanie lansată la nivel global, tabăra are misiunea de a iniția tinerele fete în ideologiile de gen.
În tabăra „Girl UP!”, fetele vor fi învățate ce înseamnă
egalitatea de gen (care nu înseamnă ca femeia este egală cu bărbatul, ci că o persoană poate fi în mod egal un gen sau celălalt);

 stereotipii de gen (adică învață că băieţii sunt băieți doar pentru că sunt îmbrăcați în albastru şi primesc jucării de băieți, iar fetele sunt fete doar pentru că sunt îmbrăcate în roz și primesc păpuși, că, dacă noi părinții i-am lăsa să se dumirească singuri ce sunt ca gen, atunci vor putea ei înșiși să aleagă);

roluri de gen (adică învață că o femeie este mamă doar pentru că joacă rolul de mamă, rol pe care ar putea foarte bine să îl joace și un bărbat dacă nu am mai fi atât de stereotipi în gândire).

Organizatorul acestei tabere este acelasi cu organizatorul evenimentului din 24.02.2018 din Vrancea. Ceea ce vor învăța fetele în tabăra „GirlUp!” sunt aspecte care au fost explicate deja elevilor din județul Vrancea. Acestora, pe 24 februarie 2018, li s-a spus:
„Cred că este extraordinar de recompensator să facem exercițiul să gȃndim dincolo de binaritatea masculin-feminin, pentru că fiecare avem ȋn noi, fie că e 0,1%, fie că e 70-80%, din genul pe care ȋl/se consideră celălalt; și la fel de bine, și la fel de valabil, sunt acele identități care se numesc non-binare, care nu aparțin nici genului masculin, nici genului feminin, s-ar putea să aparțină amȃndurura ȋn proporții diferite și variabile sau niciunele”. „Identitatea de gen și orientarea sexuală sunt două lucruri diferite, care se pot combina ȋn orice fel posibil. Eu acum mă identific ca un bărbat trans. Hetero, sacro, romantic și pan-sexual nu mă ȋntreba ce ȋnseamnă, vreau să vă faceți voi exercitiile!”. „Am avut relații de lungă durată cu femei pe care le-am considerat heterosexuale, pentru că eu – și asta vreau să fac mențiunea pentru că persoanele trans s-au săturat să fie reduse la corpul lor, la organele lor genitale; nu vrem să fim reduși la asta. Genul e aici (arată spre propriul cap). Dar există persoane trans care sunt heterosexuale, care pot fi homosexuale și care sunt homosexuale”.
Așadar, în tabăra gratuită „Girl UP!”, sub pretextul emancipării și împuternicii tinerelor, adolescentele noastre vor învăța că genul este diferit de sex și că identitatea lor de gen nu are nicio legătură cu sexul lor biologic. Vor auzi că ele sunt fete nu prin naștere, adică nu pentru că aceasta este identitatea lor naturală, ci pentru că familia și societatea le-a atribuit, în mod artificial, identitatea de femeie. Vor fi îndemnate să perceapă vocația maternității și delicatețea feminină drept opresiune și persecuție, drept ipostaze rușinoase pe care trebuie să le combată nu doar în viața lor, ci și în societate. Vor fi antrenate în discursuri și posturi care să le imprime în minte și în trup omul nou al ideologilor radicale, omul nou rupt de familie, de comunitate, de sens.

Vor fi, astfel, fragilizate psihologic, iar anxietatea lăuntrică în care vor fi aruncate va fi folosită, cinic, pentru a fi direcționată împotriva unor dușmani imaginari: mentalitățile conservatoare, probate și funcționale, etichetate însă drept stereotipuri de gen, biserica și familia. Dacă ne pasă realmente de fetele noastre, atunci să le păzim de astfel de reeducatori ai sexului.

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii( Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)


Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor”. Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).
Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).
Iubiţi credincioşi,
V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.
Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.
Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.
Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.
Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.
Iubiţi credincioşi,
Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”
Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.
Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – a vindecării a doi orbi și un mut (fragment)

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi

zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu;  e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu.  Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui  Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate sa aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: sa scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de aseme­nea ca Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca sa poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce sa scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții rad. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos – și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască daca ar fi avut cum, daca ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere – numai ca totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Daca satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea – multă sau puțină – o interpretare mai ridicola, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau sa distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului! Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca sa învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău si numele Preasfântului Tău Tata Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!